Romanitatea românilor în viziunea istoricilor

1. Definire, caracteristici
2. Românii în izvoarele medievale, sec. al VII lea – al XV-lea
3. Cronicari și informații despre romanitatea românilor, sec. al XVI lea - sec al XVII-
XVIII lea
4. Teoria imigraționistă: definiție, reprezentanți și argumente
5. Teoria continuității: definiție, reprezentanți și argumente

1. Romanitatea românilor se referă la descendența romană a românilor, dar și la o serie de

idei înrudite și adiacente cum ar fi:

-stăruința elementului roman în Dacia postaureliană

-unitatea de neam a tuturor românilor
-latinitatea limbii române, esența romană a unor obiceiuri și datini populare
-conștiința românilor despre originea lor latină

Etnogeneza românească a fost un proces complex și ireversibil, care s-a desfășurat din
secolul I î. Hr până în secolul al VIII-lea. Acest proces a avut la bază o dublă asimilare/ sinteză:
- romanizarea geto-dacilor cuceriți de către romani – prima sinteză
-asimilarea migratorilor de către populația romanizată – a doua sinteză
Limba română face parte din familia limbilor neolatine. S-a constituit concomitent cu poporul
român, având următoarea structură: substrat traco- getic 10%; strat fundamental latin 60%;
suprastrat slav 20% ; împrumuturi din alte limbi 10%. Influențele slave nu au schimbat caracterul
romanic al limbii române.

2. Românii în izvoarele medievale, sec. al VII lea – al XV-lea

În primele izvoare medievale referitoare la români, aceștia sunt menționați cu numele de

blachi, vlahi,valahi, volohi, olahi iar românii s-au numit pe ei înșiși ,,romani".

În secolul al VII-lea, împăratul bizantin Mauricius în ,,Strategikon", un tratatul militar,

menționa locuitorii de la nordul Dunării cu numele de romani.

În secolul al IX-lea, Moise Chorenati face mențiunea despre o ”țară necunoscută”,

numită Balak – Valahia.

1
 În secolul al X-lea, împăratul Constantin al VII-lea Porfirogenetul, în lucrarea,,
Despre administrarea imperiului" amintește că locuitorii de la nordul Dunării sunt romani, iar
pe bizantini îi numește ,,romei".

În secolul al XI-lea, geograful persan Gardizi, în lucrarea ”Podoaba istoriilor”, a oferit

informații despre originea poporului român situându-i între Dunăre și un munte mare.

În secolul al XII-lea, Anonymus, cronicarul regelui maghiar Bela al III-lea, în

lucrarea ,,Gesta Hungarorum", precizează faptul că la venirea ungurilor în Transilvania, i-a
găsit pe ”blachi, adică păstorii romanilor”.

În secolul al XIII-lea, Simon de Keza, în ,,Gesta Hunnorum et Hungarorum" susține

că romanii erau în Pannonia la venirea hunilor, că o parte dintre ei s-a împrăștiat în Italia, iar
vlahii, care erau păstori și agricultori, au rămas să trăiască în continuare.

În secolul al XV-lea, s-a afirmat umanismul, un curent cultural, apărut în Peninsula

Italică care s-a extins în Europa Occidentală și Răsăriteană. Au fost două motive în preocuparea
umaniștilor pentru români: pe de o parte, preocuparea occidentalilor de a stăvili ofensiva
otomană și, pe de altă parte, preocuparea acestora pentru antichitatea clasică și pentru tot ce
aceasta a lăsat în urma ei, fie vestigii materiale, fie crâmpeie vii, populații și limbi de origine
antică

Poggio Bracciolini este primul umanist italian care a afirmat originea latină a poporului roman,
pe baza elementelor comune dintre limba latină și română. Era pentru prima dată când s-a
argumentat latinitatea limbii române cu probe culese direct din spațiul românesc de cunăscători
ai limbii latine.

Enea Silvio Piccolomini, cunoscut cu numele de Papa Pius al II-lea, este cel mai cunoscut
umanist care a răspândit teoria despre originea latină a poporului român. El și-a cules
informațiile de la misonarii dominicani și franciscani.

Antonio Bonfinius, umanist italian care a trait la curtea regelui Matei Corvin, afirma că românii
sunt de origine latină, aducând ca argument inscripții, toponime, dar și numele de român.

3. Cronicari și informații despre romanitatea românilor, sec. al XVI lea - sec al XVII-
XVIII lea

În secolul al XVI-lea, Nicolaus Olahus, cronicar transilvănean, în lucrarea ,,Hungaria",

1536, a afirmat unitatea de de neam, limbă și religie a tuturor românilor.

2
 În secolul al XVII-lea, Grigore Ureche, cronicar moldovean, prezintă în ,,Letopisețul Țării
Moldovei" romanitatea românilor, prin expresia ,,De la Râm ne tragem". De asemenea, afirma
originea comună a moldovenilor, muntenilor și ardelenilor.

Miron Costin a acordat o deosebită atenție originii românilor în lucrarea ,,De neamul
moldovenilor". În concepția lui, istoria românilor începea cu dacii, cuceriți și supuși de romanii
lui Traian, considerat primul descălecător. Ulterior, la retragerea romanilor din Dacia, în sec. al
III-lea, cea mai mare parte a populației a rămas, rezistând năvălirilor barbare. Astfel, din aceste
elemente s-a născut poporul român.

În secolul al XVIII-lea, Constantin Cantacuzino în ,, Istoria Țării Românești" afirma

romanitatea românilor prin expresia ,,Toți dintr-o fântână au izvorât și curg". Ceea ce aduce nou
stolnicul Cantacuzino este exprimarea cea mai clară și concisă a existenței conștiinței romanității
românilor la români. Astfel, susține că românii sunt urmașii romanilor și se mândresc cu această
descendență glorioasă.

Dimitrie Cantemir, domnitorul Moldovei, istoric și lingvist, realizează o amplă lucrare

dedicată exclusiv romanității românilor: ,,Hronicul vechimii romano-moldo-vlahilor", 343 de
pagini scrise în latină, traduse apoi în română, în care prezintă istoria de la origini până la
întemeierea poporului român. Elementele de bază ale concepției lui Cantemir sunt:

-descendența pur romană din Traian – ”săditorul și răsăditorul nostru”

-prezența permanentă la nordul Dunării
-unitatea tuturor românilor în spațiul carpato-dunărean

Cantemir susține extirparea totală a dacilor din provincia cucerită și colonizarea completă cu
romani și afirmă dăinuirea elementului roman în Dacia și după retragerea aureliană. ,,Hronicul"
lui Cantemir a rămas cea mai întinsă lucrare în care se analizează originea românilor, care a fost
depășită în detaliu, dar nu în ansamblu.

4. Teoria imigraționistă (Definiție, reprezentanți și argumente)

Ideea romanității nord-dunărene s-a îmbogățit cu două elemente noi în secolul al XVI-lea.
Primul este legat de începutul scrisului în limba română, iar cel de al doilea de începutul
politizării ideii originii romane a poporului român. Astfel, romanitate românilor a devenit un
element component al unei anumite ideologii politice a vremii, fie că era vorba de cea a
papalității, fie de cea a potentați laici. Și unii și alții, susțineau pretențiile politico-spirituale.

Domnia lui Mihai Viteazul a marcat un moment politic important în istoria românilor, dar și
în ideea romanității lor. Stăpânirea lui Mihai Viteazu i-a atras ostilitatea nobilimii maghiare, așa
cum a fost Istvan (Ștefan) Szamoskozy. Acesta a afirmat înainte de domnia lui Mihai Viteazul
că românii sunt urmașii romanilor, limba română este de origine latină și că românii din
Transilvania se înrudesc cu cei din Moldova, Țara Românească. După anul 1600, când s-a
înfăptuit unirea Țărilor Române, a revenit asupra afirmațiilor sale anterioare și a declarat că
românii nu puteau fi urmașii coloniștilor romani.

3
 În secolul al XVIII-lea, continuitatea românilor în Transilvania era afirmată chiar de
împăratul Iosif al II-lea, care spunea: ,,Incontestabil, cei mai vechi și mai numeroși locuitori ai
Transilvaniei sunt românii." Contele Teleki, un funcționar maghiar din Transilvania reia această
idée prin afirmația”românii sunt locuitorii cei mai vechi ai Transilvaniei”, în 1791. În același an,
istoricul maghiar Huszti Andras susținea faptul că ”românii sunt în Transilvania urmașii vechilor
colonii romane”.

La sfârșitul secolului al XVIII-lea și în secolul al XIX-lea au fost formulate o serie de

teorii istoriografice referitoare la procesul etnogenezei românești, care porneau de la contestarea
continuității de locuire a populației autohtone la nordul Dunării. Disputa în jurul continuității
românilor s-a desfășurat, din motive politice, într-o perioadă în care românii transilvăneni luptau
pentru obținerea de drepturi naționale, atât în epoca stăpânirii habsburgice, cât și în timpul
regimului dualist austro-ungar, 1867-1918. Pentru a combate argumentele istorice ale românilor
din Transilvania în lupta acestora pentru drepturi politice s-a născut teoria imigraționistă. Franz
Joseph Sulzer, căpitan al armatei habsburgice, a scris lucrarea ,,Istoria Daciei transalpine" în
care susține că românii s-au născut ca popor la sudul Dunării, între bulgari și albanezi, de la care
au preluat influențe în limbă și credința ortodoxă. În secolul al XII-lea au migrat în Transilvania,
unde i-au găsit pe maghiari și pe sași. Johan Christian Engel, istoric austriac, susține și el teoria
imigraționistă afirmând că românii s-au format la sudul Dunării și au migrat la nord în secolul al
IX-lea.

În secolul al XIX-lea, după realizarea dualismului 1867, lupta românilor pentru drepturi în
Transilvania s-a intensificat. În acest context, istoricul austriac Robert Roesler a preluat teoria
imigraționistă, pe care a sistematizat-o determinând apariția teoriei roesleriene. Argumentele lui
sunt expuse în lucrarea ,,Studii românești. Cercetări cu privire la istoria veche a
românilor",1871. Argumentele aduse sunt:

-dacii ar fi fost exterminați ca popor în timpul războaielor cu romanii.

-romanizarea nu ar fi fost posibilă în numai 165 de ani;
- toți locuitorii ar fi părăsit Dacia în timpul retragerii aureliene;
-românii sunt un popor de păstori nomazi;
-poporul român s-ar fi format la sudul Dunării unde ar fi primit influență slavă, ceea ce
explică și acceptarea ortodoxiei.
-n-ar exista izvoare istorice care să ateste prezența la nordul Dunării înainte de secolul
XIII, așadar românii ar fi venit după maghiari în Transilvania.

Teoria a fost combătută în mod viguros de către cărturarii sași L. Toppeltinus și J. Troster,
Benko Joseph, Michael Lebrecht, Edward Gibbon, Th. Momsen, J.Jung, C. Patsch.

4
5