Undeva într-o căsuţă, când eram odată eu,

Se vorbea de-un doctor, care nu credea în Dumnezeu.

Într-o zi, când sta la masă şi citea dintr-un roman,
Iată, că la dânsul vine un biet copilaş sărman.
"Mama mea e grav bolnavă şi tăticul a murit,
Iară eu, care-s mai mare, după leacuri am venit.
Domnul doctor, fie-ţi milă, suntem cinci copilaşi mici
Dacă moare şi mămica, ce ne facem noi atunci?"
Doctorul se-ngrijorează, de la masă se ridică,
Dar cu gândul tot la carte îi dădu o altă sticlă.
Bucuros copilul fuge la mamica lui bolnavă,
Neştiind că duce-n mână, în sticluţa lui, otravă.
Doctorul îl mai petrece cu privirea pe orfan,
Dar se-ntoarce iar la masă şi citeşte din roman.
Deodată, se-nfioară… de la masă se ridică…
"Oare ce medicamente i-oi fi dat în a lui sticlă?"
Inima-i bătu mai tare, şi când eticheta a cercetat
A zis, plin de supărare: “Moarte este ce i-am dat!
N-am să mai ajung copilul, ce-a fugit la a lui mamă
Care, bând din acea sticlă, va muri de bunăseamă!"
Atunci el cu disperare în genunchi s-a aplecat
Şi cu ochii plini de lacrimi, către Ceruri a strigat:
"Dacă e Divinitate, dacă este Dumnezeu,
Să-mi asculte rugăciunea, căci strig din sufletul meu:
- Fă, Doamne, să nu ajungă la mamica lui bolnavă,
Copilaşul, care duce în sticluţa lui otravă!"
Iată, uşa se deschide şi intră copilu-n goană
Şi, cu ochii plini de lacrimi, îi arată mâna goală.
"Domnul doctor, eu din fugă am căzut şi-am spart sticluţa.
Fie-ţi milă şi dă-mi alta, să nu moară mămicuţa!"
Doctorul cu bucurie îl serveşte-n goana mare
Şi petrece cu privirea copilaşul la plecare.
Şi-a plecat atunci genunchii, faţa până la pământ,
Şi-ntr-un gest de umilinţă s-a 'nchinat Domnului Sfânt.
"Recunosc acum că este Sus, în Cer, un Dumnezeu!
Vreau să fiu şi eu de-acuma, un mic slujitor al Său!"

CU PROSTUL CARE N-ARE SCOALA TE LUPTI PUTIN SI-AI TERMINAT , / DAR DUCI O LUPTA
COLOSALA CU PROSTUL CARE ARE SCOALA