„Luceafărul” de Mihai Eminescu – model de eseu – particularități ale unui text poetic

Introducere:
Epoca marilor clasici, căreia îi aparține și Mihai Eminescu, alături de Ion Luca Caragiale, Creangă și
Slavici, este una foarte importantă în evoluția literaturii române. Mihai Eminescu, prin poemul „Luceafărul'' și
prin întreaga sa creație, valorifică teme și motive romantice.
Evidențierea a două trăsături care permit încadrarea textului poetic ales într-o perioadă, într-un
curent cultural/ literar sau într-o orientare tematică:
Poemul se încadrează în specia literară a poemului, specie de interferenţă a epicului cu liricul, de
întindere relativ mare, cu un conţinut filozofic şi caracter alegoric. Este romantic prin amestecul genurilor si
al speciilor: liric (intensitatea emoţională), epic (apariţia formelor naraţiunii), şi dramatic (conflict, dialoguri) şi
al speciilor: idila (poveste de dragoste), pastel (peisaj terestru şi cosmic), basm (poveste alegorică, fantastică)
şi meditaţie filozofică. Ține tot de romantism viziunea romantică despre lume, compoziția romantică, și de
clasicism prin echilibrul compozițional.
Comentarea a două imagini/idei poetice relevante pentru tema textului poetic:
Tema poemului este problematica geniului în raport cu lumea, iubirea şi cunoașterea. Iubirea se naşte
lent din starea de visare, în cadru nocturn, realizat prin motive romantice, cum ar fi luceafărul, marea, codrul,
fereastra, oglinda, visul, luna. Tabloul I proiectează, într-un decor romantic, povestea de iubire dintre fata de
împărat și Luceafăr. Infiriparea sentimentului de iubire dintre cei doi deschide palierul interpretării poemului
din perspectiva cunoașterii: fata de împărat încearcă să-și depășească propria condiție, la fel și Luceafărul,
deoarece când fata de împărat remarcă incompatibilitatea dintre lumea ei și lumea superioară a astrului („Dar
daca vrei cu crezământ/ Să te-ndrăgesc pe tine/ Tu te coboară pe pământ/ Fii muritor ca mine''), Luceafărul
pleacă spre Demiurg pentru a-i cere să devina muritor.
Ultimul tablou, proiectează, într-un cadru al înserării, o altă povestea de iubire, dintre cei „doi tineri singuri'',
Cătălin și Cătălina. Idila dintre cei doi este privită de Luceafăr, care, în urma lecției de cunoaștere dată de
Demiurg, își reocupă poziția privilegiată pe bolta celestă. Catrenul final dobândește valoare conclusivă pentru
întregul text, punctând antiteza dintre lumea limitată a muritorilor, prin metafora „cercul strâmt'' și eternitatea
geniului reprezentată prin epitetul dublu „nemuritor și rece'' : „În cercul vostru strâmt/Norocul vi-l petrece/ Căci
eu în lumea mea mă simt/ Nemuritor și rece''.
Analiza a două elemente de compoziție și de limbaj, relevante pentru textul studiat:
Titlul poemului se referă la motivul central al textului, Luceafărul, şi susţine alegoria pe tema romantică
a locului geniului în lume, văzut ca o fiinţă solitară şi nefericită, opusă omului comun. Compoziţia romantică
se realizează prin opoziţia planurilor cosmic şi terestru şi a două ipostaze ale cunoaşterii: geniul şi omul
comun. Simetria compoziţională se realizează în cele patru părţi ale poemului astfel: cele două planuri
interferează în prima şi ultima parte, pe când partea a doua reflectă doar planul terestru, iar partea a treia
este concentrată pe planul cosmic.
Poemul lirico-filozofic, cu elemente epice şi dramatice ajunge, pornind de la povestea de iubire dintr-
un astru şi pământeană, fiinţe din lumi incompatibile, la drama omului de geniu în lumea comună. În cele 98
de strofe, poemul „Luceafărul” include 4 tablouri ample. Tabloul întâi cuprinde o poveste fantastică de iubire
între 2 fiinţe aparţinând unor lumi diferite: cea terestră şi cea cosmică. Incipitul este realizat pe baza unei
formule specifice basmului („A fost odată ca-n povești / A fost ca niciodată / Din rude mare împărătești / O
prea frumoasă fată'') care avertizează asupra caracterului epic al poemului, dar și asupra sursei de inspirație:
basmul popular, „Fata în grădina de aur”. Prin această formulă de început povestea de iubire dintre Lucefăr
și fata de împărat este plasată într-un timp nedeterminat. Comunicarea între cei îndrăgostiţi este indirectă şi
se realizează în somn, prin intermediul visului. Remarcabil este incantația rostită de 3 ori de fată, primele 2
în primul tablou „Cobori în jos, luceafăr blând, / Alunecând pe-o rază, / Pătrunde-n casă și în gând / Și viața-
mi luminează!". Tabloul al II-lea dezvoltă liric un alt moment de dragoste, sub forma unei idile între
individualităţi pământene. Într-un cadru terestru şi într-o atmosferă intimă, se produce comunicarea directă
între fiinţele de acelaşi fel. Tabloul al III-lea prezintă călătoria Luceafărului în spaţiul intergalactic şi dialogul
său cu tatălul ceresc. Într-un cadru cosmic, Demiurgul şi Hyperion îşi expun argumentele distincte despre
nemurire, cunoaştere şi sensul vieţii omeneşti. Tabloul al IV-lea relevă fericirea cuplului omenesc datorită
iubirii împlinite sub semnul caracteristic al norocului şi retragerea Luceafărului în lumea căreia îi aparţine.
Fata rostește incantația: „Cobori în jos, luceafăr blând, / Alunecând pe-o rază, / Pătrunde-n codru și în gând,
/ Norocu-mi luminează!"
Personajele nu sunt concrete ca existenţe, ci simboluri. Luceafărul apare sub 2 nume. Demiurgul îi
spune clar Hyperion, semn al apartenenţei sale la acea lume de sus, în lumea terestră nimeni nu-i cunoaşte
numele. Demiurgul şi Cătălin sunt 2 poli opuşi din 2 lumi diferite: una cosmică, astrală, infinită (spaţiu), eternă
(timp) şi cea de jos, terestră, mărginită. Lumea oamenilor este sub semnul norocului. Cătălina apare şi ea în
2 ipostaze: în raport cu Luceafărul este prea frumoasă fată fără nume. Cătălin o cunoaşte, o identifică, îi
spune Cătălina, căci aparţine lumii lui, alcătuind o pereche potrivită, comună. Ea are o dublă natură: ziua e o
fată obişnuită, încearcă să-şi atingă idealurile, iar noaptea şi visul o înalţă, devine superioară ei înseşi. Cătălin
este omul obişnuit, trăind după legile simple ale lumii terestre. Demiurgul este omniscient, încorporând ideea
veşniciei. Putem interpreta personajele reprezentanţi ai omului în 3 stadii fundamentale: Cătălin-tinereţe,
Hyperion – maturitate, Demiurgul – bătrâneţe.
Izvoarele de inspiraţie utilizate în poem, pe lângă cele folclorice, sunt cele filozofice: sunt folosite
conceptele lui Schopenhauer, şi anume cele referitoare la distincţiile dintre omul comun şi cel de geniu.
Motive mitologice preluate din filozofia greacă şi din mitologia creştină au la bază conceptul de păcat originar,
iar elementele biografiei eminesciene sunt generalizate şi ridicate la valoare de simbol.
Opinie + Concluzie:
În opinia mea, drama exprimată în „Luceafărul” este a unei conştiinţe care trăieşte ciocnirea unor
viziuni incompatibile despre lume şi despre rostul omului în ea. După mărturisirile lui Eminescu „Luceafărul”
este o alegorie pe tema romantică a locului şi a rostului geniului în lume. Prin întreaga poezie, Eminescu
demonstrează că geniul câştigă eternitatea prin renumele său dar plăteşte, în sens omenesc, prin nefericire
individuală.