UNIVERSITATEA ŞTEFAN CEL MARE SUCEAVA

Facultatea de SILVICULTURĂ
MASTERAT – CBME I

EVALUAREA ŞI CONSERVAREA RESURSELOR GENETICE

VEGETALE

TEMATICĂ APLICAȚII PRACTICE

Conf. dr. LIVIU FĂRTĂIȘ

1
 CONSERVAREA IN SITU
Parcul Natural este un teritoriu delimitat, în care atributele naturale, istorice și
culturale sunt protejate, pe baza unui regulament sau plan de management, pentru
dezvoltare și conservare durabilă.
Parcul Național este un teritoriu clar delimitat prin lege, în care se respectă/aplică
măsuri impuse pentru a proteja mediul natural (biodiversitatea florei, faunei, monumente
ale naturii și rezervații științifice) de activitățile antropice.

1. Crearea de parcuri şi rezervaţii naturale

Această modalitate de conservare in situ reprezintă, în mod cert, acţiunea de cea
mai mare responsabilitate civică pe linia păstrării patrimoniului genetic al unor populaţii
naturale deosebit de valoroase, acţiune care solicită eforturi economice şi administrative
mari şi un imens volum de muncă privind documentarea, cercetarea şi evaluarea fondului
de germoplasmă existent în cadrul acestor arii protejate.
În articolele 111 şi 112 ale Legii protecţiei mediului, adoptată în 1996, sunt
stipulate măsuri prin care „ conservarea biodiversităţii şi a peisajului forestier se asigură,
în principal, prin constituirea de parcuri naţionale şi alte arii protejate în fondul forestier
şi în vegetaţia forestieră din afara acestuia, după caz”, respectiv „constituirea,
administrarea şi gospodărirea parcurilor naţionale şi a celorlalte arii protejate din fondul
forestier se fac de către Regia Naţională a Pădurilor”. De asemenea, adoptarea Legii nr.
462/2001 privind regimul ariilor protejate, conservarea habitatelor naturale şi a speciilor
de faună şi floră sălbatică, precum şi Hotărârea de Guvern nr. 230/2003 privind
delimitarea rezervaţiilor biosferei, parcurilor naţionale şi naturale şi constituirea
administraţiilor acestora, constituie pârghii dintre cele mai importante ce vin să
completeze cadrul legislativ menit a păstra valorile diversităţii biologice din ţara noastră.
La noi în ţară, Parcul Naţional Retezat, Parcul Naţional Munţii Rodnei, Parcul
Naţional Călimani şi, mai recent, Parcul Naţional Ceahlău sunt câteva dintre cele mai
reprezentative arii protejate, cu caracter predominant forestier şi o anumită specificitate
eco-geografică. Prin specificul şi unicitatea lor, aceste zone constituie arii deosebit de
valoroase, primele două fiind incluse, încă din anul 1992, în dosarele MAB/UNESCO ca
rezerve ale Biosferei.
A. Parcul Naţional Retezat, în actuala configuraţie organizatorică, are o
suprafaţă de peste 38000 ha, din care suprafaţa aflată sub protecţie absolută deţine 9503
ha, restul fiind considerată zonă tampon.
Înfiinţat în anul 1935, în urma constituirii Comisiei pentru protecţia
monumentelor naturii, sub patronajul Academiei Române şi pe baza Legii privind
protecţia Naturii din România, Parcul Naţional Retezat se întindea iniţial pe o suprafaţă
de 13.700 ha, extinderea considerabilă fiind efectuată în ultimele două decenii prin
încorporarea unei vaste zone împădurite. Aceste păduri deţin ponderea majoritară în cele
trei rezervaţii ale parcului, respectiv Zlata, Piatra Iorgovanului şi Gugu – Piatra Mâţului,
toate însumând peste 9000 ha.
Vegetaţia, prin distribuţia şi structurarea unităţilor taxonomice, prezintă mari
variaţii în special pe orizontală, reflectând din plin marea varietate topică a zonei (rocă,
expoziţie şi forme de relief). Pădurile acoperă aproape jumătate din suprafaţa parcului
(48.5%), în timp ce alte formaţii sunt mai puţin reprezentative (jnepenişuri – 16,9%,

2
pajişti alpine şi stâncării – 21,4%). Parcul, în general, are aspect de pădure întinsă, iar o
schematizare pe verticală a zonei se poate prezenta în linii mari astfel:
- făgete pure 700 – 1250 m altitudine;
- făgete de amestec cu răşinoase (brad, molid) 1250 – 1450 m altitudine;
- molidişuri climax 1450 – 1650 m altitudine;
- molidişuri de limită pre şi subalpine 1500 – 1780 m altitudine;
- jnepenişuri 1780 – 2200 m altitudine;
- vegetaţie ierboasă şi tufărişuri boreale 2150 – 2400 m altitudine.
Sub limita de 700 m, în amestec cu făgetele, sunt prezente şi amestecuri de pin cu
gorun.
Pădurile parcului au fost identificate ca făcând parte din următoarele formaţii
vegetale: 15 făgete, 15 molidişuri, 13 amestecuri de fag cu răşinoase şi 3 păduri
extrazonale (montane şi de lunci înalte), majoritatea aparţinând clasei de productivitate
mijlocii.
Din nefericire, factorul antropic coroborat cu acţiunea devastatoare a unor
catastrofe ecologice au schimbat într-o proporţie însemnată starea naturală a multor
păduri, acestea având, în prezent, o structură modificată („deviată”) în proporţie de peste
40%, în aceste zone fiind necesară introducerea unor măsuri urgente de “restaurare şi
redresare ecologică”.
B. Parcul Naţional Munţii Rodnei, cu cele peste 46.000 de hectare cuprinse în
suprafaţă, reprezintă una dintre cele mai mari arii protejate din ţară. Mai mult de 3.300 ha
sunt declarate ca rezervaţie a biosferei, iar parcul, pe ansamblul său, adăposteşte multe
specii endemice din faună şi floră, unele adevărate relicte glaciare.
Din punct de vedere teritorial-administrativ, această arie protejată se situează pe
teritorii aparţinând judeţelor Maramureş, Bistriţa-Năsăud şi Suceava, în grupa de nord a
Carpaţilor Orientali, din care Munţii Rodnei au cele mari cele mai mari altitudini (Vf.
Pietrosul cu peste 2.300 m) şi care păstrează foarte bine urmele gheţarilor din cuaternar
(circuri glaciare precum Pietrosu, Buhăescu Mare, Negoescu). Climatul în această zonă
prezintă influenţe baltice şi, datorită marilor altitudini, este destul de aspru, temperatura
medie anuală la peste 2.000 m fiind sub limita de îngheţ (-1,5oC).
În ceea ce priveşte vegetaţia forestieră, în Parcul Naţional Munţii Rodnei se pot
delimita câteva formaţiuni reprezentative, ţinând cont de structura şi tectonica munţilor
precum şi de evoluţia climatică specifică urmărilor glaciaţiunilor cuaternare cu
platformele de eroziune ce domină relieful actual.
În partea superioară a versanţilor predomină molidişuri pure iar pe pantele
inferioare sunt evidente amestecurile cu fagul, bradul, paltinul de munte, aninul alb şi
verde şi chiar mesteacăn. La limita superioară (cca. 1800 m), destul de frecvent întâlnim
jnepenii (Pinus mugo) în asociaţie cu ienuperii (Juniperus sibirica) şi mai rar exemplare
de zâmbru (Pinus cembra) ca diseminaţii dar care au atins vârste apreciabile (peste 300
ani) şi înălţimi de peste 30 m.
Grupurile mai mult sau mai puţin compacte de jnepeni şi ienuperi au rol extrem
de important în menţinerea unui echilibru natural relativ stabil în zonă, prin limitarea
unor eroziuni excesive ale solului şi de atenuare a daunelor provocate de numeroasele
avalanşe produse în zonă.
C. Parcul Naţional Călimani. Masivul Călimani, cel mai extins masiv vulcanic
din România, se situează în partea nord vestică a grupei centrale a Carpaţilor Orientali şi

3
este foarte bine conturat ca individualitate geologică prin frecvenţa deosebit de mare a
rocilor eruptive şi prezenţa craterelor vechilor vulcani.
Parcul Naţional Călimani, cu cele peste 24.000 ha, ocupă aproape întreaga
suprafaţă a masivului muntos Călimani, acest masiv conferindu-i şi forma actuală. Din
punct de vedere teritorial administrativ, această arie protejată se situează pe teritoriul a 4
judeţe, respectiv Suceava, Harghita, Mureş şi Bistriţa-Năsăud.
În cadrul zonei, cele mai reprezentative şi mai importante tipuri de pădure
(arborete naturale) sunt cele de amestec de răşinoase cu fag (cu floră de mull) şi de
molidişuri (cu Vaccinium myrtilis şi Oxalis acetosella).
O notă aparte şi foarte caracteristică în această arie protejată o reprezintă vegetaţia
lemnoasă de limită de altitudine, la peste 1700 m, constituită din arborete naturale de
zâmbru (Pinus cembra) sau din amestecuri de molid, jneapăn şi zâmbru. Unele dintre
aceste suprafeţe conţin ecosisteme forestiere ameninţate sau periclitate, cum ar fi
complexe de rarişti cu zâmbru sau tufărişuri subalpine de jneapăn şi tufărişuri de smârdar
(Rhododendron kotschyi). Pornind de la acest considerent, aceste zone bine identificate şi
delimitate, în viitorul apropiat trebuie să constituie perimetre clare de efectuare a unor
studii complexe privind monitorizarea şi conservarea surselor de germoplasmă la speciile
forestiere menţionate.

2. Rezervațiile naturale de semințe

Interesul constant manifestat de către specialiştii din silvicultură în obţinerea unor
cantităţi însemnate de seminţe ameliorate (capacitate de germinaţie de peste 60%),
necesită luarea unor măsuri de protejare şi conservare a arborilor remarcabili, dincolo de
vârsta de exploatabilitate economică, până la vârsta de exploatabilitate fizică, stadiu
apropiat de deperisarea fizică a arborilor. Conservarea acestor arbori deosebit de valoroşi
(arbori plus) se face în cadrul rezervaţiilor de seminţe – populaţii superioare a căror
conservare în generaţia următoare se poate face prin regenerare naturală sau chiar prin
crearea de plantaţii conservatoare in situ (cum ar fi în cazul zâmbrului).
Rezervaţiile de seminţe sunt arborete pure sau de amestec, preponderent naturale
şi care, în cadrul aceleaşi regiuni de provenienţă, se deosebesc distinct de celelalte
arborete cu aceeaşi compoziţie specifică. ....... Lucrările de bază desfăşurate în aceste
populaţii sunt cele de igienizare şi de curăţire, lucrări specifice selecţiei negative al
criteriului valorii relative a arborilor, prin care sunt eliminaţi arborii mai slab dotaţi, cei
mai buni fiind păstraţi şi îngrijiţi pentru a produce cantităţi cât mai mari de seminţe de
calitate superioară.
Selecţia şi delimitarea principalelor arborete ca rezervaţii de seminţe la noi în ţară
s-a efectuat pe baza unui sistem original de cartare seminologică de către specialişti din
cadrul ICAS, în perioada 1965-1996. Desfăşurarea acestei acţiuni de mare importanţă şi
de o anvergură fără precedent în ţara noastră s-a bazat pe respectarea câtorva principii
clare, spre exemplu cel privind evitarea de la reproducere a arboretelor slabe ca
productivitate şi cu seminţe de calitate inferioară, acordarea unei priorităţi absolute
provenienţelor locale în iniţierea de experimente cu limitarea drastică a transferărilor de
material biologic de reproducere şi, nu în ultimul rând, prezervarea arboretelor deosebit
de valoroase până la limita longevităţii fiziologice. În urma efectuării acestei acţiuni, la
noi în ţară au fost delimitate peste 2300 rezervaţii de seminţe care acoperă peste 70.000

4
ha (peste 32.000 ha răşinoase şi peste 37.000 ha foioase) şi care includ toate speciile
principale forestiere.
Toate aceste arborete constituie cele mai valoroase fonduri de germoplasmă
forestieră de la noi din ţară, cu bază ereditară intactă şi caracter permanent şi care sunt
excluse de la tăieri. Îndepărtarea exemplarelor de slabă calitate (selecţia negativă), prin
efectuarea de răriri adecvate, conduce la realizarea unei consistenţe optime a rezervaţiei
(obişnuit 0,7-0.6), consistenţă care se atinge treptat prin mai multe cicluri de selecţie.
Aceste populaţii de arbori reprezintă baza populaţiilor de ameliorare dar și surse
importante de material biologic de calitate (semințe, altoaie, butași) pentru împăduriri și
reîmpăduriri. Ca arbori seminceri se aleg exemplarele din categoria arborilor “plus”,
exemplare situate întotdeauna în plafonul dominant şi considerate drept adevărate „centre
de gene” ale speciilor lemnoase.

PARCUL NATURAL VÂNĂTORI (Jud. Neamț)

Parcul Natural Vânători (inițial cu statut de Parc forestier) a fost înființat în

anul 2003, prin Hotărârea de Guvern nr. 230, în urma derulării unui proiect în comun cu
Banca Mondială (perioada 1999-2003), fiind situat in partea de nord a județului Neamț în
raza comunelor Agapia, Bălțătești, Brusturi, Crăcăoani, Vânători, Pipirig. Parcul se
intinde pe o suprafață de 30.818 ha, din care 26190 ha pădure, acoperind o parte a
bazinelor Ozanei și Cracău, afluenți ai râurilor Moldova și Bistrița.
Din punct de vedere al zonării interne, suprafața Parcului Natural Vânători-Neamț
se împarte în 3 zone importante>
- Zona de protecție integrală – 604 ha (turism restricționat);
- Zona tampon (zona de management durabil – peste 28.000 ha (turism
semirestricținat);
- Zona de dezvoltare durabilă – 2.200 ha (turism liber).
A. Zona de protecție integrală este zona cea mai importantă sub aspectul
prezervării biodiversității florei, faunei și cadrului natural și se compune din 4 trupuri,
după cum urmează:
Subzona Vânători
1. Rezervația zimbrului – se află în raza comunei Vânători și a fost înființată în
anul 1970 cu 3 exemplare aduse din Polonia. Sectorul de aclimatizare a zimbrilor
cuprinde 3 țarcuri, respectiv; țarcul de carantină, de aclimatizare și de preeliberare
(semilibertate), ultimele două ocupând suprafețele cele mai întinse (cca.200 ha).
2. Rezervația de stejari Dumbrava (Codrii de Smarald) este situată la nord vestul
comunei Vânători și se întinde pe o suprafață de 56 ha. În cadrul acestei rezervații
predomină stejarul (în amestec cu frasin, brad etc,), la o altitudine de peste 450 m,
existând exemplare cu vârste cuprinse între 150-200 ani (și chiar peste). Biodiversitatea
vegetală în cadrul acestei rezervații e mare, respectiv peste 200 de specii de plante
vasculare.
Subzona Agapia - Văratec
3. Rezervația Codrii de Aramă este situată la limita între localitățile Agapia și
Văratec, pe un deal la peste 650 m altitudine, pe malul pârâului Filioara, acoperind o
suprafață de cca. 21 ha. În această rezervație se găsesc numeroase exemplare de goruni

5
seculari (peste 130 de ani) iar biodiversitatea este excepțională, depășind 300 specii de
plante.
4. Rezervația Codrii de Argint este situată în apropierea localității Văratec, la o
altitudine de cca. 540 m, pe malul pârâului Topolița și acoperă o suprafață de 2,4 ha. Este
o rezervație mixtă (forestieră/peisagistică) în care predomină mesteacănul (peste 60% și
cu exemplare ce depășesc 100 de ani), în amestec cu cireș sălbatec, tei, stejar roșu etc.
B. - Zona tampon (zona de management durabil)
Pe baza Ordonanței 57 din 2007, zonele tampon din parcurile naturale au fost
denumite și zone de management durabil și fac trecerea intre zonele cu protecție integrală
și cele de dezvoltare durabilă. Aici sunt permise activități umane cu caracter limitat, cu
precădere cele legate de activități specifice în domeniul conservării și protejării cadrului
natural, precum și cele legate de păstrarea tradițiilor și obiceiurilor locale.
C. Zona de dezvoltare durabilă
În această zonă sunt permise activități de investiții/dezvoltare, prioritate având
cele de interes turistic, respectiv promovarea așa numitului „turism verde”, incluzând aici
importante centre și lăcașuri de cult, mănăstiri, schituri etc. Toate aceste activități trebuie
însă derulate având la bază respectarea principiului de utilizare durabilă a resurselor
naturale și de prevenire a oricăror efecte negative semnificative asupra biodiversității.
Printre cele mai cunoscute așezăminte și obiective din această zonă, menționăm: Cetatea,
M-rea Neamț, M-rea Secu, M-rea Agapia, M-rea Sihăstria Neamțului etc.
Fond Forestier
Din punct de vedere al fondului forestier, compoziția pe principalele specii se
prezintă astfel: fag – 32%, molid – 31%, brad – 21%, gorun/stejar – 4 %.
Habitate si formatiuni forestiere
Complexitatea reliefului din aria Parcului Natural Vânători-Neamț a influențat
compoziția vegetației forestiere creând 3 zone distincte:
1. Zona montană cu arborete de brad și fag, precum și cu amestecurile dintre
aceste specii.
2. Zona de deal cu gorunete pe expozițiile însorite și făgete pe cele umbrite.
3. Zone de luncă și depresiune cu stejărete și gorunete.
Principalele formațiuni forestiere întâlnite în Parcului Natural Vînâtori-Neamț
sunt reprezentate de brădeto-făgete, făgete pure, amestecuri molid-brad-fag, brădete pure.
De remarcat faptul că 80% din arboretele existente, din punct de vedere forestier, sunt
clasificate în categoria arboretelor natural fundamentale, cu o structură apropiată de cea
naturală nealterată. Aproximativ 50% din fondul foretier este constituit din arborete
pluriene amestecate. Marginea masivelor forestiere se remarcă printr-o concentrare
ridicată de specii vegetale, cu subarboret și strat arbustiv bine reprezentate, fiind astfel
asigurate condiții optime de habitat pentru fauna de nevertebrate și păsări.
Direcții privind activitatea în cadrul Parcului Natural Vânători-Neamț
În cadrul zonelor specifice ale Parcului Natural Vânători-Neamț se desfășoară
următoarele activități:
a. gospodărirea durabilă a pădurilor (A);
b. conservarea peisajului și tradițiilor locale (B);
c. reintroducerea zimbrului în arealul său natural (A);
d. promovarea urismului verde pe baza valorilor celorlalte activitati (C).

6
 Măsuri pe linia conservării in situ a resurselor genetice forestiere
Măsuri cu caracter imediat:
- limitarea/interzicerea accesului turiștilor și a pășunatului, mai ales în zonele
cu regenerare naturală;
- conștientizarea opiniei publice (prin școli și media locală) asupra valorii
rezervațiilor naturale.
Măsuri cu caracter de perspectivă:
- observații fenologice anuale sau decadale privind regimul de fructificație;
- controlul periodic al calității semințelor prin efectuarea testelor de germinație;
- studii privind variabilitatea genetică fenotipică (observații și măsurători) și
genotipică (analize electroforetice) a fondului valoros de germoplasmă
existent în rezervație (arborii plus).

CONSERVAREA EX SITU
A. SPECII FORESTIERE
1 Arboretum-urile şi parcurile dendrologice
Acestea reprezintă plantaţii grupate care cuprind anumite specii, iar fiecare specie
este reprezentată de un număr limitat de indivizi. De regulă, provin dintr-o singură sursă
geografică şi constituie mijlocul de bază prin care se face selecţia unor specii privind
capacitatea acestora de a se adapta şi de a creşte în condiţii noi. Este foarte important ca
fiecare specie să aibă la bază din cel puţin două provenienţe, cu origine cunoscută şi
structură ereditară aproape intactă, iar instalarea unei reţele de subarboretum-uri mai
mici, perfect adaptate ecologic în nişele respective, ar fi mult mai utilă ca în cazul creării
de plantaţii mari. Aceste subansambluri forestiere, în care o genă rară şi valoroasă poate
avea o frecvenţă mai mare decât la specie, pe ansamblu, constituie, de fapt, puncte de
plecare ale celei mai eficiente metode de selecţie în cadrul ameliorării arborilor, respectiv
varianta selecţiei reciproce recurente. Aceasta face posibilă valorificarea efectelor
combinaţiilor de gene legate de manifestarea diferitelor caractere (creşterea câştigului
genetic), precum şi gruparea acestor combinaţii de gene şi asociaţii de caractere într-un
genotip (individ) selecţionat.
Pe de altă parte, după cum menţionam anterior, longevitatea vieţii exemplarelor
din aceste plantaţii permite şi o conservare genetică eficientă a zestrei genetice dobândite
şi totul ia alura unui proces dinamic, specific ameliorării pe termen lung, dar care, din
păcate, necesită şi costuri ridicate. Cu toate acestea, arboretum-urile şi parcurile
dendrologice constituie o formă extrem de eficientă şi utilă în cadrul activităţii de
conservare ex situ a fondurilor valoroase de germoplasmă forestieră, iar interesul
ştiinţific, didactic, cultural şi chiar estetic din partea specialiştilor şi al publicului larg, în
această privinţă, se manifestă tot mai intens.
2. Culturile comparative de provenienţe şi hibrizi
Aceste culturi au un caracter deosebit şi o semnificaţie biologică şi ştiinţifică
multilaterală şi se înfiinţează în scopul estimării influenţei geografice asupra capacităţii
de creştere, asupra calităţii lemnului şi asupra rezistenţei la acţiunea nocivă a factorilor
biotici şi abiotici. Pe de altă parte, aceste plantaţii permit testarea diferitelor combinaţii
hibride intra şi interspecifice, comparativ cu genitorii.
Pornind de la aceste considerente, cât şi pentru faptul că sunt înfiinţate pentru un
timp relativ îndelungat, aceste culturi permit conservarea unui material genetic foarte

7
diversificat, creând totodată condiţii de conservare şi a unor provenienţe rare, pe cale de
dispariţie sau chiar unicat.
3. Parcurile de clone
Parcurile de clone sunt cultivare ce conţin genotipuri valoroase provenite din
material vegetativ, cel mai adesea butaşi (plop, salcie) sau prin altoire (răşinoase şi
foioase). În cadrul acestor colecţii s-au creat numeroase varietăţi multiclonale, de mare
productivitate şi cu o mare viteză de creştere.
Capacitatea celulei vegetale de a “reconstitui” o nouă plantă, copie fidelă din
punct de vedere genetic cu planta mamă (totipotenţa celulei vegetale) a făcut posibilă
includerea în cadrul acestor colecţii şi de exemplare multiplicate in vitro, printr-un proces
de micropropagare intensivă (ex.cireş sălbatic).
Sursa principală de material biologic vegetativ o constituie arborii plus,
exemplare din etajul dominant care se deosebesc de vecinii lor prin creşteri excepţionale,
vigoare deosebită şi, nu în ultimul rând, prin fructificaţie abundentă şi seminţe cu
capacitate de germinaţie superioară.
În ceea ce priveşte conservarea genetică, plantajele de clone deţin un fond valoros
de germoplasmă prin exemplarele care le alcătuiesc şi care sunt copii vegetative, sistemul
clonal păstrând intactă zestrea ereditară iniţială a populaţiei de origine.
4. Livezile de seminţe
Livezile de seminţe (plantaţii de seminţe sau plantaje) sunt plantaţii speciale de
arbori (clone sau descendenţe selecţionate), rezultate în urma derulării unui amplu
program de ameliorare genetică prin selecţie şi cât mai bine izolate pentru reducerea la
minimum a polenizărilor exogene nedorite. Aceste plantaje sunt create în scopul
producerii frecvente a unor cantităţi mari de seminţe de calitate superioară şi uşor de
recoltat la vârste cât mai mici.
Exemplarele din aceste culturi sunt de provenienţă cunoscută, fiind identificaţi
prin descendenţa lor sau prin clona de care aparţin. Chiar dacă aceşti arbori nu ating
vârstele exemplarelor din cadrul arboretum-urilor sau parcurilor dendrologice, aceste
formaţiuni forestiere pot îndeplini şi funcţia de conservare a unor fonduri valoroase de
germoplasmă prin păstrarea unor genotipuri şi clone performante şi bine adaptate.

B. SPECII CULTIVATE ȘI FLORA IERBOASĂ SPONTANĂ

Băncile de gene
Mulţi factori acţionează asupra organismelor, determinând o sporire semnificativă
a diversităţii biologice, în general, şi a variabilităţii genetice, în special. Trebuie adăugat
însă că alţi factori, din păcate dependenţi în mare măsură şi de factorul antropic, au efect
contrar, respectiv de diminuare a variabilităţii genetice. În toată această „ecuaţie”,
eroziunea genetică capătă un sens mult mai larg, extinzându-se în toate cazurile când se
constată practic pierderea de material genetic. Toate categoriile de resurse genetice
vegetale (de la formele sălbatice sau primitive şi până la formele evoluate-cultivate) sunt
cele mai afectate şi, în prezent, multe dintre ele sunt deja dispărute şi foarte multe sunt în
pericolul iminent al dispariţiei.
În ultimii 25-30 ani, activitatea de identificare, colectare şi conservare a resurselor
genetice vegetale, inclusiv a celor forestiere, a cunoscut o tot mai accentuată preocupare.
Din ce în ce mai multe state, organisme guvernamentale şi nonguvernamentale, instituţii

8
şi personalităţi ştiinţifice de prestigiu, etc., se implică tot mai activ în această activitate
pentru a se evita sau limita pierderile irecuperabile de material genetic extrem de valoros,
pierderi catalogate de către biologul J.R. Harlan ca „genetica dezastrului”.
Crearea unei reţele de bănci de gene la nivel mondial, sub coordonarea Institutului
Internaţional de Resurse Genetice Vegetale (I.P.G.R.I.) şi a Comisiei de Resurse Genetice
F.A.O., constituie un uriaş succes în ceea ce priveşte asigurarea unei protecţii sigure a
surselor de germoplasmă împotriva eroziunii genetice. Aceste instituţii, dotate cu
echipament modern de conservare şi bază completă de date, au fost înfiinţate în scopul
prospectării, colectării, evaluării şi conservării celor mai valoroase dar şi a celor mai
ameninţate categorii de resurse genetice vegetale. Inaugurarea oficială a Băncii de
Resurse Genetice Vegetale din Suceava (în anul 1991), se înscrie perfect pe coordonatele
imperativului major de salvare şi ocrotire a ceea ce a mai rămas valoros din fondul
existent de germoplasmă vegetală de la noi din ţară, prioritate maximă având formele rare
sau ameninţate cu dispariţia.
Metoda cea mai utilizată de conservare a germoplasmei vegetale într-o bancă de
gene este cea de prezervare a materialului biologic sub formă de „eşantioane”, mostre de
material viu, respectiv probe de seminţe cu conţinut redus de umiditate (max.6%), stocate
la temperaturi scăzute (+4, -20oC).
Consideraţii privind comportarea seminţelor în condiţii de depozitare
Obiectivul prioritar ai unei bănci de gene este acela al menţinerii viabilităţii
seminţelor unui număr mare de specii de plante (inclusiv specii forestiere), pe perioade
nedefinite, pornind de la termene limitate scurte (3-5 ani) şi până la termene lungi şi
foarte lungi de timp (între 10 şi 100 ani, uneori şi mai mult). Acest lucru este mult mai
greu de realizat deoarece sunt necesare atât condiţii deosebite, cât şi colectarea de
informaţii suficiente pentru a evita pierderea resurselor genetice conservate ex situ.
Longevitatea seminţelor diferă mult de la o specie la alta şi pot apărea diferenţe,
uneori apreciabile, în cadrul aceleaşi specii datorită diferenţelor de genotip şi de
provenienţă. Asupra celei din urmă îşi pune amprenta efectul cumulativ al mediului pe
durata maturizării seminţelor, al recoltării şi al uscării în perioada de pre-depozitare.
Roberts (1973) definea două categorii de comportament al seminţelor în condiţii
de depozitare: normal (ortodox) şi recalcitrant.
În prezent, sunt recunoscute trei mari categorii de seminţe sub aspectul
comportamentului la stocare (fiecare poate fi la rândul său subdivizată): la primele două
stabilite este adăugată o a treia, respectiv categoria intermediară între cea normală şi cea
recalcitrantă.
După Bonner (1990), seminţele aparţinând diferitelor specii forestiere, sub
aspectul comportamentului fiziologic pe timpul stocării, au fost clasificate în patru grupe,
şi anume:
- ortodoxe, ce cuprinde specii ale căror seminţe se pot păstra şi până la 50 ani
(brad, molid, pin, larice, platan, frasin, mesteacăn, etc.);
- subortodoxe, la specii cu seminţe bogate în grăsimi (nuc) sau de mici
dimensiuni (populacee, salicacee);
- recalcitrante la specii din zona temperată care manifestă o evidentă
sensibilitate la uscare (arţar, stejar, castan) şi care se pot păstra, pe termen
scurt (1-2 ani), la temperaturi ce oscilează în jurul valorii de 0o C;

9
 - recalcitrante la specii din zonele tropicale ale unor specii caracteristice
pădurilor cu exces de umiditate, unele fiind specii cultivate (arborele de
cauciuc, arborele de cacao, arborele de cafea, etc.).
Condiții de păstrare a seminţelor în Banca de Gene Suceava:
- colecţia activă: perioadă de 25 ani, la +40 C, conţinut de umiditate 7-8%, în
borcane de sticlă închise ermetic cu capace metalice;
- colecţia de bază: perioadă de 100 ani, la -200 C, conţinut de umiditate 5-6%,
în plicuri sigilate din folie de aluminiu.
Conservarea prin culturi de ţesuturi
În pofida faptului că încă necesită costuri destul de ridicate, conservarea
germoplasmei forestiere, prin culturi in vitro, este o modalitate modernă de conservare,
aflată în plină expansiune datorită aplicabilităţii acesteia la un număr tot mai mare de
specii şi forme de arbori şi arbuşti cum ar fi unele varietăţi hibride performante dar care
se reproduc foarte greu în condiţii normale, cele cu înmulţire exclusiv vegetativă sau la
specii cu seminţe recalcitrante (tropicale şi temperate). La cireşul sălbatic, spre exemplu,
datorită aptitudinii sale deosebite de regenerare şi micropropagare (minibutăşire in vitro),
s-au elaborat şi sunt în derulare, în Franţa, programe interesante de silvicultură clonală.
Trebuie remarcată, în primul rând, eficienţa deosebită a acestei metode,
concretizată prin faptul că dintr-un singur meristem apical caulinar (material biologic
iniţial) se pot obţine, în mai puţin de 1 an, câteva milioane de copii identice din punct de
vedere genetic cu planta mamă donatoare. Pe de altă parte, în lucru este introdus un ţesut
aproape perfect sănătos (liber de viruşi), acest fapt oferind certe garanţii asupra calităţii
materialului biologic utilizat şi multiplicat prin micropropagare.
În situaţia utilizării exagerate a unui ţesut nediferenţiat gen calus, ca etapă
intermediară, există posibilitatea apariţiei de variaţii somaclonale, acest fapt creând
dificultăţi în ceea ce priveşte prezervarea germoplasmei cu zestrea genetică iniţială
intactă.
În prezent, băncile de gene moderne, pe lângă seminţe sau fragmente de plante,
conţin şi colecţii de inoculi cultivaţi in vitro. Iniţial se stochează material biologic în
activitate, în cadrul colecţiilor active (IVAG), după care se preconizează crearea şi
funcţionarea colecţiei de bază (IVBG).
Principiul de bază în crearea şi menţinerea unei colecţii in vitro active (IVAG)
este acela că tot materialul biologic (plantule) rezultă dintr-un proces ciclic, ce are la bază
multiplicarea culturilor, iar menţinerea întregii colecţii se face prin operarea de
subculturi. Procesele vitale, în acest caz, sunt mult diminuate prin asigurarea unor
condiţii de creştere lentă (temperaturi pozitive scăzute, iluminat cu intensitate redusă,
reducerea la jumătate a concentraţiei componentei minerale în mediul de conservare şi
adaos de inhibitori osmotici şi de creştere). Tot materialul obţinut şi conservat este testat
şi controlat periodic.

10
 BANCĂ DE GENE

Importanţa creării şi funcţionării sectorului de conservare prin culturi in vitro

Plantule de nuc in vitro conservate în condiţii de creştere lentă

Conservarea in vitro, prin menţinerea plantulelor în condiţii de creştere lentă şi

operarea de subculturi la intervale cât mai lungi de timp, constituie o tehnică aplicată pe
scară largă şi la unele specii de arbori şi arbuşti (fig. 3).
Unele specii au o rată scăzută de creştere intrinsecă şi, în consecinţă, inoculii
respectivi nu necesită tratamente speciale pentru o mărire a perioadei de transfer şi
subcultură, furnizând astfel o colecţie activă adecvată scopului conservării. Totuşi, în
cazul celor mai multe specii vegetale (inclusiv arbori şi arbuşti) este necesară o
combinaţie de 2 - 3 factori limitativi, fiecare aplicat la un nivel moderat. Asupra acestui
aspect trebuie aprofundate cercetările şi, mai ales, în explorarea toleranţei culturilor la
posibile efecte aditive ale inhibitorilor utilizaţi în mediul de conservare.

11
 Conservarea germoplasmei forestiere prin obţinerea de embrioni somatici (proces
analog embriogenezei zigotice) are la bază procesul de inducere şi diferenţiere a unei
singure celule sau a unui grup restrâns de celule vegetative (axe hipocotile, cotiledoane,
părţi ale inflorescenţei, ţesuturi tinere din punctele de creştere) şi formarea aşa numitelor
seminţe artificiale. Astăzi este cunoscut faptul că regenerarea prin embriogeneză
somatică s-a putut realiza la peste 50 de specii lemnoase, din care 20 angiosperme (ex. la
stejar) şi cel puţin 30 de gimnosperme (specii ale genurilor Picea, Abies, Pinus, Larix,
Pseudotsuga şi Sequoia).

Embrioni somatici la stejar

Conservarea polenului pe o durată limitată de timp (câteva săptămâni) nu implică

luarea unor măsuri speciale de păstrare, ci important este ca să se asigure păstrarea
integrităţii structurilor membranare, formaţiuni care adăpostesc majoritatea sistemelor
enzimatice cu rol important în declanşarea şi evoluţia ulterioară a procesului germinativ.
Se recomandă ca, după recoltare, polenul se fie zvântat uşor, după ce, în prealabil, s-a
efectuat o separare, prin filtrare uscată, de impurităţile strecurate la recoltare.
În păstrarea pe termen lung a polenului (ani şi chiar zeci de ani) intervin şi alţi
factori, dintre care cei mai importanţi sunt conţinutul de apă şi temperatura la care se face
conservarea. Toleranţa cea mai scăzută de uscare diferă destul de mult cu specia sau de
conţinutul de apă aflat imediat după recoltare. Se recomandă totuşi o scădere a
conţinutului de umiditate sub 10%, după care polenul este introdus în recipiente etanşe,
parţial vidate şi stocate la frig. Un polen mai fragil (ex. la pin sau molid) este menţinut la
+4oC, de la 6 luni la maximum 2 ani, iar polenul mai rezistent se poate păstra la -20oC,
timp de până la 10 ani. Polenul cel mai rezistent poate fi supus criostocării (în azot lichid
şi tratare cu crioprotectori) pe o perioada lungă şi foarte lungă de timp (zeci de ani) sau
chiar pe termen nelimitat. În acest din urmă caz, trebuie avute în vedere şi aplicate unele
măsuri pe linia decongelării şi rehidratării materialului biologic, deoarece fiecare tip de
polen (bicelular sau tricelular) comportă anumite reacţii fiziologice în acest sens.
Testarea capacităţii de germinaţie a polenului, după trecerea perioadei de
conservare, este absolut obligatorie şi cea mai utilizată metodă este aceea a testului de
germinaţie in vitro, respectiv testare pe medii simple (apă şi zaharoză) sau pe medii cu
săruri minerale. Utilizarea unor tehnici rapide de testare a viabilităţii polenului, precum
testul tetrazolium, teste fluorocromatice sau măsurarea conductivităţii unui extract de
polen, oferă doar indicii de estimare a integrităţii structurii membranelor şi funcţionarea
enzimelor din polen.

12
 Păstrarea fondurilor de germoplasmă vegetală (inclusiv cea forestieră) prin
stocarea ADN sau a secvenţelor de ADN (gene responsabile ale manifestării unor
caractere extrem de utile în procesul de ameliorare), constituie modalitatea cea mai
modernă şi, totodată, cea mai performantă în cadrul activităţii de conservare a resurselor
genetice vegetale. Progresul rapid şi spectaculos înregistrat în ultimii ani, pe linia
perfecţionării şi utilizării unor tehnici tot mai performante şi sofisticate ale biotehnologiei
vegetale, este o realitate evidentă în prezent, dar cu un imens potenţial pentru viitor.
Tehnicile de secvenţionalizare a ADN (principalul deţinător al informaţiei
genetice), bazate pe funcţionarea unor analizoare de mare fineţe şi extrem de performante
precum marquerii genetici ADN (“amprente” genetice) utilizaţi în cuantificarea
variabilităţii intra şi interpopulaţionale pentru conservare, reprezintă doar unele dintre
cele mai importante tehnologii specifice celor mai moderne bănci de gene.
Caracterizarea la nivel subcelular (molecular) reprezintă o alternativă
ultramodernă la evaluarea morfologică şi a caracterelor cantitative, suscitând un interes
deosebit al specialiştilor prin faptul că aceşti indici, pe lângă relevanţa şi precizia privind
exprimarea şi interpretarea rezultatelor investigării, sunt foarte puţin influenţaţi de
factorii de mediu sau de stadiul de dezvoltare al indivizilor.
Strauss, Bousquet et all. (1992) au stabilit 2 categorii importante de marcheri
moleculari: marcheri biochimici, reprezentaţi de produşii direcţi ai activităţii genelor cum
sunt izoenzimele, terpenele ş.a. şi marcheri genetici moleculari ca derivaţi proprii din
analiza secvenţelor polimorfice de ADN.

PRINCIPALE REFERINŢE BIBLIOGRAFICE

CACHIŢĂ DORINA-COZMA, 1987 – Metode in vitro la plantele de cultură. Edit.Ceres,

Bucureşti.
FĂRTĂIŞ, L., 2007 – Conservarea şi utilizarea durabilă a resurselor genetice forestiere.
Edit.”Univ.Şt.cel Mare”- Suceava, ISBN 978-973-666-235-5.
TUROK, J. et al., 1995 – Conservation of FGR in Europe. IPGRI-EUFORGEN, Rome.
U.E. 2000 – Directive 1999/105/ CE du Conseil du 22 Decembre 1999 concernant la
comercialisation des materiels forestiers de reproduction. J. Off. CE/15.01.2000, 17-39.
X X X, 2003 – Parcuri Naţionle, Naturale şi Rezervaţii ale Biosferei din România.
M.M.G.A Edit. Expert, Bucureşti.
X X X, 2004, - Pădurile României. Parcuri naţionale şi parcuri naturale. RNP,
Bucureşti.

13
14