8

CONSERVAREA IN-SITU A BIODIVERSITĂŢII:

ARII PROTEJATE

8.1 Generalităţi

Conservarea in-situ se face în arii protejate şi prin reintroducerea speciilor în habitatele lor naturale,
iar cea ex-situ în bănci de gene, grădini zoologice, acvarii şi grădini botanice.
În general, concepţia privind conservarea a urmat evoluţia în timp a cunoştinţelor biologice: de la
organisme conservate, la organisme vii şi la bănci de gene.
Conservarea in situ se bazează pe proiectarea, crearea şi managementul ariilor protejate, pe
conservarea în natură şi nu în sisteme artificiale. Aplicarea acestui tip de conservare variază în funcţie de
obiectivele specifice. Conservarea ex situ se referă la păstrarea speciilor în captivitate sau a
materialului biologic în bănci de gene (seminţe, spori, embrioni, microorganisme, ţesuturi etc.).
În ce priveşte speciile de animale, acestea pot fi conservate în grădini zoologice, acvarii, sanctuare,
sau chiar pe domenii gestionate pentru vânătoare ori crescătorii, iar speciile de plante sunt conservate
ex-situ în parcuri dendrologice şi grădini botanice. Acest tip de conservare se bazează pe dezvoltarea unor
instituţii şi tehnologii de conservare specifice. Mai există şi o soluţie intermediară, rezultată prin
combinarea unor elemente de conservare in-situ cu elemente de conservare ex-situ; mai exact, este vorba
despre supravegherea şi managementul speciilor rare şi ameninţate în arii protejate de mici dimensiuni,
unde populaţiile pot trăi ca în libertate, dar în cazul în care se observă o înrăutăţire a situaţiei manifestată
prin declinul efectivelor speciilor respective, omul poate interveni pentru a stimula revenirea la normal.
Nici una din cele două strategii, în situaţia actuală nu poate fi folosită exclusiv, sunt necesare ambele
deoarece ele se completează reciproc. Astfel cercetările asupra populaţiilor captive este o cale mai facilă
de obţinere a unor informaţii preţioase cu privire la biologia şi etologia anumitor specii, informaţii care
pot fi ulterior valorificate pentru elaborarea unor strategii de conservare in-situ mai eficace. Bineînţeles
că acest procedeu are limitările sale deoarece comportamentul speciilor în captivitate poate diferi esenţial
de cel din libertate. De asemenea după ce indivizii anumitor populaţii sunt înmulţiţi şi crescuţi în
captivitate, ei pot fi eliberaţi periodic în mediul natural pentru a consolida populaţiile conservate in-situ.

8.2 Conservarea in situ

8.2.1 Arii protejate

Dispariţia şi fragmentarea habitatelor precum şi speciile invadante sunt cauzele principale care au
determinat dispariţia celor mai multe specii şi implicit diminuarea biodiversităţii la nivel local şi global.
Creşterea viitoare a populaţiei umane şi în consecinţă a necesarului de spaţiu şi resurse vor determina
creşterea presiunii asupra ecosistemelor naturale. De aceea sunt necesare măsuri active pentru
conservarea biodiversităţii prin realizarea unei reţele de suprafeţe protejate şi de asemenea este necesară
gestionarea raţională, durabilă a tuturor ecosistemelor exploatate de om.

1
 În prezent, ca urmare a experienţei acumulate în domeniu, cea mai adecvată cale de conservare a
diversităţii specifice este considerată protecţia habitatelor unor comunităţi biologice stabile, echilibrate.
Pe lângă faptul că nu ne putem permite să menţinem în captivitate toate speciile deoarece suntem
departe de a deţine resursele financiare şi cunoştinţele necesare acestui demers, menţinerea
ecosistemelor în ansamblu oferă servicii şi beneficii care ar fi pierdute în cazul conservării exclusive ex-
situ.
Conform UICN, o arie protejată este un spaţiu geografic (terestru, maritim sau subteran), clar
delimitat în vederea protejării diversităţii biologice, a resurselor naturale şi serviciilor de mediu precum şi
a valorilor culturale asociate pe termen lung, prin mijloace legale sau prin alte mijloace.
În vederea conservării in situ există trei direcţii principale de acţiune, care se aplică în funcţie de
condiţiile concrete: planificarea, înfiinţarea şi managementul reţelelor de arii protejate, conservarea
înafara ariilor protejate şi restaurarea comunităţilor biologice din habitatele degradate (reconstrucţia
ecologică).
Preocuparea pentru protejarea mediului natural s-a intensificat odată cu accentuarea imixtiunii
umane în structura şi funcţionarea ecosistemelor naturale peste tot în lume, astfel că cele mai numeroase
arii protejate (mai precis 80% din totalul existent astăzi) au fost înfiinţate după 1962 (a fost luată această
dată ca reper deoarece atunci a avut loc primul Congres al Parcurilor Naţionale (Chape ş.a., 2003). Ulterior
acestei date, suprafaţa ariilor protejate a crescut constant: astfel, dacă în 1962 erau un număr de 9 214
arii protejate cu o suprafaţă de 2,4 milioane km², în 1982 numărul lor se ridicase la 27 794 cu o suprafaţă
de 8,8 milioane km², pentru ca în 2005 să ajungă la 113 707 arii protejate cu o suprafaţă de 19,6 milioane
km². În prezent ariile protejate reprezintă 12,2% din suprafaţa planetei aşa cum se va preciza şi în
continuare; ţinând cont de cât de redus este acest procent devine evident că accentul cade pe necesitatea
protejării biodiversităţii înafara ariilor protejate, prin exploatarea durabilă a ecosistemelor.
Oamenii au fost conștienți de necesitatea protejării naturii încă din cele mai vechi timpuri; există
de exemplu evidenţe ale unor acţiuni de conservare încă din anul 242 î. Ch., când Asoka, unul dintre
împăraţii Indiei a creat rezervaţii naturale pentru a împiedica vânarea excesivă a anumitor specii. Se mai
pot da exemple asemănătoare: împăratul mongol al Chinei, Kublai Khan, a interzis în secolul al XIII-lea
vânătoarea în perioada de reproducere a unor specii de animale, iar regii incaşi au protejat specii de păsări
marine (Stanciu, Florescu, 2009). De asemenea, multe populaţii indigene au practicat conservarea
diferitelor specii încă de acum mii de ani, pentru a-şi asigura posibilitatea de a obţine beneficii de pe urma
lor în mod constant.
În secolul al XIX-lea, în 1872 a fost înfiinţat primul parc naţional, în SUA, Parcul Naţional Yellowstone,
după care a urmat înfiinţarea primei rezervaţii forestiere în 1891 şi a primului refugiu pentru animalele
sălbatice în 1903, în Pelican Island, Florida. În Canada, primul parc naţional se înfiinţează în 1885, Hot
Springs Reservation. Şi pe alte continente se înfiinţează primele parcuri naţionale tot în secolul al XIX-lea
(în Africa de Sud, Rezervaţia de Animale Sabi, în 1898) sau la începutul secolului XX (în Europa, în Suedia,
în 1909).
În perioada de început, mişcarea modernă de conservare nu a avut în centru preocupări legate de
menţinerea biodiversităţii; cei mai mulţi istorici leagă începuturile conservării moderne de scrierile unor
filosofi romantici şi adepţi ai idealismului, precum şi de reacţia la colonizarea violentă a populaţiilor
indigene din cele două Americi, Africa sau din alte părţi ale lumii (White, Finley, 1999; Neumann, 2004;
Grove, 1996). În 1864 George Perkins Marsh publica o carte remarcabilă, „Omul şi natura” bazată în parte
pe observaţiile sale privind restrângerea pădurilor ca urmare a exploatării şi cortegiul de efecte negative
ce urmează acestei acţiuni. În aceeaşi perioadă John Muir, R.W. Emerson şi H.D. Thoreau au devenit
cunoscuţi ca filosofi transcedentali, care susţineau capacitatea contemplării naturii de a vindeca spiritul.
În a doua jumătate a secolului XIX şi pe tot parcursul secolului XX, conceptul de conservare a naturii
presupunea interdicţia oricărei intervenţii umane în ariile protejate. Astfel, înfiinţarea primului parc
naţional, Yellowstone, a avut ca scop interzicerea exploatării pădurilor, a vânătorii, mineritului, dar şi a

2
activităţilor comunităţilor indigene şi locale. Aceeaşi concepţie s-a aplicat în multe arii protejate de pe
întreg globul, considerându-se că rolul ariilor protejate este de a „păstra” şi nu de a folosi resursele
naturale. În timp această concepţie s-a modificat, odată cu progresul cunoştinţelor privitoare la
conservarea biodiversităţii precum şi datorită reafirmării drepturilor comunităţilor indigene şi a celor
locale; la această modificare a contribuit şi creşterea demografică însoţită de amplificarea permanentă a
necesităţilor umane. Astfel, spre sfârşitul secolului al XX-lea şi la începutul secolului al XXI-lea ariilor
protejate li se conferă multiple funcţii: conservării biodiversităţii prin menţinerea ecosistemelor în starea
lor naturală, i se adaugă menţinerea serviciilor ecologice exercitate de ecosisteme, protejarea valorilor
culturale şi a peisajelor, găsirea modalităţilor de gestionare a ecosistemelor astfel încât să se asigure
folosirea durabilă a resurselor naturale. Astfel, deşi ariile protejate sunt înfiinţate în principal pentru
conservarea biodiversităţii şi a valorilor naturale şi culturale, modul în care se asigură acest lucru prin
managementul ariilor protejate respective, precum şi obiectivele specifice stabilite pentru fiecare arie
protejată pot să difere, astfel încât au fost definite mai multe categorii de arii protejate. Printre obiectivele
de management ale ariilor protejate se înscriu: cercetarea ştiinţifică, protecţia biodiversităţii la toate
nivelurile, protecţia zonelor naturale intacte, menţinerea serviciilor de mediu, turism, recreere, educaţie,
menţinerea activităţilor culturale şi tradiţionale, utilizarea durabilă a resurselor şi ecosistemelor naturale,
deci interzicerea oricăror activităţi de exploatare a resurselor naturale care contravin îndeplinirii acestor
obiective. De aceea, de la înfiinţarea ariilor protejate trebuie stabilit ce activităţi umane şi ce nivel de
intervenţie antropică este permis. Uneori, în zonele în care prezenţa omului este foarte îndelungată,
menţinerea unor aspecte ale biodiversităţii chiar impune menţinerea anumitor activităţi antropice.
Astfel, în funcţie de obiectivele stabilite pentru ariile protejate şi de intensitatea intervenţiei
antropice, IUCN a realizat un sistem de clasificare a ariilor protejate care porneşte de la arii cu intervenţie
antropică minimă, şi se finalizează cu cele în care intervenţia antropică este intensă. IUCN a acordat prin
Comisia Mondială a Ariilor Protejate (WCPA, cunoscută în trecut sub numele de Comisia Parcurilor
Naționale și Ariilor Protejate) consultanță pe plan internațional cu privire la clasificarea ariilor protejate
timp de mai mult de un sfert de secol. Un prim pas în activitatea de clasificare a diferitelor tipuri de arii
protejate a fost definirea în 1969 a "parcului național" de către Adunarea Generală IUCN. Un sistem
preliminar declasificare (elaborat de Ray Dasmann) a fost publicat de IUCN în 1973. După cinci ani, în 1978
IUCN a publicat un raport denumit "Categorii, Obiective și Criterii pentru Ariile Protejate", în care erau
prezentate criteriile de clasificare şi nomenclatura ariilor protejate; raportul propunea o clasificare cu zece
categorii de arii protejate, care a fost ulterior utilizată pe scară largă, fiind inclus în legislaţia naţională în
domeniu a multor ţări (www.uicn.org):
I. Rezervație Științifică/Rezervație Naturală Strictă
II. Parc Național
III. Monument Natural
IV. Rezervație de Conservare a Naturii/Rezervație Naturală Gospodărită
V. Peisaj Protejat
VI. Rezervație de Resurse
VII. Arie Naturala Biotică/Rezervație Antropologică
VIII. Arie Gestionată pentru Utilizări Multiple/Arie cu Resurse Gospodărite
IX. Rezervație a Biosferei
X. Sit al Patrimoniului Mondial Natural
După utilizarea acestui sistem de clasificare timp de aproape un deceniu a devenit evidentă
necesitatea revizuirii şi actualizării lui pentru a putea fi adaptat cu mai multă uşurinţă aplicării în condiţiile
extrem de variate existente la nivel global; de asemenea, diferențele existente între anumite categorii nu
erau foarte clare, iar conservării zonelor marine trebuia să li se acorde o importanţă sporită. În plus,
ultimele două categorii nu erau categorii de management, ci desemnări internaționale care se acordă tot
ariilor protejate din categoriile I – VI. Ca urmare, la Adunarea Generală a IUCN din Perth, Australia, în 1990

3
s-a ajuns la concluzia că trebuie menţinute doar primele cinci categorii ale sistemului vechi, celelalte fiind
abandonate. Această concluzie şi linii directoare care să le înlocuiască pe cele adoptate în 1978, au fost
incluse în Recomandarea 17 a celui de-al IV-lea Congres Mondial al Parcurilor Naționale și Ariilor Protejate
desfășurat în Caracas, Venezuela în februarie 1992. Ultima revizuire s-a făcut în perioada 2004 – 2008 şi a
dus la o definire mai clară a celor 6 categorii de management, astfel că în prezent, sistemul de clasificare
cuprinde următoarele şase categorii (Dudley, 2008):
I. Rezervaţii naturale stricte şi zone sălbatice
II. Parcuri naţionale
III. Monumente ale naturii
IV. Arii cu management activ pentru protejarea unor habitate sau specii
V. Peisajele marine şi terestre protejate
VI. Arii protejate pentru utilizarea resurselor naturale
Prima categorie prezintă două subdiviziuni:
I.a – Rezervatiile naturale stricte, care sunt desemnate în vederea studiilor ştiinţifice sau pentru
protejarea naturii sălbatice şi sunt reprezentate de zone terestre sau marine care prezintă ecosisteme,
caracteristici geologice sau geofizice ori specii remarcabile sau reprezentative, destinate cu precădere
cercetării ştiinţifice şi/sau monitorizării mediului.
I.b – Zonele salbatice: sunt zone terestre sau marine întinse unde natura nu a fost deloc sau
neglijabil modificată antropic şi care în consecinţă şi-au menţinut caracterul natural originar, care sunt
nelocuite şi care sunt protejate şi administrate pentru a-şi menţine în continuare caracterul natural.
II. Parcurile naturale sunt arii protejate destinate în principal conservării ecosistemelor şi
recreerii; ele sunt zone terestre sau acvatice naturale desemnate în vederea protejării integrităţii
ecologice a unuia sau mai multor ecosisteme în beneficiul generaţiilor actuale şi viitoare, astfel încât
activităţile de exploatare sau ocupaţiile care contravin acestor scopuri sunt excluse pe teritoriul respectiv,
aceste zone oferind posibilităţi ştiinţifice, recreative, educaţionale sau spirituale, care trebuie să fie
compatibile ecologic şi cultural cu zona respectivă.
III. Monumente ale naturii sunt arii protejate marine sau terestre desemnate pentru a proteja
elemente specifice naturale sau culturale care sunt remarcabile sau au valoare unică datorită rarităţii lor,
a calităţilor reprezentative sau estetice ori au o semnificaţie culturală deosebită. Sunt în general arii
reduse ca suprafaţă sau pot fi reprezentate chiar de un singur organism ca de exemplu un arbore secular.
IV. Ariile cu management activ pentru protejarea unor habitate sau specii sunt zone terestre sau
acvatice în care se desfăşoară activităţi concrete pentru menţinerea habitatelor şi/sau îndeplinirea unor
cerinţe specifice speciilor protejate.
V. Peisajele marine şi terestre protejate sunt arii protejate care au rezultat ca urmare a interacţiunii
între om şi natură ce a dus la apariţia unor zone cu caracteristici distincte care se remarcă prin calităţile
estetice, culturale sau ecologice semnificative şi care au adesea o biodiversitate ridicată. Continuarea
activităţilor specifice interacţiunii om-natură este vitală pentru protejarea, menţinerea şi evoluţia acestor
zone.
VI. Arii protejate pentru utilizarea resurselor naturale presupun aplicarea unor măsuri de
management care să asigure utilizarea durabilă a resurselor naturale ale ecosistemelor. Aceste zone
conţin în special ecosisteme naturale nemodificate, care sunt gestionate astfel încât să asigure protejarea
şi menţinerea diversităţii biologice, concomitent cu furnizarea durabilă a unor produse şi servicii
indispensabile existenţei comunităţii umane.
Sunt frecvente situaţiile în care arii protejate incluse în categorii diferite se învecinează sau în care
o categorie se găseşte în interiorul alteia. Astfel, arii încadrate în categoria V conțin arii din categoriile I și
IV sau arii din categoria II conțin arii din categoriile Ia și Ib. Acest lucru este posibil dacă ariile respective
se identifică separat pentru înregistrare și raportare. În general este de dorit ca o astfel de arie care

4
conţine suprafeţe încadrate în mai multe categorii să aibă o unică autoritate administrativă; dacă nu este
posibil, este esenţială stabilirea unor relații de cooperare între diferitele autorități.
Cele mai numeroase sunt la nivel global ariile protejate din categoria a IV-a şi cel mai slab
reprezentată este categoria Ib. Sunt de asemenea numeroase arii protejate care nu au fost încadrate în
niciuna din categoriile IUCN (figura 8.1).

Ia
Neîncadrate în 4731 Ib II Ia
categoriile 302
UICN 34036 3881
III
Ib
19833

II

VI
4123 III
V IV
6555 27641

Fig. 8.1. Apartenenţa la diferite categorii IUCN a ariilor protejate la nivel global (după Groom, Meffe,
Caroll, 2006)

Scopul conservării şi managementul ariilor protejate aparţinând diferitelor categorii menţionate

anterior diferă (Dudley, 2008); astfel, în rezervaţiile naturale stricte, obiectivul managementului este
menţinerea ecosistemelor în stare cât mai apropiată de cea naturală, deci intervenţia umană este foarte
limitată. Sunt adevărate laboratoare naturale, în care se desfăşoară proiecte de cercetare, educaţionale,
sau pot servi la desfăşurarea unor acţiuni de monitorizare; constituie adesea refugii pentru specii rare,
ameninţate sau periclitate. Dacă există valori culturale şi spirituale asociate cu natura, acestea sunt
păstrate.
Zonele sălbatice sunt suprafeţe mari de natură nemodificată de om care se mai pot întâlni foarte
rar pe planeta noastră. La noi în ţară nu există astfel de arii protejate, dar ele există în alte zone ale globului
cum sunt Australia, Noua Zeelandă, SUA, Canada sau Africa de Sud. În acest sens se pot da exemple ca
Raukumara în Noua Zeelandă, Noatak Wilderness în Alaska, SUA, Walpole în Australia sau Cederberg în
Africa de Sud.
Parcurile naţionale sunt suprafeţe mari (la noi în ţară de exemplu aceste suprafeţe variază de la
câteva mii la peste 40.000 de hectare) cu ecosisteme şi specii rare pentru protecţia cărora activităţile
antropice sunt interzise în cea mai mare parte a lor; fac excepţie unele activităţi tradiţionale ale localnicilor
care sunt însă şi ele reglementate pentru a nu prejudicia biodiversitatea sau desfăşurarea proceselor
ecologice naturale. În cele mai multe parcuri naţionale din lume nu există aşezări umane, iar în cuprinsul
lor se delimitează mai multe zone, fiecare cu restricţiile ei specifice; ca urmare managementul este
adaptat fiecăreia dintre zone, iar prin regulamentul parcului se stabilesc clar regulile de folosire a
resurselor naturale pentru fiecare zonă delimitată. (Se precizează că în aproape toate parcurile naţionale
din ţara noastră există zone locuite în care se exploatează resurse şi nu doar pentru uzul comunităţilor
locale ci în scop comercial; dacă se doreşte ca parcurile să fie administrate conform obiectivelor de
management corespunzătoarea celei dea doua categorii UICN, acestor activităţi trebuie să le fie impuse o
serie de restricţii).

5
 Monumentele naturii pot fi peşteri în mediu terestru sau acvatic, formaţiuni geologice, lacuri,
gheţari sau chiar organisme.
Peisajele terestre sau marine protejate sunt mozaicuri de zone naturale şi locuite ce pot include
chiar oraşe şi în care se pot desfăşura activităţi economice, cărora însă li se aplică restricţii în funcţie de
valorile de biodiversitate şi culturale astfel încât ele să reprezinte modele de gestionare durabilă. Similar
ariilor protejate din categoria a doua, şi aceste arii protejate sunt divizate în zone cu management şi
restricţii specifice, cu menţiunea că în acest caz, suprafeţele cu restricţii importante pentru conservarea
biodiversităţii sunt mult mai reduse decât în cazul categoriei II.
Ariile protejate pentru utilizarea resurselor naturale se caracterizează prin faptul că utilizarea
durabilă a resurselor naturale devine mijlocul de conservare a naturii; concomitent se aplică şi alte măsuri
specifice celorlalte categorii de conservare, cum ar fi de exemplu protecţia anumitor suprafeţe din aria
protejată. Aceste arii protejate ocupă suprafeţe întinse şi oferă hrana şi bunurile necesare populaţiilor
indigene sau locale de pe teritoriul lor; acestea le exploatează extensiv, fără să aibă impact negativ asupra
biodiversităţii. Recomandările UICN pentru această categorie prevăd şi delimitarea unor zone în care să
nu se utilizeze resursele naturale (iar unele ţări au stabilit procente de până la 75% din suprafaţă care să
fie excluse de la utilizare).
Pe plan naţional fiecare ţară îşi stabileşte propriul sistem de protecţie şi propriile categorii de arii
conservate, dar este de dorit să realizeze o corespondenţă cu categoriile definite de IUCN deoarece acesta
reprezintă un standard global pentru planificarea, desemnarea şi managementul ariilor protejate. În ce
priveşte ţara noastră, echivalenţa categoriilor de arii protejate cu cele UICN şi exemple aparţinând fiecărei
categorii se prezintă în tabelul 21.
La nivel global, conform celor mai recente date din Baza Mondială de Date a Ariilor Protejate
(WDPA) în 2008 existau peste 120 000 de arii protejate cu o suprafaţă totală de aproximativ 21 de
milioane de km2 (figura 8.2) atât în zona terestră cât şi în cea marină. Există o importantă discrepanţă între
suprafaţa ariilor protejate terestre şi a celor marine: în timp ce suprafaţa protejată pe uscat reprezintă
12,2% din suprafaţa totală a uscatului planetei, ariile protejate marine reprezintă 5,9% din apele teritoriale
la nivel global şi doar 0,5% din cele extrateritoriale.
În ce priveşte situaţia la nivel naţional ea este foarte diferită de la ţară la ţară: mai puţin de jumătate
(45%) din cele 236 de ţări şi teritorii evaluate au mai mult de 10% din teritoriul lor de pe uscat protejat şi
doar 14% dintre ele 10% din teritoriul lor marin protejat (IUCN and UNEP-WDPA, 2009). În plus,
numeroase arii protejate dintre cele declarate se află sub o puternică presiune antropică pentru a-şi
schimba destinaţia.
Cel mai mare parc național din lume, Northeastern Greenland National Park din Groenlanda se
întinde pe o suprafaţă de 972000 de km2 ceea ce reprezintă aproape 5% (4,6%) din întreaga suprafaţă a
ariilor protejate de pe întreg globul.

Echivalenţa categoriilor de arii protejate naţionale cu cele UICN

Tabelul 21
Categorie de arii protejate UICN Categorii de arii Exemple
protejate naţionale
Ia. Rezervaţii naturale stricte Rezervaţii ştiinţifice Rezervaţia Ştiinţifică Gemenele (PN Retezat)
Rezervaţia Ştiinţifică Sachalin – Zătoane (RB Delta
Dunării)
Ib. Zone sălbatice nu există în ţara noastră -

II. Parcuri naţionale Parcuri naţionale Ceahlău

Cheile Nerei – Beuşniţa

III. Monumente ale naturii Monumente ale naturii Gheţarul Focul Viu (PN Apuseni)
Doisprezece Apostoli (Munţii Călimani)

6
 IV. Arii cu management activ pentru Rezervaţii naturale Dealul cu Fluturi (CJ)
protejarea unor habitate sau specii Valea Neajlovului (DB)

V. Peisajele marine şi terestre Parcuri naturale Geoparcul Dinozaurilor (Ţara Haţegului)

protejate Vânători-Neamţ
VI. Arii protejate pentru nu există în ţara noastră -
managementul resurselor naturale
(după Stanciu, Florescu, 2009)

El ocupă sfertul de nord-est din întinderea Groenlandei, fiind o zonă practic nelocuită, unde trăiesc
cel mult 100 de oameni (în câteva staţii meteo şi baze militare), animalele întrecându-i de departe
numeric. Cele mai reprezentative specii care pot fi întâlnite aici sunt boii moscaţi, urşii polari, morsele,
vulpile argintii, herminele, iepurii polari, lemingii arctici etc. Vara teritoriul devine un paradis pentru
miriade de păsări, printre care huhurezul alb, cufundacul mare, cocoşul polar, eiderul sau raţa sălbatică
nordică, gâşte negre, şoimi etc. (Sittler, 1994).

Fig.8.2. Evoluţia în timp a suprafeţelor protejate la nivel mondial (sursa: IUCN şi UNEP-WCMC, 2009, Baza
Internaţională de Date a Ariilor Protejate)

Cele mai mari ponderi ale ariilor protejate se regăsesc în Germania (29%), Austria (28%), Marea
Britanie (15%), iar ponderi reduse în Rusia (5%), Grecia (2%), Turcia (0,7%), iar printre ţările fără nici o arie
protejată se numărau în 2005 Siria, Yemen, Guineea Ecuatorială şi Guineea Bissau (Dietz, Czech, 2005).
S-a menţionat deja discrepanţa existentă între suprafaţa ariilor protejate terestre şi marine. Într-o
situaţie similară se găseşte şi conservarea ecosistemelor de apă dulce cum sunt fluviile, râurile sau lacurile.
Pentru a putea gestiona declinul stocurilor de peşte pescuite pentru comercializare, faţă de mai puţin de
1% din mediul marin care este inclus în arii protejate ar fi necesară includerea a încă 20% (Higgins ş.a.,
2005). Suprafaţa actuală aflată în regim de conservare este reprezentată de 3400 arii protejate marine şi
costiere, dar cele mai multe au suprafeţe mici (WRI, 2005). Cele mai mari dintre ele şi care împreună
însumează aproape jumătate din suprafaţa totală sunt: Parcul Marin Marea Barieră de Corali (Australia),
Parcul Marin Galapagos (Ecuador) şi Netherlandʹs North Sea Reserve (Olanda).
Pe lângă aspectele legate de insuficienţa suprafeţelor ariilor protejate marine există şi alte
probleme care înrăutăţesc şi mai mult situaţia, legate de managementul şi regimul efectiv de protecţie al
acestor arii. Astfel, în multe din aceste arii regimul de protecţie este insuficient sau nu este respectat, ele

7
fiind după cum spun specialiştii arii protejate doar pe hârtie. Se apreciază că mai puţin de 10% din ariile
protejate marine îşi ating obiectivele de management propuse (Pomeroy, ş.a., 2004).
Un alt aspect este legat de problemele cu industria pescuitului, poluarea, dificultatea stabilirii unor
înţelegeri internaţionale şi a asigurării pazei care toate tergiversează procesul de desemnare a unor arii
protejate marine (Halpern, 2003). În plus, delimitarea unor comunităţi marine distincte este îngreunată
de faptul că numeroase specii marine migrează pe distanţe mari, că sunt foarte dispersate şi deoarece
este dificilă determinarea provinciilor biogeografice pentru mediul marin. Delimitarea acestor provincii
este mult mai dificilă în comparaţie cu delimitarea celor terestre, deoarece limitele între acestea nu sunt
la fel de clare, iar dispersia stadiilor de larvă şi adult este mult mai extinsă şi mediul marin este mai puţin
cunoscut, ceea ce ridică probleme legate de protejarea unor areale specifice pentru fiecare tip de
comunitate marină. Până în prezent, pentru delimitarea provinciilor biogeografice marine s-a recurs la o
combinaţie între distribuţia animalelor marine înrudite (de coastă, de platformă, pelagice) şi proprietăţile
fizice care le determină ecologia şi distribuţia (curenţii, temperatura etc.) (Lourie, Vincent, 2004).
Așa cum s-a arătat anterior, categoriile de arii protejate de interes naţional din ţara noastră sunt
conform legislaţiei actuale rezervaţii ştiinţifice, parcuri naţionale, monumente ale naturii, rezervaţii
naturale şi parcuri naturale, astfel: 13 parcuri naţionale, 14 parcuri naturale şi mai mult de 900 alte
categorii de arii protejate (53 de rezervaţii ştiinţifice, 227 monumente ale naturii, 634 rezervaţii naturale)
acoperind împreună aproximativ 7,8% din suprafaţa ţării (Lista rezervaţiilor naturale se poate găsi în Legea
5/2000 şi în Hotărârea nr.1143 - 18/09/2007) (Stanciu, Florescu, 2009). Dintre ariile protejate de interes
naţional, două sunt şi rezervaţii ale biosferei: Parcul Naţional Retezat şi Parcul Naţional Munţii Rodnei.
Acestor arii protejate li se adaugă siturile Natura 2000, astfel încât suprafaţa totală ajunge la 18%.
Interesul pentru conservarea mediului marin este mai recent decât cel pentru conservarea zonelor
terestre. Astfel au fost propuse pentru integrare în reţeaua Natura 2000 şapte arii de conservare specială
cu o suprafaţă de 135 344 ha (Sundseth, Barova, 2010).
Responsabilitatea administrării ariilor protejate în ţara noastră este (conform Ordonanţei de
Urgenţă 57 din 2007) atribuită Agenţiei Naţionale pentru Arii Protejate (ANAP) pentru ariile protejate de
interes naţional, Administraţiei Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării pentru această rezervaţie a biosferei şi
autorităţilor publice locale pentru ariile protejate declarate prin hotărâri ale acestora. ANAP, care ar fi
trebuit să rezolve problema administrării ariilor protejate în ţara noastră, a fost înfiinţată în 2008 (prin
hotărârea 1320/14 octombrie 2008) şi a fost desfiinţată la numai un an de Guvernul României pentru a
reduce cheltuielile, devenind o direcţie în cadrul Ministerului Mediului. De aceea, administrarea celor mai
importante parcuri naţionale şi naturale (22) este realizată în continuare de Regia Naţională a Pădurilor.
Sunt numeroase voci, mai ales din zona societăţii civile care critică de multe ori incisiv modul în care
administrează RNP aceste arii protejate. Deocamdată însă, RNP are un Serviciu de Arii Protejate care a
cheltuit 3,4 milioane euro anual pentru administrarea acestor arii în condiţiile în care statul nu alocă
fonduri în acest scop. Recent administraţiile parcurilor au primit personalitate juridică pentru a putea
accesa fonduri europene dar au personal insuficient (există parcuri unde unui ranger îi revin 10 000 ha) şi
prost plătit.
Pentru parcurile naţionale, parcurile naturale şi rezervaţiile biosferei s-au constituit structuri de
administrare iar rezervaţiile ştiinţifice, rezervaţiile naturale şi monumentele naturii sunt administrate de
custozi. Siturile Natura 2000, pot fi administrate atât de administraţii special constituite cât şi de custozi.
În cazul în care acestea se suprapun parţial sau total cu parcuri naţionale sau naturale existente sau cu
rezervaţii ale biosferei, există posibilitatea de a atribui administrarea lor structurilor de administrare care
există deja.
Numărul şi suprafaţa ariilor protejate din ţara noastră nu oferă informaţii utile despre situaţia
conservării naturii şi implicit a biodiversităţii, deoarece multe arii protejate, mai ales cele de mari
dimensiuni sunt arii protejate „pe hârtie” şi deoarece asupra tuturor acestor arii se exercită puternice
presiuni şi se încalcă sau nu se ţine cont de regimul de protecţie al acestora. Cele mai importante presiuni

8
şi ameninţări care afectează ariile protejate la noi sunt datorate dezvoltării infrastructurii rezidenţiale şi
comerciale, agriculturii şi acvaculturii, a unor ramuri industriale cum sunt industria energetică sau
extractivă, poluării, utilizării resurselor biologice, modificării sistemelor naturale prin perturbări cauzate
de om, specii invazive, schimbări climatice etc.
Problema principală în desemnarea sistemului de arii protejate la nivel naţional, continental sau
global nu este atât ordinul de mărime al suprafeţei ocupate de acestea, deşi şi el este un criteriu important
ci capacitatea ariilor protejate de a realiza o conservare cât mai completă a speciilor şi habitatelor, atât a
celor vulnerabile şi în pericol cât şi a celor reprezentative. Astfel, dacă sunt bine alese, ariile protejate pot
include foarte multe dacă nu chiar majoritatea speciilor dintr-o ţară. Această problemă a alegerii
localizării ariilor protejate este fundamentală. Ele trebuie localizate de-a lungul gradienţilor latitudinali şi
altitudinali, unde apar concentraţii de specii, în locurile unde se suprapun diferite formaţii geologice, în
ariile vechi din punct de vedre geologic, în ariile cu o abundenţă a resurselor cheie (la contactul dintre
curenţii marini, în oazele zonelor aride, în peşteri, în pădurile seculare etc.). Amplasarea ariilor protejate
de-a lungul gradienţilor de mediu conferă şi un atu foarte important în prezent şi anume acela de a
permite dispersia speciilor în condiţiile schimbărilor climatice (Smith ş.a., 2001). Exemple de urmat
privitoare la o justă alegere a amplasării ariilor protejate pentru a include un număr cât mai mare de specii
sunt parcurile şi sanctuarele de viaţă sălbatică din Thailanda care acoperă 8% din suprafaţa acesteia şi
cuprind 88% din speciile locale de păsări de pădure. Similar, Parcul Naţional Guanacaste din Costa Rica
include 90% din populaţiile de Sphingidae ale ţării (Reid, Miller, 1989). Doar buna alegere a amplasării
ariilor protejate nu este suficientă, ei trebuie să i se adauge mărimea adecvată a ariei protejate şi modul
ei de administrare. În continuare vor fi detaliate înfiinţarea, modul cel mai judicios şi eficient de alegere a
localizării şi conectarea ariilor protejate individuale în reţele.

8.2.1.1 Înfiinţarea ariilor protejate

Pentru înfiinţarea ariilor protejate există modalităţi diferite în funcţie de regiuni, continente sau
ţări, după caracteristicile lor fizico-geografice, după gradul de dezvoltare economică, după legislaţia de
mediu etc. Cel mai frecvent utilizate modalităţi de înfiinţare a ariilor protejate sunt prin acţiune
guvernamentală, prin achiziţionarea de terenuri de către persoanele private sau organizaţii
conservaţioniste (cum sunt Nature Conservacy, Audubon Society, World Wild Found), prin acţiunea
populaţiilor indigene care pot stabili arii protejate pentru menţinerea identităţii proprii sau arii protejate
care sunt în custodia unor institute de cercetare care realizează paralel cu activitatea de cercetare şi
acţiuni de conservare a biodiversităţii sau educative.
Bineînţeles că cea mai puternică şi eficientă modalitate de înfiinţare a ariilor protejate este cea
guvernamentală. Adesea însă modalităţile menţionate mai sus se combină, de exemplu organizaţiile
neguvernamentale de mediu oferă consultanţă şi sprijin guvernelor în demersurile acestora de concepere
şi punere în aplicare a unor planuri, precum şi de găsire a unor oportunităţi de conservare a biodiversităţii.
După conferinţa de la Rio şi Convenţia pentru Conservarea Biodiversităţii, guvernele multor ţări (inclusiv
România) au realizat sau sunt în curs de realizare a planurilor naţionale de acţiune pentru mediu şi
biodiversitate. Tot guvernele sunt responsabile pentru managementul adecvat al ariilor protejate, astfel
încât acestea, după desemnare şi înfiinţare, să nu rămână arii protejate doar pe hârtie.
Alte exemple, în care diferitele modalităţi de înfiinţare a ariilor protejate menţionate se combină,
sunt parteneriatele care se stabilesc între guvernele ţărilor tropicale în curs de dezvoltare, organizaţiile de
mediu (naţionale dar şi internaţionale), băncile multinaţionale şi guvernele unor alte ţări dezvoltate,
puternice astfel încât primele să poată avea acces la resurse financiare, să poată primi expertiză ştiinţifică
şi managerială pentru înfiinţarea şi administrarea ariilor protejate. În perioada recentă, din ce în ce mai
frecvent se face apel şi la populaţiile indigene pentru susţinerea eforturilor de conservare, în acest sens
putând fi date ca exemplu Canada, SUA, Australia, Columbia, Brazilia sau Malaiezia care au recunoscut
dreptul societăţilor tradiţionale de a deţine şi administra terenul pe care trăiesc şi au trăit în trecut, de

9
unde obţin cele necesare traiului zilnic, unde vânează, cultivă, pe care îl gestionează din vechime. Acest
lucru pare astăzi cum nu se poate mai normal, în realitate însă, ca să se ajungă aici au fost necesare eforturi
îndelungate, s-au stârnit conflicte în presă, pe teren, au fost intentate procese juridice.
În general, pentru crearea unei noi arii protejate se parcurg trei etape. În primul rând se determină
speciile sau comunităţile biologice prioritare pentru conservare, apoi se delimitează suprafeţele necesare
conservării speciilor sau comunităţilor desemnate anterior, iar în final, ariile nou delimitate se conexează
cu reţeaua de arii deja existentă utilizând tehnici cum ar fi analiza GAP.
În ce priveşte p r i m a e t a p ă, există numeroase specii şi comunităţi care ar trebui protejate, dar
presiunea antropică este mare şi de asemenea nu se dispune de fonduri suficiente pentru a putea fi
conservate toate aceste specii şi comunităţi; de aceea trebuie stabilite nişte priorităţi. Alegerea speciilor
şi comunităţilor se face în funcţie de trei criterii: unicitatea, vulnerabilitatea şi utilitatea. Astfel au
prioritate mai mare speciile endemice sau comunităţile alcătuite din astfel de specii, speciile în pericol de
extincţie şi acelea care au o valoare de utilizare pentru om prezentă sau potenţială. Făcând uz de aceste
trei criterii menţionate mai sus, s-au pus la punct sisteme de stabilire a priorităţilor de conservare la nivel
naţional şi internaţional (Redford ş.a., 2003). Bineînțeles că filtrul utilizat pentru alegerea speciilor sau
comunităților este mai grosier dacă se dorește identificarea ariilor protejate la nivel continental și el
devine din ce în ce mai fin pe măsură ce coborâm la nivel regional, național sau zonal (Balmford, 2002).
Adesea, sunt folosite la nivel naţional sau regional pentru realizarea reţelelor de arii protejate
combinaţii ale acestor abordări care sunt complementare. Pentru punerea în practică a c e l e i d e – a d
o u a e t a p e, cele mai uzitate sisteme de stabilire a ariilor protejate sunt desemnarea lor în funcţie de
specii ţintă, pe baza speciilor bioindicatoare ale biodiversităţii, în funcţie de centrele (sau punctele
fierbinţi) ale biodiversităţii, în funcţie de ecosistemele şi comunităţile reprezentative, precum şi zonele
sălbatice.
Stabilirea ariilor protejate în funcţie de speciile ţintă, e sinonimă cu stabilirea
ecosistemelor din care fac parte aceste specii ţintă şi fără de care ele nu ar supravieţui. Ariile protejate
sunt stabilite adesea pentru a proteja specii de interes special cum sunt speciile rare, endemice,
periclitate, indicatoare, speciile cheie, speciile steag, speciile umbrelă sau speciile cu importanţă culturală.
Speciile ţintă au fost incluse de unii specialişti (Lambeck, 1997) în patru categorii: specii a căror
menţinere depinde de suprafaţă, specii dependente de resurse, specii dependente de existenţa unor
condiţii pentru reproducere sau diseminare şi specii dependente de desfăşurarea normală a unor procese
ecologice. Alţi autori au definit speciile ţintă în contextul planificării conservării ca fiind speciile ce necesită
habitate întinse pentru a supravieţui (Noss ş.a., 1999). Cele mai potrivite specii pentru a fi alese specii
ţintă sunt speciile a căror suprafaţă necesară supravieţuirii depăşeşte limitele ecoregiunilor, ele putând fi
încadrate conform clasificării anterioare atât în categoria speciilor dependente de suprafaţă cât şi a celor
care au nevoie de condiţii speciale pentru reproducere sau diseminare (Carroll ş.a., 2001). Exemple de
astfel de specii ţintă sunt urşii bruni, jaguarii, ţestoasele marine, somonii etc.
Un tip special de specii ţintă sunt speciile indicator care garantează prin existenţa lor buna
funcţionare a unor întregi ecosisteme (specii de carnivore, specii prădătoare de zi şi de noapte, ciocănitori
etc.).
Specii ţintă sunt de asemenea şi speciile cheie pentru funcţionarea ecosistemelor. Dacă populaţia
lor se modifică, fie se diminuează, fie se înmulţeşte, se modifică întreaga biocenoză, intrând pe o nouă
traiectorie succesională. Astfel, prezenţa câtorva specii animale poate modela o întreagă comunitate
(lup→cervide→modificarea asociaţiilor vegetale). Speciile cheie pot fi în acelaşi timp specii indicator.
Un alt tip de specii ţintă sunt speciile steag, sau speciile fanion, pentru care se mai foloseşte şi
sintagma de faună carismatică sau megafauna carismatică (ursul panda uriaş, râsul, ursul brun, jaguarul,
tigrul, elefanţii) deoarece ele captează atenţia publicului, au valoare simbolică şi sunt cruciale pentru
ecoturism.

10
 Cum în orice ecosistem speciile sunt complex interconexate, de existenţa unei specii depinde o
întreagă încrengătură de alte specii, astfel că protejarea speciilor indicator, a speciilor fanion, sau a
speciilor cheie, înseamnă implicit protejarea întregii comunităţi din care fac parte şi care poate fi
constituită din mii de alte specii; în plus, în acest mod funcţionarea ecosistemelor respective este
menţinută. De aceea, deoarece protecţia speciilor ţintă implică automat extinderea protecţiei şi asupra
altor specii din ecosistem au mai fost denumite şi specii umbrela.
Conservarea axată pe o singură specie are atât avantaje cât şi dezavantaje. Dintre avantaje se
menţionează următoarele: permite o ierarhizare selectivă a speciilor celor mai periclitate sau a celor
valoroase după diferite criterii, abordările axate pe specii sunt adesea eficiente în a promova conservarea
habitatelor, a comunităţilor şi a sistemelor ecologice unde acestea există, abordările axate pe specii sunt
mai uşor de înţeles şi suscită mai mult interes şi implicare din partea populaţiei în zonele unde sunt
amplasate ariile protejate, acest tip de conservare este de preferat în zonele cu puternic impact antropic
şi degradate unde nu mai există practic ecosisteme naturale sau seminaturale.
Printre dezavantaje se numără faptul că multe dintre specii nu au fost descrise încă, că pentru
majoritatea speciilor nu se cunosc date referitoare la cerinţele ecologice, reproducere, ciclu de viaţă etc.,
monitorizarea şi evaluarea succesului strategiilor axate pe specii sunt greu de realizat, zonele prioritare
pentru un grup de specii pot sa nu fie prioritare pentru altele, se limitează opţiunile de conservare şi
deseori se elimină posibilităţile de exploatare durabilă.
În vederea protejării speciilor deci a managementului singular s-au întocmit aşa-numitele Liste
roşii, şi Cărţi Roşii, menţionate la extincţia speciilor. Aşa cum s-a precizat, în această activitate s-a
implicat UICN, care prin Species Survival Commission Action Plan (în care sunt angrenaţi aproximativ 7000
de cercetători ce fac parte din 100 de grupuri de specialişti)evaluează diferitele populaţii de mamifere,
păsări, nevertebrate, re ptile peşti şi plante, elaborând în acelaşi timp şi recomandări pentru
managementul acestora în vederea conservării.
Există bineînţeles şi iniţiative naţionale în acest sens, multe ţări, pe lângă participarea la programele
internaţionale demarând programe de identificare naţionale. Un exemplu în acest sens este National
Heritage Programs şi Conservation Data Centers din SUA prin intermediul cărora s-au colectat date despre
speciile rare şi ameninţate din toate cele 50 de state americane membre, 9 provincii canadiene şi 14 ţări
ale Americii Latine (Stein ş.a., 2000).
Stabilirea ariilor protejate în funcţie de distribuţia unor specii sau asociaţii de specii
bioindicatoare a diversităţii biologice. S-au propus şi s-au utilizat în acest scop taxoni mai bine
cunoscuţi, care au fost consideraţi reprezentativi pentru distribuţia biodiversităţii generale. Această
modalitate se poate utiliza când nu sunt disponibile suficiente informaţii referitoare la diverse specii sau
comunităţi în ansamblu. S-a făcut astfel apel la informaţiile legate de diversitatea vegetală, deoarece o
biodiversitate ridicată a comunităţilor vegetale înseamnă implicit şi o diversitate ridicată a faunei de
vertebrate şi nevertebrate (Saetersdal ş.a., 2003). De aceea Oficiul pentru Conservarea Plantelor al UICN
a identificat 250 de centre cu biodiversitate ridicată a plantelor, numite Arii Importante pentru Plante -
IPA (Radford, 2004).
În alte demersuri de stabilire a ariilor protejate s-a folosit distribuţia speciilor de păsări sau amfibieni
considerându-se că ele sunt reprezentative şi pentru distribuţia altor specii despre care se deţin mai
puţine informaţii. Astfel, Bird Life International a identificat peste 200 de Arii Importante pentru Păsări
(IBA) în care s-au identificat specii endemice, specii periclitate la nivel mondial, specii dependente de
anumiţi biomi şi zone unde există agregări importante de păsări (Stattersfield ş.a., 1998). Multe dintre
aceste zone sunt insule sau regiuni montane izolate în care există şi numeroase alte specii endemice de
şopârle, fluturi, plante. După identificarea IBA s-a observat că unele dintre ele nu se suprapun peste ariile
protejate deja existente şi de aceea se impune adăugarea unora noi.

11
 În ce priveşte amfibienii, aceste specii au fost considerate ca reprezentative şi pentru alţi taxoni în
Honduras, fiind utilizaţi pentru identificarea lipsurilor (golurilor) din sistemul naţional de arii protejate şi
pentru stabilirea priorităţilor de conservare (Wilson ş.a., 2001).
Această modalitate de stabilire a ariilor protejate întâmpină şi o serie de probleme, dintre care se
menţionează faptul că o serie de specialişti, în urma cercetărilor făcute, pun sub semnul întrebării
capacitatea unui taxon de a indica diversitatea altora, aşa încât astfel de studii trebuie confirmate prin
determinări pe teren (Glowka, 1994). De exemplu, estimarea bogăţiei plantelor vasculare din ariile
protejate ale Italiei nu este şi un indicator al diversităţii ciupercilor, zonele cu o bogăţie ridicată de plante
vasculare nu sunt şi zone diverse micologic (Chiarucci, ş.a., 2005).
Alte probleme sunt ridicate de inventarierile taxonilor indicatori, care sunt costisitoare, necesită
buni specialişti şi pot dura decenii.
Stabilirea ariilor protejate în funcţie de centrele biodiversităţii (punctele fierbinţi ale
biodiversităţii). În acest scop trebuie identificate „punctele fierbinţi” ale biodiversităţii, adică zonele
care se caracterizează prin concentraţii foarte ridicate de specii endemice, sau care au o mare bogăţie în
specii. În urma cercetărilor desfăşurate în acest sens, a reieşit că 44% din toate speciile de plante vasculare
de pe glob şi 35% din toate speciile aparţinând la 4 grupe de vertebrate (mamifere, păsări, reptile şi
amfibieni) sunt localizate în 25 de astfel de zone sau de „puncte fierbinţi” cum sunt ele denumite în
limbajul anglosaxon de specialitate, însumând împreună doar 1,4% din întreaga suprafaţă a globului
(Myers, ş.a., 2000). Aceste habitate acoperă 17 milioane de km2, din care sunt intacte doar 2 milioane
km2, iar protejate doar 888 789 km2.
Se creează astfel posibilitatea punerii la punct a unei strategii globale de protecţie care să fie
centrată pe aceste zone, în funcţie de proporţia de specii ameninţate cu dispariţia care sunt localizate în
zonele respective. Acest concept a fost îmbrăţişat cu entuziasm de mulţi specialişti având avantajul că
protejarea acestor zone relativ restrânse, comparativ cu întreaga suprafaţă a globului poate fi realizată
prin concentrarea eforturilor de conservare în zonele respective şi necesită în consecinţă şi fonduri
financiare mai reduse, aceasta fiind o veşnică problemă a conservării în general.

Fig.8.3 Zonele cu cea mai ridicată biodiversitate de pe glob, prioritare în acţiunile de conservare (după Mittermeier
şi alţii, 1999)

Printre zonele cu biodiversitate foarte ridicată se numără: Anzii tropicali, Mezoamerica, Insulele
Caraibe, Pădurea Braziliană Atlantică, Ecuadorul vestic, cerrado brazilian, zona centrală a Chile, California
– provincia floristică, Madagascar, partea estică şi de coastă a pădurilor din Kenia şi Tazania, Pădurile
vestice africane, Bazinul mediteranean, Caucazul, Insulele Filipine, Indo-Burma, partea central sudică a
Chinei, partea vestică a Sri Lankăi, sud vestul Australiei, Noua Caledonie, Noua Zeelandă, Polinezia,
Micronezia (figura 8.3). În cadrul acestor zone, au fost identificate şi ţările cu megadiversitate, în număr

12
de 17: Mexic, Columbia, Brazilia, Peru, Ecuador, Venezuela, SUA, Congo, Africa de Sud, Madagascar,
Indonezia, Malaiezia, Filipine, India, China, Papua Noua Guinee şi Australia (Mittermeier ş.a., 1997, Shi
ş.a., 2001).
Unul dintre centrele de maximă importanţă ale biodiversităţii globale este localizat în zona tropicală
andină. Aici au fost inventariate 45 000 specii de plante, 1 666 specii de păsări, 414 specii de mamifere,
479 specii de reptile şi 850 de specii de amfibieni, adăpostite atât de pădurile tropicale cât şi de pajiştile
de mare altitudine. Toată această bogăţie de specii este localizată pe o suprafaţă mai mică de 0,025% din
suprafaţa uscatului planetei (da Silva ş.a., 2005).
Un demers asemănător, de identificare a punctelor fierbinţi ale biodiversităţii la nivel global, dar
mai recent, realizat în octombrie 2010, în vederea Conferinţei de la Nagoya în Japonia, a fost întreprins de
68 de instituţii şi organizaţii care militează pentru conservarea biodiversităţii şi care au dat publicităţii un
raport ce identifică 587 de situri de pe întreg globul unde sunt localizate 920 dintre speciile în cel mai mare
pericol de dispariţie. Grupul de organizaţii menţionat (care acţionează sub umbrela Alianţei pentru Zero
Extincţii - Alliance for Zero Extinction) a subliniat că trebuie urgent extinse acţiunile de conservare şi
asupra acestor puncte fierbinţi, raportul realizat fiind un instrument foarte util, deoarece permite să fie
indicată imediat localizarea acestor adevărate epicentre mondiale ale extincţiilor. Raportul include şi o
hartă care oferă o imagine de ansamblu a zonelor unde trebuie intensificate eforturile pentru prevenirea
extincţiilor iminente. Ţările cu cele mai numeroase situri în care trăiesc speciile ameninţate sunt Mexic
(68), Columbia (46), Peru (34), Indonezia (31), Brazilia (27) şi China (23) (American Bird Conservacy, 2010).
Aplicarea acestei metodologii a punctelor fierbinţi ale biodiversităţii presupune să se acorde
prioritate zonelor cu maximă diversitate care sunt cele mai ameninţate şi una dintre propuneri a fost ca
intervenţiile imediate să se realizeze în zonele care au pierdut 70% din vegetaţia originară.
Există bineînţeles şi critici legate de metoda centrelor cu biodiversitate maximă, privitor la faptul că
uneori specialiştii s-au axat doar pe această abordare, marginalizând celelalte metode, astfel încât specii
sau habitate deosebite, care se află în pericol, care contribuie esenţial la menţinerea funcţionării ecosferei
în general, care contribuie esenţial la asigurarea bunăstării populaţiilor din anumite zone şi necesită în
consecinţă protecţie pot rămâne înafara sistemului de arii protejate. S-a evidenţiat că unele specii rare
sau vulnerabile pot fi localizate în zone cu biodiversitate generală scăzută şi de asemenea pot necesita
pentru supravieţuire suprafeţe vaste, cum este de exemplu cazul ursului polar. Au fost aduse critici şi
modului de stabilire a priorităţilor, şi anume distrugerea a 70% din vegetaţia originară. Stabilirea urgenţei
de aplicare a unui regim de conservare în funcţie de distrugerea vegetaţiei existente în trecut are
inconvenientul că se orientează numai după evoluţia trecută a ecosistemelor şi nu ia în considerare şi
eventualele pericole şi ameninţări viitoare (Kareiva, Marvier, 2003). De aceea este necesară combinarea
judicioasă a tuturor metodelor de stabilire a ariilor protejate, inclusiv protejarea unor areale
reprezentative pentru biomurile mondiale (Olson ş.a., 2001).
De asemenea, o prioritate stringentă care trebuie rezolvată este aceea de a stabili punctele fierbinţi
ale biodiversităţii pentru ecosistemele acvatice marine şi de apă dulce.
Stabilirea ariilor protejate în funcţie de ecosistemele şi comunităţile reprezentative
este o metodă la care s-a apelat fiind considerată mai eficientă includerea în activităţile de conservare a
comunităţilor şi ecosistemelor în combinaţie cu cea a speciilor (Possingham ş.a., 2002). Această abordare
este justificată și de faptul că prin conservarea ecosistemelor se asigură continuarea îndeplinirii funcțiilor
lor și a asigurării serviciilor mediu pe care le furnizează societăţii umane. (MEA, 2005). Astfel, aceeași sumă
de bani este mai eficient folosită dacă este cheltuită pentru conservarea ec osistemelor în ansamblu, cu
toate componentele lor și nu doar a unei singure specii. Așa cum s-a mai menționat și anterior un sistem
judicios de conservare trebuie să vizeze nu doar specii și ecosisteme deosebite sau amenințate ci și
ecosisteme reprezentative, cu rol în funcționarea ecosferei, în asigurarea bunăstării societății umane dar
și în scopuri științifice. În acest mod a fost concepută reţeaua Natura 2000 din Comunitatea Europeană
care include ecosisteme reprezentative pentru toate ecoregiunile europene.

13
 Înafară de aspectele menţionate anterior, o altă prioritate la stabilirea noilor arii protejate este
reprezentată de zonele sălbatice. În aceste zone impactul antropic este minim şi cel mai adesea
indirect, ele sunt aproape nelocuite sau au densitate foarte scăzută a populaţiei umane şi nu sunt propice
dezvoltării nici pentru viitor. Ele oferă în multe cazuri adăpost mamiferelor mari în sălbăticie, având de
asemenea importanţă ştiinţifică şi practică, deoarece în aceste zone neafectate de om se pot face
cercetări, ele putând fi folosite ca zone de control cu care să poată fi comparate ecosistemele afectate de
impactul antropic. Multe dintre aceste zone sunt deja declarate arii protejate, ele reprezentând de altfel
o categorie distinctă în clasificarea UICN. Se pot da exemple concrete în acest sens pe toate continentele:
din Europa (pădurea seculară Bialowieza aflată la graniţa între Polonia şi Belarus) până în Asia (marile zone
sălbatice din rezervaţia Chiang Tang, Podişul Tibet, declarate în vederea conservării populaţiilor în declin
ale iacului sălbatic) şi America de Nord (în SUA s-a încercat conservarea tuturor ecosistemelor care pot
susţine populaţii viabile ale marilor carnivore: urşi grizzly, lupi, feline mari) (Wesolowski, 2005; Schaller,
Wullin, 1996; Noss, 2003). În timp ce unele dintre aceste zone sălbatice sunt declarate rezervaţii şi sunt
într-o bună stare de conservare, asupra altora planează pericolul degradării. Astfel, trei dintre cele mai
mari zone sălbatice identificate la nivel planetar, ce ocupă 6,3% din suprafaţa uscatului se află în această
situaţie: prima în America de Sud (în sudul Guyanelor, sudul Venezuelei, nordul Braziliei, Columbia ,
Ecuador, Peru şi Bolivia) există un arc de zone sălbatice conţinând păduri tropicale, savane şi munţi, cu o
densitate medie a populaţiei; a doua în Africa, cuprinzând o suprafaţă mare din Africa Ecuatorială, din
bazinul fluviului Congo, caracterizată printr-o densitate redusă a populaţiei umane şi prin habitate relativ
neafectate; a treia se află în Noua Guinee, insula reprezentând cea mai mare întindere de pădure
neafectată din zona Asia Pacific (Mittermeier, G., Mittermeier, A., 2003).
Uneori este necesar ca ariile protejate să se stabilească rapid, în situaţii în care nu se dispune de
prea multe date legate de biodiversitate. Pentru astfel de situaţii a fost pusă la punct metoda de stabilire
a ariilor protejate într-o perioadă scurtă de timp. Pentru situaţia în care se preconizează
înfiinţarea unei arii protejate sau pentru cazul în care ea a fost înfiinţată dar fără studii prealabile
amănunţite sau unde aria a fost înfiinţată demult şi situaţia biodiversităţii nu a fost monitorizată (situaţii
frecvent întâlnite şi în ţara noastră) este necesar ca biologii să realizeze evaluarea rapidă a biodiversităţii
prin Planul de Evaluare Rapidă (REP – Rapid Evaluation Plan). Acesta constă în cartarea vegetaţiei,
realizarea listei speciilor, identificarea taxonilor cu rol special, estimarea numărului total de specii, găsirea
de specii noi şi a caracteristicilor de interes deosebit ale ariei.
O altă modalitate de rezolvare a lipsei de date este aceea de a fundamenta deciziile pe principiile
generale ale ecologiei şi ale conservării biodiversităţii aşa cum se va detalia în continuare la proiectarea
ariilor protejate.
Cea de-a doua etapă după stabilirea speciilor sau comunităţilor de protejat este delimitarea şi
înfiinţarea ariilor protejate, urmată de c e a d e – a t r e i a e t a p ă care constă în crearea de reţele de
arii protejate.

8.2.1.2. Reţele de arii protejate

Crearea de reţele de arii protejate dă posibilitatea conservării mai eficiente a biodiversităţii prin
includerea tuturor tipurilor majore de ecosisteme în reţea. O modalitate de identificare a elementelor
biodiversității slab reprezentate într-o rețea de arii protejate în vederea remedierii acestor lipsuri este
analiza GAP. Se numeşte analiză GAP (gap = gol) deoarece presupune identificarea unor goluri sau lacune
în conservarea biodiversităţii (Margules, Pressey, 2000).
Realizarea unei analize GAP presupune determinarea distribuţiei habitatelor, a vegetaţiei, a
speciilor animale, iar în această primă evaluare se pot introduce şi date suplimentare legate de factorii de
risc; aceştia depind la rândul lor de intensitatea impactului antropic (distribuţia şi concentraţia poluanţilor,

14
rata de fragmentare a habitatelor, localizarea coridoarelor naturale care să permită migraţia speciilor între
zonele sălbatice, densitatea şi rata de creştere a populaţiei umane etc.).
Se trece apoi la determinarea obiectivelor de conservare care vor fi urmărite, adică proporţia din
habitatele (ecosistemele) reprezentative sau vulnerabile, precum şi speciile în pericol care trebuie
protejate. Se compară aceste obiective de conservare cu ariile protejate deja existente şi se determină
golurile sau lacunele, după care bineînţeles se identifică noile arii protejate care trebuie înfiinţate pentru
a acoperi lipsurile constatate. Noile arii se declară oficial, se întocmesc pentru ele planuri de management
şi apoi ele sunt monitorizate pentru a se verifica îndeplinirea obiectivelor de conservare stabilite anterior.
Această metodă a fost folosită atât la nivel regional, cât şi la nivel naţional şi local. La nivel naţional
se pot da exemple din Marea Britanie sau SUA. Astfel, analiza GAP a fost utilizată pentru identificarea
siturilor ornitologice care, pentru a fi protejate ar fi necesitat arii protejate noi în Marea Britanie. S-au
folosit criterii diferite de selecţie a acestor situri, realizându-se variante de analiză diferite.
O primă variantă a folosit drept criteriu protejarea punctelor fierbinţi, cu număr mare de specii de
păsări, a doua variantă a pornit de la identificarea zonelor cu specii rare, iar prin a treia variantă s-au
identificat arii noi, astfel încât fiecare arie nou adăugată să conţină una sau mai multe specii în plus. În
urma analizei celor trei variante a rezultat că prin selectarea pentru arii protejate a punctelor fierbinţi cu
număr mare de specii, nu vor fi protejate 11% din speciile rare de păsări ale Marii Britanii. În schimb,
selectând arii noi vor fi protejate toate speciile de păsări, aceasta fiind cea mai eficientă variantă (Oldfield,
Smith, Leader-Williams, 2004).
În SUA, în California s-a utilizat analiza GAP la compararea hărţilor de vegetaţie cu ariile protejate
deja existente. În urma analizei s-au identificat lacune în protejarea unor ecosisteme de joasă altitudine,
cum sunt pajiştile şi tufărişurile costiere sau chaparralul care sunt situate în zone cu presiune antropică
accentuată pentru a da terenurilor respective altă destinaţie; din această cauză ele sunt protejate doar în
proporţie de 10%. În schimb, situaţia este mult mai mulţumitoare în ce priveşte habitatele alpine care
sunt protejate în proporţie de 95%, deşi nu adăpostesc un număr mare de specii rare; explicaţia este şi în
acest caz aceea că zonele alpine sunt mai puţin prielnice expansiunii comunităţilor umane (Szaro,
Johnston, 1996).
Tot în SUA a fost folosită analiza GAP pentru a determina situaţia, distribuţia şi posibilităţile
existente în vederea conservării speciilor de păsări pe terenurile publice. Metoda a uşurat întocmirea
Raportului privind starea de conservare a speciilor de păsări din Statele Unite ale Americii pentru 2011
(http://gapanalysis.usgs.gov/gap-analysis/).
La nivel local, un exemplu este reprezentat de analiza GAP realizată pentru Golful San Francisco;
aceasta a avut ca scop informarea comunităţii conservaţioniste locale cu privire la aspectele pozitive dar
şi cu privire la limitările şi neajunsurile sistemului actual de protejare şi a stabilit care sunt comunităţile
care necesită protecţie şi care dintre ele sunt prioritare în eforturile viitoare de conservare (Wild, 2002).
S-au realizat analize GAP şi la nivel mondial, prin compararea distribuţiei speciilor ameninţate cu
ariile protejate în cadrul unui proiect de anvergură denumit Global Gap Analysis.
În cadrul acestui proiect a fost comparată distribuţia a peste 11 600 de specii de mamifere, păsări,
amfibieni, cu dispunerea pe mapamond a ariilor protejate.
În urma analizei a rezultat că 1424 specii sunt neprotejate, adică în arealul lor nu există arii protejate
(figura 8.4), ceea ce a dus la punerea în pericol a 804 dintre aceste specii care sunt în prezent ameninţate
cu dispariţia (Rickets ş.a., 2005).
Aşa cum a reieşit din cele prezentate anterior, determinarea golurilor sau lacunelor în conservarea
biodiversităţii se realizează pe baze cartografice şi de aceea cele mai adecvate pentru realizarea acestui
tip de analiză sunt sistemele informaţionale GIS deoarece ele fac posibilă prin utilizarea calculatoarelor,
integrarea datelor despre mediul natural cu informaţiile despre distribuţia speciilor, prezentând apoi
rezultatele sub formă de hărţi (Stokes, Morrison, 2003).

15
*Punctele închise la culoare: situri cu specii de plante şi animale ameninţate care nu se află în arii protejate
*Punctele deschise la culoare: siturile unde aceste specii sunt protejate parţial sau total
Fig.8.4 Situaţia conservării speciilor de plante și animale ameninţate cu dispariţia (Rickets ş.a., 2005)

Prin utilizarea sistemelor GIS se realizează suprapunerea mai multor tipuri de date (figura 8.5).

Fig.8.5 Utilizarea GIS în analiza GAP (după Scott, ş.a., 1993)

Şi anume: se cartează şi se digitizează datele privitoare la distribuţia vegetaţiei şi a speciilor, se

digitizează hărţile care evidenţiază organizarea teritorială şi modul de gospodărire a terenurilor, precum
şi regimul lor de proprietate, se adaugă apoi datele referitoare la speciile rare şi sistemele ecologice de
interes (de exemplu zonele umede şi apele curgătoare), după care se cartează zonele cu diversitate
specifică mare, precum şi cele cu diversitate ecosistemică mare şi zonele care deja sunt protejate.
Urmează apoi integrarea tuturor acestor date ceea ce evidenţiază zonele rămase „descoperite” în ceea
ce priveşte conservarea, pentru a putea planifica o ulterioară remediere a situaţiei (figura 8.6) (Scott ş.a.,
1993). Straturile de date care se integrează şi ordinea în care ele se utilizează se stabilesc în funcţie de
obiectivele propuse.

16
 Fig.8.6 Principiul analizei GAP (după Scott, 1993)

În analizele realizate cu ajutorul GIS datele menţionate mai sus pot fi suplimentate cu
aerofotograme şi imagini satelitare (Turner ş.a., 2003). De asemenea, imagini luate de-a lungul timpului
pot evidenţia evoluţia în timp a habitatelor, eventuala fragmentare sau destructurare pentru a vedea dacă
politicile guvernamentale curente de conservare sunt eficiente sau trebuie modificate.

8.2.1.3 Proiectarea reţelelor de arii protejate

De cele mai multe ori, în trecut reţelele de arii protejate au fost create aleatoriu, în funcţie de
terenurile şi resursele financiare de care s-a dispus. Şi în prezent se procedează adesea asemănător. De
aceea s-a căutat o abordare mai corectă, care să ducă la cele mai bune rezultate în încercarea de a proteja
cât mai adecvat biodiversitatea la toate nivelurile. Analiza ariilor protejate desemnate până în prezent la
nivel mondial a relevat că foarte des devin arii protejate terenurile care nu au nici o valoare comercială
imediată (Pressey, 1994; Scott, ş.a., 2001). Astfel de exemple sunt deşerturile (ca cele din parcurile
naţionale americane), zonele polare sau de tundră (ca cele din Alaska sau Groenlanda unde se află şi cea
mai mare arie protejată de pe glob), zonele alpine, stâncăriile (ca cele din parcurile elveţiene), zonele cu
vegetaţie săracă (tufărişurile sclerofile de pe solurile sărace din Parcul Naţional Bako, Malaezia) etc.
Pentru a evita perpetuarea acestei situaţii şi pe viitor, au fost puse la punct modele pentru
optimizarea protecţiei biodiversităţii, pornind de la o serie de probleme care trebuie soluţionate la
proiectarea ariilor sau reţelelor de arii protejate. Acestea sunt determinarea mărimii ariei protejate,
stabilirea faptului dacă trebuie să fie o unică arie de mari dimensiuni sau mai multe şi mai mici,
determinarea mărimii populaţiilor speciilor ameninţate din ariile protejate pentru a le asigura
continuitatea şi a preveni extincţia acestora, stabilirea celei mai adecvate forme geometrice pentru ariile
protejate, determinarea distribuţiei spaţiale a ariilor protejate, dacă trebuie să fie izolate sau conectate.
Aceste elemente fundamentale, de o deosebită importanţă pentru proiectarea ariilor protejate au fost
analizate prin prisma modelului biogeografic al insulelor, creat de MacArthur şi Wilson (MacArthur,
Wilson, 1967). Pe baza acestei teorii au fost propuse o serie de principii de proiectare (figura 8.7).
Astfel, ariile protejate mai mari, nefragmentate, apropiate, dispuse grupat, conectate (prin
coridoare sau pietre de păşit), care conţin habitate variate (de exemplu munţi, lacuri, păduri), cele cu
formă apropiată de cea sferică, cu dimensiuni variate, sunt mai adecvate, fiind recomandate, în
comparaţie cu cele mici, fragmentate, izolate, ce conţin habitate uniforme, sau cu cele care au doar
dimensiuni mari, sau formă neregulată.
La acestea se adaugă recomandarea ca ariile să cuprindă ecosisteme în întregime nu doar părţi ale
lor, să se înfiinţeze un număr mai mare de rezervaţii, rezervaţiile să fie administrate regional nu individual;
se mai recomandă rezervaţiile în care oamenii să fie integraţi în zone tampon comparativ cu cele în care
oamenii sunt total excluşi.
O dezbatere nelipsită atunci când este vorba de determinarea mărimii optime a ariilor protejate, se
referă la decizia de a înfiinţa o singură arie protejată mare sau mai multe dar mai mici (Wiersma, Urban,
2005). Această problemă este cunoscută în literatura de specialitate sub denumirea de dezbaterea
SLOSS (Single Large or Several Small). Există partizani ai ambelor variante, fiecare aducând o serie

17
de argumente. Astfel, se consideră că doar ariile protejate mari pot asigura existenţa unui număr destul
de mare de specii dispersate şi cu densităţi mici ale indivizilor (cum sunt carnivorele) şi sunt eficiente
pentru menţinerea acestor populaţii pe termen lung. De asemenea, ariile mai mari diminuează efectele
de margine. Alt avantaj este că o arie mare poate susţine o diversitate mai mare de specii, un număr mai
mare de indivizi din fiecare specie şi va putea susţine mai multe specii cu cerinţe mari privitoare la resurse,
aşa cum s-a menţionat.

Fig.8.7 Ilustrarea principiilor propuse pentru proiectarea reţelelor de arii protejate pornind de la teoria
biogeografică a insulelor

Dezavantajul este reprezentat de faptul că în cazul unui dezastru natural, pot fi pierdute mai multe
specii decât dacă acestea s-ar afla în mai multe rezervaţii aflate în zone diferite. De asemenea, ariile mai
mici şi răspândite într-o zonă mai mare pot include condiţii mai variate de mediu (Shafer, 1995).
În plus, odată ce un parc creşte în suprafaţă, numărul de specii noi adăugate cu fiecare creştere
tinde să descrească. Din acest punct de vedere, crearea mai multor arii protejate, la distanţă unele de
altele, are mai multe şanse de a îngloba alte specii noi. Susţinătorii ariilor mici consideră şi că mai multe
arii mici pot include habitate mai variate şi mai multe specii de populaţii rare în comparaţie cu aceeaşi
suprafaţă dar localizată într-o singură zonă (Benes, ş.a., 2003). În plus ariile protejate mici situate în
apropierea centrelor urbane foarte populate au un rol important în educaţia ecologică şi la amplasarea
centrelor de studiere a naturii.

18
 Tot legat de suprafaţă, pentru a stabili dimensiunile ariilor protejate, trebuie pornit în primul rând
de la determinarea numărului minim de indivizi care să asigure supravieţuirea speciei; acesta a fost
denumit „populaţia viabilă minimă” (pvm) şi reprezintă scopul de bază al acţiunilor de conservare.
Definiţii alternative ale populaţiei viabile minime sunt: populaţiile suficient de mari pentru a menţine 90%
din diversitatea genetică a speciei pentru 200 de ani sau populaţia suficient de mare pentru a garanta cu
o probabilitate de 95% supravieţuirea speciei timp de 100 de ani. Ar fi ideal să se cunoască exact aceste
numere pentru fiecare specie dar acest lucru nu este posibil.
Pe măsură ce populaţiile cresc ca număr, posibilitatea de extincţie scade şi riscurile determinate de
diferite cauze de extincţie se micşorează.
Când sunt mai puţin de 10 perechi de indivizi, sunt şanse foarte mari de extincţie în câteva generaţii.
Populaţiile cu peste 20 de perechi dar cu mai puţin de 50 de indivizi au o şansă mai mare de supravieţuire,
dar sunt atât de puţini indivizi încât apar riscurile consangvinizării, derivei genetice sau scăderii
variabilităţii genetice. La populaţii cu peste 50 de indivizi declinul ”calitativ” al indivizilor este mai lent, iar
populaţiile cu peste 500 de indivizi sunt stabile genetic. Aceasta înseamnă că populaţiile cu peste 50 de
indivizi sunt în siguranţă pe termen scurt, dar pentru supravieţuirea pe termen mai lung sunt necesari cel
puţin 500 de indivizi. În aceste aprecieri nu s-a luat în considerare influenţa factorilor externi cum ar fi
bolile, incendiile, iernile aspre etc. Chiar şi populaţiile stabile genetic pot fi vulnerabile la factori externi
care determină reduceri demografice bruşte şi duc în final la dispariţie. Pentru a permite o supravieţuire
pe un termen nedefinit de mare (nu doar 100 sau 200 de ani) şi continua evoluţie a speciei este necesară
o populaţie de minim 2500-5000 de indivizi. Chiar şi în aceste condiţii este posibil să dispară specii,
cunoscându-se în acest sens cazuri concrete (mai ales păsări). Pentru scopuri didactice se acceptă ca
populaţie viabilă minimă pentru conservarea pe termen lung - 500 de indivizi.
Aşa cum s-a mai menţionat, scăderea diversităţii genetice a speciei îi scade acesteia capacitatea
adaptativă. Astfel, chiar dacă populaţia se reface ca număr, dacă ea s-a refăcut dintr-un număr mic de
indivizi înrudiţi deci dacă s-a refăcut dintr-un grup de indivizi uniform genetic, vulnerabilitatea populaţiei
este tot ridicată şi capacitatea ei adaptativă scăzută la modificări ale mediului ambiant (cum sunt cele
cauzate de schimbările climatice de exemplu).
Suprafaţa necesară pentru supravieţuirea unei anumite specii este direct determinată de populaţia
viabilă minimă. Ea necesită o serie de resurse pentru hrana, apă, adăpost. Suprafaţa care oferă aceste
resurse populaţiei minime viabile se numeşte suprafaţă viabilă minimă şi variază considerabil de la o
specie la alta. Normal, cu cât o specie are organisme de talie mai mare, cu atât cerinţele în resurse ale
acesteia sunt mai mari. Animalele mai mari au în general o suprafaţă de pe care îşi procură hrana sau un
teritoriu mai mari decât animalele mici. Aria totală este suprafaţa controlată constant de un individ.
Aria originară sau domeniul vital este o suprafaţă mai restrânsă pe care animalul o învaţă cu atenţie
şi o patrulează frecvent, de pe ea se hrăneşte sau pe ea se retrage în caz de pericol. Aria centrală este
considerată cea mai frecventată porţiune din aria originară, în care animalul îşi are situate locurile de
dormit. Ea este adesea şi o zonă de adăpost şi reproducere. Dacă se face o comparaţie între aria originară,
sau domeniul vital al unor animale care pasc şi consumă doar frunze şi iarbă şi al unor animale care
consumă seminţe şi care au dimensiuni comparabile, animalele ierbivore necesită doar 25% din domeniul
vital al celor care consumă seminţe. De asemenea ele necesită doar 25% din domeniul vital al carnivorelor.
Dieta şi talia animalelor sunt factori determinanţi ai domeniului vital al animalelor. Erbivorele de pe
nivelurile trofice inferioare au necesităţi de spaţiu mult mai scăzute în comparaţie cu carnivorele din vârful
piramidei trofice care au cerinţe energetice ridicate dar prăzi relativ rare, necesitând teritorii de vânătoare
vaste. Pe lângă necesităţile energetice şi ecologia specifică a fiecărui organism influenţează
dimensiunile domeniului vital. Un exemplu este teritorialismul, dimensiunile teritoriilor ocupate de
indivizi, care însumate pot oferi o aproximare a teritoriului necesar pentru realizarea unei arii de protecţie

19
a speciei luate în considerare. Dacă este vizat un prădător migrator, atunci suprafaţa viabilă minimă
trebuie să includă întreaga regiune de migraţie.
Pentru ţara noastră, pornind de la domeniul vital, V. Soran şi colaboratorii (1995) au determinat
ariile optime de ocrotire pentru unele specii de mamifere în condiţiile biogeografice ale României (tabelul
22).

Numărul optim de indivizi ai unei populaţii şi mărimea optimă a ariei de protecţie pentru unele specii
de mamifere mari din fauna României (Soran, Borcea, 1985)
Tabelul 22
Spaţiul vital
Numărul Mărimea optimă a
pentru un
optim de ariei de protecţie
Specia individ
indivizi (ha)
adult (ha)
Felis linx 600 - 1.000 4-10 10.000 - 25.000
Canis lupus 800 - 1.600 2-6 10.000 - 25.000
Ursus arctos 1.000 - 4.000 2-5 20.000 - 50.000
Rupicapra rupicapra 15 - 40 400 - 1.300 8.000 - 20.000
Cervus elaphus 50 - 150 180 - 500 25.000 - 50.000
Capreolus capreolus 8 - 20 400 - 1.250 5.000 - 10.000

O aproximare a suprafeţei necesare pentru a susţine populaţii viabile minime de ierbivore mici,
ierbivore mari şi carnivore mari se poate determina cu ajutorul graficului următor, care a fost trasat pe
baza supoziţiei că rezervaţiile mari conţin populaţii mai mari de animale şi pe baza faptului că efectivele
populaţiilor de animale sunt determinate de strategiile lor de hrănire (figura 8.8).

Fig.8.8 Influenţa suprafeţei asupra conservării populaţiilor de animale (Chonewald-Cox, 1983)

Dacă se porneşte de la ipoteza că sunt necesari 500 de indivizi pentru protejarea speciei, atunci se
poate face o evaluare aproximativă a suprafeţei necesare pentru protejarea speciei respective, utilizând
acest grafic: erbivorele mici necesită aproximativ 1 km2, erbivorele mari necesită 100 km2, iar carnivorele
mari 20 000 km2. Marea majoritate a rezervaţiilor de pe glob au suprafeţe mai mici de 10 km2. Prin urmare

20
ele sunt prea mici şi prea puţine pentru a asigura conservarea efectivă, dar un factor benefic este
reprezentat de faptul că adesea există mai multe arii protejate în aceeaşi zonă geografică, ele putând fi
unite într-o reţea. Astfel, dacă există migraţie naturală sau artificială între ariile protejate, acestea pot
avea suprafeţe mai mici decât aria viabilă minimă.
Legat de dimensiunile ariilor protejate în ţara noastră, analizând cele mai recente demersuri de
desemnare a ariilor protejate şi anume siturile propuse să facă parte din reţeaua Natura 2000 se poate
observa că suprafaţa medie a unei arii protejate este de aproximativ 12 000 ha, adică dimensiuni foarte
mari comparativ cu marea majoritate a ariilor protejate existente anterior pe teritoriul ţării noastre (cele
mai mari suprafeţe le au siturile din Lunca şi Delta Dunării, podişul Mehedinţi şi Carpaţii Meridionali). Deşi
la o primă vedere acest lucru pare unul pozitiv, cum înainte ariile protejate aveau în proporţie de 85%
suprafeţe sub 100 de ha, iar conservarea ariilor protejate în ultimele două decenii a lăsat de dorit, se riscă
ajungerea şi în ţara noastră la proliferarea ariilor protejate doar pe hârtie.
Pentru ca proiectarea ariilor protejate să poată fi apreciată ca fiind eficientă este esenţial ca ea să
se bazeze pe acumularea prealabilă a cunoştinţelor legate de istoria naturală şi evoluţia în timp a speciilor
care urmează a fi protejate, despre cerinţele legate de resursele de mediu, despre etologie (în special
comportamentul de reproducere şi relaţiile biotice, mai ales cele cu prădătorii şi speciile concurente la
aceleaşi resurse), despre modelele de mişcare zilnică şi sezonieră, despre vulnerabilitatea la boli. Astfel,
în funcţie de obiectivul ariei conservate respective trebuie urmărită menţinerea unui echilibru între
proiectarea şi administrarea ariei în vederea asigurării necesităţilor atât a speciilor ţintă cât şi a celorlalte
specii; este de evitat concentrarea tuturor eforturilor asupra speciilor ţintă cu ignorarea necesităţilor
celorlalte specii, dar cel mai adesea nu e recomandabilă nici administrarea ariei doar pentru a avea un
număr cât mai mare de specii, deoarece în cazul celor mai multe arii protejate, alegerea, menţinerea şi
promovarea unor specii ţintă asigură menţinerea interesului şi susţinerii de către public, mai ales în cazul
ariilor protejate unde activităţile turistice sunt importante.
În ce priveşte diminuarea fragmentării şi a efectelor de margine menţionate anterior, ariile de
conservare care au formă circulară sunt mai indicate, însă în practică cele mai multe arii protejate au
formă neregulată deoarece delimitarea lor se face în funcţie de posibilităţi şi restricţii impuse de societate
şi nu de modul de proiectare.
Fragmentarea are efectele negative cunoscute, dar se pot da exemple şi de situaţii în care izolarea
de terenul înconjurător are efecte pozitive. Aşa este cazul Tinovului de la Lucina, care în perioada în care
a fost împrejmuit cu un gard pentru a fi protejat de caii hergheliei Lucina şi de cirezile de vite (şi bineînţeles
a fost respectat şi regimul de conservare care împiedica exploatarea turbei din zonă), a înregistrat
extinderea mesteacănului pitic (Betula nana), specie relict protejată (Pop, ş.a., 1973).
Strategiile actuale de protejare recomandă conexarea ariilor protejate existente. De obicei, ariile
protejate fac parte din zone mult mai largi ale căror habitate sunt administrate pentru exploatarea de
resurse prin agricultură, silvicultură, etc. În prezent este de dorit ca cei interesaţi de conservarea naturii
să determine adoptarea ca funcţie suplimentară în administrarea acestor habitate, funcţia de conservare
a biodiversităţii. Cu alte cuvinte, funcţia lor principală să rămână furnizarea de resurse, dar să aibă şi funcţii
secundare de protejare a biodiversităţii.
Pentru conexarea ariilor protejate se prevăd la proiectarea reţelelor de arii protejate habitate
coridor. Acestea dau posibilitatea speciilor vegetale şi animale să se deplaseze de la o arie la alta, astfel
încât să fie posibil fluxul de gene şi găsirea condiţiilor optime de existenţă. Prin intermediul acestor
habitate coridor pot fi interconectate un grup de arii protejate izolate şi transformate într-o reţea astfel
încât populaţiile pe care le adăpostesc să poată interacţiona formând la rândul lor metapopulaţii. Un alt
rol esenţial pe care îl îndeplinesc habitatele coridor este acela de a facilita migraţia sezonieră a animalelor
în căutarea hranei; dacă fragmentarea împiedică această migraţie, este posibil să se ajungă in extremis ca
animalele izolate să moară de foame.

21
 Pe lângă necesitatea conectării ariilor protejate între ele pentru realizarea unor reţele, chiar şi în
interiorul aceleiaşi arii protejate, pentru a evita toate neajunsurile cauzate de fragmentare şi izolarea
acestor fragmente, s-au proiectat şi creat sau s-au folosit deja existentele canale, tuneluri şi pasarele
aeriene care asigură treceri sub şi pe deasupra drumurilor şi căilor ferate pentru a permite mişcarea între
habitate a reptilelor, amfibienilor (figura 8.9) şi mamiferelor (de exemplu vulpi, bursuci, cervide, mistreţi
sau chiar maimuţe) (figurile 8.10, 8.11) (Forman, ş.a., 2003; Ng ş.a., 2004). S-a redus astfel semnificativ şi
impactul coliziunii cu maşinile asupra respectivelor populaţii de animale.

Foto: Peter Schlupp Foto: M. Trocme

Fig. 8.9. Pasaje subterane pentru amfibieni şi reptile

Există bineînţeles şi implicaţii financiare ale realizării acestor coridoare, costul lor fiind foarte ridicat
şi de aceea, de la caz la caz, trebuie analizat dacă nu există posibilitatea utilizării aceloraşi resurse
financiare pentru obţinerea de noi suprafeţe în vederea conservării.
La alegerea amplasării acestor coridoare trebuie luate în considerare traseele naturale de migraţie
ale speciilor. Se porneşte astfel de la faptul că mamiferele ierbivore mari migrează adesea în lungul
teritoriului în căutarea apei şi hranei. Cursurile apelor, pădurile ripariene, sunt adesea trasee de migraţie
care pot fi folosite la constituirea coridoarelor. În zonele montane, multe specii coboară iarna în etajele
inferioare de vegetaţie iar vara urcă altitudinal.

Foto: Albert Rohrer

Fig.8.10. Pasaj peste autostradă pentru mamifere mari

22
 Foto M. Trocme

Fig. 8.11. Pasaj subteran pentru vulpi şi bursuci

La scară mai mare, modificarea globală a factorilor de mediu determină adesea necesitatea migrării
speciilor şi de aceea trebuie creată această posibilitate pentru speciile din ariile protejate, în condiţiile
schimbărilor climatice. O abordare preventivă în acest sens ar fi unirea zonelor de nord cu cele de sud ale
văilor râurilor, a zonelor înalte cu cele costiere pentru a proteja posibilele rute de migraţie. Coridoarele
care se găsesc în lungul gradienţilor de altitudine, precipitaţii şi soluri pot de asemenea să permită migraţia
speciilor spre siturile mai favorabile.
În principiu, crearea coridoarelor este o idee bună, dar, ca în cazul oricărei probleme, există şi
inconveniente, deoarece coridoarele pot facilita şi migraţia speciilor dăunătoare şi propagarea bolilor, iar
animalele care străbat coridoarele sunt mai expuse la prădători şi la acţiunea oamenilor (Orrock,
Damschen, 2005). Nu în ultimul rând trebuie evidenţiat ca dezavantaj, aşa cum s-a menţionat şi anterior,
costul lor ridicat (Simberloff, ş.a., 1992,).
Coridoarele pot fi suplinite în anumite cazuri de habitate intermediare de mai mici dimensiuni, aşa
numitele pietre de păşit, nu trebuie neapărat să fie zone protejate.
În multe cazuri planul de management pentru ariile protejate este mai important decât mărimea şi
forma ariilor protejate; un rol important îl au şi oamenii care trăiesc în apropiere şi care pot să ajute la
îndeplinirea obiectivelor de conservare sau pot intra în conflict cu ele.

8.2.2 Conservarea naturii în Europa - Reţeaua Natura 2000

Protejarea naturii, a mediului şi utilizarea raţională a resurselor naturale în cadrul dezvoltării
durabile sunt elemente de bază ale politicii de mediu a Uniunii Europene. Una dintre preocupările centrale
ale acestei politici în ultimele decenii este reprezentată de conservarea biodiversităţii. Instrumentul
principal pentru asigurarea protejării naturii în Europa este reţeaua de arii protejate „Natura 2000” care
are ca bază legală Directiva „Păsări” (79/409/EEC) şi Directiva „Habitate” (92/43/EEC). Directiva „Păsări”
a fost adoptată în 1979 şi e prima reglementare juridică europeană care face referire la conservarea
biodiversităţii, iar Directiva „Habitate” a fost adoptată în 1992, după conferinţa de la Rio când ţările
semnatare ale convenţiei conferinţei s-au angajat să aplice principiile acestei convenţii pentru a se
dezvolta în continuare durabil adică realizând concomitent cu dezvoltarea economică şi protejarea
mediului şi implicit a biodiversităţii. Directiva Habitate cuprinde 24 de articole structurate astfel: primele

23
două articole enunţă definiţii şi scopul directivei, articolele de la 3 la 11 sunt privitoare la conservarea
habitatelor naturale şi a habitatelor speciilor, articolele de la 12 la 16 sunt legate de protecţia speciilor,
articolul 17 reprezintă o informare cu privire la aplicarea dispoziţiilor Directivei, iar articolele de la 18 la
24 cuprind procedura de amendare a anexelor. Directivei propriu-zise i se adaugă şase anexe (I - Tipuri de
habitate naturale de interes comunitar a căror conservare necesită desemnarea ariilor speciale de
conservare, II - Speciile de plante şi animale de interes comunitar a căror conservare necesită desemnarea
ariilor speciale de conservare, III - Criterii pentru selectarea siturilor eligibile pentru identificarea ca situri
de importanţă comunitară şi desemnarea lor ca arii speciale de conservare, IV - Specii de animale şi plante
de interes comunitar care necesită o protecţie strictă, V - Specii de plante şi animale de interes comunitar
a căror prelevare din natură şi exploatare sunt susceptibile de a face obiectul măsurilor de management,
VI - Metode şi mijloace de captură şi ucidere şi modalităţi de transport interzise). Prin aplicarea acestei
Directive, a fost materializată Reţeaua Natura 2000, care este alcătuită din situri ce conţin speciile şi
habitatele caracteristice regiunilor biogeografice ale Uniunii Europene. S-au identificat nouă regiuni
biogeografice de la munţii Alpi până la micile insule macaroneziene, în care au fost selectate siturile reţelei
(la nivelul întregii Europe s-au identificat unsprezece regiuni biogeografice). Directiva defineşte
habitatele naturale de interes comunitar, (enumerate în Anexa I) adică habitatele care sunt în
pericol de dispariţie în arealul lor natural, au un areal natural mic ca urmare a restrângerii acestuia şi au
în mod natural o suprafaţă restrânsă, sau reprezintă eşantioane reprezentative cu caracteristici tipice
pentru una sau mai multe dintre cele nouă regiuni biogeografice menţionate. Sunt definite de asemenea
şi speciile de interes comunitar, (enumerate în Anexa II), adică specii care pe teritoriul Statelor
Membre ale Uniunii Europene sunt periclitate, vulnerabile, rare sau endemice.
Reţeaua Natura 2000 include arii speciale de conservare (SAC), desemnate conform
Directivei „Habitate” cărora li se adaugă arii de protecţie specială avifaunistică (SPA), identificate
conform Directivei „Păsări”. Împreună ele reprezintă cele 25000 de situri care protejează ecosistemele şi
speciile considerate importante la nivel european şi ocupă aproape o cincime din suprafaţa continentală
a UE, ceea ce face din Reţeaua Natura 2000 cea mai mare reţea de zone protejate din lume. Se
preconizează ca până în 2010, 20% din teritoriul continentului să facă parte din reţea. Fiecare stat membru
al UE este obligat să propună o listă de zone care ar trebui protejate, proporţional cu reprezentarea, pe
teritoriul său, a tipurilor de habitate naturale şi a habitatelor speciilor de interes comunitar; înainte de a
fi aprobate, siturile desemnate pe plan naţional sunt considerate situri potenţiale de interes comunitar
(pSCI); apoi, propunerile sunt analizate de specialiştii europeni şi dacă sunt aprobate de comisia
Europeană devin situri de importanţă comunitară (SCI)(figura 8.12).
Siturile de importanţă comunitară (SCI) sunt situri care în regiunea sau regiunile biogeografice de
care aparţin contribuie în mod semnificativ la menţinerea sau reabilitarea unui tip de habitat natural de
interes comunitar sau a unei specii de interes comunitar aflate într-o stare de conservare favorabilă şi
poate, de asemenea, să contribuie într-un mod semnificativ la coerenţa reţelei Natura 2000 şi la
menţinerea diversităţii biologice în regiunea sau regiunile respective. Siturile de importanţă comunitară,
odată acceptate pe lista finală a Uniunii Europene, devin Arii Speciale de Conservare (SCI) (figura 8.12).

24
 Fig. 8.12 Schema evoluţiei procesului de desemnare a Siturilor Natura 2000 (după Stăncioiu, 2007)

Rolul desemnării acestor arii protejate este de a menţine starea de conservare a habitatelor şi
speciilor. Aceste concepte sunt definite în textul Directivei habitat şi au fost preluate şi în legislaţia
românească în domeniu (OUG 57/2007). Astfel, se consideră că „starea de conservare a unui habitat
natural este dată de totalitatea factorilor ce acţionează asupra sa şi asupra speciilor caracteristice acestuia
şi care îi poate afecta pe termen lung răspândirea, structura şi funcţiile, precum şi supravieţuirea speciilor
ce îi sunt caracteristice” iar „starea de conservare a unei specii este dată de totalitatea factorilor ce
acţionează asupra sa şi care pot influenţa pe termen lung răspândirea şi abundenţa populaţiilor speciei
respective pe teritoriul Uniunii Europene”. În acelaşi context este definită şi starea favorabilă de
conservare a unui habitat natural pentru care trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: arealul
său natural şi suprafeţele pe care le acoperă în cadrul acestui areal să fie stabile sau în creştere, să aibă
structura şi funcţiile specifice necesare pentru menţinerea sa pe termen lung, iar probabilitatea menţinerii
acestora în viitorul previzibil să fie mare şi speciile care îi sunt caracteristice să se afle într-o stare de
conservare favorabilă”. Pentru specii, starea favorabilă de conservare este realizată dacă sunt îndeplinite
cumulativ următoarele condiţii: datele privind dinamica populaţiilor speciei respective indică faptul că
aceasta se menţine şi are şanse să se menţină pe termen lung ca o componentă viabilă a habitatului său
natural, arealul natural al speciei nu se reduce şi nu există riscul să se reducă în viitorul previzibil, există
un habitat suficient de vast pentru ca populaţiile speciei să se menţină pe termen lung.

8.2.3. Reţeaua Natura 2000 în România

În ce priveşte implementarea Reţelei Natura 2000 în România, în acest proces sunt implicate mai
multe structuri: autoritatea publică centrală de protecţie a naturii (Ministerul Mediului şi Gospodăririi
Apelor - Direcţia pentru Protecţia Naturii, Biodiversitate şi Biosecuritate), autoritatea ştiinţifică naţională
(Academia Română prin Comisia pentru Ocrotirea Monumentelor Naturii); autoritatea publică centrală
pentru agricultură şi păduri (Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale), Regia Naţională a
Pădurilor - Direcţia de Conservare a Biodiversităţii, Serviciul Arii Protejate, Silvoturism, Institutul Naţional
de Cercetare - Dezvoltare Delta Dunării, administraţii publice locale, proprietari şi utilizatori de terenuri,
societatea civilă (unul dintre cei mai importanţi reprezentanţi fiind Coaliţia O.N.G. Natura 2000 România,
etc.).
Procesul de implementare a reţelei Natura 2000 în ţara noastră a inclus etapele care sunt indicate
de documentele în domeniu ale Uniunii Europene pentru toate ţările membre. Aceste etape sunt:
transpunerea Directivei Păsări şi Directivei Habitate în legislaţia naţională, desemnarea propriu-zisă a
reţelei Natura 2000 şi apoi bineînţeles managementul Siturilor Natura 2000 în concordanţă cu obiectivele
creării reţelei şi monitorizarea eficienţei măsurilor de protecţie.
Transpunerea Directivei Păsări şi Directivei Habitate în legislaţia naţională, s-a realizat prin
adoptarea Legii nr. 462/2001 pentru aprobarea Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 236/2000 privind
regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice.

25
 Etapa de creare a reţelei Natura 2000 în ţara noastră a presupus urmărirea aceloraşi paşi ca în toate
celelalte ţări europene, aşa cum reiese din figura 8.12. Astfel, primul pas a fost şi la noi în ţară întocmirea
listei naţionale a Ariilor de Protecţie Specială Avifaunistică şi a listei naţionale a potenţialelor Situri de
Importanţă Comunitară, zone care îndeplinesc criteriile pentru a fi declarate Situri de Importanţă
Comunitară şi ar putea fi incluse în reţeaua Natura 2000. Zonele clasificate ca Arii de Protecţie Specială
Avifaunistică, conform Directivei Păsări sunt incluse în reţeaua Natura 2000 fără alte negocieri. Pasul
următor a fost reprezentat de Selectarea Siturilor de Importanţă Comunitară prin negociere în cadrul unor
Seminarii Biogeografice, iar în final s-a realizat desemnarea de către Statele Membre a Ariilor Speciale de
Conservare, astfel Siturile de Importanţă Comunitară au devenit Arii Speciale de Conservare. Propunerile
de Situri de Interes Comunitar (pSCI) s-au făcut prin Ordinul de Ministru nr.1964/2007 privind instituirea
regimului de arie naturală protejată a siturilor de importanţă comunitară ca parte integrantă a reţelei
ecologice europene Natura 2000 în România. Ariile Speciale de Protecţie Avifaunistică s-au declarat prin
Hotărârea de Guvern nr.1284/2007 privind declararea ariilor de protecţie specială avifaunistică, ca parte
integrantă a reţelei ecologice europene Natura 2000 în România.
Prin aceste acte normative s-au delimitat 273 SCI-uri şi 108 SPA- uri. Primele însumează 13,21% din
suprafaţa ţării, iar SPA-urile 11,89% din suprafaţa ţării (pentru 118 specii de păsări). Propunerile de SCI-
uri au fost analizate de Comisia Europeană şi discutate cu Ministerul Mediului şi reprezentanţii ONG-lor
în cadrul Seminariilor Biogeografice ce au avut loc în anul 2008, în vederea transformării lor în Arii Speciale
de Conservare. Parţial, SCI-urile se suprapun cu SPA-urile, astfel încât, împreună, cele două categorii de
arii protejate reprezintă 17,8 din suprafaţa României. România este ţara cu cea mai bogată diversitate,
singura din UE cu 5 regiuni biogeografice (figura 8.13), cu păduri virgine, cu jumătate din populaţia de lupi
, urşi şi râşi din toată Europa.

Fig.8.13 Localizarea celor cinci regiuni biogeografice în ţara noastră (după Stanciu, Florescu, 2009)

De asemenea, trebuie menţionat faptul că aceste arii protejate se suprapun la rândul lor cu arii
protejate existente anterior, de importanţă naţională (figura 8.14).
În ce priveşte managementul ariilor din reţeaua Natura 2000, el este reglementat de OUG57/2007,
care a preluat prevederile Directivei Habitat. Conform acestui act legislativ, activităţile ce se pot desfăşura
în siturile Natura 2000, care nu se suprapun pe arii naturale de interes naţional trebuie să fie reglementate
prin planuri de management sau prin regulamente elaborate de administratorii acestora, avizate de către
Agenţia Naţională pentru Arii Protejate (ANAP înfiinţată în 2008 şi desfiinţată la numai un an de Guvernul

26
României pentru a reduce cheltuielile, devenind o direcţie în cadrul Ministerului Mediului) şi aprobate
prin ordin al autorităţii centrale pentru protecţia mediului.

Fig. 8.14 Harta ariilor de importanţă comunitară şi a ariilor de protecţie avifaunistică naţionale (după
Stanciu, Florescu, 2009)

Acelaşi act legislativ prevede de asemenea că trebuie evitată deteriorarea habitatelor şi deranjarea
speciilor, astfel încât orice plan sau proiect care nu se leagă direct sau nu este necesar pentru
managementul sitului se va supune procedurii de evaluare a impactului şi va fi aprobat doar dacă impactul
nu este semnificativ şi numai după o consultare publică. Aprobarea unui astfel de proiect se poate face
numai dacă este de interes public major şi nu există alte soluţii. Dacă totuşi un astfel de proiect este în
cele din urmă aprobat, trebuie asigurate măsuri compensatorii prin desemnarea unei zone similare ca sit
Natura 2000 pentru a se asigura menţinerea speciei sau habitatului.
Managementul ariilor protejate are scop principal menţinerea stării de conservare a habitatelor şi
speciilor de interes comunitar iar pentru atingerea şi menţinerea acestui obiectiv este necesară
monitorizarea acestor aspecte. Astfel, trebuie să i se raporteze comisiei de către fiecare stat membru care
este starea de conservare. Se raportează, începând de la momentul aderării, la fiecare 3 ani în cazul
speciilor de păsări şi la 6 ani în cazul celorlalte specii şi a habitatelor.
Trebuie însă menţionat că în România guvernul alocă pentru administrarea a o cincime din teritoriul
ţării nişte resurse infime. În plus, multe dintre ariile protejate se află pe terenuri proprietate particulară
(în 2010 statul deţine doar 60% din suprafaţa protejată). În aceste condiţii legea prevede despăgubirea
proprietarilor dar fondurile sunt blocate la Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Durabile, astfel încât pe
terenurile respective a apărut un conflict de interese care pune în pericol protejarea siturilor.
În ce priveşte vizibilitatea şi eforturile de conştientizare referitoare la importanţa acestei reţele de
arii protejate pentru conservarea biodiversităţii la nivel naţional şi continental, se poate menţiona
iniţiativa de creare a unui site web referitor la Rețeaua Natura 2000 în România. Site-ul va conţine 381 de
pagini, câte una dedicată fiecărui sit Natura 2000. Paginile vor pune la dispoziţia celor care le consultă
informații relative la siturile respective, hărți, fotografii, filme, broșura sitului, planul de management
(acolo unde acesta există). Paginile vor fi actualizate în permanenţă astfel încât să furnizeze cele mai noi
informații cu privire la evenimente, proiecte derulate, etc. Site-ul va mai oferi şi informaţii legate de
legislația națională și comunitară în domeniul protecției naturii, managementul siturilor Natura 2000,
surse de finanțare, etc. Pentru a întregi imaginea şi a populariza pe scară cât mai largă toate aspectele
legate de această reţea de arii protejate, de pe site vor fi accesibile şi publicaţiile ”Catalogul siturilor
Natura 2000”, ”Albumul siturilor Natura 2000” alături de serialul documentar în şapte episoade ”Natura
2000 în România”, toate realizate în cadrul “Campaniei Naționale de conștientizare privind importanța

27
conservării Biodiversității prin Rețeaua Natura 2000 în România”, finanțată de Fondul European de
Dezvoltare Regională prin Programul Operaţional Sectorial Mediu – Axa prioritară 4 „Implementarea
Sistemelor Adecvate de Management pentru Protecţia Naturii”, proiect care se derulează între 2010 şi
2013. Proiectul este implementat de Fundația Centrul Național pentru Dezvoltare Durabilă în parteneriat
cu Ministerului Mediului și Pădurilor - Direcția Biodiversitate.

8.2.4 Reţeaua Natura 2000 în Suceava

În judeţul Suceava, Reţeaua Natura 2000 este reprezentată de 3 Arii de Protecţie Specială
Avifaunistică (SPA), de 13 Arii Speciale de Conservare (SCI) în care sunt incluse în vederea protejării 26 de
Habitate de Interes Comunitar.
Cele trei arii de importanţă avifaunistică sunt: situl „Lacurile Fălticeni”, situl „Munţii Rarău-
Giumalău” şi situl „Obcina Feredeului”. Ariile Speciale de Conservare, precum şi Habitatele de Interes
Comunitar de pe cuprinsul judeţului Suceava sunt prezentate în tabelul 23. Amănunte privitoare la siturile
Natura 2000 din Suceava pot fi găşite în formularele de date aferente fiecăruia dintre ele (www.
natura2000sv.com)

Ariile Speciale de Conservare, Habitatele de Interes Comunitar din judeţul Suceava

Tabelul 23
Arii Speciale de Conservare (SCI)
Situl Bistriţa Aurie Situl Fâneţele seculare Frumoasa
Situl Călimani Gurghiu Situl Fâneţele seculare ponoare
Situl Rarău Giumalău Situl Găina Lucina
Situl Făgetul Dragomirna Situl Tinovul Mare Poiana Stampei
Situl Pădurea Zamostea Luncă Tinovul Şarul Dornei
Situl Pietrosul Broştenilor – Cheile Zugrenilor
Habitate de Interes Comunitar
Vegetaţia lemnoasă cu Salix eleagnos de-a lungul râurilor montane (3240)
Tufărişuri uscate europene (4030)
Tufărişuri alpine şi boreale (4060)
Tufărişuri cu Pinus mugo şi Rhododendron myrtifolium (4070*)
Tufărişuri de foioase ponto-sarmatice (40C0)
Pajişti borele şi alpine pe substrat silicios (6150)
Pajişti calcifile alpine şi subalpine (6170)
Pajişti montane de Nardus bogate în specii pe substraturi silicioase (6230*)
Stepe ponto-sarmatice (62CC0*)
Pajişti cu Molinia pe soluri calcaroase, turboase sau argiloase (Molinion
caeruleae) 6410
Comunităţi de lizieră cu ierburi înalte higrofile de la nivelul câmpiilor până la cel
montan şi alpin (6430)
Fâneţe montane (6520)
Turbării active (7110*)
Formaţiuni pioniere alpine din Caricion bicoloris-atrofuscae (7240*)
Grohotişuri calcaroase şi de şisturi calcaroase din etajul montan până în cel alpin
(Thlaspietea rotundifolii) (8120)
Versanţi stâncoşi cu vegetaţie chasmofitică pe roci calcaroase (8210)
Versanţi stâncoşi cu vegetaţie chasmofitică pe roci silicioase (8220)
Păduri de fag de tip Luzulo-Fagetum (9110)
Păduri de fag de tip Asperulo-Fagetum (9130)
Păduri subatlantice şi medioeuropene de stejar sau stejar cu carpen din
Carpinion betuli (9160)
Păduri din Tilio-Acerion pe versanţi abrupţi, grohotişuri, ravene (9180*)
Turbării cu vegetaţie forestieră (91D0*)
Păduri aluviale cu Alnus glutinosa şi Fraxinus excelsior (Alno-Padion, Alnion
incanae, Salicion albae) (91E0*)
Păduri dacice de fag (Symphyto-Fagion) (91V0)

28
 Păduri acidofile de Picea abies din regiunea montană (Vaccinio-Picetea) (9410)
Păduri de Larix decidua şi/sau Pinus cembra din regiunea montană (9420)
(după Cenuşă, 2009)
În ce priveşte speciile protejate, incluse în Anexa II a Directivei habitate, pe teritoriul judeţului
Suceava sunt 13 specii de plante, 13 specii de nevertebrate, 9 specii de peşti, amfibieni şi reptile, 10 specii
de mamifere, cel mai mare număr, 32, însumând speciile de păsări (tabelul 24).

Speciile de pe teritoriul judeţului Suceava incluse în Anexa II a Directivei Habitate

Tabelul 24
Plante
Drepanocladus vernicosus (muşchi) Marsilea quadrifolia (trifoi cu patru
foi)
Asplenium adulterinum (feriguţă) Angelica palustris (angelică de baltă)
Pulsatilla patens (dediţei) Tozzia carpatica (iarba gâtului)
Ligularia sibirica (curechi) Echium russicum (capul şarpelui)
Cypripendium calceolus (papucul doamnei) Campanula serrata (clopoţei)
Pulsatila grandis (dediţei mari) Crambe tatarica (odolean tătărăsc)
Iris aphylla ssp. hungarica (stânjenel)
Nevertebrate
Leucorrhinia pectoralis (sp. de libelulă) Lucanus cervus (rădaşcă)
Cordulegaster heros (libelula mare) Cucujus cinnaberinus (sp. de coleopter)
Morimus funereus (croitor cenuşiu) Rosalia alpina (croitor alpin)
Euphydryas maturna (specie de fluture) Carabus hampei (specie de carabid)
Lycaena dispar (specie de fluture) Carabus variolosus (specie de carabid)
Callimorpha quadripunctaria (sp. fluture) Nyphalis vaualbum (specie de fluture)
Pholidoptera transsylvanica (cosaşul transilvanean)
Peşti
Hucho hucho (lostriţa) Gobio uranoscopus (petroc)
Sabanejewia aurata (dunăriţă) Barbus meridionalis (mreană vânătă)
Cottus gobio (zglăvoacă) Eudontomizon danfordi (chişcar)
Amfibieni şi reptile
Bombina variegata (buhai de baltă cu burta Triturus cristatus (triton crestat)
galbenă)
Emys orbicularis (broasca ţestoasă de apă Triturus montadoni (triton carpatic)
europeană)
Păsări
Gavia stellata (cufundar mic) Pluvialis apricaria (ploier auriu)
Gavia arctica (cufundar polar) Philomachus pugnax (fluierar gulerat)
Botaurus stellaris (buhai de baltă) Tringa glareola (fluierar de mlaştină)
Ixobrychus minutus (stârc pitic) Sterna hirundo (chiră de baltă)
Nycticorax nycticorax (stârc de noapte) Chlidonias hybridus (chirighiţă cu obraji
albi)
Egretta garzetta (egreta mică) Chlidonias niger (chirighiţă neagră)
Egretta alba (egreta mare) Galucidium passerinum (ciuvică)
Ciconia ciconia (barza albă) Strix uralensis (huhurez mare)
Aythya nyroca (raţa roşie) Aegolius funereus (minuniţă)
Mergus albellus (ferestraş mic) Dryocopus martius (ciocănitoare mare)
Pernis pivorus (viespar) Dendrocopos leucotos (ciocănitoarea cu
spatele alb)
Circus aeruginosus (erete de stuf) Picoides tridactylus (ciocănitoarea cu trei
degete)
Aquila chrysaetos (acvila de munte) Ficedula parva (muscar mic)
Bonasa bonasia (ieruncă) Ficedula albicollis (muscar gulerat)
Tetrao urogallus (cocoş de munte) Lanius collurio (sfrâncioc roşiatic)
Crex crex (cristel de câmp) Phalacrocorax pygmaeus (cormoran mic)
Mamifere

29
 Rhinolophus ferrumequinum (liliacul mare cu Myotis myotis (liliacul comun mare)
potcoavă)
Myotis blythii (liliacul comun) Canis lupus (lup)
Barbastella barbastellus (liliacul cârn) Ursus arctos (ursul brun)
Miniopterus schreibersi (liliacul cu aripi lungi) Lutra lutra (vidra)
Myotis bechsteini (liliacul cu urechi mari) Lynx lynx (râs)
(după Cenuşă, 2009)

Oficial, reprezentanţii autorităţilor de mediu (Agenţia pentru Protecţia Mediului şi Garda de Mediu)
consideră că, în general, siturile de importanţă comunitară de pe teritoriul judeţului Suceava prezintă o
stare corespunzătoare de protecţie şi conservare a habitatelor, influenţa antropică asupra lor lipsind sau
fiind neglijabilă.

8.3. Noţiuni de bază privind managementul ariilor protejate

În analiza şi detalierea conservării in – situ a biodiversităţii au fost menţionate în mai multe rânduri
ariile protejate pe hârtie, care sunt înfiinţate prin hotărâri guvernamentale dar în realitate, pe teren nu se
aplică nici un regim de conservare. E adevărat că multă vreme s-a considerat că înfiinţarea unor arii
protejate este sinonimă cu încetarea oricărei activităţi umane pe cuprinsul ei, deoarece „natura ştie cel
mai bine”. În timp s-a dovedit că acest lucru este numai parţial valabil şi anume în ariile protejate foarte
întinse sau izolate unde toate procesele naturale se pot desfăşura nestingherite. Însă în zonele în care
există o istorie seculară sau milenară a locuirii umane, compoziţia şi structura actuală, uneori foarte
diversă a ecosistemelor este rezultatul existenţei şi activităţilor umane; dacă prin instituirea regimului de
conservare se interzic aceste activităţi, s-a constatat de nenumărate ori că biodiversitatea a scăzut, specii
care trebuiau protejate au dispărut şi ecosisteme diverse au fost înlocuite cu unele simplificate. De aceea,
pentru fiecare arie protejată în parte trebuie stabilit un obiectiv, iar pentru atingerea acestuia se
elaborează un plan de management. Acesta poate consta în diferite grade de intervenţie activă
(management activ) în aria protejată respectivă pentru atingerea obiectivului stabilit şi menţinerea stării
de conservare.
Unul dintre exemplele cu largă aplicabilitate este reprezentat de păşunat. În multe fâneţe, păşuni
alpine, sau chiar în prerie dacă păşunatul (activitate tradiţională practicată din timpuri îndepărtate), este
interzis, aceste tipuri de ecosisteme se degradează şi pot pierde marea majoritate a speciilor
caracteristice. În Marea Britanie s-a acumulat în acest sens o îndelungată experienţă în administrarea
ariilor protejate mici: s-au urmărit efectele în timp ale diferitelor metode de păşunat şi a gradului de
intensitate a acestuia asupra populaţiilor de plante şi animale. Un exemplu concret este reprezentat de
analiza impactului intensităţii păşunatului asupra unei specii de genţiană alpină din rezervaţia Ben Lawers
din Scoţia. Când păşunatul a fost interzis, iniţial efectivul populaţiei acestei specii vegetale a crescut,
pentru ca după trei ani, să scadă drastic datorită incapacităţii de a concura cu alte plante de mici
dimensiuni şi datorită lipsei condiţiilor propice pentru germinare. S-a ajuns astfel la concluzia că păşunatul
este necesar pentru menţinerea acestei specii vegetale rare (Miller, ş.a., 1999). În alte cazuri, păşunatul
s-a dovedit util şi la menţinerea sub control a unor specii invazive care altfel ar fi alterat ireversibil
ecosistemele respective.
Managementul activ al ariilor protejate necesită însă o foarte bună cunoaştere a funcţionării
ecosistemelor, altfel măsurile luate pot avea efecte negative. Exemple în acest sens sunt protejarea
cervidelor pentru a fi vânate deoarece se obţineau astfel fonduri pentru administrarea ariei protejate.
Creşterea efectivelor de cervide se realiza prin împuşcarea prădătorilor, însă în timp efectivele de
ierbivore lipsite de controlul natural al prădătorilor începeau să provoace daune vegetaţiei, să degradeze
habitatul şi să afecteze astfel negativ multe alte specii ale ariei protejate. Alte exemple din această
categorie sunt reprezentate de extragerea tuturor arborilor uscaţi din ariile protejate care oferă hrană şi

30
adăpost pentru numeroase specii, fiind aşa cum se ştie foarte importanţi pentru menţinerea
biodiversităţii, sau împiedicarea totală a incendiilor naturale de care depinde regenerarea naturală a unor
specii vegetale.
Un aspect particular legat de managementul ariilor protejate este contextul social. De exemplu
condiţiile economice dificile ale multor ţări în curs de dezvoltare determină adesea încălcarea regimului
de protecţie pentru exploatarea resurselor (în această categorie poate fi inclusă şi ţara noastră), sau
războaiele care întrerup funcţionarea normală a administraţiilor ariilor protejate (aşa s-a întâmplat în
Afganistan, Rwanda, Congo etc.).
Un instrument indispensabil pentru verificarea efectelor managementului aplicat în ariile protejate
este monitorizarea. Monitorizarea poate viza aspecte variate de la efectivele diferitelor specii protejate,
rare, ameninţate şi evoluţia în timp a acestora sau analiza caracteristicilor vegetaţiei, sau a unor indici ai
biodiversităţii până la cantitatea de sol erodată, nivelul de apă din iazuri, suprafeţele ocupate de diferitele
tipuri de ecosisteme, etc. Monitorizarea stă de altfel la baza managementului adaptativ acesta constând
în ajustarea în timp a măsurilor aplicate în funcţie de informaţiile furnizate de monitorizare.
Managementul ariilor protejate presupune identificarea factorilor care constituie o ameninţare
pentru menţinerea stării lor de conservare şi eliminarea sau ţinerea acestora sub control. În general aceşti
factori sunt aceeaşi cu cei care ameninţă biodiversitatea şi înafara ariilor protejate cum sunt speciile
invazive, populaţiile prea scăzute ale speciilor rare, degradarea, dispariţia şi fragmentarea habitatelor
precum şi utilizarea resurselor naturale de către om. Pentru o rapidă şi eficientă identificare a
ameninţărilor ce vizează ariile protejate, WWF a pus la punct o metodologie denumită Rapid Assesment
and Prioritisation of Protected Areas Management (Ervin, 2003). O altă problemă importantă este
ridicată şi de faptul că există ameninţări care nu pot fi contracarate oricât de bine ar fi administrată o arie
protejată; de exemplu poluarea aerului, solului, apei, ploile acide, schimbările climatice perturbă condiţiile
de mediu la care sunt adaptate speciile, alterând uneori profund comunităţile vegetale şi animale, sau
determinând migraţii ale speciilor.
Condiţiile de mediu alterate, care nu mai sunt favorabile existenţei speciilor autohtone devin
propice pentru dezvoltarea explozivă a unor specii exotice invazive, care au în general toleranţă mare la
variaţiile factorilor de mediu. De aceea, o măsură de bază în cazul în care specii potenţial invaziv au fost
semnalate în parcuri (cum este cazul cu Ailanthus altisssima sau Lytrum salicaria în ţara noastră) este
aceea de a elimina sau a reduce drastic anual densitatea acestor specii încă de la început când se află în
număr mic, altfel ele pot scăpa de sub control şi intervenţiile devin tardive.
În afară de managementul speciilor invazive, în ariile protejate trebuie asigurat managementul
habitatelor, al apei şi al resurselor de bază care asigură supravieţuirea speciilor protejate.
Managementul habitatelor presupune menţinerea în permanenţă a tuturor tipurilor de habitate şi
a tuturor stadiilor succesionale ale acestora astfel încât să se asigure continuitatea speciilor protejate a
căror supravieţuire depinde expres de existenţa respectivelor tipuri de habitate sau stadii succesionale.
Este astfel posibil ca prin instituirea ariilor protejate şi încetarea anumitor activităţi umane în perimetrele
respective, habitatele să se modifice în timp şi anumite specii să dispară (Yates, Ladd, 2005). De aceea
este necesară intervenţia activă pentru menţinerea habitatelor respective, acest lucru putând fi realizat
adesea prin cosit, păşunat sau incendiere controlată. În ce priveşte stadiile succesionale, dacă suprafaţa
ariei protejate este redusă, atunci e posibil ca prin procesul de succesiune naturală habitatele să evolueze
şi să nu poată exista concomitent toate fazele succesionale în diferite zone ale ariei protejate, ceea ce
determină modificarea în timp a compoziţiei şi biodiversităţii ariei respective; dacă suprafaţa ariei
protejate este mai întinsă, atunci, sub influenţa perturbărilor naturale sau induse antropic este posibilă
menţinerea unui mozaic permanent de stadii succesionale.
Managementul apei presupune asigurarea unor resurse de apă curată pentru toate zonele umede
ale ariilor protejate. Uneori ariile protejate intră în competiţie pentru resursele de apă cu sistemele de
irigaţii, cu instalaţiile de aducţiune, cu barajele sau instalaţiile de control a inundaţiilor şi pot avea de

31
suferit. Cum adesea zonele umede sunt interconectate, orice influenţă a nivelului sau calităţii apei se
poate repercuta de la una la alta, astfel încât se recomandă includerea în ariile protejate a bazinelor
hidrografice în întregime.
Ariile protejate afectate cel mai frecvent de alterarea regimului hidrologic sunt situate în bazinele
hidrografice inferioare; amplasarea lor în bazinele hidrografice superioare are multiple avantaje: pe lângă
protejarea biodiversităţii care este obiectivul primar al ariei protejate respective, se asigură resurse stabile
şi curate de apă pentru aceasta, deoarece în zonele superioare impactul antropic este mai redus şi în
acelaşi timp se protejează resursele de apă pentru mii de oameni care trăiesc în aval (Verhoeven, ş.a.,
2006).
Managementul apei în ariile protejate presupune realizarea unei monitorizări a cantităţii şi calităţii
apei pentru obţinerea de informaţii care să poată fundamenta eventualele măsuri necesare sau să fie
folosite în relaţiile cu factorii de decizie, poluatorii sau populaţia din zonă.
Managementul resurselor înseamnă satisfacerea tuturor necesităţilor speciilor din rezervaţie; în
cazul în care se constată că resursele nu sunt suficiente se pot aplica o serie de măsuri cum ar fi
suplimentarea artificială a hranei, realizarea unor culturi de plante care să fie folosite ca hrană, realizarea
unor iazuri artificiale, amplasarea de cuiburi şi adăposturi pentru păsări şi lilieci, realizarea unor scorburi
artificiale, etc.
O problemă foarte importantă legată de ariile protejate este atitudinea populaţiei locale. Adesea,
aceasta percepe instituirea regimului de protecţie în zonele în care trăieşte doar ca o constrângere, ca o
restrângere a drepturilor şi posibilităţilor de a folosi resursele naturale locale şi priveşte cu ostilitate
această transformare şi pe cei care administrează aria protejată respectivă. De aceea, asigurarea unei
atitudini favorabile şi cooperarea cu populaţia locală este un element indispensabil pentru reuşita
menţinerii stării de conservare a ariilor protejate. Acest lucru se poate obţine printr-o bună informare şi
educare a populaţiei locale încă de la bun început, apoi prin menţinerea dreptului lor de a exploata
resursele locale (dar doar pentru uzul propriu şi nu pentru comercializare, astfel încât să nu se ajungă la
supraexploatare sau degradarea unor ecosisteme) precum şi prin antrenarea localnicilor în activităţile de
turism ecologic şi recreere care sunt organizate în aria protejată astfel încât să aibă şi ei surse de venit în
locul celor pierdute prin eventuala interzicere a unor activităţi comerciale în zonă (Brandon, ş.a., 1998).
De asemenea, în multe ţări se practică acordarea unor compensaţii de către stat în cazul în care ariile
protejate se instituie pe terenuri private. În ciuda acestor soluţii şi a exemplelor de rezolvare fericită a
relaţiei cu comunităţile locale, rămân foarte frecvente cazurile în care populaţia locală are de suferit, fiind
împiedicată să valorifice ca înainte resursele naturale şi nerevenindu-i nici o parte din beneficiile băneşti
care se obţin din practicarea turismului în zonă. Nu de puţine ori s-a ajuns chiar la conflicte armate cu
angajaţii ariilor protejate, la braconaj sau la ignorarea regimului de protecţie şi la continuarea extragerii
resurselor naturale de pe teritoriul ariilor protejate. De aceea, un element de bază al planurilor de
management trebuie să fie ghidurile de utilizare a resurselor în ariile protejate (Terborgh, ş.a., 2002).
Problema conflictului legat de exploatarea resurselor în ariile protejate poate fi, dacă nu total
rezolvată, măcar atenuată prin zonarea acestor arii protejate. Se pot delimita astfel zone în care sunt
permise exploatarea arborilor, vânătoarea, extragerea unor resurse, colectarea speciilor vegetale,
turismul în zone destinate strict protecţiei biodiversităţii, bazinelor hidrografice, restaurării cercetării
ştiinţifice etc. Bineînţeles, ulterior zonării este indispensabilă educaţia, publicitatea, implicarea populaţiei
locale, semnalizarea clară a zonelor respective, mai ales a celor interzise. UNESCO se numără printre
primele organizaţii care a promovat acest mod de abordare care încearcă să echilibreze necesităţile de
conservare cu cele de utilizare a resurselor de către oameni; astfel a fost elaborat Programul Man and
Biosphere prin intermediul căruia au fost desemnate pe întregul glob rezervaţii ale biosferei în care se
doreşte integrarea activităţilor de protecţie şi de cercetare cu activităţile populaţiei locale şi cu turismul.
Programul prevede delimitarea în aceste rezervaţii a unei zone centrale, a unei zone tampon şi a unei a
treia zone de tranziţie. În zona centrală, ecosistemele sunt strict protejate şi se pot desfăşura doar

32
activităţi de cercetare, în zona tampon sunt permise activităţi tradiţionale pentru satisfacerea nevoilor
personale ale populaţiei din zonă dar şi acestea trebuie strict monitorizate pentru a nu impieta asupra
biodiversităţii, iar în zona de tranziţie sunt permise chiar activităţi de extragere a resurselor, de dezvoltare
economică durabilă. Şi în cazul zonării apar probleme, în sensul că teoretic este uşor ca aceste zone să fie
delimitate, în practică însă locuitorii din zonă încalcă adesea zonele unde orice fel de exploatare este
interzisă.
Managementul ariilor protejate în România se confruntă cu probleme similare celor pe care le
întâmpină toate ţările în curs de dezvoltare sau subdezvoltate, determinate în principal de lipsa fondurilor
financiare, care au ca efect o presiune antropică ridicată asupra resurselor naturale din zonele protejate,
o voinţă politică slabă şi dificultăţi în administrarea ariilor protejate. De aceea, în multe arii protejate
româneşti, persoane fizice sau juridice au determinat declinul biodiversităţii prin desfăşurarea unor
activităţi de extragere a resurselor (ape minerale, materiale de construcţie etc.), exploatare, vânătoare,
pescuit, braconaj, construcţii neautorizate, turism agresiv etc. Aceste încălcări ale regimului de conservare
au fost posibile şi datorită lipsei de personal şi dotări (vehicule, staţii radio, echipament, sedii) a
administraţiilor ariilor protejate.

8.4. Conservarea înafara ariilor protejate

Extinderea importantă a impactului antropic asupra ecosistemelor naturale la nivel global a fost în
repetate rânduri subliniată anterior; deşi nu sunt multe date privitoare la dimensiunile şi condiţiile în care
se află în prezent numeroase habitate sau ecosisteme, se ştie că înafara câtorva excepţii, schimbările care
au loc în prezent sunt negative, determinate de om, importante ca dimensiuni şi în general, aceste
probleme se agravează permanent (Balmford, Bond, 2005). Au fost deja date numeroase exemple la
subcapitolul privitor la restrângerea şi degradarea habitatelor care ilustrează aceste afirmaţii. Impactul
antropic la nivel global este atât de extins încât sunt ecologi care afirmă că de fapt ecosisteme intacte nici
nu mai există, acest concept fiind depăşit, ei propunând în schimb o clasificare la nivel global în funcţie de
intensitatea impactului antropic; această clasificare evidenţiază faptul că o mare parte din glob este
ocupată de biomi antropogeni: mai puţin de un sfert din suprafaţa lui mai poate fi considerată acoperită
de zone sălbatice. Pentru multe tipuri de ecosisteme vegetaţia intactă pur şi simplu nu mai există, sau a
fost redusă la o reţea de petice de pădure secundară pierdute într-o matrice agricolă sau urbană. Chiar şi
acolo unde zonele par să fie neatinse de intervenţia umană, cercetări arheologice şi paleontologice
realizate în ultimii 20 de ani au arătat că multe zone considerate virgine au suferit în trecut într-o formă
sau alta intervenţii umane. Au fost astfel găsite numeroase exemple de perturbări masive pre-europene
în zone considerate astăzi virgine inclusiv în Asia de SE, Papua-Noua Guinee şi America Centrală (Willis,
Birks, 2006). În cele mai multe cazuri, după abandonarea aşezărilor umane, sau activităţilor agricole, a
avut loc regenerarea vegetaţiei forestiere care a dat naştere pădurilor seculare care sunt astăzi
considerate virgine.
Ţinând cont de dimensiunile apreciabile şi de intensitatea impactului uman asupra mediului
natural, pentru conservarea biodiversităţii nu există altă soluţie decât integrarea eforturilor de conservare
cu celelalte activităţi umane.
Astfel, protecţia biodiversităţii şi conservarea mediului natural înafara ariilor protejate este crucială,
deoarece ariile protejate reprezintă, aşa cum s-a menţionat anterior, mai puţin de 20% din suprafaţa
planetei. Deci pentru asigurarea menţinerii vieţii pe Pământ la parametri optimi, eforturile principale
trebuie îndreptate spre conservarea ecosistemelor naturale înafara ariilor protejate. Aproape în toate
ţările, numeroase specii şi comunităţi rare apar inevitabil şi înafara ariilor protejate. Analizele GAP au
arătat că aproximativ un sfert din speciile ameninţate de pe glob trăiesc înafara zonelor protejate
(Rodrigues, A., ş.a., 2004). De asemenea şi la nivel naţional se pot întâlni situaţii similare: în SUA, 70% din
speciile de pe listele roşii apar pe terenuri private, exterioare ariilor protejate, iar 10% se află doar pe

33
astfel de terenuri (Wilcove, ş.a., 2004). În multe alte ţări există numeroase specii şi ecosisteme rare şi
ameninţate care trăiesc predominant sau exclusiv pe terenuri proprietate particulară (Deguise, Kerr,
2006).
În multe cazuri, ariile protejate, mai ales cele mici, depind pentru menţinere şi bună funcţionare de
ecosistemele adiacente, de conservarea spaţiilor dinafara ariilor protejate. Menţinerea echilibrului
ecosistemelor cu grade diferite de antropizare va ajuta şi ecosistemele protejate să se menţină sănătoase.
Uneori, dacă suprafeţele din jurul parcurilor sunt degradate, diversitatea din ariile protejate va intra în
declin, deoarece adesea speciile trebuie să migreze înafara limitelor pentru a accesa resurse pe care nu le
pot obţine în cadrul ariei protejate (Danby şi Slocombe, 2005).
În ultima perioadă se poate constata o tendinţă de declarare a tot mai multe noi parcuri naţionale,
pentru a asigura o contrapondere dezvoltării tot mai agresive a societăţii umane pe seama mediului
natural. Adesea acest demers urmăreşte doar liniştirea opiniei publice şi a comunităţii ştiinţifice, este însă
clar că rezolvarea problemelor tot mai complexe şi mai importante pentru umanitate ale conservării
biodiversităţii nu pot fi astfel rezolvate.
Există numeroase situaţii în care zone care au fost în trecut puternic antropizate, s-au refăcut chiar
dacă pentru acest lucru a fost necesară o perioadă îndelungată de timp, ceea ce atestă reversibilitatea
impactului uman. Este prin urmare clar că zonele parţial modificate de om sunt valoroase din perspectiva
conservării biodiversităţii şi nu trebuie ignorate de conservaţionişti sau abandonate intensificării şi mai
accentuate în viitor a presiunii antropice.
Ţinând cont de toate aceste aspecte, a apărut conceptul de dezvoltare durabilă care presupune
realizarea de către om a unui management durabil al ecosistemelor de toate tipurile, forestiere, agricole,
acvatice. În acest scop sunt necesare permanente cercetări, deoarece nu întotdeauna se cunosc soluţiile
care permit exploatarea unor ecosisteme fără distrugerea lor. Pentru a realiza acest lucru trebuie
cunoscută dinamica atât a proceselor ecologice cât şi a celor sociale în peisajele modificate antropic. Alte
aspecte care trebuie clarificate se referă la determinarea capacităţii pe care o au ecosistemele gestionate
de om de a susţine populaţiile diferitelor specii, care sunt aceste specii şi sub ce regimuri de management
se menţin ele în timp. Este evident că viitorul unei mari părţi a biodiversităţii globale depinde de
managementul ecosistemelor antropizate şi de aceea se vor prezenta în continuare câteva elemente de
bază ale acestuia, mai întâi pentru ecosistemele forestiere (inclusiv plantaţii), apoi pentru culturile
agrosilvice şi în final pentru ecosistemele agricole şi acvatice. (Lindenmayer, Franklin, 2002). De exemplu,
se ştie că transformarea unor ecosisteme naturale în terenuri agricole este însoţită de scăderea dramatică
a biodiversităţii însă informaţii mai precise sunt necesare (Sodhi, ş.a., 2009). Se ştie că situaţia este mai
bună în cazul în care pădurile primare sunt înlocuite de agropăduri sau păduri secundare, dar nu se
cunoaşte cu exactitate în ce proporţie pot ele asigura supravieţuirea biotei native.
În ce priveşte exploatarea ecosistemelor forestiere îngrijorarea cea mai accentuată este legată
bineînţeles de pădurile tropicale, unde tăierile rase, defrişările şi exploatarea selectivă continuă să
depăşească nivelurile acceptabile, care ar asigura continuitatea acestor ecosisteme şi le-ar da posibilitatea
să-şi îndeplinească funcţiile şi implicit serviciile pentru societate. În 2005, o treime din totalul pădurilor de
pe glob (1,3 miliarde hectare) au fost desemnate ca păduri de producţie destinate în principal exploatării
lemnului (FAO, 2006). În anul 2006 ţările membre ale ITTO (Internaţional Tropical Timber Organisation)
au exportat 13 milioane metri cubi lemn de foioase, în valoare de 2,1 miliarde dolari, contribuind
substanţial la economia ţărilor menţionate (ITTO, 2007). O atât de vastă activitate de exploatare a avut ca
rezultat degradarea unor suprafeţe uriaşe de pădure ca urmare a extragerii selective a arborilor de valoare
ridicată, a daunelor cauzate de construirea drumurilor şi scoaterea arborilor exploataţi. În Amazonul
brazilian de exemplu, suprafaţa de pădure degradată de exploatarea selectivă între 1999 şi 2002 a fost
cuprinsă între 12 şi 19 milioane de hectare. Deşi toate activităţile de exploatare sunt acompaniate de
daune şi efecte negative, acestea depind de intensitatea exploatării, de numărul de arbori extraşi, de
lungimea ciclului de producţie, de managementul siturilor. În ultimii zeci de ani au fost puse la punct

34
tehnici de exploatare cunoscute sub denumirea de Exploatare cu Impact Redus (RIL). Exploatarea selectivă
are efecte negative mai ales asupra vertebratelor arboricole (păsări, urangutani, lilieci) determinând
scăderea efectivelor sau chiar dispariţia lor locală (Sekercioglu, 2002; Felton, ş.a., 2003; Peters, ş.a., 2006).
Nu toate speciile sunt sever afectate, depinde de etologia şi cerinţele lor ecologice; cele mai vulnerabile
sunt bineînţeles speciile dependente strict de mediul forestier şi cele îngust specializate.
Pentru cea mai mare parte a ecosistemelor forestiere mondiale nu se dispune de suficiente date
asupra impactului pe care îl au diferitele tipuri de management forestier şi tehnicile de exploatare asupra
biodiversităţii. Au fost totuşi elaborate multe principii de aplicare a unui management durabil, care, dacă
ar fi implementate pe scară mai largă, ar avea ca rezultat îmbunătăţirea capacităţii pădurilor gestionate
de a menţine o faună diversă (Lindenmayer ş.a., 2006). Pentru conservarea biodiversităţii ecosistemelor
terestre forestiere aflate înafara ariilor protejate se urmăreşte punerea la punct a managementului
durabil al pădurilor.
Managementul durabil al pădurilor presupune asigurarea continuităţii pădurii, care să-şi exercite şi
pe viitor toate funcţiile: productivă, protectivă, socială şi recreativă măcar la acelaşi nivel ca şi până în
prezent pentru ca de aceste servicii să poată beneficia şi urmaşii noştri. Atingerea acestor scopuri
presupune amenajarea pădurilor, deci existenţa unui plan de management prin care să se promoveze
regenerarea naturală şi speciile autohtone, conservarea şi ameliorarea biodiversităţii, tratamente
ecologice pentru regenerarea pădurii, exploatarea ecologică a lemnului cu protejarea solului, seminţişului,
cursurilor de apă, evitarea utilizării pesticidelor chimice, a speciilor exotice invazive sau a organismelor
modificate genetic, etc. Cu alte cuvinte, managementul durabil al pădurilor înseamnă gestionarea
ecosistemelor cât mai aproape de modul lor natural de funcţionare. De asemenea, conceptul de
gestionare durabilă a pădurilor trebuie să includă şi componenta socială, prin asigurarea unor condiţii
decente şi sigure de muncă lucrătorilor, prin respectarea drepturilor şi intereselor populaţiilor locale.
Multe ţări, mai ales dintre cele dezvoltate, au ca principal obiectiv al politicilor lor forestiere tocmai
asigurarea unui management durabil al resurselor lor forestiere, obiectiv care este integrat în contextul
mai larg al dezvoltării durabile a întregii societăţi umane. Acolo unde guvernele sau proprietarii pădurilor
nu acordă importanţa meritată conservării resurselor forestiere naţionale, o modalitate de a impulsiona
gestionarea durabilă a pădurilor este reprezentată de certificarea pădurilor . Acest proces presupune
verificarea de către un organism independent a modului de administrare a pădurilor, iar în cazul în care
acesta este durabil, lemnul provenit din ele este etichetat şi are avantaje pe piaţă, cumpărătorii avizaţi
preferându-l celui de provenienţă incertă. Certificarea a fost iniţiată pentru protejarea pădurilor tropicale,
dar în prezent este aplicată pe scară largă şi în pădurile temperate şi boreale.
Un aspect particular al ecosistemelor forestiere antropizate este reprezentat de plantaţiile de
arbori; şi ele pot contribui la conservarea biodiversităţii deoarece au de multe ori structuri destul de
complexe, asemănătoare cu pădurile naturale. Chiar în cazul în care structura lor este mult simplificată,
oricum sunt superioare altor modalităţi mai intensive de utilizare a terenurilor de către om; de asemenea
ele ocupă suprafeţe mari din terenurile care au fost în trecut acoperite de păduri primare. Suprafaţa totală
a plantaţiilor forestiere a fost în 2005 de 109 milioane hectare şi creşte cu o medie de 2,5 milioane de
hectare anual. Dacă se ia în considerare doar regiunea tropicală, suprafaţa plantaţiilor a crescut de la 17
milioane hectare în 1980 la 70 milioane hectare în 2000 (FAO, 2006). Cum pe viitor se prevede o creştere
continuă a cererii de lemn şi celuloză, probabil că această tendinţă se va menţine.
Multe plantaţii de arbori au fost considerate de ecologi „deşerturi verzi” deoarece biodiversitatea
lor era considerată foarte scăzută. Această afirmaţie este cu siguranţă valabilă pentru multe plantaţii -
cum sunt cele de palmieri de ulei din Asia de SE (Koh, 2008); alte plantaţii pot oferi habitate valoroase
pentru supravieţuirea multor specii, în unele cazuri chiar a speciilor rare, vulnerabile, ameninţate (Carnus,
ş.a., 2006). Se evidenţiază astfel faptul că pot fi diferenţiate mai multe tipuri de plantaţii: cele de tipul
monoculturilor industriale alcătuite din specii exotice în care nu supravieţuiesc decât un număr foarte mic
de specii, comparativ cu un al doilea tip de plantaţii, care sunt alcătuite din mai multe specii de arbori, în

35
care au fost incluşi şi arbori rămaşi din vegetaţia nativă şi care sunt gestionate ca un mozaic de arborete
de vârste diferite (Kanowski, ş.a., 2005). Deşi nu există suficiente studii bine documentate legate de acest
subiect, cele care există sugerează că în anumite condiţii numărul de specii adăpostite de aceste plantaţii
este mai mare decât se aştepta: un studiu în Brazilia de NE a evidenţiat că plantaţiile de eucalipt conţin
aproape jumătate din fauna forestieră regională, deşi este puţin probabil ca toate aceste specii să se poată
menţine dacă pădurile primare din apropierea plantaţiilor analizate ar dispare (Barlow ş.a., 2007).
Valoarea unei anumite plantaţii pentru menţinerea biodiversităţii depinde de modul în care este
gestionată. La nivel de arboret, biodiversitatea este favorizată de menţinerea arborilor morţi şi tolerarea
succesiunii naturale în subarboret şi pătura erbacee, iar la nivel de peisaj este favorizată de realizarea
heterogenităţii prin crearea unui mozaic de arborete cu vârste diferite (Lindenmayer, ş.a., 2006). Totuşi
adevărata valoare a plantaţiilor relativ la conservarea biodiversităţii depinde de comparaţia cu alte
folosinţe care ar putea fi atribuite terenului respectiv. Astfel, în mod clar are loc o pierdere accentuată de
biodiversitate dacă plantaţiile înlocuiesc pădurea nativă. Aceeaşi situaţie apare şi dacă plantaţiile
înlocuiesc asociaţii ierboase naturale de tipul savanelor sau stepelor. Dacă însă plantaţiile sunt înfiinţate
în loc de culturi agricole sau păşuni, atunci ele sunt de preferat în ceea ce priveşte menţinerea unei
biodiversităţi mai ridicate. În zonele în care nu a mai rămas aproape nimic din vegetaţia originară,
plantaţiile pot fi singurele care să ofere adăpost unor specii endemice; acesta este cazul speciei de carabid
Holcaspis brevicula care mai poate fi întâlnit în Noua Zeelandă doar în plantaţiile de pin (Brockernhoff,
ş.a., 2005). Finalmente, gradul în care plantaţiile pot fi gestionate în vederea protejării şi menţinerii
biodiversităţii depinde de costul aplicării unor strategii responsabile de management şi de stimulentele
de piaţă care pot fi utilizate la acoperirea acestor costuri. O altă soluţie sugerată a fost aceea de a folosi
la nivel de peisaj o parte din profitul obţinut din aplicarea unei silviculturi intensive pe plantaţii, pentru
protejarea altor păduri naturale din zonă (Cyranoski, 2007).
În ce priveşte ecosistemele agricole, pentru viitor, se prevede în continuare o creştere a
suprafeţei ocupate de acestea în dauna zonelor naturale. Creşterea prevăzută este motivată de sporul
demografic şi implicit de amplificarea cererii de hrană, sau de hrană de calitate mai ridicată (carne),
precum şi de necesităţile energetice pentru satisfacerea cărora se fac culturi pentru obţinerea
biocombustibililor (Scherr, McNeely, 2008). S-a estimat că pentru a furniza hrană pentru 9 miliarde de
oameni (număr prevăzut a fi atins în 2050 de populaţia umană) va fi necesară transformarea a încă 1
miliard de hectare de habitat natural în culturi agricole, ceea ce va determina cu siguranţă creşterea
riscului de extincţie cu care deja se confruntă numeroase specii de pe glob (Tilman, ş.a., 2001). Multă
vreme s-a considerat că transformarea habitatelor naturale în culturi agricole este nimicitoare pentru
biodiversitate, dar în ultima vreme cercetătorii au propus aşa numita ecologie de reconciliere, care să
includă în planurile de conservare măsuri care să permită continuarea activităţilor umane cu un minim de
impact şi „dezlocuire” a speciilor sălbatice. Ca urmare a studiilor efectuate au rezultat o serie de concluzii
cu implicaţii practice la nivel de peisaj şi de amenajare a teritoriului: în primul rând bogăţia în specii a
terenurilor rurale este considerabil mai ridicată în vecinătatea unor suprafeţe împădurite naturale de
dimensiuni mari; în al doilea rând prezenţa vegetaţiei native sub forma gardurilor vii, perdelelor de
protecţie, a arborilor şi tufişurilor care marchează limitele proprietăţilor agricole, contribuie şi la
menţinerea unor specii animale; în al treilea rând, intensitatea agriculturii practicate este invers corelată
cu potenţialul de conservare al peisajului (Sekercioglu, ş.a., 2007, Harvey, ş.a., 2004; Green ş.a., 2005). De
asemenea, ţinând cont de faptul că după convertirea habitatelor la agricultură din vegetaţia nativă rămân
doar petice într-o matrice de sisteme de producţie sau zone urbane şi industriale, indicii sintetici ai
peisajului în ansamblu pot influenţa capacitatea acestuia de a susţine un procent mai mare sau mai mic
din biodiversitatea iniţială. Astfel, supravieţuirea speciilor în aceste peisaje fragmentate depinde de
dimensiunea şi izolarea fragmentelor precum şi de permeabilitatea matricei antropizate la deplasarea şi
migrarea organismelor (Vandermeer, Carvajal, 2001; Perfecto, Vandermeer, 2002).

36
 Ca şi în cazul plantaţiilor sunt sugerate pentru menţinerea biodiversităţii două abordări: fie
intensivizarea puternică a agriculturii pe anumite suprafeţe limitate pentru a evita extinderea culturilor
agricole, fie îmbunătăţirea „calităţii” matricei rămase pentru a oferi condiţii de supravieţuire speciilor
generaliste şi pentru a nu deveni o barieră pentru speciile specializate care se deplasează între
fragmentele de habitat natural rămase. Creşterea permeabilităţii matricei este critică pentru menţinerea
pe termen lung a metapopulaţiilor (Vandermeer, Perfecto, 2007).
Acestor aspecte care privesc direct conservarea biodiversităţii li se adaugă o serie de elemente
economice, ecologice, sociale, etice şi privitoare la protecţia consumatorilor, care toate împreună
contribuie la gestionarea durabilă a ecosistemelor agricole.
Astfel, din punct de vedere economic agricultura durabilă presupune acţiuni comerciale de succes,
fără contribuţia subvenţiilor de la stat, pentru a deveni astfel concurenţială. Persoanele angajate în
domeniul agricol nu câştigă astfel doar de pe urma producerii unor alimente sănătoase şi a comercializării
şi prelucrării preponderent regionale, ci, în cadrul unei agriculturi multifuncţionale, şi de pe urma câştigării
altor surse de venit din sectorul turistic, din cultivarea unor materii prime regenerabile sau prin
producerea de energie din masă biologică. La toate acestea se vor adăuga şi alte surse de câştig, prin
onorarea de către stat a unor prime pentru protecţia mediului şi a rezervaţiilor naturale.
Din punct de vedere ecologic, gestionarea durabilă a agroecosistemelor presupune utilizarea
resurselor naturale de sol, aer şi apă astfel încât acestea să fie protejate faţă de influenţele negative de
durată. Concret, asta înseamnă rotaţia culturilor ca premisă a folosirii eficiente a resurselor fermelor,
limite foarte stricte privind folosirea pesticidelor sintetice chimice şi a îngrăşămintelor chimice, a
antibioticelor pentru animale, a aditivilor alimentari şi a altor substanţe complementare folosite pentru
prelucrarea produselor agricole. Acest lucru este echivalent cu înlocuirea lor cu combaterea biologică,
interzicerea folosirii organismelor modificate genetic, valorificarea resurselor existente la faţa locului, ca
de pildă folosirea ca fertilizator a gunoiului provenit de la animale şi a furajelor produse la fermă, alegerea
unor specii de plante şi animale rezistente la boli şi dăunători, adaptate condiţiilor locale, creşterea
animalelor în libertate şi adăposturi deschise şi hrănirea acestora cu furaje ecologice, folosirea unor
practici de creştere a animalelor adaptate fiecărei rase în parte, etc.
Din punct de vedere social gestionarea durabilă a ecosistemelor agricole presupune asigurarea
locurilor de muncă în mediul rural, iar din punct de vedere etic protecţia animalelor, astfel încât animalele
de producţie să fie tratate în mod corespunzător şi să nu fie chinuite inutil.
În acelaşi timp gestionarea durabilă în agricultură ridică protectia consumatorilor la rangul unei noi
paradigme politice. Un compromis istoric a fost făcut în agricultură după cel de-al Doilea Război Mondial
în sistemul de producţie agricol, care furniza, în schimbul securităţii veniturilor, resurse alimentare
suficiente pentru zonele urbane şi pentru cei angajaţi în sectorul industrial. Odată cu transformarea
structurii sociale, acest compromis a început să fie periclitat. Scepticismul din ce în ce mai mare faţă de
subvenţionarea permanentă a anumitor produse, indiferent de calitatea acestora şi efectul pe care le are
producerea lor asupra terţilor, a dus la apariţia unor categorii de cetăţeni cu pretenţii ridicate faţă de
produsele alimentare. Produsele cele mai cerute sunt alimentele sănătoase, cu coeficient nutriţional
ridicat şi care iau în considerare principiile stipulate pentru protecţia mediului şi a animalelor.
Consumatorii au început să se informeze asupra provenienţei bunurilor cumpărate, cetăţenii instruiţi în
acest sens din ţările dezvoltate determinând apariţia pe piaţă a cererii pentru produse obţinute ecologic,
cu respectarea anumitor principii, de unde şi dezvoltarea mecanismelor de certificare pentru numeroase
produse naturale sau pentru materiile prime din care produsele sunt confecţionate, aşa cum s-a
menţionat mai sus şi privitor la certificarea lemnului şi a produselor din lemn provenite din păduri
gestionate durabil. (Meyer, Gaum, 2002).
În zona pădurilor tropicale, culturile agrosilvice care reprezintă o situaţie intermediară între
ecosistemele forestiere şi cele agricole, sunt o modalitate de conservare a biodiversităţii şi o modalitate

37
superioară de a obţine produse alimentare în comparaţie cu alte practici neecologice cum ar fi larg
răspândita agricultură itinerantă.
Prin termenul de culturi agrosilvice sunt desemnate o serie de practici variate care duc la realizarea
unor culturi asociate de arbori, arbuşti şi plante de cultură. Varietatea acestor practici determină implicit
şi definiţiile ce variază în diverse zone ale lumii. Culturile agrosilvice sunt fie culturi agricole în care au fost
plantaţi arbori sau integraţi arbori rămaşi din foste păduri care se regenerează natural, fie păduri în care,
sub masiv, sunt cultivate plante agricole (Milescu, 1990; Schroth, ş.a., 2004).
Agricultorii au menţinut în mod tradiţional timp de milenii sisteme tradiţionale de cultură care
presupuneau păstrarea sau plantarea arborilor pentru că aceştia ofereau umbră, adăpost şi hrană
oamenilor şi animalelor (McNeely 2004).
Beneficiile acestor culturi sunt multiple, agronomice, socio-economice, ecologic-conservative. Din
punct de vedere agronomic, aceste culturi sunt mai eficiente în valorificarea resurselor abiotice în
comparaţie cu monoculturile agricole. Ele dau de asemenea randamente mai ridicate şi sunt mai
rezistente la boli, agenţi patogeni şi perturbări. Privitor la avntajele sociale şi economice, populaţia rurală
care trăieşte de pe urma acestor culturi face investiţii mai scăzute, deoarece randamentul culturilor
agrosilvice este mai ridicat fără să necesite cantităţi mari de îngrăşăminte sau pesticide, iar producţia
poate fi stocată mai mulţi ani „pe picior” fiind astfel mai la adăpost de fluctuaţiile pieţei (Măciucă, 2009).
Din punct de vedere ecologic, culturile agrosilvice pot contribui în mai multe moduri la conservarea
biodiversităţii: creând condiţii favorabile de vegetaţie unor specii forestiere în zone modificate antropic
care au fost în trecut ocupate de pădure, contribuind la realizarea unei matrici a peisajului care să permită
migraţia speciilor între zonele împădurite rămase şi oferind produse populaţiilor locale, diminuând în
acest fel presiunea antropică asupra pădurilor naturale rămase. Mai ales în zonele de la tropice care au
pierdut cea mai mare parte din pădurile seculare iniţiale, vegetaţia lemnoasă rămasă este inclusă într-o
formă oarecare de culturi agrosilvice, ceea ce evidenţiază importanţa acestor sisteme pentru conservarea
biodiversităţii în anumite regiuni; exemple în acest sens sunt culturile de cafea umbrite (sub coronamentul
arborilor) din America Centrală, culturile umbrite de cacao din pădurea atlantică braziliană (în care uneori
se asociază arborii de cacao cu multe specii de pomi fructieri, palmieri şi manioc sau porumb, cartofi,
cânepă) sau junglele cu arbori de cauciuc din Sumatra. În Indonezia mai mult de 70% din producţia de
cauciuc provine din astfel de culturi. Ţările din Asia de SE (Indonezia, Malaezia, Filipine, Thailanda) sunt în
general renumite pentru culturile lor agrosilvice de tradiţie îndelungată prin care locuitorii acestei zone
cu densitate demografică ridicată reuşesc să-şi asigure existenţa (s-a ajuns astfel ca un locuitor să poată
supravieţui prin expoatarea culturilor agrosilvice de pe 0,16 hectare de teren). În China, se asociază curent
arbori din genul Paulownia cu culturi de orez, porumb, sfeclă, cartofi etc. (Măciucă, 2009).
Alt tip de culturi agrosilvice presupun plantarea concomitentă a plantelor anuale şi puieţilor de
arbori. Plantele agricole sunt recoltate anual, arborii în schimb (ratan sau meranti – Shorea javanica) sunt
lăsaţi să crească 25-50 de ani după care sunt exploataţi, apoi ciclul se repetă (Schroth, Harvey 2007).
Din toate aceste motive, culturile agrosilvice au atras în ultima vreme din ce în ce mai mult atenţia
cercetătorilor care sunt preocupaţi de interfaţa între managementul integrat al resurselor naturale şi
conservarea biodiversităţii mai ales în ţările din zonele tropicale (Scherr, McNeely, 2007). Astfel, analizând
36 de studii, o serie de cercetători au determinat faptul că aceste culturi agrosilvice adăpostesc mai mult
de două treimi din speciile care trăiesc în arii protejate, iar speciile din pădurile native care pot fi găsite în
agropăduri variază de la o proporţie de 25% (plante erbacee) la 65% (mamifere) (Bhagwat ş.a., 2008). Deşi
nu există suficiente studii care să susţină această afirmaţie se pare că speciile cărora aceste culturi nu le
pot oferi adăpost sunt mai ales speciile rare şi strict specializate, ale căror efective intră în declin accentuat
dacă pădurile naturale sunt transformate în agropăduri. În schimb în urma acestei conversii, creşte
abundenţa speciilor generaliste (Scales, Marsden 2008). Chiar şi pentru speciile care nu se pot adapta
conversiei pădurilor native, culturile agrosilvice pot fi utilizate pentru deplasarea între peticele de pădure
rămase (astfel procedează două specii de leneşi din Costa Rica) (Vaughan et al. 2007). Importanţa

38
culturilor agrosilvice în menţinerea biodiversităţii depinde şi de intensitatea managementului acestora.
De exmplu dacă în culturile umbrite de cacao scade densitatea şi diversitatea etajului superior al arborilor,
scade şi abundenţa speciilor animale forestiere (Bhagwat et al. 2008).
În final este necesar să se reitereze sublinierea că aceste culturi agrosilvice nu reprezintă soluţia
ideală pentru conservarea biodiversităţii. Ele reprezintă cu siguranţă o alternativă mai bună în comparaţie
cu agricultura intensivă sau itinerantă, dar au şi limitări în ce priveşte participarea la strategii de
conservare pe termen lung. Astfel, pentu a fi eficiente în menţinerea unei proporţii semnificative de specii
din biota regională este necesară menţinerea unei suprafeţe suficiente de habitate naturale care să
continue să adăpostească specii sensibile şi populaţii sursă pentru culturile agrosilvice (Schroth, Harvey,
2007 ; Anand ş.a., 2008). Un alt aspect este legat de necesitatea existenţei unor reglementări privitoare
la vânătoare şi exploatarea raţională a resurselor pentru a evita declinul sau dispariţia unor specii cheie
de plante şi vertebrate. La acestea se adaugă faptul că sistemele agrosilvice pot continua să existe doar
cu spijinul stimulentelor de piaţă şi unei politici de utilizare a terenurilor care să prevină conversia acestora
la utilizări mai intensive (Steffan-Dewenter, ş.a., 2007).
Dintre zonele modificate antropic, cazul aflat la limita extremă, după ecosistemele forestiere,
culturile agrosilvice şi culturile agricole este reprezentat de zonele urbane, în care elementele naturale
sunt aproape inexistente. Ele capătă o importanţă crescândă ţinând cont de extinderea din ce în ce mai
rapidă pe plan global a suprafeţelor ocupate de oraşe. Totuşi, importanţa acordată ecologiei urbane a fost
şi mai este încă redusă, comparativ cu cea relativă la habitatele naturale, în care s-au realizat marea
majoritate a studiilor privitoare la biodiversitate. De aceea sunt necesare cercetări privitoare la fauna
oraşelor. Studiile realizate până în prezent au relevat faptul că biodiversitatea urbană este mult inferioară
celei din habitatele naturale, dar chiar şi în aceste condiţii ea poate fi ameliorată de parcuri şi spaţii verzi,
de grădinile locuinţelor sau instituţiilor şi de acoperişurile sau pereţii verzi; cu cât suprafaţa acestora este
mai mare cu atât ele pot avea un rol mai pregnant în oferirea condiţiilor de supravieţuire pentru un număr
mai mare de specii. Dacă parcurile sau zonele verzi sunt conectate cu eventuale habitate naturale
adiacente oraşelor, atunci bogăţia lor în specii creşte simţitor (Koh, ş.a., 2004). O serie de măsuri simple
pot contribui la ameliorarea biodiversităţii urbane, măsuri care sunt deja incluse în planurile de dezvoltare
durabilă a unor mari metropole ale lumii, cum sunt Copenhaga, Amsterdam, Berlin, Chicago, San
Francisco, New York, Sydney, Melbourne, Mexico City, Beijing etc. Aceste măsuri au o importanţă
crescândă ţinând cont de estimările Naţiunilor Unite conform cărora până în 2030, proporţia din populaţia
lumii care va trăi în medii urbane va creşte de la 47% cât este în prezent la 60% (UN, 2005).
Alte zone înafara ariilor protejate şi care nu fac parte din nici una din categoriile analizate mai sus,
dar care pot şi ele contribui la conservarea biodiversităţii, sunt, în anumite state, oricât ar părea de
paradoxal, bazele şi poligoanele militare. În Statele Unite, Departamentul Apărării administrează peste
10 milioane de ha care, fiind destinate pregătirii militare nu au fost afectate de construcţii, urbanizare,
industrie, sau exploatare. Cercetările au evidenţiat existenţa a 355 de specii vulnerabile şi ameninţate cu
dispariţia pe aceste întinse suprafeţe (Stein, Scott, Benton, 2008). De exemplu poligonul pentru rachete
White Sands Missile Range din New Mexico are aproape 1 milion de ha, suprafaţă comparabilă cu Parcul
Naţional Yellowstone. Bineînţeles că zone importante din aceste terenuri sunt bulversate de exerciţiile
militare, însă există extinse suprafeţe tampon, pentru asigurarea securităţii, care au accesul restricţionat
şi sunt neperturbate, astfel încât terenurile militare conţin unele dintre ultimele suprafeţe de vegetaţie
nativă rămase în SUA din pădurile seculare, preerii sau zonele umede. Ele contribuie la menţinerea
populaţiilor unor specii ameninţate şi rare, cum sunt ciocănitorile cu cioc roşu, acvilele de munte cu cap
alb, cedrii albi atlantici. În Deşertul Mojave de exemplu, există mai multe instalaţii militare de mari
dimensiuni (Army's National Training Center la Fort Irwin, Marine Corps Ground Combat Center la Twenty-
Nine Palms, Edwards Air Force Base şi Naval Air Weapons Center la China Lake) unde se realizează exerciţii
de instruire pe scară largă şi se testează arme de mare calibru; în acelaşi timp în zonă trăiesc şi sunt
obiectul unor programe de protecţie ţestoasele de deşert (Gopherus agassizii) (Boice, 1996).

39
 Ţinând cont de densitatea foarte ridicată de specii vulnerabile sau ameninţate de pe suprafeţele
administrate de Departamentul Apărării, acesta, în colaborare cu Nature Conservacy, a pus la punct o
strategie de protejare a biodiversităţii pe terenurile militare şi un ghid pentru managerii acestor resurse
naturale (Benton, Ripley, Powledge, 2008).
Şi alte zone înafara terenurilor militare pot oferi bune condiţii de supravieţuire unei game variate
de specii tot datorită faptului că nu sunt populate şi impactul antropic asupra lor este foarte scăzut; în
această categorie se înscriu ariile de frontieră, unele zone alpine şi unele ecosisteme de tundră şi deşert.
Astfel ariile de frontieră adăpostesc multe specii deoarece rămân nedezvoltate şi nepopulate. Zonele
alpine, adesea prea abrupte şi inaccesibile pentru dezvoltare, sunt protejate în numeroase ţări ca bazine
hidrografice, care asigură sursele de alimentare cu apă, şi au rol important în menţinerea ecosistemelor
aferente cu toate speciile lor. Ecosistemele de tundră şi de deşert sunt mai rar şi într-o măsură mai
mică afectate de dezvoltarea umană în comparaţie cu alte comunităţi neprotejate, deoarece astfel de
regiuni sunt departe de aşezările umane şi nu sunt decât în mică măsură exploatate de om. (MEA, 2005)

8.5. Reconstrucţia ecologică

La mijlocul anilor ΄70 ai secolului trecut, a început să se clarifice convingerea că reconstrucţia sau
restaurarea ecologică reprezintă o modalitate de diminuare a tendinţei îngrijorătoare de degradare şi
dispariţie a habitatelor şi zonelor naturale şi de scădere a biodiversităţii. În silvicultură, în Europa,
sintagma de reconstrucţie ecologică a fost folosită încă de acum un secol, dar cu un sens mai restrâns,
semnificând refacerea vegetaţiei forestiere, mai ales pe terenurile degradate, prin plantaţii (Vallauri, ş.a.,
2002). Iniţial s-a considerat că restaurarea ecologică constă în refacerea unei stări anterioare a unui
ecosistem. Ulterior, concepţia privitoare la acest domeniu teoretic şi practic s-a lărgit, în prezent definiţia
acceptată pe plan internaţional fiind cea dată de Societatea Internaţională de Reconstrucţie Ecologică
(SER): se consideră astfel că reconstrucţia ecologică este o activitate umană intenţionată care urmăreşte
iniţierea sau accelerarea refacerii unui ecosistem natural respectând sănătatea, integritatea şi
durabilitatea lui. Cel mai adesea ecosistemele care necesită restaurare au fost degradate, modificate sau
distruse în întregime de activităţile antropice. Uneori, impactul uman asupra ecosistemelor a fost agravat
de fenomene naturale cum sunt inundaţiile, incendiile, furtunile până la punctul în care rezilienţa acestor
ecosisteme a fost depăşită şi ele nu au mai putut să revină singure la starea dinaintea acestor perturbări,
nici la traiectoria lor istorică de evoluţie (SER, 2004). În general intervenţia umană urmăreşte revenirea la
această traiectorie istorică de evoluţie şi de aceea cunoaşterea condiţiilor istorice reprezintă punctul de
plecare al oricărei acţiuni de reconstrucţie. Ecosistemele refăcute nu ajung însă întotdeauna la starea
dinaintea perturbărilor la care au fost supuse, existând constrângeri şi condiţii noi care determină o altă
traiectorie de evoluţie, diferită de cea istorică. Totuşi, limitele şi direcţia generală a acestei noi evoluţii
pot fi stabilite prin analiza combinată a informaţiilor deţinute despre compoziţia, structura şi funcţionarea
anterioară a ecosistemului, despre condiţiile de mediu actuale, despre ecosisteme similare intacte precum
şi a oricăror informaţii ecologice, istorice sau culturale existente privind respectivul ecosistem (Egan,
Howell, 2001). Toate aceste informaţii trebuie utilizate în planurile de conducere a ecosistemului spre o
stare mai bună de funcţionare, spre câştigarea unui echilibru.
Preocupările tot mai ample pentru refacerea diferitelor ecosisteme afectate de paleta largă de
activităţi umane a dus la apariţia unei noi ramuri a ecologiei, „Ecologia restaurării” al cărei obiect de studiu
îl reprezintă populaţiile, comunităţile şi ecosistemele restaurate (Cairns, Heckman, 1996). Ecologia
restaurării capătă o pregnantă importanţă practică mai ales în ţările în care există reglementări legislative
care obligă firmele economice, structurile administrative sau chiar militare să refacă habitatele pe care le-
au degradat prin activităţi de extragere a diferitelor resurse naturale din cariere, prin depozitarea
deşeurilor şi reziduurilor, prin evacuarea apelor uzate, prin poluare chimică sau prin orice altă formă de
degradare.

40
 Uneori, refacerea în urma intervenţiei antropice poate fi foarte dificilă, dacă habitatul a fost
modificat profund, aşa cum este cazul exploatărilor în cariere; în aceste cazuri solul este afectat de
eroziune, poate conţine metale grele şi este lipsit de nutrienţi, astfel încât refacerea comunităţilor iniţiale
poate să dureze perioade foarte îndelungate - decenii, secole, ori revenirea la starea anterioară poate fi
chiar imposibilă. De asemenea, refacerea nu este posibilă nici în cazul în care factorul sau agentul care a
produs degradarea acţionează încă în ecosistem; de exemplu, restaurarea unor pajişti împădurite este
imposibilă atât timp cât vitele continuă să suprapăşuneze terenurile respective (restaurarea acestor
ecosisteme trebuie să înceapă prin diminuarea presiunii păşunatului). După ce cauzele ce au produs
daunele şi degradarea au fost îndepărtate sau controlate şi nu mai acţionează, se creează condiţiile pentru
desfăşurarea succesiunii ecologice şi se poate ajunge din nou la comunităţile existente iniţial. Chiar şi în
aceste condiţii, uneori, dacă în apropiere nu mai sunt surse de seminţe ale speciilor existente anterior,
care să recolonizeze zona, ecosistemul nu se mai poate reface. Un exemplu în acest sens este reprezentat
de suprafeţele considerabile din România care au fost în trecut ocupate de vegetaţie de stepă şi care au
fost ulterior transformate în terenuri agricole. În acest caz, chiar dacă unele proprietăţi sunt abandonate
şi nu mai sunt lucrate, ecosistemul stepic nu se mai poate reface în lipsa surselor de seminţe dar şi a
animalelor asociate acestui tip de vegetaţie (Ruprecht, 2006). Adesea un alt impediment pentru refacerea
terenurilor abandonate sau afectate de perturbări este reprezentat de faptul că ele prezintă condiţii
propice pentru instalarea speciilor invazive exotice care au în general capacitatea de a se adapta
condiţiilor nefavorabile şi care împiedică instalarea ulterioară a vegetaţiei native. Ca urmare, lucrările de
refacere trebuie să înceapă cu îndepărtarea speciilor exotice (D΄Antonio, Meyerson, 2002) (figura 8.15).
În funcţie de gradul de degradare a ecosistemelor, restaurarea poate presupune intervenţii mai
complexe, constând în refacerea atât a structurii, compoziţiei cât şi a funcţionării ecosistemelor; în alte
situaţii este suficientă refacerea anumitor procese ecologice: de exemplu inundaţiile anuale eliminate prin
construcţia de baraje şi diguri sau incendiile naturale combătute antropic trebuie reintroduse dacă
absenţa lor se dovedeşte dăunătoare ecosistemelor.

Foto: Chris Junck)

Fig.8.15 Îndepărtarea speciei alogene invazive (Hedera helix) la începutul procesului de reconstrucţie
ecologică a unor arborete de stejar din Columbia Britanică, Canada

S-a menţionat deja exemplul reprezentat de contribuţia dispariţiei zonelor umede din jurul New
Orleans-ului la pagubele catastrofale produse de uraganul Katrina, care nu a mai fost atenuat de mlaştinile
care fuseseră create de râul Mississippi la vărsarea lui în ocean.
Un punct de plecare pentru elaborarea metodelor de reconstrucţie ecologică l-a constituit folosirea
cunoştinţelor dobândite prin aplicarea tehnicilor de refacere a ecosistemelor sau speciilor cu valoare

41
economică ridicată; exemple de astfel de tehnici sunt împădurirea terenurilor degradate, regenerarea
artificială a pădurilor exploatate ras, refacerea zonelor umede pentru prevenirea inundaţiilor, lucrările de
combatere a eroziunii solului în vecinătatea minelor, managementul păşunilor supraexploatate în vederea
creşterii cantităţii de biomasă vegetală produsă etc. Acesta a fost însă doar un punct de plecare după cum
s-a menţionat, deoarece ecosistemele create astfel sunt mult simplificate comparativ cu cele naturale şi
în general nu sunt capabile să-şi menţină continuitatea şi nu au capacitate de autoreglare. Cum în timp a
devenit tot mai clar că biodiversitatea naturală a ecosistemelor le asigură stabilitatea necesară unei
funcţionări normale, metodele de reconstrucţie ecologică s-au rafinat, au devenit mai complexe, având
ca scop final refacerea comunităţilor naturale existente anterior perturbărilor antropice. De aceea, în
prezent se consideră că un ecosistem este refăcut dacă el conţine suficiente resurse biotice şi abiotice
care să determine funcţionarea lui autonomă în continuare, fără susţinere, intervenţie sau asistenţă din
partea omului. Ecosistemele refăcute trebuie să se autosusţină structural şi funcţional, să fie reziliente la
variaţiile normale ale factorilor abiotici sau la eventuale perturbări şi de asemenea trebuie să
interacţioneze cu ecosistemele învecinate făcând cu acestea schimb de materie şi energie (SER, 2004).
Până să atingă această stare, este uneori necesară o perioadă îndelungată de timp iar pe parcurs poate fi
uneori necesară intervenţia umană (restaurare adaptativă); de aceea ecosistemele refăcute trebuie apoi
monitorizate.
Procesul de refacere este cu atât mai dificil şi îndelungat cu cât ele sunt mai profund afectate şi
perturbate. În acest caz refacerea presupune eforturi de amploarea cum ar fi aducerea din exterior de sol,
nutrienţi, apă, eliminarea eventualelor specii invazive, reintroducerea speciilor native, monitorizarea şi
intervenţia activă până în momentul în care procesele de refacere pot continua natural (Dumitru ş.a.,
1999, Zedler, 2005).
Aşa cum s-a menţionat anterior, pornind de la metodele de refacere a speciilor sau ecosistemelor
valorificate economic, utilizând apoi experienţa practică obţinută în timp şi înglobând noi cercetări şi
experimente ştiinţifice, au fost puse la punct mai multe tipuri de abordare a procesului de refacere. O
primă modalitate constă în lipsa oricărei intervenţii, pentru ca ecosistemul să se refacă singur. O a doua
modalitate presupune realizarea pe locul degradat a unui alt tip de ecosistem decât cel iniţial. Ultimele
două modalităţi sunt mai complexe şi constau în refacerea parţială sau totală a ecosistemelor (Bradshaw,
1990; Cairns, Heckman, 1996).
Se apelează la primul caz în mai multe situaţii: în primul rând dacă se ştie din experienţă cu siguranţă
că ecosistemul se va autoreface, dacă refacerea costă prea mult sau dacă încercările anterioare nu au dat
rezultatele aşteptate. În toate cazurile, aşa cum s-a mai subliniat anterior, trebuie eliminate cauzele care
au determinat degradarea şi au perturbat habitatul respectiv. Această metodă care e şi cea mai facilă, a
fost aplicată frecvent pe scară largă pentru terenurile agricole abandonate atât din Uniunea Europeană
(fenomenul cunoscut şi sub denumirea de „déprise agricole”) cât şi din America de Nord: sunt necesare
doar câteva zeci de ani pentru ca aceste terenuri abandonate să fie acoperite de vegetaţie forestieră.
Cea de-a doua metodă, care presupune practic crearea unui alt ecosistem, diferit de cel existent
anterior degradării poate fi şi ea mai simplă sau mai complexă, presupunând de obicei plantarea intr-o
primă fază a unui număr mai mare sau mai mic de specii; un exemplu pentru prima situaţie este
reprezentat de înlocuirea unei păduri degradate cu o pajişte productivă, iar pentru a doua situaţie –
înfiinţarea unei zone umede, cu lucii de apă şi plante higro şi hidrofite pe un teren degradat (aceste
ecosisteme sunt frecvent înfiinţate şi pentru epurarea apelor uzate orăşeneşti). Unii autori denumesc
această metodă reabilitare ecologică, dar nu toţi specialiştii folosesc această noţiune cu acelaşi sens.
Astfel, alţi autori numesc reabilitare ecologică doar ameliorarea cauzelor care au determinat modificarea
antropică a unui anumit ecosistem. De exemplu, reintroducerea unei zone îndiguite în circuitul natural al
apei dintr-un anumit bazin hidrografic prin spargerea digurilor în câteva locuri, sau prin închiderea
canalelor de drenaj, după care zona este lăsată să evolueze natural este numită reabilitare ecologică, în

42
timp ce distrugerea totală a digurilor şi a celorlalte lucrări de ameliorare hidrotehnică este numită
reconstrucţie ecologică (Jordan, Gilpin, Aber, 2003).
În cadrul celei de-a treia metode, pentru restaurarea parţială a ecosistemelor, se folosesc un număr
mai redus de specii, cele principale, dominante sau specii cheie fără de care ecosistemul nu funcţionează.
Nu sunt utilizate speciile secundare sau cu frecvenţă mai scăzută. Cel mai frecvent se procedează astfel la
reîmpădurirea unor terenuri sau la refacerea unor arborete degradate.
Ce de-a patra modalitate, care presupune cele mai susţinute eforturi şi este cea mai laborioasă,
presupune refacerea compoziţiei şi structurii originale a ecosistemului prin folosirea unui număr cât mai
mare din speciile originale, atât din categoria celor principale, dominante, cheie, cât şi din categoria celor
mai puţin comune.
Reconstrucţia ecologică a constat cel mai adesea în plantarea speciilor iniţiale de plante pentru
refacerea fitocenozelor existente anterior, deoarece ele oferă structura pentru restul biocenozei şi
furnizează producţia primară pe care o folosesc apoi consumatorii de toate gradele. Sursele de informaţii
care pot fi utilizate pentru descrierea ecosistemului de referinţă (ecosistemul care se doreşte să fie
refăcut) sunt: descrierile ecologice, liste de specii şi hărţi ale zonei înainte ca ea să fie perturbată, fotografii
aeriene şi de la sol recente şi din trecut, indivizi remanenţi din vegetaţia anterioară care specifică condiţiile
staţionale anterioare, descrieri ecologice şi liste de specii ale ecosistemelor similare neafectate, ierbare şi
specimene de muzeu, documente istorice sau relatări orale cu privire la ecosistem aşa cum era anterior
deteriorării.
Apoi, în timp a început să se acorde importanţă crescută şi celorlalte specii, descompunătorilor şi
consumatorilor: bacteriilor şi ciupercilor pentru că descompun substanţa organică moartă şi asigură
circulaţia nutrienţilor, nevertebratelor din sol pentru că menţin structura solului şi ajută la formarea şi
evoluţia lui, erbivorelor pentru că reduc concurenţa între speciile vegetale, păsărilor şi insectelor pentru
că sunt polenizatori, păsărilor şi mamiferelor pentru că ţin sub control numeroase populaţii, afânează solul
şi diseminează seminţele. De aceea, dacă după plantarea speciilor vegetale, mamiferele mari şi
nevertebratele terestre sunt incapabile să se deplaseze singure în noua locaţie, ele trebuie capturate şi
introduse în siturile restaurate (Allen, ş.a., 2001).
În ultimele decenii au fost aplicate din ce în ce mai multe proiecte de reconstrucţie ecologică,
acumulându-se o experienţă tot mai amplă în domeniu. Restaurarea a vizat atât ecosisteme terestre cât
şi acvatice. Se prezintă în continuare câteva exemple din ambele categorii.

8.5.1. Refacerea ecosistemelor terestre

Refacerea ecosistemelor terestre vizează ecosisteme diverse, naturale (păduri, asociaţii ierboase
cum sunt stepa şi preeriile) sau puternic antropizate cum sunt ecosistemele urbane.
În Europa, refacerea pădurilor are cea mai îndelungată istorie, menţinerea continuităţii pădurilor
după începerea exploatării lor propriu zise, pentru obţinerea unor cantităţi importante de lemn,
reprezintă în sine o succesiune de refaceri ale ecosistemelor forestiere: cel mai adesea, regenerarea
arboretelor după exploatare s-a făcut fie prin regenerarea artificială - prin plantare, fie prin regenerare
naturală asistată şi completată de om tot prin plantaţii. Deci apariţia primelor preocupări silviculturale în
secolele XVI, XVII, XVIII (lucrările lui Tristan de Rostaing -1520 şi ordonanţa lui Colbert -1669 în Franţa,
lucrările lui Hartig în Prusia – 1796) este echivalentă practic cu începutul aplicării primelor lucrări de
refacere a ecosistemelor forestiere (Negruţiu, Abrudan, 2003).
În căutarea creşterii productivităţii pădurilor şi obţinerii unei mai mari cantităţi de lemn, silvicultorii
au ajuns mai ales în secolul al XX-lea să înlocuiască ecosistemele forestiere naturale cu altele, create
artificial, monospecifice, din specii repede crescătoare şi productive. În timp s-a dovedit însă că
ecosistemele create de om erau departe de a avea rezistenţa, vitalitatea şi adaptabilitatea celor naturale
care reprezentau produsul unei evoluţii milenare şi aveau compoziţia, structura şi funcţionarea optime
pentru habitatul pe care îl ocupau. De aceea, în ultimele decenii a avut loc o reorientare spre silvicultura

43
„apropiată de natură” care printre altele presupune revenirea la tipul natural de pădure, acolo unde
acesta a fost modificată. Şi acest lucru înseamnă tot refacere sau reconstrucţie ecologică, dar în acest caz
se urmăreşte revenirea pe cât posibil la ecosistemele forestiere iniţiale. Reconstrucţia ecologică vizează
atât regenerarea uzuală a arboretelor mature aflate în bune condiţii cât şi reconstrucţia ecologică a
arboretelor degradate. Tot prin mijloace şi tehnici silvice de împădurire se realizează şi reconstrucţia
ecologică a terenurilor degradate, care sunt astfel revegetalizate. Deşi gestionarea pădurilor pe alte
continente cum este cel nord american de exemplu nu are o istorie atât de îndelungată, în mare evoluţia
utilizării resurselor forestiere este asemănătoare. Acolo unde există păduri tropicale, situaţia este diferită
şi a fost descrisă în capitolul referitor la cauzele diminuării biodiversităţii. În aceste zone problemele legate
de distrugerea şi degradarea ecosistemelor forestiere au o anvergură mult mai mare, sunt mult mai grave
şi ţinând cont de importanţa acestor păduri la nivel global, reconstrucţia ecologică este stringentă.
Oriunde ar fi ele situate în lume, pentru arboretele cu o structură şi funcţionare adecvate,
sănătoase, productive, lucrările de regenerare presupun promovarea într-o măsură cât mai mare a
regenerării naturale şi doar atunci când este cazul aceasta este completată cu regenerarea artificială prin
plantare sau semănături cu speciile native, ba mai mult, cu ecotipurile adaptate zonei respective. Dacă
este vorba despre arborete degradate, se aplică lucrări silvice specifice cum sunt refacerile, substituirile şi
ameliorările (Abrudan, 2006).
Refacerea se aplică ecosistemelor a căror stare şi productivitate sunt degradate dar care sunt
constituite încă din speciile native. Ea se aplică arboretelor a căror consistenţă este scăzută, care sunt
degradate datorită regenerării vegetative repetate din lăstari, celor afectate de incendii, doborâturi de
vânt, atacuri de insecte şi ciuperci.
Substituirea înseamnă refacerea arboretelor iniţiale care au fost înlocuite în timp de arborete
autohtone derivate sau compuse din specii exotice sau din specii autohtone scoase înafara arealului. Ea
se aplică arboretelor alcătuite din specii pioniere ca mesteacănul, salcia căprească, plopul tremurător sau
din specii secundare cum sunt carpenul, jugastrul sau teiul pucios, arborete rărite.
Ameliorarea presupune menţinerea arboretului existent şi plantarea speciilor arborescente sau
arbustive pentru ameliorarea consistenţei şi compoziţiei arboretului precum şi pentru protejarea solului
împotriva înţelenirii, a eroziunii şi a alunecărilor de teren. Ameliorarea se aplică arboretelor rărite sau cu
fenomene uşoare, incipiente de degradare care pot fi astfel stopate.
Tehnologiile care se folosesc la aplicarea refacerilor şi substituirilor constau în îndepărtarea
prealabilă a vechiului arboret, fie în întregime de pe întreaga suprafaţă, fie în mai multe etape, prin
crearea unor benzi sau ochiuri şi apoi lărgirea lor, fie prin rărirea uniformă a arboretului. Se trece apoi la
plantarea cu speciile autohtone conform unor scheme de împădurire care să respecte compoziţia
arboretelor iniţiale, fiind bineînţeles specifice fiecărui habitat. Adesea, plantaţiile necesită lucrări
ulterioare de îngrijire şi conducere dacă se doreşte refacerea arboretului iniţial, pentru ca vegetaţia să nu
evolueze prin succesiune ecologică în alte direcţii, formând ecosisteme diferite de cel urmărit.
Pe lângă lucrările menţionate anterior pentru ecosistemele forestiere, în ţara noastră se recomandă
aplicarea cu prioritate a reconstrucţiei ecologice pe terenurile degradate improprii cultivării agricole care
ocupă suprafeţe importante mai ales în zona de deal, extinderea sau reînfiinţarea perdelelor de protecţie
mai ales în zonele de câmpie şi silvostepă, vegetalizarea cu specii forestiere a unor zone tampon în jurul
obiectivelor industriale sau a marilor aglomerări urbane (Roşu, 2003).
În România, terenurile în pantă reprezintă 65% din întreaga suprafaţă, iar o serie de factori naturali
şi intensificarea presiunii antropice au determinat de la sfârşitul secolului XIX până la începutul secolului
XX alterarea vegetaţiei şi a solului concretizate în dezechilibre ecologice profunde. În aceste condiţii,
terenurile s-au degradat, procesele torenţiale s-au accentuat şi zonele au căpătat un aspect arid dezolant.
Situaţia a fost înrăutăţită de suprapăşunat şi tehnici agriculturale improprii (aratul şi plantatul pe linia de
cea mai mare pantă). Principalele procese de degradare sunt eroziunea (care afectează 6,5 milioane de
hectare) şi alunecările de teren (0,7 milioane hectare) (Dumitru, ş.a., 2002).

44
 Pentru remedierea acestei situaţii, metoda cea mai eficientă este reprezentată de plantarea cu
vegetaţie lemnoasă (figura 8.16).

Fig. 8.16 Reconstrucţia ecologică a terenurilor degradate prin împădurire

(http://www.reforestteak.com)
O activitate de lungă durată în acest domeniu a desfăşurat Institutul de Cercetări şi Amenajări
Silvice Focşani, care a realizat reconstrucţia ecologică a unor terenurilor grav degradate din zona podişului
Moldovei şi Subcarpaţilor de curbură, în judeţele Galaţi, Vaslui şi Vrancea. Lucrările au constat în
pregătirea prealabilă a terenului prin amenajarea (în funcţie de panta terenului) a unor terase de 70-80
cm lăţime susţinute de gărduleţe (confecţionate din pari de stejar şi nuiele de salcie), de zidărie de piatră,
de suluri de fascine de cătină albă, sau cu ajutorul cordoanelor vegetale din drajoni de cătină albă sau
puieţi de anin plantaţi pe terase înguste. Asociaţiile de specii folosite într-o primă fază la plantaţii şi care
au dat cele mai bune rezultate sunt: pin negru şi silvestru în amestec cu arţar, frasin, cireş, prun mahaleb,
sânger, sau pin cu sălcioară, sau anin negru şi alb cu salcie. După aceste prime specii de împădurire care
ameliorează microclimatul şi condiţiile de sol s-a observat instalarea naturală a unor specii native care
făceau parte din vegetaţia naturală anterioară degradării cum sunt stejarul, fagul, cireşul, frasinul, etc.
(Costandache, Nistor, 2008). Odată vegetaţia refăcută, ea va atrage şi instalarea speciilor de animale,
astfel încât contribuţia acestor lucrări la ameliorarea biodiversităţii nu este de neglijat.
La noi în ţară sau în alte ţări din Europa sau de pe alte continente, reconstrucţia ecologică vizează
pădurile temperate. Există însă proiecte şi pentru refacerea altor tipuri de vegetaţie, cum este de exemplu
pădurea tropicală uscată. Un astfel de experiment a fost realizat în Costa Rica începând încă din anul 1985.
Din pădurea tropicală uscată din America centrală au rămas doar câteva suprafeţe restrânse şi răzleţe,
după ce a fost defrişată şi transformată în ferme de vite şi terenuri agricole. Nici fragmentele rămase nu
mai puteau să asigure condiţii normale de existenţă speciilor caracteristice din cauza exploatării forestiere
şi vânătorii. Deşi acestor păduri uscate nu li s-a acordat de către oamenii de ştiinţă şi public aceeaşi
importanţă ca pădurilor tropicale umede, şi aici au avut loc iniţiative de restaurare şi conservare. Astfel,
personalul Ariei de Conservare Guanacaste, condus de ecologul american Daniel Jansen a restaurat 110
000 ha de terenuri şi 43 000 ha habitate marine. Restaurarea s-a realizat prin plantarea arborilor nativi şi
exotici într-o primă fază pentru a elimina cauzele de degradare şi anume speciile invazive, incendiile
cauzate de om, exploatările forestiere şi vânătoarea. O altă tehnică folosită a fost păşunatul controlat,
folosit iniţial pentru a scădea abundenţa plantelor ierboase. Ulterior s-a renunţat la el pentru a permite
instalarea prin dispersie naturală a seminţelor de arbori şi refacerea în final a vegetaţiei forestiere. În acest
mod, într-o perioadă de 20 de ani au fost transformate 60 000 ha de păşuni într-o pădure tânără, deasă,
cu numeroase specii în compoziţie. Astfel s-a reinstalat ecosistemul pădurii uscate, ceea ce a avut efecte
benefice şi asupra pădurii umede adiacente, unde animalele migrează sezonier. Bineînţeles că evoluţia

45
pădurii, până să ajungă din nou la structura iniţială, este un proces îndelungat, secular, fiind necesari între
200 şi 500 de ani, dar procesul este declanşat (Janzen, 2000).
Un alt tip de vegetaţie, ierboasă de această dată, şi anume stepa, ocupa în trecut teritorii întinse
atât în Europa cât şi în Asia, dar fiind considerată neproductivă a fost aproape în întregime înlocuită cu
terenuri agricole sau folosită pentru păşunat. În prezent, aceste asociaţii vegetale mai supravieţuiesc doar
pe 10% din vastele teritorii pe care le ocupau altă dată, ceea ce a avut ca efect dispariţia sau restrângerea
drastică a habitatului marii majorităţi a speciilor vegetale şi animale de stepă, degradarea solurilor prin
suprapăşunat, pierderea fertilităţii şi deşertificare. Ca urmare a acestor fenomene a fost bineînţeles
afectată şi economia locală care a regresat în timp. De aceea au fost realizate proiecte de reconstrucţie
ecologică a stepei, din categoria acestora putând fi date ca exemplu cele de la graniţa dintre Republica
Moldova şi Ucraina, zona Cahul – Odesa precum şi cele din zona de est a Ucrainei şi de sud-vest a Rusiei,
dintre Lugansk şi Rostov. Refacerea stepei presupune iniţial o refacere a calităţii terenurilor abandonate,
iar ulterior controlul păşunatului, aplicarea unei agriculturi durabile şi managementul biodiversităţii
(Filatova, Zolotukhin, 2002). Într-o altă zonă a stepei ruseşti - Câmpia Turanului, se prevede şi
recolonizarea acesteia cu cai sălbatici .
Şi în Ungaria a fost aplicat un program de reconstrucţie ecologică a stepei panonice şi a mlaştinilor
sărăturate, în Parcul Naţional Hortobágy, unde râul cu acelaşi nume a fost regularizat în trecut iar zona de
stepă limitrofă a fost fragmentată prin realizarea unui sistem de irigaţii care să alimenteze orezării.
Acestea au dat producţii doar cinci ani, apoi nu au mai fost rentabile economic, pentru obţinerea lor fiind
însă distruse ecosisteme cu o biodiversitate floristică şi faunistică ridicată. Reconstrucţia ecologică a
presupus acoperirea canalelor de irigaţii şi nivelarea teritoriului pentru a reveni la topografia anterioară,
însămânţarea cu seminţe de Festuca pseudovina, pentru a favoriza instalarea vegetaţiei de stepă şi a
împiedica acapararea teritoriului de buruieni care nu sunt caracteristice acestui tip de vegetaţie, refacerea
regimului hidrologic natural. Ca urmare a acestor măsuri, vegetaţia s-a refăcut (au reapărut chiar specii
rare ca Plantago schwarzenbergiana) iar speciile de animale şi-au refăcut efectivele (Grus grus, Otis tarda,
Botaurus stellaris, Acrocephalus paludicola) sau au reapărut (Misgurnus fossilis, Emys orbicularis, Lutra
lutra), iar comunitatea locală a putut folosi din nou terenurile pentru păşunat (Gőri, Kapocsi, 2005).
Alte asociaţii ierboase care au fost restaurate sunt preeriile din centrul continentului nord-
american, care fuseseră în trecut transformate în terenuri agricole, abandonate ulterior. Cercetări legate
de refacerea preeriilor au fost realizate în regiunea Madison la iniţiativa Universităţii Wisconsin încă din
1930. În acest scop au fost folosite tehnici variate, pe terenurile aparţinând universităţii, coordonatorul
acestor programe fiind Aldo Leopold, întemeietorul Ecologiei Profunde. În cazul în care speciile native de
prerie erau prezente, terenul era pregătit prin arături de suprafaţă, arderi şi discuire. În cazul existenţei
speciilor exotice, se elimina total vegetaţia prin arături şi aplicarea de erbicide. Se trecea apoi la
reinstalarea speciilor native fie prin plantarea de indivizi maturi colectaţi din alte situri sau a indivizilor
obţinuţi din seminţe, fie prin împrăştierea seminţelor colectate din natură sau de la plante cultivate
anterior (figura 8.17).
Bineînţeles că definitivarea procesului de refacere poate dura secole, fiind necesară reinstalarea
tuturor speciilor de plante, refacerea structurii solului, dar şi refacerea comunităţilor de nevertebrate.
Este posibil de asemenea ca ecosistemul nou să nu fie identic cu cel iniţial (Cottam, 1990). Proiectele de
restaurare a preeriilor nu au doar importanţă ecologică, ci le-au dat posibilitatea locuitorilor din zonele
urbane să desfăşoare activităţi voluntare de conservare. Cum tehnicile folosite în restaurarea preeriilor
sunt asemănătoare cu grădinăritul, sunt uşor de realizat de către voluntari, iar în urma acestor activităţi
oamenii devin adesea iubitori ai naturii şi susţinători ai conservării mediului.

46
 Fig.8.17. Pregătirea plantelor pentru plantare în cadrul unui proiect de refacere a preeriei în Parcul
Naţional Mississippi (www.nps.gov)

Un alt proiect american de anvergură prevede refacerea unor vaste zone în preerii cu ierburi
scunde; sunt vizate 380 000 de km2 din Câmpiile Americane, aflate pe teritoriul mai multor state ale SUA,
din Dakota până în Texas şi din Wyoming până în Nebraska. Aceste terenuri sunt în prezent cultivate cu
plante agricole sau sunt suprapăşunate, cu implicaţii ecologice negative, fiind adesea şi nerentabile;
continuitatea lor este însă determinată de subvenţiile guvernamentale. În plus, populaţia umană din
zonele respective este în declin, fermierii abandonând aceste activităţi iar tinerii migrând spre oraşe. Se
consideră că reconstrucţia ecologică a preeriilor ar avea ca urmare posibilitatea apariţiei şi dezvoltării unor
activităţi nedistructive ca turismul, managementul naturii şi păşunatul cu vite şi bizoni, lăsând pentru
agricultură doar cele mai bune terenuri. Un astfel de proiect este aplicat în Montana de WWF, el având
drept obiectiv realizarea unei reţele regionale de conservare prin conexarea de terenuri guvernamentale
şi private (Mathews, Worster, 2003).
Reconstrucţia ecologică a vizat şi ecosistemele urbane, nu numai pe cele naturale. În acest caz nu
este bineînţeles posibil să se revină la ecosistemele existente anterior înfiinţării aşezărilor omeneşti, ci
este mai degrabă vorba de reducerea impactului antropic în aceste sisteme profund artificializate. Un
exemplu este reprezentat de îndiguirea, regularizarea şi adesea betonarea albiilor râurilor care străbat
localităţile şi care sunt astfel transformate în canale cu traiectorii rectilinii, adesea lipsite de vegetație și
faună, cu impact estetic negativ. Există cazuri în care acestea au fost înlocuite cu albii şerpuite, apropiate
de cursurile naturale de apă, cu plaje pe maluri şi specii native de zone umede. Adesea pe malul acestor
ape există terenuri abandonate sau neutilizate, care pot fi înverzite prin replantare cu specii native de
ierburi, arbuşti şi arbori specifice zonelor umede. De asemenea, foste balastiere limitrofe cursului de apă
pot fi umplute cu sol sau transformate în iazuri (Moberg, Rönnbäck, 2003).
Tot în sfera refacerii ecologice în sensul renaturării pe cât posibil a unor zone intens artificializate
de om se înscriu şi crearea de acoperişuri verzi pentru clădirile urbane şi industriale, epurarea naturală a
apelor uzate cu ajutorul plantelor prin crearea unor zone umede artificiale şi a unor zone verzi cu multiple
funcţii benefice pentru om, printre aceste funcţii numărându-se şi ameliorarea biodiversităţii în aceste
zone cu puternic impact antropic; tot aici se înscrie şi crearea şi extinderea spaţiilor verzi urbane. În acest
context poate fi menţionată şi crearea de mici zone umede artificiale cum sunt iazurile, în parcuri, în curtea
sau în apropierea şcolilor, de asemenea cu multiplu rol, de conservare a biodiversităţii şi pedagogic. O
astfel de acţiune s-a desfăşurat cu succes în Japonia, iazurile create fiind colonizate natural de diferite
specii acvatice, altele fiind aduse de elevi, cum a fost cazul larvelor aparţinând unor specii de libelule

47
(Primack, ş.a., 2000). Marea majoritate a acestor activităţi de refacere ecologică în zonele urbane se
bazează pe voluntariat, ceea ce duce la creşterea simţului civic al cetăţenilor, apariţia sentimentului de
apartenenţă la o comunitate, de creare a unei identităţi a comunităţilor respective cu efect benefic asupra
vieţii sociale în zonele respective.
Deşi pe plan mondial, în contextul dezvoltării durabile a oraşelor, spaţiilor verzi li se acordă o
importanţă sporită, în ţara noastră, crearea sau extinderea lor este foarte dificilă şi tot mai des chiar
menţinerea spaţiilor verzi existente este supusă unei presiuni crescânde datorate tendinţei de
permanentă extindere a spaţiilor construite. Cum legile relative la acest subiect sunt haotice şi
interpretabile, iar protestele cetăţenilor, atunci când există sunt ignorate, situaţia se agravează. În
Municipiul Bucureşti de exemplu, suprafaţa spaţiilor verzi s-a diminuat între 1990 şi 2008 cu 34.5 % (de la
3471,2 ha la 2274,4 ha), în paralel cu creşterea spaţiilor construite şi a populaţiei cu 10 %, suprafaţa medie
pe cap de locuitor fiind de 8,9 m2 pe locuitor deşi necesarul în condiţiile de mediu ale capitalei ar fi de 20
m2 pe locuitor (Ioja, ş.a., 2010). Soluţia acestei probleme majore pentru calitatea vieţii în capitală este
stoparea distrugerii spaţiilor verzi existente şi realizarea unor proiecte de reconversie a zonelor industriale
destructurate şi abandonate.
În apropierea zonelor urbane sunt situate şi terenurile pe care se depozitează deşeuri; atunci când
acestea îşi ating capacitatea maximă ele ar trebui toate supuse reconstrucţiei ecologice; cel mai adesea
aceasta constă în acoperirea cu straturi de argilă şi membrane din material plastic pentru a preveni
infiltraţiile de substanţe toxice în sol. Ariile sunt rapid colonizate natural de speciile ruderale sau pot fi
plantate cu diferite specii de arbuşti, plante ierboase şi apoi cu arbori. Şi haldele de steril pot fi considerate
tot depozite de deşeuri rezultate de această dată din diferite activităţi de exploatare, industriale sau de la
centralele termoelectrice. Atunci când fac obiectul reconstrucţiei ecologice, haldele se steril sunt fixate cu
ajutorul vegetaţiei arbustive şi arborescente după ce în prealabil au fost acoperite cu pământ vegetal.
Un exemplu în acest sens este fixarea haldelor de steril de la Moldova Nouă. Acestea determină o
gravă poluare cu praf de deşeuri miniere de la iazurile de decantare a apelor de mină. În anumite condiţii
meteorologice se declanşează adevărate furtuni de praf, cu efecte negative asupra locuitorilor şi mediului
din zonă (figura 8.18, 8.19).

Fig.8.19. Localnici
Fig.8.18. Poluarea cu praf de deşeuri surprinşi de o furtună de
miniere (www.gecnera.ro) praf între localităţile
Sasca Română şi Sasca
montană

În acest caz, proiectul de reconstrucţie ecologică a prevăzut fixarea sterilului având un conţinut
ridicat de metale grele, cu specii dintre care cele mai de succes s-au dovedit sălcioara, cătina albă, salcâmul
şi plopul american (Matache, ş.a., 2004).

48
 8.5.2. Refacerea ecosistemelor acvatice
În ce priveşte ecosisteme acvatice marine şi cele de pe continente, acestea au suferit, aşa cum s-a
arătat la cauzele diminuării biodiversităţii, agresiuni şi alterări majore tot mai îngrijorătoare în ultima
perioadă. Degradarea oceanului planetar este incontestabilă şi ţinând cont de vastitatea mediului marin,
reconstrucţia ecologică a unui ecosistem marin este dificilă, dacă nu chiar imposibilă. Cele mai multe
proiecte de refacere în mediul marin vizează recifele de corali. În mod normal, recifele au capacitatea de
a se autoreface după acţiunea unor factori perturbatori naturali (uragane, tsunami, etc.) regenerându-se,
în câteva zile sau săptămâni, pe seama părţilor componente intacte. Cum însă factorilor naturali li se
adaugă o presiune antropică din ce în ce mai mare, precum şi creşterea temperaturii apei datorită
schimbărilor climatice, degradarea sau distrugerea coralilor are loc cu o viteză mai mare comparativ cu
capacitatea lor de refacere. Chiar şi în zonele declarate arii protejate, acolo unde nu s-au aplicat măsuri
de management pentru asigurarea unor condiţii abiotice propice dezvoltării normale a coralilor (niveluri
adecvate ale nutrienţilor şi sedimentelor, temperatură propice a apei) şi nu s-au aplicat măsuri de
reabilitare a recifelor, s-au înregistrat adesea fenomene de colaps, în ciuda regimului de protecţie. De
exemplu, recifele de corali din Florida sunt frecvent afectate de furtuni şi uragane care determină ruperea
unor fragmente ce acţionează apoi sub efectul forţei valurilor ca nişte berbeci ce extind distrugerile.
Pentru a preveni acest fenomen, fragmentele rupte sunt îndepărtate, structura naturală a recifului este
consolidată artificial în punctele vulnerabile, iar în jurul recifelor se construiesc inele de protecţie.
Uneori aplicarea unor măsuri de reabilitare sau refacere a recifelor de corali întâmpină greutăţi. De
exemplu în Marea Caraibelor, din recifele formate din Acropora palmata (specie periclitată) se desprind
permanent fragmente care se încearcă să fie transplantate, dar frecvenţa ridicată a uraganelor nu creează
condiţii propice pentru aceste operaţiuni. Pentru ca operaţiunea de reconstrucţie ecologică să aibă succes,
fragmentele recoltate trebuie fixate pe un substrat solid, altfel polipii sunt antrenaţi de valuri şi acoperiţi
cu sedimente. O altă condiţie esenţială pentru reuşita operaţiunilor de reconstrucţie este calitatea apei în
zona unde au fost transplantate fragmentele. De aceea, mai multe astfel de proiecte de refacere care au
fost aplicate fără o etapă prealabilă de pregătire a apei ca să aibă valori ale temperaturii, transparenţei şi
compoziţiei chimice conforme cu cerinţele ecologice ale speciilor de corali translocate, au eşuat. Aceasta
a fost cauza nereuşitei a 89% dintre proiectele americane de reconstrucţie ecologică a unor recife coraliere
din Oceanul Pacific (Zimmer, 2006).
Exemple de refacere a recifelor coraliere pot fi date şi din alte părţi ale lumii, SE Asiei sau Japonia.
Astfel, după tsunami-ul din 2004 au fost concertate, cu sprijinul unor fundaţii şi organizaţii
neguvernamentale, eforturile populaţiilor locale de refacere a recifelor, deoarece fără acestea subzistenţa
le era ameninţată. The Tsunami Reef Action Fund, sponsorizat de Sustainable Ecosystems Institute (SEI) a
furnizat după catastrofă cunoştinţele ştiinţifice şi tehnicile de restaurare pentru refacerea recifelor
distruse în Thailanda şi Sri Lanka. Acţiunile de refacere au constat în îndepărtarea fragmentelor rupte,
replantarea coralilor răsturnaţi care fuseseră afectaţi doar în mică măsură, repararea coralilor fisuraţi cu
adezivi speciali şi ciment marin, reataşarea coralilor rupţi prin aceleaşi metode, colectarea şi
transplantarea de planule (larve de coral) şi fragmente mici de recif coralier (figura 8.20) (Brosnan,
2005).
O tehnică similară a fost utilizată în Japonia, în regiunea Okinawa, pentru refacerea recifelor
afectate de pescuitul intensiv: au fost colectate planule în tuburi ceramice, care le asigură o rată de
supravieţuire crescută, apoi acestea au fost transplantate în zonele degradate; cele mai bune rezultate s-
au obţinut în cazul utilizării unui substrat solid (Okamoto, M., ş.a., 2008).
Mangrovele sunt ecosisteme de coastă importante din punct de vedere ecologic, atât prin
compoziţia lor foarte biodiversă cât şi prin rolul multiplu pe care îl îndeplinesc; evoluţia şi cauzele
declinului lor au fost detaliate în capitolul privitor la cauzele diminuării biodiversităţii. Ca urmare a
recunoaşterii importanţei acestor zone, ele au constituit obiectul unor demersuri de refacere sau
reabilitare ecologică fie pentru combaterea fenomenelor de eroziune, fie pentru refacerea habitatelor

49
favorabile hrănirii şi reproducerii naturale a speciilor de peşti care să poată fi apoi valorificate şi de
comunităţile locale, fie pentru obţinerea de lemn.

Foto: NOAA
Fig.8.20 Tehnici de refacere a coralilor distruşi

Similar recifelor de corali, şi pădurile de mangrove au capacitatea de a se regenera singure între

anumite limite. Procesul durează cam 20-30 de ani dacă sunt îndeplinite o serie de condiţii cum sunt
regimul flux – reflux normal şi existenţa în zonele limitrofe a seminţelor sau formelor de rezistenţă ale
speciilor componente. În consecinţă etapele care trebuie urmate în procesul de refacere presupun în
primul rând revenirea la regimul normal al mareelor, care trebuie să aibă o adâncime, o frecvenţă şi o
durată de acoperire specifice; de obicei, dacă există seminţe sau forme de rezistenţă ale plantelor în
apropiere, vegetaţia având condiţii propice se instalează şi ocupă în final tot spaţiul pe care îl are la
dispoziţie. Dacă vegetaţia nu se instalează în mod natural, se recurge la plantarea sau realizarea de
semănături cu speciile vegetale native (figura 8.21).

Foto: V. Veeratunga
Fig.8.21 Refacerea mangrovelor în Sri Lanka

50
 Există posibilitatea ca într-o primă fază regimul valurilor să îngreuneze supravieţuirea puieţilor; în
acest caz este recomandată utilizarea plantelor ce favorizează, în cursul succesiunii ecologice naturale,
dezvoltarea mangrovelor şi abia apoi plantarea puieţilor. În general, aplicarea unui astfel de proiect
permite refacerea vegetaţiei într-un interval de aproximativ 5 ani, fiind inclusă şi refacerea biodiversităţii
vegetale şi piscicole. Dacă regimul mareelor nu revine la caracteristicile celui natural, proiectele de acest
gen sunt sortite eşecului, aşa cum a fost cazul în anumite zone din India. Aici, ignorarea importanţei
regimului hidrologic a avut ca efect compromiterea refacerii mangrovelor pe o suprafaţă de 9000 de
hectare, plantată între 1989 şi 1995, după care reuşita a fost de numai 1,5% din întreaga suprafaţă
(Iftekhar, 2008).
În ce priveşte ecosistemele acvatice de pe cuprinsul continentelor, ele sunt reprezentate de lacuri
şi zone umede, aici fiind incluse o mare varietate de ecosisteme, de la delte şi estuare la bălţi, gârle, lunci
inundabile şi mlaştini.
Lacurile au fost adesea deteriorare sau distruse total fie prin drenare fie prin eutrofizare şi
colmatare. Se pot da astfel de exemple peste tot în lume. În Europa, în Suedia, lacul Hornborga cu o
suprafaţă de 30 km2, înconjurat acum două secole de 20 km2 de mlaştini, susţinea economic comunităţile
din zonă care vânau, pescuiau, creşteau vite şi exploatau în zonă stuf şi turbă. Începând din secolul al XIX-
lea şi până în anii ΄50 ai secolului al XX-lea, zona a fost asanată şi drenată cu cheltuieli uriaşe pentru a fi
transformată în teren agricol, fără rezultatele scontate însă; ca urmare, terenul a fost abandonat fără să
se fi obţinut nici măcar o recoltă. În schimb, lacul s-a colmatat rapid şi toată zona, după abandon, a fost
invadată de vegetaţie forestieră, arbori şi arbuşti fiind astfel distrus unul dintre cele mai importante refugii
ornitologice din zona scandinavă. La sfârşitul deceniului opt al secolului trecut a fost iniţiat un proiect de
reconstrucţie ecologică prin închiderea şi umplerea canalelor de drenare a apei, prin îndepărtarea
stufărişurilor, păpurişurilor şi prin defrişarea vegetaţiei forestiere, iar pentru ca nivelul apei lacului să
crească din nou s-a amenajat un baraj în zona vestică a lacului. Prin păşunat se împiedică expansiunea
vegetaţiei lemnoase şi se menţin pajiştile şi fâneţele umede. Ulterior zona a fost declarată arie protejată
şi sit Ramsar (cu o suprafaţă totală de 4000 hectare), pescuitul, vânătoarea şi accesul fiind restricţionate
în anumite perioade ale anului, pentru a permite reproducerea diverselor specii de peşti, păsări şi
mamifere care prezintă o mare biodiversitate; în schimb se obţin importante venituri din turism
(Hertzman, Larsson, 1999).
O altă modalitate de deteriorare este, aşa cum s-a mai precizat, eutrofizarea, care constă în
creşterea artificială a cantităţii de nutrienţi din apă, ca urmare a activităţilor umane (aplicarea de
îngrăşăminte, deversarea apelor uzate etc.). Surplusul de nutrienţi determină dezvoltarea explozivă a
algelor, a căror moarte şi descompunere determină scăderea cantităţii de hidrogen dizolvate în apă, cu
efecte negative asupra faunei acvatice. În această situaţie, ca în cazul oricărei restaurări ecologice, trebuie
întâi îndepărtată cauza deteriorării, adică trebuie diminuată sau stopată poluarea. De exemplu, în
deceniile cinci-şase ale secolului trecut, Lacul Erie a fost unul dintre cele mai poluate dintre Marile Lacuri.
De aceea, SUA şi Canada au făcut investiţii importante pentru construirea de staţii de epurare şi
diminuarea cantităţilor de fosfor care ajungeau în apele lacului. După aceste măsuri, condiţiile au început
să se îmbunătăţească, nu s-au mai înregistrat înfloriri ale fitoplanctonului şi algelor, cantitatea de oxigen
dizolvat în zona bentonică s-a refăcut, la fel şi populaţiile de peşti. Chiar dacă lacul probabil că nu va reveni
niciodată la condiţia iniţială pentru că există prea multe specii exotice, iar chimismul apei a fost prea
profund alterat, totuşi restaurarea a dat rezultate, gradul de renaturare a lacului fiind apreciabil (LEPR,
2008).
Zonele umede nu ocupă mari suprafeţe la nivel global, dar adăpostesc o bogăţie inegalabilă de
specii unice care sunt legate de aceste tipuri de ecosisteme. Pe lângă valoarea lor intrinsecă dată de
biodiversitatea extraordinară, aceste ecosisteme îndeplinesc şi funcţii ecologice de o importanţă
covârşitoare: filtrează în mod natural apele, cresc prin aluviunile depuse fertilitatea şi implicit

51
productivitatea terenurilor învecinate, joacă rol de tampon în cazul inundaţiilor şi viiturilor, fiind capabile
să absoarbă temporar cantităţi foarte mari de apă. Totuşi, de-a lungul timpului, oamenii au considerat
aceste zone neproductive şi au încercat să le dreneze, să le asaneze şi să le îndiguiască, pentru a le
transforma în terenuri agricole sau le-au modificat regimul hidrologic prin diferite amenajări, pentru a
înfiinţa ferme piscicole. Deşi cel mai adesea aceste amenajări s-au realizat cu mari cheltuieli, evoluţia
ulterioară a acestor ecosisteme nu a justificat investiţiile făcute, care s-au dovedit a fi chiar o risipă
nejustificată: lipsite de fertilizarea aluvionară, terenurile agricole au dat în cel mai bun caz recolte
importante doar în primii ani, după care solurile au sărăcit şi fiind afectate de sărăturare şi gleizare au
devenit improprii culturilor agricole şi au fost invadate de specii ruderale şi de ierburi lipsite de valoare
economică putând fi valorificate cel mult ca păşuni. Nici în cazul fermelor piscicole lucrurile nu au evoluat
mai bine, deoarece costurile ridicate ale alimentării cu apă şi a combaterii eutrofizării au scăzut
semnificativ eficienţa, ele devenind nişte activităţi economice nerentabile. Şi în ţara noastră, în ultimii 50
de ani au fost îndiguite, desecate şi asanate circa 450 000 ha de zone umede, mai ales în lunca Dunării,
de unde numeroase ostroave, gârle şi bălţi au dispărut. Şi Delta Dunării, ecosistem unic în Europa a fost
profund afectată prin modificarea semnificativă a circuitului natural al apei şi a biodiversităţii naturale.
Ca urmare a experienţei dobândite în urma modificării zonelor umede, atitudinea umană faţă de
acestea s-a modificat în sensul conservării şi refacerii lor, pentru a valorifica beneficiile ecologice
indispensabile care sunt oferite de aceste zone naturale.
Înscriindu-se în acest curent, ţările europene riverane din bazinul inferior al fluviului Dunăre,
România, Bulgaria, Ucraina şi Republica Moldova au cooperat pentru conceperea şi aplicarea unui proiect
denumit Coridorul verde al Dunării de Jos, care prevede restaurarea ecologică a aproape 900 000 ha de
zone umede (figura 8.22).

Fig.8.22 Coridorul verde al Dunării de Jos (WWF Germany, 2009)

Obiectivele acestui proiect sunt refacerea biodiversităţii, ameliorarea calităţii apelor şi foarte
important, ţinând cont de evenimentele tragice înregistrate în ultimii ani, prevenirea inundaţiilor de
amploare. În ce priveşte ţara noastră, reabilitarea vizează mai multe zone situate de-a lungul fluviului şi în
Deltă. Astfel, la graniţa cu Bulgaria se prevede reconectarea cu circuitul natural al fluviului a unei suprafeţe
de 70 000 de hectare (bălţile Greaca, Suhaia şi Potelu). O altă zonă vizată este fosta Baltă Călăraşi-Răul
care a fost îndiguită în anii ΄60 şi care este proiectat să fie transformată din nou într-un mozaic de păduri
de luncă inundabile, pajişti umede, fâneţe şi zone propice existenţei şi reproducerii naturale a peştelui,
ceea ce ar avea efecte benefice atât în ce priveşte refacerea biodiversităţii cât şi economice.
În continuare, şi mai în aval, în zona predeltaică dintre Galaţi şi Isaccea, se preconizează reabilitarea
ecologică a bălţilor Cotu Pisicii, Crapina şi Jijila, întreprindere favorizată şi de existenţa între Rachelu şi
Isaccea, a unor bălţi unde sunt amenajate ferme piscicole, astfel încât implementarea unor măsuri care
să asigure reabilitarea presupune realizarea unor breşe în digul ce străjuieşte fluviul, concomitent cu
construirea unor diguri care să protejeze aşezările rurale din zonă.

52
 În final, unul dintre cele mai ample proiecte vizează refacerea ecologică a polderului Pardina cu o
suprafaţă de aproximativ 27 000 de hectare. Din 1970 întâi s-a început cu exploatarea stufului care nu a
fost însă suficient de rentabilă, astfel că s-a decis construirea unei reţele de canale de drenare, nivelarea
reliefului, realizarea unui sistem de irigaţii şi construirea de drumuri în vederea cultivării agricole. A
dispărut astfel un complex de lacuri, plauri, canale şi stufărişuri care adăposteau o bogăţie extraordinară
de specii de peşti şi păsări care cuibăreau şi se hrăneau acolo. Dispariţia totală a acestor habitate a avut
ca efect sărăturarea şi aridizarea unor mari suprafeţe, care au fost ocupate de specii halofile şi ruderale.
Având în vedere suprafaţa foarte mare care trebuie refăcută, se prevede acţionarea în etape succesive
care să permită refacerea treptată a unor zone de mici dimensiuni care în final să fie conexate şi
reintegrate în regimul natural al luncii şi deltei Dunării. Proiecte similare au fost prevăzute şi pentru zonele
umede din ţările vecine riverane Dunării, pentru realizarea în final a coridorului verde menţionat
(Marushevsky, 2002).
Şi în alte zone ale lumii, pe diferite continente, situaţii asemănătoare au avut evoluţii similare cu
cele descrise la noi. Astfel, în Irak o mlaştină care acoperea în trecut SE ţării reprezenta locul de trai a 75
000 de locuitori - creatori ai unei culturi unice şi o zonă cu o ridicată biodiversitate ce era populată cu
numeroase specii de păsări, peşti şi plante. Guvernul irakian a secat 90% din aceste mlaştini şi a expulzat
locuitorii din zonă. După căderea lui Saddam Hussein, localnicii au deschis canalele de scurgere
reinundând zona, astfel încât 30% din aria mlăştinoasă s-a refăcut, oferind din nou condiţii favorabile de
dezvoltare speciilor de plante şi animale adaptate zonelor mlăştinoase şi resurse de trai oamenilor
(Richardson, ş.a., 2005).
Un alt exemplu de alterare a regimului hidrologic al luncilor inundabile ale unor râuri este
reprezentat de o zonă din Marele Canion al fluviului Colorado în SUA; pentru realizarea unui lac de
acumulare a fost construit barajul Glen, astfel încât în aval de el nu au mai avut loc inundaţii de primăvară
şi au dispărut astfel bancurile de nisip care se formau anual iar speciile native de peşti nu au mai avut
habitate propice; această situaţie a fost înrăutăţită şi de introducerea unor specii alohtone pentru
activităţile de pescuit sportiv. Acestea au dus în timp la eliminarea aproape totală a speciilor native. În
încercarea de a reface regimul hidrologic anterior construirii barajului, a fost produsă o viitură artificială
experimentală timp de o săptămână: ea a determinat reapariţia temporară a bancurilor de nisip şi altor
habitate propice pentru existenţa speciilor native; aceasta a fost însă o situaţie temporară, deoarece după
şase ani s-a revenit la condiţiile anterioare inundaţiei. De aceea ulterior a început să se experimenteze
eliberarea periodică a unor cantităţi variabile de apă din lacul de acumulare, ca tehnică de restaurare
(Gupta, 2007).
Ecologia restaurării are implicaţii favorabile asupra dezvoltării ecologiei generale, deoarece adesea,
prin aplicarea unor proiecte de refacere a ecosistemelor, se obţin informaţii foarte valoroase despre
funcţionarea ecosistemelor, despre relaţiile care se stabilesc între speciile componente ale acestora,
despre traiectoria şi modul în care evoluează ele. Nu este posibilă reasamblarea comunităţilor vii fără a
cunoaşte îndeajuns structura, compoziţia şi funcţionarea lor. Din această perspectivă, ecologia restaurării
poate fi privită ca aplicarea şi verificarea practică a noţiunilor teoretice ale ecologiei generale, la o scară
mai mare decât ar fi posibil în alt mod (Holl ş.a., 2003); ea contribuie alături de cercetările asupra
ecosistemelor intacte la dezvoltarea acestei discipline şi implicit la conservarea biodiversităţii sau la
stabilirea celor mai adecvate măsuri de management pentru gestionarea durabilă a ecosistemelor
naturale.
În final trebuie totuşi atrasă atenţia supra încercărilor unor mari corporaţii care degradează major
mediul prin activităţile pe care le desfăşoară de a folosi restaurarea ecologică, mai exact unele proiecte
de restaurare, ca acoperire, pentru a putea continua să-şi desfăşoare activităţile distructive. Un exemplu
pentru a înţelege în ce mod funcţionează mecanismul de spălare a imaginii şi amăgire a opiniei publice: o
astfel de firmă realizează un proiect de restaurare „demonstrativ” pe 5 ha într-o locaţie vizibilă, activitate
pe care o promovează agresiv în mass-media, în timp ce deteriorează mii sau zeci de mii de ha în altă

53
parte. Dincolo de discrepanţa între ceea ce strică şi ceea ce repară, o altă deficienţă a unei astfel de
strategii constă în faptul că realizarea unei structuri similare într-o locaţie nouă aproape sigur nu va asigura
un habitat propice pentru aceleaşi specii şi nici nu va asigura aceleaşi funcţii ecologice; prin urmare aceste
proiecte trebuie privite cu circumspecţie şi chiar demascate, dacă este necesar. Pe termen lung se
recomandă protejarea şi administrarea ecosistemelor acolo unde sunt localizate natural, unde este cert
că sunt îndeplinite condiţiile pentru supravieţuirea tuturor speciilor componente ale biotei (Holl, ş.a.,
2003).

54