Rugăciune

Octavian Goga

-„Poezii” (1905)-

Figura emblematica a literaturii romane, scriitor reprezentativ pentru prelungirea

clasicismului si a romantismului eminescian, Octavian Goga se impune in constiinta literara a
secolului al XX-lea prin debutul cu volumul „Poezii” (1905), in care este publicata si poezia
„Rugaciune”. Asezata in fruntea volumului, arta poetica „Rugaciune” capata valoarea unui
program literar realizat prin mijloace artistice.
Tema operei este creatia si menirea creatorului. De asemenea, tema poetului angajat si
cea a poeziei de revolta sociala este sustinuta de motivele specifice pentru intreaga creatiei a lui
Octavian Goga, respectiv: drumul, cantecul, lacrima, jalea, robia, furtuna, strunele etc. Motivul
poetic al drumului este amplificat prin uzitarea lexemelor din campul semantic specific: „cale”,
„carare”, „zare”. Din acesta perspectiva, textul devine o arta poetica (ars poetica), deoarece in
cadrul acesteia autorul isi exprima crezul liric si viziunea asupra lumii. Astfel, este evidentiat
raportul dintre eul liric si lume, precum si menirea creatiei sale in univers. In viziunea lui
Octavian Goga, poetul devine un deschizator de drumuri, un pedagog, un luptator. Totodata,
scriitorul trebuie sa redea suferintele poporului, poezia sa devenind un instrument de lupta, o
„trambita de alama”. Goga impune astfel tonul profetic, neoromantic, in ideea ca in cadrul
poeziei de revolta sociala, exprimarea suferintelor colective adumbreste afectiunea individuala.
Titlul, un cod de receptare a mesajului artistic, reprezinta continutul de idei al textului si
este format din substantivul „Rugaciune”. Metafora-simbol, acest titlu, desi face trimitere la
universul ecleziastic, contureaza viziunea romantica a poeziei, viziune conform careia creatia
poate fi faurita numai cu conditia primirii harului divin.
Din punct de vedere al structurii si al esenţei lirice, această operă se încadrează în
perioada prelungirilor clasicismului si ale romantismului. Masura de 16 silabe, versurile si
strofele simetric dispuse, ritmul iambic, tanguios si rima incrucişata ofera o muzicalitate aparte
poeziei, confirmandu-i forma clasica.
Daca versificatia tine de neoclasicism, limbajul poetic releva romantismul viziunii
poetice. Se remarca retorismul produs de exclamatii retorice: ‚Părinte, -orânduie-mi cărarea!’.
Un alt aspect specific romantismului il reprezinta paralelismul sintactic: ‚Dă-mi tot amarul, toată
truda/ Atâtor doruri fără leacuri,/ Dă-mi viforul în care urlă/ Şi gem robiile de veacuri’. La acesta
se adauga prezenta antitezei ‚Alungă patimile mele’, ‚Şi de durerea altor inimi’. Limbajul este
arhaic, popular si religios, constituit din termeni precum „povaţa” , „ maştera”, „gârbovi”, si
anunţă inovatia lexicala argheziana.
Tot de natura romantica este si faptul ca „rugaciunea” poetului devine o invocatie a
divinitatii pentru a-l inspira, fapt dovedit de metafora „cararea”: „Eu in genunchi spre tine
caut:/Parinte, - oranduie-mi cararea!”. Totodata, prin folosirea acestui acest lexem religios,
poezia devine o confesiune cu privire la optiunea pentru poezia de revolta sociala: „Nu rostul
meu, de-a pururi prada/Ursitei mastere si rele,/Ci jalea unei lumi, parinte,/Sa planga-n
lacrimile mele”. Simbolul cu valenta de trop, „lacrimile”, exprima purificarea suferintei
colective prin intermediul creatiei poetice, delineandu-se astfel un catharsis universal.
Mesianismul este reliefat prin credinta ca toate suferintele poporului vor fi rasplatite.
Tonalitatea poeziei reflecta diferite stari poetice, de la implorarea divinitatii, prin
intermediul invocatiei retorice, la jale, revolta si blestem.
Din punct de vedere al compozitiei, poezia este structurata in 6 strofe alcatuite din cate 8
versuri dispuse in trei secvente poetice: prima strofa ilustreaza cautarile poetului neputincios,
care n-a gasit calea creatiei si invoca sprijinul divin, strofele II-V arata izvoarele si obiectul
creatiei sale, ultima strofa relevand caracterul militant al poeziei ce devine „cantarea patimirii
noastre”.
Realizat pe opozitia intre nimnicia umana si atotputernicia divina, incipitul releva
conditia poetului, ce este asemanat unui calator ratacit ce implora sprijinul providentei :
„Parinte, oranduie-mi cararea!”. De asemenea, se remarca epitetele „ratacitor”, „ochii
tulburi”, „trupul istovit”, fac trimitere la mitul biblic al fiului ratacitor, descriind poetul ce nu si-
a gasit inca menirea: „Ratacitor, cu ochii tulburi,/ Cu trupul istovit de cale,/ Eu cad
neputincios...”. Vocativele : „stapane”, „parinte” si „tu, Doamne” contureaza o cadenta
austera, ce se reflecta in relatia omului cu divinitatea.
A doua secventa poetica se remarca prin prezenta unor metonimii ce il definesc pe poet:
„pieptul”, „vazul”, „mintea”, „bratul”, „pleoapa”. Impregnata cu un spirit gregar, poezie devine
domeniul vietii colective, iar poetul- un apostol al neamului. Verbele la modul imperativ se
ascoiaza cu metaforele-simbol „vazul”, „lacrimile”- „In veci spre cei ramasi in urma/ Tu,
Doamne, vazul meu indreapta”,„Nu rostul meu, de-a pururi prada/Ursitei mastere si rele,/Ci
jalea unei lumi, parinte,/Sa planga-n lacrimile mele”.
Temele predilecte creatiei sale poetice sunt redate simbolic in strofa a III-a : poezia
naturii :”Dezleaga mintii mele taina/ Si legea farmecelor firii”, poezia sociala : „Sadeste-n
bratul meu de-a pururi/ Taria urii si a iubirii”, aceste forme ale creatiei fiind concretizate in
motivul cantecului si cel al luminii. Aceste motive literare surprind prin bivalenta lor atat sursele,
cat si esenta poeziei : „Da-mi cantecul si da-mi lumina/ Si zvonul firii-ndragostite…”.
Strofele IV-V, prin intermediul tonalitatii de bocet si de revolta, sustin optiunea poetului
pentru a exprima suferinta poporului: ”,„Nu rostul meu, de-a pururi prada/Ursitei mastere si
rele,/Ci jalea unei lumi, parinte,/Sa planga-n lacrimile mele”. Accentele elegiace ating
paroxismul prin versurile : „Durerea lor infricosata/ In inima tu mi-o coboara.”
Cea de a treia secventa poetica (ultima strofa) contine imaginea hiperbolizata a revoltei,
proiectata in simbolul furtunii, conturandu-se ideea conform careia poezia este un instrument de
lupta si ca are caracter profetic: „In smalt de fulgere albastre/ Incheaga-si glasul de arama:/
Cantarea patimirii noastre.”
In concluzie, poezia „Rugaciune” de Octavian Goga, prin profunzimea tonului elegiac,
atmosfera sibilina si dubla natura- clasica din punct de vedere al formei si romantica din
perspectiva continutului- ocupa un rol important in literatura romana, reflectand viziunea
poetului asupra lumii si asupra creatiei prin mijloace specifice prelungirii romantismului si
clasicismului. Viziunea romantica este manifestata prin ipostaza christica a poetului, prin
dramatismul hiperbolizat si prin particularitatile de limbaj si de expresivitate, precum antitezele,
hiperbola, limbajul popular, arhaic si religios. Din punct de vedere al constructiei, poezia se
incadreaza prin simetria sa in clasicism. Cunoscator al heraldicii sufletului uman, Octavian Goga
creeaza o arta poetica desavarsita, ce delineaza raportul dintre om si divinitate, efemeritate-
inexorabil, individualitate- colectivitate sociala si afectiva.