Sunteți pe pagina 1din 47

ANALIZĂ ECONOMICO-FINANCIARĂ

“Cine cunoaşte cauza este stăpânul efectului”. Helvetius(1715-1771)


LECTOR DR.EC. Marioara ILEA
CUPRINS
I. Fundamente teoretico-metodologice ale analizei economico-financiare
1. ANALIZA ECONOMICA-ABORDARI METODOLOGICE
2. SISTEMUL ANALIZEI MICROECONOMICE
3. METODOLOGIA ANALIZEI ECONOMICE ŞI FINANCIARE A FIRME
II. Analiza stării economice a firmelor
1. ANALIZA ASIGURĂRII ŞI EFICIENŢA FOLOSIRII A MIJLOACELOR FIXE
2. ANALIZA ASIGURĂRII ŞI EFICIENŢA FOLOSIRII MATERIILOR PRIME SI
MATERIALELOR
3. ANALIZA GESTIUNII RESURSELOR DE MUNCĂ
4. ANALIZA COMBINĂRII ŞI SUBSTITUŢIEI ECONOMICE A FACTORILOR DE
PRODUCŢIE
5. ANALIZA CHELTUIELILOR DE PRODUCTIE
III. Analiza stării financiare a firmelor
1. ANALIZA DE ANSAMBLU A SITUAŢIEI FINANCIAR - PATRIMONIALE 2. ANALIZA
FINANCIAR - MONETARĂ A GESTIUNII PATRIMONIULUI
3. ANALIZA LICHIDITAŢII ŞI SOLVABILITĂŢII FINANCIARE
4. ANALIZA RENTABILITĂŢII AGENŢILOR ECONOMICI
5. ANALIZA RISCULUI DE FALIMENT
Cap.1. Fundamentele teoretice ale analizei economico-financiare
Analiza este acea operaţiune logică de descompunere sau desfacere a unui întreg (fie el
obiect, fenomen, proces) în elementele, laturile sau trăsăturile sale componente, precum şi în
factorii, cauzele şi condiţiile care l-au generat respectiv influenţat, cu scopul stabilirii naturii,
locului, rolului, importanţei, aportului şi necesităţii acestora în determinarea*) unei anumite stări,
mărimi, variaţii a întregului cercetat.
*Potrivit dialecticii, factorii şi cauzele provoacă, generează, acţionează, asupra întregului
cercetat, iar condiţiile influenţează într-o măsură mai mare, mai mică sau deloc procesul genezic
al acestui întreg.
Cu ajutorul analizei este posibilă, deci, cunoaşterea realităţii obiective, toată complexitatea
sa.
Procesul cunoaşterii ştiinţifice a realităţii obiective parcurge însă un drum lung, care se
interpolează între aparenţă şi esenţă, între concretul perceptiv şi concretul logic, între întreaga
complexitate aferentă întregului respectiv şi caracteristicile sale esenţiale. Pentru sesizarea a ceea ce
este principal, caracteristic, durabil, legic, ceea ce ţine de latura internă a obiectelor, fenomenelor şi
proceselor, de manifestările esenţiale care au loc în adâncul acestora, este necesară îmbinarea
analizei cu sinteza.
Sinteza este acea operaţiune logică de reunire într-un singur tot unitar a elementelor,
laturilor, trăsăturilor, factorilor, cauzelor şi condiţiilor izolate anterior prin operaţia de analiză, cu
scopul dobândirii imaginii integrale, sistemice (structural-relaţionale) a întregului respectiv şi al
relevării manifestărilor esenţiale caracteristice acestui întreg.
În procesul complex al cercetării ştiinţifice, într-o strânsă corelaţie cu analiza şi sinteza, se
utilizează şi alte metode, absolut indispensabile, cum ar fi:
• inducţia, deducţia şi abstractizarea.
• Inducţia este aceaoperaţiune logică cu ajutorul căreia se poate stabili o concluzie, se poate
deduce o judecată nouă, mergându-se peo filieră de la particular la general, de la fapte la
generalizări.
•Deducţia este acea operaţiune logică cu ajutorul căreia se poate stabili o concluzie, se poate
deduce o judecată nouă, mergându-se peo filieră de la general la particular, de la teze generale la
concluzii particulare.
•Abstractizarea este, de asemenea, o operaţiune logică *) prin care, în procesul cunoaşterii,
se realizează trecerea de la concretul perceptiv la concretul logic, respectiv care permite elaborarea
abstracţiilor de diferite ordine prin care este posibilă pătrunderea în mecanismele şi determinările
profunde, necesare, esenţiale, legice ale întregului respectiv, care nu este accesibilă
cunoaşterii perceptive.
•*Caracterul logic al analizei, sintezei, inducţiei, deducţiei şi abstractizării rezidă în aceea
că aceste operaţiuni nu pot fi efectuate întâmplător, pe o bază subiectivă, ci, obligatoriu, trebuie să
ţină seama atât de conexiunea cauzală, obiectiv constituită, specifică procesului genezic, vizând
realitatea cercetată, cât şi de legile gândirii logice.
Se poate concluziona, prin urmare, că cercetarea ştiinţifică a realităţii obiective presupune,
ca o condiţie sine-qua-non, utilizarea corelată a analizei, sintezei, inducţiei, deducţiei şi
abstractizării–valenţele cognitive ale acestor metode fiind confirmate de întreaga dezvoltare a
ştiinţelor.
Analiza economică - abordări metodologice
Analiza este o metodă generală de studiere a fenomenelor şi proceselor din natură şi
societate. Noţiunea de analiză provine de la cuvântul grecesc “analysis” şi presupune
descompunerea unui obiect sau fenomen în părţile sale componente, în elementele lui simple, în
vederea cercetării lor amănunţite.
Cunoaşterea ştiinţifică a fenomenelor din natură şi societate face necesară folosirea analizei
în toate domeniile de activitate şi în toate ramurile ştiinţei(matematică, fizică, chimie, biologie,
economie etc.).
Cu ajutorul analizei se adânceşte procesul cunoaşterii fenomenelor de la singular la general,
de la concret la abstract, de la aparenţă la esenţă, ceea ce permite descoperirea legăturilor de
cauzalitate, a factorilor de influenţă, precum şia legităţilor de formare şi desfăşurarea fenomenelor
cercetate.
În procesulcunoaşterii, analizatrebuieînsoţităde sinteză. Noţiunea de sinteză provine de la
cuvântul grecesc “sinthesis”, care presupunere unirea părţilor sau elementelor componente ale unui
fenomen într-un tot unitar, pentru a cunoaşte diversele lui forme şi manifestări concrete existente în
realitate.
Analiza este o etapă premergătoare sintezei, faţă de care se aflăîntr-un raport dialectic şi se
condiţionează reciproc.
Analiza economică este, pe de o parte, o componentă a sistemului general a analizei
fenomenelor şi proceselor ce se desfăşoară în natură şi societate, care vizează fenomenele ce au
locînmediuleconomic

SISTEMUL ANALIZEI ECONOMICE


Analiza economică macroeconomică, mezoeconomică economică, regională mondo-
economică şi microeconomică
Analiza mondoeconomică, vizează în opinia noastră ansamblul economiilor şi politicilor
care coordonează legăturile dintre acestea în procesul de alocare eficientă a resurselor în scopul
menţinerii economiei mondiale într-un echilibru permanent.
Analiza economică regională are ca scop să evidenţieze efortul economic, eficient, comun
al unor state dintr-o anumită regiune a globului, care să asigure prosperitatea economică a regiunii
respective.
Analiza mezoeconomică vizează fenomenele care au loc şi mecanismele care funcţionează
la nivel sectorial sau instituţional, în procesul de asigurare şi alocare eficientă a resurselor în funcţie
de comanda sectorială.
Analiza macroeconomică are ca obiect de cercetare fenomenele şi procesele, care determină
şi condiţionează dezvoltarea şi creşterea economică a unei ţări.
1.3. Analiza microeconomică – conţinut, necesitate şi obiectivitate
„analiza microeconomică trebuie să stabilească măsurile de întreprins pentru menţinerea
firmei într-un echilibru financiar permanent”. Robert C. Higgins
“pe lângă obiectivele post –factum şi curente, analiza economică şi financiară trebuie să
ofere soluţii privind strategia pe care o va alege firma prin mobilizarea unor factori mai puţin
abordaţi în literatura economică, cum ar fi: „tehnologia know-how şi loialitatea clienţilor faţă de
firmă”. Hiroyuki Itami
Analiza economico-financiară
• disciplină
• activitate de cercetare ştiinţifică
• activitate practică
Analiza microeconomică cercetează cu ajutorul unui sistem de indicatori, fenomenele şi
mecanismele specifice, care acţionează la nivelul agenţilor economici.
Obiectivul central al analizei microeconomice este sporirea eficienţei comportamentului în
afaceri al firmelor.

1.3.3. Locul analizei economico economico-financiare în cadrul ştiinţelor


Complexitatea fenomenelor economice imprimă analizei un dublu caracter, pe de-o parte,
disciplină cu fundamentare teoretică, cu un corp de principii generale, o disciplinăa logicii care
poate fi aplicată interpretării tuturor problemelor economice trecute sau prezente şi, pe de altă parte,
activitate practică permanentă care oferă răspuns la întrebări privind relaţiile de cauzalitate dintre
fenomene şi factori.
Pe baza explicării cauzelor şi factorilor care au modificat indicatorii, analiza formulează
legităţi şi principii de interpretare care trebuie generalizate, analiza fiind “gramatica” teoriei
economice.
Explicarea şi previziune a fenomenelor economic se realizează prin intermediul unor analize
teoretice şi unor cercetări empirice.
Teoria ghidează cercetarea empirică, iar aceasta, la rândul ei, permite verificarea ipotezelor
şi concluziilor teoriei. În timp ce teoria foloseşte raţionamentul deductiv, trăgând concluziile unor
ipoteze iniţiale, cercetarea empirică este inductivă prin natură.
Îmbinarea celor două tipuri de raţionament în analiză se realizează prin parcurgerea mai
multor etape:
• abstractizarea fenomenului cercetat;
• formularea unor ipoteze de lucru pe cale inductivă pornind de la fenomen;
• formularea unor legi ale fenomenului pe cale deductivă;
• verificarea şi generalizarea legilor deduse.
Analiza, ca metodă generală de cercetarea fenomenelor din natură şi societate, înseamnă
descompunerea acestora în părţile lor componente, în elementelelor simple, pentru a fi studiate şi
descoperite relaţiile de cauzalitate prin procedee specifice domeniului cercetat.
Analiza economică vizează activităţile cu caracter economic, consumatoare de resurse şi
generatoarede rezultate.
Analiza economică şi financiară face parte din sistemul ştiinţelor economice, are un obiect şi
metodologie proprie, este o ştiinţă aplicativă, pluridisciplinară, funcţională, utilă conducerii
economiei.

1.3.4. Necesitatea analizei microeconomice


În primul rând, sporirea eficienţei întregii activităţi a societăţilor comerciale constituie un
obiectiv central al analizei care se realizează prin cunoaşterea:
• ► post - faptică, curentă şi previzională a evoluţiei sistemului cibernetic al firmei
• ►a rezervelor sale interne
• ► a cauzelor care determină apariţia şi amplificarea acestora.
În al doilea rând, apreciem că scopul analizei microeconomice este de cunoaştere a esenţei
fenomenelor şi proceselor care se desfăşoară în mediul microeconomic, în vederea descoperirii
legităţilor care guvernează dinamizarea portofoliului de afaceri al societăţilor comerciale.
În al treilea rând, suntem de părere că analiza microeconomică prin metodele şi procedeele
sale, constituie un instrument indispensabil activităţii manageriale a societăţilor comerciale, întrucât
oferă soluţii practice în vederea prevenirii şi înlăturării factorilor cu acţiune distructivă, şi creează,
pe această bază, condiţii prielnice pentru manifestarea neîngrădită a factorilor cu influenţă pozitivă.

1.3.5. Obiectivele analizei microeconomice


1. Maximizarea valorii de piaţă a acţiunilor firmei (averii acţionarilor).
2. Asigurarea echilibrelor financiare
3. Scăderea vulnerabilităţii firmei
4. Evitarea riscului de faliment
Sistemul analizei microeconomice
Analiza microeconomică se structurează în două componente şi anume:
• analiza economică(de gestiune);
• analiza financiară.
Atât analiza de gestiune cât şi analiza financiară sunt componente ale procesului
managerial managerial, între acestea stabilindu-se o serie de fluxuri informaţional-
decizionale.
Sistemul analizei de gestiune
Analiza de gestiune vizează, pe de-o parte asigurarea şi eficienţa utilizării extensive şi
intensive a resurselor:
• materiale: stocuri şi mijloace fixe;
• de muncă,
• iar, pe de altă parte, combinarea şi substituirea acestora.
Sistemul analizei financiare
Managementul financiar al întreprinderii ntreprinderii
Performanţele întreprinderilor depind atât de managementul operaţional (al producţiei, al
resurselor umane), cât şi de managementul financiar.
În opinia specialiştilor din economie, obiectivele managementului financiar sunt atât
maximizarea profiturilor cât şi maximizarea averii acţionarilor.
După părerea lui George E. Pinches [1] managementul financiar presupune achiziţionarea,
gestionarea şi finanţarea resurselor necesare firmelor prin intermediul banilor.
John Freear este de părere că managementul financiar vizează acele acţiuni adoptate în
concordanţă cu obiectivele acţionarilor, care să maximizeze pe termen lung preţul acţiunilor
companiei. [2]
În opinia unor specialişti americani: „managementul financiar adecvat în cadrul firmei va
contribui la oferirea unor produse mai bune la preţuri mai scăzute, a unor salarii mai mari, atât
pentru personalul productiv, cât şi pentru cel de conducere, şi, în acelaşi timp, la realizarea unor
venituri mai mari pentru investitorii care au injectat capital în afacerea respectivă”[1].
După părerea noastră, managementul financiar este o componentă a managementului
general , care vizează organizarea şi conducerea sistemică a activităţii financiare a unei firme prin
următoarele căi:
• prin previziunea financiară, pe baza bugetului de venituri şi cheltuieli;
• prin controlul realizării obiectivelor financiare prestabilite;
• prin monitorizarea permanentă a modului de gestionare a patrimoniului în vederea
prevenirii riscului de faliment al firmei.
Realizarea obiectivelor managementului financiar se bazează pe legislaţia financiar-fiscală
din fiecare ţară, precum şi pe metode şi tehnici specifice de analiză.
• managementul financiar este subordonat managementului general căruia îi transmite
informaţii şi de la care primeşte dispoziţii (decizii);
• pe baza deciziei generale, managementul financiar adoptă decizii financiare de
previziune cu obiective strategice precise;
• managementul financiar monitorizează în permanenţă gestionarea patrimoniului,
segment de la care primeşte informaţii şi căruia îi transmite decizii operative;
• în funcţie de obiectivele realizate, pe baza informaţiilor provenite din controlul şi din
auditarea realizării obiectivelor se adoptă decizii de corecţie a obiectivelor strategice previzionate
iniţial.
Opinii cu privire la con conţţinutulinutulanalizeianalizeifinanciarefinanciare
• viziunea analiştilor financiari;
• viziunea economiştilor finanţişti;
• viziunea economiştilor contabili;
• viziunea evaluatorilor.
a) Viziunea analiştilor financiari
Analiza financiară susţin profesorul universitar Ioan Mihai şi colaboratorii, „constă într-un
ansamblu de instrumente şi metode care permite aprecierea situaţiei financiare şi a performanţelor
unei întreprinderi”.
b) Viziunea economi economiştilor finanţişti
Profesorul universitar Ion Stancu apreciază că „analiza financiară este activitatea de
diagnosticare a stării de performanţă financiară a întreprinderii la încheierea exerciţiului”.
21.12.2010 44
c) Viziunea economi economişştilor contabilitilor contabili
Analiza financiară, „ca şi componentă a analizei economice constă într-un studiu metodic
al situaţiei şi evoluţiei unei întreprinderi sub aspectul structurii financiare şi a rentabilităţii”[1].
[1]xxx -Dictionaire de la comptabilite, 3-eme
edition, la Villegerin Edition, Paris, 1989, pag.
85-86
d) Viziunea evaluatorilor
Profesorul universitar Dumitru Mărgulescu şi colaboratorii consideră că „într-o accepţiune
sintetică analiza-diagnostic presupune reperarea simptomelor, a disfuncţionalităţilor unei firme,
cercetarea şi analiza faptelor şi responsabilităţilor, identificarea cauzelor şi disfuncţionalităţilor,
elaborarea unor programe de acţiune prin a căror aplicare practică se asigură redresarea.
Analiza financiară este, după părerea noastră un sistem complex de tratare a informaţiilor
financiare trecute şi de perspectivă a societăţilor comerciale, sistem bazat pe metode şi procedee de
cercetare ştiinţifică, care vizează în principal următoarele obiective:
• analiza financiară urmăreşte ameliorarea managementului firmei, pornind de la un
diagnostic precis;
• analiza financiară constituie o pârghie de decizie în contractarea unui împrumut;
• analiza financiară asigură baza informaţională pentru tranzacţionarea de acţiuni la
bursă;
• analiza financiară asigură studiul stării unui concurent, client sau furnizor în planul
gestiunii, al solvabilităţii sau al rentabilităţii sale.
Analiza financiară poate fi privită ca un studiu metodic şi sistematica situaţiei şi evoluţiei
unei firme sub aspectul structurii financiare şi al rentabilităţii, pe baza situaţiilor financiare anuale,
precum şi a altor informaţii puse la dispoziţia analistului de către sistemul informaţional al firmei.
Conţinutul sistemului analizei financiare
Privită ca sistem, analiza financiară se descompune în următoarele segmente:
• analiza poziţiei financiare;
• analiza performananaliza performanţei;
• analiza modificărilor în poziţia financiară a întreprinderii;
• analiza riscului în afaceri;
• analiza echilibrului financiar.

Capitolul 2 METODOLOGIA ANALIZEI ECONOMICE ŞI FINANCIARE A ÎNTREPRINDERII

Noţiunea de metodă provine, după părerea noastră, de la grecescul “methodos”care


înseamnă cale ce cercetare. Metoda unei ştiinţe reprezintă totalitatea procedeelor folosite de aceasta
în cercetarea obiectului său.
Metodologia unei ştiinţe reprezintă totodată, ansamblul metodelor, procedeelor şi tehnicilor
folosite de aceasta.
Specific analizei economico-financiare este studiul fenomenelor şi proceselor economice din
întreprindere prin prisma cauză-efect.
Metodologia analizei cuprinde două grupe de metode, şi anume: pe de-o parte metoda
analizei calitative iar pe de altă parte metoda analizei cantitative.
Metodologia de analiză calitativă a stării firmelor
Procedeul descompunerii fenomenelor economice are în vedere structurarea indicatorilor
de evaluare a acestora pe factori de gradul întâi, doi etc., într-un timp şi spaţiu bine determinat.
• descompunerea temporală care evidenţiază abaterile faţă de perioadele precedente
ale fenomenului;
• descompunerea spaţială care reflectă locurile unde s-au semnalat abateri faţă de
planul firmei sau faţă de perioadele precedente;
• descompunerea în părţi componente şi factori de influenţă permite aprofundarea
analizei fenomenului, până la identificarea cauzelor finale care contribuie la variaţia acestuia.
Procedeul comparaţiei evidenţiază evoluţia stării firmelor prin compararea post -factum,
curentă şi previzională a rezultatelor acesteia cu rezultatele economico-financiare ale altor firme
aflate în aceeaşi competiţie.
2.3. Metodologia de analiză cantitativă a stării firmelor
1.Procedee de analiză competiţională a firmelor;
2. Procedee de analiză a stării economice şi financiare a firmelor.

Capitolul 3 METODOLOGIA DE ANALIZĂ COMPETIŢIONALĂ

A. Procedee bazate pe dinamica criteriilor de performanţă financiară:


• procedeul indicatorului sintetic;
• procedeul matricei comparaţiilor;
• procedeul distanţei sau firmei etalon;
• procedeul scorului final al firmelor.
B. Procedee bazate pe evoluţia curentă a criteriilor de performanţă financiară.
• procedeul punctajelor simple;
• procedeul punctajelor agregate.
Aplicarea în practică a acestor procedee se poate face, după părerea noastră, în două
variante, şi anume:
• varianta în care criteriile de evaluare financiare sunt echidistante;
• varianta în care criteriile de evaluare sunt diferenţiate prin punctaje.

3.2. Procedee bazate pe evoluţia curentă a criteriilor de performanţă financiară


Indicatori utilizaţi pentru clasificarea firmelor
• ⇒Cifra de afaceri;
• ⇒Profitul brut;
• ⇒Total active imobilizate, creşteri în anul de raportare;
• ⇒ Productivitatea = cifra de afaceri / număr de angajaţi.
Indicatori utilizaţi pentru clasificarea firmelor
Indicatorii utilizaţi pentru toate domeniile, cu excepţia domeniului exportatori, sunt:
• ⇒ Rata profitabilităţii (profit brut / cifra de afaceri);
• ⇒ Productivitatea muncii (cifra de afaceri / număr de angajaţi);
• ⇒Efort de dezvoltare (creşteri active imobilizate în timpul anului / soldul iniţial).
Pentru domeniul Exportatori, la cei 3 indicatori se adaugă şi indicatorul Venituri realizate din
export.

Concluzii
Din analiza datelor se desprind următoarele concluzii:
• ►procedeele bazate pe dinamica criteriilor de performanţă financiară surprind mai
corect realitatea economică în dinamica sa;
• ►varianta diferenţiată a criteriilor de performanţă financiară are, după părerea
noastră, aplicabilitate în mediul economic;
• ►acordarea unor ponderi mai mari criteriilor de performanţă financiară, de sinteză,
reflectă eficienţa economică finală a firmei.

Capitolul 4 METODOLOGIA DE ANALIZĂ A STĂRII INTERNE A FIRMELOR

Analiza fenomenelor şi proceselor care se derulează în natură şi societate presupune


utilizarea, de către cercetători, a unei palete largi de metode şi tehnici de investigare, între care un
loc aparte îl ocupă metoda modelării.
Metoda modelării este o cale, manieră de cunoaştere şi acţiune, fiind utilizată atât în diverse
ramuri ale ştiinţelor naturii (matematică, mecanică, fizică, chimie, biologie, etc.) cât şi în ştiinţele
socio-umane.
O componentă a procesului de modelare, care are în vedere fenomenele şi procesele din
economie, este, după părerea noastră, modelarea economică.
• ► Modelarea economică vizează în esenţă diferitele componente ale mecanismului
economico-financiar.
• ►În cadrul procesului de modelare economică, un rol decisiv revine teoriei
economice care constituie atât punct de plecare în cercetare, cât şi punct final de verificare a
modelului construit de către cercetător.
Reliefarea stării economico-financiare a firmelor poate fi realizată prin aplicarea principiilor
şi regulilor matematice în procesul de construcţie a unor modele de analiză competitivă.
În cadrul acestui proces, un rol decisiv revine stabilirii modalităţii de intercondiţionarea
factorilor de influenţă a fenomenelor care determină ordinea de analiză cantitativă şi calitativă a
acestora.
Metodologia de analiză a stării interne a firmelor are în vedere două categorii de procedee:
a) procedee aplicabile în cazul relaţiilor deterministe;
b) procedee aplicabile în cazul relaţiilor nedeterministe.

4.3. Funcţiile analizei stării economice şi financiare a firmelor


În primul rând, analiza trebuie să stabilească „diagnosticul” stării economice şi financiare a
unei firme într-un timp şi spaţiu particular.
Funcţia de conservare a rezultatelor presupune ca, în perioada următoare firma să atingă
cel puţin nivelul performanţelor exerciţiilor financiare precedente.
Principiul descoperirii totale a rezervelor interne de care dispune o firmă este o altă funcţie
a analizei, care are un impact favorabil asupra evaluării corecte a stării firmelor.
În fine funcţiade sporire a eficienţei economice a întregii activităţi are în vedere faptul că
orice acţiune sau activitate ce se derulează atât în interiorul cât şi în afara firmei trebuie să fie
analizată prin prisma principiului costului minim şi al profitului maxim.

4.4. Trăsăturile şi tipurile analizei economice şi financiare


a) după sfera cercetatăîntr-un anumit segment al cunoaşterii întâlnim:
• analize totale ale segmentului (de exemplu: analiza totală a resurselor);
• analize parţiale ale segmentelor (de exemplu: analiza productivităţii muncii);
b) după perioada de raportare deosebim:
• analize permanente, curente (ale planului firmei);
• analize ocazionale, speciale solicitate de manageri şi acţionari;
c) după modalităţile de desfăşurare a analizelor distingem:
• analize ce se desfăşoară pe niveluri organizatorice, ca de pildă; la firme, pe regiuni,
pe state;
• analize pe tematici, ca, de exemplu, analiza stării economice, analiza
standinguluifinanciar al întreprinderii.
d) după modul de urmărire în timp a fenomenelor deosebim:
• analize statice (pe verticală) care cercetează fenomenele economice şi financiare la
un moment dat;
• analize dinamice (pe orizontală) care cercetează fenomenele economice şi financiare
în continuă mişcare, transformare. Această analiză scoate în evidenţă legătura dintre stările
fenomenului financiar, care s-au succedat, pe baza cercetării factorilor care determină schimbările
poziţionale ale fenomenului.
e) după orizontul de timp la care se referă analiza evidenţiem:
• analize pe termen scurt, efectuate în interiorul exerciţiului financiar;
• analize pe termen lung, efectuate pe mai multe exerciţii financiare.

4.5. Sistemul informaţional – condiţie şi instrument a desfăşurării procesului de analiză


economică şi financiară
Sistemul informaţional este, după părerea noastră, o colecţie de principii şi reguli care
guvernează transformarea datelor în informaţii utilizate în cadrul procesului managerial decizional.
Informaţia constituie, de fapt, translatarea datei primare în output-ul informaţional. Acest
proces se realizează de către personal, echipamente, metode şi proceduri de lucru.
Pentru desfăşurarea activităţii de analiză economico-financiară se foloseşte un instrumentar
specializat bazat pe suportul informaţional oferit de contabilitatea financiară şi de gestiune.
În funcţie de suportul informaţional folosit, în practică se utilizează instrumente de analiză
diverse:
• ►tabloul soldurilor intermediare de gestiune;
• ►ratele de rentabilitate
• ►capacitatea de autofinanţare;
• ►fondul de rulment;
• ►nevoia de fond de rulment;
• ►efectul de levier financiar;
• ►pragul de rentabilitate;
• ►fluxurile de trezorerie etc.

4.6. Etapele procesului de analiză economică şi financiară


Activitatea practică de analiză economico-financiară este strâns legată de activitatea de
audit, control şi de management a întreprinderilor.
Etapele desfăşurării activităţii practice de analiză economică şi financiară sunt:
• întocmirea planului de analiză;
• culegerea şi selectarea informaţiilor necesare analizei;
• verificarea informaţiilor culese;
• analiza propriu-zisă a informaţiilor economice (Fazele procesului de analiză);
• întocmirea referatului de analiză.
a) Întocmirea planului de analiză presupune precizarea:
• scopului analizei;
• obiectivelor principale ce trebuie atinse;
• problemelor cheie de cercetat pentru realizarea scopului
• ordinea executării lor;
• locului de desfăşurare a analizei;
• perioadei de timp analizată;
• perioadei cât se desfăşoară analiza;
• bazei informaţionale a analizei;
• echipei de analişti, a unor echipe mixte pentru rezolvarea unor probleme mai
complexe şi,
• repartizarea sarcinilor pe membri echipei.
b) Culegerea şi selectarea informaţiilor asigură baza de date necesară desfăşurării
analizei.
Selectarea informaţiilor economice în funcţie de scopul urmărit, utilizarea informaţiilor
economice reprezentative, apelarea la mai multe surse de culegere a informaţiilor economice,
gruparea şi clasificarea informaţiilor economice uşurează desfăşurarea analizei microeconomice.
c) Verificarea informaţiilor culese urmăreşte să asigure baza informaţională a analizei în
concordanţă cu realităţile existente în economia întreprinderii, şi care poate îmbrăca trei forme:
• ►verificarea formei de prezentare a datelor;
• ►verificarea calculelor şi,
• ►verificarea de fond a informaţiilor economice.
d) Analiza propriu propriu-zisă a informa informaţiilor economice
Fazele analizei sunt:
1) Constatarea rezultatelor economico-financiare ale întreprinderii la un moment dat sau pe
o perioadă dată, compararea şi stabilirea abaterilor faţă de plan sau în dinamică faţă de o perioadă
luată ca bază de comparaţie pentru evidenţierea gradului de îndeplinire a planului şi a tendinţei
fenomenelor.
2) Descompunerea rezultatelor economico-financiare în elementele componente ale
acestora, în factori ca forţe motrice ale acestora, în cauze care explică de fapt esenţa fenomenelor, a
rezultatelor economice şi financiare.
3) Prezentarea formei legăturii dintre fenomenul sau rezultatul economic analizat şi factorii
de influenţă (legături funcţionale sau legături statistice, probabilistice) şi stabilirea ordinei de
intercondiţionare (de analiză) a factorilor de influenţă
e) Sinteza prezentată în referatul de analiză oferă posibilitatea stabilirii concluziilor de
ansamblu privind laturile pozitive şi negative ale rezultatelor economico-financiare ale
întreprinderii.
Pe baza cunoaşterii factorilor şi cauzelor abaterilor rezultatelor economico-financiare de la
nivelul planificat sau faţă de o perioadă luată ca bază de comparaţie, se elaborează măsurile care
trebuie întreprinse pentru redresarea sau îmbunătăţirea situaţiei întreprinderii.
4.7. Obiectivele situaţiiloriilor financiare şi a rapoartelor de financiară
1. Obiectivul situaţiilor financiare şi al rapoartelor de analiză financiară, este de a furniza
informaţii despre:
• poziţia financiară;
• performanţele;
• modificările poziţiei financiare;
• riscul pierderii investiţiei făcută în capitalul întreprinderii
2. Situaţiile financiare nu oferă toate informaţiile de care utilizatorii au nevoie pentru luarea
deciziilor economice.
3. Rapoartele de analiză financiară suplinesc nevoia de informaţii necesară utilizatorilor
interni şi externi.
4. Situaţiile financiare prezintă rezultatele administrării întreprinderii de către conducători,
inclusiv modul de gestionare de către aceştia a resurselor încredinţate.
5. Evaluarea capacităţii unei întreprinderi de a genera numerar sau echivalente ale
numerarului şi a perioadei şi siguranţei generării lor.
4.8. Utilizatorii situaţiilor financiare şi a rapoartelor de analiză financiară
• ►managerii;
• ►investitorii prezenţi şi potenţiali;
• ►personalul angajat;
• ►creditorii financiari-bancari;
• ►furnizorii şi alţi creditori comerciali;
• ►clienţii;
• ►analiştii financiari;
• ►guvernul şi instituţiile acestuia precum şi,
• ►publicul.
A) Managerii întreprinderilor sunt interesaţi şi de informaţiile cuprinse în situaţiile
financiare, chiar dacă au acces la informaţii financiare şi de gestiune suplimentare, care ajută la
înfăptuirea proceselor de planificare, luare a deciziilor şi de control.
Managerii îşi asumă riscul de intrare a firmei în incapacitate de plată ca urmare a unui
management financiar şi general defectuos practicat pe parcursul administrării afacerilor.
B) Investitorii. Obiectivul investitorilor pe piaţa de capital este de a specula preţul
acţiunilor cumpărate şi de a obţine dividende cel puţin egale cu dobânda acordată de bănci pentru
sumele depuse sub formă de depozite pe diferite termene.
Ofertanţii de capital şi consultanţii lor sunt preocupaţi de riscul inerent al tranzacţiilor şi de
beneficiul adus de investiţiile lor. În acelaşi timp investitorii îşi asumă riscul pierderii capitalului
angajat în afacerea respectivă.
C) Angajaţii. Personalul angajat şi grupurile lor reprezentative (sindicate etc.) sunt
interesate de informaţii privind stabilitatea şi profitabilitatea întreprinderilor la care lucrează.
Personalul angajat îşi asumă riscul pierderii locurilor de muncă.
D) Creditorii financiari-bancari. Creditorii financiari-bancari sunt interesaţi de informaţiile
care le permit să determine dacă împrumuturile acordate şi dobânzile aferente vor fi rambursate la
scadenţă.
Creditorii bancari, se asigură împotriva riscului pierderii creditelor acordate, prin
constituirea unor garanţii materiale.
E) Furnizorii şi alţi creditori comerciali.
Furnizorii şi alţi creditori comerciali sunt interesaţi de informaţiile care le permit să
stabilească dacă sumele care le sunt datorate vor fi plătite la scadenţă.
Creditorii comerciali sunt interesaţi de o întreprindere pe o perioadă mai scurtă decât
creditorii-bancari, numai dacă nu sunt dependenţi de continuarea activităţii întreprinderii ca
principal client.
Furnizorii şi alţi creditori comerciali care intră în afaceri cu o întreprindere la care gradul de
dependenţă financiară depăşeşte 50% din activele firmei, îşi asumă un risc comercial mai mare
decât riscul pe care şi l-au asumat proprietarii firmei, în momentul înfiinţării acesteia.
F) Clienţii. Clienţii sunt interesaţi de informaţii despre continuitatea activităţii unei
întreprinderi, în special atunci când au o colaborare pe termen lung cu întreprinderea respectivă sau
sunt dependenţi de ea. În acest sens clienţii îşi asumă un risc comercial.
G) Analiştii financiari ai unor institute specializate, evaluează periodic starea firmelor la
solicitarea unor clienţi, în cazul unor litigii comerciale sau, anual atunci când se alcătuieşte topul
firmelor.
H) Guvernul şi instituţiile sale. Guvernul şi instituţiile sale sunt interesate de alocarea
resurselor şi, implicit, de activitatea întreprinderilor. Aceştia solicită informaţii şi pentru a
reglementa activitatea întreprinderilor, pentru a determina politica fiscală şi ca bază pentru calculul
venitului naţional şi al altor indicatori statistici similari. Guvernul şi instituţiile sale îşi asumă un
risc fiscal generat de neîncasarea la termen a obligaţiilor fiscale şi sociale de la întreprinderi.
I) Publicul. Întreprinderile influenţează publicul într-o varietate de moduri. Întreprinderile
pot avea o contribuţie substanţială la economia locală având în vedere numărul de angajaţi şi
colaborarea cu furnizorii locali. Situaţiile financiare şi rapoartele de analiză financiară pot ajuta
publicul prin oferirea de informaţii despre evoluţia recentă şi tendinţele legate de prosperitatea
întreprinderii şi a sferei activităţilor scadente. Publicul îşi asumă atât riscul investiţional cât şi un
risc comercial atunci când intră în afaceri cu o întreprindere.
Toţi utilizatorii prezentaţi anterior folosesc atât informaţiile furnizate de analiza
postfaptică, cât şi de cea curentă.
De asemenea, ei sunt interesaţi şi de potenţialul financiar viitor al firmei şi de riscul asociat
acestuia.
Astfel, performanţele precedente ale firmei constituie adesea un barometru util pentru
evaluarea performanţelor viitoare.
De aceea, orice partener al firmei este interesat să cunoască trendul vânzărilor precedente, al
cheltuielilor, al profitului, al cash-flow-ului şi al duratei de recuperare a investiţiei.
Aceste trenduri oferă o imagine completă asupra performanţelor manageriale trecute şi se
constituie într-un posibil sistem de analiză pentru evaluarea performanţelor viitoare ale firmei.
În plus, o analiză a poziţiei curente a întreprinderii evidenţiază ce active sunt utilizate în
afaceri, ce datorii trebuie achitate, care este starea monetară a firmei, care este raportul între creanţe
şi obligaţii şi cât de actualizată este averea întreprinderii.
Din aceste motive considerăm că identificarea performanţelor precedente şi poziţia
curentăsunt deosebit de importante pentru evaluarea performanţelor viitoare ale firmei.
Potenţialul viitor al unei firme poate fi evaluat cu ajutorul unor metode şi instrumente de
predicţie a comportamentului în afaceri a firmei.
În acest sens, cu ajutorul metodelor de actualizare la inflaţie a rezultatelor, a metodelor de
analiză a cursurilor de schimb viitoare, a metodelor de predicţie a creşterii economice a
întreprinderii şi a stării de faliment se evaluează următoarele ţinte:
• dacă creşterea economică a firmei poate fi susţinută, pe baza evoluţiei unor criterii de
performanţă, cum ar fi: randamentul capitalurilor proprii, rata dividendelor şi rata profitului
reinvestit;
• evoluţia cotaţiei la bursă a acţiunilor firmei cu ajutorul următorilor indicatori: preţul
pe acţiune şi câştigul pe acţiune;
• riscul de faliment, care poate fi prognozat cu ajutorul ratelor îndatorării şi a unor
modele specifice: bancare, statistice, manageriale, patrimoniale etc.
Capitolul 5 ANALIZA POZIŢIEI FINANCIARE A ÎNTREPRINDERII
5.1. Analiza de ansamblu a poziţiei financiare a întreprinderii
Standardele Internaţionale de Contabilitate menţionează faptul că într-un raport separat de
situaţiile financiare (bilanţul, contul de profit şi pierdere, modificările capitalului propriu, situaţia
fluxurilor de numerar, politicile contabile şi notele explicative) analiza financiară descrie şi
explică caracteristicile principale ale performanţei financiare şi poziţiei financiare ale întreprinderii,
precum şi principalele incertitudini cu care se confruntă.
Un astfel de raportde analiză poate include o analiză a următoarelor aspecte:
►principalilor factori şi influenţe care determină performanţa, inclusiv a modificărilor
mediului în care întreprinderea îşi desfăşoară activitatea;
►reacţia întreprinderii la modificările respective şi efectul acestora;
►politica de investiţii pentru a menţine şi îmbunătăţi aceste performanţe;
►politica de dividende;
►sursele de finanţare ale întreprinderii;
►politica de îndatorare şi gestionare a riscului;
►punctelor forte şi resurselor întreprinderii a căror valoare nu este reflectată în
bilanţconform Standardelor Internaţionale de Contabilitate.
Structura bilanţului (bilanţ– listă) pune în evidenţă activele, datoriile şi capitalul propriu
precum şi relaţia care există între acestea, respectiv poziţia financiară.
Analiza poziţiei financiare se bazează pe datele din bilanţşi cuprinde:
• analiza resurselor economice controlate de întreprindere, adică analiza activelor şi
datoriilor;
• analiza structurii financiare a activelor, datoriilor şi capitalului. Structura financiară a
capitalului pune în evidenţă modul în care profitul va fi împărţit între diferiţi finanţatori precum şi
capacitatea creşterii finanţării suplimentare în viitor;
• analiza lichidităţii şi solvabilităţii întreprinderii, exprimate prin ratele acestora;
• adaptabilitatea financiară, adică capacitatea întreprinderii de a influenţa volumul şi
momentul generării cash –flows–urilor..
Adaptabilitatea financiară a întreprinderii este pusă în evidenţă în special în perioadele
dificile, fie atunci când întreprinderea înregistrează pierderi, fie când se ivesc oportunităţi
investiţionale.
Adaptabilitatea financiară depinde de următorii factori:
–de modalităţile de majorare a capitalului propriu;
–de reducerea capitalului propriu şi de achitare a datoriilor;
–de generarea de numerar din vânzarea unor active disponibile, fără a afecta continuitatea
afacerilor, cum ar fi investiţiile financiare de portofoliu care asigură rezerve de lichidităţi;
–de realizarea unei importante creşteri în cash –flow-ul din activitatea de exploatare.
Activele sunt resurse controlate de întreprindere ca rezultat al unor evenimente trecute şi de
la care se aşteaptă să genereze beneficii economice viitoare pentru întreprindere.
Datoriile reprezintă obligaţii ale unei întreprinderi apărute ca urmare a unor evenimente
trecute, a căror decontare se aşteaptă să aibă ca rezultat o ieşire de beneficii economice din
întreprindere.
Capitalurile proprii evidenţiază relaţia care există între active şi datorii, şi se calculează
matematic ca diferenţă între activele şi datoriile întreprinderii.
Elementele de activ sunt grupate după natură, destinaţie şi grad de lichiditate, iar
elementele de pasiv sunt grupate după natură, provenienţă şi exigibilitate.
Din punctul de vedere al retratării situaţiilor financiare (IAS 29), activele şi pasivele se
pot grupa în :
►active şi pasive monetare;
►active şi pasive nemonetare.
Activele şi pasivele monetare sunt formate din disponibilităţile băneşti precum şi active
(active financiare) şi datorii (datorii financiare) de primit sau de plătit în sume fixe sau
determinabile în bani.
Activele şi pasivele nemonetare sunt bunuri tangibile (imobilizări şi stocuri) şi datorii care
se pot lichida prin remiterea de bunuri sau prestarea de servicii.
În bilanţ, activele sunt prezentate în ordinea lichidităţii, începând cu active imobilizate, cu o
lichiditate redusă şi terminând cu activele curente, care au o lichiditate mare.
Obligaţiile întreprinderii sunt prezentate în bilanţîn ordinea exigibilităţii acestora, adică
începând cu datoriile curente, continuând cu datoriile pe termen lung şi terminând cu obligaţiile faţă
de acţionari sau asociaţi, reflectate de capitalurile întreprinderii.
Analiza poziţiei financiare pe baza bilanţului vizează cele trei componente ale acestuia şi se
realizează atât în dinamică cât şi static, şi
anume:
• analiza în dinamică sau analiza pe orizontală se bazează pe indici;
• analiza statică sau analiza pe verticală se bazată pe ponderi.
Analiza dinamicii activelor
►Activul bilanţului cuprinde, pe de-o parte, valoarea netă a mijloacelor materiale şi băneşti,
iar pe de altă parte, creanţele pe care întreprinderea le are de încasat de la terţi.
► Valoarea netă a unui activ se obţine deducând din valoarea sa de intrare amortismentele
şi provizioanele legal constituite.
Activele întreprinderii se grupează astfel:
• active imobilizate;
• active circulante;
• cheltuieli în avans.
Analiza în dinamică a activelor evidenţiază evoluţia acestora pe parcursul mai multor
exerciţii financiare.
Activele imobilizate sunt formate din bunuri mobile şi imobile, corporale şi necorporale,
achiziţionate de la terţi sau produse în întreprindere şi care intră în patrimoniul acesteia pe diferite
căi (investiţii, donaţii, aport în natură etc.).
Din punct de vedere financiar, activele imobilizate participă la mai multe cicluri productive,
se uzează treptat, investiţia iniţială fiind recuperată în mai multe exerciţii financiare, pe calea
amortizării.
Din punct de vedere al conţinutului lor material, activele imobilizate, se grupează în:
• imobilizări necorporale;
• imobilizări corporale;
• imobilizări financiare.
Analiza în dinamică ale activelor presupune detalierea analizei pe componentele acestora,
adică a grupelor de active şi a elementelor componente ale fiecărei grupe.
A) Imobilizările necorporale sunt active nemonetare fără substanţă fizică, deţinute pentru
utilizarea în producţie sau pentru furnizarea de bunuri şi servicii, pentru a fi închiriate sau în scopuri
administrative. Un activ necorporal este recunoscut ca activ dacă:
• este probabilă o intrare de beneficii economice viitoare atribuibile activului
respectiv; şi
• costul acelui activ poate fi evaluat credibil.
Toate celelalte costuri aferente activelor necorporale sunt trecute pe cheltuieli.[1]
Imobilizările necorporale se structurează în următoarele elemente:
• cheltuieli cu constituirea întreprinderii;
• cheltuieli de dezvoltare;
• concesiuni, brevete, licenţe, mărci de fabrică şi alte drepturi şi valori similare;
• fond comercial;
• alte active necorporale;
• avansurile şi imobilizările necorporale în curs.
[1]Hennie van Greuning, Marius Koen,Op. Cit. ,pag.148
În cadrul analizei activelor necorporale se evidenţiază ponderea pe care fiecare componentă
o deţine în totalul acestor imobilizări. În acelaşi timp, se remarcă faptul că sumele investite în aceste
active se recuperează prin amortizare.
În dinamică, de obicei, se înregistrează scăderea treptată a valorii acestor imobilizări (IANP
< 100), ca urmare a diminuării valorii de achiziţie (sau de producţie), prin amortizare.
În situaţia în care se constată o tendinţă de creştere a valorii activelor necorporale (IANP >
100), aceasta se explică prin:
• lărgirea sferei de activitate a întreprinderii;
• comercializarea şi contabilizarea corectă a mărcilor, licenţelor, brevetelor etc.;
• utilizarea pe scară extinsă a programelor informatice.
B) Imobilizările corporale formează componenta productivă a unei întreprinderi, fiind
recunoscute în poziţia financiară dacă se estimează că vor genera beneficii economice pentru
întreprindere şi dacă costul activelor poate fi evaluat în mod credibil.
În conformitate cu prevederile legale [1] imobilizările corporale sunt active care îndeplinesc
cumulativ următoarele condiţii:
• sunt deţinute de întreprindere în scopul utilizării în producţia proprie, pentru a fi
închiriate terţilor sau pentru a fi folosite în scopuri administrative;
• sunt utilizate pe parcursul unei perioade mai mare de un an;
• au o valoare mai mare decât limita prevăzută de reglementările legale în vigoare. În
prezent limita minimă stabilită de guvern este de 15 milioane lei.[2]
[1]OMFP 306/2002, Op. Cit.
[2]H.G.1553/2003 privind stabilirea valorii de intrare a mijloacelor fixe
În categoria imobilizărilor corporale sunt incluse următoarele elemente:
• terenuri şi construcţii;
• instalaţii tehnice şi maşini;
• alte instalaţii, utilaje şi mobilier;
• avansuri şi imobilizări corporale în curs.
Creşterea valorii acestor active se poate explica prin:
• reevaluări prin acte normative;[1]
• noi achiziţii de imobilizări;
• modernizarea celor existente.
Diminuarea valorii imobilizărilor corporale altele decât terenurile se explică prin:
• scoaterea din funcţiune a unor imobilizări corporale;
• vânzarea unor elemente de imobilizări conform prevederilor legale.[1]
• recuperarea investiţiei financiare iniţiale, prin amortizare;
• trecerea unor imobilizări corporale în categoria obiectelor de inventar.
Analiza în dinamică a imobilizărilor corporale vizează următoarele aspecte:
1) analiza în dinamică a valorii rămase(nete) a imobilizărilor corporale
• IACP > 100, cu alte cuvinte, ritmul de creştere al valorii imobilizărilor corporale
fabricate, achiziţionate sau reevaluate este superior ritmului de creştere al amortizării, casării şi
vânzării unor elemente de imobilizări corporale;
• IACP = 100, adică se înregistrează o egalitate între ritmul intrărilor şi ieşirilor de
imobilizări corporale;
• IACP < 100, adică ritmul de sporire a intrărilor de imobilizări corporale este inferior
ritmului aferent ieşirilor de imobilizări.
2) analiza corelativă dintre dinamica imobilizărilor corporale şi dinamica indicatorilor de
volum (cifra de afaceri netă) (ICAN), producţia vândută (IQv) sau venituri din exploatare (IVE). În
acest sens, deosebim următoarele situaţii:
• IACP > ICAN (IQv, IVE), adică ritmul de dotare cu imobilizări este superior
veniturilor din exploatare, situaţie care se înregistrează în special în perioadele neinflaţioniste,
atunci când rata dobânzii aferentă creditului angajat este relativ redusă;
• IACP = ICAN(IQv, IVE), adică se înregistrează o egalitate între cele două dinamici,
care se realizează pe fondul unui proces investiţional comparabil cu cel precedent şi cu o viteză de
rotaţie a imobilizărilor corporale situată în parametrii anteriori;
• IACP < ICAN (IQv, IVE), semnifică o sporire a eficienţei folosirii imobilizărilor
corporale, pe fondul accelerării vitezei de rotaţie a acestora.
C) Imobilizările financiare cuprind:
• valoarea titlurilor de participare, deţinute la societăţile din cadrul grupului;
• valoarea creanţelor asupra societăţilor din cadrul grupului;
• valoarea titlurilor sub formă de interese de participare;
• creanţe din interese de participare;
• titluri deţinute ca imobilizări;
• alte creanţe;
• active proprii.
În general, o sporire a valorii acestor titluri (IAF > 100) semnifică o angajare a resurselor
întreprinderii în activitatea altei întreprinderi, sau a filialelor din cadrul grupului.
Mişcarea imobilizărilor necorporale, corporale şi financiare în două exerciţii financiare
consecutive, este reflectată în Nota 1 la situaţiile financiare anuale, denumită „Active imobilizate”.
2. Activele circulante constituie o componentă a elementelor de activ, legate nemijlocit de
un singur ciclu de exploatare. De aceea şi viteza lor de transformare este mai rapidă decât în cazul
imobilizărilor corporale. Din punct de vedere financiar, accelerarea vitezei de rotaţie a activelor
circulante înseamnă de fapt crearea premiselor necesare sporirii capacităţii de autofinanţare a
activităţii productive. Un activ este considerat activ circulant dacă:
• este achiziţionat sau produs pentru consumul propriu sau în scopul comercializării şi
se aşteaptă să fie realizat în termen de 12 luni de la data bilanţului;
• este reprezentat de creanţe aferente ciclului de exploatare;
• este reprezentat de numerar sau echivalente de numerar a căror utilizare nu este
restricţionată.
Prin echivalente ale numerarului se înţeleg investiţiile financiare pe termen scurt uşor
convertibile în numerar şi al căror risc de schimbare a valorii este nesemnificativ[1].
[1]OMFP 306 din 20.02.2002, Op.cit.
Activele circulante cuprind următoarele elemente:
• stocuri;
• creanţe;
• investiţii financiare pe termen scurt;
• casa şi conturi la bănci.
Stocurile sunt active circulante:
• deţinute pentru a fi vândute pe parcursul desfăşurării normale a activităţii;
• în curs de producţie(execuţie) în vederea vânzării; sau
• sub formă de materii prime, materiale şi alte consumabile ce urmează a fi folosite în
procesul de producţie sau pentru prestarea de servicii.
În cadrul stocurilor se includ:
• materii prime şi materiale consumabile;
• producţia în curs de execuţie;
• produse finite şi mărfuri;
• avansuri pentru cumpărări de stocuri.
1) Stocurile de materii prime şi materiale consumabile
Analiza în dinamică a acestor stocuri vizează două aspecte, şi anume:
• ritmul modificării stocurilor (ISM);
• ritmul corelat al stocurilor (ISM), consumului de materiale (ICM) şi al veniturilor
din vânzări (ICAN) (cifra de afaceri netă).
În privinţa modificării ritmului variaţiei stocurilor de materii prime şi materiale consumabile
se ivesc trei posibilităţi:
• creşterea stocului de materiale comparativ cu perioada
precedentă
(ISM > 100), care se explică prin:
• aprovizionare în devans;
• modificări în structura de fabricaţie;
• sporirea consumului specific;
• aprovizionare peste necesar;
• modificarea costului de achiziţie a materialelor primite de la furnizori;
• evaluarea diferită a stocului potrivit metodelor de evaluare FIFO, LIFO, costului
mediu ponderat şi a altor metode.
Menţinerea ritmului de evoluţie a stocurilor de materii prime şi materiale consumabile în
parametri comparabili cu cei ai perioadei precedente (ISM = 100) în cazul:
• unei aprovizionări ritmice;
• unui consum specific constant;
• unor costuri de achiziţie constante;
• menţinerii structurii de fabricaţie în aceiaşi parametri;
• diminuarea nivelului stocurilor de materii prime şi materiale consumabile
(ISM < 100) prin:
• ritmul superior al producţiei;
• aprovizionarea neritmică;
• utilizarea stocului de siguranţă în producţie;
• reducerea costului de achiziţie al materiilor prime şi materialelor.
Analiza în dinamică a celor trei indicatori: stocuri de materii prime şi materiale consumabile
(ISM), consum de materiale (ICM) şi venituri din vânzări (ICAN) permite evidenţierea
următoarelor aspecte mai importante:
• ISM > 100, ICM > 100, ICAN > 100 şi ICAN > ICM înseamnă că are loc o creştere
a stocurilor ca urmare a unor comenzi suplimentare în condiţiile în care gradul de valorificare al
materiilor prime şi materialelor este în creştere;
• ISM > 100, ICM > 100, ICAN > 100 şi ICM > ICAN caz în care stocurile cresc
datorită depăşirii normelor de consum, în condiţiile unui grad scăzut de valorificare al materiilor
prime şi materialelor.
Situaţia de mai sus se poate explica şi prin sporirea costului de achiziţie, în condiţiile
menţinerii neschimbate a cantităţii aprovizionate şi a preţurilor de vânzare a produselor faţă de
perioada precedentă.
• ISM > 100, ICM > 100, ICAN > 100 şi ICM = ICAN, adică stocurile înregistrează o
sporire exclusiv valorică, prin creşterea costului de achiziţie a materiilor prime şi materialelor, şi
care se regăseşte în mod corespunzător şi în preţul produselor vândute.
• ISM > 100, ICM > 100, ICAN < 100, ceea ce înseamnă că pe de-o parte stocurile au
crescut pe seama reducerii vânzărilor, iar pe de altă parte normele de consum şi costul de achiziţie,
au înregistrat o creştere faţă de perioada precedentă.
• ISM < 100, ICM < 100, ICAN > 100, aceasta însemnând o diminuare a stocurilor
atât prin reducerea consumului de materii prime şi materiale, cât şi prin sporirea gradului de
valorificare al acestora.
• ISM = 100, ICM = 100, ICAN = 100, cu alte cuvinte, stocurile se menţin constante în
condiţiile unor vânzări constante şi a unor consumuri specifice comparabile cu cele ale perioadei
precedente.
2) Producţia în curs de execuţie este de regulă evaluată la cost de producţie.
Dacă valoarea realizabilă netă a producţiei în curs de execuţie este mai mică decât costul de
producţie, atunci acea valoare realizabilă netă corespunzătoare activului circulant este cea care
trebuie prezentată în situaţiile financiare, adică valoarea activului mai puţin provizionul constituit.
Producţia în curs de execuţie este influenţată de patru factori şi anume:
• volumul fizic al acesteia;
• durata ciclului de fabricaţie;
• structura sortimentală;
• costul de producţie.
Din compararea indicelui producţiei în curs de execuţie (IPCE) cu indicele producţiei finite
(IPF) rezultă următoarele concluzii:
• IPCE > IPF, adică are loc o mărire a duratei ciclului de fabricaţie şi o sporire a
costului de producţie;
• IPCE = IPF, adică producţia în curs de execuţie se modifică în acelaşi ritm cu cel al
produselor finite;
• IPCE < IPF, adică are loc o reducere a ciclului de fabricaţie în paralel cu o
diminuare a costului de producţie.
În cazul sporirii duratei ciclului de fabricaţie va rezulta o creştere a imobilizărilor financiare
în stocuri şi deci o recuperare mai lentă a investiţiei iniţiale.
Dacă durata ciclului de fabricaţiese reduce atunci se va recupera mai rapid investiţia
financiară iniţială.
Structura sortimentală influenţează nivelul şi dinamica producţiei în curs de execuţie astfel:
• dacă structura sortimentală se modifică în favoarea unor produse cu un cost de
producţie comparabil mai mic, are loc o diminuare în termeni reali a valorii producţiei în curs de
execuţie;
• dacă structura sortimentală se modifică în favoarea unor produse cu costuri de
producţie comparabile mai mari, atunci se va înregistra o sporire a valorii producţiei în curs de
execuţie, cu consecinţe financiare negative asupra societăţii comerciale.
Costul de producţie influenţează nivelul şi dinamica producţiei în curs de execuţie astfel:
• în sensul creşterii acesteia, dacă costul de producţie înregistrează o majorare faţă de
perioada precedentă;
• în sensul scăderii acesteia, dacă costul de producţie curent este situat la un nivel
inferior celui comparabil.
3) Produsele finite şi mărfurile semnifică imobilizări financiare temporale, care sunt
înregistrate în conturile ce reflectă aceste valori materiale.
Factorii de influenţă a nivelului stocurilor de produse finite sunt:
• termenele de livrare şi durata ciclului de fabricaţie;
• volumul fizic;
• structura sortimentală;
• costul de producţie.
În situaţia în care termenele de livrare ale produselor finite sunt respectate, atunci în
dinamică stocul înregistrează o scădere.
În cazul în care semifabricatele sunt folosite în procesul productiv, dimensiunea stocului de
produse finite depinde de durata ciclului de fabricaţie.
Volumul fizic al acestor produse influenţează mărimea stocului final astfel:
• în situaţia sporirii volumului fizic, în condiţiile evaluării acestuia în costuri
comparabile (ale exerciţiului financiar precedent), se va înregistra o creştere a stocului de produse
finite;
• în situaţia diminuării volumului fizic şi dacă costul de producţie nu se modifică în
termeni reali, atunci are loc o diminuare a acestor stocuri.
Structura sortimentală are un impact asupra modificării stocurilor în următoarele condiţii:
• dacă structura se modifică în favoarea unor sortimente cu un cost de producţie
comparabil mai mare, se va înregistra o creştere a stocurilor;
• dacă structura se modifică în favoarea unor sortimente cu un cost comparabil mai
mic, are loc o diminuare a nivelului acestor stocuri.
Costul de producţie poate influenţa stocurile de produse finite în sensul creşterii sau
diminuării acestora.
Efectivele de animale constituie o componentă a acestor categorii de stocuri care se
evaluează în contabilitate la costuri de producţie (achiziţie)
Factorii care pot influenţa valoarea acestor efective sunt:
• raportul dintre ritmul intrărilor şi cel al ieşirilor de animale în decursul exerciţiului
financiar;
• structura efectivelor de animale;
• costul de producţie (achiziţie) al animalelor.
Astfel, în situaţia în care ritmul livrărilor este superior ritmului intrărilor de animale va
avea loc o diminuare a valorii acestor efective.
Dacă structura efectivelor se modifică în favoarea categoriilor evaluate la costuri
comparabile (de producţie sau achiziţie) mai mici, are loc diminuarea valorii efectivelor.
În situaţia în care efectivele se achiziţionează (obţin) la un cost de achiziţie (producţie) mai
mic, atunci va avea loc o scădere a valorii acestor efective.
Mărfurile şi ambalajele vizează aspecte legate de latura comercială a întreprinderii.
Modificarea stocului final de mărfuri şi ambalaje depinde de următorii factori:
• raportul între ritmul aprovizionărilor şi cel al desfacerilor de mărfuri;
• structura mărfurilor vândute;
• adaosul comercial practicat;
• regimul circulaţiei ambalajelor: ambalaje refolosibile sau nerefolosibile.
În cazul în care ritmul desfacerilor este superior ritmului aprovizionărilor, se înregistrează
o diminuare a stocului de mărfuri şi ambalaje.
Dacă structura vânzărilor se modifică în favoarea unor grupe de mărfuri cu o cotă de adaos
comercial mai mare, atunci se va înregistra o diminuare a acestor stocuri.
În situaţia în care adaosul comercial aferent stocurilor este în scădere, atunci se va înregistra
o diminuare a stocului de mărfuri şi de ambalaje.
În fine, preluarea operativă de către furnizor a ambalajelor refolosibile (navete cu sticle,
ambalaje din lemn sau plastic), a căror preţ nu este inclus în cel al mărfii vândute, va determina
scăderea valorii acestor stocuri.
II. Creanţele reprezintă sumele băneşti imobilizate temporar la terţi.
Factorii de influenţă a creanţelor sunt:
• cifra de afaceri netă;
• prevederile contractuale privind termenele de încasare;
• garanţiile materiale constituite în cazul insolvabilităţii clienţilor (debitorilor);
• structura vânzărilor;
• calitatea produselor vândute etc.
În general, sporirea cifrei de afaceri netă determină o creştere a volumului creanţelor
comerciale, creştere care pe termen mediu şi lung poate crea probleme de lichiditate financiară
atunci când facturile emise nu sunt încasate la termen. O altă categorie de creanţe o reprezintă
debitorii care reprezintă creanţele faţă de alte persoane fizice sau juridice. În situaţia în care sumele
imobilizate în contul de debitori nu sunt acoperite cu garanţii materiale şi recuperate într-un
termen relativ scurt de timp, atunci apare riscul nerecuperării sumelor imputate pentru diverse
pagube, cu consecinţe nefavorabile asupra lichidităţii financiare a societăţii comerciale.
Dacă structura vânzărilor se modifică în favoarea unor produse cu o valoare mare, atunci
are loc o creştere a soldului creanţelor.
În categoria creanţelor se includ şi alte elemente cum ar fi:
• sume de încasat de la societăţile din cadrul grupului;
• sume de încasat din interese de participare;
• alte creanţe;
• creanţe privind capitalul subscris şi nevărsat.
În general sporirea volumului acestor creanţe poate pune serioase probleme de lichiditate
financiară pentru firmă, dacă sumele prevăzute a se încasa nu sunt înscrise în graficele de
recuperare.
În cazul unor produse de calitate inferioară sau cu defecte ascunse, pot să apară probleme
de încasare a creanţelor, cauzate de remedierea defectelor.
III. Investiţiile financiare pe termen scurt cuprind:
• titlurile de participare deţinute la societăţile din cadrul grupului;
• acţiunile proprii emise de firmă;
• alte investiţii financiare pe termen scurt care pot fi acţiuni cotate sau necotate la
bursă, obligaţiuni emise şi răscumpărate, obligaţiuni cotate şi necotate, alte investiţii financiare pe
termen scurt achiziţionate în vederea realizării unui profit pe termen scurt.
O sporire a valorii acestor investiţii financiare semnifică o direcţionare a surplusului
monetar al firmei, spre piaţa financiară de capital.
IV. Casa şi conturi la bănci
Operaţiunile financiare privind sumele aflate în casieria întreprinderii precum şi alte valori,
se efectuează în conformitate cu regulamentul operaţiunilor de casă, a regulamentelor emise de
Banca Naţională a României şi a altor reglementări emise în acest scop.
Conturile la bănci cuprind valorile de încasat, cum sunt cecurile şi efectele comerciale
depuse la bănci, disponibilităţile în lei şi în valută, cecurile întreprinderii, creditele bancare pe
termen scurt şi dobânzile aferente disponibilităţilor şi creditelor acordate de bănci în conturile
curente.
Investiţiile financiare pe termen scurt împreună cu casa şi conturile la bănci formează
trezoreria întreprinderii.
În dinamică, o sporire a trezoreriei, determină atât consolidarea stărilor de lichiditate şi
solvabilitate financiară, cât şi menţinerea într-un echilibru monetar permanent a întreprinderii şi, pe
această bază, are loc întărirea capacităţii de autofinanţare a acesteia.
3. Cheltuielile în avans sunt cheltuieli care se plătesc în exerciţiul curent dar care se referă
la un exerciţiu financiar viitor când urmează să fie incluse în costuri şi care cuprind cheltuielile cu
chiriile, abonamentele şi alte cheltuieli efectuate anticipat. În general o sporire a volumului acestor
cheltuieli semnifică o direcţionare a surplusului monetar spre obţinerea unor beneficii viitoare.
4. Activele curente includ activele circulante şi cheltuielile înregistrate în avans şi exprimă,
după părerea noastră, capacitatea întreprinderii de a face faţă datoriilor curente, capacitate
exprimată de lichiditatea generală a întreprinderii(fondul de rulment sau capitalul de lucru).

5.1.2. Analiza dinamicii datoriilor


Obligaţiile întreprinderii faţă de terţi cuprind resursele atrase temporar în finanţarea
activităţii, resurse care sunt grupate, după gradul lor de exigibilitate, în următoarele categorii:
• datorii pe termen scurt;
• datorii pe termen lung;
• provizioane pentru riscuri şi cheltuieli;
• veniturile înregistrate în avans;
• subvenţii aferente activelor;
• datorii curente.
1. Datoriile pe termen scurt reprezintă sume ce trebuie plătite terţilor într-o perioadă de un
an. O datorie trebuie clasificată ca datorie curentă atunci când:
• se aşteaptă să fie decontată în cursul normal al ciclului de exploatare;
• este exigibilă în termen de 12 luni de la data bilanţului.
2. Datoriile pe termen lung reprezintă sume ce trebuie plătite într-o perioadă mai mare de
un an. O datorie este clasificată ca fiind pe termen lung, chiar dacă aceasta este exigibilă în 12 luni
de la data bilanţului dacă:
• termenul iniţial a fost pentru o perioadă mai mare de 12 luni; şi
• există un acord de re-finanţare sau de reeşalonare a plăţilor, care a fost încheiat
înainte ca situaţiile financiare anuale să fie autorizate pentru depunere.
Datoriile întreprinderii indiferent de perioada de termenul de exigibilitate se structurează
în:
• împrumuturi din emisiuni de obligaţiuni;
• sume datorate instituţiilor de credit;
• avansuri încasate în contul comenzilor;
• datorii comerciale;
• efecte de comerţ de plătit;
• sume datorate societăţilor din cadrul grupului;
• sume datorate privind interese de participare;
• alte datorii: faţă de personal, datorii fiscale şi sociale.
2. Provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli vizează pe de-o parte provizioanele pentru
pensii şi alte obligaţii similare, iar pe de altă parte vizează alte provizioane şi anume:
• provizioane pentru litigii;
• provizioane pentru garanţii acordate clienţilor;
• provizioane pentru dezafectarea imobilizărilor corporale şi alte acţiuni legate de
acestea;
• provizioane pentru restructurare;
• alte provizioane pentru riscuri şi cheltuieli.
Provizionul este o datorie cu moment de apariţie sau valoare incerte.[1] Provizioanele se pot
distinge de alte datorii cum ar fi furnizorii şi angajamentele pentru că există o incertitudine asupra
momentului sau valorii cheltuielilor viitoare necesare pentru stingerea obligaţiei. Conform
standardului 37(IAS 37) un provizion trebuie recunoscut în poziţia financiară, dacă:
• întreprinderea are o obligaţie prezentă(legală sau constructivă) ca rezultat al unui
eveniment ( eveniment obligativ);
• este probabil necesară o ieşire de resurse încorporate de beneficii economice pentru
stingerea obligaţiei, şi
• poate fi făcută o estimare rezonabilă a valorii obligaţiei.
3. Veniturile în avans cuprind veniturile care se încasează în exerciţiul curent, pentru
produse, lucrări şi servicii, dar care se referă la un exerciţiu financiar ulterior. În categoria acestor
venituri amânate se includ şi subvenţiile aferente activelor, care pot fi primite de la guvernul
propriu-zis, agenţii guvernamentale şi alte instituţii similare naţionale şi internaţionale. Aceste
subvenţii vizează achiziţionarea, construirea sau cumpărarea de active cu ciclu lung de fabricaţie.
4. Datoriile curente reprezintă obligaţii pe termen scurt pe care firma le are faţă de terţi şi
care cuprind datoriile pe termen scurt şi veniturile înregistrate în avans.
5.1.3. Analiza dinamicii capitalurilor proprii
Capitalurile proprii reprezintă dreptul acţionarilor asupra activelor unei persoane juridice,
după deducerea datoriilor [1]. Cu alte cuvinte, diferenţa dintre activele şi datoriile întreprinderii
reprezintă fondurile proprii ale unei firme, care se structurează în următoarele elemente:
capital;
prime de capital;
rezerve din reevaluare;
rezerve;
rezultatul reportat;
rezultatul exerciţiului.
[1]OMFP nr. 306 din 20.02.2002,Op.cit.,pct. 4.133.

Capitalul unei firme se structurează în capitalul social subscris şi/sau vărsat şi în


patrimoniul regiei în funcţie de forma juridică a unităţii.
Capitalul social (CS)cuprinde aportul pe care acţionarii sau asociaţii l-au adus în societate
la constituirea acesteia. Capitalul social poate fi subscris şi/sau vărsat. Capitalul social subscris este
un segment al capitalului social total, care nu s-a materializat în lichidităţi sau în active materiale.
Capitalul social subscris şi vărsat reprezintă de fapt materializarea aportului angajat de acţionari sau
asociaţi la înfiinţarea societăţii.
În conformitate cu prevederile legale[1], capitalul social al societăţilor cu răspundere
limitată este de două milioane de lei, iar al societăţilor pe acţiuni este de 25 milioane lei.
[1] Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale,
republicată în M. Of. nr. 33 din 29.01.1998, art.10 şi 11.
Capitalul social al societăţilor comerciale se poate diviza în părţi sociale sau în acţiuni, în
funcţie de forma juridică a societăţii şi de prevederile contractului de societate.
Capitalul social poate fi modificat prin hotărâri ale adunării generale a acţionarilor sau
asociaţilor, modificări care se regăsesc în acte juridice (acte adiţionale).
Analiza în dinamică a capitalului social evidenţiază modificările intervenite în mărimea
acestuia astfel:
• ICS ≥100 înseamnă că a avut loc o majorare (menţinere) a capitalului social cu
consecinţe favorabile asupra forţei economice a firmei;
• ICS < 100 înseamnă că a avut loc o diminuare a capitalului social.
Majorarea capitalului social se poate realiza prin:
• emisiunea de acţiuni noi;
• majorarea valorii nominale a acţiunilor existente în schimbul unor aporturi în
numerar şi/sau în natură;
• încorporarea rezervelor(altele decât cele legale), a beneficiilorsau a primelor de
emisiune;
• compensarea unor creanţe lichide şi exigibile asupra societăţii cu acţiuni ale acesteia;
• diferenţele favorabile din reevaluarea patrimoniului, care pot fi încorporate în rezerve
şi utilizate apoi la majorarea capitalului social.[1]
[1]Legea 31/1990, Op.cit., art 205
Micşorarea capitalului social se poate realiza prin:
• micşorarea numărului de acţiuni sau părţi sociale;
• reducerea valorii nominale a acţiunilor sau a părţilor sociale;
• dobândirea propriilor acţiuni, urmată de anularea lor;
• scutirea totală sau parţială a asociaţilor de vărsămintele datorate;
• restituirea către acţionari a unei cote-părţi din aporturi, proporţională cu reducerea
capitalului social şi calculată egal pentru fiecare acţiune sau parte socială;
• alte procedee prevăzute de lege.[1]
[1]idem, art. 202
Patrimoniul regiei (PREG) reprezintă partea din capitalul unei regii autonome aflate în
subordonare locală sau centrală. Patrimoniul propriu al regiei este format din bunurile care la data
constituirii acesteia trec efectiv în proprietatea regiei autonome.[1]
În dinamică se pot înregistra trei situaţii:
• IPREG > 100, adică a crescut valoarea patrimoniului regiei;
• IPREG = 100, adică patrimoniul regiei a rămas neschimbat;
• IPREG < 100, adică are loc o diminuare a patrimoniului regiei.
[1] O.G nr.15/1993, publicată în M.Of. nr.202 din 23.08.1993
II. Primele legate de capital (PC) reprezintă „sume de bani rezultate din operaţii de
creştere a capitalului, realizate fie prin aporturi în natură, fie cu ocazia unei fuziuni, ceea ce
presupune emisiunea de acţiuni noi….În practică este rară situaţia în care valoarea de emisiune a
noilor acţiuni corespunde valorii nominale, preţul de emisiune fiind superior valorii nominale. În
aceste cazuri noii acţionari trebuie să plătească nu numai preţul de emisiune ci şi un < dreptde
intrare>caurmarea existenţeiunorplusuride valoare latentă în patrimoniulsocietăţii.”[1]Primelede
capital pot fi de emisiune, de aport, de fuziune şi de conversie, rezultând din operaţii de creştere a
capitalului.
Prima de emisiune se înregistrează în cazul unor noi emisiuni de acţiuni sau părţi sociale şi
se determină ca diferenţă între preţul de emisiune al noilor acţiuni şi valoarea nominală a acţiunilor
atribuite investitorilor cu ocazia creşterii capitalului.
Prima de aport se înregistrează în cazul aporturilor noi în natură şi se calculează ca diferenţă
între valoarea activului aportat şi valoarea nominală a acţiunilor atribuite în schimbul acestui aport.
Prima de fuziune se înregistrează în cazul fuziunii unor firme, şi se calculează ca diferenţă
între valoarea intrinsecă (matematică) a bunurilor primite prin fuziune şi valoarea nominală a
acţiunilor primite de la societatea absorbantă.
Prima de conversie a obligaţiunilor în acţiuni se calculează la conversia obligaţiunilor în
acţiuni, şi se determină ca diferenţă între valoarea de piaţă a unei obligaţiuni şi valoarea acţiunilor
atribuite în schimbul acesteia.[1]
În dinamică, analiza primelor de capital (IPC) vizează două coordonate şi anume:
• IPC ≥ 100, adică are loc o sporire a capitalului propriu prin majorarea primelor de
capital, respectiv are loc o menţinere a capitalului propriu în aceeaşi coordonate evolutive.
• IPC < 100, adică are loc o scădere a primelor şi implicit a capitalurilor proprii.
III. Rezervele din reevaluare (REV) pot include pe de-o parte rezervele din reevaluare
aferente bilanţului de deschidere al primului an de aplicare a ajustării la inflaţie, iar pe de altă parte
pot include rezervele din reevaluări la imobilizările corporale şi financiare. În acest caz rezervele
din reevaluare se determină ca diferenţă între valoarea actualizată şi valoarea înregistrată în
contabilitate a acestor imobilizări. De regulă, operaţiunile de reevaluare sunt efectuate prin firme
specializate şi fac obiectul unor hotărâri de guvern sau unor hotărâri a adunărilor generale a
acţionarilor.

În conformitate cu prevederile legale[1], societăţile comerciale pot proceda la


reevaluarea clădirilor, construcţiilor speciale şi a terenurilor, precum şi a imobilizărilor
corporale în curs de natura clădirilor şi construcţiilor speciale, existente în patrimoniul lor dacă rata
cumulată a inflaţiei în ultimii trei ani consecutivi depăşeşte 100%.
[1]H.G. nr. 403 din19.05 2000, Op.cit.
În conformitate cu prevederile standardului 16(IAS 16), rezervele din reevaluare reprezintă
plusuri rezultate din reevaluarea imobilizărilor numai în măsura în care anterior diminuarea valorii
unor active nu au afectat beneficiile întreprinderii, prin înregistrarea unei cheltuieli. În acest caz
rezervele din reevaluare vor fi înregistrate ca venituri până la concurenţa sumei înregistrate anterior
ca o cheltuială. Dacă diminuarea valorii unui activ nu a afectat profitul (ci a micşorat rezerva din
reevaluare înregistrată anterior), atunci surplusul din reevaluare constat în exerciţiul curent va mări
capitalurile proprii ale întreprinderii.
Surplusul din reevaluare înregistrat în capitalul propriu poate fi transferat direct în rezultatul
reportat numai în cazul în care acesta a fost realizat, prin cedarea sau casarea activului respectiv. Cu
toate acestea, o parte din surplus poate fi realizat pe măsură ce activul respectiv este folosit de
întreprindere; în acest din urmă caz valoarea surplusului realizat este dată de diferenţa dintre
amortizarea calculată pe baza valorii contabile reevaluate şi valoarea amortizării calculate pe baza
costului iniţial al activului.[1]
[1]OMFP 94 din 20.01.2001,Op.cit.,pct. 5.39
IV. Rezervele (REZ) constituie o parte a capitalurilor proprii formată din profitul brut sau
net repartizat la sfârşitul exerciţiului financiar, rezerve care se împart în rezerve legale, rezerve
statutare şi alte rezerve.
• rezervele legale sunt constituite din profitul brut, neimpozitat într-o cotă de 5 %
anual, dar nu mai mult de 20 % din capitalul social al unităţilor cu capital autohton şi 25 % a
unităţilor cu capital mixt.
• rezervele statutare se constituie din profitul net conform reglementărilor legale în
vigoare.
• alte rezerve sunt constituite din profitul net, prin hotărâri ale adunărilor generale ale
acţionarilor, pentru acoperirea unor pierderi neprevăzute, din calamităţi, din diferenţe de curs
valutar, deprecieri ale stocurilor etc.
O sporire a rezervelor determină o creştere a capitalurilor proprii ale agenţilor economici
(IREZ > 100).
V. Rezultatul reportat (REP) se referă fie la pierderea înregistrată în exerciţiul financiar
precedent, fie la profitul amânat la repartizare conform hotărârii adunării generale a acţionarilor. În
cazul pierderii reportate, aceasta trebuie acoperită în decursul a cinci exerciţii financiare viitoare.[1]
O majorare a nivelului acestui indicator semnifică fie o sporire a pierderii, fie o creştere a
profitului nerepartizat comparativ cu exerciţiul precedent.
[1]Legea nr.414 din 26.06.2002 privind impozitul pe profit, publicată în M. Of. nr. 456,
partea I, din 27.06.2002,art 13(1).
VI. Rezultatul exerciţiului (RNE) poate îmbrăca forma profitului net sau a pierderii totale
cauzată de efectuarea unor cheltuieli peste nivelul veniturilor totale.
În situaţia obţinerii unui profit net, o sporire a acestuia, comparativ cu exerciţiul precedent,
reprezintă o cale de autofinanţare a societăţii comerciale.
Patrimoniul public este o parte din patrimoniul regiei constituit din bunurile proprietate
publică pe care regia le are în administrare, fiind inalienabile potrivit art.135, alin.(5) din Constituţia
României ( care –n.n.) se evidenţiază în mod distinct de patrimoniul regiei.[1]
Capitalurile proprii împreună cu patrimoniul public formează capitalurile totale ale
societăţii comerciale.
[1]O.G. nr.15 din 1993, Op.cit., art.2

5.2. Analiza structurilor poziţiei financiare cu ajutorul ratelor


Analiza structurilor poziţiei financiare sau analiza pe verticală a bilanţului vizează
următoarele obiective:[1]
• stabilirea şi evaluarea raporturilor dintre diferite elemente de activ, datorii sau de
capitaluri;
• evidenţierea principalelor mutaţii calitative în starea mijloacelor(activelor) şi a
surselor(datorii şi capitaluri proprii) generate de schimbări interne şi de interacţiunea cu mediul
economico-social;
• aprecierea stării patrimoniale şi financiare;
• fundamentarea politicii şi strategiei financiare.
[1]I. Mihai, ş.a., op. cit., pag. 71.
Ratele de structură se determină fie ca ponderi ale grupelor de active în totalul activelor, fie
ca ponderi ale grupelor de datorii în totalul acestora, respectiv ponderea elementelor de capital în
totalul acestuia.

5.2.1 Analiza activelor cu ajutorul ratelor de structură


Ratele de structură ale activelor se grupează în:
• rata generală a imobilizărilor;
• rata generală a activelor circulante, care la rândul ei se descompune în:
• rata stocurilor;
• rata creanţelor;
• rata trezoreriei care se descompune în:
 rata investiţiilor financiare pe termen scurt;
 rata sumelor aflate în casa şi în conturile bancare ale întreprinderii.
• rata cheltuielilor în avans.

5.2.2. Analiza datoriilor cu ajutorul ratelor de structură


Ratele de structură ale datoriilor (capitalurilor străine) evidenţiază ponderea pe care
diferitele categorii de datorii o deţin în totalul acestora.
Ratele capitalurilor străine pot fi structurate astfel:
 rata datoriilor pe termen scurt (RDTS);
 rata datoriilor pe termen lung (RDTL);
 rata provizioanelor pentru riscuri şi cheltuieli (RPV);
 rata veniturilor în avans (RVAV);
 rata datoriilor curente (RDCR).

5.2.3. Analiza capitalurilor cu ajutorul ratelor de structură


Ratele de structură ale capitalurilor pun în evidenţă modalităţile de asigurare cu resurse
proprii a efortului financiar al întreprinderii. În acest sens se au în vedere atât evoluţia capitalului
social al firmei, cât şi dimensiunea rezervelor constituite atât în urma reevaluării activelor precum şi
a rezervelor constituite din profitul net realizat din activitatea curentă.
În categoria acestor rate se includ:
1) Rata capitalurilor proprii (RCPR)din care:
 Rata capitalului (RC);
 Rata primelor de capital (RPC);
 Rata rezervelor din reevaluare (RREV);
 Rata rezervelor (RREZ);
 Rata rezultatului reportat (RREP);
 Rata rezultatului exerciţiului (RRNE);
2) Rata patrimoniului public (RPUB).
5.3. ANALIZA LICHIDITĂŢII II ŞI SOLVABILITĂŢII FINANCIARE
Lichiditatea şi solvabilitatea financiară exprimă capacitatea unei întreprinderi de a face faţă
plăţilor scadente (la termen). În timp ce lichiditatea financiară reflectă capacitatea de plată pe
termen scurt (de obicei durata exerciţiului financiar), solvabilitatea vizează coordonatele pe termen
mediu şi lung ale plăţilor unei întreprinderi.

5.3.1. Analiza lichidită lichidităţţii financiareii financiare


•Standardele Internaţionale de Contabilitate[1]evidenţiază faptul că lichiditatea se referă la
disponibilităţile de numerar în viitorul apropiat, după luarea în calcul a obligaţiilor financiare
aferente acestei perioade.
[1]O.M.F.P. nr. 94/2001, publicat în M. Of. nr.
85/20.02.2001
21.12.2010 213
După părerea unor specialişti din ţară şi străinătate rezultă următoarele aspecte:
 lichiditatea evidenţiază disponibilităţile de numerar în viitorul apropiat;
 lichiditatea financiară este o componentă a diagnosticului financiar;
 lichiditatea financiară reprezintă o formă a capacităţii de plată;
 lichiditatea financiară există numai în şi prin formele sale;
 lichiditatea financiară este o componentă a capacităţii de îndatorare a societăţii
comerciale.
După părerea noastră, lichiditatea financiară este o stare a echilibrului financiar care
exprimă capacitatea de plată, pe termen scurt, a unei întreprinderi, prin sincronizarea în timpul
exerciţiului financiar a intrărilor şi ieşirilor de numerar.
Starea de lichiditate financiară este proprie circuitului financiar al agentului economic,
lichiditate care depinde de următorii factori:
 în primul rând, de raportul dintre viteza de rotaţie a creanţelor şi viteza de rotaţie a
obligaţiilor. Astfel, cu cât timpul între două încasări succesive se diminuează, iar timpul între două
plăţi succesive creşte, fără a afecta majorările de întârziere, cu atât se consolidează starea de
lichiditate;
 în al doilea rând, considerăm că o trezorerie netă pozitivă consolidează starea de
lichiditate;
 în al treilea rând, credem că o amortizare accelerată, consolidează rezervele monetare
necesare plăţilor scadente;
 în al patrulea rând, apreciem că sporirea provizioanelor pentru riscuri şi cheltuieli,
poate reprezenta o sursă reală de lichiditate;
 în al cincilea rând, suntem de părere că starea de profitabilitate reală (bancară) este o
componentă fundamentală a lichidităţii financiare;
 un cash-flow pozitiv din activitatea de exploatare, de investiţii şi din activitatea de
finanţare consolidează starea de lichiditate.

5.3.1.2. Modele de analiză a lichidităţi financiare


După părerea noastră, formele lichidităţii financiare sunt:
• lichiditatea generală (LG, FR, WK);
• lichiditatea intermediară(Testul Acid, Rata imediată) (LI);
• lichiditatea efectivă(LE).
Lichiditatea generală (Fond de rulment, Capital de lucru, Active circulante, respectiv
datorii curente nete) reflectă capacitatea activelor curente disponibile (stocuri, facturi neîncasate,
plasamente pe termen scurt, cheltuieli în avans) de a se transforma în disponibilităţi băneşti, care să
acopere datoriile scadente ale întreprinderii. Lichiditatea generală îmbracă, după părerea noastră,
două forme şi anume:
• forma absolută, calculată ca diferenţă între activele curente (ACR) şi datoriile
curente (DCR):
unde ACR – reprezintă activele circulante şi cheltuielile în avans
LG (FW, WK) = ACR – DCR de unde rezultă că:
 > 0 = excedent de lichiditate generală
 = 0 = echilibru general al lichidităţii
 < 0 = ilichidiate generală

• forma relativă, calculată ca rată a lichidităţii generale:

RLG = ACR/DCR * 100 → > 100 = acoperire excedentă a datoriilor


= 100 = acoperire integrală a datoriilor
< 100 = acoperire parţială a datoriilor
Se apreciază că firma are o lichiditate favorabilă în cazul în care rata lichidităţii este
cuprinsă între 200 % şi 250 %.[1]. În opinia altor specialişti, rata lichidităţii trebuie să fie peste 150
%.[2]
În literatura de specialitate anglo-americană[3] se apreciază că rata lichidităţii generale
trebuie să fie de cel puţin 200 %.
După părerea noastră, intervalul de siguranţă financiară al indicatorului este cuprins între
150 % şi 250 %.
[1]Ordinul Ministrului Finanţelor nr. 596 din 28.03.1995, Op.
cit., pag. 15
•[2]H.G.R. nr. 364 din 10.05.1999, Op. cit.
•[3]Terry Gaskin, Op. cit., pag. 23
21.12.2010 220
Lichiditatea intermediară (Acid Ratio, QuickRatio) evidenţiază capacitatea activelor
curente (altele decât stocurile) de a participa la finanţarea datoriilor scadente. Lichiditatea
intermediară, după părerea noastră, îmbracă la rândul ei două forme, şi anume:
 forma absolută, calculată ca diferenţă între activele curente rămase (după deducerea
stocurilor) şi datoriile curente, astfel:
LI = (ACR – DCR) – 100 → > 0 = excedent de lichiditate
= 0 = echilibru al lichidităţii
< 0 = ilichiditate intermediară

 forma relativă, calculată ca un raport procentual între activele circulante rămase


(după deducerea stocurilor) şi datoriile scadente, adică:
RLG = ACR – S/DCR * 100 → > 100 = acoperire intermediară excedentă
= 100 = acoperire intermediară integrală
< 100 = acoperire intermediară parţială
Normele legale[1] prevăd ca valoarea indicatorului să fie cuprinsă între
50 % [2] şi 100 %. TerryGaskin apreciază că nivelul optim al indicatorului trebuie să fie de
100 %.[3]
După părerea noastră, intervalul de siguranţă financiară al indicatorului este cuprins între 50
% şi 100 %.
[1]Ordinul Ministrului Finanţelor nr. 596 din 28.03.1995, Op.
cit., pag. 15
[2]H.G.R. nr. 364 din 10.05.1999, Op. cit., pag. 9
[3]Terry Gaskin, Op .cit., pag. 23
Lichiditatea efectivă măsoară gradul în care disponibilităţile băneşti acoperă plăţile
scadente. Lichiditatea efectivă îmbracă, la rândul ei două forme, şi anume:
 forma absolută, calculată ca diferenţă între titlurile de plasament, disponibilităţile
băneşti şi valorile existente în casierie (TR), pe de-o parte, şi plăţile scadente, pe de altă parte,
adică:
LE = TR – DCR → > 0 = trezorerie excedentă
= 0 = echilibru de trezorerie
< 0 = deficit de trezorerie
 forma relativă, calculată ca un raport procentual între disponibilităţile băneşti şi
datoriile pe termen scurt, adică:
RLE = TR/DCR*100 → > 100 = acoperire excedentară
= 100 = acoperire integrală
< 100 = acoperire parţială

Lichiditatea este favorabilă în cazul în care indicatorul se apropie de 100%. [1]


După părerea noastră, intervalul de siguranţă financiară este cuprins între 50% şi 100 %.
RLE = CAN/DCRT*RE/CAN*AB/RE*AC/AB*TR/AC*100 = KD.RE.GA.GC.GB
unde:
•KD- reprezintă rotaţia obligaţiilor;
•RE- reprezintă rentabilitatea din exploatare;
•GA-reprezintă gradul de participare a activelor la obţinerea profitului;
•GC-reprezintă ponderea activelor circulante în totalul activelor;
•GB- reprezintă ponderea trezoreriei în totalul activelor circulante.
21.12.2010 230
Din modelul de analiză prezentat mai sus rezultă că un grad înalt de lichiditate reală
(efectivă) se poate obţine în condiţiile:
 accelerării rotaţiei obligaţiilor;
 sporirii rentabilităţii din exploatare;
 unui grad ridicat de participare activelor la circuitul economic;
 unei ponderi însemnate a activelor circulante în totalul activelor bilanţier;
 unei ponderi însemnate a disponibilităţilor băneşti în totalul activelor circulante.

5.3.2. Analiza solvabilităţii financiare


Standardele Internaţionale de Contabilitate menţionează faptul că solvabilitatea se referă la
disponibilităţile de numerar pe o perioadă mai mare de un an în care urmează să se onoreze
angajamentele financiare scadente.[1]
[1]O.M.F.P. nr. 94/29.01.2001, publicat în M.
Of. nr. 85/20.02.2001
Din diversele opinii referitor la solvabilitatea financiară rezultă următoarele concluzii:
 solvabilitatea vizează disponibilităţile de numerar pe o perioadă mai mare de un an;
 solvabilitatea exprimă gradul de acoperire a creditelor;
 solvabilitatea se măsoară prin ratele de solvabilitate (adică active realizabile raportate
la datorii exigibile);
 solvabilitatea înseamnă capacitatea unei firme de a face faţă scadenţelor (pe termen
lung sau scurt);
 solvabilitatea exprimă gradul în care firmele fac faţă obligaţiilor de plată.
După părerea noastră, starea de solvabilitate trebuie analizată din punctul de vedere al
funcţiei sale, pe de-o parte, şi a orizontului de timp la care se referă, pe de altă parte. De aceea,
considerăm că solvabilitatea exprimă capacitatea unei întreprinderi de a rambursa la scadenţă (mai
mare de un an) ratele curente faţă de bănci şi alte instituţii financiare.
În acelaşi timp considerăm că solvabilitatea este o stare a echilibrului financiar care măsoară
valoarea capitalului, faţă de mărimea patrimoniului.
Din aceste definiţii rezultă în primul rând că solvabilitatea este specifică mai multor circuite
financiare, derulate pe parcursul unor exerciţii financiare consecutive.
În mod similar cu lichiditatea financiară, solvabilitatea depinde de factorii enunţaţi în acest
caz.
Solvabilitatea vizează capacitatea de rambursare a ratelor curente angajate cu băncile şi
instituţiile financiare.
Totodată apreciem că solvabilitatea este influenţată de viteza de rotaţie a imobilizărilor
corporale.
Nu în ultimul rând, credem că solvabilitatea depinde de politica monetar-bancară, de
stabilitatea economică şi politică dintr-o ţară.

5.3.2.2. Modele de analiză ale solvabilităţi financiare


Solvabilitatea financiară se exprimă cu ajutorul mai multor modele.
• Solvabilitatea financiară generală exprimă capacitatea unei firme de a rambursa la
scadenţă ratele curente pentru creditele pe termen mediu şi lung rămase de achitat. Solvabilitatea
financiară se exprimă în mărimi absolute şi relative.
 Forma absolută se determină ca diferenţă între activele rămase (după deducerea
obligaţiilor curente) şi ratele curente, adică :

SG = ArT – RC → > 0 = excedent de solvabilitate


= 0 = echilibru al solvabilităţii
< 0 = insolvabilitate
ATR = AI + LG
 Forma relativă se determină ca raport procentual între cele două mărimi menţionate
anterior:
RSG = A1T/RC * 100 → > 100 = grad de acoperire excedentar
= 100 = solvabilitate integrală
< 100 =solvabilitate parţială
După părerea noastră, intervalul de siguranţă financiară a indicatorului este cuprins între 80
% şi 180 %.
Unii analişti britanici, sunt de părere că starea de solvabilitate este pusă în evidenţă prin
intermediul ratelor de dependenţă financiară (The debt equity ratio).[1]
[1]J.Kind-Accounting and Finance for
Managers,Clays Ltd.,St.Ives plc,U.K, 1999, pag.68

DER = (CBS + CBTL – TR) /CPR * 100


Intervalul de siguranţă financiară pentru acest indicator este cuprins între 0% şi 50%.
O variantă a indicatorului ratei dependenţei financiare este rata dependenţei financiare în
raport cu totalul finanţării afacerii, adică:
DDER = (CBS + CBTL) / (CBS +CBTL + CPR) * 100
Starea de solvabilitate financiară poate fi pusă în evidenţă cu ajutorul ratei pârghiei
financiare ( Financial Leverage Ratio) calculată fie ca un raport între totalul datoriilor şi totalul
activelor, fie ca un raport între totalul datoriilor şi capitalurile proprii, adică:

FLRA = DT/AT*100

FLRC = DT/CPR*100
Indicatorul evidenţiază în ce măsură resursele economice ale firmei s-au procurat din capital
străin.[1]
[1]M.Backer,P.T.Elgers,R.J.Asebrook-
Financial Accounting,Harcourt Brace
Jovanovich, Inc.,N.Y, USA,1988, pag.607
Solvabilitatea financiară a întreprinderii este evidenţiată şi de indicatorul gradul de
acoperire a dobânzii (Times-Interest-Earned-Ratio), care se determină ca un raport între profitul
net înainte de plata taxelor şi a dobânzilor(Earnings Before Interestand Taxes-EBIT) şi totalul
dobânzilor achitate, adică:

TIER = (RNE + IP +CHD)/CHD = EBIT/CHD

Indicatorul pune în evidenţă gradul de acoperire a dobânzilor din veniturile obţinute.[1]


Din analiza factorială a ratei solvabilităţii generale
rezultă că o sporire a acesteia poate avea loc astfel:
• în condiţiile scăderii gradului de îndatorare al firmei;
• în condiţiile sporirii gradului de lichiditate a activelor;
• în condiţiile contractării unor împrumuturi pe termen mediu şi lung.
CAPITOLUL 6. ANALIZA PERFORMANŢEI FINANCIARE
6.1. Aspecte generale privind analiza performanţei financiare a întreprinderii
Menţinerea în afaceri a societăţilor comerciale este condiţionată de desfăşurarea de către
acestea a unei activităţi raţionale, eficiente. În economia de piaţă, activitatea economică raţională
este activitatea care generează profit.
Termenul de profit provine din limba latină, de la cuvântul proficere, care înseamnă a
progresa, a obţine rezultate, a obţine beneficiu.
În opinia altor autori[1]prin profit se înţelege venitul adus de capitalul utilizat într-o
întreprindere, reprezentând diferenţele dintre încasările efective şi totalul cheltuielilor aferente
veniturilor.
După părerea economiştilor francezi[2], profitul reprezintă „aptitudinea unei întreprinderi de
a degaja un rezultat exprimat în unităţi monetare”.
În opinia altor specialişti, profitul (beneficiul) „ca indicator absolut (de mărime) a
rentabilităţii, constituie premisă şi consecinţă a unei „afaceri”.[3]
Profitul sau beneficiul este expresia bănească a câştigului obţinut în urma unei operaţiuni,
acţiuni sau activităţi.
Condiţia generală a obţinerii profitului este activitatea economică. Rezultatul acesteia se
calculează ca diferenţă între preţul de vânzare şi costul de obţinere al produsului sau prestării
serviciului către terţi.
Situaţiile financiare ale unei întreprinderi conţin o serie de legături caracteristice tipului de
activitate desfăşurată de către întreprindere, legături care pot fi puse în evidenţă, prin analiza
componentelor individuale ale fiecărei situaţii financiare în parte precum şi prin analiza ratelor
specifice performanţei financiare. Situaţiile financiare reflectă în acelaşi timp condiţiile din sectorul
de activitate al întreprinderii şi, în general, condiţiile dintr-o economie şi urmează deciziilor
adoptate la nivelul managementului în vederea coordonării întregii activităţi a companiei.

6.2. Analiza contului de profit şi pierdere


O dimensiune a performanţei financiare este evidenţiată cu ajutorul contului de profit şi
pierdere. Contul de profit şi pierdere prezintă rezultatele activităţilor de exploatare, financiară şi
extraordinară pe o perioadă de timp determinată, de obicei durata exerciţiului financiar. Această
situaţie financiară furnizează informaţii utilizate atât pentru evaluarea performanţei anterioare a
unei întreprinderi, cât şi pentru estimarea viitoarelor rezultate financiare ale întreprinderii.

6.2.1. Analiza de ansamblu a performanţei pe baza


contului de profit şi pierdere
Contul de profit şi pierdere grupează veniturile şi cheltuielile unei întreprinderi pe tipuri de
activitate şi anume:
• activitatea de exploatare;
• activitatea financiară;
• activitatea extraordinară.
Contul de profit şi pierdere este situaţie financiară anuală în care se regrupează fluxurile de
exploatare, financiare şi extraordinare ale unei întreprinderi. Cu ajutorul lui se explică modul de
constituire a rezultatului exerciţiului în diferite etape permiţând desprinderea unor concluzii legate
de nivelul performanţelor economice ale activităţii desfăşurate de o firmă într-o anumită perioadă
de gestiune.
Fluxurile economice reflectate cu ajutorul contului de profit şi pierdere pot fi grupate în:
a) Fluxuri de exploatare, care cuprind operaţiuni economice cu caracter specific, obişnuit şi
repetitiv, care vizează activitatea normală şi curentă a unei întreprinderi, excluzând influenţa unor
factori cu caracter financiar sau extraordinar.
Operaţiunile de exploatare permit determinarea rezultatului din exploatare, rezultat real,
generat de activitatea de bază a întreprinderii.
b) Fluxurile financiare sunt acele operaţiuni economice care se referă la activitatea
financiară şi care au un caracter obişnuit, repetitiv şi specific.
Fluxurile financiare permit determinarea rezultatului financiar.
Fluxurile de exploatare şi financiare formează fluxurile curente care generează rezultatul
curent al exerciţiului.
c) Fluxurile extraordinarecuprind operaţiuni economice care nu au legătură directă cu
obiectul normal de activitate al întreprinderii. Operaţiunile din această categorie au un caracter
accidental. Fluxurile extraordinare permit determinarea rezultatului extraordinar.
Prinînsumareaacestorrezultateparţialeseobţinerezultatul
Un prim aspect al analizei de ansamblu a profitabilităţii este acela de identificare a ponderii
fiecărei categorii de rezultateîn rezultatul brut al exerciţiului, şi anume:
• ponderea rezultatului exploatării (GE):
• ponderea rezultatului financiar (GF):
• ponderea rezultatului extraordinar (GEX):
Din evaluarea acestor indicatori rezultă contribuţia fiecărei subactivităţila eficienţa (sau
ineficienţa) generală a întreprinderii, pe de-o parte, respectiv importanţa fiecărei subactivităţi în
totalul activităţii desfăşurate, într-un exerciţiu financiar, de către întreprindere, pe de altă parte.
Un alt aspect urmărit în cadrul analizei de ansamblu vizează modul de formare al fiecărui
indicator în parte, şi anume:
Rezultatul din exploatare (RE) se calculează ca diferenţă între veniturile din exploatare
(VE) şi cheltuielile de exploatare (CE), adică:
Rezultatul de exploatare evidenţiază rentabilitatea economică a unei întreprinderi,
corespunzătoare activităţii normale, curente a acesteia.
Rezultatul financiar (RF) se determină ca diferenţă între veniturile financiare (VF) şi
cheltuielile financiare (CF), adică:
Rezultatul financiar este un indicator care măsoară rentabilitatea unei întreprinderi la nivelul
fluxurilor financiare.
Rezultatul extraordinar (REX) se calculează ca diferenţă între veniturile extraordinare
(VEX) şi cheltuielile extraordinare (CEX), şi anume:
Rezultatul extraordinar este un indicator care evidenţiază rentabilitatea unei întreprinderi la
nivelul fluxurilor extraordinare.
Prin compunerea rezultatelor activităţii de exploatare şi financiare se obţine rezultatul curent
al exerciţiului (RCE), adică:
Rezultatul curent al exerciţiului este un indicator care măsoară rentabilitatea unei
întreprinderi din activitatea de exploatare şi financiară.
Un alt indicator de rezultate este rezultatul brut al exerciţiului (RBE), care rezultă din
compunerea rezultatului curent al exerciţiului cu rezultatul extraordinar, astfel:
Rezultatul brut al exerciţiului este un indicator care măsoară mărimea resurselor financiare
de care dispune o întreprindere înainte de impozitare.
Un aspect esenţial al analizei contului de profit şi pierdere îl constituie analiza pe verticală a
acestuia pe o perioadă de 3-5 ani, care pune în evidenţă raporturile în care se află diferitele
componente faţă de veniturile totale ale exerciţiului financiar.
Analiza structurală a fiecărui rezultat parţial (intermediar) va evidenţia contribuţia fiecărei
componente la obţinerea rezultatului economic respectiv. În acest sens, analiza se adânceşte pe
patru niveluri, şi anume:
• nivelul de exploatare;
• nivelul financiar;
• nivelul extraordinar;
• nivelul global.
a) Nivelul de exploatare
Componenta principală a contului de profit şi pierdere o reprezintă activitatea de exploatare.
În cadrul analizei se pun în evidenţă factorii de influenţează veniturile, cheltuielile şi rezultatul din
exploatare.
Venituriledin exploatarepun în evidenţă pe de-o parte, intrările de active în unitate, iar pe
de altă parte, diminuarea obligaţiilor întreprinderii ca urmare a vânzării produselor, executării
lucrărilor şi prestării serviciilor către terţi. Cifra de afaceri netă aferentă vânzărilor poate fi majorată
fie printr-un volum sporit al bunurilor vândute, fie prin majorarea preţurile practicate, fie prin
ambele metode. Capacitatea întreprinderii de a schimba unul sau ambii factori va depinde de
cererea pentru produsele întreprinderii, de poziţia firmei în competiţia în care s-a angajat, precum şi
de condiţiile oferite întreprinzătorului de mediul economic.
Cheltuielile din exploatare reflectă, pe de-o parte ieşirile de active din unitate, iar pe de
altă parte, creşterea obligaţiilor întreprinderii faţă de terţi, ca urmare a atragerii şi consumării
fondurilor în procesul de generare a veniturilor. Cheltuielile ocazionate de obţinerea produselor
includ cheltuielile de personal şi cheltuielile materialele directe, precum şi cheltuielile indirecte.
Cheltuielile reflectă, în ultimă instanţă, o diminuare a capitalului propriu al acţionarilor, care se
concretizează fie prin micşorarea valorii unor active, fie prin creşterea unor obligaţii.
În cadrul analizei rezultatului exploatării analistul trebuie să aibă în vedere atât factorii care
pot dinamiza cifra de afaceri netă câtşi factorii care pot contribui la reducerea costurilor. Astfel,
factorii care pot influenţa volumul vânzărilor unei întreprinderi sunt:
• condiţiile generale din economie care au impact major asupra cererii consumatorului
pentru anumite produse;
• structura produselor şi segmentul de piaţă al firmei;
• comportamentul firmei pe piaţă, comparativ cu cel al concurenţilor săi.
Factorii care pot influenţa preţul, pe care o firmă îl poate practica, pentru produsele
comercializate sunt, după părerea noastră:
• rata inflaţiei;
• controlul preţurilor, exercitat de guvern;
• cererea consumatorilor;
• concurenţa.

3.1. Analiza soldurilor intermediare de gestiune


Pe baza contului de profit şi pierdere se pot calcula o serie de indicatori valorici privind
volumul şi rentabilitatea activităţii întreprinderii.
Principalele solduri intermediare de gestiune sunt:
1. Marja comercială (MC) este principalul indicator al întreprinderilor din sfera distribuţiei
sau al laturii comerciale a întreprinderilor productive. Marja comercială permite analistului să facă
comparaţii între întreprinderi şi reprezintă o etapă importantă în stabilirea ”Marjei asupra costurilor
variabile” indicator pe baza căruia se determină pragul de rentabilitate. Marja comercială se
determină ca diferenţă între veniturile din vânzările de mărfuri şi costul mărfurilor vândute.
Marja comercială depinde atât de sporirea volumului vânzărilor cât şi de reducerea costului
de achiziţie a acestor mărfuri. Creşterea veniturilor din vânzări se poate datora şi datorită unui vad
comercial favorabil. Existenţa acestuia obligă întreprinderea să crească preţul de vânzare al
produselor şi implicit să obţină un profit superior perioadei precedente.
2. Valoarea adăugată (VA) reprezintă sporul de valoare pe care întreprinderea îl adaugă la
serviciile şi bunurile achiziţionate de la terţi. Creşterea de valoare rezultă din utilizarea eficientă a
factorilor de producţie îndeosebi a factorilor muncă şi de capital, şi sporeşte valoarea materialelor
subansamblurilor, energiei, serviciilor cumpărate de întreprindere de la terţi. Importanţa analizei
valorii adăugate rezultă din faptul că din valoarea adăugată se face remunerarea participanţilor
direcţi şi indirecţi la activitatea economică a întreprinderii.

 VA = MC + Producţia exerciţiului – Consumuri provenite de la terţi


 Producţia exerciţiului = Producţia vândută + Producţia stocată + Producţia
imobilizată
 Consumuri provenite de la terţi = Materii prime + Lucrări şi servicii
 executate de terţi

3. Excedentul brut din exploatare ( EBE ) exprimă acumularea brută de fonduri din
activitatea de exploatare dat fiind faptul că amortizarea şi provizioanele sunt cheltuieli incluse în
costuri dar care nu sunt plătite, acestea regăsindu-se în acumulările băneşti ale întreprinderii.
Excedentul brut al exploatării întreprinderii, exprimă capacitatea de autofinanţare a investiţiilor din
amortizări, provizioane şi profit, capacitatea de achitare a datoriilor către bugetul statului precum şi
capacitatea de remunerare a investiţiilor de capital.

 EBE = VA + Subvenţii de exploatare – Impozite – Taxe – Cheltuieli cu


personalul

4. Rezultatul exploatării
Rezultatul exploatării evidenţiază profitul sau pierderea înregistrată din activitatea
principală a întreprinderii şi se poate determina fie luând în considerare veniturile şi
cheltuielile din exploatare fie pornind de la rezultatul brut din exploatare.

 RE = VE – CE
sau

 RE = EBE
+ Venituri din amortizări
+ Alte venituri din exploatare şi provizioane din
exploatare
- Cheltuieli cu amortizările
- Altecheltuieli de exploatare şi provizioanele

5. Rezultatul curent al exerciţiului (RC)


Indicatorul pune în evidenţă rentabilitatea activităţii de exploatare şi a activităţii de finanţare
a acesteia din fonduri străine. Rezultatul curent al exerciţiului se poate determina prin adiţionarea la
rezultatul exerciţiului a rezultatului financiar aferent finanţării activităţii curente.

 RC = RE + Venituri financiare – Cheltuieli financiare

6. Rezultatul extraordinar (REX)


Cu ajutorul acestui indicator se pune în vedere dimensiunea activităţii de asigurare a
firmei împotriva cutremurelor, calamităţilor şi dezastrelor, pe de-o parte şi despăgubirile de
care a beneficiat firma în urma producerii acestor evenimente, pe de altă parte. Indicatorul se
determină ca diferenţă între veniturile şi cheltuielile extraordinare:

 REX = VEX – CEX

7. Rezultatul brut al exerciţiului se determină prin însumarea rezultatului curent al


exerciţiului şi a rezultatului brut extraordinar, valoarea nominală a acestuia trebuie să fie egală cu
soldul contului de profit şi pierdere.

 RBE = RC + REX
8. Rezultatul net al exerciţiului exprimă mărimea absolută a rentabilităţii financiare cu
care sunt remuneraţi acţionarii întreprinderii pentru capitalurile proprii subscrise şi vărsate.
Indicatorul se determină ca diferenţă între rezultatul brut al exerciţiului şi impozitul pe profit.

 RNE = RBE – IP

Impozitul pe profit se determină prin aplicarea cotei de impozit asupra rezultatului brut
impozabil(RBI). Acesta se determină prin corectarea rezultatului brut al exerciţiului cu cheltuielile
nedeductibile(care se adună) şi cu veniturile neimpozabile(care se scad):

 RBI = RBE + CND -VNI

6.3.2 Inflaţia şi contul de profit şi pierdere


Contul de profit şi pierdere evidenţiază rezultatele înregistrate de o întreprindere într-o
perioadă de timp chiar şi atunci când volumul de activitate rămâne constant iar veniturile şi
cheltuielile cresc de la an la an. În condiţiile hiperinflaţiei, societăţile comerciale înregistrează
creşteri permanente, fictive. Deoarece declaraţiile financiare însumează datele mai multor luni,
măsurile care se adoptă de manageri sunt diferite. Astfel veniturile întreprinderilor care au vânzări
concentrate la începutul anului sunt subestimate iar veniturile întreprinderilor cu vânzări
concentrate la sfârşitul anului sunt supraestimate.
Un aspect important în analiza financiară a întreprinderii, îl condiţii de hiperinflaţie, îl
constituie gruparea datelor din bilanţîn două categorii şi anume poziţii monetare şi nemonetare.
În categoria poziţiilor monetare includem: numerarul, creanţele precum şi obligaţiile
comerciale, fiscale şi bancare. În condiţii de inflaţie puterea de cumpărare asociată acestor poziţii
descreşte în timp.
Activele monetare generează pierderi ca urmare a reducerii puterii de cumpărare a
numerarului sau a intrărilor viitoare de numerar cum ar fi creanţele, care ar trebui decontate la
valoarea actualizată, iar diferenţa faţă de valoarea istorică trebuie ajustată la valoarea netă a
vânzărilor.
Pasivele monetare generează câştiguri ca urmare a reducerii puterii de cumpărare a ieşirilor
viitoare de numerar, cum ar fi conturile de creditori (care trebuie decontate la valoarea actualizată,
iar diferenţa trebuie ajustată la costul istoric al stocurilor) şi datoriile bancare.
Având în vedere că poziţiile monetare sunt deja exprimate la o valoare actualizată, nu se mai
impune corectarea monetară a acestora pentru rectificarea bilanţului. Pe de altă parte, deoarece
activele generează pierderi monetare, iar pasivele generează câştiguri monetare, se impune ca
diferenţele care apar din aceste ajustări, să fie reflectate în declaraţia privind impozitul pe profit.
Poziţiile nemonetare sunt formate din active imobilizate, active pe termen lung, stocuri şi
capital propriu. Întrucât aceste poziţii nemonetare au fost achiziţionate în trecut, costurile lor
istorice sunt mai scăzute decât valoarea lor actuală în condiţii de inflaţie. După părerea noastră nu
se pot identifica câştiguri sau pierderi monetare din poziţiile nemonetare, astfel încât corectarea
valorică a acestor poziţii nu va afecta declaraţia privind impozitul pe profit.Totuşi, deoarece
activele şi pasivele nemonetare au fost achiziţionate în trecut, se impune ca balanţa activelor sau a
capitalului propriu, să fie reevaluată în bilanţ, în preţuri actualizate.
Pentru un împrumut în valută străină, întreprinderea trebuie să plătească dobândă, care
constituie cheltuieli financiare efective, şi va suporta şi eventualele influenţe negative ale cursului
de schimb al monedei naţionale. După părerea noastră, toate pierderile cauzate de cursul de schimb,
suportate pentru împrumuturile în valută trebuie reclasificate şi înregistrate de la poziţia de
cheltuieli financiare la poziţia de pierderi aferente acestor elemente monetare.

6.4. Analiza performanţei financiare pe baza ratelor


Ratele reprezintă instrumente utile de analiză care sintetizează un volum mare de date într-o
formă mai uşor de înţeles, de interpretat şi de comparat. Ele evidenţiază în acelaşi timp, anumite
limite care trebuie analizate pentru fiecare caz în parte. La compararea ratelor din perioade diferite,
trebuie avute în vedere condiţiile în care îşi desfăşoară activitatea întreprinderea, precum şi impactul
anumitor modificări asupra rapoartelor financiare cum ar fi: modificarea condiţiilor economice, a
procesului productiv, a diferitelor linii de producţie sau a pieţelor geografice deservite.
Ratele nu constituie punctul final al analizei şi nu reprezintă prin ele însele elementele
pozitive (punctele forte) sau negative (punctele slabe, slăbiciunile) ale activităţii unei întreprinderi
sau ale managementului acesteia. Ratele indică, după părerea noastră, doar domeniile care necesită
o investigare suplimentară.
Analiza pe baza ratelor construite de către analist, din situaţiile financiare, trebuie combinată
cu investigarea altor factori, înainte să se formuleze concluzii pertinente şi să se facă recomandări
pentru măsurile ce trebuie adoptate de conducerea întreprinderii.
Aprecierea cu privire la faptul că un anumit indice este prea ridicat, prea scăzut sau
corespunzător depinde de modul de interpretare a rezultatelor de către analist care are în vedere pe
de-o parte, atât tipul de activitate al întreprinderii şi cât şi poziţia întreprinderii în cadrul sectorului,
iar pe de altă parte, strategia adoptată de întreprindere pe o piaţă particulară.
Obiectivul analizei variaţiei ratelor constă în determinarea cauzelor şi a efectelor pe care
ratele le au asupra capacităţii companiei de a-şi rambursa datoria.
Analiza unilaterală a unei singure rate sau a mai multor rate poate genera, după părerea
noastră, concluzii eronate asupra echilibrului financiar al întreprinderii. Iată de ce, o analiză
combinată a ratelor cu alte informaţii privind managementul întreprinderii şi informaţii despre
condiţiile economice în care întreprinderea îşi desfăşoară activitatea, va evidenţia cu siguranţă
imaginea fidelă asupra întreprinderii. În acest sens se impune o analiză a variaţiilor înregistrate de
respectivele rate pe parcursul unei perioade de timp pentru a se putea stabili schimbările ce pot
interveni în funcţionarea întreprinderii şi posibilul impact pe care aceste rate îl pot produce asupra
bonităţii companiei.
În cazul în care valoarea unui indicator al întreprinderii diferă semnificativ de media pe
ramură se impune analizarea cauzelor care au determinat respectiva situaţie în vederea evaluării, în
acest fel, a efectelor pe care acestea le produc asupra bonităţii întreprinderii analizate.

6.4.1. Analiza rentabilităţii capitalului propriu


Un prim aspect urmărit în analiza performanţei întreprinderii se referă la rentabilitatea
capitalului propriu care poate fi pusă în evidenţă cu ajutorul indicatorului „Rata rentabilităţii
capitalului propriu” care se determină ca un raport între profitul net şi capitalul propriu:

ROE =RNE/CPR x 100

În literatura de specialitate indicatorul este întâlnit sub denumirea de „Rata rentabilităţii


financiare”(Returnon Equity-ROE sau Returnon Common Equity-ROCE) şi măsoară gradul de
rentabilitate a investiţiilor făcute de acţionari[1]atât în activitatea de exploatare cât şi în activitatea
financiară.
[1]P.Halpen, J.F.Weston, E.F. Brigham-Finanţe manageriale,
Editura Economică, Bucureşti,1998, pag.112
Importanţa analizării acestui indicator rezultă cel puţin din următoarele considerente:
• indicatorul arată gradul de alocare a fondurilor acţionarilor în activitatea curentă, pe
de-o parte, precum şi eficienţa cu care firma angajează capitalul acţionarilor în afaceri, pe de altă
parte;
• indicatorul reflectă totodată rentabilitatea capitalului acţionarilor constituind o
măsură a capacităţii întreprinderii de a plăti dividendele cuvenite acestora;
• indicatorul permite estimarea câştigurilor pe o unitate de capital investit în acţiuni
sau profitul care revine proprietarilor pentru investiţiile făcute în firmă.
Rentabilitatea capitalului propriu este o măsură combinată a trei factori şi anume: a
profitabilităţii, a vitezei de rotaţie a activelor şi a levier-ului financiar. Dacă rentabilitatea
capitalului propriu înregistrează fluctuaţii de la un an la altul, analiza financiară trebuie să
determine care din ratele menţionate au cauzat fluctuaţia.

 Rentabilitatea = marja * viteza de * levierul

 Capitalului propriu profitului rotaţie a activelor financiar = profit net/cifra de


afaceri netă* cifra de afaceri netă/ total active*total active/capital propriu = rentabilitatea
activelor * total active/capital propriu
Ca urmare a competiţiei, rentabilitatea capitalului propriu se egalizează la nivelul firmelor.
Atingerea unui grad ridicat de rentabilitate a capitalului propriu de către o întreprindere acţionează
ca un magnet, atrăgând competitori dornici să atingă şi ei o astfel de performanţă. În timp, această
competiţie acerbă va redirija spre medie rentabilitatea capitalului propriu obţinută de
întreprinderea prosperă.
Rentabilitatea capitalului propriu şi factorii de influenţă ai acesteia constituie punctul de
pornire în analiza sistemică a situaţiilor financiare anterioare ale firmei prin intermediul
indicatorilor profitabilităţii, utilizării activelor şi levierului rentabilităţii capitalului propriu.
Astfel, un prim aspect care se analizează, vizează marja profitului.În general, ratele de
profitabilitate sunt utilizate de analist pentru aprecierea capacităţii unei întreprinderi de a obţine
profit. Ratele de profitabilitate sintetizează în acelaşi timp, performanţa activităţii reflectată în
contul de profit şi pierdere al întreprinderii. Un indicator specific performanţei financiare este marja
profitului care reprezintă o funcţie atât a levierului de exploatare cât şi a valorii adăugate, de-a
lungul ciclului de producţie, sintetizând câştigurile obţinute din fiecare unitate monetară rezultată
din vânzări.
A doua coordonată de analiză a performanţei financiare a capitalurilor proprii, o constituie
viteza de rotaţie a activelor. Ratele de performanţă a activelor pun în evidenţă veniturile şi
cheltuielile firmei, fie pentru a analiza structura costurilor, fie pentru a corela performanţa
vânzărilor cu volumul activelor utilizate în realizarea acestora. În general, viteza de rotaţie a
activelor se focalizează asupra următoarele ţinte:
• în primul rând, indicatorul pune în evidenţă eficienţa cu care sunt utilizate activele;
• în al doilea rând, indicatorul reflectă vânzările realizate de fiecare unitate monetară
de active utilizate;
• în al treilea rând, indicatorul prezintă în mod sintetic activele întreprinderii.
A treia dimensiune a analizei rentabilităţii capitalurilor proprii o reprezintă levierul
financiar. În literatura de specialitate indicatorul mai este denumit şi „Factorul de multiplicare al
capitalului propriu”[1]. O întreprindere utilizează atât fonduri atrase şi împrumutate de diverse
tipuri cât şi fondurile acţionarilor. Utilizarea acestor două categorii de resurse(proprii şi străine) va
depinde de atitudinea companiei faţă de risc şi faţă de rentabilitate. În acest sens levierul financiar
evidenţiază următoarele aspecte:
• în primul rând, indicatorul reflectă dimensiunea fondurilor utilizate de întreprindere
pentru finanţarea activelor;
• în al doilea rând, indicatorul prezintă în mod sintetic datoriile întreprinderii;
• în al treilea rând, levierul financiar constituie o funcţie a structurii activelor;
• în al patrulea rând levierul financiar reprezintă o măsură a încrederii creditorilor în
capacitatea întreprinderii de a genera suficient numerar şi echivalente ale numerarului necesar
pentru rambursarea împrumuturilor.
5.2. Analiza ratelor rentabilităţii economice
a) Rata rentabilităţii economice (RRE) se determină ca un raport procentual între rezultatul
brut al exerciţiului (RBE) şi activele totale (AT) ale firmei adică:
Indicatorul pune în evidenţă contribuţia elementelor patrimoniale la obţinerea rezultatelor

 RRE = RBE/AT*100

b) Rata rentabilităţii activelor (Return on Total Assets - ROA) se determină ca un raport


dintre profitul net şi valoarea activelor întreprinderii. Indicatorul măsoară gradul de rentabilitate al
întregului capital investit în firmă. În literatura economică anglo-americană, indicatorul mai poartă
denumirea de rata rentabilităţii activelor totale( Return onTotal Assets - ROA) sau rata rentabilităţii
investiţiei (Return on Investment - ROI).[1]

 ROA = RNE/AT*100

După părerea altor analişti americani[1], indicatorul se determină ca un raport procentual


între rezultatul din exploatare(RE) şi totalul activelor recunoscute în poziţia financiară a
întreprinderii(AT):
În acest caz indicatorul măsoară eficienţa cu care sunt folosite activele întreprinderii în
activitatea operaţională.

 ROA = RE/AT*100

b) Rata profitului activelor ( Basic Earning Power - BEP) se calculează ca un raport


procentual între rezultatul din exploatare (câştigurile înainte de plata dobânzilor şi impozitelor sau
profit din exploatare-Earning Before Interestand Taxes - EBIT) şi valoarea totală a activelor:

 BEP = EBIT/AT*100

Indicatorul evidenţiază puterea de câştig a întreprinderii în urma utilizării în afaceri a


resurselor totale de care dispune aceasta.
c) Rata rentabilităţii financiare (Return On Equity - ROE) se calculează ca un raport
procentual între rezultatul net al exerciţiului şi valoarea capitalurilor proprii ale întreprinderii.

 ROE = RNE/CPR*100

Indicatorul evidenţiază gradul de rentabilitate al capitalului investit într-o afacere. În


literatura anglo-americană indicatorul mai este denumit şi rentabilitatea financiară sau rentabilitatea
capitalurilor proprii ( Returnon Common Equity).
d) Rata profitului vânzărilor(Profit on Margin Sales - PMS) sau marja vânzărilor, se
determină ca un raport procentual între rezultatul net al exerciţiului şi cifra de afaceri netă. În
literatura americană indicatorul este adesea denumit Return On Sales - ROS.

 ROS (PMS) = RNE/CAN*100


Indicatorul evidenţiază pe de-o parte, profitul obţinut la 100 lei vânzări, iar pe de altă parte,
contribuţia veniturilor la întărirea capacităţii de autofinanţare a întreprinderii.
După părerea unor analişti americani, indicatorul se determină ca un raport procentual între
rezultatul din exploatare şi cifra de afaceri netă.[1]
[1]M.Backer, P.T.Elgers,R.JAsebrook-Op. Cit., pag.598
e) Rata rentabilităţii generale (RRG) se determină sub forma unui raport procentual între
rezultatul net al exerciţiului şi cheltuielile totale ale acestuia adică:
Indicatorul pune în evidenţă eficienţa consumului total de resurse.

 RRG = RNE/CTE*100

f) Rata de acoperire a dobânzilor (Times Interest Earned Ratio) se determină ca un raport


procentual între rezultatul brut înainte de deducerea dobânzilor şi impozitului pe profit (EBIT) şi
dobânda achitată (CHD):
Importanţa evidenţierii acestui indicator, constă în faptul că profitul rezultat din tranzacţii
trebuie să fie suficient de mare pentru a acoperi dobânzile bancare, în caz contrar firma poate fi
eliminată din afaceri la cererea creditorilor.

 TIER = EBIT/CHD*100

5.3.3. Analiza rentabilităţii investiţiilor de capital


O categorie aparte de utilizatori ai informaţiilor furnizate de analiza financiară sunt
investitorii externi, care achiziţionează acţiuni ale firmei la bursa de valori, urmărind un scop dublu
şi anume:
• pe de-o parte să încaseze un dividend mai mare decât în cazul în care îşi investesc
capitalul într-o altă afacere sau dacă îşi constituie un depozit bancar, asumându-şi în acest sens
riscul neîncasării dividendelor prognozate;
• pe de altă parte să speculeze valoarea titlului la bursă, asumându-şi riscul scăderii
cursului acţiunilor cotate la bursă.
În acest sens indicatorii de interes major pentru investitor sunt, după părerea noastră:
• câştigul pe acţiune;
• coeficientul de capitalizare bursieră;
• raportul dintre valoarea de piaţă şi valoarea contabilă a unei acţiuni;
• randamentul dividendelor;
• rata de acoperire a dividendelor.
a) Câştigul pe acţiune (Earnings per Share - EPS) evidenţiază randamentul intern al unei
acţiuni şi se determină ca un raport între rezultatul net al exerciţiului (RNE) şi numărul de acţiuni
comune (obşnuite) emise şi aflate în circulaţie (NA):

 EPS = RNE/NA

În situaţia în care profitul net se reinvesteşte, atunci ar trebui ca trendul indicatorului să fie
crescător.
b) Coeficientul de capitalizare bursieră (Price-to-Earnings Ratio – P/E), exprimă
randamentul de piaţă al unei acţiuni şi se determină ca un raport între preţul de piaţă al unei acţiuni
(cotată la bursă) (PPA) şi câştigul pe acţiune (EPS):
Indicatorul arată cât de mult sunt dispuşi investitorii să plătească pentru un leu de profit
raportat. Indicatorul înregistrează valori mari pentru firmele care au perspective mai bune de
dezvoltare (în condiţii economice şi de risc constante) şi valori mici pentru firmele ale căror afaceri
sunt riscante.
Preţul de piaţă al unei acţiuni este afişat zilnic pentru firmele tranzacţionate la bursă. Pentru
firmele necotate, care nu sunt tranzacţionate, sau companii private, preţul de piaţă este negociat
între părţile interesate.

 P/E = PPA/EPS
c) Raportul dintre valoarea de piaţă şi valoarea contabilă a unei acţiuni (Market-to-
BookRatio– MTBR) este o rată importantă, deoarece indică valoarea pe care pieţele financiare o
conferă echipei manageriale şi structurii organizaţionale a companiei în funcţiune ( as a going
concern).
Valoarea contabilă reprezintă costurile istorice ale „cărămizilor şi mortarului”, adică
costurile istorice ale activelor fixe (imobilizări corporale) ale unei companii, care au fost finanţate
de către acţionari, deţinători de acţiuni ordinare, comune. O companie bine condusă, cu o echipă
managerială puternică, cu o structură organizaţională eficientă şi cu suficiente posibilităţi de
creştere ar trebui să aibă o valoare de piaţă mai mare sau cel puţin egală cu valoarea contabilă a
capitalului său social. Dacă economia se află într-o perioadă de recesiune şi posibilităţile de câştig
pentru firmă sunt palide, raportul dintre valoarea de piaţă şi valoarea contabilă poate să fie
subunitar, chiar dacă echipa managerială este bună. Altfel, valorile acestei rate vor depinde, atât de
factori economici generali (sau variabili pentru sectorul economic respectiv) cât şi de factori care
aparţin numai de firma respectivă, ca entitate distinctă.[1]

 MTBR = PPA / VCA


c) Randamentul dividendelor (RDIV) se determină ca un raport procentual între dividendul
pe acţiune (DIVA) şi preţul de piaţă al unei acţiuni (PPA):

 RDIV = DIVA / PPA * 100


în care:
• Indicatorul „Randamentul dividendelor” este o măsură a câştigului încasat de
acţionari, în urma investiţiei făcută în acţiunile companiei. Dacă firma nu repartizează profitul
exerciţiului sub formă de dividende atunci, în perioada următoare, se vor obţine profituri
suplimentare. În această situaţie evoluţia indicatorului trebuie să fie ascendentă.
 DIVA = DIV / NA

d) Rata de acoperire a dividendelor (RADIV) se determină ca un raport procentual între


rezultatul net al exerciţiului (RNE) (profit) şi dividendele care se cuvin acţionarilor (DIV):
Indicatorul măsoară proporţia în care profitul net al exerciţiului este distribuit acţionarilor
sub formă de dividende.
În cazul în care firma repartizează întregul profit sub formă de dividende, şi piaţa nu permite
obţinerea unor profituri suplimentare cu acelaşi capital investit, atunci este de aşteptat ca profitul să
rămână constant, iar acţiunile firmei să fie cotate la acelaşi preţ.
Indicatorul „Randamentul dividendelor” încearcă să ofere un indiciu despre politica firmei
în ceea ce priveşte reinvestirea profiturilor şi plata dividendelor.[1]
 RADIV = RNE / DIV * 100

CAPITOLUL 7. ANALIZA FLUXURILOR DE TREZORERIE


7.2. Scurtă istorie despre fluxurile de trezorerie

Institutul american al experţilor contabili (American Institute of Certific Public Accountants


–A.I.C.P.A.) fondat în anul 1897, a înfiinţat în anul1936 Comitetul Procedurilor Contabile
(Committe Accounting Procedures –C.A.P.), în vedereae laborării reglementărilor contabile
americane.
Acest comitet şi-a desfăşurat activitatea timp de 20 de ani, fiind înlocuit în anul 1959 de
Bordul Principiilor Contabilităţii (Accounting Principles Board –A.P.B.)
În perioada1959 –1973, organizaţia A. P. B. a emis 31 de opinii (Opinions) şi 4
recomandări, întrecare se înscrie şi opinia 19 referitoarel a cash-flow.
În opinia19, publicată de A. P. B. în anul1971, a fost impusă regula ca firmele cotate la
bursă, să întocmească, pe lângă cele două situaţii de bază (Bilanţul–Balance Sheet şi Contul de
venituri–Income Statement), o situaţie specială şi anume situaţia modificărilor poziţiei financiarea
companiei.
Această situaţie financiară urmărea să prezinte investitorilor efectele intrărilor şi ieşirilor de
„fonduri”ale unei companii în decursul unei perioade de timp determinată. Opinia nr.19 A. P. B. a
permis managementului să definească fondurile fie prin „numerar” sau prin „capital de lucru”
(adică active curente mai puţin datorii curente). La început multe firme au întocmit această situaţie
pe baza algoritmului „capitalului de lucru”, dar cu timpul companiile americane au preferat să
întocmească situaţia modificărilor în poziţia financiară pe baza S. C. F.
De altfel, F. A. S. B. (Financial Accounting Standard Board), adică Bordul Standardelo rde
Contabilitate Americane, înfiinţat în anul1973, a impus ca începând din iulie1986, companiile
americane să înlocuiască situaţia modificărilor în poziţia financiară cu situaţiafluxurilorde numerar
(Cash –flows Statement – S. C. F).
Conceptul de „cash-flow”, se regăseşte şi în legislaţia financiară a României.
Astfel în anexa II/3 la Normele pentru aplicarea O.G.13/1995[1], aprobate prin
H.G.172/1995[2] este reprezentată structura tabloului fluxului de numerar (cash-flow), structură
corelată cu formularele de raportare trimestrială pe anul 1994, flux care se descompune astfel:
• Disponibil la începutul perioadei;
• Profit net (pierderi);
• Rezerve şi provizioane;
• Creşteri de capital;
• Împrumuturi pe termen mediu şi lung;
• Creşteri de active fixe;
• Creşteri de active financiare;
• Variaţia capitalului de lucru;
• Disponibil la sfârşitul perioadei.
[1]O.G 13/1995, Op. Cit., pag.2
[2]H.G.172 din 27.03.1995 privind aprobarea Normelor de aplicare a prevederilor O.G. nr.
13/1995, publicată în M.Of. nr. 62 din 4.04.1995, pag. 3
În Anexa 1 la Normele pentru aplicarea prevederilor O.U.G. nr.9/1997[1]aprobate prin
H.G.203/1997[2], este prezentat modelul „Fluxului financiar”, corelat cu bilanţul contabil pe anul
1996, care se descompune în:
• flux de numerar din activitatea de exploatare;
• flux de numerar din activitatea de investiţii;
• flux de numerar din activitatea financiară;
• flux de numerar din alte activităţi.
[1] O.U.G.9 din 14.04.1997 cu privire la unele măsuri de protecţie pentru
persoanele ale căror contracte individuale de muncă vor fi desfăcute ca
urmare a concedierilor colective prin aplicarea programelor de
restructurare, privatizare, lichidare, publicată în M.Of. nr. 64 din
15.04.1997, pag.3-4
[2]H.G.nr. 203 din 19.05.1997 privind aplicarea prevederilor O.U.G. nr. 9/1997 publicată în
M.Of. nr. 96, din 21.05.1997, pag. 4
Conform O. M. F. nr. 616 din 4 mai 2000 fluxul de numerar net se structurează în trei
componente şi anume:
• flux de numerar din activitatea de exploatare;
• flux de numerar din activitatea de investiţii;
• flux de numerar dina ctivitatea financiară.
Una din situaţiile financiare anuale ale întreprinderii alături de bilanţ, contul de profit şi
pierdere şi notele la conturile anuale este situaţia fluxurilor de trezorerie, aprobată prinO. M. F. P.
nr. 94 din29.01.2001.
Conform acestei reglementări financiare „situaţia fluxurilor de trezorerie” se poate întocmit
prin două metode:
• metoda directă;
• metoda indirectă.
În capitolulal IV-lea al O. M. F. P. nr. 306 din 20.02.2002 se prevede modelul simplificat al
fluxurilor de trezorerie, structurat tot în 3 părţi şi anume:
• fluxuri de numerar din activităţi de exploatare;
• fluxuri de numerar din activităţi de investiţii;
• fluxuri de numerar din activităţi de finanţare.
Fiecare flux se compune din două segmente şi anume: încasări şi plăţi.

7.3. Modalităţi de construire a fluxurilor de trezorerie (S. C. F)


Primul pas, în întocmirea S. C. F. îl constituie clasificarea tuturor tranzacţiilor şi
evenimentelor înregistrate în contabilitate în trei activităţi şi anume:
• activităţide exploatare;
• activităţide investiţii;
• activităţide finanţare.
Al doilea pas, pe care analistul trebuie să-l aibă în vedere, în construirea S.C. F. îl reprezintă
cuantificarea efectelor tranzacţiilorşi non-tranzacţiilor asupra S. C. F.
Efectele trebuie analizate, după părerea noastră, atât prin prisma modificărilor de numerar,
cât şi prin prisma modificărilor care intervin asupra profitului.
În acest sens, fiecare înregistrare contabilă trebuie analizată prin prisma modificărilor asupra
celor două situaţii financiare: S .C. F pe de-o parte şi contul de profit şi pierdere pe de altă parte.
În final, încasările şi plăţile din activităţile de exploatare, de investiţii şi de finanţare se
centralizează pecategoriile prevăzuteîn I A S -7.

7.4. Standardul internaţional de contabilitate I. A. S - 7 privind situaţiile fluxurilor de


numerar

Standardele Internaţionale de Contabilitate (I. A. S. - 7) atestă faptul că fluxurile de


trezorerie au o importanţă deosebită în mecanismul financiar al întreprinderii, întrucât de aceste
fluxuri depinde evaluarea viabilităţii derulării în continuare a unei afaceri.

7.4.1. Obiectivul, aria de aplicabilitate şi importanţa fluxurilor de numerar


Obiectivul principal al acestui standard [25] este de a evidenţia istoricul mişcărilor de
numerar şi echivalentelor de numerar ale unei firme prin intermediul cash-flow-ului.
Pe această bază se evaluează capacitatea unei firme de a genera cash-flow, precum şi
momentul şi certitudinea generării acestor fluxuri de numerar.
Aria de aplicabilitate a acestui standard vizează atât firmele productive cât şi instituţiile
financiare şi în general, orice activitate producătoare de venituri şi generatoare de obligaţii.
Importanţa fluxurilor de numerar rezultă cel puţin din următoarele considerente:
• cash-flow-ul permite utilizatorilor să evalueze modificarea activului net al firmei;
• cash-flow-ul permite utilizatorilor să evalueze structura financiară, lichiditatea şi
solvabilitatea firmei;
• cash-flow-ul permite evaluarea capacităţii unei firme de a influenţa valoarea de piaţă
a acesteia şi momentul de apariţie a fluxurilor de numerar în vederea adaptării firmei la noile
oportunităţi;
• cash-flow-ul permite firmei să evidenţieze capacitatea sa de a genera numerar
• şi echivalente de numerar;
• cash-flow-ul permite unei firme să construiască modele performante de analiză a
valorii prezente pentru simularea cash-flow-ului viitor;
• cash-flow-ul permite comparabilitatea între firme a rezultatelor din exploatare
întrucât elimină efectele utilizării unor tratamente contabile alternative pentru aceleaşi tranzacţii şi
evenimente;
• cash-flow-ul este un indicator al valorii, momentului, apariţiei şi siguranţei
viitoarelor cash-flow-uri;
• cash-flow-ul este folositor în verificarea exactităţii evaluărilor trecute, în vederea
evidenţierii, cu ajutorul aceloraşi modele, a cash-flow-ului viitor;
• cash-flow-ul istoric este utilizat în analiza corelaţiilor dintre profitabilitate, cash-
flow-ul actual şi variaţia curentă a preţurilor.

7.4.2. Structura fluxurilor de numerar


Situaţiile cash-flow-ului trebuie să pună în evidenţă existenţa, mişcarea şi transformarea
numerarului pe trei tipuri de activităţi şi anume:
• activităţi de exploatare;
• activităţi de investiţii;
• activităţi de finanţare.

a) Cash-flow-ul din activităţile de exploatare are un rol determinant pentru evoluţia viitoare
a firmei, întrucât aceste activităţi sunt componente principale ale veniturilor, iar acest flux este
principala resursă de finanţare a producţiei, a investiţiilor şi de achitare a dividendelor către
acţionari.
Fluxul de numerar din activitatea de exploatare se structurează pe două segmente, de
încasări şi plăţişi anume:
• încasări din vânzarea bunurilor şi prestarea de servicii;
• încasări din redevenţe, onorarii, comisioane şi alte venituri;
• plăţi către furnizorii de bunuri şi servicii;
• plăţi către şi în numele angajaţilor;
• încasări şi plăţi ale unei societăţi de asigurare pentru prime şi despăgubiri, anuităţi şi
alte beneficii din poliţe de asigurare;
• plăţi sau restituiri de impozite pe profit care nu pot fi identificate pe activităţile de
investiţii sau de finanţare;
• încasările şi plăţile provenite din contracte încheiate în scopuri de plasament sau de
tranzacţionare.

b) Cash-flow-ul specific activităţilor de investiţii pune în evidenţă pe de-o parte măsura în


care aceste activităţi s-au autofinanţat, iar pe de altă parte faptul că sumele cheltuite pentru investiţii
pot genera fluxuri pozitive de numerar în viitor. Încasările şi plăţile specifice cash-flow-ului
investiţional pot fi:
• plăţile efectuate pentru achiziţionarea de active corporale şi necorporale pe termen
lung, precum şi cele executate în regie proprie;
• încasările din vânzarea de terenuri, clădiri, instalaţii, echipamente şi active
necorporale achiziţioante anterior pe termen lung;
• plăţile pentru achiziţia de instrumente de capital propriu şi de creanţă ale altor firme
şi interesele în asocierile în participaţie (altele decât plăţile pentru aceste instrumente considerate a
fi echivalente ale numerarului sau acelea păstratecu scop de plasament şi de tranzacţionare);
• încasările din vânzarea de instrumente de capital propriu şi de creanţă ale altor
întreprinderi şi interesele în asocierile în participaţie (altele decât încasările pentru acele instrumente
considerate a fi echivalente ale numerarului sau acelea păstrateîn scopuri de plasament şi de
tranzacţionare);
• avansurile în numerar şi împrumuturile efectuate către alte părţi;
• încasările din rambursarea avansurilor şi împrumuturilor efectuate către alte părţi;
• plăţile în numerar pentru contractele futures, forward, contractele de opţiuni şi
contractele swap, în afară de cazul în care contractele sunt deţinute în scop de plasament sau de
tranzacţionare sau când plăţile sunt clasificate drept activităţi de finanţare;
• încasările în numerar din contracte futures, contracte forward, contracte deopţiuni
sau de swap, în afara cazului în care contractele sunt deţinute în scopuri de plasament sau de
tranzacţionare sau când încasările sunt clasificate drept activităţi de finanţare.

c) Cash-flow-ul din activităţile de finanţare pune în evidenţă evoluţia viitoare a


numerarului provenit din partea finanţatorilor externi. Componentele acestui flux se referă la:
• veniturile obţinute din emisiunea de acţiuni şi alte instrumente de capital propriu;
• plăţile efectuate către acţionari pentru achiziţia sau răscumpărarea acţiunilor firmei;
• veniturile monetare provenite din emisiunea de bonuri de tezaur, obligaţiuni, credite,
ipoteci şi alte împrumuturi pe termen scurt sau lung;
• rambursările unor sume importante;
• plăţile în numerar ale locatarului pentru reducerea obligaţiilor legate de o operaţiune
de leasing financiar.

7.4.3. Metode de evaluare şi de raportare a fluxurilor de numerar


Fluxurile de numerar pot fi evaluate în funcţie de activităţile de exploatare, prin două
metode şi anume:
• metoda directă, cu ajutorul căreia sunt prezentate clasele majore de plăţi şi de
încasări brute de numerar;
• metoda indirectă, prin care profitul net sau pierderea netă sunt ajustate cu efectele
tranzacţiilor ce nu au natura de numerar, amânările sau angajamentele de plăţi sau încasări în
numerar din exploatare trecute şi elementele de venituri şi cheltuieli asociate cu fluxurile de
numerar din investiţii sau finanţări.