11.3.

CULTURA CIREŞULUI
11.3.1. Originea şi arealul de cultură
Cireşul este o specie pomicolă de mare importanţă economică şi
alimentară, întrucât fructele sale destul de bogate în vitamine şi minerale sunt
foarte mult aşteptate şi căutate de consumatori, fiind dintre primele fructe din
an care se coc. Cireaşa este un fruct al bucuriei în special pentru copii, dar nu
numai: („te aştept ca pe un cireş copt”). Cireşul face parte din familia
Rosaceae, subfamilia Prunoideae, genul Cerasus, specia Cerasus avium
(cireşul sălbatic sau păsăresc) din care s-au creat soiurile cunoscute şi
cultivate. Cireşul este originar din regiunea cuprinsă între Marea Neagră şi
Marea Caspică, de unde s-a răspândit mai întâi în Europa şi apoi pe toate
continentele.
Cireşul creşte spontan în multe ţări din Asia, sud-estul Europei, nordul
Africii. Este cunoscut în cultură de peste 2500 de ani. Producţia mondială de
cireşe este de aproximativ 1 800 000 t/an şi se realizează în proporţie de peste
65% în Europa. Ţări mari producătoare de cireşe sunt: SUA, China, Canada,
Germania, Turcia, Iran, Italia, Rusia, Polonia, Spania, Liban, Ucraina,
România…
11.3.2. Importanţa culturii
Cireşele se consumă, în primul rând, în stare proaspătă, dar sunt
apreciate şi pentru dulceţuri, gemuri, sucuri, compoturi, lichioruri.
Compoziţia chimică complexă a fructelor (tabelul 11.3.) asigură
consumatorilor asimilarea unor vitamine şi minerale naturale după un sezon
de iarnă. Cireşele sunt indicate şi în afecţiuni renale, hepatice, cardiovasculare,
având în general un efect tonic şi reconfortant.
Lemnul de cireş este folosit în confecţionarea unor obiecte alese de
mobilier şi diverse decoraţiuni interioare, iar pomul poate fi şi decorativ
pentru parcuri şi grădini.
11.3.3. Cultura cireşului în România
Cireşul sălbatic, spontan, se găseşte aproape în toate zonele, începând
de la câmpie şi până în poalele munţilor, fapt ce demonstrează favorabilitatea
culturii acestei specii pe teritoriul României, unde cireşul ocupă din păcate
numai 3,5 – 4,0 % din totalul pomilor cultivaţi, cu circa 7 000 de hectare, din
care peste jumătate se află ca pomi răzleţi sau grupuri mici în grădini
particulare. Cultura în livezi intensive, unde se pot aplica tehnologii
performante de cultură, ar trebui extinsă la noi în ţară.
Principalele judeţe cultivatoare de cireş sunt: Iaşi, Galaţi, Botoşani,
Vrancea, Arad, Argeş, Buzău, Bistriţa, Cluj, dar practic în fiecare judeţ sunt
zone pretabile la cultura cireşului.
11.3.4. Particularităţi biologice (specii, portaltoi, soiuri)
Diferitele soiuri de cireş cunoscute astăzi s-au format din specia
Cerasus avium care are trei varietăţi botanice:
-Varietatea silvestris din care provin soiurile cu fruct mai mic, pulpă
moale şi suc colorat; varietatea juliana din care provin soiurile cu fructe mai
mari, dar cu pulpă moale şi varietatea duracina din care provin cele mai
valoroase soiuri, cu fructe mari, pulpă crocantă şi coacere mai târzie.
Alte specii din genul Cerasus sunt cultivate ca portaltoi pentru cireş
(C. Mahaleb), sau au contribuit la formarea unor soiuri hibride între cireş şi
vişin (C. Vulgaris sau vişinul comun, C. fruticosa sau vişinul de stepă).
Portaltoi ai cireşului pot fi generativi (cireşul sălbatic, cireşul franc
din soiurile Pietroase Dönissen, Negre de Bistriţa, vişinul turcesc sau
Mahalebul, Semavium) şi vegetativi (F 12/1, IP-C1, IP-C2, C12, IP-C3, IPC4,
IP-C5).
Cireşul sălbatic este folosit ca portaltoi de mare vigoare, are
compatibilitate cu toate soiurile din cultură.
Cireş franc din soiul Pietroase Dönissen, este cultivat mai puţin
pentru fructe şi mai mult ca portaltoi de vigoare medie şi bună uniformitate.
Mahalebul (vişinul turcesc) se foloseşte în prezent mai mult decât
cireşul franc datorită rezistenţei la antracnoză, boală gravă în livezile de cireş,
dar nu are compatibilitate la altoire cu soiurile: Izverna, Cerna, Stella
compact. Are sistem radicular profund, este rezistent la secetă şi sensibil la
exces temporar de umiditate în sol, la soluri grele şi reci.
Semavium, omologat în anul 2000 la Institutul de Pomicultură Piteşti-
Mărăcineni, cu vigoare medie, are uniformitate bună, rezistenţă moderată la
ger, secetă, antracnoză şi monilioză.
F12/1, obţinut în Anglia dintr-o selecţie a cireşului sălbatic ce are
mare vigoare, dar şi uniformitate de creştere în plantaţii.
IP-C1, primul portaltoi vegetativ pentru cireş din România omologat
la Piteşti-Mărăcineni în 1984 şi înmulţit prin butaşi verzi sau marcotaj.
Imprimă vigoare mai mică soiurilor altoite pe el, uniformitate şi rezistenţă la
excesul de umiditate.
IP-C2, omologat în 1988 la Staţiunea Pomicolă Dolj, are calităţi
asemănătoare cu cele ale portaltoiului IP-C1.
C12, obţinut la Piteşti-Mărăcineni în 1999, compatibil cu toate
soiurile, vigoare medie, imprimă precocitate de rodire şi productivitate.
Soiuri de cireş
Sortimentul de soiuri cultivate în România se eşalonează la coacere
între 10 mai şi 31 iulie şi cuprinde soiuri autohtone şi străine, adaptate la
diferite zone climatice. Colecţii valoroase de soiuri şi hibrizi de cireş şi vişin
se află la Piteşti-Mărăcineni şi la Iaşi.
La programul de selecţie şi ameliorare a cireşului şi vişinului,
contribuţii importante au avut Cociu (1992) şi Budan (2003). În continuare se
prezintă câteva dintre cele mai răspândite soiuri de cireş în ordinea coaceri
fructelor.
Früheste der mark, este cel mai timpuriu soi, care se coace în jurul
datei de 10 mai. Fructele sunt mici, roşii-închis, cu pulpa moale şi gust
modest, dar fructele sale sunt cerute de piaţă pentru că sunt primele care apar.
Pomii sunt de vigoare mijlocie, destul de productivi, rezistenţi la ger şi la
stresul hidric. Nu are afinitate cu mahalebul.
Rivan, soi obţinut în Suedia în 1991, cu pomi de vigoare mijlocie, are
coroană piramidală bine garnisită cu ramuri de rod, productivi. Fructele sunt
mici, 5 – 6g, roşii, cu pulpa semiaderentă la sâmbure şi gust dulce-acidulat.
Se coc în ultima decadă a lunii mai.
Bigarreau Burlat, soi franţuzesc selecţionat în Maroc din soiul
Bigarreau Moreau în anul 1935. Pomii au vigoare medie, coroană
globuloasă, intră pe rod în anul 5 de la plantare şi produc abundent
predominant pe buchete de mai. Fructele sunt mijlocii ca mărime (6 – 7 g),
roşii-închis, sferice, pulpă pietroasă şi gust dulce acidulat. Se coc la sfârşitul
lunii mai.
Ponoare, soi obţinut la Piteşti-Mărăcineni în 1989 din Pietroase de
Odesa x Ramon oliva. Pomii sunt de vigoare medie cu coroană piramidală,
largă, produc de la 5 ani după plantare abundent şi constant. Fructele sunt
mijlocii (6 – 7 g), de culoare roşie pulpă semipietroasă, suculentă, dulceacrişoară.
Se coc la sfârşitul lunii mai şi început de iunie.
Roşii de Bistriţa, soi obţinut în 1978 la Bistriţa din Hedelfinger x
Ramon Oliva. Pomii sunt viguroşi, cu coroană piramidală, rodesc pe ramuri
mijlocii şi buchete de mai, rodesc din anul 5 de la plantare au o mare
plasticitate ecologică şi sunt toleranţi la antracnoză şi monilioză.
Fructele sunt medii ca mărime, ovoide, roşii-închis, lucioase, cu pulpă
semipietroasă şi semiaderentă la sâmbure. Se coc în prima jumătate a lunii
iunie.
Negre de Bistiţa, este obţinut tot la Bistriţa din combinaţia
Hedelfinger x Germersdorf şi a fost omologat în 1968. Pomii sunt de vigoare
mijlocie, au coroană globuloasă, rodesc pe buchete de mai şi ramuri mijlocii,
intră pe rod din anul 4 - 5, sunt toleranţi la antracnoză şi la monilioză.
Fructele sunt submijlocii (5 – 6 g), ovoide cu pieliţă roşie-închisă, pulpă
semicrocantă. Se maturează în prima jumătate a lunii iunie.
Izverna, este obţinut la Piteşti-Mărăcineni din Ramon Oliva x
Germersdorf şi omologat în 1989. Pomii sunt destul de viguroşi, intră pe rod
în anul 5 de la plantare, după care produc abundent şi constant. Fructele sunt
mijlocii spre mari (7 – 8 g), sferice, cu pieliţa roşie-închisă, rezistentă la
crăpare, pulpă pietroasă, cu gust dulce, slab acidulat, sâmbure de mărime
mijlocie. Se coc pe toată durata lunii iunie.
Cerna, soi obţinut la Piteşti-Mărăcineni din polenizarea liberă a
soiului Thurn und Taxis, a fost omologat în 1984. Pomii sunt de mică
vigoare, pretându-se pentru livezi de mare densitate, cu coroană globuloasă,
pletoasă. Rodesc pe buchete de mai în cea mai mare proporţie şi produc
constant. Fructele sunt mari (8 – 9 g), tronconice, roşii-aprins, cu pulpă
pietroasă dulce-acidulată la gust. Se coc în luna iunie.
Van, soi canadian obţinut din polenizarea liberă a soiului Împărăteasa
Eugenia şi introdus la noi în cultură din 1981. Pomul este mijlociu ca vigoare,
cu coroană larg-piramidală, rodeşte abundent pe ramuri scurte şi mijlocii şi
este rezistent la ger. Fructele sunt mijlocii-mari (7 – 8 g), globuloase, uşor
aplatizate, cu pieliţa roşie strălucitoare, pulpă pietroasă şi gust bun dulce
acidulat. Se coc în ultima decadă a lunii iunie.
Boambe de Cotnari. Soi autohton foarte mult răspândit atât în zona de
origine, cât şi în alte regiuni. Pomii sunt destul de viguroşi, coroană sferică,
intră pe rod după 6 –7 ani, dar produc foarte mult şi constant.
Este un soi rezistent la ger, secetă şi boli. Fructele sunt mari, rezistente
la transport, pulpă crocantă, neaderentă şi pieliţa galbenă acoperită cu rozroşiatic.
Gustul este dulce, foarte bun. Fructele se coc în a doua jumătate a
lunii iunie.
Germersdorf, soi vechi, de origine germană mult răspândit în cultură
la noi. Pomul este foarte viguros rezistent la ger, la boli şi la stresul hidric, cu
coroană conică, falnică. Fructele sunt foarte mari (10 –11 g), dar mai rare, cu
pieliţa roşie sângerie, cu pulpa pietroasă, dulce şi neaderentă la sâmbure.
Fructele se coc la începutul lunii iulie.
Hedelfinger, soi vechi, de origine germană, răspândit mult în cultură,
cu pomi viguroşi, rezistenţi la ger, secetă şi la boli, coroană sferică, intră
târziu pe rod (după 6 ani), dar apoi rodesc abundent şi susţinut an de an.
Fructele sunt foarte mari, cu pulpă pietroasă şi pieliţă roşie-închisă, gust
dulce, uşor acidulat, rezistă bine la transport şi păstrare temporară. Fructele se
coc la mijlocul lunii iulie.
Pietroase Dönissen, soi de origine necunoscută, care se cultivă în toate
zonele pomicole din ţară. Pomii sunt mijlocii ca vigoare, cu coroană sfericturtită,
productivi şi rezistenţi la ger, secetă şi la unele boli. Fructele sunt
mijlocii-mari, galbene ca paiul, cu pulpa crocantă, pietroasă, potrivit de dulce
şi de suculentă. Fructele se coc în luna iulie.
Pe lângă soiurile descrise mai sus se mai amintesc încă alte câteva
soiuri valoroase: Stella, Scorospelka, Iva, Colina, Severin, Jubileu, Bing,
Amar Galata (cu fructe galbene).
Soiuri cu fructe amare
Silva, obţinut dintr-o selecţie locală din judeţul Dâmboviţa, a fost
omologat în 1983. Pomul este semiviguros, rodeşte din anul 5 de la plantare,
produce moderat şi constant. Fructele sunt destul de mari pentru o cireaşă
amară (3 –4 g), sferice, aproape negre la coacere deplină, gust amar şi pulpă
suculentă cu suc intens colorat.
Amara, este o selecţie locală din zona Geoagiu, omologat în 1983.
Pomii sunt viguroşi, coroană globuloasă, rară, produc de la 4 –5 ani moderat
şi constant, dar sunt sensibili la monilie. Fructele sunt destul de mari (4 –5 g),
cu pulpa şi sucul intens colorate şi cu gust amar. Se coc în a doua jumătate a
lunii iunie.

11.3.5. Particularităţi de creştere şi fructificare

Sistemul radicular al cireşului este relativ profund, în special când
este altoit pe mahaleb. Pomii altoiţi pe franc sau sălbatic au rădăcini ceva mai
puţin adânci, dar destul de viguroase. În general, cireşul are majoritatea
rădăcinilor între 20 şi 60 cm adâncime.
Trunchiul cireşului este gros, puternic, cu coroană voluminoasă,
piramidală sau globuloasă, etajată în mod natural şi mai aerisită decât la alte
specii pomicole.
Înălţimea coroanei este cuprinsă, în general, între 4 şi 6 m (mai mult la
unele soiuri viguroase). În prezent, în ţările europene, există tendinţa de a
cultiva soiuri de cireş altoite pe portaltoi de vigoare mică, cu port mai mic,
mai compact, care se îngrijesc şi se recoltează mai uşor.
Ramurile de rod sunt asemănătoare cu cele ale prunului şi se numesc
buchete de mai (ramuri scurte), ramuri mijlocii şi ramuri lungi de rod.
Tipul predominant de fructificare este cel spur (scurt), pe buchete de
mai, care se întâlneşte la toate soiurile de cireş. Rodirea pe ramuri mijlocii şi
lungi apare după câţiva ani de rod, când coroana pomului se definitivează.
Cireşul intră pe rod la 3 –5 ani de la plantare, rodeşte maxim după 10
ani şi se menţine astfel până la 25 – 30 de ani (mai mult în condiţii favorabile
de cultură).
Plantaţiile intensive, cu pomi de mică vigoare, care se extind în unele
ţări europene, au durată economică mai scurtă, dar sunt plantaţii deosebit de
rentabile.
Capacitatea de producţie a cireşului este mare, de la 50 –60 kg/pom,
până la 80 –100 kg şi chiar mai mult pe pomi viguroşi izolaţi.
Longevitatea cireşului depinde de soi, de portaltoi, de condiţiile de
cultură şi este cuprinsă între 40 şi 60 de ani, dar sunt pomi care trăiesc cu
mult mai mult.
Cireşul are muguri vegetativi din care cresc lăstari şi muguri floriferi,
din care se deschid de regulă câte 2 –4 flori hermafrodite şi care sunt
autosterile (numai câteva soiuri sunt autofertile), motiv pentru care este
necesară asigurarea polenizării cu alte soiuri ce înfloresc în acelaşi timp.
În tabelul 11.4. sunt redate câteva combinaţii recomandate în cultură.
Cireşul înfloreşte destul de timpuriu, începând de la mijlocul lunii
aprilie, fiind de multe ori expus brumelor târzii care pot diminua recolta. La o
înflorire şi polenizare normală, este bine dacă 15 – 20 % din flori formează
fructe. Toamna, la sfârşitul lunii noiembrie cireşul intră în repausul vegetativ,
scuturându-şi frunzele cu puţin înaintea mărului sau părului.
11.3.6. Particularităţi ecologice
Cerinţele faţă de lumină ale cireşului sunt mari şi necesită amplasarea
acestuia pe versanţi bine însoriţi cu expoziţii sudice sau sud-estice. În condiţii
de semiumbră creşterile sunt mai lungi şi mai subţiri, rodul migrează spre
periferia coroanei, atacul de boli este mai acut, fructele sunt mai puţin
colorate.
Distanţele de plantare şi tăierile de rărire în coroana pomilor trebuie să
ţină seama de această cerinţă a cireşului.

Pentru temperatură, cerinţele cireşului sunt moderate în comparaţie cu

alte specii pomicole. Se comportă bine dacă este cultivat în zonele cu
temperatură medie anuală între 8,5ºC şi 11ºC. Se poate cultiva până la
altitudini de 700 – 800 m. Nu suportă perioadele de arşiţă asociate cu
umiditate atmosferică scăzută prelungită. Pomul rezistă la geruri de - 30ºC,
mugurii floriferi până la – 25, – 27ºC, florile nedeschise până la –5ºC, iar
florile deschise şi fructele abia legate pot îngheţa la – 2,5ºC.
Cerinţele faţă de apă sunt diferite în funcţie de soi şi de portaltoi, dar
sunt mai mici, în general, decât cele ale mărului sau prunului.
Altoit pe mahaleb, cireşul rezistă mai bine la deficitul de apă în sol.
Se comportă bine în zone cu precipitaţii cuprinse între 600 şi 800
mm/an, fiindu-i totuşi necesară aplicarea irigaţiei, în special în faza creşterii
fructelor, dacă repartiţia precipitaţiilor nu este satisfăcătoare.
Cireşul nu suportă apa în exces în sol, nici umiditatea atmosferică
ridicată şi/sau solurile umede şi reci.
Faţă de sol, cireşul are pretenţii mai mari. Îi sunt necesare soluri
uşoare, nisipo-lutoase, sau luto-nisipoase, permeabile pentru apă şi aer.
Solurile cu argilă de peste 30-32% nu sunt recomandate pentru cireş.
11.3.7. Boli şi dăunători ai cireşului şi vişinului
Cireşul şi vişinul sunt specii expuse atacului mai multor boli şi
dăunători, specifici sau comuni cu ai altor specii. În continuare se vor descrie
câteva boli şi câţiva dăunători consideraţi mai frecvenţi şi mai periculoşi
pentru plantaţiile de cireş şi vişin.
Boli
Antracnoza frunzelor (Coccomyces hiemalis), este provocată de o
ciupercă şi se manifestă prin apariţia pe frunze a unor pete mici şi dese de
culoare cafenie apoi alb-murdară, care pot determina căderea prematură a
frunzelor.
Ciuruirea frunzelor (Ascospora beijerincki), este o boală comună a
frunzelor mai multor specii pomicole (prun, piersic, cais, vişin, cireş). Se
manifestă prin pete mici, circulare, care treptat devin orificii prin distrugerea
ţesutului atacat, iar în final frunza cade. Aceleaşi simptoame pot să apară şi
pe fructe sau pe ramurile tinere.
Monilioza (Monilinia cinerea), este asemănătoare moniliei altor fructe
(măr, prun) şi este deosebit de păgubitoare pentru cireş atunci când apare pe
flori, putând compromite recolta de fructe.
Dăunători
Păduchele negru (Myzus cerasi), se instalează pe vârfurile de creştere
ale lăstarilor, suge seva, frunzele se răsucesc, se încreţesc şi se observă
secreţiile lipicioase ale insectei. Lăstarii atacaţi nu mai cresc şi lemnul nou
format nu se mai maturează. Are mai multe generaţii pe an ca de altfel toate
afidele.
Viermele cireşelor (Rhagoletis cerasi), este cel mai păgubitor
dăunător al cireşelor putând compromite total recolta de fructe. Acest vierme
provine din ouăle depuse de o muscă mică în cireşele aflate înainte de
coacere, vierme care se hrăneşte cu pulpa fructului când acesta se coace.
Gărgăriţa fructelor (Rhynchites bachus), atacă mugurii, florile şi
fructele producând rosături ce aduc uneori pagube însemnate.
În tabelul 11.5. se prezintă tratamentele orientative pentru combaterea
bolilor şi dăunătorilor în livezi.
În ultimii ani au apărut în livezile de cireş şi vişin unele viroze şi
bacterioze care produc pătări sau ulceraţii ale frunzelor. Răspândirea acestora
nu se poate evita decât prin producerea materialului săditor liber de viroze
(LTV).
11.3.8. Particularităţi tehnologice
Înfiinţarea unei plantaţii de cireş urmează aceleaşi reguli ca la
celelalte specii pomicole în ceea ce priveşte amenajarea şi pregătirea
terenului. La alegerea terenului, în vederea plantării este bine dacă cireşul
ocupă porţiunea de mijloc a unui versant, unde solul este mai aerisit şi fără
pericol de stagnare temporară a apei.
Plantarea cireşului este de preferat să se facă toamna după căderea
frunzelor. Plantarea de primăvară se face numai când nu a fost posibilă
plantarea în toamnă. Materialul săditor este bine să provină din pepiniere
autorizate care să garanteze autenticitatea soiurilor, iar la manipularea şi
plantarea pomilor trebuie să avem grijă să nu se rupă mugurii (cireşul nu are
muguri stipelari).
După alegerea soiurilor de bază dorite şi a polenizatorilor în raport de
4 - 5 la 1, distanţele de plantare trebuie să aibă în vedere vigoarea soiurilor şi
a portaltoilor, forma de coroană, fertilitatea naturală a solului. Orientativ,
aceste distanţe sunt de 6 m/5 m, sau 5 m/5 m, sau 5 m /4 m, sau 4 m/3 m.
Întreţinerea solului. În livezile de cireş, cele mai bune rezultate de
producţie s-au obţinut atunci când, până la intrarea pe rod, solul a fost
întreţinut ca ogor lucrat. Se pot aplica şi alte culturi intercalate în primii ani
după plantarea cireşului. În livezile pe rod se recomandă înierbarea
intervalelor dintre rândurile de pomi şi ogorul lucrat, erbicidat sau mulcit pe o
bandă de 1 - 2 m sub rânduri.
Fertilizarea este obligatorie pentru menţinerea unor producţii
constante şi o calitate bună a fructelor. Rădăcinile cireşului explorează un
volum destul de mare de sol şi este necesară, în afară de fertilizarea de bază
de la plantare, fertilizarea anuală cu NPK în doze de 60 - 90 kg s.a./ha,
asociată cu administrarea a 30 – 40 t/ha gunoi de grajd, la 3 ani. În cursul
168
vegetaţiei este benefică fertilizarea suplimentară foliară, în 2 – 3 doze sau
fertirigarea cu macro şi microelemente solubile în apa de irigare.
Irigarea trebuie să fie în atenţia oricărui cultivator de cireş, pentru a
interveni la timp atunci când deficitul de umiditate din sol poate să facă
diferenţa în producţia de fructe. Sunt destul de frecvente cazurile când
perioadele de stres hidric ce intervin înaintea coacerii fructelor, urmate de
ploi în timpul coacerii, determină crăparea fructelor. Acest fenomen poate fi
atenuat prin menţinerea unei stări de umiditate corespunzătoare şi constante
în sol, care face ca fructul să nu crească în salturi.
Tăierile. Este adevărat faptul că la cireş intervenţiile prin tăieri în
coroana pomului sunt mai reduse decât la alte specii ca mărul, părul, prunul,
caisul, piersicul, dar este totuşi necesară intervenţia anuală cu tăieri în
coroana pomilor, atât pentru formare şi grăbire a intrării pe rod, cât şi pentru
întreţinere şi fructificare. (fig. 11.5.).
Pătrunderea luminii în toate zonele coroanei cu formaţiuni fructifere
intensifică fotosinteza, care determină sporirea calităţii fructelor. Cireşul
creşte mai încet în primii ani după plantare, fapt pentru care se evită pe cât
posibil tăierile, în această perioadă efectuându-se mai mult dirijări ale unor
creşteri pe poziţii favorabile. După formarea tipului de coroană dorit, tăierile
anuale, care se recomandă să se facă primăvara înaintea pornirii în vegetaţie,
se axează mai mult pe rărire, scurtare şi înlăturare a ramurilor uscate sau
bolnave.
Tăierile în verde sunt indicate şi la această specie pomicolă, acestea
micşorând volumul tăierilor în uscat şi evitând creşterile inutile.
Ca forme de coroană pentru cireş se recomandă Piramida etajată
rărită în plantaţii de mică densitate, sau Vasul ameliorat, Vasul aplatizat,
Fusul liber, în livezi cu densitate mai mare. În livezi intensive cu pomi de
mică vigoare se pot folosi şi alte forme de coroană ca Palmeta cu braţe
oblice, Ax vertical, Tufa-vas, etc.
11.3.9. Recoltarea şi valorificarea fructelor
Culesul cireşelor este cea mai costisitoare lucrare din tehnologia
acestei specii, datorită faptului că se face greoi, fructele fiind perisabile, mai
mici decât alte fructe, sensibile la transport, cu perioadă foarte scurtă de
păstrare (câteva zile). Cireşele trebuie recoltate la momentul maturării de
consum, deoarece nu-şi continuă procesul de maturare după recoltare.
Recoltarea se face începând din partea superioară a coroanei unde fructele
sunt mai coapte şi este bine să se facă în 2 - 3 etape, pe măsură ce fructele se
coc bine. Pentru o valorificare superioară se face o sortare a fructelor imediat
dopă recoltare, apoi se ambalează şi se trimit la piaţă imediat. Dacă se
preconizează un transport la distanţe mai mari şi vânzarea după câteva zile,
cireşele se păstrează în condiţii de frig (5 –7ºC) şi umiditate atmosferică
ridicată. Pentru industrializare, cireşele se pot recolta şi mecanizat prin
scuturare pe prelate cu instalaţii mecanice speciale. Cu 10 – 15 zile înaintea
scuturării mecanice, fructele se stropesc cu soluţie specială pe bază de Ethrel,
pentru a se desprinde mai uşor din codiţă.