II.

POLITICA EXTERNĂ A VOIEVOZILOR ROMÂNI ÎN SECOLELE XIV–XVI

A. REZISTENŢA ANTIOTOMANĂ A ŢĂRILOR ROMÂNE ÎN SECOLELE XIV-XV

După expansiunea vertiginoasă în Peninsula Balcanică, turcii au atins, în ultimul deceniu al secolului
al XIV-lea, linia Dunării şi au intrat în contact direct cu Ţările Române. Astfel, s-a deschis îndelungata
epocă a confruntării cu Poarta. Dunărea a constituit pentru Imperiul Otoman principalul front european,
unde Ţările Române, uneori în alianţă cu Polonia şi Ungaria, i-au opus rezistenţă. Ţările Române s-au
integrat ca un factor important în cruciada târzie şi, prin acţiunile lor militare, au intrat în atenţia opiniei
publice europene. Forţa lor militară a fost luată în calcul în mai toate proiectele de cruciadă. La sfârşitul
secolului al XIV-lea, Imperiul Otoman ajunsese pe linia Dunării, după victoriile împotriva bizantinilor,
sârbilor şi bulgarilor, ale căror state sunt desfiinţate. Ţările Române deveneau, la rândul lor, obiect al
expansiunii otomane, care îşi propunea, de fapt, să ajungă, prin Belgrad şi Viena, în inima Europei. În
aceste condiţii, deşi în anumite momente Poarta a încercat să transforme Ţările Române în paşalâcuri,
pentru otomani s-a dovedit, în cele din urmă, mai profitabil din punct de vedere economic, dar şi politic şi
militar, să permită conservarea autonomiei spaţiului românesc. Această opţiune a devenit cea mai potrivită
pentru otomani şi în condiţiile rezistenţei îndelungate pe care au întâmpinat-o la nord de Dunăre.
Obiectivul Ţărilor Române era menţinerea fiinţei statale proprii, ca şi a identităţii religioase, scop în care
lupta armată s-a conjugat cu tratativele diplomatice, la care s-a recurs atunci când disproporţia de mijloace
între ele şi inamic era evidentă.
De altfel, pe tot parcursul Evului Mediu, tipul de război purtat de Ţările Române cu otomanii ar putea
fi caracterizat drept „conflict asimetric”, întrucât inferioritatea armată îi obligă pe români să ducă un război
de uzură, îndelungat, al cărui rezultat final este silirea adversarului să accepte o pace care le este relativ
favorabilă.
Strategia folosită este, de regulă, una defensivă, de apărare a teritoriului propriu, conjugată uneori şi
cu ofensiva, prin care se încearcă pătrunderea în teritoriul inamicului pentru a-i lovi acestuia unele puncte
nevralgice. Disproporţia de forte i-a determinat, de regulă, pe români să evite bătăliile decisive, preferând
luptele de hărţuire, care u împiedicau pe adversari să îşi valorifice superioritatea în oameni. De asemenea,
tactica „pământului pârjolit”, prin care se distrugeau recoltele, vegetaţia, locuinţele, iar populaţia se
retrăgea în locuri greu accesibile, avea drept scop crearea unui „gol demografico-economic”, prin care
armata invadatoare era lipsită de posibilităţi de aprovizionare şi de obţinere de informaţii. Se adăuga
nimicirea detaşamentelor plecate după hrană, ceea ce contribuia la slăbirea duşmanului şi mai ales la
demoralizarea acestuia. Situaţia năvălitorilor putea fi şi mai mult înrăutăţită prin atacuri de noapte, de tipul
celui realizat de Vlad Ţepeş împotriva taberei sultanului Mehmed al II-lea.
Succesul unei astfel de tactici nu depinde doar de forţa militară pusă în joc, ci şi de angajarea tuturor
factorilor interni, social-politici în efortul de apărare, precum şi de sprijinul extern, din partea marilor puteri.
Tactica pământului pârjolit, ca şi înfruntările deschise presupuneau mari sacrificii economice şi nu numai, de
aceea, marea boierime, care îşi vedea dezorganizate domeniile şi întregul mod de viaţă, conştientă şi de ce
însemna războiul pentru ţărani, a reacţionat diferit, în funcţie de context. Atunci când pericolul transformării
ţării în paşalâc era iminent, boierimea a sprijinit domnia în efortul militar. Când păreau posibile negocieri cu
turcii sau când pericolul continuării luptei părea mult prea mare, boierimea putea să prefere o soluţie
diplomatică. Totuşi, boierimea şi domnia au acelaşi obiectiv, de salvare a identităţii politice a ţării, doar că
mijloacele pe care le folosesc unii sau alţii pot fi uneori diferite. În toată această perioadă, un rol decisiv l-a
jucat lupta pentru controlul gurilor Dunării şi al principalelor drumuri comerciale.

1
 În ceea ce priveşte sprijinul extern, acesta trebuie plasat în contextul cruciadei târzii, organizată de
puterile creştine împotriva înaintării musulmane în Europa. Disensiunile dintre marile puteri ale epocii,
incapacitatea practică a unora dintre ele de a acţiona militar au făcut ca uneori ajutorul cerut de Ţările
Române să nu fie la nivelul aşteptat, iar acestea să se regăsească singure în faţa unor forţe otomane mult
superioare numeric.
Rezultatul conflictului multisecular dintre Ţările Române şi Poarta Otomană a fost, cu toate
concesiile făcute acesteia, păstrarea fiinţei statale, în condiţiile în care state mai puternice (ale bulgarilor,
sârbilor, bizantinilor, ungurilor), dar care s-au găsit pe direcţiile principale de expansiune ale turcilor, au
dispărut de pe harta politică a Europei. În lupta antiotomană din secolele XIV-XV, ţările româneşti au avut
uneori tendinţa de a face front comun, dincolo de hotarele politice de moment. Aceasta se explică prin
raţiuni militare, diplomatice, prin conştiinţa incipientă a unei unităţi de neam, limbă şi interese, dar mai ales
prin dorinţa de a-şi apăra prin orice mijloace religia, element de identificare mult mai puternic în Evul
Mediu decât cel etnic sau lingvistic.
Încă de la întemeiere, Ţările Române şi-au manifestat în mod deschis spiritul de cruciadă şi voinţa de
a fi un bastion avansat al creştinătăţii în faţa Porţii. Voievozii români au fost conştienţi de acest fapt încă de
la început şi au acţionat ca atare. Pe măsură ce poziţiile Porţii s-au întărit în sud-estul Europei, iar epoca de
glorie a voievozilor români care s-au împotrivit Porţii cu mijloace militare a luat sfârşit, ostilitatea faţă de
otomani s-a afirmat mai puţin răspicat în Ţările Române, iar locul mijloacelor militare a fost luat de
diplomaţie. Capitalele creştine, Viena, Cracovia, au fost ţinta unui flux de informaţii purtate de mesagerii
care veneau din Ţările Române.
1. MIRCEA CEL BĂTRÂN (1386-1418)

Ţara Românească a fost prima ameninţată de înaintarea otomană, care tindea să ajungă la Dunăre.
Unul dintre cei mai importanţi voievozi ai Ţării Româneşti la începuturile expansiunii otomane în
Peninsula Balcanică a fost Mircea cel Bătrân (1386-1418). Conflictul dintre Mircea cel Bătrân şi Imperiul
Otoman se configurează încă din 1388, ca urmare a intervenţiei voievodului la sudul Dunării, în favoarea
ţarului bulgar de Vidin. Cu acest prilej, pentru a evita ocuparea ei de către turci, el a luat sub autoritatea sa
Dobrogea. Conform părerii unor istorici, el a trimis şi un corp de oaste care să lupte alături de sârbi, în
1389, la Câmpia Mierlei (Kossovopolje). Totodată, Mircea a încercat să contracareze relaţiile încordate cu
Sigismund de Luxemburg, regele Ungariei, al căror obiect era Banatul de Severin. În atari condiţii, Mircea
cel Bătrân promovează politica „blocului românesc”, care viza o colaborare cu domnii moldoveni Petru
Muşat şi Alexandru cel Bun. Astfel, prin intermediul lui Petru Muşat, domnul Ţării Româneşti încheie, în
condiţii de deplină egalitate, o alianţă cu Vladislav Jagello, regele Poloniei (Tratatul de la Radom, semnat
în decembrie 1389 şi ratificat la Lublin, în ianuarie 1390). Acest tratat era îndreptat împotriva regelui
Ungariei, Sigismund de Luxemburg. Efectele în plan politic ale acestui tratat ca şi creşterea ameninţării
otomane au avut menirea de a schimba atitudinea regelui maghiar faţă de Ţara Românească. Astfel, pe 7
martie 1395, la Braşov, se încheie un tratat între Mircea cel Bătrân şi Sigismund de Luxemburg, ce se
constituia în prima alianţă antiotomană din istoria sud-estului european. Acest tratat era încheiat de pe
poziţii de egalitate, rod al înţelepciunii diplomatice de care a dat dovadă domnul muntean, din moment ce
regele maghiar îi recunoaşte lui Mircea titlurile de duce de Făgăraş şi ban de Severin, anterior contestate.
Asigurându-şi spatele şi flancurile prin înţelegerile încheiate cu Polonia şi, ulterior, cu Ungaria, Mircea
lansează, în 1394, o expediţie împotriva bazelor achingiilor, situate la sud de Dunăre, pentru a-i împiedica
să mai organizeze raiduri de pradă.
Politica de alianţe promovată de Mircea l-a determinat pe sultanul Baiazid (1389 -1402) să organizeze
o expediţie la nord de Dunăre pentru eliminarea principalului său adversar. O oaste otomană condusă chiar de

2
Baiazid (zis Ildîrîm = Fulgerul) a trecut Dunărea şi a înaintat către capitala Ţării Româneşti. Lupta decisivă s-
a dat la un loc mlăştinos, după unii autori întărit cu
şanţuri, denumit Rovine, şi s-a soldat cu înfrângerea armatei otomane. În legătură cu datarea bătăliei de
Ia Rovine există trei ipoteze – 10 octombrie 1394, 17 mai 1395 sau începutul toamnei anului 1395. Deşi
învins, Baiazid inaugurează politica de atragere a Ţării Româneşti în sfera Imperiului Otoman, sprijinind un
pretendent la domnie, Vlad Uzurpatorul, care acceptă să plătească tribut turcilor (1395) şi îşi exercită
autoritatea asupra părţii răsăritene a ţării. Acesta a fost sprijinit şi de o parte a boierimii, care nu mai dorea să
continue lupta antiotomană, în condiţiile în care pericolul transformării ţării în paşalâc fusese înlăturat. Succesul
românesc de la Rovine a determinat alcătuirea primei mari coaliţii continentale antiotomane în anul următor,
spiritul cruciadei creştine fiind revigorat o dată cu expediţia organizată de Sigismund de Luxemburg, regele
Ungariei, la Dunăre, cu sprijinul lui Mircea şi al cavalerilor apuseni (burgunzi, germani etc.). Atacul celor din
urmă de la Nicopole (septembrie 1396), desfăşurat după tipicul luptei cavalerilor feudali, s-a sfârşit cu un
dezastru cumplit, în care creştinii au fost masacraţi. În ciuda acestui fapt, Mircea reuşeşte, în cursul anului
următor, să-şi restabilească autoritatea asupra întregii ţări.
La moartea sultanului Baiazid, înfrânt la Câmpiile Ankarei în 1402 de hanul mongol Timur Lenk,
Imperiul Otoman a devenit scena luptelor pentru putere între fiii săi. Mircea cel Bătrân a profitat de ocazie
pentru a se amesteca aceste în lupte, sprijinind pe Musa şi Mustafa împotriva lui Mahomed. Amestecul direct
în lupta pentru moştenirea tronului imperial otoman reprezintă apogeul politicii externe a lui Mircea cel
Bătrân, el devenind acum principalul arbitru al situaţiei din Balcani. Această situaţie asigură ţării o perioadă
de stabilitate şi de maximă expansiune teritorială. În cele din urmă, candidaţii susţinuţi de Mircea sunt
înfrânţi, sultan devenind Mahomed (1413-1421). Noul sultan invadează Ţara Românească, anexează
Dobrogea şi impune Ţării Româneşti plata tributului, care în acest moment are semnificaţia unei
răscumpărări a păcii şi nu de recunoaştere a dependenţei politice faţă de otomani. Există, încă, divergenţe
printre specialişti cu privire la data expediţiei prin care Mahomed I a ocupat cetăţile Giurgiu şi Turnu şi a
anexat Dobrogea. Unii se pronunţă pentru anul 1417, în timp ce alţii preferă anul 1420, care pare mai
plauzibil, deoarece titlul domnesc al lui Mihail I (1418-1420), fiul lui Mircea, cuprindea toate stăpânirile
acestuia, inclusiv Dobrogea. În ianuarie 1418, Mircea cel Bătrân moare şi este înmormântat la Mănăstirea
Cozia, ctitoria sa.

2. ALEXANDRU CEL BUN (1400-1432)

Alexandru cel Bun (1400-1432) a întreprins o importantă operă de organizare politică şi ecleziastică
a Moldovei. Lunga sa domnie a corespuns, în general, unei perioade de pace, rezultat al politicii extrem de
abile a voievodului moldovean, care a menţinut echilibrul între Ungaria şi Polonia. Sunt de subliniat, de
asemenea, strânsele legături cu Mircea cel Bătrân, care l-a sprijinit să ocupe tronul Moldovei. Prin
recunoaşterea suzeranităţii Poloniei (martie 1402), reînnoită în câteva rânduri, Alexandru cel Bun s-a pus la
adăpost de intenţiile lui Sigismund de Luxemburg de a revigora suzeranitatea ungară asupra Moldovei şi,
mai ales, de a controla drumul comercial care lega sudul Poloniei, trecând prin Moldova, de gurile Dunării,
mai precis de cetăţile Chilia şi Cetatea Albă. Pericolul ce plana asupra Moldovei din partea celor două
regate şi-a găsit expresia în tratatul de la Lublau (martie 1412), care prevedea, în cazul neparticipării
domnului moldovean la lupta antiotomană, împărţirea statului său între Polonia şi Ungaria. Tratatul de la
Lublau reprezintă primul acord de împărţire a unui teritoriu românesc în sfere de influenţă. El nu a fost
aplicat datorită faptului că Alexandru şi-a onorat întotdeauna obligaţiile rezultate din acceptarea
suzeranităţii regelui polon şi datorită contradicţiilor polono-maghiare. Oastea moldovenilor s-a remarcat în
bătăliile de la Grünwald (1410) şi Marienburg (1422), când a luptat alături de cea poloneză împotriva
teutonilor, reuşind să obţină nu numai victoria, dar şi „o pradă uriaşă”. Cu ocazia expediţiei turceşti din anii

3
1419-1420 are loc şi prima implicare a Moldovei în frontul antiotoman. Atacate pe mare, Chilia şi Cetatea
Albă sunt apărate cu forţe proprii de Alexandru cel Bun, care respinge forţele turceşti.

3. IANCU DE HUNEDOARA (1441-1456) – „ATLETUL LUI CHRISTOS”

În lupta antiotomană, Transilvania s-a încadrat de partea Ungariei, dar cel mai adesea în alianţă cu
celelalte două ţări româneşti. Cel mai important efort antiotoman al Transilvaniei s-a produs pe la mijlocul
secolului al XV-lea, sub conducerea lui Iancu de Hunedoara. Descendent al unei familii de mici nobili români
din Transilvania, Iancu s-a integrat, prin stilul de viaţă şi religia catolică, nobilimii maghiare. În 1438 a fost
numit ban de Severin, iar trei ani mai târziu, voievod al Transilvaniei (până la moartea sa, în 1456). A fost
unul dintre cei mai străluciţi exponenţi ai cruciadei târzii, în acest scop acţionând pentru a reuni, în cadrul
aceleiaşi alianţe, Transilvania, Moldova şi Muntenia (politica blocului românesc = cooperarea celor trei ţări
româneşti în lupta antiotomană, sub conducere unică). A acţionat în contextul în care Imperiul Otoman
desfăşura asaltul final împotriva Constantinopolului, iar apoi, după căderea acestuia, îşi propunea cucerirea
Belgradului pentru a-şi deschide calea spre Europa.
Începutul acţiunilor antiotomane ale lui Iancu de Hunedoara se leagă de incursiunea efectuată de
otomani în Transilvania în martie 1442, sub conducerea beiului Vidinului. Deşi expediţia otomanilor începe
sub auspicii favorabile acestora (ei obţinând victoria de la Sântimbru), Iancu reuşeşte să întoarcă situaţia în
favoarea sa, zdrobind armata turcească lângă Sibiu (22 martie 1442). Apoi pătrunde în Ţara Românească,
unde îl înfrânge pe Sehabbedin, beilerbeiul Rumeliei, într-o luptă dată pe râul Ialomiţa (septembrie 1442), şi
îl impune ca domn pe Vad Dracul. În 1443-1444, Iancu organizează „Campania cea Lungă”, pe teritoriul
Serbiei şi Bulgariei, la sud de Balcani. Înaintând până în inima Imperiului Otoman, cucerind oraşe precum
Sofia şi Niş, Iancu îi obligă pe turci să ceară pace. După victoria strălucită dobândită de Iancu de Hunedoara,
la Buda sosesc soli din partea Papei, a ducelui de Burgundia, a veneţienilor, genovezilor şi bizantinilor, care
solicitau continuarea războiului împotriva turcilor. Neîncrezător în proiectele de cruciadă ale Apusului, regele
Ungariei, Vladislav, acceptă pacea de la Seghedin (iulie 1444), prin care sultanul se angajează să înceteze
conflictele militare pe o perioadă de 10 ani. Încheierea păcii a grăbit trecerea la acţiune a veneţienilor, care îşi
trimit flota spre Constantinopol. La insistenţele legatului papal, lipsit de experienţă, regele Ungariei denunţă
tratatul de la Seghedin şi începe pregătirile de cruciadă. În septembrie 1444, oastea regală, căreia i se alătură
forţele militare ale lui Iancu şi ale lui Vlad Dracul, domnul Ţării Româneşti, trece Dunărea, îndreptându-se
spre Nicopole şi Varna. În bătălia care se dă în noiembrie 1444 la Varna, regele moare, cruciaţii fiind înfrânţi.
Eşecul cruciadei de la Varna l-a convins pe Iancu de necesitatea unei alianţe militare antiotomane cu
participarea Ungariei, Ţărilor Române şi a despoţilor din Balcani. În 1445 reia ofensiva pe linia Dunării,
cucerind Giurgiul. Din 1446 devine guvernator al Ungariei, ceea ce reprezintă apogeul carierei sale politice
(până în 1453, când primeşte titlul de căpitan general al Ungariei). După ce reface ,,blocul românesc”, în
septembrie 1448 oastea creştină condusă de Iancu trece Dunărea, dar suferă grele pierderi în bătălia de la
Kossovopolje (octombrie 1448). Această înfrângere însemna sfârşitul efortului creştinilor pentru alungarea
turcilor din Europa.
Căderea Constantinopolului (1453) a constituit o grea lovitură dată creştinătăţii, Mehmed al II-lea
trecând la lichidarea centrelor de rezistenţă antiotomană din Balcani. Acţiunea militară cu cea mai mare
rezonanţă europeană întreprinsă de Iancu de Hunedoara a fost apărarea cu succes a Belgradului (iulie
1456), considerat o veritabilă ,,cheie” a Ungariei. Victoria de la Belgrad, obţinută în faţa cuceritorului
Constantinopolului, a fost primită cu mare bucurie de lumea creştină, însuşi Papa Calixt al III-lea
considerând-o „evenimentul cel mai fericit al vieţii sale”. Numai că eroul de la Belgrad nu s-a putut bucura
de succesul său, întrucât a căzut răpus de ciumă la Zemun (august 1456). Victoria de la Belgrad a salvat

4
pentru aproape 70 de ani Europa Centrală de primejdia cuceririi otomane şi a avut un răsunet imens în
Europa, redresând moralul zguduit de căderea Constantinopolului.

4. VLAD ŢEPEŞ (1448; 1456-1462; 1476)

Una dintre cele mai importante şi vestite figuri de voievozi medievali din Ţara Românească a fost
Vlad Ţepeş (1448; 1456-1462; 1476). Fiu al lui Vlad Dracul, Vlad Ţepeş a rămas vestit pentru duritatea
pedepselor, cum era, de pildă, tragerea în ţeapă. Singurul tablou care îl înfăţişează provine de la castelul
Ambras din Tirol. Atitudinea dură a voievodului a fost determinată de dorinţa de a întări puterea
domnească şi de a intimida boierimea ostilă, care manifesta vădite tendinţe anarhice, şi viza punerea la
adăpost de pericolul transformării ţării în paşalâc. După moartea neaşteptată a lui Iancu de Hunedoara,
Vlad Ţepeş a preluat steagul luptei antiotomane. În raporturile internaţionale a căutat să aplice principiul
modern al reciprocităţii. Astfel, a pretins ca negustorii munteni să aibă în Transilvania acelaşi statut de care
se bucurau negustorii saşi care veneau în Ţara Românească. Saşii nu au respectat voinţa domnului şi au fost
aspru pedepsiţi. De aceea, prin povestirile lor răspândite în Apus, i-au perpetuat renumele de tiran şi, se
pare, i-au născocit numele de Dracula prin transformarea numelui Dragul (de la Ordinul Dragonului, primit
de tatăl său, Vlad Dracul) în Dracul, cuvânt cu o anumită încărcătură semantică. Lupta sa antiotomană se
încadrează în acelaşi efort al cruciadei târzii, care acum ar fi trebuit să fie condusă de fiul lui Iancu de
Hunedoara, Matia Corvin, devenit rege al Ungariei, şi sprijinită financiar de papalitate.
În 1459 a rupt legăturile cu Imperiul Otoman, refuzând să mai plătească tributul anual. Pentru
asigurarea frontierei de nord a încheiat o alianţă cu regele Ungariei, Matei Corvin, probabil la începutul
anului 1460. A reuşit să dejoace planul funest pus la cale de Hamza, beiul de Nicopole, de a-l atrage într-o
cursă la Giurgiu (sfârşitul anului 1461). A înfrânt armata turcească şi a operat numeroase trageri în ţeapă.
Apoi, în iarna anilor 1461-1462, a pătruns în sudul Dunării, distrugând de-a lungul frontierei întregul
dispozitiv militar otoman ce ar fi putut servi turcilor în campania împotriva Ţării Româneşti. În aprilie
1462, o importantă armată otomană, condusă de însuşi sultanul Mahomed al II-lea, a pătruns în Ţara
Românească şi a început înaintarea spre Târgovişte, urmărind transformarea ţării în paşalâc. Vlad Ţepeş,
care strânsese circa 30.000 de oameni, nu avea posibilitatea să poarte o bătălie de anvergură, în câmp
deschis. Tactica tradiţională de retragere, pustiire şi hărţuire folosită de domnul muntean şi vestitul atac de
noapte în tabăra sultanului (16/17 iunie 1462) nu au fost suficiente, totuşi, pentru a-l împiedica pe
Mahomed al II-lea să-l instaleze domn pe Radu cel Frumos, cu acordul boierilor munteni, şi să atragă
decisiv Ţara Românească în sfera otomană de influenţă. Se reia şi pata tributului. Deşi neînvins, Vlad
Ţepeş a fost obligat să ia drumul pribegiei, refugiindu-se în Transilvania, unde regele Ungariei, Matei
Corvin, dând ascultare uneltirilor saşilor, a poruncit întemniţarea voievodului muntean la Vişegrad, lângă
Pesta, timp de 13 ani. În întemniţarea incomodului domn muntean se pare că a jucat un rol şi faptul că
regele Ungariei, preocupat în acea vreme de alte conflicte, cheltuise banii trimişi de papă în vederea
organizării cruciadei antiotomane în alte scopuri. Vlad Ţepeş a revenit pe tron în 1476, cu sprijinul lui
Ştefan cel Mare, într-o perioadă în care Ungaria părea interesată să reia lupta antiotomană. Ostilitatea
boierimii faţă de stilului său de conducere autoritar a determinat organizarea unui complot căruia i-a căzut
victimă după doar o lună de domnie.

5. ŞTEFAN CEL MARE (1457-1504)

Domnia lui Ştefan cel Mare (1457-1504) a reprezentat, în Evul Mediu românesc, cea mai glorioasă
perioadă. Stabilitatea politică (cea mai lungă domnie), prosperitatea ţării, înfăptuirile în plan cultural şi, mai
ales, asigurarea liniştii la hotarele Moldovei, fac din domnia lui Ştefan cel Mare un moment de referinţă în

5
evoluţia instituţiei centrale în Ţările Române. Printr-o politică externă fermă, canalizată spre menţinerea
fiinţei statale şi prin efortul realizării unor alianţe antiotomane cu principii creştini din Europa, Ştefan cel
Mare a reuşit să schimbe fundamental poziţia statului său, transformându-l din obiect de dispută dintre
puterile vremii în subiect al relaţiilor internaţionale. Moldova şi-a modelat politica externă în funcţie de
poziţia Ungariei, Poloniei şi Imperiului Otoman. Printr-un abil joc diplomatic, Ştefan a reuşit să estompeze
orice formă de dependenţă faţă de puterile care atentau la integritatea ţării sale. Ceea ce a conferit
Moldovei statutul de factor principal al relaţiilor internaţionale a fost confruntarea îndelungată cu Imperiul
Otoman, aflat în plină ascensiune sub conducerea lui Mehmed al II-lea.

5.1. RELAŢIILE CU STATELE CREŞTINE

Ca şi predecesorii săi, Ştefan cel Mare a căutat să contracareze tendinţele hegemonice ale Ungariei
prin apropierea de Polonia, care nu urmărea să transforme contractul feudalo-vasalic într-o stăpânire
efectivă asupra Moldovei. În acest scop încheie Tratatul de la Overchelăuţi (aprilie 1459, reînnoit în 1462),
recunoscându-l ca suzeran pe regele Cazimir al IV-lea. La rândul său, regele polonez îl recunoaşte ca domn
pe Ştefan cel Mare şi se angajează să nu-i permită rivalului acestuia, Petru Aron, să se apropie de hotarele
Moldovei. Deteriorarea relaţiilor moldo-ungare se datorează pretenţiilor de suzeranitate manifestate de
Matei Corvin asupra Moldovei, protecţiei acordată de curtea regală lui Petru Aron şi mai ales faptului că
Ungaria stăpânea Chilia. Cucerirea, în 1465, a acestei cetăţi de către Ştefan a declanşat conflictul cu
Ungaria. Expediţia regelui Matei Corvin în Moldova s-a încheiat cu un „uriaş dezastru”. Victoria repurtată
de Ştefan la Baia (decembrie 1467) a însemnat emanciparea Moldovei de sub suzeranitatea Ungariei. După
această dată, Matei Corvin a abandonat definitiv intenţia de a restabili controlul maghiar asupra Moldovei,
înţelegând că este mai bine să aibă un aliat în Ştefan cel Mare.
Conflictul cu Radu cel Frumos, început în 1470, a inaugurat o direcţie consecventă în strategia
politică a lui Ştefan: instalarea pe tronul Ţării Româneşti a unui domn fidel atitudinii sale antiotomane.
Deşi conflictul cu Radu cel Frumos se termină în favoarea lui Ştefan, care îl alungă din scaun pe Radu,
încercările de atragere a Ţării Româneşti în frontul antiotoman se vor dovedi zadarnice, întrucât Laiotă
Basarab, Basarab Ţepeluş şi Vlad Călugărul au trecut de partea turcilor, iar Vlad Ţepeş a fost ucis în
confruntarea cu acelaşi Laiotă Basarab.

5.2. RELAŢIILE CU OTOMANII

Moldova, aflată pe flancul drept al frontului otoman, a intrat mai târziu în atenţia sultanilor. Abia în
1456, în timpul lui Petru Aron, Mahomed al II-lea îşi impune suzeranitatea asupra principatului, obligat la
un tribut de 2.000 de galbeni (Închinarea de la Vaslui). Ştefan cel Mare îşi propune să înlăture primejdia
turcească de la Dunăre şi să-şi consolideze controlul asupra „drumului moldovenesc”, prin întărirea Chiliei
şi Cetăţii Albe, „plămânii Moldovei”, râvnite şi de Polonia şi Ungaria pentru importanţa lor economică şi
strategică. Astfel, în perioada 1473-1487, Moldova s-a manifestat ca bastion al lumii creştine împotriva
pericolului otoman. Politica antiotomană a lui Ştefan s-a integrat în războiul veneţiano-otoman (1463-
1479), domnul Moldovei alăturându-se unei coaliţii care reunea forţele Veneţiei şi ale hanului turcoman
Uzun Hassan. În 1473, Ştefan cel Mare declară ruperea legăturilor cu Imperiul Otoman, încetând să mai
plătească haraciul.
Atitudinea ostilă faţă de Poartă manifestată de Ştefan, l-a determinat pe sultan să pregătească
expediţia de înlăturare a domnului moldovean. Cu o oaste de 120.000 de oameni, Suleiman-paşa,
beilerbeiul Rumeliei, pătrunde în Moldova. Ştefan dispunea de circa 40.000 de oameni, la care s-au
adăugat 5.000 de secui, 2.000 de polonezi şi 2.000 transilvăneni. Bătălia s-a dat la Podul Înalt (Vaslui), la

6
10 ianuarie 1475, şi s-a încheiat cu victoria lui Ştefan. Tactica pământului pârjolit şi atragerea duşmanului
într-un loc strâmt şi mocirlos a dat din nou roade. Vestea marii izbânzi a făcut înconjurul Europei. Papa,
principii şi monarhii vremii se întreceau în laude la adresa principelui creştin, dar Ştefan li se adresează
direct, prin scrisoarea din 25 ianuarie 1475, solicitându-le sprijinul, deoarece se aştepta la o nouă campanie
otomană împotriva sa. Pregătind noua fază a luptei antiotomane, Ştefan trimite solii în Polonia, Ungaria,
Veneţia, Roma, Hanatul Crimeii şi Caffa.
Politica pontică a Imperiului Otoman viza Chilia şi Cetatea Albă. În 1475, turcii cuceresc Caffa şi
Mangopul şi transformă Hanatul Crimeii în stat vasal Porţii, folosindu-l apoi în lupta împotriva Moldovei.
În aceste împrejurări critice, Ştefan încheie cu Matei Corvin un tratat de alianţă (iulie 1475). Regele
Ungariei promitea ajutor militar şi refuzul de a acorda azil politic duşmanilor domnitorului. La rândul său,
Moldova promitea libertatea comerţului pentru negustorii unguri. În vara anului 1476, sultanul însuşi a
pornit în fruntea unei numeroase oştiri împotriva Moldovei, cerând şi tătarilor să atace dinspre răsărit.
Ştefan a încercat să-i oprească pe invadatori angajându-se în bătălia de la Valea Albă (Războieni), în iulie
1476. Mica oştire moldoveană a fost înfrântă. Victoria lui Mehmed al II-lea n-a putut fi consolidată,
deoarece cetăţile Moldovei, în frunte cu Suceava, au rezistat asalturilor otomane. Oastea turcească,
resimţind din greu efectele tacticii pământului pârjolit, a fost obligată să se retragă fără a-l putea înlocui pe
domn şi fără a supune ţara. Expediţia din 1476 s-a încheiat, astfel, cu un eşec pentru sultan, dar a pricinuit
mari distrugeri materiale şi însemnate pierderi umane Moldovei.
Dar între timp coaliţia antiotomană se destramă, Veneţia încheind pacea cu turcii în 1479. Ca atare, în
1480, Ştefan cel Mare este obligat, la rândul său, să încheie pace. Instalarea noului sultan, Baiazid al II-lea,
agravează din nou relaţiile moldo-otomane. Acesta considera Chilia şi Cetatea Albă poziţii cheie pentru
Imperiul Otoman şi, ca atare, în 1484 are loc o nouă campanie împotriva Moldovei, determinată şi de
intervenţia lui Ştefan în Ţara Românească şi de refuzul plăţii tributului. Pierderea Chiliei (iulie 1484) şi
Cetăţii Albe (august 1484) reprezenta o mare primejdie pentru sistemul defensiv al Moldovei şi constituia o
grea lovitură pentru comerţul acestei ţări. Moldova îşi pierdea ieşirea la Marea Neagră, care devenea un lac
turcesc. Domnul Moldovei nu se putea resemna cu pierderea acestor importante cetăţi. În aceste condiţii, el
a reînnoit jurământul de vasalitate faţă de regele polon Cazimir al IV-lea, la Colomeea (septembrie 1485),
sperând să obţină sprijinul acestuia în recuperarea celor două cetăţi. În 1486/1487, descurajat şi dezamăgit
de politica vecinilor săi creştini (Ungaria şi Polonia), Ştefan cel Mare încheie pace cu turcii, obligându-se
la plata tributului în valoare de 3.000 florini veneţieni şi recunoscând suzeranitatea sultanului, în schimbul
conservării autonomiei ţării.
Spre sfârşitul domniei, relaţiile cu Polonia se deteriorează, mai ales după moartea regelui Cazimir al
IV-lea. Neînţelegerile cu noul rege, Ioan Albert, reprezintă cauza expediţiei întreprinse de regele polon în
Moldova, dar în bătălia de la Codrii Cosminului (octombrie 1497), oastea polonă suferă o grea înfrângere.
Seria conflictelor continuă până în anul 1499, când cele două părţi semnează tratatul de la Hârlău (iulie
1499). Prin acest tratat, Ştefan cel Mare şi Ioan Albert îşi făgăduiau sprijin reciproc în caz de război şi
„linişte şi pace veşnică” între cele două state. Era eliminată orice pretenţie de suzeranitate din partea
Poloniei, tratatul fiind încheiat în condiţii de deplină egalitate. Încheierea acestui tratat reprezintă cel mai
de seamă succes diplomatic al lui Ştefan cel Mare, consfinţindu-se astfel independenţa Moldovei faţă de
Polonia. Astfel, la sfârşitul domniei sale, Ştefan a reuşit să pună capăt oricărei forme de dependenţă faţă de
Ungaria şi Polonia şi a impus Porţii recunoaşterea autonomiei Moldovei, care se afla la apogeul prestigiului
şi puterii sale. După o domnie de 47 de ani, la 2 iulie 1504, Ştefan a încetat din viaţă. A fost înmormântat la
Mănăstirea Putna, ctitoria sa.
B. ŢĂRILE ROMÂNE ÎN SECOLUL al XVI-lea

7
 Pentru istoria europeană, secolul al XVI-lea este perioada în care se afirmă Umanismul şi Renaşterea,
dar au loc şi mari convulsii provocate de Reformă şi Contrareformă. Noua dinamică continentală a cuprins
în sfera sa şi Ţările Române, confruntate cu seismele provocate de fenomenele civilizaţiei moderne. Ţările
noastre au fost şi în acest secol angrenate în disputele politico-militare dintre puterile competitoare:
Imperiul Otoman, Monarhia Habsburgică şi Polonia. La începutul secolului, Imperiul Otoman reprezenta
cea mai importantă forţă militară din Europa, atingând apogeul în vremea sultanului Soliman Magnificul
(1520-1566). În 1521, acesta cucereşte Belgradul, cheia defensivei creştine. Urmează zdrobirea armatelor
maghiare la Mohacs (1526), primul asediu al Vienei (1529) şi instaurarea supremaţiei în Mediterana. Tot
acum, teritoriul Principatelor este redus, prin crearea unor întinse raiale pentru supravegherea principilor
români, obligaţi să-şi mute capitalele la Bucureşti şi la Iaşi, în zone de câmpie greu de apărat. Apar, astfel,
raiaua Tighinei sau Benderului ( 1538), care cuprindea sud-estul teritoriului dintre Nistru şi Prut, raiaua
Brăilei (1540 – ocuparea oraşului Brăila, 1542 – înfiinţarea raialei Brăila), care acoperea o mare parte a
Bărăganului, şi paşalâcul Timişoarei (1552), care îngloba cea mai mare parte a Banatului. În vederea
stăvilirii expansionismului habsburgic spre răsărit, sultanul ocupă Ungaria centrală, pe care o transformă în
paşalâc (1541). În aceste condiţii. Transilvania devine, în acelaşi an, principat autonom sub suzeranitate
otomană. Astfel, se instaurează hegemonia otomană asupra celor trei state româneşti. Prezenţa austriecilor
în vecinătatea Ţărilor Române determină apropierea treptată a acestora de Monarhia Habsburgică, cea mai
importantă putere antiotomană din regiune. Pe de altă parte, Ţările Române se menţin în continuare în sfera
intereselor economice ale Porţii, suzeranitatea otomană devenind tot mai evidentă. Conflictele turco-
habsburgice vor aduce Ţările Române în prim-planul politicii europene în amurgul cruciadei târzii. Ţările
Române şi-au păstrat în secolul al XVI-lea existenţa statală, dar cu o autonomie ştirbită. Sultanul se
amestecă tot mai mult în treburile lor interne, numind domnii şi încălcând astfel obiceiul de alegere a
acestora de către ţară. Această ingerinţă în viaţa internă provoacă o vizibilă instabilitate politică, durata
medie a unei domnii fiind de 2 ani şi jumătate în Moldova, 4 ani şi jumătate în Ţara Românească şi de 6 ani
în Transilvania. Din secolul al XVII-lea, sultanul recurge tot mai mult la boierii greci pentru exercitarea
unui control mai ferm asupra domnilor români. Ţările Române îşi pierd în bună parte libertatea de acţiune
pe plan extern, ele fiind reprezentate de Poartă în relaţiile internaţionale (pe principiul „prieten prietenilor,
duşman duşmanilor”).
A doua jumătate a secolului al XVI-lea a însemnat, totodată, şi afirmarea Poloniei, care revine la
politica pontică, direcţionată de cancelarul Jan Zamoisky. Criza Imperiului Otoman, acutizată în ultimele
decenii ale secolului al XVI-lea, s-a răsfrânt şi asupra Ţărilor Române, conducând la agravarea dominaţiei
otomane. Această situaţie a determinat o sporire fără precedent a obligaţiilor tradiţionale ale Ţărilor Române
faţă de Poartă, haraciul (tributul), peşcheşurile şi mucarerul. În plan politic, amestecul Porţii este tot mai
evident prin nesocotirea tradiţiei dinastice şi introducerea arbitrarului în numirea domnilor. Desele schimbări
de domnie, cumpărarea tronului cu sume în continuă creştere şi-au pus amprenta asupra condiţiei economice
a ţărilor româneşti, prin destabilizarea gospodăriei libere ţărăneşti şi accentuarea rumâniei, consecinţă a
fiscalităţii excesive. Înrăutăţirea situaţiei Ţărilor Române s-a manifestat în următoarele moduri:
1. Ştirbirea autonomiei. Domnul era ales din familia domnitoare de către boieri (în Ţara Românească şi
Moldova) şi de către dietă (în Transilvania). Treptat, domnii au început să fie numiţi sau revocaţi de către
sultan fără a se consulta ţara. Între diverşii pretendenţi la tron a izbucnit o adevărată competiţie câştigată de
cel care oferea cei mai mulţi bani. Cu toate acestea, cele trei ţări româneşti şi-au păstrat instituţiile şi o
politică internă proprie.
2. Creşterea dependenţei politice a însemnat integrarea treptată a politicii externe a Ţărilor Române în cea
otomană. Domnii Ţărilor Române aveau obligaţia de a nu avea iniţiative de politică externă.

8
3. Pierderile teritoriale. Otomanii au sporit presiunea asupra Ţărilor Române prin anexarea unor teritorii:
Tighina a devenit raia sub numele de Bender (1538), Brăila a fost transformată, de asemenea în raia (1542),
iar Banatul a devenit Paşalâcul de la Timişoara (1552).
4. Creşterea obligaţiilor materiale. Tributul (numit haraci) a crescut până la sume ameţitoare. În acelaşi timp,
au fost introduse noi obligaţii materiale: daruri pentru sultan şi dregătorii otomani (peşcheşuri),
confirmările de domnie (mucarerul mic, o dată pe an şi mucarerul mare, la trei ani). La acestea s-a adăugat
instituirea monopolului otoman asupra comerţului exterior al Ţării Româneşti şi Moldovei, care a adus
mari pierderi economice acestor state. Pentru otomani, păstrarea sub control a Ţărilor Române era de o
importanţă vitală, acestea fiind principalele furnizoare de alimente ale capitalei imperiului (cereale, oi, vite
etc). Cea mai mare pierdere materială era reprezentată de sumele imense provocate de practica de
cumpărare a tronului.
Obligaţiile Principatului Transilvaniei au fost mult mai uşoare decât ale celorlalte Ţări Române, din
cauza poziţiei lui mai puţin expuse şi a vecinătăţii altei mari puteri a epocii, Imperiul Habsburgic.
Neagoe Basarab (1512-1521) a dus o politică externă prin care a căutat să mărească prestigiul
internaţional al Ţării Româneşti în lumea est-europeană. În cadrul acestei politici se înserie ceremonia de
sfinţire a bisericii de la Argeş, la care au fost prezente marile personalităţi religioase ale Orientului ortodox,
în frunte cu patriarhul ecumenic de la Constantinopol. A întreţinut bune relaţii cu Ungaria, Veneţia,
Polonia, Imperiul Romano-German, dar şi cu celelalte ţări româneşti. A urmărit să participe la o cruciadă
antiotomană. A fost şi un teoretician al ştiinţei politice şi diplomaţiei în vestita lucrare „Învăţăturile lui
Neagoe Basarab către fiul său Teodosie”.
Radu de la Afumaţi (1522-1529, cu întreruperi) a păstrat independenţa Ţării Româneşti,
ameninţată cu ocuparea militară şi transformarea în paşalâc. În doar patru ani (1522-1525), Radu de la
Afumaţi a purtat circa 20 de lupte împotriva turcilor, conduşi de paşa de la Vidin, Mehmed, cu sorţi
schimbători de izbândă. În cele din urmă tenacele domn a acceptat plata unui tribut ridicat, în schimbul
respectării autonomiei. A căutat să aibă relaţii bune cu Ungaria. După ce armata maghiară a suferit
înfrângerea de la Mohacs (1526), s-a amestecat în luptele pentru tronul Ungariei, sprijinind diverşi
pretendenţi. Un complot boieresc a pus capăt vieţii acestui viteaz domn (1529). Trupul lui odihneşte în
vestita ctitorie a lui Neagoe Basarab de la Curtea de Argeş.
Petru Rareş (1527-1538, 1541-1546), fiu al lui Ştefan cel Mare, a fost un adevărat predecesor al lui
Mihai Viteazul. Astfel, a iniţiat o politică foarte activă în Transilvania, profitând de luptele pentru tronul
Ungariei, după moartea regelui Ludovic al II-lea la Mohacs. Prin victoria de la Feldioara (1529) împotriva
unuia dintre pretendenţii la tronul Ungariei, a ajuns practic stăpânul ţării româneşti a Transilvaniei, unde
stăpânea numeroase cetăţi şi oraşe: Bistriţa, Rodna, Unguraşul, Ciceul şi Cetatea de Baltă. Spre deosebire de
tatăl său, Petru Rareş era prea impulsiv. A deschis un nou conflict cu Polonia, pentru teritoriul Pocuţiei şi a
suferit o grea înfrângere la Obertyn (1531). A dejucat acţiunea prin care turcii încercau să-şi impună influenţa în
Ţările Române prin intermediul aventurierului veneţian Aloisio Gritti şi a fiilor săi. S-a declarat vasalul lui
Ferdinand de Habsburg şi a aderat la o coaliţie împotriva otomanilor alcătuită din Imperiul Romano-German,
Ungaria, Veneţia. Acţiunile sale de politică externă au produs îngrijorarea lui Soliman Magnificul, care chemat
de boierii nemulţumiţi de politica sa internă autoritară, a invadat Moldova în 1538. Suceava a fost ocupată, iar
Petru Rareş s-a refugiat în Transilvania. În acel moment dramatic, probabil că Moldova putea fi transformată în
paşalâc, dar sultanul s-a mulţumit să mai smulgă un teritoriu din sudul Basarabiei (Tighina care a fost
transformată în raia sub numele de Bender) şi să mărească obligaţiile materiale ale ţării. A revenit la tron în
1541, acceptând mărirea tributului, dar nu a avut posibilitatea să participe la o nouă coaliţie antiotomană.
Domnia lui Petru Rareş s-a caracterizat printr-o mare înflorire culturală - realizarea picturilor exterioare de la
Humor, Moldoviţa, Arbore, capodopere ale artei medievale româneşti.

9
 Între urmaşii lui Petru Rareş, cel care a reluat politica externă de rezistenţă împotriva otomanilor a
fost Ion Vodă cel Viteaz (1572-1574). A fost numit de boieri „cel Cumplit”, deoarece i-a eliminat fără milă
pe membrii clasei boiereşti care i-au pus la îndoială autoritatea. Motivul ridicării sale împotriva otomanilor l-
a constituit cererea acestora de a dubla tributul. Iniţial, campania sa antiotomană a înregistrat un succes
(victoria de la Jilişte, arderea Benderului, Brăilei şi Cetăţii Albe). A încercat, fără succes, să impună un domn
aliat pe tronul Ţării Româneşti. În bătălia decisivă de la Roşcani (10 iunie 1574) Ion Vodă a fost învins
datorită trădării boierimii condusă de pârcălabul Ieremia Movilă. Prins de turci, a fost omorât în chinuri
groaznice, fiind legat de două cămile care l-au rupt în bucăţi.
Situaţia Ţărilor Române a devenit, la sfârşitul secolului al XVI-lea, insuportabilă. Reacţia românilor a
fost reprezentată de revolta antiotomană a lui Mihai Viteazul. În preajma ocupării tronului de către Mihai
Viteazul se produc importante mutaţii şi în exercitarea puterii politice. Boierimea este confruntată cu un fapt
fără precedent: pătrunderea boierilor greci în instituţiile reprezentative ale statului. Alături de boierimea de
veche tradiţie se cristalizează o boierime nouă, potrivnică elementului grecesc şi colaborării cu turcii. Aceasta
va constitui suportul domniei, mai ales prin atitudinea ostilă manifestată fată de Poartă. Ascensiunea lui
Mihai Viteazul s-a întemeiat pe boierimea nouă, pe legăturile cu boierii olteni, de care se simţea ataşat prin
relaţii de rudenie, cât şi prin interese.

1. EPOPEEA ROMÂNEASCĂ SUB MIHAI VITEAZUL

Mihai Viteazul (1593-1601), fost mare ban al Craiovei, este considerat primul unificator al Ţărilor
Române. El rămâne un personaj controversat, caracterizat de unii drept aventurier, de alţii drept condotier.
Mihai Viteazul s-a afirmat în condiţiile creşterii influenţei Porţii în spaţiul românesc, mai ales după
înfrângerea din anul 1574 a lui Ioan Vodă în Moldova. În acelaşi timp, contextul internaţional era marcat,
în răsăritul şi sud-estul Europei, de adâncirea contradicţiilor dintre Poartă şi Habsburgi ori Polonia, fiecare
cu interesele sale politice şi strategice. Domnia lui s-a desfăşurat în condiţiile unor importante transformări
politice şi economice, urmărind limitarea creşterii puterii boierimii şi revigorarea puterii domneşti, pe
fondul sporirii obligaţiilor faţă de Poartă. Însuşi Mihai Viteazul se număra printre cei mai mari proprietari
funciari din Ţara Românească. Acţiunea politică şi militară a lui Mihai a constat în unirea Transilvaniei,
Moldovei şi Ţării Româneşti şi în crearea unui edificiu politic capabil să se opună turcilor şi intereselor
marilor puteri. Astfel, voievodul muntean devine un reprezentant al cruciadei târzii, fiind mândru că:
„Principatul însuşi a fost readus la vechea libertate”.
1.1. LUPTA ANTIOTOMANĂ

Într-o conjunctură internaţională extrem de complexă, când presiuni externe şi dificultăţi politice şi
economice interne puneau sub semnul întrebării durabilitatea statului român, Mihai Viteazul, urcat pe tron
în 1593, cu ajutorul unor negustori greci de la Istanbul, a manifestat un extraordinar spirit de inventivitate
în strategia alianţelor apte să conducă la întărirea puterii domneşti în interior şi pe plan internaţional. În
funcţie de forţa potenţială de ameninţare, a fost pus în aplicare un minuţios plan, care îmbina calculul
diplomatic cu acţiunea militară, iar rezultatul a fost ridicarea Ţării Româneşti de pe panta prăbuşirii şi
strângerea la un loc, pentru prima oară, a Ţărilor Române.
Domnia lui Mihai Viteazul a coincis cu iniţiativa papei Clement al VIII-lea de înfiinţare a unei
alianţe sub numele de Liga Sfântă (1592), la care au aderat Statul Papal, Spania, Austria, Toscana,
Mantova şi Ferrara. Anglia şi Polonia şi-au manifestat rezerva faţă de politica de cruciadă iniţiată de Papă.
Un rol aparte în planurile antiotomane revenea Ţărilor Române, care, prin poziţia lor, erau interesate în
acţiunea Ligii Sfinte. La această alianţă aderă şi Transilvania (februarie 1594), considerată un factor
primordial în atragerea Ţării Româneşti şi Moldovei. Acţiunea concertată a Sfântului Scaun şi Habsburgilor

10
reuşeşte să-l atragă pe Aron Vodă, domnul Moldovei, care încheie un tratat cu împăratul în august 1594.
Adeziunea Ţării Româneşti se realizează din iniţiativa lui Mihai Viteazul (septembrie - octombrie 1594), care
are acordul boierimii. Se constituie astfel un organism politico-militar ataşat Ligii Sfinte, capabil să lupte cu
Poarta.
Integrarea Ţărilor Române în alianţa creştină a dus foarte curând la răscoala antiotomană, care
izbucneşte în noiembrie 1594 la Bucureşti şi care se soldează cu suprimarea creditorilor levantini şi a
garnizoanei otomane. Acţiuni similare întreprind şi Aron Vodă în Moldova şi Sigismund Bathory în
Transilvania. Valorificând conjunctura favorabilă creată de nimicirea turcilor din Bucureşti, Mihai porneşte
o ofensivă generală împotriva otomanilor, îndreptându-se spre Dunăre, unde atacă cetăţile turceşti de o
parte şi alta a fluviului (Giurgiu, Hârşova, Silistra etc.), în luna decembrie 1594. După victoriile asupra
tătarilor şi turcilor (Putineiu, Stăneşti şi Şerpăteşti - ianuarie 1595), Mihai Viteazul a trecut Dunărea şi a ars
Rusciukul, provocând mari pierderi otomanilor. Exemplul domnului muntean este urmat şi de Moldova. În
martie, cu sprijinul ardelenilor, este cucerită Brăila, în timp ce moldovenii cuceresc Ismailul. Această
unitate de acţiune a fost primejduită de ambiţiile hegemonice ale principelui transilvănean Sigismund
Bathory, pe care Aron Vodă şi apoi Ştefan Răzvan l-au recunoscut ca suzeran. Pentru reglementarea
raporturilor munteano-transilvănene, o delegaţie de boieri condusă de mitropolitul Eftimie a semnat la
Alba-Iulia (20 mai 1595) un tratat dezavantajos pentru Mihai Viteazul, nerespectând instrucţiunile acestuia.
Domnul valah devenea locţiitor în propria sa ţară al principelui Transilvaniei, în timp ce puterea revenea, în
fapt, Sfatului Domnesc alcătuit din 12 boieri. Aceştia se aflau la adăpost de primejdia de a-şi pierde
capetele sau averile, întrucât condamnarea lor la moarte şi confiscarea bunurilor nu puteau fi pronunţate de
domn decât cu aprobarea principelui Transilvaniei. Tratatul satisfăcea interesele boierimii muntene, care,
asumându-şi prerogativele domniei, îşi manifesta intenţia de a se integra stărilor sociale privilegiate din
Transilvania reprezentate în Dietă. Singurul aspect cu care domnul muntean era de acord se referea la
dependenţa Bisericii române din Transilvania de Mitropolia din Târgovişte. Aflat în ajunul unei iminente
invazii otomane, Mihai Viteazul nu-şi putea îngădui deteriorarea raporturilor cu Transilvania şi a acceptat
noua situaţie.
În vara anului 1595, infidelitatea lui Mihai a determinat reacţia Porţii. Încă din mai, sultanul proclamase
Moldova şi Ţara Românească provincii turceşti şi numise la conducerea lor paşale. Confruntarea cu trupele
otomane era iminentă. Cu o armată de circa 16.000 de oameni, la care se adăugau cei 7.000 de transilvăneni
conduşi de Albert Kiraly, Mihai Viteazul îi înfruntă pe turci la Călugăreni (13 / 23 august 1595), unde obţine
victoria, dar nu suficientă pentru a face faţă invaziei otomane. El se retrage spre munţi (la Stoeneşti), unde
aşteaptă ajutorul lui Sigismund. Între timp, Sinan Paşa ocupă Bucureştiul şi Târgoviştea, vechea capitală, şi
îşi numeşte reprezentanţi în administraţie. Polonezii intervin în Moldova şi-l înlătură pe Ştefan Răzvan,
înlocuindu-l cu Ieremia Movilă. Cu ajutor transilvănean şi moldovean, Mihai Viteazul reia ofensiva şi
reuşeşte să elibereze, pe rând, oraşele Târgovişte şi Bucureşti (octombrie 1595), obţinând apoi la Giurgiu o
strălucită victorie (15-20 octombrie 1595). În urma campaniei din 1594-1595 a fost înlăturată suzeranitatea
otomană şi au fost curmate intenţiile Porţii de a transforma Ţara Românească şi Moldova în provincii turceşti.
Pierderile suferite în această campanie şi distrugerile provocate de ocupaţia otomană au adus Ţara
Românească în pragul prăbuşirii. În aceste condiţii, visteria ţării era golită şi, pentru evitarea unei crize de
proporţii, domnul pune în aplicare aşezământul sau legătura lui Mihai (1596), prin care rumânii rămân pe
moşia pe care se aflau, nemaiavând dreptul de a se strămuta (legarea ţăranilor de glie); măsura a avut mai
mult un caracter fiscal decât unul social. Această măsură, deşi nepopulară, asigura resursele militare şi fiscale
ale ţării, absolut necesare după o campanie militară.
În primăvara anului 1596, domnitorul muntean declanşează o campanie peste Dunăre, ajungând până la
Plevna şi Sofia. În anii 1597-1598, în cadrul unor importante acţiuni politice, Mihai se eliberează de sub tutela
lui Sigismund Bathory. Datorită schimbării raportului de forţe pe plan internaţional, era nevoie de o redefinire a

11
raporturilor internaţionale ale ţării, prin încheierea păcii cu turcii, în condiţii foarte avantajoase pentru Ţara
Românească: în schimbul acceptării suzeranităţii otomane şi plăţii tributului, diminuat semnificativ, Poarta
recunoştea domnia pe viaţă pentru Mihai. Paralel, Mihai Viteazul se orientează spre Habsburgi, încheind un
tratat cu împăratul Rudolf al II-lea la Mănăstirea Dealu (iunie 1598), orientat împotriva turcilor. Prin acest tratat,
împăratul Austriei îi recunoştea domnia ereditară şi îi promitea un ajutor financiar pentru întreţinerea a 5.000 de
lefegii (mercenari). Această dublă suzeranitate, otomană şi imperială, semnifica, practic, emanciparea lui Mihai
de consecinţele tratatului din 20 mai 1595, reaşezând raporturile dintre Mihai şi Sigismund Bathory pe picior de
egalitate. Totodată, Mihai se impunea ca un factor determinant al coaliţiei creştine în sud-estul Europei.

1.2. UNIREA POLITICĂ A ŢĂRILOR ROMÂNE

Frontul antiotoman al Ţărilor Române era serios ameninţat. Instalarea lui Ieremia Movilă, ataşat
politicii poloneze, scosese practic Moldova din coaliţie. Pe de altă parte, ezitările lui Sigismund Bathory,
care s-au concretizat în renunţarea la tron în favoarea lui Andrei Bathory (şi el un interpus polonez), au
agravat situaţia. Intenţia lui Ieremia Movilă şi a cancelarului Zamoisky de a-l instala pe Simion Movilă pe
tronul Ţării Româneşti l-a făcut pe Mihai Viteazul să sesizeze pericolul destrămării coaliţiei antiotomane şi
să adopte „planul dacic”, foarte îndrăzneţ, dar nu lipsit de riscuri, de a uni cele trei ţări româneşti într-un
singur stat. Prin campaniile din anii 1599-1600, Ţările Române şi Transilvania s-au reunit într-un sistem
politic coordonat de voievodul de la Bucureşti. Nici o sursă documentară nu confirmă existenţa unui plan
prestabilit de unificare politică. De aceea, unii istorici pun sub semnul întrebării unirea înfăptuită de Mihai.
Mihai Viteazul a încercat astfel să înlăture primejdiile apărute la Alba-Iulia şi Iaşi, datorită înscăunării lui
Andrei Bathory şi Ieremia Movilă, susţinătorii politicii Poloniei. Desigur, un rol important l-au jucat
legăturile economice, culturale şi dinastice între Ţările Române, care deţineau cetăţi în Transilvania. Într-un
atare context, Mihai Viteazul poate fi considerat, pe bună dreptate, un reprezentant de seamă al „planului
dacic”. Prin cucerirea Transilvaniei şi a Moldovei, cu sprijinul marii boierimi, s-a născut în istoria Ţărilor
Române o nouă opţiune politică, în sensul orientării câtre Transilvania, în contradicţie cu planul de uniune
politică privit din perspectivă balcanică. Niciodată până atunci un domnitor român nu întreprinsese o acţiune
de cucerire a Transilvaniei, cu toate consecinţele ce decurgeau din acest fapt.
În iulie 1599, o solie trimisă de Mihai Viteazul la Praga îi solicita împăratului Rudolf al II-lea
permisiunea unei campanii în Transilvania. Lupta de la Şelimbăr (18 octombrie 1599), unde l-a înfrânt pe
Andrei Bathory, a făcut din domnitor stăpânul Transilvaniei (Mihai îşi face intrarea triumfală în Alba-Iulia la
1 noiembrie 1599). Poarta l-a recunoscut ca atare, împăratul l-a socotit doar guvernator, iar Dieta
principatului l-a acceptat ca „locţiitor” al împăratului. În Transilvania, voievodul a urmărit, în principal,
îmbunătăţirea situaţiei ţăranilor români şi statutul de religie receptă pentru biserica ortodoxă. Au fost
reconfirmate privilegiile secuilor, iar mica nobilime românească din Transilvania şi-a văzut, la rândul ei,
privilegiile reconfirmate. În mai 1600, politica ostilă a lui Ieremia Movilă, instigat de Polonia, l-a determinat
pe Mihai să întreprindă o expediţie în Moldova. După o campanie fulgerătoare, ţara i s-a supus. Într-un
document din 27 mai 1600, el se intitula „domn al Ţării Româneşti şi Ardealului şi a toată ţara Moldovei”.
Opera politică a lui Mihai Viteazul se realiza în împrejurări externe deosebit de complexe, interesele
puterilor vecine fiind în totală contradicţie cu schimbările petrecute în Ţările Române. Activitatea politică a
voievodului a stârnit ostilitatea Marilor Puteri. Habsburgii îşi vedeau serios ameninţate planurile de
menţinere a Transilvaniei în sfera lor de influenţă. Polonia nu accepta ideea pierderii controlului asupra
Moldovei, iar Imperiul Otoman nu se împăca cu gândul renunţării la Ţările Române în favoarea rivalilor
săi. La acestea se adaugă ostilitatea manifestată de nobilimea maghiară, nemulţumită de măsurile
întreprinse de Mihai Viteazul în Transilvania, mai ales cele privind fiscalitatea şi creşterea rolului
românilor în viaţa politică şi religioasă. Tentativa de a înfrânge revolta nobililor maghiari, sprijiniţi de

12
generalul imperial Gheorghe Basta, eşuează în confruntarea care se dă la Mirăslău (septembrie 1600), ceea
ce echivalează cu pierderea Ardealului. Şi Moldova este pierdută şi va fi redată Movileştilor de către
polonezi (septembrie 1600).
În faţa pericolului extern, Mihai va încerca să salveze Ţara Românească, ameninţată de oştile polone.
Rezistenţa opusă de trupele muntene este anihilată, iar Simion Movilă este instalat pe tronul Ţării
Româneşti (noiembrie 1600). În această situaţie extremă, lui Mihai Viteazul nu i-a rămas decât drumul
pribegiei, el plecând, în decembrie 1600, la Praga, în speranţa obţinerii sprijinului împăratului habsburgic
Rudolf al II-lea (în virtutea acordului încheiat în 1598). În condiţiile revenirii în Transilvania a lui
Sigismund Bathory (în februarie 1601), împăratul promite ajutorul mult aşteptat de voievodul valah. Oştile
reunite ale lui Mihai Viteazul şi ale generalului Basta obţin victoria de la Gorăslău (3/13 august 1601)
asupra lui Sigismund Bathory . Prin alungarea lui Simion Movilă din Ţara Românească de către boierii
Buzeşti şi înfrângerea principelui transilvan la Gorăslău, se deschidea perspectiva refacerii operei politice a
lui Mihai Viteazul. Împăratul habsburg, neputând fi de acord cu această perspectivă, pune la cale lichidarea
domnitorului român. Generalul Basta ordonă uciderea lui Mihai, crima săvârşindu-se la 9 august 1601, pe
Câmpia Turzii, de mercenarii valoni plătiţi de generalul Basta. Faptele lui Mihai Viteazul, transmise prin
scris, dar şi prin tradiţia orală, au căpătat cu timpul valoarea mesajului de continuitate. Chiar dacă, la
vremea respectivă, semnificaţia actului unirii Ţărilor Române nu a fost înţeleasă de contemporani, Mihai a
devenit un simbol pentru generaţiile care au urmat şi, în mod special, pentru generaţia paşoptistă. Politica
de cruciadă a voievozilor români din secolele XV-XVI a constituit o pagină glorioasă în istoria Evului
Mediu românesc. În acelaşi timp, ea a permis menţinerea individualităţii politice a Ţărilor Române în
spaţiul sud-est european dominat de otomani.
1.3. SEMNIFICAŢIA DOMNIEI LUI MIHAI VITEAZUL

Unirea Munteniei, Moldovei şi Transilvaniei avea să fie valorizată ca un reper în procesul constituirii
naţiunii române şi a statului unitar de-abia în epoca modernă, prin opera lui Bălcescu, Românii supt Mihai
voievod Viteazul.
În vremea lui Mihai, ceea ce a fost apreciat, cel mai adesea în afara graniţelor, a fost efortul luptei
antiotomane. Acesta a fost mai puternic în sudul Dunării, unde voievodul român a intrat in tradiţia folclorică
drept un eliberator, decât în Occident, unde victoriile lui erau prezentate ca fiind ale lui Sigismund Bathory
sau ale lui Rudolf al II-lea (în calitatea lor de suzerani). Pentru Ţările Române, efectul pozitiv a fost salvarea
de la falimentul economic la care le-ar fi dus creşterea continuă a pretenţiilor financiare ale Porţii, şi
restabilirea autonomiei, grav afectată în a doua jumătate a secolului al XVI-lea. Imperiul Otoman pare să fi
înţeles avertismentul oferit de lupta declanşată de Mihai; vreme de câteva decenii, tributul este menţinut în
limite rezonabile şi nu mai au loc tentative de transformare a Ţărilor Române în paşalâcuri.
În secolul al XVII-lea, acţiunile lui Mihai sunt luate uneori drept model de către domni din Muntenia
(ca Radu Şerban, Mihnea al III-lea) sau principi ai Transilvaniei (Gabriel Bethlen, familia Rakoczi), care
încearcă apropieri între Ţările Române, în vederea unei posibile lupte antiotomane comune. Principii
transilvani au fost cei care au preluat cel mai dar ideea unui regat al Daciei, aşa cum a fost proiectul lui
Gabriel Bethlen de a uni Transilvania, Moldova şi Ţara Românească într-un regat de confesiune
protestantă, pentru care a cerut sprijinul patriarhului din Constantinopol. Acesta i-a scris despre legătura de
sânge şi de simţiri care trăieşte, deşi în mod tainic, dar cu atât mai puternic, între românii din Ţara
Transilvaniei şi între locuitorii Ţării Româneşti şi ai Moldovei.

achingii = ostaşi turci destinaţi incursiunilor în teritoriul inamic înainte de atacul decisiv. Alcătuiau trupe
neregulate de cavalerie din secolele XVI-XVII.
cruciada târzie = lupta statelor creştine împotriva armatelor otomane în secolele XIV-XVI.

13
paşalâc sau eylat = numele provinciilor turceşti mari, aflate sub guvernarea unui paşă.
beglerbeg = guvernator general al părţii europene (Rumelia) sau asiatice (Anatolia) a Imperiului Otoman.

CAPITOLUL 3 – STATUL ŞI POLITICA PÂNĂ LA 1821

1. EVOLUŢIA INSTITUŢIONALĂ ÎN SECOLELE XVI-XVIII

1.1. Sistemul fanariot în Ţara Românească şi Moldova

Cele ceva mai mult de două secole ce despart moartea lui Mihai Viteazul (1601) de revoluţia lui
Tudor Vladimirescu (1821) constituie, în istoria societăţii româneşti, perioada ei „premodernă”. Pe teren
intern se acumulează mutaţii lente ce pregătesc lumea românească de pe cele două laturi ale Carpaţilor
pentru trecerea la vârsta modernă şi naţională, în pofida piedicilor de tot felul pe care le întâmpină. În plan
extern, statutul lor cunoaşte fluxuri şi refluxuri, sub impactul factorilor politici din afară, pe fondul
începutului „Chestiunii orientale”, când Principatele intră tot mai mult în câmpul tendinţelor expansioniste
ale marilor puteri creştine. Dar, treptat, începând cu cumpăna secolelor XVIII-XIX, societatea românească
dobândeşte o tot mai limpede conştiinţă de sine şi asupra nevoilor ei, care se materializează în mişcările
revoluţionare din 1821 şi 1848.
REACŢIA LUI MIHAI VITEAZUL, ULTIMA MARE ÎNCERCARE DE REZISTENŢĂ
ARMATĂ A LUMII ROMÂNEŞTI ÎN FAŢA DOMINAŢIEI PORŢII, A FOST UN AVERTISMENT
PENTRU SULTANI, CARE, ÎN PRIMELE ŞASE DECENII ALE VEACULUI AL XVII-LEA, AU
SLĂBIT OPRESIUNEA ECONOMICĂ ŞI CONTROLUL POLITIC ÎN PRINCIPATE. E DREPT,
ACEASTĂ SCHIMBARE VENEA ŞI PE FONDUL FOCALIZĂRII ATENŢIEI ISTANBULULUI PE
FRONTIERELE SALE ORIENTALE. TOATE ACESTEA EXPLICĂ DOMNIILE LUNGI ŞI
RELATIV STABILE AL lui Matei Basarab (1633-1654), în Ţara Românească, şi a lui Vasile Lupu (1634-
1653), în Moldova. Mai mult, principii ardeleni promovează în prima jumătate a secolului al XVII-lea o
politică independentă şi participă ca adevăraţi suverani la Războiul de 30 de ani (1618-1648). Cu anii '60 ai
secolului însă, după un veac de politică defensivă în Europa, Poarta reia ofensiva spre Europa Centrală.
Perioada coincide cu o înăsprire a opresiunii economice şi a controlului politic în Principate, obligate să
susţină financiar şi chiar să participe la expediţiile turceşti contra principilor creştini. În perioada 1673-
1678/1683, Poarta a încercat să introducă în Ţările Române o nouă formulă politică, sultanul impunând
slujbaşi greci în dregătoriile Ţărilor Române (protofanariotismul). Această. măsură a premers regimul
fanariot, instaurat oficial abia la începutul secolului al XVIII-lea.
Evenimentele politico-militare desfăşurate în Europa la sfârşitul secolului al XVII-lea antrenează
fenomenul redimensionării statelor continentului. În această perioadă au loc importante modificări ale
raportului de forţe între Marile Puteri. Numeroasele acţiuni militare desfăşurate în a doua jumătate a
secolului al XVII-lea - campaniile otomane împotriva Poloniei şi Rusiei, asediul Vienei (1683) - au
influenţat regimul politic al Ţărilor Române. Noua politică ofensivă a Porţii, ce culminează cu marele
asediu al Vienei (1683), sfârşeşte printr-o adevărată catastrofă în faţa puterilor creştine, coalizate în jurul
Habsburgilor. Înfrângerea turcilor la Viena, în 1683, a marcat începutul decăderii Imperiului Otoman şi
deschiderea „crizei orientale”. Turcii pierd bătălie după bătălie şi cedează poziţiile cucerite de Soliman
Magnificul în Europa Centrală. Prin pacea de la Karlowitz (1699), Imperiul Otoman renunţa la numeroase
teritorii cheie pentru poziţiile sale strategice şi politice în Europa, Ungaria şi Transilvania trecând sub
stăpânire habsburgică. Cu acest prilej s-a pus problema moştenirii Imperiului Otoman, fapt cunoscut în
istoria diplomaţiei sub numele de „problema orientală”. Aceasta se întinde pe mai bine de două secole,
până la războaiele balcanice şi crearea statelor naţionale în Europa Sud-estică. Dar în prima parte a

14
evoluţiei „chestiunii orientale”, protagoniştii luptei pentru împărţirea teritoriilor turceşti sunt cele două
mari imperii creştine: Austria şi Rusia, a căror politică ţintea să ocupe provinciile balcanice ale Porţii şi
strâmtorile Bosfor şi Dardanele. Secolele XVIII-XIX au cunoscut mai multe războaie ruso-austro-turce,
încheiate aproape toate cu victoria puterilor creştine, şi care au accentuat declinul ireversibil al puterii
otomane. Politica hegemonică a Rusiei şi Austriei, intenţia clară a Angliei şi Franţei de a menţine
integritatea Imperiului Otoman, au transformat criza orientală într-o chestiune politică şi strategică
fundamentală a echilibrului european, în cadrul căruia Principatele Române ocupă un loc important.
Care a fost reacţia lumii româneşti în faţa perspectivei schimbării unei stăpâniri cu alta, aşa cum s-au
petrecut lucrurile în Transilvania. Principii români au fost printre cei dintâi care şi-au dat seama de noua
primejdie. Slăbirea puterii otomane i-a determinat pe domnii Moldovei şi Ţării Româneşti să promoveze o
politică abilă, vizând emanciparea de sub suzeranitatea Porţii. Şerban Cantacuzino (1678-1688) şi
Constantin Brâncoveanu (1688-1714), în Ţara Românească, dar şi Dimitrie Cantemir (1710-1711), în
Moldova, s-au angajat într-o politică externă de mare complexitate pe lângă Poartă, Habsburgi, Polonia şi
mai ales Rusia, pentru salvgardarea intereselor ţărilor lor. Ei iniţiază negocieri cu Austria şi Rusia, soldate
cu tratate prin care se cristalizează un adevărat program de emancipare de sub dominaţia turcă, cu păstrarea
fiinţei statelor lor. Esenţialul acestui program era recunoaşterea de către imperiile creştine a independenţei
şi frontierelor Principatelor şi respectarea instituţiilor proprii şi a confesiunii ortodoxe.
Orientarea Ţărilor Române către Rusia, mai ales în vremea lui Brâncoveanu şi Dimitrie Cantemir,
intervenţia promptă a Porţii, care impune regimul fanariot, le aduce într-o nouă şi dificilă situaţie, care va
determina modificarea statutului lor internaţional. Constantin Brâncoveanu s-a manifestat, în cadrul
domniei sale, drept un adept statornic al principiului echilibrului politic, manevrând cu dibăcie între
Habsburgi şi Poartă. El a iniţiat unele acţiuni diplomatice cu Imperiul Habsburgic şi cu cel rus, vizând
emanciparea de sub suzeranitatea otomană. Poarta a aflat, domnitorul a fost mazilit şi apoi ucis, împreună
cu cei patru fii ai săi (1714).
Dimitrie Cantemir a încheiat o înţelegere cu ţarul Petru I, prin care Rusia recunoştea independenţa şi
integritatea Moldovei. Pe această bază Moldova a participat la războiul ruso-turc din 1711, încheiat cu
victoria otomanilor. Principele-cărturar al Moldovei, Dimitrie Cantemir, a încercat, în timpul scurtei sale
domnii, formula guvernării autoritare a ţării, dar înfrângerea de la Stănileşti a pus capăt acestei încercări,
ducând la refugierea domnitorului în Rusia, împreună cu boierii filoruşi, şi la pierderea cetăţii Hotin, care
ulterior devine raia.
Poziţia geopolitică ocupată de Principate, excepţionala lor importanţă economică pentru Turcia,
tendinţa de emancipare a statelor româneşti şi mai ales modificarea raportului de forţe pe arena
internaţională au determinat Poarta să recurgă la soluţia domniilor fanariote, instituite în 1711 în Moldova
şi în 1716 în Ţara Românească.
După stabilirea dominaţiei otomane, apar schimbări şi în structura instituţională a statelor
extracarpatice. Domnul, iniţial ales de boieri şi confirmat de Poarta otomană, începe, din secolul al XVI-lea
şi mai ales din veacul următor, să fie de fapt numit de turci. Din secolul al XVIII-lea, dispare şi domnia
pământeană, în intervalul 1711/1716 – 1821 domnii fiind aleşi de Poartă dintre grecii din Fanar. O dată cu
instaurarea regimului turco-fanariot, Principatele au fost complet integrate structurilor politice şi militare
otomane, încetând să mai desfăşoare o politică externă proprie. Principala trăsătură a epocii este noul
caracter al regimului dominaţiei otomane, mult mai apăsător din punct de vedere politic şi economic.
Domnii fanarioţi sunt integraţi în ierarhia administrativă otomană, domnia într-unul din Principatele
Române urmând funcţiei de mare dragoman al Porţii (interpret-traducător al limbilor străine, inaccesibile
din motive religioase otomanilor, implicat astfel în relaţiile politico-diplomatice ale Porţii cu marile
puteri). Domnii principatelor erau asimilaţi unui paşă cu două tuiuri (cozi de cal, în număr de 1, 2 sau 3,
care marcau rangul generalilor-paşale turci), responsabili numai în faţa sultanului. Erau numiţi sau revocaţi

15
în funcţie de interesele Porţii şi de sumele de bani puse în joc. În afara garanţiilor de fidelitate, pe care
Înalta Poartă le lua în considerare la numirea domnilor, aceasta era condiţionată sau măcar influenţată de
plata unor sume de bani considerabile. Aceleaşi sume importante se plăteau şi pentru confirmarea sau
prelungirea domniilor. După aprecieri generale, mai bine de jumătate din veniturile principatelor erau
preluate uneori de Poartă numai pentru prelungirea domniilor.
Principala funcţie a statului devine cea fiscală. Concurenţa pentru ocuparea tronului, ca şi sporirea
continuă a obligaţiilor faţă de Poartă, în condiţiile în care comerţul internaţional nu mai aducea beneficiile
anterioare, Marea Neagră devenind un lac turcesc, au condus la o creştere excesivă a fiscalităţii. Veniturile
mai mari ale domniei nu au putut fi însă folosite pentru constituirea unui aparat de stat modern, aşa cum s-a
întâmplat în Occident în perioada modernă, întrucât acestea erau orientate spre Istanbul. O anumită
similitudine cu evoluţia occidentală se constată în secolul al XVIII-lea, când fanarioţii, în căutare disperată
de venituri, încearcă o raţionalizare a structurilor sociale şi o eficientizare a aparatului administrativ, atât la
nivel local, cât şi la nivel central. Printr-o seamă de reforme, ei încearcă să reglementeze cuantumul şi
modalităţile de plată ale contribuţiilor către domnie, să stabilizeze masa de contribuabili (mereu predispusă
la strămutări din pricina instabilităţii fiscale), să definească principalele categorii sociale şi raporturile
dintre ele sau dintre acestea şi domnie, să asigure o anumită stabilitate socială (unele măsuri în favoarea
reglementării raporturilor între ţărani şi proprietari, limitarea abuzurilor administrativ-fiscale sau
judecătoreşti, preocupări pentru aprovizionarea oraşelor cu alimentele necesare populaţiei, măsuri
protecţioniste pentru a favoriza producţia locală de vinuri şi rachiuri şi a impulsiona dezvoltarea
meşteşugurilor, acordarea de mici ajutoare scăpătaţilor, orfanilor şi invalizilor, care nu-şi puteau câştiga
existenţa muncind etc.).
Pe fondul nevoii permanente de bani a domnilor fanarioţi, s-a generalizat sistemul venalităţii (al
vânzării, chiar în sistem de licitaţie) dregătoriilor. În măsura în care deţinerea unei dregătorii în aparatul
domnesc echivala cu înnobilarea (intrarea în rândul boierilor), venalitatea funcţiilor a favorizat ascensiunea
socială a oamenilor care acumulaseră un anumit capital, bănesc sau funciar, dar care prin naştere nu
aparţineau boierimii.
Domnii fanarioţi reformează sau înfiinţează o seamă de instituţii în spaţiul social, edilitar sau al
învăţământului. Unele dintre vechile instituţii ale ţării intră însă într-un proces de dezagregare, foarte
evident în cazul oştirii. Dispariţia oştirii e legată în principal de dispariţia funcţiei externe a principatelor,
care erau considerate de Poarta Otomană şi de celelalte puteri europene drept teritorii autonome în cadrul
Imperiului Otoman.
Deşi, din punctul de vedere al măsurilor pe care le-au iniţiat, domnii fanarioţi se aseamănă despoţilor
luminaţi din restul Europei, acestea nu au avut întotdeauna rezultatele scontate, iar contemporanii lor şi-au
trăit adesea propriul timp istoric drept o perioadă traumatizantă. Durata scurtă a domniilor (în medie 2,5-3
ani), cele şase războaie între marile puteri în care au fost implicate principatele în timpul fanarioţilor (cu
toate implicaţiile lor, teatru de operaţii militare, ocupaţii militare, pierderi teritoriale etc.), epidemiile de
ciumă şi perioadele de foamete, care adesea însoţesc războaiele, fiscalitatea excesivă, conflictele latente sau
făţişe dintre marea boierime locală şi domnitorii greci, au făcut ca domniile acestora să fie percepute într-o
manieră negativă în raport cu epocile istorice anterioare.
Prin urmare, se poate afirma că regimul turco-fanariot a determinat un regres economic, politic şi
militar al Ţărilor Române, dar şi orientalizarea culturii şi civilizaţiei: limba greacă era folosită în
administraţie şi biserică, au fost preluate moravurile, îmbrăcămintea şi stilul de viaţă de la Constantinopol.
Pe de altă parte, unii domni fanarioţi - din rândul cărora se distinge Constantin Mavrocordat, care a domnit
succesiv, atât în Moldova cât şi în Ţara Românească - au promovat procesul de modernizare a societăţii
româneşti, printr-o serie de reforme (socială, administrativă, juridică, fiscală, judecătorească şi
bisericească) în acord cu înnoirile europene. După 1774, se răspândesc ideile şi modul de viaţă occidentale.

16
Cei mai mulţi dintre domnii fanarioţi, influenţaţi de ideile iluministe şi de modelele europene ale despoţilor
luminaţi, încearcă să întreprindă în Principate reforme administrative şi sociale şi contribuie la alcătuirea unor
coduri de legi. Codurile din secolul al XVII-lea, bazate pe obiceiul pământului şi pe izvoarele romano-
bizantine, sunt înlocuite la îndemnul lui Alexandru Ipsilanti (Pravilniceasca Condică - 1780), Scarlat
Callimachi (Codul Callimachi – 1816/1817), Ion Gheorghe Caragea (legiuirea Caragea - 1818). Izvoarele
juridice erau codul civil austriac şi codul civil al lui Napoleon.
În concluzie, prin instituirea regimului politic fanariot, autonomia Principatelor este grav ştirbită.
Principatele sunt lipsite de dreptul de a desfăşura o politică externă proprie, de a întreţine armată, iar
teritoriul lor este considerat ca parte integrantă a Imperiului Otoman, motiv pentru care putea fi înstrăinat.
Suzeranitatea otomană devine tot mai apăsătoare, economia Principatelor fiind subordonată complet
intereselor Porţii.

17