Sunteți pe pagina 1din 4

POPA TANDA, de Ioan Slavici

Trasaturi positive si negative ale personajului principal

Este unul dintre cei doi copii ai dascălului Pintilie din Butucani.
„Iară copii n-avea dascălul Pintilie decât doi: o fată, pe care a măritat-o după Petrea Țapului, și pe
Trandafir, părintele Trandafir, popa din Sărăceni.”

Manifestă calitate umană în general. Este studios, înzestrat, echilibrat, harnic și strângător.
„Pe părintele Trandafir să-l țină Dumnezeu! Este om bun; a învățat multă carte și cântă mai frumos
decât chiar și răposatul tatăl său, Dumnezeu să-l ierte! și totdeauna vorbește drept și cumpănit, ca și
când ar citi din carte[...]Și harnic și grijitor om este părintele Trandafir. Adună din multe și face din
nimica ceva. Strânge, drege și culege, ca să aibă pentru sine și pentru alții.”

Este un intelectual (teolog).


„Mult s-a ostenit părintele Trandafir în tinerețea lui. Școlile cele mari nu se fac numai iac-așa, mergând
și venind[. ..]Omul sărac și mai are, și mai rabdă. Iară cu capul se lucrează mai greu decât cu sapa și cu
furca”

Este direct, deschis, neptrotector, necruțător.


.. „Minunat om ar fi părintele Trandafir dacă nu l-ar strica un lucru. Este cam greu la vorbă, cam aspru la
judecată: prea de-a dreptul, prea verde-fățiș. El nu mai sucește vorba, ci spune drept în față, dacă i s-a
pus ceva pe inimă.”

Spirit vertical, inadecvat compromisurilor din breasla preoțească.


„Trandafirică a ajuns popă în satul tătâne-său, în Butucani, bun sat și mare, oameni cu stare și cu
socoteală, dar la pomeni și la ospețe părintele Trandafir nu mergea bucuros[...] Decât vorbele, la
protopopi, darurile au mai mult înțeles. Iar asta părintele Trandafir nu voia s-o priceapă.”
Deoarece nu i se poate imputa nimic profesional, prezența incomodă a acestuia
este înlăturată cu o explicație vagă.
„Cu mult, cu puțin, părintele Trandafir fu trimis de la Butucani la Sărăceni — pentru buna înțelegere
între credincioși[...]
Trandafirică a ajuns popă în satul tătâne-său, în Butucani, bun sat și mare, oameni cu stare și cu
socoteală, dar la pomeni și la ospețe părintele Trandafir nu mergea bucuros.”
Nu estimează riscul real al propriei sincerității. Momentul transferului îl găsește
sărac, și, în plus, tată a doi copii.
„Cine vrea să sară peste groapă, arunce-și mai-nainte desagii peste ea. Părintele Trandafir n-avea însă
decât nevastă și doi copii: desagii îi erau deșerți. Pentru aceea îi era atât de greu să sară din Butucani la
Sărăceni..”
Înțelege că nu există alternativă pentru rămânerea în sat.
„El nu mai putea să aștepte că va face ca alții, să vină o zi, să stea alta și să se ducă în a treia. Știa
că s-a pus prea rău la protopop pentru ca să poată crede că-l va trimite în alt sat. Iară făr' de sat nu putea
să rămână.”
Ironia naratorului în ceea ce privește meteahna preoțească proverbială:
mână de popă, adică mână care ia, nu-l scutește de data aceasta nici pe erou,
care ajunge în cele din urmă să-și regrete atitudinea de dezgust de altădată în
fața ospățurilor, atitudine de altfel lăudabilă. Decide să-i transforme pe săteni în
niște oameni prosperi, însă nu din altruism, ci pentru propria prosperitate.
„[...]de unde este poți lua. În Sărăceni însă toate încuietorile erau de lemn. Și apoi părintele judeca: popa
face treaba satului, iar satul să îngrijească de traista popii[...]
. "Este un lucru folositor, zicea el, când oamenii se adună spre a se mângâia și veseli împreună. Chiar
Mântuitorul a început cu pomenile și cu nunta de la Cana Galileii." Așa gândea acum părintele
Trandafir[... ]Câtă vreme vor fi sărăcenii leneși, ei vor rămânea săraci și eu flămând!" Își puse dar de
gând ca să facă din poporenii săi oameni harnici.”
.
Bun orator și pilduitor, reușește să capteze auditoriul și să câștige simpatia
localnicilor.
„Nu este mai mare mulțumire pentru omul ce dorește binele altora decât aceea când vede că este
ascultat de către alții și că vorbele lui prind rădăcini.
Părea că oamenii aceia ascultă ceea ce știu, dar nu știu bine, și-i sorbeau vorbele cu atâta sete, încât
părea că ar voi să-i scoată sufletul, ca mai ușor să culeagă din el învățătura. Oamenii au ascultat; în
fețele lor era scrisă vorba părintelui, iară mergând spre casă, ei vorbeau numai despre ceea ce auziseră
în biserică și fiecare se simțea cu un om mai mult decât până acuma.”
Succesul este de scurtă durată, deoarece oamenii se plictisesc în curând de
predicile duminicale.
„Chiar în a doua duminică n-avea cui să vorbească. Era vremea cam ploioasă și oamenii au rămas pe
acasă. Alte duminici însă era vreme frumoasă[...]”.
Este perseverent.
„Dacă ar fi fost altfel de om, s-ar fi oprit aci[...].
— Așteptați! grăi el. Dacă nu veniți voi la mine, mă duc eu la voi! „
Recurge, încă tolerant, la vorbă bună, care, inutilă, este urmată de ironie dureroasă, ca, în cele din urmă
să-și înăsprească metoda și să apeleze, ostil și el și frustrat de propria ineficiență, la insulte.
„Trebuie să fugi din sat dacă voiești să scapi de popa. Și unde te prinde te omoară cu sfatul...le plăcea
să stea de vorbă cu popa și chiar se prindeau de sfaturi. Atâta însă, și mai departe tot povestea cea
veche[...]
Se începu batjocura. Unde afla un om, părintele Trandafir începea a-l face de râs și a-și bate joc de el în
tot chipul. Trece pe lâng-o casă, care nu e tocmai de ieri acoperită: " Măi! dar isteț om mai ești tu!
grăiește către stăpân, și prin vârful casei ai ferestre. Tare iubești lumina și sfântul soare!"
A ajuns treaba într-atât, încât oamenii cale de-o poștă se feresc din drumul popii. A ajuns ca și ciuma.
Dar mai rău decât toate este una: după atâta tândălitură, oamenii i-au pus numele "Popa Tanda".
Apoi Popa Tanda a și rămas. A început să ocărască oamenii.”

Își dorește să poată specula o situație: speră ca mânia sătenilor, culminate cu reclamarea lui la protopop să
aibă efectul de altădată: transferul. Rămânând însă pentru protopop un angajat incomod care trebuie
pedepsit, tot sub un pretext ipocrit, preotul rămâne în sat. Cititorul intuiește faptul că superiorul nu de
binele comunității este interesat în decizia luată, ci acționează sub impulsul unei vendete personale vechi.
„Oamenii începură să spună popii vorba că nu se vor lăsa de râs și de ocară, ci vor merge la
episcopie și-l vor scoate din sat.
Numai asta îi trebuia popii. Au nimerit-o poporenii! Să-l scoată din Sărăceni: acuma începu popa
cu adevărata ocară.
Părintele Trandafir astă dată n-a avut noroc să tragă folos din răuvoitorii săi. Episcopul era un suflet
bun, vrednic ca să fie pus în toate pomelnicele de pe fața pământului. I s-a făcut milă de bietul popă și i-a
dat dreptate, ocărând pe poporeni.”
Înmulțirea familiei cu încă doi membri, situația materială precară și demersul inutil de a-i schimba pe
poporeni îl duc în pragul deznădejdii.
„O soție bolnavă, trei copii mici, al patrulea de lapte, o casă numai hârb: prin pereți se furișa neaua,
cuptorul afuma și acoperișul era tovarăș cu vânturile, iar hambarele goale, punga deșartă și sufletul
necăjit.”

Își recunoaște limita profesională, aceea de a nu putea lupta cu deznădejdea, deși, ca preot, îi povățuia
adesea pe enoriași spre calea încrederii. Constată că legătura sa cu Dumnezeu se produce pentru prima
dată acum, când îl invocă neajutorat. Acest episod este net superioar ca intensitate momentelor în care
propovăduie cuvântul Domnului. Are sentimentul împovărător al responsabilității pentru lipsa bunăstării
familiei numeroase.

„De ar fi fost alții în starea lui, el le putea da ajutor; pe sine însuși nu se putea mângâia.; împrejurul lui
dormeau toți. Și bolnava dormea. Apoi nimic nu îndeamnă mai mult spre întristare decât tocmai
privegherea între cei ce dorm. Iar acești dormitori erau iubiții lui, iubiți de a căror fericire el avea să
răspundă[...]
Părintele Trandafir intră în biserică. Dar totdeauna precum intră făurarul în făurărie. Acuma însă îl
prinse o frică neînțeleasă,
Constată că propria gospodărie este la fel de neîngrijită ca ale acelora pe care îi mustrase.
„Părintele Trandafir cumpărase casa cu loc cu tot și locuia în ea. De când casa era a popii, prea multe
îndreptări nu i se făcuseră, și acum era tot hârb, pereții ciur și acoperișul mrejă. Părintele numai de ale
altor case purta grijă.”
Naratorul observă transferul delăsării dinspre colectivitate spre noul sătean,
preotul.
„[...]omul se îndreaptă după oameni, chiar și când ar voi să-ndrepteze oamenii după sine; popa trăia în
felul satului[...]”

Este întreprinzător, trecând cu însuflețire la repararea gosodăriei. Readuce fericirea familiei.


„Mai ales preoteasa se bucura foarte când se văzu așa îngrădită.”
Numaidecât în primăvară luă un țigan, îl puse să frământe imală și-și lipi casa. În câteva zile toți patru
pereții erau lipiți și muruiți.[...]
Luă un om, îl puse la șovar, la pipirig, la papură și trestie. Sâmbătă era plin împrejurul casei, tot snopi
Popa iarăși luă om, îl trimise să taie spini și pari, bătu parii în pământ, puse spinii printre pari și gardul fu
gata. Înaintea casei, înspre biserică, loc de vreo 400 de stânjeni, locul fu îngrădit: iară portița se făcu din
patru pari înțepeniți cu alți doiPopa iarăși luă om, îl trimise să taie spini și pari, bătu parii în pământ, puse
spinii printre pari și gardul fu gata. Înaintea casei, înspre biserică, loc de vreo 400 de stânjeni, locul fu
îngrădit: iară portița se făcu din patru pari înțepeniți cu alți doi, legați cu nuiele de răchită; iară în cealaltă
sâmbătă acoperișul era cârpit și tivit pe vârf cu snopi de trestie, peste care erau întinse două prăjini
legate cu furci. "Popa e omul dracului!"
„[...]să semănăm ceapă, morcovi, fasole, barabule și curechi [...] să sămănăm păpușoi pe lângă gard
[...] Îi râdea inima când gândea cât se va face de frumoasă treaba [...], Un cal cumpără popa de la
Mitru; Stan Șchiopul avea un car cu trei roate, popa îl cumpărăCozonac Clopotarul se prinse să fie slugă
la popa,. Popa bătu apoi patru stâlpi la capătul casei, doi mai înalți, doi mai scurți, alcătui trei pereți de
nuiele, făcu acoperiș de șovar, și grajdul fu gata.[...]
Părintele trimise pe Cozonac în vale, după nuiele, bătu doi pari în pământ, între pari, tot la depărtare de o
palmă, bătu bețigașe mai subțirele și apoi popa, preoteasa, copiii și Cozonac se puseră la împletit. Multă
vreme nu trecu până ce lesele și fură gata. „
.
Admirația sătenilor – exprimată prin oximoron- declanșează motivația transformării acestora, sub puterea
exemplului personal
„Popa e omul dracului!’
.
Are o bătrânețe tihnită.
„Toate s-au schimbat; numai părintele Trandafir a rămas precum a fost: verde, vesel și harnic. Dacă
părul cărunt și barba căruntă nu ar vesti vremea lui, am crede că copilașii cu care se joacă înspre
seară la laița cea de dinaintea casei sunt copilașii lui.”