Sunteți pe pagina 1din 203

Margot Berwin

Aroma pasiunii
Traducere din limba
engleză Manuela Bulat

LIR
A
201
4
Hothouse Flower and
the Nine Plants of
Desire
Margot Berwin
Copyright © 2014 Grup Media Litera pentru
versiunea în limba română
Cele nouă plante ale dorinței
•Gloxinia speciosa – planta mitică a dragostei la prima vedere;
• Cycad – planta imortalității. Un dinozaur în viață, provenit tocmai din jurasic; •
Theobroma cacao – arborele-de- cacao al hranei și al bogăției;
• Floarea-lunii – aducătoare de fertilitate și sprijin pentru procreare;

•Cannabis sativa în varianta sinsemilla – planta sexualității feminine; •


Lăcrămioara (Convallaria majalis) – planta puterii. La nevoie, această floare
frumoasă poate înlocui digitalina ca medicație pentru o inimă bolnavă; • Atropa
mandragora – Conform lui William Shakespeare, dar și Bibliei, aceasta este o
plantă a magiei; • Chicorium intybus – planta libertății. Le oferă calitatea de a fi
invizibili celor care îndrăznesc să ingereze seva sa amară și lăptoasă; • Datura
inoxia – planta călătoriilor și a marilor aventuri imaginare. Induce viziuni și vise
despre viitor.
Mai există și o a zecea plantă. Planta pasiunii, care nu are nume. Ca să aflați despre
ea, trebuie să citiți această carte.
Partea întâi
New York City
Pasărea-paradisului (strelitzia reginae)

Originară din Africa de Sud, membră a familiei bananelor, este apreciată pentru
înălțimea sa și pentru culorile intense. Această plantă nu este potrivită pentru cei
nerăbdători, autoritari sau care se lasă ușor descumpăniți, deoarece îi trebuie
uneori și șapte ani pentru a înflori. Este perfectă pentru o persoană care
dăruiește și tot dăruiește fără să capete nimic în schimb. Știe fiecare ce gen e.

Am devenit fără să vreau interesată de plantele tropicale, pentru că asta mi-a


vândut bărbatul din piața fermierilor organizată în Union Square.
Obișnuiam să cred această afirmație, însă acum știu că lucrurile stau altfel. Acum
știu că așa trebuia să se întâmple.
Iată cum s-a petrecut.
Tocmai mă mutasem în zona de pe 14th Street care dădea în Union Square, într-o
mică garsonieră proaspăt renovată, lipsită total de personalitate. Era o cutie cubică, cu
parchet, fără nici o cornișă, fără vreun detaliu, vopsită în alb și cu tavan jos. Era exact
genul de locuință pe care mi-l doream. Faptul că era nouă însemna că nu avea nici o
amintire, a mea sau a altcuiva, captivă între pereți ori sub scândurile podelelor. Nici o
ceartă și nici o sfâșietoare scenă de dragoste neîmpărtășită nu se holbau la mine din
oglinda de la baie. Era nou-nouț. Exact cum îmi doream să fie și viața mea.
M-am gândit că un pic de verdeață ar putea înviora locuința și să adauge puțină
culoare atât de necesară, așa că am traversat strada către Union Square pentru a-mi
face cumpărăturile din piața fermierilor.
Omul de la standul cu plante era un sălbatic. Avea un păr cu șuvițe și un bronz de
culoarea prafului, asta pentru că stătea tot timpul afară. În cămașa lui de flanelă
ponosită și cu ghete Timberland pe care le purta deoarece îi erau utile la muncă, nu
pentru a fi la modă, era în contrast strident cu metrosexualii cu manichiura impecabilă
care se perindau prin piață, cu câte un coș de răchită într-o mână și cu ochelari de soare
Gucci în cealaltă. Acest bărbat era altfel. Era un robust country-sexual.
Când mi-a cerut să-i descriu garsoniera, nu îl interesa câți metri pătrați are sau
detalii despre frigider ori aragaz, ci voia detalii despre lumină, temperatură și
umezeală.
I-am spus că am ferestre înalte de la tavan până la podea, ceea ce era în mare parte
adevărat, cu toate că, de fapt, erau mai mult de la tavan până la calorifer decât de la
tavan până la podea.
I-am zis că avea vederea către sud și că nu era nimic în față care să o obstrucționeze,
lucru greu de găsit în New York, și că, atâta vreme cât soarele strălucea, era cald și
luminos toată ziua, chiar și iarna.
Nu locuisem în garsoniera mea pe perioada iernii, așa că nu știu sigur de ce am spus
asta, dar presupun că îmi suna bine, și se pare că și lui, pentru că s-a aplecat printre
plante, cu capul ascuns pe sub flori purpurii și cu fundul în sus, după care s-a ridicat cu
un zâmbet larg pe chip și cu un braț de frunze înalt de jumătate de metru.
Am fost dezamăgită.
— Ce-i asta?
— Pasărea-paradisului, a rostit el ridicând-o spre cer și răsucind ghiveciul cu
vârfurile degetelor.
— O plantă tropicală? am întrebat eu trăgând fermoarul hainei pentru a mă feri de
vântul unui martie târziu și imaginându-mi moartea sa iminentă.
— Din Hawaii, ca să fim mai exacți. Strelitzia reginae. O membră a familiei
bananelor. Are nevoie de multă lumină solară, dar nu direct pe ea, și să lași
pământul să se usuce între udări. Este greu de crescut și nu va înflori timp de cinci sau
șase, poate șapte ani, în funcție de vreme. Și de dragoste, a adăugat el făcându-mi cu
ochiul.
Mi-am desfăcut fermoarul jachetei.
— Șase sau șapte ani? Căsătoria mea n-a durat atât de mult. N-ai ceva care să
înflorească mai curând, cam într-o săptămână ori două?
— Asta e planta care ți se potrivește, a zis el. Este o frumusețe.
— Cât costă?
— Treizeci de dolari, și o să-ți dau și o broșură despre plantele tropicale rare, ca să
știi cum s-o îngrijești.
— Trei și zero? Aș putea să mă duc la magazinul din colț și să cumpăr o duzină de
trandafiri roșii cu zece dolari, care au florile superbe, mari și cu miros dulce chiar
acum.
— Da, ai putea, însă o să fie morți într-o săptămână. Va trebui să cumperi alții în
fiecare sâmbătă. Dacă faci
socoteala, eu îți propun, de fapt, o adevărată afacere. Și, în plus, este o plantă
tropicală. Gândește-te la briza înmiresmată a oceanului, la palmierii care se legănă, la
animatorii de la hoteluri și la băute pe plaje cu nisip alb, pe malul apei calde, de un
albastru-deschis.
Nu știu dacă de vină au fost paharele de Piña Colada, animatorii de la hoteluri ori
albastrul precum cerul al ochilor lui, însă, ca persoană care lucra în domeniul
publicității, trebuia să respect o vânzare bună. I-am dat banii, iar el mi-a înmânat
planta, broșura despre plantele tropicale rare și cartea lui de vizită, pe care scria:
„David Exley, Omul Plantelor“.
— Parcă ar fi un nume de supererou, am zis eu privind cartea de vizită.
— Ei bine, am ceva special când vine vorba despre floră și faună, dacă
înțelegi ce vreau să spun. N-am înțeles, dar am încuviințat din cap
oricum.
— Vino înapoi dacă frunzele încep să se îngălbenească la margini. Sunt aici în fiecare
miercuri și vineri de la 6 dimineața la 10 seară.
— Ar fi cazul să nu se îngălbenească, am zis eu peste umăr. La treizeci de dolari, ar
fi bine să rămână de un verde al naibii de strălucitor.
Am străbătut piața ținând în mâini această pasăre a paradisului ca pe o ofrandă.
Era plăcut să porți cu tine o bucată din pământ. Mă gândeam că mă făcea să arăt ca
una dintre acele femei care găteau seară de seară mâncăruri gustoase pentru copiii
lor care frecventau școala Waldorf, în timp ce purtau încălțăminte Birkenstock și citeau
din Cabala, în loc să arăt ca femeia singură, fără copii, fără plante, divorțată și în vârstă
de 32 de ani care eram.
Revenită în garsoniera mea, am pus pasărea-paradisului pe pervazul ferestrei. Baza
ghiveciului era prea mare, așa că acesta se clătină. Am prins planta mea tropicală de
treizeci de dolari exact înainte să se izbească pe podea. Nu trecuseră nici cinci minute de
când se afla în posesia mea, și deja viața ei era în primejdie. Deloc surprinzător.
Pasărea-paradisului era primul lucru viu cu care îmi împărțeam spațiul vital de
când divorțasem. „Nici un animal de companie, nici o plantă, nici un om, nici o
problemă“ fusese mottoul meu în ultimele nouă luni.
L-am cunoscut pe fostul meu soț la serviciu. Era drăguț, și inteligent, și de succes, și a
fost o uriașă greșeală pe care am făcut-o. El era un bărbat care bea ca nesătulul și care
își dorea o droaie de copii. Eu eram o femeie care nu voia o droaie de copii și care bea ca
un om normal. Știu că majoritatea căsătoriilor sunt complexe și se desfășoară pe mai
multe niveluri, însă a noastră nu a fost așa. Căsătoria noastră, care a durat patru ani, s-a
desfășurat cam în felul următor:
Primul an: „Te
iubesc, Lila!“ Al doilea
an: „Te iubesc, Lila!“
Al treilea an: „Te
iubesc, Lila!“
Al patrulea an: „Lila, te părăsesc pentru producătoarea unei agenții de
publicitate!“
Producătoarea unei agenții de publicitate, adică femeia care îi aducea cafeaua și îi
făcea rezervările când trebuia să plece pe undeva cu avionul. Ce clișeu! La vremea
aceea, m-am întrebat cum de ceva care aducea atât de mult cu un scenariu pentru un
film de televiziune putea să doară în halul ăla.
Dar, în realitate, n-a fost doar băutura ori producătoarea. Problema căsătoriei noastre
a fost de natură genetică. Soțul meu provenea dintr-o mare familie irlandeză catolică
în care toată lumea se căsătorea și avea copii, cu excepția celor care erau
homosexuali sau bolnavi în stadiu terminal. Eu proveneam dintr-o familie în care
nimeni nu
se căsătorea decât dacă avea un copil mai întâi – de obicei, accidental.
Părinții mei, pe care îi iubesc la nebunie, au divorțat când eu eram tânără. După
divorț, amândoi au avut nenumărate întâlniri, la fel ca adolescenții, fără a se recăsători
vreodată. Sora mea și fratele meu, amândoi mai mari decât mine, au copii, dar nu și soți. O
mulțime de oameni se căsătoresc pentru a respecta tradiția. Eu am fost o rebelă. M-am
măritat pentru a nu o respecta.
În ciuda tuturor previziunilor, partea ciudată era că îmi plăcea să fiu măritată.
Adoram micile ritualuri. Poreclele drăguțe. Ursuleț pentru el. Trandafir Sălbatic
pentru mine. Îmi plăcea să fac cumpărături la supermarket, să gătesc tocană de vită și
supă de pui în vase uriașe, adăugând o mulțime de legume. Îmi plăcea să spăl vasele în
timp ce-l ascultam pe Curtis Mayfield1. Îmi plăcea să spăl, să calc și să împăturesc
hainele. Pentru numele lui Dumnezeu, îmi plăcea chiar și să dau cu aspiratorul. Cred
că este corect să spun că, în acei ani ai căsătoriei mele, am devenit cea mai plictisitoare
persoană din lumea întreagă, și îmi plăcea asta la nebunie.
Pe de altă parte, s-a dovedit că fostul meu soț, care, după toate aparențele și conform
istoriei familiei, era genul dedicat întru totul căsătoriei, de fapt o ura din tot
sufletul. Era un maniac al spațiului. Crescuse într-o casă minusculă, cu o sumedenie
de frați, așa că nu mai suporta apropierea altei persoane. Mă tot târa de colo-colo, ca să
cumpărăm paturi mai mari și să ne mutăm în spații mai mari. În cele din urmă, am
ajuns să dormim pe o saltea atât de lată, încât, dacă întindeam mâinile, vârfurile
degetelor noastre nu se atingeau, asta în condițiile în care locuiam într-o mansardă
care avea dimensiunile unui hangar.
Doar pentru a mă asigura că nu sunt nebună, am făcut niște sondaje în legătură cu
patul. Prietenul meu Oliver, care era un bine-cunoscut designer de interioare, mi-a
spus că era cea mai mare piesă de mobilier pe care o văzuse vreodată într-un
apartament din Manhattan. Prietena mea Lisa a zis că o făcea să se simtă minusculă, ca
un bebeluș care se târa prin patul părinților. Mama s-a oferit să comande
așternuturi speciale pentru el. Iar colegul și bunul meu prieten Kodiak Starr, care este
surfer, mi-a spus că, acoperit cu acea cuvertură albastră-verzuie, îi amintea de ocean. Era
oficial. Patul meu era la fel de mare ca Atlanticul. Eu dormeam la Londra, iar soțul meu se
afla tocmai de cealaltă parte a saltelei, în New York.
Ursulețul meu, stânca mea, s-a dovedit a fi doar o bucată de piatră ponce. Moale și
sfărâmicios sub presiune și
incapabil să vorbească despre ceea ce simțea sau măcar să știe ce simțea. În uriașul
nostru apartament cu uriașul nostru pat, s-a îndepărtat din ce în ce mai mult, până
când, într-o zi, pur și simplu n-a mai venit deloc acasă. Fără glumă. Chiar așa s-a
întâmplat.
S-a dovedit că stânca mea adevărată era excentricul meu coleg, Kodiak Starr.
Pentru o persoană cu un nume atât de măreț, Kody era o combinație între filosof și
surfer ecologist și era mai frumos decât majoritatea femeilor pe care le cunoșteam.
Folosea cuvinte enervante, precum „cool“ și „gagiule“, și îl preocupau lucruri gen
meditația transcendentală și visarea lucidă. Ar fi, probabil, considerat „new age“ dacă
nu s-ar fi născut în 1984, la opt ani după mine.
Pentru că împărțeam un birou, lui Kody i-a revenit sarcina grea de a mă asculta zi
de zi când vorbeam despre fostul meu soț. Trebuia să lucrăm la o nouă reclamă pentru
încălțămintea sport Puma, dar în mare parte ne ocupam cu discutarea problemelor
mai presante legate de căsătoria mea. El îmi vorbea în metafore din surfing, ritmate,
legănate, ușor de digerat. Când l-am întrebat de ce soțul meu a plecat fără ca măcar să
încerce vreodată să îndrepte ceva, și-a îndesat după urechi mătăsosul păr blond de
surfer, și-a săltat picioarele pe birou și și-a împreunat mâinile la ceafă.
— Gagico, a spus el, numai surferii de talie mondială, care au de mult timp
planșele sub picioare, au antrenamentul necesar pentru a călări toate tipurile de
valuri, mari ori mici, în orice fel de condiții. Soțul tău era un novice.
— Dar de ce eu? l-am întrebat pentru a o suta oară. De ce trebuie să trec prin
asta?
— Pentru că a distruge pe cineva e la fel de ușor ca a respira, a zis el. Toată lumea o
face.
După moartea căsătoriei mele, m-am străduit din răsputeri să păstrez pasărea-
paradisului în viață. Aveam de gând s-o iau încetișor. Întâi, plante. Apoi, dacă totul
mergea bine, aveam să trec la oameni.
Dimineața, înainte de a pleca la serviciu, îi mângâiam codițele cu vârfurile degetelor,
căci erau puțin pufoase și plăcute la atingere, iar uneori îi ștergeam frunzele mari cu un
burete umed, atunci când deveneau prea prăfuite din pricina atmosferei din oraș.
Tratam acea pasăre ca pe un oaspete, numai că îi dădeam apă, în loc de vin, și
încercam să nu suflu fumul de țigară în direcția ei. Țineam jaluzelele ridicate toată
ziua, chiar și atunci când soarele strălucea așa tare, că nu puteam să deslușesc nimic
pe ecranul computerului. I-am îndeplinit tot ce mi-am imaginat că ar fi un capriciu al ei
și, spre marea mea surpriză, a înflorit. Muguri noi au crescut din tulpinile ei. I-am
îngrijit dându-le să bea picături de apă împroșcate de mâna mea și adresându-le
vorbe dulci. Ceva mai târziu, s-au desfășurat în gigantice și strălucitoare frunze,
translucide, de un verde pal, cu vinișoare delicate.
Am vrut să mă duc din nou la piața fermierilor, să-i mulțumesc lui David Exley și
să mă laud cu reușita mea (adică să-l revăd și să flirtez fără milă), însă mi-a fost teamă.
Când venea vorba despre bărbați, eram nervoasă și fără experiență, așa că, în schimb,
l-am sunat pe Kody.
Era pe plajă când a răspuns la telefon și a trebuit să țipe ca să acopere
zgomotul valurilor.
— Trebuie să ieși de-acolo, Lila. Trebuie să ieși de-acolo și să prinzi niște valuri. Să
nu te întorci până nu te dor mușchii gambelor de la cât ai stat ghemuită, încordându-te
pe planșă. Liberă ca o pasăre, fetițo. Liberă ca o pasăre.
Am închis telefonul și m-am îndreptat spre piață, încordându-mă pe planșă.
— Pasărea mea crește superb, am spus eu.
David Exley, Omul Plantelor, a arătat cu degetul mare undeva în spatele lui.
— Mai am multe altele.
— Nu am venit să cumpăr. Doar mă uit.

— Nici o problemă, uită-te. Dar, dacă ai un minut, te pot invita în cortul meu, să-ți
arăt cum să faci să-i crească aripi acelei păsări.
— Am ceva vreme, am zis eu. Arată-mi cum o pot
face să zboare. El a venit mai aproape de mine
și mi-a zis cu glas scăzut:
— Înainte de a-mi dezvălui secretele speciale ale comerțului cu plante tropicale,
trebuie să știu cu cine vorbesc.
— Eu sunt Lila.
— Lila, e frumos. Lila și mai cum?
— Nova.
— Ai și un nume mijlociu, Lila Nova?
— Grace.
— Lila Grace Nova. Noua Lila Grace.

M-a luat de cot și m-a condus către partea închisă a standului său cu plante. Era un
cort verde, în care picura umezeala, de dimensiunile unui mic apartament, ticsit cu
plante. Temperatura era cu cel puțin 15 grade mai mare decât cea de-afară și
mirosea a pământ reavăn, a ploaie și a lucruri verzi.
Pe o masă pliantă din lemn avea cinci plante pasărea-paradisului înalte. Frunzele
lor erau ferme și îndreptate către cer.
— Dă-mi mâna, Lila Grace Nova.
Mi-a luat mâna și mi-a trecut degetele peste o frunză mare.
— Simți?
— Este umedă.
— Nu e umedă. E aburită. Simți diferența?
— Cum de le menții în felul ăsta? Adică, aburite. Fără să devină pur și simplu
umede.
A dat drumul mâinii mele. Îmi rămăsese o urmă de praf de pe mănușa lui de
grădinărit, ca și cum încă mă mai ținea de mână.
— Cumpără-ți două umidificatoare foarte mari. Nu le pune aproape de pasăre,
pentru că nu vrei să îmbibi frunzele cu apă, dar nici prea departe, fiindcă nu vrei să se
usuce. Suficient de aproape cât să stea acoperite cu un abur delicat. O să-i placă la
nebunie. Va crește mai înaltă decât apartamentul tău. Crede-mă pe cuvânt când îți spun
că va trebui să te muți în altă parte ca să ai loc pentru această pasăre.
— Detest să mă mut.
— Asta pentru că ai rădăcini. E un indiciu că ești o adevărată iubitoare de plante.
Mi-a plăcut cum suna. „O adevărată iubitoare de plante.“ Suna mai viu, mai
cald și mai feminin decât „o adevărată iubitoare de publicitate“.
M-am uitat la Exley. Ochii lui aveau culoarea unei salopete de un albastru spălăcit, cu
riduri ce formau evantaie pe la colțurile exterioare, probabil din pricină că își mijea
toată ziua ochii în soarele prea puternic. Mă făcea să mă simt de parcă nu m-aș fi aflat
în Manhattan și îmi plăcea senzația asta. M-am gândit că acest bărbat era un
profesionist desăvârșit. Un cuceritor ce vindea flori.
— Cu ce te ocupi? a întrebat el.
— Lucrez în publicitate.
— Un domeniu fascinant, eh?
Am reacționat cum am putut mai bine. Dacă el avea de gând să facă pe tipul dur de la
țară, eu aveam s-o fac pe orășeanca sexy.
— Da, am spus eu îndepărtându-mi cu ambele mâini părul blond de pe umeri și
clătinându-mi capul dintr-o parte în alta. E un domeniu tare fascinant.

1 Curtis Lee Mayfield (n. 3 iunie 1942 – d. 26 decembrie 1999) a fost cântăreț, textier și
producător american de muzică soul, R&B și funk. (n.tr.)
Publicitate

O modalitate de a vinde produse făcându-i pe oameni să creadă că au nevoie de


ceva care le este total inutil. Nu este o slujbă pentru cineva cu un simț etic
accentuat, însă e perfectă pentru acele suflete practice cărora le place să-și vadă
creativitatea dublată de avantaje financiare.

Adevărul era că slujba mea începuse să devină fascinantă. Nu știu dacă a fost vorba
despre orele suplimentare pe care i le-am dedicat pentru a evita durerea sau era doar
un os pe care mi l-a aruncat universul, însă, cândva în timpul divorțului, printre
avocați, mediatori, telefoane date la beție, schimbarea încuietorilor, mutare și plâns, eu
și Kody am reușit să scriem și să vindem o reclamă pentru încălțăminte sport Puma.
Era de departe cea mai grozavă însărcinare din cariera noastră și aveam să facem un
spot pentru televiziune cu un supermodel (deși, ca scriitoare, detestam să accept că
„supermodel“ este un cuvânt care face parte din vocabularul oficial).
În dimineața filmării, am stat în fața șifonierului încercând să decid cu ce să mă
îmbrac, sau, mai exact, ce să port în fața unui supermodel.
Am încercat câteva variante: sexy, obișnuit, punk și, în final, m-am hotărât pentru
genul balerină. Mi-am lăsat părul blond și lung să curgă în valuri moi peste o
vaporoasă rochie roz scurtă. Mi-am pus un diafan șal argintiu pe umeri și m-am
încălțat cu o pereche de balerini strălucitori. Eram ușoară, eterică și grațioasă. Într-un
rar moment de fericire, am dansat prin noua mea garsonieră știind că, dacă a mea
carieră putea căpăta un asemenea avânt, atunci și restul vieții mele avea cu
siguranță să o urmeze.
Studioul de film din Brooklyn Navy Yard arăta ca un depozit uriaș plin de
cameramani, graficieni video, clienți, angajați ai agenției de publicitate, un regizor și
„oamenii“ fotomodelului, toți gravitând în jurul unei bucătărioare improvizate,
mâncându-și micul dejun. Tânăra ședea singură și fuma lângă o masă pliantă maro,
care servea și ca masă pentru jocul de cărți, și ca masă de bucătărie. Avea o geantă
Balenciaga, purta jeanși cu talie înaltă, cizme negre cu botul ascuțit și un maiou pe sub
o blană vintage scurtă și ponosită. Arăta imposibil de elegantă pentru ora
dimineața, cu mult înainte ca părul și machiajul să-i fie aranjate.
— O, Doamne, gagico, uită-te la ea! a rostit Kody.
Fotomodelul și-a pus țigara pe o gogoașă glazurată, iar eu am profitat de ocazie
pentru a mă prezenta.
— Bună, am spus. Eu sunt Lila. Eu am conceput reclama.
S-a aplecat pentru a se uita la mine, ceea ce m-a făcut să mă simt de parcă aș fi avut
înălțimea unui țânc.
— E minunată, cu adevărat minunată, a zis ea cu un ridicol de încântător
accent din sudul Londrei. M-am gândit că n-ar fi trebuit să port
balerini.
M-am îndreptat spre Kody, care stătea cu Geoff Counsul, șeful nostru. Toți trei
am privit-o pe tânără de la distanță, ca pe un animal de la grădina zoologică. Fuma
țigări de parcă ele reprezentau micul dejun, mânca popcorn cu moderație și vorbea
fără încetare la telefonul mobil. Părea fericită, și de ce nu? Și eu aș fi dacă ar trebui să-
mi legăn capul dintr-o parte în alta și să fiu în centrul atenției în vreme ce oameni
inferiori mie îmi aprind țigările Winston și îmi aduc popcorn, iar eu bag în gură
câte o boabă perfect înflorită.
Când cei de la coafură și machiaj au sosit, eu și Kody ne-am apropiat pentru a vedea
cum transformă colosul ăla adolescentin într-un supermodel. Cei doi oameni
responsabili pentru această transformare erau atât de androgini, încât nu mi-am
putut da seama care era sexul lor oricât m-am străduit, iar eu eram din New York,
un loc unde descifrarea sexului este ceva la ordinea zilei. I-am urmat când au
condus-o pe fată într-o mică încăpere în care străluceau luminile fluorescente de
deasupra. Lui Kody nu i s-a permis să intre.
— Folosește camera telefonului, a șoptit el. O să fiu prietenul tău cel mai bun.
— Îmi ești deja îndeajuns de prieten.

Fotomodelul s-a dezbrăcat până la piele și a rămas în picioare, cu brațele pe lângă


trup, în timp ce indivizii fără sex pulverizau pe corpul ei spray din niște mari tuburi
argintii. Purtau măști pe fețe, și au acoperit-o de sus până jos, de parcă ar fi stins un foc.
Au colorat cu fond de ten turnul uman de aproape 1,90 metri într-o nuanță
uniformă, ascunzând venele, sfârcurile, unghiile, buzele, genele și sprâncenele.
Când orice părticică reală a fotomodelului a dispărut, machiorul a cotrobăit printr-
o valijoară cu pensule și cu sute de tuburi cu vopsea colorată, după care a început să
deseneze pe chipul ei trăsăturile umane. În același timp, cel
care se ocupa de coafură a luat un ac cu ață și a cusut cu meticulozitate șuviță după
șuviță de păr lung și blond de părul ei subțire, de un castaniu-deschis, creând o coamă
bogată de un auriu strălucitor.
Fotomodelul își adusese propriul bucătar, care i-a gătit de la zero o supă de spanac.
A fost hrănită cu supă de
către unul dintre lacheii ei care exista doar pentru acest scop. Băiatul blond a stat în
picioare în fața ei, suflând în supă și apoi ducându-i-o spre gură cu o mică lingură de
argint, de dimensiunile celor pentru copii, doar atât de mare cât să-i pătrundă printre
buze. Gura fotomodelului era numai puțin întredeschisă, poate vreo jumătate de
centimetru, pentru a nu se crăpa machiajul, când s-a întâmplat inimaginabilul.
Lacheul a suflat puțin spanac din lingură pe pieptul fotomodelului. În cameră s-a
auzit un icnet colectiv în vreme ce el a întins mâna pentru a-l înlătura cu vârful
degetului. Machiorul l-a înșfăcat de braț înainte ca acesta să atingă pielea
fotomodelului, a îndepărtat spanacul cu arătătorul său și le-a cerut tuturor celor
aflați în cameră să se dea îndărăt și să păstreze tăcerea în timp ce el i-a pus o mască și
a pulverizat din nou fond de ten pe acea suprafață. Iar apoi a venit vremea
prânzului.
M-am așezat tușind din cauza spray-ului și am citit broșura lui Exley despre plante
tropicale în timp ce mâncam bucățele de biban de mare crud, marinat cu suc de
lămâie și beam prea mult Chardonney.
A durat șase ore s-o transforme pe copila aceea în supermodelul pe care îl cunoștea
întreaga lume, iar în cele din urmă regizorul a dispus începerea filmării reclamei.
Fotomodelul a dansat pe o scenă, purtând o rochie din lycra roșie atât de strâmtă,
încât sub ea n-ar fi încăput nici măcar o pereche de tanga. A început filmarea ca o fată a
junglei desculță și s-a transformat într-o panteră de îndată ce și-a pus în picioare o
pereche de încălțări Puma argintii. Muzica era puternică și bubuitoare, iar ea se
mișca provocator, târându-se prin jungla falsă aidoma unui animal, săltându-și
fundul, ridicându-se și zgâriind trunchiurile din plastic ale copacilor cu unghiile ei
lungi și arătându-și colții. Pielea ei strălucea sub luminile albastre pâlpâitoare, iar ea își
arunca pe spate părul proaspăt cusut, în cele mai potrivite momente, captând perfect
strania lumină a lunii false.
Regizorul, renumit pentru numeroasele sale clipuri de la MTV, țipa întruna,
acoperind muzica:
— Ești frumoasă. Superbă. Ești perfectă. Așa. Dă-mi tot ce poți. Exact așa.
Nu m-am putut abține să-mi imaginez ce era în mintea fotomodelului auzind acele
cuvinte zi de zi, jumătate din viața ei.
Filmarea decurgea atât de bine, încât m-am gândit că ar fi un moment potrivit să
mă duc în camera privată de vizionare a șefului meu, ca să primesc o bătaie pe spate
în semn de apreciere pentru o treabă bine făcută.
— Mă întorc imediat, i-am spus lui Kody. Mă duc să
vorbesc cu Geoff. El nu și-a dezlipit privirea de la
fotomodel.
— Arată exact ca o panteră, gagico. Și uite-o cum își schimbă forma!
— Formele tale o să fie cele care se schimbă dacă-mi mai spui o singură dată pe ziua
de azi „gagico“.
Am bătut de două ori la ușa lui Geoff Counsul, dar n-am primit nici un răspuns. Mi-
am imaginat că era la rându-i mult prea absorbit de fotomodel, așa că am intrat.
În mod normal, directorul de creație stă în fața unui monitor, concentrându-se
asupra filmării fără a fi distras, asigurându-se că respectivul client primește tot ce-i
mai bun pentru milioanele sale. Dar, din locul unde mă aflam, imaginea de pe ecran
era o încâlceală de negru și roșu ce nu prea aducea cu filmarea de dincolo de ușă.
M-am apropiat trăgând cu coada ochiului. Mi-a trebuit un moment să îmi dau
seama că, într-adevăr, nu mă uitam la filmarea reclamei. El era cocârjat peste
monitorul video, privind de jos rochia fotomodelului, pe sub care fata nu purta absolut
nimic.
Am bănuit că era filmată de sub scenă – în podeaua scenei fusese făcută o gaură
de către faimosul regizor pentru directorul de creație al faimoasei agenții de
publicitate, ca acesta să vadă intimitățile zburdalnice ale faimosului fotomodel.
— Cine se află în spatele meu? a întrebat de pe scaunul lui, fără să-și miște trupul sau
să-și ia ochii de la ecran.
— Sunt eu, Lila.
— Ușa nu era încuiată?
— Nu.
— Ah

El nu s-a întors spre mine, iar eu nu mi-am clintit un mușchi. Habar n-aveam ce să
fac într-o asemenea situație. În cele din urmă, s-a răsucit.
Gura mea era încremenită, formând un O.
— Ei, haide, fii serioasă, a spus el. Asta-i una dintre atracțiile principale ale acestui
domeniu, nu-i așa? Unul dintre beneficiile neoficiale ale slujbei. De fapt, e cel mai
important dintre ele.
M-am aplecat și m-am sprijinit de genunchi.
— Nimeni nu va ști niciodată, a adăugat el. Nu este ca și cum aș vinde filmarea
online sau ceva de genul ăsta. Am început să dau îndărăt, către ușă.
— Haide, Lila. Tu ești copywriterul. Ți-am dat libertate totală, și aceasta este reclama pe
care ai creat-o. Tu ai ales rochia din lycra. Tu ai pus-o să se rotească așa pe scenă. Tu ai
scris scenariul blestemăției ăsteia. Nu este acesta răspunsul pe care ți-l doreai?
M-am simțit îngrețoșată și responsabilă pentru un spectacol de voyeurism în
care era implicat un copil.
— Eu o să ies puțin. Kody îmi poate ține locul.
— Aproape am terminat. Ești sigură că nu vrei să te întorci împreună cu mine, cu
mașina de serviciu?
— Mă descurc.
S-a întors din nou spre monitor.
Crezi că va veni la petrecerea de lansare, săptămâna viitoare?

N-am reușit să ies din studio îndeajuns de repede. Nici măcar nu m-am ostenit să-i
spun lui Kody că plec. Am fugit prin bucătărioara improvizată știind că nu aveam să
reușesc să-mi șterg vreodată din minte acea imagine. Ori de câte ori aveam să zăresc
chipul acelui fotomodel pe vreun panou din Times Square, aveam să-l văd pe Geoff
Counsul gâfâind în fața monitorului.
Am luat trenul L2 înapoi spre Manhattan, asigurându-mi astfel o oră în care
să-mi torturez mintea cu sentimentul de vină. De ce oare era viața plină de lucruri
care ajungeau s-o ia în altă direcție, după alte lucruri? M- am întrebat dacă viața
tuturor era așa sau doar a mea.
Am ieșit din stația de metrou și m-am îndreptat direct către barul meu favorit, pe
First Avenue. Mă aflam la jumătatea distanței dintre 12th și 13th Street, când m-am
oprit brusc. Chiar acolo, între o bodega spaniolă și un saki bar japonez, am văzut-o. O
plantă extrem de neobișnuită atârna la fereastra unei vechi spălătorii de rufe. Frunzele
roșii ca sângele și florile de un galben strălucitor se zăreau în lumina unui felinar. Mi-
au atras imediat atenția. M-am apropiat cât am putut de mult de geam, fața mea fiind
cât pe ce să atingă sticla soioasă. Am recunoscut-o fiindcă o văzusem în broșura
primită de la Exley. Știam că era o plantă tropicală și știam că era extrem, extrem de
rară.

2 L 14th Street–Canarsie Local este un tren rapid care operează în zona New Yorkului.
Face legătura între 8th Avenue în Chelsea, Manhattan, și Rockaway Parkway în
Canarsie, Brooklyn. (n.tr.)
Feriga-de-foc (oxalis hedysaroides
rubra)

Plantă rară, originară din Columbia, Ecuador și Venezuela. Își poate pierde
frunzele într-o singură zi, fără nici un motiv aparent, iar acestea nu vor crește
din nou decât atunci când condițiile vor fi perfecte. Nu este o plantă pentru
începători, oameni nevoiași sau pentru cei care caută aprobarea oamenilor din
jur. Nu este o ferigă adevărată, însă este foarte bine deghizată pentru a putea fi
confundată cu una. Cu toții am întâlnit câteva asemenea exemplare.

Am deschis ușa și am pășit înăuntru pe ceva moale și jilav. Era mușchi, cu o


moliciune de catifea, creând mormane inegale de culoarea smaraldului pe podeaua
spălătoriei. Mi-am scos balerinii argintii și mi-am lăsat picioarele să se afunde în
dușumea.
Am simțit o puternică dorință de a mă întinde pe jos, dar am alungat-o trăgând
adânc aer în piept și inhalând mirosurile îngemănate de detergent și de înălbitor,
pentru a-mi limpezi mintea.
M-am plimbat pe-acolo, întâi în vârfurile picioarelor, ca să nu stric mușchiul, apoi
cu toată talpa, strivindu-l, simțindu-l cum se mulează sub bolta plantară ca niște orteze
naturale. Oasele tălpilor au trosnit de plăcere după ce, toată ziua, fuseseră ținute
captive în pantofi.
Iarba groasă creștea pe pătrate de sol perfect tăiate pentru a se încadra deasupra
mașinilor de spălat și a uscătoarelor de dimensiuni industriale. Pâlcuri dese de flori
colorate asemenea unor bijuterii și cocoțate pe tulpini înalte creșteau prin iarbă. Erau
maci roșii, clopoței violeți și margarete de un galben strălucitor. Spălătoria arăta ca o
pajiște. Ca un câmp plin cu flori sălbatice.
Plante erau înșirate și de-a lungul tavanului printre tuburile fluorescente, dintr-o
parte în cealaltă a spălătoriei. Flori colorate izvorau din ghivece și coborau peste bănci
și peste mesele pentru împăturit haine. Ghivecele atârnau de fire de gută invizibile,
astfel că florile păreau să plutească în aer.
Locul părea ca o junglă în care fuseseră aruncate mașinile de spălat sau poate ca o
spălătorie unde o junglă se ivise ca din senin. Era o asemenea învălmășeală de plante și
de mașinării, încât era greu de spus ce anume fusese acolo mai întâi.
O pisicuță cenușie dormita pe iarba de pe un uscător. M-am simțit dezorientată, așa
că m-am așezat pe o bancă albă. Un fluture a aterizat pe brațul meu. Aripile lui
turcoaz arătau magnific pe șalul argintiu.
— Dacă privești cu atenție, vei vedea multe alte creaturi, a spus o voce masculină din
fundul spălătoriei. Fluturi, da, și păsări, și tot felul de insecte. Ajută la polenizarea
florilor mele.
Nu puteam vedea cine vorbea, însă vocea era profundă, calmă și aspră.
— Fii atentă cu albinele, unii oameni sunt alergici la veninul lor.

M-am ridicat pe vârful picioarelor, tălpile fiindu-mi umede din cauza


mușchiului, și am privit printre flori, încercând să localizez vocea.
— Îți plac plantele mele? a întrebat bărbatul.
— Da. Sunt magnifice.
— Chiar așa sunt, a spus el ieșind dintre două frunze mari de palmier și pășind
spre mine.
Avea cel puțin 1,90 metri și peste 110 kilograme. Nu-mi dădeam seama cât de în
vârstă era. Putea să fi avut vreo cincizeci de ani. Putea să fi avut șaptezeci. În pantalonii
săi cargo, cu tricoul verde și cu ochelarii de soare John Lennon galbeni, mici și rotunzi,
el însuși arăta ca o plantă. Ca un copac psihedelic.
— Eu sunt Armand, a zis el întinzând mâna. Și sunt la dispoziția dumitale.
— Oh, nu. Nu, mulțumesc, am spus eu. Am intrat doar pentru un moment. N-am
nimic de spălat. Îmi spăl rufele acasă. Nu-mi place ca străinii să-mi atingă hainele. Vezi,
am zis privind în jur, n-am nici o sacoșă cu rufe.
Pisica de pe uscător a miorlăit de parcă ar fi fost în călduri și mi-a sărit în poală. M-
am ridicat și mi-am răsucit corpul într-o parte și în alta, încercând s-o dau jos de pe
mine, dar se agățase bine cu ghearele.
— Jos, dă-te jos de pe tânăra asta, a zis Armand punându-și mâinile pe sub burtica
albă a pisicii și desprinzând-o cu blândețe de rochia mea. Executai un dans foarte
sexy. Nu-i de mirare că pisica mea a sărit pe dumneata.
De îndată ce am auzit cuvântul „sex“, m-am retras spre ușă. Avusesem parte de
suficient sex pentru o zi.
— Ce cauți în spălătoria mea, îmbrăcată elegant și fără rufe de spălat? a întrebat el
înainte să am șansa de a mă face nevăzută pe ușă.
Am arătat către planta de la fereastră, iar el a părut să se relaxeze.
— Ah, micuța ferigă-de-foc. Ea este diavolița care te-a
atras spre mine. Am pus mâna pe clanță.
— Nu sunt atrasă de dumneata, habar n-am cine ești.

— Feriga-de-foc este din Columbia. Iubește soarele, așa că o țin în fața ferestrei, care
este îndreptată către sud- est. Iar Columbia se află spre sud-est, așa că ea se simte
mai ca acasă acolo.
— Mi-a făcut plăcere să te cunosc, Armand.

— Oh, haide! Asta-i doar o pisică, iar astălaltă-i doar o spălătorie. Una
frumoasă, ce e drept. Nu crezi? A trebuit să fiu de acord.
— De fapt, nu arată deloc ca o spălătorie, nu-i așa?
— Nu, nu arată deloc. Este mai mult ca o lume. O lume tropicală.
— Tropicele pot fi oriunde. Sunt o stare de spirit.
— Astea toate sunt plante tropicale?
— Unele dintre ele.
— Cum de ai reușit să le faci să crească aici?
— Închide ochii și spune-mi ce vezi când îți imaginezi o spălătorie.
M-am gândit preț de o clipă. Mi-era greu să-mi amintesc o altă spălătorie în timp ce
stăteam acolo înconjurată de opulența stridentă, colorată a celei în care mă aflam. Era
ca și cum asta era prima și singura spălătorie existentă vreodată. Mi-am închis ochii.
— Văd coșuri de plastic alb pe roți, pline cu haine murdare și cutii cu detergent de
rufe pe care sunt scrise litere roșii, verzi sau albastre strălucitoare. Văd scame cenușii
și roșii pe dușumea. Văd oameni transpirați, îmbrăcați în haine urâte, stând pe bănci
ponosite și holbându-se la mașinile metalice mari și gălăgioase, urmărind cum hainele lor
se rotesc necontenit, ca într-un ritual straniu ori ca într-o formă ciudată de hipnotism.
Văd panoul de anunțuri pe care se află poze cu pisici dispărute și oferte scrise de mână
pentru favoruri sexuale disponibile la prețuri scăzute.
Am fost surprinsă de câte viziuni îmi inspirase cuvântul „spălătorie“.
— Vrei să știi ce
văd eu? Am
încuviințat din
cap.
— Văd o încăpere în care există condiții perfecte de creștere a plantelor. E foarte
cald de la uscătoarele industriale puternice, sunt aburi și umezeală de la mașinile de
spălat, și pe ferestre intră exact câtă lumină trebuie, nu prea directă, deoarece, într-o
spălătorie de vârsta asta, ferestrele sunt de obicei zgâriate. Pentru mine, o spălătorie
reprezintă sera ideală, în care se întâmplă ca niște haine să se rotească necontenit.
Explicația lui m-a încântat.
— Îți aparține?
— Da, a spus el mișcându-și brațul pentru a cuprinde întreaga încăpere, de parcă
îmi arăta Taj Mahalul.
S-a răsucit grațios, foarte delicat, pe vârfurile picioarelor, cu brațul drept întins
în față, cu palma în aer, iar pentru o clipă a arătat ca o balerină de 1,90 metri și 110
kilograme.
— Înainte de a pleca, vrei un altoi din feriga-de-foc?
— Plec?

— Trebuie să te duci acolo de unde oi fi venit. Iar eu trebuie să închid spălătoria.


Armand a adulmecat aerul din jurul meu. Apropo, să știi că miroși a pește, a pește
scump chiar, așa că de aia te-a plăcut pisica mea – are gusturi foarte bune –, un
anumit tip de biban de mare, fără îndoială, deoarece asta-i moda acum.
— Am mâncat biban marinat, azi, la serviciu.
— Cu ce te ocupi?
— Lucrez în publicitate.
— Fascinant, nu?
M-am întrebat de ce toată lumea spunea asta.
— Nu. Chiar deloc, am zis eu.
— Îți place ce faci?
— Nu, deloc, am repetat eu.
— Ce ți-ar plăcea să faci?
— Adică, dacă n-ar trebui să muncesc?
— Desigur.
— Presupun că mi-ar plăcea să fac ceea ce și-ar dori oricine. Să aibă parte de
aventuri mărețe, să se îndrăgostească, să se îmbogățească. Lucrurile obișnuite.
— Atunci, de ce nu faci toate astea?
— Din motive de timp, de bani, aceleași care te țin pe dumneata captiv aici, în această
spălătorie.
— Eu nu sunt captiv aici. Îmi place nespus să fiu aici. Armand a râs. De fapt, a
chicotit cu mâna la gură, ca o fetișcană. Așa, deci vrei un altoi din feriga-de-foc?
— N-aș ști ce să fac cu el. Am o pasărea-paradisului acasă. Dar era deja în ghiveci
când am cumpărat-o.
— Serios? a replicat el cu interes. Mai cunoști pe cineva care se ocupă cu plante
tropicale?
— Nu-l cunosc. Mi-a vândut-o pur și simplu, la piață.
— O să-ți mai iei și altele?
— Nu știu.

— Du-te și mai ia-ți niște plante. Sunt bune pentru suflet, să știi. A tras o scară spre
fereastră. Feriga-de-foc ți-a vorbit direct prin sticlă. Va fi întotdeauna o plantă specială
pentru tine. A urcat o treaptă sau două, destul de greoi
pentru un bărbat care, cu doar câteva momente în urmă, arătase ca o balerină. A
îndepărtat câteva frunze de palmier și a tăiat o bucățică din feriga lui, pentru mine.
Pune-o într-un pahar cu apă caldă, într-o încăpere în care e complet întuneric. Când o
să ajungă să aibă niște rădăcini lungi, adu-o înapoi la mine. Dacă ai noroc, o să-ți arăt
camera mea din spate. Acolo se află adevăratele plante tropicale.
— Cum adică adevăratele plante tropicale?

— Am câteva plante foarte speciale în acea încăpere, a spus el răsucindu-se pe


scară și arătând spre o ușă închisă aflată în spatele lui. Nouă, ca să fiu mai precis.
— Ce le face atât de speciale?

Armand mi-a studiat trupul înainte de a vorbi, privindu-mă din cap până în
picioare, ochii lui uitându-se în zigzag dintr-o parte în alta, ceea ce m-a făcut să mă
simt moleșită și stânjenită.
— Oamenii vin aici, își spală hainele, iar cele nouă plante ale mele îi fac să se simtă
într-un anume fel care îi tot face să revină. Și, când o fac, își aduc și prietenii cu ei. Tot
mai mulți în fiecare zi. Acum, am oameni care vin din tot orașul. Vin din West Side,
Upper East Side, Tribeca, Soho și West Village numai pentru a-și spăla rufele la mine.
Am avut chiar și vreo câțiva din Connecticut. Sunt atâția oameni care vin și pleacă, încât
mașinăriile mele au început să se uzeze. Este o problemă de care sunt conștient, însă nu
una pentru care să-mi pară rău că o am.
— Și asta datorită plantelor aflate în spatele acelei uși?
— Pari sceptică?

— Nu sunt sigură că pot crede că plantele au cum să aducă oameni într-o spălătorie,
cu atât mai puțin dacă le ții în spatele unei uși încuiate. Aș putea înțelege dacă ar fi
frumoase, și oamenii ar veni să le vadă, însă dumneata nu le arăți nimănui.
— Ei bine, mașinile mele sunt la fel ca toate mașinile din restul spălătoriilor din oraș.
Dar spălătoria mea este plină toată ziua, iar celelalte nu au atât de mulți clienți. Așa că aș
zice că da, asta se datorează celor nouă plante din acea încăpere. Asta cred.
— De ce le ții acolo, în spate?

— Pentru că sunt foarte valoroase. Și ar trebui să subliniez că, dacă pomenești


vreodată cuiva despre existența lor, sunt șanse ca, dintr-un motiv ori altul, să nu le vezi
niciodată. Iar asta ar fi foarte, foarte trist pentru tine. Crede- mă, vrei să vezi cele nouă
plante din acea încăpere.
— De ce nu mi le arăți acum? Care ar fi putea fi diferența dacă le văd acum sau
săptămâna viitoare?
— Altoiul de ferigă-de-foc pe care ți l-am dat prinde cu greu rădăcini. Nu-i place să
crească în această parte a țării, nici măcar în această parte a lumii. Este o plantă foarte
delicată chiar și în locurile sale de baștină. Dacă ai succes și prinde rădăcini, dacă
reușești s-o faci să-i crească măcar una sau două, acela va fi un semn pentru mine că ești
pregătită să vezi cele nouă plante.
— Ce pot să fac pentru a o ajuta să-i crească rădăcini?

— Numai feriga poate decide când îi vor crește rădăcini. Săptămâna asta, săptămâna
viitoare, anul viitor, poate niciodată. Vom vedea ce se va întâmpla.
Apoi Armand mi-a întins altoiul. Când i l-am luat din mână, mai că mă așteptam să
mă înșface de braț și să mă târască în camera din spate, însă el mi-a deschis pur și
simplu ușa spălătoriei și mi-a urat noapte bună.
Odată ajunsă afară, m-am răsucit și l-am privit. Ținea ușa deschisă și mi-a făcut cu
mâna mișcându-și degetele într-un mod ciudat, ritmat, ondulatoriu, cu degetul mic
în față, urmat de celelalte. Acea fluturare a mâinii m-a întristat. Degetele lui arătau
ca niște lujeri care încercau să mă tragă înapoi în spălătorie.
— Întoarce-te repede! a rostit el din prag. Și noroc cu feriga!
Am zăbovit acolo, încercând să mă adun. Simțeam un disconfort fizic să țin în mână
altoiul din planta sa. M-am uitat la ceas și am rămas țintuită locului. Era aproape miezul
nopții. Stătusem în spălătorie mai bine de două ore.
În drum spre casă, m-am uitat la altoi, încercând să înțeleg de ce nu l-am aruncat.
Sau de ce nu i-am dat pur și simplu drumul pe stradă. Arăta ca orice alt altoi pe care îl
văzusem vreodată. Era o rămurică de zece centimetri lungime, cu câteva frunzulițe pe
alocuri. Dar, cumva, știam că nu era ca oricare alt altoi. M-am pomenit ținându-l mai
strâns decât îmi purtam geanta în care se aflau banii, telefonul și cardurile de
credit.
Când am ajuns acasă, am pus altoiul pe bufetul din bucătărie. M-am demachiat, m-
am spălat pe față, mi-am schimbat hainele și tocmai mă pregăteam să mă bag în pat,
când m-a cuprins o senzație sâcâitoare. Poate faptul că îmi schimbasem hainele îmi
adusese aminte de spălătorie. Era o prostie, și nu înțelegeam de ce, dar aveam o dispută
cu mine însămi în privința altoiului. Nu voiam să-l pun în apă, însă mă simțeam presată
să fac asta. O imagine a lui Armand fluturându-și degetele dezgustătoare mi-a venit în
minte, și m-am dus la bucătărie, unde am pus repede feriga-de-foc într-un pahar cu
apă caldă.
Nu sunt o persoană superstițioasă, nu-mi citesc horoscopul nici măcar ca distracție,
însă știam că îmi doream să văd cele nouă plante din camera din spate a acelei
spălătorii.
Trachycarpus fortunei

Este cunoscut și ca palmierul-morișcă chinezesc. Acest copac se simte foarte


bine în zonele cu climă mai rece și nu crește foarte înalt, ceea ce îl face planta
perfectă pentru micile apartamente din marile și friguroasele orașe. În loc să scape
de frunzele bătrâne, așa cum fac cei mai mulți copaci, acest palmier cumsecade le
lasă să-i alunece pe trunchi până când formează o fustă caldă și protectoare în
jurul său, ceea ce le oferă un nou rost.

M-am trezit când soarele a răsărit și m-am dus în bucătărie să văd ce face altoiul.
Conform instrucțiunilor lui Armand, n-am aprins lumina. În schimb, am scos feriga
din pahar și mi-am apropiat-o de față, pentru a o putea cerceta. Am răsucit-o prin
fața ochilor, ba chiar am ajuns să mă uit cruciș la un moment dat, în timp ce căutam
semnele apariției rădăcinilor. Sigur că era mult prea devreme și știam că nu aveam să
zăresc nimic, dar am verificat oricum, pentru că sunt genul care verifică totul: lumini,
cuptoare, ocazional sub pat, iar acum, se pare, tulpinile plantelor. Viața devenea
complicată.
Am răsucit altoiul între degetul mare și arătător încercând să simt vreo umflătură
cât de mică pe suprafața sa, o denivelare care să-mi arate că se formau rădăcini. În timp
ce răsuceam tulpina, m-am simțit amețită, de parcă eu eram cea care se tot răsucea, nu
altoiul. M-am sprijinit de bufet și am pus repede tulpina în paharul cu apă. Am luat un
burete umed de pe chiuveta din bucătărie și am străbătut încăperea îndreptându-mă
spre fereastră pentru a șterge frunzele păsării-paradisului. Mișcarea aceea ritmică părea
să mă liniștească de fiecare dată. Le-am șters și le- am tot șters până când m-am simțit
din nou eu însămi. După ce am terminat, am privit în jur, prin garsoniera mea. Având
doar o singură plantă, părea sărăcăcios și pustiu comparativ cu frumusețea
colorată și țipătoare din spălătorie. Armand avea dreptate. Aveam nevoie de mai
multe plante.
— Hei, doamna cu publicitatea, a strigat Exley din cortul său.
— Mă cheamă Lila, îți amintești? am țipat
la rându-mi. El s-a apropiat de mine.
— Nu te-am mai văzut de ceva vreme. Ce-ți mai face pasărea?
— Face minunat.
— Am știut că așa va fi. Mereu reușesc să găsesc casele potrivite pentru plantele mele.
Pot să-ți ofer ceva azi?
— Sigur, am spus eu. Ai ceva care să-mi schimbe
complet viața? Exley a zâmbit.
— Îmi ceri mult.
— Am nevoie de mult.
— Pasărea aia chiar ți-a ajuns la suflet, nu?
— Mi-a ajuns.

— Hmm. Cred că ai nevoie de ceva chiar mai tropical și mai exotic. Ceva liniștitor, dar
totuși îndrăzneț. Ceva roșu ca focul și plin de culoare, care să aibă și un parfum
dulce plăcut.
— Exact de asta am nevoie!
— Cred că o să apreciezi cea mai nouă achiziție a mea.
Cu un semn al degetului arătător, m-a îndemnat să-l urmez. Mi-am legat părul la
spate cu un elastic, pentru ca buclele să nu mi se accentueze din pricina umezelii, și am
intrat în umedul cort verde, trăgând prelata în urma mea.
— A sosit tocmai din China, a zis el încet, aproape cu evlavie, petrecându-și brațele în
jurul unei plante destul de mari acoperite de o pânză de sac maro.
— Sper că n-ai de gând să încerci să-mi vinzi acel copac, sau orice s-o afla acolo
dedesubt. Voi avea nevoie de o dubă să-l transport acasă.
— Acesta nu este un copac oarecare, a spus el îndepărtând funia cu un gest dramatic
și lăsând pânza de sac să cadă la pământ. Acesta este un trachycarpus fortunei. Un
palmier-morișcă din China.
Evantaiele alcătuite din frunze săltară în sus și în jos în vreme ce erau eliberate de
sub pânză, răcorindu-ne pe mine și pe Exley de parcă ne-am fi aflat pe veranda unei
case din sudul Chinei.
— Din seva acestei plante se extrage zahăr, a zis el. Și tot din el se face și umplutură
pentru tapițerie. Perii de păr, lac pentru vopsea, mărgele pentru rozarii, piese de șah,
toci, nasturi pentru rochii, buiote, margarină, uleiuri de gătit, șampoane, balsamuri,
produse cosmetice, creme hidratante, preșuri, săpun, cutii de conserve și apret
pentru
spălătorii. Toate se obțin din palmier.
Am urmărit cum ochii albaștri ai lui Exley se însuflețeau pe când vorbea despre
palmierul-morișcă. Am văzut felul cum palma lui înmănușată s-a așezat pe trunchiul
lui și cum l-a cuprins în brațe, și cum și-a sprijinit întregul corp de trunchiul său în
vreme ce se minuna de numeroasele sale întrebuințări. Omul acesta era născut pentru
a vinde plante. Nu știu dacă motivul a fost Exley sau copacul, însă l-am întrebat cât
voia pe el.
— O să ți-l dau pentru două sute de dolari, ca să fie corect.
— Sunt foarte mulți bani pentru o plantă.

— Nu și dacă vine tocmai din China, a zis el trăgând în jos unul dintre evantaiele
mari și apoi dându-i drumul, făcând pentru o clipă răcoare în cortul umed. Dacă ai
spațiu și chef, o să-ți dau și croton3 din Jamaica. Gratis.
Ținându-se cu o mână de trachycarpus fortunei, și-a răsucit trupul și s-a oprit
exact în fața crotonului. Era o mică plantă cu frunze lungi, colorate, ovale, în nuanțe
de roșu palid, roșu intens și portocaliu.
— Dacă te uiți la el suficient de mult, poți să simți practic mirosul de pui cu
condimente care vine din vreo colibă de la marginea drumului, spuse el. Puiul ăsta a
crescut în Jamaica. E ca focul. Ia plantele astea două, și vei avea liniștea din Caraibe și
exotismul Orientului în garsoniera ta. Nu va mai trebui niciodată să-ți părăsești
casa.
— Ce este chestia asta? Pe
tulpină. Exley s-a
aplecat.
— Ia te uită! a zis el rânjind și apropiindu-se și mai mult. Este un șarpe neveninos
maro. Micuțul autostopist și-a luat un bilet numai dus spre New York pe spinarea
acestei plante.
Iute ca sunetul, Exley a înșfăcat șarpele maroniu de sub cap și l-a desprins de pe
trunchi. L-a ridicat. Trupul său lung și musculos s-a zvârcolit înainte și înapoi, lovindu-
se repetat de palmierul chinezesc. Când, în cele din urmă, s-a oprit, Exley a slăbit
strânsoarea. Șarpele părea docil și s-a înfășurat de cinci sau șase ori în jurul brațului
bărbatului, ca niște brățări de aramă.
— Vrei să-l atingi?
A întins brațul spre mine, însă eu m-am dat îndărăt.
— Nu-ți fie teamă. Nu-i plac decât ființele mici, cu sânge-rece, precum șopârlele și
broaștele.
— Și pe tine, am zis
eu. Exley i-a
mângâiat capul.
— O să trec pe la tine la sfârșitul zilei și o să-ți aduc plantele cu mașina mea.
— O să lași șarpele maro aici, nu-i așa?
— Desigur.

M-am dus acasă și mi-am petrecut restul după-amiezii cu treburi de fată. Am făcut
curat, am șters praful și am dat cu odorizant în casă, apoi am curățat și am stropit cu
apă pasărea-paradisului.
La sfârșitul zilei sale de muncă, după cum a promis, Exley mi-a adus plantele acasă, cu
duba lui albă, lovită peste tot, cu care își transporta marfa.
Când am deschis ușa, l-am găsit ținând crotonul sub braț, ca pe un buchet de
prins la corsaj pentru balul de absolvire, iar palmierul chinezesc se afla alături de
el.
— Ai ajuns.
— Oh, da. Sunt un om de cuvânt.
— Serios? Cât de neobișnuit!
El a târât palmierul-morișcă pe parchetul meu nou, lăsând o dâră de țărână în
urma lui, apoi a pus fiecare plantă de o parte și de alta a păsării-paradisului, în fața
ferestrelor care dădeau spre sud. A mutat ghivecele înainte și înapoi, până când au
ajuns în pozițiile dorite de el, după care și-a șters sudoarea de pe față cu toată palma.
S-a apropiat, s-a oprit lângă mine și a zâmbit privind plantele. Era un zâmbet larg,
mândru, ca și cum mi-ar fi adus un inel cu un diamant uriaș, nu un croton și un
palmier.
— Mulțumesc, am spus eu, că mi le-ai adus
atât de repede. El a încuviințat din cap.
— Bucătăria? a întrebat arătând cu degetul mare spre ușa bucătăriei.
— Mda.
Una dintre mâinile lui mari era deja pe ușa batantă când l-am înșfăcat de braț și
l-am tras de-acolo.
— Nu poți să intri în bucătărie.
— De ce nu? Ai un cadavru acolo?
— Nu. Doar că nu pot lăsa lumina să pătrundă în bucătărie.

— Ai o cultură hidroponică4 acolo?


— Nu, evident că nu. Pur și simplu, nu poți să intri acolo.
— Ei bine, tu poți să intri? Pentru că vreau un pahar cu apă.
— Sigur că pot.

M-am strecurat printre ușile batante, abia întredeschizându-le, încercând să feresc


cât mai mult de lumină altoiul de ferigă-de-foc.
— Poftim!

Mi-am strecurat mâna printre uși și i-am dat apa, apoi mi-am scos și trupul,
deschizând ușile cât mai puțin posibil.
— Ești o femeie interesantă, Lila Grace, a zis el, apoi a băut toată apa din pahar.
Pot să îmi mai oferi unul? Am dat să mă strecor din nou printre ușile
batante, însă el m-a prins de braț.
— Glumesc. Voiam doar să te văd din nou făcând asta.
Din fericire, Exley a schimbat subiectul.
— Pasărea arată destul de bine. Cumpără umidificatoarele alea și va arăta și mai bine.
Se va înălța mai dreaptă.
Le vor fi de folos și palmierului, și crotonului.
— Le stropesc cu asta, am spus eu ridicând o sticlă de spray din plastic roz. Am grijă
să fie umedă, dar nu prea udă, așa cum ai zis.
El a zâmbit.
— Încearcă să nu lași temperatura să coboare sub șapte grade Celsius noaptea. Mai bine
zece, ca să fii sigură. Și, când vei cumpăra umidificatoarele, ai grijă ca apa din ele să fie
caldă. Apa rece provoacă un șoc sistemului, și planta începe să secrete un clei, iar
creșterea se oprește. Același lucru este valabil și pentru oameni, să știi. Să nu bei
niciodată apă rece dacă poți să eviți asta.
— Mulțumesc încă o dată că mi-ai adus plantele.

— Sigur, nici o problemă, a spus el trecându-și prin părul blond degetele ascunse
într-o mănușă galbenă, cu un gest anxios care mi-a făcut plăcere.
Am scotocit prin geantă pentru a găsi niște bani ca să-i dau bacșiș.
— Nu, nu, nu. Nu-ți face griji în privința asta. Îmi face plăcere să găsesc case frumoase
pentru plantele mele.
— Hei, am zis eu, lovindu-l ușor în mușchii brațului, mă gândeam...
— La ce?
— Pot să-ți pregătesc cina într-o seară? În semn de mulțumire că mi-ai adus astea și că
le-ai aranjat atât de bine. Exley a rămas atât de tăcut, încât am avut impresia că
pot auzi plantele eliberând oxigen.
— Îmi faci o invitație la cină?
— Nu, nu. Nu chiar. Doar te poftesc la masă pentru a-ți mulțumi.
— Ah, înțeleg. E o cină de mulțumire.

— Aș putea pregăti ceva ușor. Gen pește, paste sau salată, dar probabil tu nu
mănânci plante, nu-i așa? Ori am putea comanda pizza sau mâncare chinezească.
— Nu faci așa ceva prea des, nu?
— Nu prea.
Conversația trena, astfel încât mintea mea fu nevoită să acționeze repede pentru a
prelua ștafeta. Poate că tocmai îl pusesem pe bărbatul acesta foarte amabil și frumos într-
o situație ciudată. Poate că trăia cu cineva ori poate chiar era însurat.
— Data viitoare, pot să intru în bucătărie? a întrebat el.
— Categoric, am zis eu.
— Bine. Rămâne stabilit.

— Bine.
Minunat! Se
răsuci spre
ușă.
— Locuința asta a ta, Lila Grace, este perfectă pentru plantele tropicale.

Știam că acesta era un fel de compliment ciudat, de parcă aș fi ales garsoniera numai
cu scopul de a crește aici plantele lui.
Am încuiat ușa în urma lui și m-am dus la fereastră. M-am uitat printre frunzele
palmierului și l-am urmărit cum traversa strada spre piață. Mă uitam la spatele jachetei
lui militare, când el s-a oprit în mijlocul străzii, s-a întors, și-a ridicat privirea spre mine
și mi-a făcut semn cu mâna. M-am simțit ca o idioată care se uita pe furiș printre
frunzele palmierului, așa că le-am lăsat să cadă ca și cum aș fi închis o ușă.
Am urmat sfatul lui Exley și am făcut o investiție. Am cumpărat două umidificatoare
puternice, câte unul pentru fiecare capăt al garsonierei mele. Am făcut umezeală în
locuința mea, în încercarea de a crea un mediu tropical pentru plantele achiziționate.
Părul mi s-a încrețit, însă plantele mele s-au înălțat. Pe pereți se prelingea apă, iar
parchetul s-a umflat, dar umezeala a făcut ca pielea mea să fie mai moale, iar
hainele, fără cute.
Cu toate că pasărea-paradisului avea să fie mereu favorita mea, precum primul
copil (și ar trebui să știu ce înseamnă asta fiind al treilea copil), am obținut aceleași
rezultate satisfăcătoare și în privința celor două plante noi, trachycarpus fortunei și
croton.
Trebuie să spun că este destul de ușor să te lași atras de plante atunci când acestea se
dezvoltă frumos. Acestea nu te pot părăsi când lucrurile nu merg perfect, nu ascultă
muzică proastă, nu scot sunete ciudate și nici nu se îmbracă nepotrivit. Îți sunt pur și
simplu alături, frumoase și victorioase în viață, ca niște fotomodele. Și le consider
extrem de încântătoare.

3 Arbust cu frunze cărnoase, cu un model care le face să pară a fi pene colorate. La


început, frunzele de croton sunt verzi, dar pe parcurs își schimbă culoarea în galben,
portocaliu sau roșu. (n.tr.)
4 Cultură legumicolă sau floricolă în soluții nutritive sau pe un strat de pietriș sau de

nisip prin care circulă permanent apă cu îngrășăminte chimice. (n.tr.)


Palmierul-evantai mexican (washingtonia
robusta)

Un palmier viguros, independent, cu frunze de un verde strălucitor, în formă


de evantai, evantaiul-mexican poate crește până la o înălțime de peste 24 de
metri. Evantaiele-mexicane pot fi niște plante de interior grozave, deoarece se
pot adapta stilului vostru de viață, dar nu le place să fie udate în exces, să
primească nutrienți în exces sau să fie curățați de uscături în exces. Cu alte
cuvinte, temperați-vă tendința de a-i copleși cu grija voastră. Nu-și doresc tot
ce le puteți oferi. Numai puțin va fi suficient.

M-am simțit ridicolă să-mi pun ochelari de soare negri pentru a mă duce să spionez
o spălătorie (zău așa, ce se alesese de viața mea?), însă nu aprinsesem lumina în
bucătărie de aproape două săptămâni, iar altoiul încă nu prinsese rădăcini. Pur și
simplu, nu mai puteam să mă postez ca o nebună în fața ușii de la bucătărie, ori de câte
ori un bărbat frumos dorea un pahar cu apă.
N-aveam nici o intenție să îi vorbesc, însă m-am gândit că ar fi o idee bună să mă
duc pe First Avenue și să-l privesc mai bine pe Armand, la lumina zilei. Poate că el
nu era un tip de 1,90 metri care deținea o spălătorie cu podeaua năpădită de mușchi
și în a cărei cameră din spate zăceau ascunse nouă plante secrete. Poate că fusesem
doar o femeie ușor debusolată, proaspăt divorțată, după o zi îngrozitoare la
serviciu.
Din Union Square, am luat-o spre est, pe lângă localul Dunkin’ Donuts de pe 14th
Street, apoi pe lângă New York Sports Club din Irving Place. Am făcut dreapta pe First
Avenue și am observat un număr neobișnuit de oameni pe stradă, în fața spălătoriei.
Cei mai mulți dintre ei aveau nelipsitele sacoșe pentru rufe, negre sau roșii, cu logoul
afacerii lui Armand, o mare lalea roz, însă erau la fel de mulți cei fără sacoșe, care doar se
plimbau de colo-colo, bând cafea și stând de vorbă.
M-am hotărât să mă comport ca un adult, adică să încetez să mai spionez și să intru
pentru a discuta cu el. M-am apropiat de spălătorie și tocmai eram pe cale să deschid
ușa, când am auzit un strigăt din spatele mulțimii.
— Hei, doamnă, a țipat o femeie micuță, care avea în mână o sacoșă cu rufe, coada
începe aici.
— Îmi cer scuze, am strigat la rându-mi, croindu-mi drum
spre coada șirului. Nu voiam să-l enervez pe Armand
băgându-mă în fața clienților lui.
— Pentru ce stați la rând? l-am întrebat pe un bărbat aflat în fața mea, observând
că nu avea nici o sacoșă.
— Ca să stau de vorbă cu Armand.
— Despre ce vreți să-i vorbiți?
— Asta nu-i treaba dumneavoastră.
— Vreau doar să știu dacă o să-l întrebați despre plantele tropicale.
— Despre plantele tropicale? Nu. Nu-l întreb despre nici o plantă tropicală.
Mi-am ocupat locul la coadă, și, câteva minute mai târziu, bărbatul s-a întors
spre mine.
— Oamenii vorbesc cu Armand despre orice. Că i-a înșelat prietena, că soțul nu le mai
iubește, că îi doare inima, că au avut o cădere nervoasă, că li s-a spart casa, toate prostiile.
El este tipul din vecini la care te duci să te consoleze.
— Și câți bani ia pentru asta?

— Nu ia nici un ban, dar i s-a dus vestea, așa că acum e mereu coadă. Toate
lucrurile bune se sfârșesc la un moment dat, nu-i așa?
— E chiar așa bun?
— Credeți că aș sta degeaba la o asemenea coadă într-o după-amiază de sâmbătă?
Am copii.
Am așteptat afară mai bine de o oră – mai mult decât așteptasem la DMV5 sau la
noul Trader Joe’s6 de pe 14th Street –, până când, în cele din urmă, am intrat în
spălătorie.
— Mă întrebam când o să intri să mă saluți, a spus Armand, care ședea pe o ladă de
lapte din plastic roșu, tăind un altoi cu o foarfecă argintie.
— M-ai văzut afară?
— Sigur că te-am văzut, îmi spionai spălătoria.
— Altoiul n-a prins rădăcină.
— L-a mai văzut și altcineva?
— Nu, și crede-mă că n-a fost ușor.
— Bine. Trebuie să fim siguri că prinde rădăcini doar pentru tine. Dacă mai e și
altcineva prin preajmă, poate prinde rădăcini pentru acea persoană, iar atunci tu
nu vei profita de ea.
— Cum voi profita?
— Habar n-am.
— Are vreo importanță că am venit să te văd înainte să
prindă rădăcini? Armand a ridicat din umeri.
— Nu-mi pasă ce faci. Tu nu contezi pentru mine decât dacă acel altoi prinde rădăcini.
Dacă se întâmplă asta, ne vom afla într-o altă situație, pe care nu a ales-o nici unul
din noi.
— De unde știi să răspunzi la toate întrebările lor? am întrebat eu privind la
lungul șir de oameni de-afară. Armand a ridicat un altoi în lumină.
— Te-ai grăbit așa tare să scapi de mine în noaptea aceea, încât nu ai apucat să-mi
zici cum te cheamă.
— Lila Nova.

— Hmm, a făcut el răsucind altoiul între degetul mare și arătător. Lila Nova. Atât
de delicat. Atât de necaracteristic ție.
— Sunt delicată.
— Sigur că ești. Delicată ca o
stâncă. Armand a râs.
— Deci, cum de știi să răspunzi la toate întrebările lor?
— Nu știu.
— Atunci, de ce stau la coadă, într-o după-amiază de sâmbătă, numai ca să îți
vorbească?
— Poate că doresc, de fapt, să-mi vadă plantele.
— Nu cred. Pe bărbatul cu care discutam afară nu-l interesau deloc plantele tale.

— O să-ți vând un mic pont, pentru că îmi place de tine, Lila Nova. Treaba mea e
ușoară. Le spun ceea ce ei știu deja.
M-am uitat afară, la toți acei oameni.
— Uite, a zis el trăgând o ladă de lapte alături de a lui, ia loc și ascultă. Dar să nu se vadă
că asculți, fiindcă altfel nimeni n-o să mai discute cu mine, și o să-mi strici distracția.
Primul bărbat a intrat și a lăsat să-i cadă sacoșa cu rufe alături de Armand. Aceasta a
scos un sunet puternic, asemenea un suspin, atunci când el s-a așezat pe ea.
— Ce mai faci, Armand?
— Bine. Fac foarte bine. Mulțumesc că m-ai întrebat. Ce pot să fac pentru tine azi?
— Sunt îngrijorat în legătură cu mine și cu Elaine.
— Ce mai face Elaine? a întrebat Armand fără să-l privească nici măcar o dată pe
bărbat, ci continuând să aranjeze altoiul cu micuța foarfecă de unghii.
— Este enervată pe mine, tot timpul. Orice aș face, ea îmi caută nod în papură și
mă critică pentru toate fleacurile.
— Nod în papură, repetă Armand. Nu e papură. Niphidium, niphobolus, zise el
ridicând altoiul în lumină.
— Poftim?
— Niște ferigi care îmi plac.
— Dacă folosesc un creion numărul doi, mă întreabă de ce nu folosesc numărul una.
Dacă iau șervețele albe, ea le voia roz. Nu reușesc s-o scot la capăt cu ea. Nu pot face
nimic care să-i fie pe plac. Ca să-ți spun adevărul, asta mă face să fiu puțin paranoic. Încep
să cred că se satură de mine. Poate se gândește chiar să mă părăsească. O cunoști, ce părere
ai?
— Cum îți petreci zilele?

— Ca de obicei. Mă trezesc. Mă duc la serviciu. Ies la un pahar cu prietenii. Mă duc


acasă. Nu lipsesc toată noaptea și abia dacă mă uit la alte femei, dacă la asta te
gândeai, și nu mă uit niciodată atunci când sunt cu ea.
— Du-te direct acasă. Renunță la ieșirea
cu prietenii. După ce bărbatul a plecat,
m-am uitat la Armand.
— Să renunțe la ieșirea cu prietenii? Asta-i tot? Ăsta-i singurul sfat pe care i l-ai putut
da? Ai dreptate, treaba ta e ușoară.
Armand a zâmbit.
— Nevastă-sa mi-a zis deja că detestă faptul că el se duce să bea. El are încredere în
ceea ce îi spun eu, așa că poate o s-o lase mai moale. Cine știe? Puțin îmi pasă ce se
întâmplă cu ei. Oricum, el este mai amuzant când este beat.
— De ce ai pomenit numele acelor ferigi? Niphidium, nipholobus?

— Ca să mă distrez. În general, acești oameni mă plictisesc ca naiba. Armand a pus


jos altoiul și s-a întors spre mine. O să-ți zic un mic secret, a spus el. I-am putut ajuta pe
cei mai mulți dintre oamenii care stau acolo, la coadă, dar, când mă simt puțin cam
leneș, adică mai tot timpul, las plantele să lucreze pentru mine.
— Ce vrei să zici?
— Un om intră în spălătoria mea. Nu știe că are de pus o întrebare, însă eu îmi dau
seama de asta. În acest caz, nu pot să-i dau un răspuns, pentru că nu mi-a pus nici o
întrebare, așa că îi încredințez această sarcină uneia dintre plantele mele.
— De exemplu?

— Recent, un tânăr a intrat în spălătoria mea, un bărbat foarte asemănător cu tine.


Era de vârsta ta și era cam la fel de înalt ca tine, dar a venit aici doar ca să-și spele
rufele. N-a vrut să stea de vorbă cu mine și nici să se uite la plantele mele. De fapt, a
părut că nici nu le bagă în seamă.
— Era orb? am întrebat eu, uitându-mă la șirurile de plante atârnate de tavan.
— Nu, dar nu putea să vadă lucrurile din jurul lui pentru că era foarte trist. Era
tânăr, dar mergea cu spinarea gârbovită, de parcă ar fi căutat monede cu un
detector de metale. Ajunsese să se târască prin viață.
— Și ce-ai făcut?

— N-am făcut nimic. De ce aș fi făcut? Nu sunt doctor și nici n-am timp să-i
vindec pe toți cei care intră în spălătoria mea, arătând ca și cum s-ar zbate în
nisipuri mișcătoare.
— Dar ai făcut ceva?

— Am făcut. I-am dat această sarcină uneia dintre cele mai deștepte plante –
minunatul meu palmier-evantai mexican. M-am dus direct la tânărul care plângea
peste lenjeria și ciorapii murdari și l-am întrebat ce s-a întâmplat.
„Nimic, lasă-mă în pace“, mi-a zis el. I-am zâmbit cât de călduros am putut. I-am spus că
sunt proprietarul acestei spălătorii și, pentru că l-am văzut de multe ori aici și fiindcă
este un client atât de fidel, vreme de șase luni, îl voi lăsa să-și spele gratis rufele dacă
are grijă de una dintre plantele mele.
— Pare o afacere grozavă, am zis eu.

— Tânărul era prea deprimat pentru a-i păsa de ceva, așa că a acceptat fără a se
gândi nici măcar o clipă. La plecare, i-am dat palmierul-evantai mexican. Era o plantă
mare. Avea puțin peste un metru înălțime și un metru lățime. Un palmier superb, plin
de vigoare, cu o mulțime de evantaie care se legănau sexy. „Să ai mare grijă de el“, i- am
spus eu. „Și vino să-ți speli cât de multe rufe vrei. Gratis. Nu contează cât de murdare
sunt, am strigat în urma lui, poți să folosești mașinile mele de spălat.“
— Știa cum să îngrijească planta?
— Nu, și nici n-a întrebat. Pur și simplu, a luat-o și a plecat.
— Și?
— S-a întors după vreo două săptămâni, părând destul de supărat și de jenat.
„Frunzele devin maro și galbene la margini. Ce să fac?“ I-am zis că o uda prea mult și că tot
ce trebuia să facă era să lase planta să se usuce complet. I-am spus să nu-și facă griji.
Planta avea să-și revină. S-a întors după alte trei săptămâni, părând și mai necăjit. „Am
încetat să mai ud planta, așa cum mi-ai zis, iar acum îi cad frunzele.“ Vai, era atât de
supărat, comentă Armand amuzat.
— Și tu ce-ai făcut?

— I-am spus că planta se afla într-un mediu nou și că reacția ei nu era


neobișnuită. I-am sugerat să mai țină planta o vreme, ca să-i crească frunzele la loc,
iar apoi, după ce devenea mai viguroasă, să o aducă înapoi la spălătorie. S-a întors
și a treia oară, părând chiar și mai supărat decât fusese primele două dăți. Arăta
absolut cumplit. „Planta moare. Te rog. Spune-mi ce să fac.“ I-am zis că nu m-am
așteptat niciodată ca toate astea să i se întâmple sărmanei mele plante. „Continuă să
încerci“, i-am spus. „Fă tot ce poți pentru a salva acea plantă frumoasă, iar apoi adu-mi-
o repede înapoi.“ Și ce crezi că a făcut tânărul acela deștept?
— Ce-a făcut?
— S-a dus acasă și a tăiat planta bucăți! A lovit-o cu un topor până a făcut-o
bucățele. Iar apoi, când a fost complet epuizat, a aruncat totul. A aruncat toate
așchiile direct în incinerator.
Armand a râs cu putere.
— Ce-i atât de amuzant? am întrebat eu oarecum iritată.
— Acel mare și minunat palmier-evantai mexican l-a înfuriat atât de tare, încât n-a
știut ce altceva să facă.
— Nu-ți pasă de ceea ce s-a întâmplat cu planta ta?
— Ascultă ce-ți spun. Omul acela era deprimat. Avea nevoie să se înfurie. Avea nevoie să
se descarce. Nu înțelegi?
Planta a văzut ce era în neregulă cu el și l-a vindecat.
— Nu știu cum de poți fi încântat de asta. Ți-a ucis una dintre plantele favorite.

— Planta a dovedit calități magnifice. Geniale chiar. În primul rând, s-a îmbolnăvit,
iar apoi a făcut astfel încât să-i cadă frunzele. Când nici asta n-a funcționat, a început să
moară. Ha! Chiar și eu am subestimat-o. S-a străduit din greu să-l facă pe acel om să se
înfurie tot mai tare. Când un lucru n-a funcționat, a încercat altul, până când a ajuns pe
moarte, iar bărbatul era enervat la culme. Planta și-a sacrificat viața pentru a-l vindeca
pe tânăr. L-a convins pe bărbat s-o omoare. Asta-i magia plantelor!
— Dar tu cum de știi asta? Adică, de unde știi că planta era conștientă de ceea ce
făcea?
— Oh, nu pot ști cu certitudine, dar e clar că așa pare. I-am dat o plantă teribil de
greu de ucis. O plantă care prosperă în cele mai dificile medii. O plantă cunoscută
pentru adaptabilitatea sa. Nu pricepi? A fost un efort pentru acea plantă să nu îi fie
bine.
— Mai vine bărbatul acela să-și spele hainele aici?
— Sigur că vine. Iar acum, când îl văd, e fericit. Intră în spălătoria mea cu o femeie
la braț, zâmbind.
— Eu aș zice că-i o nebunie.
— Nu. Este o poveste frumoasă. O poveste de dragoste. Planta aia l-a iubit cu
adevărat pe acel bărbat.
I-am urat noapte bună lui Armand, pentru că pur și simplu nu puteam accepta o
poveste despre o plantă care și- a dat viața pentru un bărbat.
— Întoarce-te când o să prindă rădăcini, a strigat el în urma mea.

În seara următoare, când m-am întors de la muncă, m-am dus să verific altoiul. Am
ieșit în goană din bucătărie, entuziasmată cum nu mai fusesem de pe vremea copilăriei.
Efectiv nu știam ce să fac. Am dansat prin garsoniera mea lovind accidental crotonul și
răsturnând pământ pe tot parchetul meu cel nou. Nu-mi păsa absolut deloc. Feriga-de-
foc avea patru rădăcini lungi, albe și delicate!

5 Department of Motor Vehicles – agenție guvernamentală a SUA, la nivel statal, care se


ocupă cu înmatricularea autovehiculelor și emiterea permiselor
de conducere. (n.tr.)
6 Lanț privat de magazine cu specialități alimentare (n.tr.)
Planta banilor

Marijuana poate ajunge să coste mii de dolari uncia. De fapt, din 2006, a fost
recolta numărul unu destinată vânzării în Statele Unite, cu o medie de 30 de
miliarde de dolari pe an. Șofranul din Iran este a doua cea mai scumpă plantă,
fiind necesare 75 000 de flori pentru a obține aproape cinci sute de grame din
acest popular condiment. Orhideele, pe de altă parte, par să evite regulile
cererii și ale ofertei, fiind evaluate mai mult ca niște tablouri sau sculpturi,
valoarea lor existând doar în ochii unui anumit colecționar.

Am luat altoiul cu rădăcinile lui nou-nouțe, l-am stropit cu apă și l-am pus într-un
pătrat de celofan. I l-aș fi dus lui Armand exact în clipa aceea, dar petrecerea de lansare
a reclamei la Puma începea la 6.30. Care erau șansele ca petrecerea să fie în aceeași
seară în care prindea altoiul rădăcini? Era suficient de rău că mă văzusem nevoită să dau
ochii cu Geoff Counsul în fiecare zi, iar acum trebuia să-mi pierd și o seară cu el. Planul
meu era să mă duc la dineu și să o șterg de-acolo pe la 7.30, după care să mă îndrept spre
spălătorie. M-am uitat la crotonul răsturnat și m-am simțit vinovată. Mi-am adus
aminte de Exley, iar gândul la el și la dragostea lui evidentă pentru plante m-au făcut să
pun imediat planta la loc în ghiveci. Așadar, iată-mă la 6.15 punând pământ
proaspăt în ghiveci, în loc să fiu afară, așteptându-l pe Kody care venea cu mașina de
serviciu să mă ia și să mergem împreună la cină. Până să fiu gata de plecare, eram toată
acoperită cu pământ. Era prea târziu pentru a-mi schimba hainele, așa că am bătut din
picioare pentru a mă scutura de pământ, mi-am periat jeanșii cât de bine am putut, mi-
am pus o pereche de pantofi cu toc, ceea ce probabil făcea ca mizeria să iasă și mai
mult în evidență, și am încuiat ușa în urma mea.
Portarul clădirii, Carlos, știa mult prea multe despre viața mea. Atât de multe, încât
simplul fapt de a da ochii cu el devenise umilitor. Sunt sigură că a observat că nu ies
niciodată din lift însoțită de un bărbat. De fapt, în fiecare zi, Carlos îmi amintea că sunt
singură. Acesta era lucrul care îmi displăcea cel mai mult la un portar. Era imposibil să
mă prefac că viața mea era altfel. Chiar și față de mine. Era mai rău decât a merge la
un psihiatru.
— V-a lăsat cineva asta, astăzi, a spus el când ușa liftului s-a deschis.
Mi-a înmânat un plic alb, pătat cu pământ, exact cum eram și eu. Biletul era scurt și
la obiect. „Nu pot să vin la cină miercuri seara. David Exley.“
Nu exista „Ce faci joi seară?“ sau absolut necesarul „Ce zici de o altă seară?“ ori chiar
un simplu „Treci pe la piață să ne vedem“. Tonul biletului era cât se poate de oficial. El era
tipul de la piață care îmi vânduse niște plante, și atâta tot.
M-am uitat la Carlos și am simulat surpriza, de parcă primisem o invitație plăcută,
nu o respingere din partea unui bărbat pe care îl plăceam cu adevărat. După expresia
lui întristată, mi-am dat seama că nu mă crezuse. Era evident pentru amândoi că eu
aveam să rămân singură pentru tot restul vieții. I-am adresat un zâmbet care a părut
să-l sperie și am ieșit pe ușă.
Mașina care aștepta să mă ducă la cină era parcată afară. Kody se afla deja pe
bancheta din spate, bând cafea cu un aer posomorât. Mi-am scos niște pământ de sub
unghii cu ajutorul celorlalte unghii, apoi mi le-am frecat de jeanși pentru a le netezi
marginile neregulate. Șoferul s-a uitat la mine în oglinda retrovizoare. Pe chip avea
o expresie dezgustată care spunea: „Ține-ți mizeria de sub unghii departe de
bancheta mea care tocmai a fost îmbrăcată în piele“.
La jumătatea drumului spre Upper East, Kody a vorbit în cele din urmă:
— Ești murdară.
— Știu. Am răsturnat una dintre plante. A trebuit s-o pun din nou în ghiveci.
— De ce nu puteai să faci asta mai târziu?
— Pentru că, am spus eu ridicând bucata de celofan, am rădăcini!
Am fluturat pachețelul prin fața lui Kody, iar el mi l-a smuls din mână.
— Ce-i asta?

— Te rog. Nu-l zgâlțâi și nu-l lovi de ceva. Este un altoi de ferigă-de-foc, și mi-au
trebuit câteva săptămâni ca să-l fac să prindă rădăcini.
— Arată ca un tubercul minuscul.
— Nu știi ce-i un tubercul minuscul, am zis eu încercând să rămân calmă.
— Nici tu nu știi, a spus el îndepărtând altoiul astfel încât să nu pot ajunge la el.
— Este partea umflată a unei rădăcini subterane. Ca un cartof.
— Pari tensionată, a zis Kody. Ai avut pe careva în ultima vreme?
— Asta nu-i treaba ta.
— Te-ai văzut cu tipul ăla de la piață?
— M-am văzut. Dar, din nou, nu e treaba ta.
— Poate ar trebui să te apuci de yoga, a zis el dându-mi, în cele din urmă, înapoi
altoiul. Te-ar relaxa mai mult decât alprazolamul.
— Am luat doar xanax, o singură dată, după ce am divorțat. Încearcă tu să treci
printr-un divorț fără să iei medicamente.
Kody și-a început mantra:
— Yoga Nidra, yoga pentru somn. Pranayama, controlul respirației. Hatha yoga, oh,
yoga blândă pentru serviciu.
— Oh, dementule, ce naiba e yoga pentru somn?
— E atunci când creierul îți rămâne treaz în timpul somnului, astfel încât mintea să-
ți rămână trează în vreme ce trupul doarme.
Am rămas imobilizați în traficul orei de vârf.
— O să trag un pui de somn, am spus eu. Și trupul, și mintea. Trezește-mă când
ajungem acolo.
Restaurantul își merita numele, Ice7. Era rece și la propriu, și la figurat, ca și cum
proprietarii săi cheltuiseră prea mult cu mobilierul și nu le mai rămăseseră bani
pentru încălzire. Totuși, era destul de frumos. Suprafețele meselor erau din sticlă
mată, iar scaunele erau de un albastru-deschis. Lămpile aveau becuri albastre,
iar abajururile erau tot din sticlă mată. Chelnerii și chelnerițele, în ton cu decorul
general, erau toți palizi, blonzi cu ochi albaștri. Marile oglinzi art deco argintate și fără
rame de pe pereți reflectau pretutindeni oameni eleganți, iar pe fiecare masă se afla
un buchet de crini albi aduși cu avionul dintr-o parte a lumii unde era sezonul lor.
Înainte de a intra, m-am uitat pe fereastră. Toată lumea era acolo. Scriitorii și
tehnoredactorii din departamentul de creație împreună cu oamenii care aveau
funcții denumite prin litere: ECD8, GCD9, EAD10 și CEO11. Nimeni nu știa cu adevărat
ce făceau ei, însă știam că era ceva important, pentru că birourile lor aveau ferestre
mari, cu vedere frumoasă spre Manhattan, precum și espressoare italienești elegante, la
pachet cu persoane tinere și atrăgătoare care să le mânuiască. Șeful nostru, Geoff
Counsul, s-a ridicat când ne-am făcut apariția.
— Echipa momentului, a articulat el cu dificultate, fiind deja beat. Ești
murdară, a adăugat el. Toată lumea s-a uitat la hainele mele
pătate.
— Nu sunt murdară, am spus eu. Sunt acoperită cu pământ pentru plante cu o
compoziție specială, din mușchi de turbă canadian, sphagnum, turbă organică din
semințe de trestie, pleavă de orez și produse forestiere, perfect pentru violetele
africane și pentru gesneriacee12 în general și probabil mult mai nutritiv decât orice
preparate sunteți pe cale să mâncați.
Toată lumea de la mese a rămas tăcută, iar eu m-am așezat alături de Kody.
— Drăguț, a zis el.

— Oamenii ăștia habar n-au de nimic. Am mai multă materie organică pe mine decât
întregul Whole Foods13 din Union Square.
— Și ce-ai de gând să faci cu rădăcina aia? a întrebat el.
— Este un altoi, nu o rădăcină, și i-o voi duce unui bărbat pe care l-am cunoscut
într-o spălătorie.
— Devii ciudată cu adevărat, știi?
— Nu e chiar atât de ciudat. Crește plante tropicale în spălătoria lui de pe First
Avenue.
— Bine, gagico, pot să accept asta.
Îmi plăcea de Kody pentru că era unul dintre acei oameni care înțelegeau că lumea și
toți locuitorii ei erau puțin ciudați, iar el o prefera așa. Eu eram unul dintre acei oameni
înspăimântați de ciudățenia generală a rasei omenești, cu toate că eu însămi mă
pomeneam adesea având relații cu oameni deosebit de ciudați.
— Fac pariu că are vreo cultură specială de canabis în acea spălătorie. Poate chiar
cactuși mexicani din care face mescalină.
Lui Kody îi plăcea să se drogheze, iar mintea lui o lua adesea în direcții care îl
duceau spre lucruri ce puteau fi fumate sau ingerate.
— Poate că este un șaman al plantelor, ca Don Juan?
— N-am idee, Kody. Pe mine mă interesează doar plantele lui.
— Pe el ce-l interesează?
— Nu știu.
— Eu știu, a zis Kody zâmbind.
— El nu-i așa. E în vârstă.
— Și tu ești.
— Mersi frumos.

Șampania a curs din sticle, iar mâncarea à la carte a ieșit din bucătărie pe farfurii
mici. Foie gras rumenit, cu sos de fructul pasiunii, gazpacho cu stridii și cireșe îngroșat cu
muguri de pin, supă de castane topite, cu fâșiuțe de somon și cu rădăcină de țelină, și
biban de mare mediteranean cu parmezan și bulbi de crini la grătar.
— Măcar știm ce se întâmplă cu crinii când se ofilesc, a spus Geoff Counsul așezându-se
lângă mine și băgându-și în gură un bulb mare.
— Lila a întâlnit pe cineva căruia îi plac plantele, l-a informat Kody. Totuși, el nu le
mănâncă. Face afaceri cu ele.
Le vinde în piața din Union Square.
Am luat o înghițitură zdravănă de șampanie și l-am pocnit pe Kody pe sub
masă.
Geoff Counsul și-a cules o chestie verde dintre dinți și a băgat-o iar în gură.
— În zilele astea, toți cei care se dau de partea naturii sunt niște proști. Prietenul tău
care face afaceri cu plante este un prost. Cu natura se întâmplă ce se întâmplă cu calota
polară, continuă el. Cu leopardul zăpezilor, cu rinocerul alb, cu gorila cu spinarea
argintie, cu jaguarul, cu pigmeii și cu inuiții. Până și ultimul urs-polar va dispărea în
mai puțin de cincizeci de ani. Totul s-a terminat în ceea ce privește natura. N-ai
aflat încă asta?
Mi-a aruncat o privire de parcă faptul că îmi plăcea de cineva care vindea plante
reprezenta un nou soi de insultă personală.
— Trebuie să ne aliniem cu mașinile, a continuat el scoțându-și telefonul și ținându-l
deasupra mesei. Aceasta este noua natură. Un dispozitiv fără nici o slăbiciune. Nu poți s-
o omori, pentru că mai sunt altele, un miliard. Nu este biodegradabilă, așa că, inerent,
este indestructibilă. Nu poți s-o mănânci sau s-o smulgi din pământ, s-o dobori ca să
obții cherestea. Este o entitate perfectă de sine stătătoare, cu termen de valabilitate
pentru totdeauna.
— Și cum rămâne cu oxigenul? a întrebat Kody. Plantele ne dau oxigen.
— Oxigen, neoxigen, a zis el privind în jurul mesei, unde-i fotomodelul?
— La liceu, am replicat eu.

Nu știam dacă din cauză că acel foie gras fusese prea sățios sau din cauza
telefoanelor mobile care bâzâiau lângă fiecare farfurie, de parcă erau un nou tacâm,
însă, până la sfârșitul primului fel, îmi era puțin greață.
M-am furișat pe ușa din sticlă mată a restaurantului și m-am îndreptat spre
spălătorie, respirând aerul proaspăt de parcă era aur.
Am luat metroul înapoi și am mers pe jos pe 3rd Avenue, strângând altoiul în mână
de parcă eram nebună. Brusc, devenise cel mai important lucru din lume. Pur și simplu
trebuia să am o altă preocupare în afară de Geoff Counsul, adolescente despuiate și
moartea naturii.
Ora de vârf trecuse, așa că străzile nu erau foarte aglomerate. Ar fi trebuit să fie o
plimbare plăcută, doar că aveam tot felul de îndoieli în privința lui Armand. Dacă
altoiul nu era al unei ferigi-de-foc din Columbia, ci al unei ferigi obișnuite pe care el o
tăiase dintr-o plantă din Tompkins Square Park? Dacă avea să mă ademenească în
camera din spate, cu acele așa-zise nouă plante, și să încuie ușa pe dinafară? O
viață petrecută în preajma directorilor de publicitate poate face ca o persoană să fie
foarte suspicioasă în legătură cu motivele celor din jur.
Acele suspiciuni au pus stăpânire pe mine și, undeva pe 34th Street, m-am abătut
din drumul spre spălătorie și am luat-o spre vest, către piața din Union Square.
Simțeam nevoia să-l văd pe Exley. Era exact genul de bărbat de care aveam chef. Un
bărbat cu care să poți face o tranzacție, nu unul care împarte lucrurile în „albe“ și
„colorate“. E drept că anulase întâlnirea noastră, dar, lăsând la o parte treaba cu
romantismul, el trebuia să știe dacă acel altoi era sau nu ce mi se spusese că este.
Când am ajuns în piață, Exley își uda crotonii și blestema în surdină vremea
neobișnuit de rece pentru luna aprilie și cerul acoperit de nori. Am auzit cuvinte
precum „nord-est“ și „cumulonimbus“ rostite pe un ton malițios. Încântat să mă vadă,
deși tocmai contramandase întâlnirea noastră, s-a luminat la față și în aceeași clipă s-a și
retras în sine când a observat că mă apropiam.
— Ce-ți mai face pasărea? a întrebat el strângându-mi mâna în palma vârâtă în
mănușa lui galbenă de grădinărit.
— Se face tot mai mare cu fiecare zi.
— Dar palmierul chinezesc? Îți dă bătăi de cap?
— La fel ca pasărea-paradisului, crește ca o buruiană.
— Aici, afară, amândouă ar fi fost moarte deja, zise el ridicându-și privirea spre norii
de pe cer. Anul acesta nu e bun pentru plantele tropicale. Nu este bun nici pentru
afaceri. Nu pot să le mențin în viață mai mult de o săptămână sau două. Nu suficient de
mult pentru a le vinde.
— De-aia nu poți să ajungi la cină? Fiindcă îți merge
prost afacerea? Exley s-a scărpinat în cap cu un
deget.
— Ești foarte directă, nu-i așa? Adevărul este că nu-mi place să amestec afacerile
cu întâlniri, cine și toate treburile alea complicate. Nu se termină niciodată cu bine. Nu
e niciodată o idee bună.
— Mă îndoiesc că se poate spune că facem afaceri numai fiindcă am
cumpărat trei plante de la tine. Exley m-a privit pieziș.
— Poate că pentru tine nu pare o afacere, însă aceasta este afacerea de care mă ocup.
Vând plante, ți-am vândut și ție câteva și sper să-ți mai vând și altele.
Era rândul meu să rămân tăcută.
— Îmi pare rău, am spus. Ai dreptate. Am făcut afaceri.
Am păstrat amândoi tăcerea în vreme ce Exley își uda plantele.
— Crotonul crește ca un adolescent, am încercat eu. Aseară, când am ajuns acasă, am
constatat că ghiveciul se răsturnase cât am fost plecată.
— Este prea mare. Trebuie pus în alt ghiveci. Ia niște pământ Shultz Professional
Potting și un ghiveci cu vreo zece centimetri mai lat decât cel în care se află acum. Taie
vechiul ghiveci cu o foarfecă de grădină, dinspre margine către rădăcini. Ai grijă să
umpli noul ghiveci cu câțiva centimetri de pământ și cu câteva cioburi de ceramică,
pentru drenaj, apoi ia rădăcina cu totul și mut-o în noul ghiveci. Mai pune niște pământ
deasupra, dar să mai rămână vreo 3–5 centimetri până la buza ghiveciului. O să-ți
mulțumească mai târziu.
— Ca să-ți spun adevărul, n-am venit aici ca să aflu de ce ai anulat întâlnirea
noastră. Și deja am schimbat ghiveciul crotonului.
— Oh?
— Am o întrebare la care speram să îmi poți răspunde.
— Dacă e legată de plante, eu sunt omul de care ai nevoie.
Am despăturit celofanul în care se afla altoiul și am legănat rădăcinile sale lungi și
albe în fața lui Exley.
— Am aflat dintr-o sursă oarecum îndoielnică că aceasta este o ferigă-de-foc din
Columbia. Vreau să fiu sigură. Exley a lăsat să-i cadă furtunul.
A venit foarte aproape de mine, cu ochii ațintiți în ai mei, și, într-o clipită, înainte de a
apuca să spun ceva, mi-a înșfăcat altoiul din mână și s-a năpustit în cort. L-am urmat
cât de repede am putut. A dat deoparte niște pământ și frunze de pe o veche masă de
lemn pe care o adusese pentru a face cortul să arate ca o grădină franțuzească de la
țară. A îndepărtat suficiente resturi de pe masă pentru a face loc pentru o mie de
altoiuri. A cuibărit feriga în palmă, apoi a pus-o cu grijă jos, de parcă ar fi fost un nou-
născut, ceea ce și era, într-un fel. Apoi a scos o lupă din sertarul care se întindea pe
toată lungimea mesei și a studiat rădăcinile. A rămase tăcut vreme de câteva
minute.
În cele din urmă, și-a ridicat privirea.
— Chiar este o ferigă-de-foc, îmi dau seama după mlădițe. Cele mai multe ferigi oxalis
sunt tuberculate, dar nu și asta. Este destul de rară. O singură dată am văzut una, în
America de Sud.
A încetat să mai vorbească și m-a fixat cu privirea, ca și cum aș fi fost o
infractoare.
— De unde o ai?

Mai văzusem privirea asta în ochii bărbaților, dar, de obicei, voiau sex, nu o plantă.
Nu mi-a plăcut felul în care Exley se uita la mine sau la plantă, așa că m-am aplecat și
am înșfăcat-o de pe masă cât de repede am putut. Am rămas în picioare în fața lui,
strângând rădăcina la piept ca o nebună. El a ocolit masa și a venit lângă mine, oprindu-
se atât de aproape, încât îi simțeam mirosul de pământ de pe haină. Acesta era, categoric,
cel mai ciudat motiv pentru care mă aflasem vreodată atât de aproape de un bărbat
pe care îl plăceam.
— Cât vrei pentru ea? a întrebat el.
— Glumești? am rostit eu cu rădăcina lipită de stern.

— Îți dau chiar acum cinci sute de dolari pe ea. Sau pot încerca să o vând pentru tine
cu oricât oi putea obține, ceea probabil va fi mult mai mult de cinci sute. Vom
împărți diferența.
— De ce vorbești în șoaptă?
— Nu vreau să afle cineva că am aici așa ceva.
Nefiind vreodată o mare fană a micilor întorsături ciudate ale vieții și având parte
de mult prea multe în ultima vreme, am râs puțin, apoi am devenit nervoasă. Cinci sute
de dolari însemna un câștig pe cinste pentru simplul fapt că pusesem o mică tulpină
murdară într-un pahar cu apă caldă și așteptasem câteva săptămâni apariția
rădăcinilor.
— De unde ai luat-o? m-a întrebat el din nou, ignorându-i pe clienții care
începeau să formeze coadă afară. Știam că nu m-ar crede dacă i-aș spune, așa
că nici nu m-am deranjat să mint.
— Am luat-o de la o spălătorie.
— Pune-mă în legătură cu cel care ți-a dat-o și o să-ți dau două sute de dolari în
plus. Oi fi eu un tip plin de pământ, care se ocupă de un amărât de stand cu plante, dar
știu că ăștia sunt mulți bani chiar și pentru cineva care lucrează în publicitate.
Dacă o persoană are, în medie, parte de trei schimbări de carieră în cursul vieții, eu
tocmai am văzut-o pe a doua apărându-mi în fața ochilor.
— Ei bine? vru el să știe.
Era posibil să obțin mai multe altoiuri de la Armand și să i le vând lui Exley.
Puteam să-i spun adio lui Geoff Counsul și să fac bani plimbându-mă între spălătorie
și taraba asta din Union Square, ducând altoiuri de plante tropicale de la cel care le
creștea la cel care le vindea.
— O să fiu intermediar între voi, am zis eu, cu toate că nu aveam habar cum acționa
un intermediar. Eu o să-ți aduc altoiurile, iar tu o să mă plătești.
Exley a părut enervat.
— Nu vrei să-mi spui despre cine este vorba?
— Nu.
— N-ai încredere în mine?
— N-am lucrat niciodată împreună.
— Are persoana aceasta și alte plante?

— Nu sunt expertă, dar cred că am văzut primule sălbatice, maci, câteva tipuri
diferite de ierburi, gălbenele, dalii și un iris.
Exley a vorbit încet:
— Mă refer la plante de valoare, a rostit el silabisind cuvântul „valoare“. Ai mai văzut
și alte plante valoroase, în afară de feriga-de-foc?
— N-am de unde să știu dacă o plantă este valoroasă. N-am știut nici că asta este
până nu mi-ai spus tu. Însă a pomenit ceva despre nouă plante pe care le are într-o
cameră din spate.
N-am văzut ce rău aș putea face pomenindu-i despre cele nouă plante, din moment
ce n-aveam absolut nici o intenție să-i zic lui Exley unde se afla spălătoria.
— Ești sigură că a spus nouă? A zis că are nouă plante?
— Da, categoric nouă.
— Le-ai văzut?
— Nu. A zis că nu sunt pregătită încă. A spus că, dacă pot face feriga-de-foc să prindă
rădăcini, o să mi le arate.
— Să fiu al naibii! Cele nouă plante ale dorinței, a zis Exley mai mult pentru sine.
— Poftim?
— Nimic. Doar o veche poveste care circulă printre cei care se ocupă de plante. Un
mit.
Exley a părut să se liniștească. Și-a pus un braț pe după umerii mei, și, cu toate că avea
mănușile de grădinărit, a fost plăcut să-i simt atingerea.
— Adu-mi cât de multe altoiuri poți, a rostit el. Dacă vreunul dintre ele crește, voi face
să merite din plin deranjul

u. Nu era exact propunerea pe care voiam s-o aud de la Exley, însă era un început.
Am plecat din piață și m-am îndreptat spre est, către spălătorie. Tot ce trebuia să fac
era să-i arăt lui Armand
rădăcinile. Aveam să-l impresionez cu abilitatea mea de a face planta să crească și să-l
conving să-mi mai dea și alte altoiuri. Poate chiar din cele nouă plante aflate în camera
din spate. Cele nouă plante alte dorinței, după cum le numise Exley, făcându-le să
sune sexy, tot așa cum Armand le făcuse să pară misterioase.
Motivul pentru care mă întâlneam atât cu Armand, cât și cu Exley devenea tot mai
clar în mintea mea. Nu avea nimic de-a face cu nici unul din ei. Avea de-a face cu mine și
cu slujba mea. Poate că, la urma urmei, nu eram făcută să lucrez în publicitate. Poate
că eram făcută pentru ceva mult mai romantic. Cum ar fi să mă ocup de plante
tropicale rare.

7Gheață (în lb.


engleză, în original)
8 Executive
Creative Director
9 Group Creative Director
10 Executive
Assistant Director
11 Chief
Executive Officer
12 Plante sau arbuști din familia Gesneriaceae, inclusiv
violetele africane, ciuboțica-cucului și gloxinia (n.tr.) 13 Lanț
de supermarketuri cu mâncare organică (n.tr.)
Numărul 9

Beethoven a scris nouă simfonii. O pisică are nouă vieți. O echipă de baseball
este formată din nouă jucători. În mitologia greacă există nouă muze. „ În al
nouălea cer“ înseamnă în culmea fericirii. Nouă este numărul cel mai mare format
dintr-o singură cifră, simbolizând ceva complet. Dimensiunea caracterelor
cuvintelor pe care le citiți acum este de nouă.

Când am ajuns la spălătorie, Armand ședea pe banca aflată chiar în mijlocul


încăperii, cu spatele la ușă.
— Te-ai întors, a spus el fără să se răsucească.
— De unde ai știut că sunt eu?
— Nu este o oră la care oamenii să dea buzna la spălătorie. Majoritatea sunt acasă,
alături de familiile lor, în vreme ce tu, care n-ai nici o relație din câte îmi dau seama, ai
putea ieși în vreun bar sau ai putea să vii aici.
Comentariile sale m-au durut, dar le-am ignorat.
S-a întors spre mine și a râs. Dinții lui erau foarte albi, cu spații egale, de jumătate de
centimetru, între ei și mult prea mici pentru dimensiunile corpului său. Armand
avea dinți de fată, distanțați și albi ca niște bomboane. Imaginea m-a tulburat, așa
că am alungat-o în fundul minții.
— Am rădăcini, am spus eu ridicând altoiul.
— Da, din păcate, ai.
— Ce vrei să zici cu asta?
— Rădăcinile pe care le ai sunt problema ta. Te țin în loc și te împiedică să crești.
Plantele au nevoie de rădăcini pentru că nu se pot deplasa singure. Rădăcinile le sunt
de folos, împiedicându-le să fie purtate de colo-colo de vânt. Dar oameni se pot duce
oriunde doresc, iar rădăcinile pe care le avem ne țin inutil în loc. De obicei, într-un loc
unde nu vrem să fim. Apoi, când încercăm să ne mișcăm, ne rupem rădăcinile, și asta
doare, așa că sfârșim prin a rămâne acolo unde suntem. Armand a întins mâna, iar eu
i-am dat altoiul. Data viitoare, să aduci altoiul într-o pungă de hârtie sau, și mai bine,
într-un prosop umed. Să nu pui niciodată un altoi într-un celofan – decât dacă vrei să-l
sufoci.
— Desigur, am spus eu încântată că menționase o „dată viitoare“, văzând numai
semne ale dolarului în fața ochilor.
El a despăturit celofanul și și-a îndreptat atenția spre rădăcini. Le-a ridicat spre
luminile fluorescente și le-a trecut pe sub nas, pentru a le mirosi.
— Micuța plantă te place, a zis el apropiind foarte repede altoiul de chipul meu,
ceea ce m-a făcut să mă dau îndărăt. Ar fi bine să ai grijă.
— Am crezut că ăsta e un semn bun.
— Dacă o plantă te place, s-ar putea hotărî să-ți ofere daruri. Pe unele dintre ele ți
le-ai dori, pe altele nu.
— Ce fel de daruri?
A gâdilat rădăcinile albe cu degetul arătător.
— Această micuță plantă te poate hipnotiza, făcându-te să devii lacomă, a spus el
privindu-mă fix în ochi.
Privirea lui parcă m-a împins îndărăt, așa că a trebuit să mă țin de una dintre
mese pentru a-mi păstra echilibrul. Armand a făcut un pas spre mine. M-am lăsat și
mai mult pe spate, până când, practic, m-am pomenit întinsă pe masă.
— Ai vrea un alt altoi? a întrebat el înclinându-se peste mine, cu o privire fioroasă
în ochi.
Era a doua oară într-o zi când un bărbat se uita la mine în acest mod din cauza
altoiului unei plante. Când venea vorba despre intimidare, Geoff Counsul era mic
copil pe lângă Exley sau Armand.
— Da, am zis eu cum stăteam așa aplecată deasupra mesei.
Aș vrea încă unul. Armand a urcat scara spre feriga lui și
mi-a dat un altoi.
— Poate că acesta o să-ți aducă și mai mulți bani, a spus el în timp ce cobora.
— De unde știi de bani?
— Știu pentru că ți-am dat ceva de preț, iar tu nu ești o femeie proastă. Știu din
cauza diferențelor dintre generații. Știu pentru că o femeie de vârsta ta și cu poziția ta
socială s-ar uita întâi la valoarea bănească a obiectului aflat în posesia ei, abia apoi, la
celelalte calități ale sale. O femeie de vârsta ta și cu poziția ta socială nu este învățată să
vadă lucrurile în alt mod. Nu e învățată să vadă alte calități și alte semnificații ale unui
obiect aflat în fața ei. De exemplu, nu te-ai gândit niciodată la faptul că m-ai întâlnit, la
ciudățenia situației sau la posibile motive pentru care
întâmplat așa. Dacă ai fi făcut-o, poate te-ai fi gândit mai profund și la
micuța plantă de la fereastră care te-a condus la mine. Pur și simplu, m-am
luat după valorile generației tale și am presupus că te vei comporta în
consecință. Și, ca un bun ostaș al mediului în care trăiești, chiar așa ai și făcut.
Nu mi-a plăcut că am acționat cum ar fi făcut-o oricine altcineva de vârsta mea, din
moment ce mă consideram mai deșteaptă decât majoritatea oamenilor din jurul meu.
Și nu mi-a plăcut nici modul în care a folosit cuvântul
„mediu“. A sunat ciudat auzindu-l din gura lui și m-a făcut să mă simt foarte stânjenită.
— Cu toții ne comportăm în acord cu vârsta pe care o avem. Nu-ți face griji în privința
asta. Uită-te la mine! Sunt un om bătrân care crește plante într-o spălătorie. Nu mă
deranjează să-mi arăt vârsta, și nici pe tine n-ar trebui să te deranjeze. Suntem blocați
într-un anume mediu până când ne dăm seama de asta, iar apoi, dacă vrem, facem ceva
pentru a schimba lucrurile.
— Dacă aș vrea, aș putea schimba lucrurile.
— Este foarte, foarte greu să faci o schimbare. Remarcabil de puțini oameni
sunt capabili de asta. Armand întinse mâna, ținând altoiul în palmă.
— Ia asta și fă niște bani. Nu e nimic greșit în a face niște bani. Consideră-i un dar din
partea micuței ferigi.
Am luat altoiul. Dispoziția lui îmi dădea de înțeles că nu era momentul perfect, însă l-
am întrebat dacă aș putea vedea cele nouă plante.
— Nu astăzi, a spus el.
— Atunci, pot să-ți pun o întrebare?
— Sigur. Dă-i drumul. Întreabă-mă orice.
— De ce sunt nouă plante? De ce nu sunt trei sau douăzeci?
— Bună întrebare. Începusem să mă îngrijorez că n-o să mi-o pui niciodată. Fiecare
dintre aceste plante deține cheia unuia dintre cele nouă lucruri pe care oamenii și le
doresc cel mai mult. Fără o ordine anume, acestea sunt: bogăția, puterea, magia,
cunoașterea, aventura, libertatea, imortalitatea, sexul și, desigur, iubirea. Iar apoi este
numărul 9 însuși. Acest număr are multe calități unice. De exemplu, dacă orice
număr este înmulțit cu 9, suma cifrelor numărului rezultat este 9. Din acest motiv, 9
este adesea considerat un număr magic. Un simbol al adevărului de nealterat. Esența
deplinătății. Un cerc perfect, care înmulțit și adunat ajunge tot el însuși. Este un lucru
frumos, nu crezi?
— Nu m-am gândit niciodată la asta, dar, da, cred că e frumos.

— Acesta este motivul pentru care oricine are cele nouă plante este complet. Acea
persoană va avea tot ce își dorește în viață, așa spune legenda. Însă trebuie să le ai în
același timp pe toate. În vreme ce o plantă individuală poate fi puternică în mâinile
potrivite, magia celor nouă este invincibilă. Oricine ai fi.
— Am făcut ca altoiul ferigii-de-foc să prindă rădăcini. Acum, aș vrea să văd cele nouă
plante. Ai zis că voi putea.
— Nu este momentul potrivit.
— Atunci, când va fi?
— Vino în zori de zi sau la amurg. Când energiile masculine și feminine sunt egale,
când nici una nu este mai puternică decât cealaltă. Atunci, vei putea vedea plantele la
adevărata lor putere. Altfel, vei vedea doar jumătate din combinația forței celor nouă
plante. Ai ajuns prea departe pentru a te bucura doar de jumătate, nu crezi?
Eu voiam doar să văd cele nouă plante. Una câte una, în combinații, în grupuri, ziua,
noaptea, pe toate nouă, nu conta, oricând, nu îmi doream decât să văd plantele.
În drum spre ieșire, m-am oprit în pragul ușii.
— De ce eu? De ce mi le arăți mie?
— Pentru că îmi place de tine.
— Asta nu-i suficient.
— Pentru că ai intrat în spălătoria mea.
— Nu cred asta.

— De treizeci de ani, cresc plante în spălătoria mea. În tot acest timp, am întâlnit
zece oameni capabili de schimbare. Tu ești una dintre aceștia.
— Dar ce legătură are asta cu a vedea plantele?
— Dacă le lași, ele te vor schimba. Iar eu contez pe faptul că te vei schimba.
— De ce-ți pasă dacă mă schimb sau nu?
— Pentru că amândoi vom avea de profitat de pe urma acestui lucru. Tu poate chiar
mai mult decât mine. Dar poate că nu. Depinde de cât de mult poți să te schimbi și în
ce fel.
De la spălătorie, am dat fuga înapoi în piață, alungându-l pe Armand din mintea
mea. Am ajuns cu răsuflarea tăiată și am ridicat altoiul. Exley n-a părut deloc
impresionat.
— O să-ți dau trei sute pentru el.
— Ai spus cinci.
— Nu sunt sigur că merită cinci, a zis el răsucind altoiul între degetul mare și
arătătorul mâinii înmănușate. M-am întrebat de ce toată lumea face asta.
— Prețul depinde de calitate, desigur.
— Desigur.

M-am uitat la altoi, și mi s-a părut că arată bine. Era lung, de un verde strălucitor
și umed încă. Avea toate calitățile pe care trebuia să le aibă un altoi, din câte știam
eu.
Exley m-a cuprins cu un braț și m-a tras aproape. Și-a pus mâna pe creștetul
capului meu.
— Uită-te la tine, a spus el, habar n-ai de nimic. Acesta nu este un altoi bun. Nici
măcar acceptabil nu poate fi
numit. E perfect! Este un altoi absolut perfect. Sănătos, robust, plin de viață și gata să se
dezvolte. Chiar nu știi nimic despre plante, nu-i așa?
— Poate că nu, însă știu câte ceva despre
matematică. Ținând banii în palmă,
Exley îmi scutură mâna.
— Pentru cât mai multe momente din astea, a zis el.
— Pentru cât mai multe, am repetat eu.
— Dintr-o spălătorie, ai?
— Mda. Din Columbia, direct într-o spălătorie.
— Ce-ar fi ca, în seara asta, să mergem din piață direct la cină?

M-am îndepărtat de standul de plante și am intrat în piață având în buzunar cinci


sute de dolari și o întâlnire cu Exley. Niciodată în viața mea nu m-am simțit atât de
bine făcând bani.
Am trecut pe lângă oameni care împingeau cărucioare pentru copii, lucru care de
obicei mă enerva când piața era aglomerată, însă nu și astăzi. Astăzi, le-am zâmbit și
bebelușilor, și părinților.
Am trecut pe lângă standul cu somon de crescătorie fără să mi se facă silă de peștele
cald ținut în containere murdare. Ba chiar am luat și un pahar cu suc de la tipul care
vindea și al cărui storcător era atât de plin cu resturi de morcov, încât părea că nu mai
fusese curățat de un an. Avea un gust dulce.
Standul la care se vindea plăcintă de mere a făcut exact ce era de așteptat – m-a făcut
să mă simt înfloritoare și bine în pielea mea. Am scotocit în buzunar după doi dolari,
ca să-mi cumpăr o miniplăcintă de mere pe care s-o mănânc pe loc. În schimb, am scos
o bancnotă de o sută de dolari și am fost năpădită de un sentiment plăcut dat de
turnura pe care o luase viața mea. Sentimentele mi s-au amestecat cu lumina soarelui, și
cu plăcinta, și cu bebelușii, și m-am simțit plină de mărinimie. Și în acea clipă m-am
hotărât să împart profitul cu Armand, în loc să păstrez totul pentru mine. Totul avea să
fie pe față și cinstit. Aveam să intru în afaceri cu Exley, aveam să împart banii cu Armand
și toți trei aveam să ne alegem cu profit. M-am plimbat prin piață cu satisfacția pe care
ți-o oferă faptul că faci o alegere etică.
Întâlnire

În lumina lunii, un fluture de noapte poposește pe o floare, o polenizează sau se


împerechează cu floarea, iar apoi pleacă. Noi, oamenii, facem exact același lucru,
doar că, înainte de asta, luăm cina. Așa că, pe scurt, o întâlnire este atunci când doi
ori mai mulți oameni mănâncă și fac conversație pentru a afla dacă se tolerează
suficient de mult încât să polenizeze la lumina lunii.

Exley m-a dus la Strip House de pe 12th Street. Cu toate că aici găseai unele dintre
cele mai bune restaurante cu preparate la grătar din zonă, ce serveau o friptură
newyorkeză moale ca untul cald, m-am gândit că era o alegere ciudată. Interiorul
restaurantului era vopsit în roșu-închis. Lumina era slabă și de culoarea
muștarului. Era romantic, dar foarte întunecat. Era ca și cum ai fi primit o duzină de
lalele negre, care erau frumoase, dar nu de acel galben strălucitor la care te așteptai.
Când am ajuns, el era deja acolo, la bar. Stătea cu spatele la mine, iar eu l-am urmărit
așa, fără ca el să mă vadă. Nu bea și nici măcar nu vorbea cu femeia de lângă el, cu
toate că era atrăgătoare și se uita spre el. Pur și simplu aștepta. Aș fi putut sta acolo
multă vreme. Mi se părea oarecum înduioșător să-l privesc pe Exley așteptând, însă mi-
am dat seama că era nedrept să-l las să stea acolo, așa că m-am îndreptat spre bar.
Întâi i-am observat mâinile. Erau mult mai palide decât restul trupului, din cauza
mănușilor de grădinărit care i le ascundeau de soare. Era prima dată când îi vedeam
mâinile. Erau mai mici și mai delicate decât îmi imaginasem, ca și cum mănușile de
grădinărit făceau toată treaba fără ca mâinile să fie implicate în vreun fel.
Cămașa lui de un albastru-deschis, încheiată cu nasturi, avea mânecile suflecate,
lăsând la vedere brațele bronzate. Albastrul cămășii se potrivea cu al ochilor și m-a
făcut să mă simt ca și cum aș fi fost afară, privind cerul. M- am întrebat dacă el știa asta.
Nu părea genul de bărbat care să se gândească la asemenea lucruri, ceea ce probabil
însemna că era.
— Ai vrut dintotdeauna să faci asta? am întrebat eu după ce ne-am
așezat. Să vinzi flori? El a râs cu poftă și și-a suflecat mânecile și
mai mult, ca și cum abia începea.
— Mi se pare că mă întrebi dacă am avut vreodată o ambiție reală?
— Nu, nu. Nu te întreb deloc asta.
— Personal, consider că a cultiva și a vinde plante în New York este o treabă foarte
ambițioasă. De fapt, este foarte provocatoare.
Nu eram obișnuită cu oameni precum Exley, a cărui idee despre provocare și ambiție
nu era neapărat legată de bani.
— Oamenii din acest oraș sunt ahtiați după natură, a spus el luând un corn și
ungândul cu unt. Salivează la vederea ei de parcă ar fi o mâncare apetisantă. Plantele
sunt o afacere bună într-un oraș ca acesta.
— Ei bine, nu prea există plante pe-aici, am zis eu.
— I-ai urmărit vreodată pe oamenii de aici admirând natura? a întrebat el.
— Nu chiar.

— Ei bine, eu o fac. Îi urmăresc cât e ziua de lungă. Se plimbă prin piață și exclamă
lucruri de genul: „Ohhh, ai văzut acea roșie?“ Sau: „Ahhh, uită-te la acea lalea
superbă!“
— Și ce? Le apreciază.
— Nu e vorba despre ce spun, ci despre felul cum o spun. De parcă ar fi ultima
floare ori ultima legumă adevărată pe care o vor vedea vreodată. Este un ton de
surpriză totală. Par șocați că a mai rămas ceva natural. Când am auzit prima dată, m-a
întristat. Am vrut să aduc în oraș ceva crescut din pământ, ca plantele să nu mai fie o
surpriză atât de mare. Și așa am început.
— Mie nu-mi lipsește natura.

— Ba da, îți lipsește. Ăsta-i motivul pentru care mă placi. Încă mai vrei să crezi în
mitul bărbatului natural. Și îl vezi în mine. Undeva în adâncul tău, îți lipsesc bărbații.
I-am văzut pe bărbații din vecinătatea ta, pe cei care fac cumpărături în piața
fermierilor. Îmi știu valoarea în ochii unei femei ca tine.
Claritatea cu care văzuse ce doream m-a făcut să simt că îl subapreciasem.
— Ai fost măritată vreodată? a
întrebat el. Am încuviințat din
cap.
— Am fost măritată vreme de patru ani.
— Cum era soțul
tău? Am
zâmbit.
— Ca orice alcoolic.
— Hmm. Ați avut copii?
— Nu. El a vrut, însă mie mi-a fost teamă, deoarece bea prea mult.
Am rămas tăcută preț de un moment, amintindu-mi o conversație pe care o
avusesem cu fostul meu soț.
„– Dacă pleci acum, n-o să mai am niciodată un copil.
— Nu e vina mea. Eu am vrut copii. Tu ai vrut să aștepți, și să aștepți, și să aștepți. Nu
știu ce așteptai.
— Dacă n-o să am niciodată un copil... este din vina ta. Vreau să știi asta. Vreau să
trăiești cu asta.
— Dacă ai fi avut un copil, ca orice femeie normală, n-aș pleca. Aș avea un motiv să
rămân.
— Dacă ai fi băut ca un bărbat normal, aș fi avut un copil cu tine. Dar să am un copil cu
tine ar fi însemnat să am grijă de încă o persoană care suge dintr-o sticlă.
— Spui că sunt copil?
— Spun că ești bețiv.
— De-aia a plecat? a întrebat Exley. Pentru că n-ai vrut să ai copii?
— De unde știi că el a fost cel care a plecat?
— Tu pari genul care evită măsurile drastice.
— A spus că pleacă pentru că era îndrăgostit de o altă femeie. Dar, un an mai târziu,
a părăsit-o și pe ea.
— Fac pariu că ai fost încântată
de asta. Am râs.
— Foarte.
Nu povestisem nimănui lucrurile pe care tocmai i le dezvăluisem lui Exley despre
fostul meu soț, iar asta mă făcu să mă simt stânjenită. Nu pentru că nu-mi plăcea să
stau de vorbă cu el, ci fiindcă noi doi tocmai încheiaserăm o tranzacție. Banii erau
motivul adevărat pentru care ne aflam împreună în acest restaurant.
— Ce căutăm aici? l-am întrebat. Are legătură cu noi sau cu acele altoiuri?
— Ah! Este vorba despre faimoasa întrebare: „Ce-i între noi“?
— Nu, nu-i vorba despre asta.
— Deci crezi că există posibilitatea de-a fi ceva pe viitor?
— Oprește-te! Te întreb doar de ce ești cu mine în acest restaurant încântător.

— Bine, sunt aici ca să fiu cu tine. Și sunt aici și pentru acele altoiuri. Poate fiindcă acele
altoiuri au ajuns la mine datorită ție, în regulă?
— Mi-am cumpărat prima plantă datorită ție, am spus eu. Știai asta?
— Prima plantă din viața ta?
— Da. Pasărea-paradisului a fost prima plantă pe care am
avut-o vreodată. El a zâmbit.
— Deci eu am fost primul pentru tine.
— Acesta-i motivul pentru care mă aflu eu aici.
— Și cum stă treaba cu bărbatul care ți-a dat altoiurile? Bărbatul de la spălătorie.
— Armand?
— Îți place de el, nu-i așa?
— Îmi place spălătoria lui, nu știu dacă-mi place de el.
— De ce nu?

— E ciudat. Câteodată, am impresia că nu-i de pe planeta asta. Dar spălătoria lui este cel
mai fantastic loc pe care l-am văzut vreodată. Iarbă verde, și maci de un roșu
strălucitor, și lavandă, și lămâițe, și palmieri.
— Îmi pare încântător.

— Omul are dușumeaua năpădită de mușchi. Nu poate să-mi placă un bărbat cu


dușumeaua năpădită de mușchi.
— Pare o grădină a zânelor.
— Mda. O grădină a zânelor, presărată cu mașini de spălat.
— Când eram copil, tata mi-a zis că zânele trăiesc în găuri făcute în mușchiul din
jurul buturugilor. Familii întregi de zâne. Mi-a spus că, dacă mă întind pe pământ și
mă uit în acele găuri, voi putea să le văd, dar că ele se arată doar copiilor mici.
— Poate de-asta îți plac plantele, am zis eu. Pentru că, undeva în străfundul minții,
crezi că zânele trăiesc în ele.
— Poate că ție îți place spălătoria pentru că sunt cu adevărat zâne în mușchiul
verde.
— E posibil.

— Deoarece, trebuie să-ți zic, pentru o femeie care n-a avut nici o plantă în viața ei, tu
ești cu adevărat atrasă de ele și de oamenii din preajma lor.
— Spune-mi mai multe despre cele nouă plante, am zis eu.
— Nu le-am văzut niciodată. Tu ai avut un contact mai apropiat cu ele decât mine.
— Nu chiar. Armand nu vrea să mi le arate. Le ține încuiate în camera din spate a
spălătoriei.
— Deștept bărbat, a rostit Exley trecându-și degetele prin păr, ridicându-și stratul
blond de la suprafață și dezvăluindu-l pe cel mai întunecat de dedesubt. Cele nouă
plante sunt foarte frumoase și foarte primejdioase. S-a uitat în ochii mei. Ca un iubit
priceput. Am văzut doar una cu ochii mei și de aproape. Și am auzit numai despre alte
două.
— Pe care ai văzut-o?
— Sinningia speciosa, cunoscută și ca gloxinia, planta dragostei la prima
vedere. Legenda spune că cel care găsește o gloxinia se va îndrăgosti de prima
persoană pe care o vede după aceea.
— Cine a fost prima persoană pe care ai văzut-o?
— În acel moment, eram singur în jungla din Peru, căutând plantele.
— Erai în Peru, căutând cele nouă plante? Dumnezeule, chiar ai luat în serios
chestiile alea.
— Când am văzut prima dată gloxinia, nu era nimeni în preajmă de care să mă
îndrăgostesc. Puțin mai târziu, am văzut niște oameni în avionul spre casă, însă nu
m-am îndrăgostit de nici unul dintre ei. Iar când am ajuns în SUA, prima persoană pe
care am văzut-o a fost Jimmy, tipul care vinde cidru de mere în spatele meu, la piață. Nici
de el nu m-am îndrăgostit, în caz că te întrebi.
— Deci crezi că nu-i adevărat ce se spune despre acele plante? Nu crezi că au
vreun efect?
— Cred că trebuie să le ai pe toate nouă. Presupun că puterea lor e mai mică atunci
când sunt singure.
— Asta a spus și Armand.
Capul lui Exley se mișcă involuntar în sus și în jos.
— Știe cineva care sunt cele nouă plante? E scris în vreo carte sau în vreun poem?

— Nu. Este greu de știut care sunt cele nouă plante. Conform legendei, se schimbă
de-a lungul timpului, iar singura cale de a afla care sunt este ca ele să ți se arate. Și ele
se arată doar oamenilor care sunt pregătiți pentru asta.
— Cum adică pregătiți?
— Nu știu exact. Presupun că o persoană trebuie să fie suficient de evoluată sau
ceva de genul ăsta.
— Cum crezi că le-a găsit Armand?
— Probabil că ele l-au găsit pe el. După cum am spus, nu poți să cauți cu adevărat
acele plante, ele trebuie să te caute pe tine. Adică, imaginează-ți ce-ar fi dacă le-ai
putea căuta. Întreaga populație a lumii ar trăi practic în pădurea tropicală și în
jungla din America de Sud și din Oceania, căutând acele plante.
— Dar tu le-ai căutat când te-ai dus în Peru.
— Pe vremea aceea, eram tânăr și prost. Încă mai credeam că le pot găsi în felul
acela.
— Cum e cu celelalte două despre care ai auzit?

— Tot ce știu este că una-i o plantă suculentă, dar sunt milioane de asemenea plante.
Iar cealaltă e o plantă care înflorește noaptea. Una de gen feminin, care se deschide
noaptea și se închide ziua, ca majoritatea ființelor feminine.
Am zâmbit și mi-am strâns mai tare puloverul în jurul trupului.
— Oh, haide, nu sta așa, a spus Exley.
Mi-a desfăcut brațele cu mâinile lui palide.
— Este frig aici.
Mi-a fricționat umerii.
— E mai bine?
— Nu prea.
M-a tras spre el și m-a sărutat. Am fost surprinsă. Detestasem mereu săruturile în
restaurante. Îmi părea rău de ceilalți clienți, de cei care, poate, nu aveau pe nimeni în
viața lor, de cei bătrâni ai căror soți muriseră sau de cei care erau pur și simplu
singuri.
Exley nu se gândea la oamenii din jurul nostru, așa că m-a sărutat din nou. Avea
gust de unt cu miere de la cornurile de la cină, și, când a încetat să mă sărute, gura mi-a
rămas deschisă din voință proprie, așteptând mai mult.
El s-a lăsat pe spate, rămânând așezat.
— Ți-e mai cald acum?
— Mult mai cald.
— Mai demult se zicea că acele nouă plante aduc viață eternă celui care le are.
Preț de o clipă, m-am întrebat ce vârstă avea de fapt Armand, din moment ce
deținea toate plantele.
— Dar, în zilele noastre, a continuat el, legenda s-a schimbat și a evoluat, și se crede că
acele nouă plante aduc abundență în diverse forme – dragoste, bani sau chiar copii.
M-am gândit la toți oamenii din fața spălătoriei. La toți acei oameni care veneau să-l
vadă pe Armand. Îi aduceau dragoste și bani și, într-un fel, erau copiii lui.
— Hai să spunem doar că acele plante sunt foarte valoroase pentru că le aduc
oamenilor ceea ce își doresc cel mai mult.
— De ce nu te-au găsit pe tine?

— Și eu mă întreb mereu asta. Am făcut tot ce știu ca să mă pregătesc pentru plante,


însă ele n-au venit la mine. Oamenii își petrec ani întregi sau uneori chiar toată viața
ascuțindu-și mintea, încercând să ajungă la un nivel de conștiință care să atragă
plantele spre ei. Se duc în India și trăiesc ca niște guru sau își petrec ani de zile în
bazinul Amazonului alături de șamani, de vraci și de vindecători de tot soiul. Dar, în
ciuda acestor eforturi, este extrem de dificil să le obții pe toate nouă. Crede-mă,
mulți oameni au murit încercând.
— Pentru o legendă?
— Oamenii au murit și pentru mai puțin de-atât.

După ce am ieșit din restaurantul Strip House, Exley m-a tras în fiecare intrând de pe
12th Street, între 5th Avenue și University Place. Ne-am sărutat cu pasiune, pentru
plante și legende despre imortalitate, pentru iubire și procreare. Ne-am sărutat
pentru șamani indieni, curandero și altoiuri din spălătorii aflate în Lower East Side.
Când m-a cuprins în brațe, am observat că jacheta lui mirosea a pământ
proaspăt. I-am desfăcut primii trei
nasturi de sus ai cămășii și mi-am lipit fața de pieptul lui, acolo unde părul era
moale ca iarba verii.
El era primul bărbat pe care îl sărutasem de la divorțul meu și m-a făcut să simt că
toată durerea prin care am trecut a meritat. Că, dacă nu l-aș fi cunoscut pe soțul meu
și nu am fi divorțat, nu aș fi stat niciodată la un colț de stradă, împreună cu un
negustor de plante, bucurându-mă de cel mai grozav sărut din toată viața mea.
L-am prins de mână.
— Vreau să-ți arăt ceva, am spus eu. Vino cu mine!
— Unde mergem?
— Vino cu mine!
Patru bulevarde și vreo sută de săruturi cu gust de unt cu miere mai târziu, am
ajuns la destinație.
— Am ajuns, am zis eu cu o oarecare venerație. Spălătoria!

Exley s-a dat un pas îndărăt, pentru a o vedea mai bine. Probabil arătam ca doi
nebuni, privind cu gurile căscate ferestrele unsuroase și crăpate ale vechii spălătorii.
Cu o apăsare a degetului mare, aprinse bricheta și scăldă feriga în lumină, de parcă
ar fi fost o vedetă rock la sfârșitul unui spectacol.
— Asta-i, am spus eu. Asta-i feriga-de-foc.
M-am simțit de parcă tocmai îi oferisem lui Exley cel mai minunat dar din lume.
— E frumoasă, a zis el. E atât de frumoasă! S-a întors spre mine. Mulțumesc că mi-ai
arătat-o. Mulțumesc că mi-ai arătat ceva așa deosebit.
În timp ce ne îndepărtam de spălătorie, i-am luat mâna și i-am ținut-o până când
am ajuns acasă la mine.
Când am intrat, pasărea-paradisului zăcea pe-o parte. Frunzele ei lungi erau
ridicate într-o poziție ciudată, inconfortabilă. În jurul ei, dușumeaua era acoperită
de pământ.
— Trebuie pusă la loc în ghiveci. Nu te superi, nu-i așa? a întrebat el.
Exley mi-a dat drumul la mână. A îndreptat planta, apoi a început să adune pământul
de pe podea și să-l pună la loc în ghiveci.
— N-a mai pățit niciodată așa ceva. Crotonul a căzut, dar pasărea, niciodată.

I-am luat mâinile afundate în pământ și l-am tras până când l-am făcut să se ridice. L-
am cuprins în brațe și am șoptit la pieptul lui:
— Am pământul. Am foarfeca de grădinărit. Știu ce este un bulb din care crește
rădăcina. Și, îți promit, o să mă ocup de ea mâine-dimineață.
— Îmi pare rău, a spus el. Este în firea mea. E unul dintre copiii mei.
— O să am grijă să nu i se întâmple nimic.
— Știu că așa o să faci.

Exley m-a ridicat și m-a dus în brațe până la pat. Acum, acoperite cu pământ de flori,
mâinile lui arătau mai bine. Mai puțin palide. Am simțit că putea să facă orice cu acele
mâini – să ridice case, să picteze tablouri, să planteze copaci – și să transmită tot ce
era de spus. M-a mângâiat cu blândețe, așa cum mângâiam eu frunzele păsării-
paradisului. Mi-a vorbit cu acele mâini, chiar a făcut-o, iar eu mi-am dat seama cât
de mult îmi lipsise să mi se vorbească.
A luat o perie de pe măsuța mea de toaletă. Era foarte moale, făcută pentru bebeluși.
S-a așezat în spatele meu pe pat, mi-a dat părul peste umeri și mi-a trecut-o de-a
lungul spatelui. Era incredibil de plăcut.
— Este ca o perie-ciupercă, a zis el. Îți îndepărtează stratul de celule de la suprafață,
astfel încât pielea să fie mai expusă, iar senzația, mai intensă. Te face mai sensibilă.
S-a aplecat peste umerii mei și mi-a trecut peria peste sâni, apoi s-a lăsat pe spate și
mi-a trecut-o prin păr.
— Am grijă de tine, a șoptit el. Îndepărtez tot ce-i vechi. Îți fac o piele nouă, un păr
nou, celule noi, o nouă tu.
— Nu sunt o plantă.

— Ba da, ești. Părul tău crește dintr-o rădăcină, exact ca o plantă. Crește lung și lucios
pentru că este bine îngrijit. Eu am grijă de tine la nivel celular. Exteriorul, a zis el
trecându-și mâinile peste pielea mea, e doar un sac care te menține laolaltă pentru
a putea fi tu. Vreau să fiu mai aproape de tine, nu doar să-ți ating pielea.
A făcut dragoste cu mine încet. Urcându-se pe mine, prinzând rădăcini, plantându-
se în mine ca și cum s-ar fi întors în timp. Era mai aproape de mine, nu doar îmi
atingea pielea.
Era ceva special în a mă lega de un bărbat datorită plantelor. Mi se părea atât de
firesc, încât era aproape o renegare. Atât de în afara societății, încât nici măcar nu
exista un fetiș care să-i poarte numele.
Exley nu m-a sunat a doua zi. Nici în următoarea. Și nici în a treia. Îmi era dor de el.
Mi-a fost dor de el după o zi, după o oră, de fapt. El era primul bărbat cu care
făcusem dragoste de la divorț, iar datorită felului în care se întâmplase asta, mă
simțeam de parcă ar fi fost primul bărbat cu care făcusem dragoste în viața mea. Chiar și
Carlos, portarul meu, s-a uitat în sfârșit la mine cu veselie, nu cu milă în ochi.
Trebuia să-l găsesc pe Exley. Nu puteam accepta să văd din nou compătimire în
ochii lui Carlos.
După trei zile, m-am decis că așteptasem suficient de mult pentru a respecta regulile
bunei-cuviințe privitoare la întâlniri care erau în vigoare în New York. M-am dus la
piața fermierilor.
Era sâmbătă, cea mai aglomerată zi a săptămânii, iar piața era ticsită. M-am uitat în
jur, căutându-l pe Exley, dar standul lui nu se afla în locul obișnuit. M-am orientat după
reperele fixe din zonă, pentru a mă asigura că mă aflam la locul potrivit. Am privit
peste stradă și, chiar în dreapta, am văzut magazinul Barnes and Noble și
magazinul pentru pisici, Raja deli. Omul cu portocale din California se afla la locul
lui, dar Exley nu se vedea nicăieri.
Nu era neobișnuit ca vânzătorii să se mute dintr-o parte în alta a pieței pentru a căuta
ceea ce ei numesc un „vad bun“ pentru negoț, iar el n-ar fi ratat niciodată o zi de
sâmbătă, cea mai profitabilă a săptămânii, așa că știam că se
afla undeva în mulțime.
Am mers prin toată piața, privindu-l pe fiecare comerciant în parte. M-am uitat în
spatele fiecărui stand, până în ultimele rânduri. Mai mult de jumătate dintre negustori
vindeau plante, ceea ce făcea lucrurile un picuț cam dificile, dar, deși am străbătut
piața de două ori, nu am dat de Exley.
Mi-am croit drum înapoi spre Jimmy, care avea standul cu mere Granny Smith
pe locul lui Exley.
— Știi cumva unde-i David Exley?
— Tipul care vindea plante tropicale?
— Da, bărbatul blond cu standul de plante tropicale care era de obicei chiar în
acest loc.
— Nu. Nu știu decât că mi-a spus că pot ocupa acest loc dacă doresc. De obicei, îmi
vând marfa din portbagajul camionetei. O adevărată belea. El n-a mai apărut pe-aici de
câteva zile, așa că mi-am instalat prăvălia.
— Pentru câtă vreme?
— Câtă vreme ce?
— Cât timp a zis că poți să ocupi acest loc?
— Permanent. A spus că, odată plecat, nu se mai întoarce.
— Când ți-a zis asta?
— Nu știu. Cu vreo patru, cinci zile, poate cu o săptămână în urmă. Cred că sâmbăta
trecută.
— Sâmbăta trecută ți-a spus că nu se mai întoarce niciodată?

Nu i-am așteptat răspunsul. Am ieșit în fugă din piață și m-am îndreptat către
spălătorie. Nu mai alergasem de mult timp, așa că, după scurtă vreme, gâfâiam deja, dar
am continuat să fug ținându-mă de piept de parcă aș fi avut nouăzeci de ani.
Am dat colțul pe 12th Street și pe First Avenue. Am fost ușurată să văd începuturile
unei petreceri stradale de sâmbătă după-amiaza. Zeci de oameni forfoteau de colo-
colo, fără îndoială căutând un loc bun pentru taraba lor, pregătindu-se să vândă
tricouri pe care scria „I LUV NY“ și salopete pentru bebeluși pe care scria „I LUV NY“.
Într-o oră, mirosurile de cârnați italienești, ardei verzi și ceapă aveau să se ridice de pe
grătarele instalate pretutindeni, iar chipurile copiilor aveau să fie acoperite cu zahăr
pudră de la minciunele. Totul părea normal, iar eu m-am aplecat sprijinindu-mi
mâinile de genunchi pentru a-mi recăpăta răsuflarea în vreme ce sudoarea mi se
prelingea în ochi.
Am luat-o la pas spre spălătorie și, la un moment dat, am zdrobit ceva care
zăcea pe stradă. Ținându-mi echilibrul într-un picior, am scos un ciob mare de sticlă
din talpa tenisului. Mi-am șters transpirația care îmi curgea pe față și am privit către
spălătorie. Toată strada strălucea ca un diamant. Pretutindeni era sticlă. Am știut că
am ajuns prea târziu.
Din spatele mulțimilor de oameni am văzut că marea fereastră din față a
spălătoriei era spartă, iar gaura era acoperită cu bandă galbenă. M-am împins prin
mulțime, cu privirea ațintită într-acolo. M-am panicat la gândul că Armand ar putea fi
rănit. Oamenii care locuiau în vecinătate ieșiseră în stradă, iar eu mă străduiam să mă
uit prin spațiile libere dintre ei, încercând cu disperare să zăresc ceva în interiorul
spălătoriei.
În cele din urmă am ajuns lângă locul unde se aflase fereastra. Bucăți ascuțite de
sticlă atârnau din rama metalică. M-am uitat în sus, mișcându-mi capul foarte încet,
căci nu voiam să văd starea în care se aflau plantele ce atârnau din tavan, expuse
acum răcelii primăverii timpurii și vântului.
Era mai rău decât îmi imaginasem. Becurile fluorescente erau crăpate sau de-a
dreptul sparte. Fire de gută de pescuit atârnau din tavan, tăiate și văduvite de plante.
Era pământ peste tot. Probabil se vărsase din ghivece când acestea alunecaseră de pe
gută.
Plantele de pe tavan și de deasupra mașinilor de spălat zăceau pe dușumea, rupte,
călcate în picioare, acoperind ca o cuvertură colorată mușchiul sfâșiat.
Trandafirii cățărători și tufele de trandafiri zăceau zdrobite sub uscătoare, ca niște
pete de sânge. Armand îmi spusese că trandafirii trebuiau ținuți mereu lângă
uscătoare deoarece căldura le accentua parfumul.
Nicotiana sylvestris stătea ruptă pe masa de împăturit haine. El îmi zisese că
mirosul său de mosc era singurul care putea anihila mirosul înălbitorului.
Fucsia strălucitoare polenizată de albinele lui Armand zăcea pe podea. Albinele
bâzâiau deasupra ei, căutând în zadar o floare pe care s-o polenizeze.
Un ficus mare stătea drept în mijlocul încăperii, neatins, ca un martor al
carnagiului.
Toate plantele fiind acum strivite pe podea, am putut vedea direct în secreta cameră
din spate a lui Armand. Ușa atârna într-o balama. În mijlocul său era o gaură perfect
rotundă, care nu putuse fi făcută decât cu un ferăstrău circular. Spre deosebire de
camera principală a spălătoriei, cea din spate era imaculată și complet goală. Nimic nu
zăcea spart pe dușumea și pe la colțuri nu se vedea nimic rupt. Nu era nici măcar un
firicel de țărână pe podea.
Cele nouă plante dispăruseră.
Ficusul și toate celelalte plante moarte care zăceau pe dușumeaua încăperii din față
nu aveau o valoare reală.
Doar un cunoscător al plantelor ar fi știut asta și le-ar fi lăsat acolo.
Mi-am cuprins capul în palme. Nimic în afara celor nouă plante nu fusese luat din
spălătorie. Nici măcar vechea casă de marcat din cupru, aflată într-un colț.
L-am văzut pe Armand coborând dintr-o mașină de poliție. A ridicat panglica
galbenă cu scris negru, care înconjura spălătoria ca un roi de albine, și a pășit
înăuntru. Am răsuflat ușurată. Îmi înăbușisem până atunci teama că Exley îl rănise
cumva pe Armand.
— Trebuie să vorbesc cu el! am țipat eu la ofițerul de poliție.
— Dați-vă în spate! a strigat ofițerul la mine.
Armand s-a răsucit, s-a întins peste panglică, m-a înșfăcat de braț și m-a tras cu
putere lângă el.
— Bărbatul care a cumpărat altoiul de ferigă-de-foc, a rostit el înainte ca
eu să pot spune ceva. Am încuviințat din cap.
M-a tras și mai aproape de el.
— I-ai zis despre cele nouă plante?
— Nu i-am spus.
— De unde a știut?
Nu m-am încumetat să-i zic lui Armand că îl adusesem pe Exley la spălătorie.
— Nu i-ai spus nimic despre plante?

— I-am zis că le ai. Dar nu i-am spus unde se află, am mințit eu. Nu a părut interesat de
ele, am adăugat, mințind din nou. A spus că sunt o glumă. O poveste aiurită care circulă
printre cei care se ocupă de plante. O legendă.
— Acea poveste aiurită m-a costat o jumătate de viață de muncă.

Am simțit lacrimi în ochi, cu toate că nu plânsesem de mult timp. Niciodată în viața


mea nu pricinuisem atât de mult rău.
Mi l-am imaginat pe Exley în fața spălătoriei, cu mâna la gură, icnind la vederea
frumuseții ferigii-de-foc. Mi l-am închipuit oprind în fața spălătoriei duba lui albă și
murdară și aruncând un bolovan prin fereastră. Am putut să aud geamul spărgându-
se și sticla căzând în spălătorie și pe stradă. Știam că, în mintea mea, aveam să mai aud
multă vreme acel sunet.
Când s-au aflat detaliile, s-a dovedit că greșisem în privința ferestrei. Făcuse o mică
gaură circulară, suficient de mare pentru a-și băga mâna și a deschide încuietoarea
veche de pe interiorul ușii. Fereastra se spărsese mult mai târziu, prăbușindu-se, în
cele din urmă, din pricina găurii.
Am simțit banii din buzunar și mi-am dat seama că Armand avea dreptate. Feriga-
de-foc mă făcuse să devin lacomă. Întâi mă hipnotizase pe mine, apoi pe Exley.
— O să mă revanșez față de tine, am spus eu. O să plătesc pentru fereastră și
pentru plante.
— Te-am judecat greșit, a zis el încet. Am crezut că ești mai deșteaptă. Totuși, n-ai de
ce să te rușinezi. Suntem cine suntem, până când nu mai suntem. Data viitoare, nu vei
mai fi atât de proastă, și nici eu nu voi mai fi.
Am scos banii din buzunar.
— I-am primit pentru feriga-de-foc, am spus eu întinzându-i spre el.
El a clătinat din cap, dintr-o parte în alta, și i-a luat. Fără să mai zică nici un cuvânt, a
ridicat banda galbenă și s- a îndreptat către oamenii lui, vecinii care se adunaseră
pe stradă.
L-am auzit liniștindu-i pe cei care se aflau cel mai aproape de el, însă eu știam că
inima lui era sfâșiată din pricina pierderii plantelor. Ele erau învățătorii lui, prietenii
și legătura cu oamenii din zonă. Și știam că acele nouă plante aflate în camera din
spate erau de neînlocuit.
Am aruncat o ultimă privire în interiorul spălătoriei. Acum arăta ca orice altă
spălătorie din East Village. Avea gresia de pe jos zgâriată, mașini de spălat mari și
cenușii, anunțuri scrise de mână și lipite la nimereală pe panoul de plută și mese
pliante vechi, albe și crăpate, din plastic.
Odată plantele dispărute, mi-am dat seama, poate pentru prima oară, cât de multă
grijă și câtă muncă fuseseră necesare pentru a crea fenomenul reprezentat până de
curând de acea spălătorie.
M-am răsucit și am pornit spre casă, conștientă de faptul că distrusesem o mică oază
de frumusețe a lumii. Există unele lucruri care nu pot fi reparate, iar eu știam că nu
aveam să fiu niciodată în stare să mă revanșez cu adevărat față de Armand pentru
pierderea pe care i-o pricinuisem.
Cândva – acum mi se părea a fi cu foarte mult timp în urmă –, îmi spusese că, dacă
aveam să pomenesc cuiva despre locul unde se află cele nouă plante, nu aveam să le văd
vreodată. Avusese dreptate. Dar acum nici el nu avea să le mai vadă vreodată.

Trandafirul floribunda

Cu o abundență de flori cu parfum dulce, catifelați la atingere și îmbătători


pentru simțuri, trandafirii floribunda pot să vă păcălească și o vor face. În
realitate, sunt plante dure, rezistente la boli și la temperaturi scăzute.
Proverbialul pumn de fier într-o mănușă de catifea, în lumea plantelor.

Eu și Armand ne-am așezat pe două lăzi de lapte, din plastic portocaliu, întoarse cu
fundul în sus. Înăuntru era foarte cald, iar eu eram încântată să stau afară, în adierea
vântului. În fața noastră se afla un stejar, unul dintre puținii copaci de pe 12th Street,
și, dată fiind ora matinală, pe stradă era liniște. Aveam o cafea în mână, și m-am
sprijinit de fereastra nou-nouță a spălătoriei.
— Bărbatul care a jefuit spălătoria ți-a dat prima ta plantă tropicală, pasărea-
paradisului, iar pentru asta îi datorai foarte mult. Mai mult decât îți dai seama.
— Este doar o plantă.
— El te-a adus la mine. N-ai fi recunoscut niciodată micuța ferigă-de-foc din fereastră
dacă el nu ți-ar fi dat acea broșură.
— Asta o fi fost o binecuvântare
pentru tine. Armand îmi făcu
semn cu mâna să tac.
— Acum, că are cele nouă plante, datoria ta față de el este mai mult decât
plătită, iar tu nu mai ai nici o responsabilitate. Desigur, cu excepția datoriei față de
mine.
— Desigur. Voi face tot ce-mi ceri.
— Nu te grăbi să spui „orice“.
— Orice.
Am râs amândoi, și m-am simțit bine să-i văd din nou dinții cu spații între ei.
— Știi de ce îmi ești datoare?
M-am uitat la spălătoria lui golită de plante. Se zăreau doar mașinile și gresia
crăpată.
— Nu, nu pentru fereastră și nici măcar pentru plante, cu toate că îmi lipsesc teribil și
e posibil să nu fiu în stare să le recuperez niciodată. Nu tu ai spart geamul și nici nu ai
furat tu plantele. Altcineva a ales să facă așa ceva. Nu. Îmi ești datoare pentru că te-am
învățat ceva foarte important despre tine însăți. Te-am făcut să-ți dai seama că ești
lacomă și disperată, și pentru asta îmi ești datoare. Chiar foarte datoare.
Am simțit că mă înfurii.
— Ai fost suficient de lacomă pentru a începe o afacere cu plantele mele. Și ai fost atât
de disperată să pui mâna pe un bărbat, încât te-ai combinat cu unul manipulator și
primejdios. Disperarea ta a luat locul capacității de a judeca felul de a fi al acelui om.
Este un lucru înfricoșător.
M-am ridicat.
— Nu sunt disperată.

— Bine, a spus Armand. Acum, îmi datorezi chiar mai mult pentru că te-am făcut să te
înfurii, alungându-ți astfel supărarea.
— Ce-ți datorez, Armand? O să găsesc o cale de a mă revanșa. O să-ți plătesc orice
dorești.
În realitate, doream cu disperare să-i ofer niște bani și să dau uitării toată povestea
asta. Toată treaba cu el și cu plantele, și cu spălătoria, și cu Exley devenise prea mult
pentru mine. De fapt, întâlnirea cu ei mă făcuse să respect cum se cuvine confortul
oferit de lumea publicității. Slujba mea avea momente când putea fi caracterizată ca
lipsită de etică, dar, în realitate, era tihnită și sigură. O luasem ca pe ceva garantat,
gândindu-mă că lumea lui Exley și cea a lui Armand erau cumva mai simple, cu mai
puțină presiune și mai pline de aventură.
— O să-ți plătesc fereastra, am zis eu pentru a noua oară. Și o să lucrez la spălătorie în
weekenduri sau noaptea, dacă de asta ai nevoie.
— Ești prea moale și prea răsfățată ca să lucrezi într-o spălătorie. Nici măcar nu te
descurci cu casa de marcat.
— Pot învăța.
Armand își flutură din nou mâna spre mine.
— Nu-ți face prea multe griji în privința banilor. Sunt asigurat pentru jaf. Nu este nici
o problemă pentru mine să plătesc fereastra.
Dintr-un motiv oarecare, faptul că Armand era asigurat mi s-a părut descurajant. Mi
se părea atât de în afara cercurilor în care mă învârteam, încât uneori aș fi jurat că nu
era real, cu atât mai puțin să aibă și asigurare.
— Ai suficienți bani pentru a acoperi această cheltuială?
— Am. Și mult mai mulți.

Exact atunci, un camion de gunoi zgomotos și urât mirositor se opri în fața noastră.
Gunoierul trase frâna de mână. Coborî din camion și se folosi de locul din fața
spălătoriei pentru a aduna tot gunoiul de pe stradă.
Am clătinat din cap dezgustată. Armand mi-a zâmbit și și-a scos cafeaua din
punga de hârtie maro.
— Pute aici, am spus eu. Îmi doream să fug departe de spălătorie, de Armand și de
gunoi, însă am zis: Hai să intrăm!
Armand a tras adânc aer în piept, pe nas.
— Ahhh! Nu-i chiar atât de rău.
M-am gândit că fie era nebun, fie atât de bătrân, încât nu mai avea simțul
mirosului.
— Nu sunt nici una, nici alta, a zis el citindu-mi gândurile. Doar că știu cum să-mi
păstrez echilibrul în timpul situațiilor neprielnice, spre deosebire de tine. Asta-i tot.
— Nu știu de ce au parcat chiar aici, am țipat pentru a acoperi zgomotul făcut de
mașina cu gunoi. Erau o grămadă de locuri în care puteau parca. Ei știu că noi
încercăm să stăm de vorbă. Văd asta.
Armand a râs cu ochii închiși și cu dinții distanțați sclipind în soare.
— Crezi că au parcat în fața noastră intenționat? Crezi că suntem atât de
importanți pentru ei încât au complotat ca noi să nu putem vorbi? Armand a
continuat să se legene și să râdă. Ahhh! Uneori chiar îmi place compania ta, a spus
el.
— Tot ce zic este că ar fi putut să se mute mai încolo pe stradă. Ar fi fost politicos din
partea lor să facă asta.
— Gândește-te la plantele mele tropicale care au fost smulse din habitatele lor
naturale, pădurile tropicale, junglele și deșerturile de baștină. Cresc frumos. Înfloresc.
Nu bat în retragere, nu se ascund și nu-și doresc să fie înapoi acasă. Se adaptează.
Armand s-a aplecat spre mine. Vrei să le afli secretul?
— Nu ți-a mai rămas nici măcar o plantă, am spus eu fără să-mi pese cu adevărat sau
să fiu dispusă a crede că aveau un secret.
— Secretul despre care vorbesc este foarte simplu, însă este cel mai greu lucru de
explicat. O să încerc s-o fac pentru tine, fiindcă te plac și, de asemenea, pentru că încă
ești atât de supărată.
— În regulă, dar mai bine ai țipa, ca să acoperi zgomotul camionului.
— Cu plăcere, a zis Armand. Îmi place să țip. S-a ridicat și a început să țipe: Dacă poți
auzi tăcerea în timp ce ești trezită de camioanele de gunoi, atunci se cheamă că ai putere.
Capacitatea de-a simți stelele atunci când tot ce poți vedea sunt luminile zgârie-norilor
înseamnă să ai putere. Dacă poți să simți mirosul pădurii când te afli în fața unui
tomberon cu gunoi, atunci deții puterea. Să nu lași niciodată ca evenimentele cu care
te confrunți ori oamenii din jurul tău să-ți spună ce să vezi, ce să simți, ce gust să ai, ce
parfum să percepi sau ce să auzi. Armand țipa din toți rărunchii. De ce să-ți zică
gunoierul că trebuie să miroși ceva neplăcut? Mâncare în curs de descompunere?
Putreziciune? De ce să-ți spună urbaniștii că nu poți vedea stelele? Și de ce hoțul din
piața fermierilor aflată în Union Square să-mi fure plantele tropicale? De ce l-ai lăsa?
Ai o minte. Poți să-mi recreezi plantele chiar aici, a zis el atingându-mi tâmpla. Dă-i
drumul! Imaginează-ți toate plantele tropicale pe care le dorești. Acum, uită-te la ele!
Uită- te cu adevărat la ele, până când vei ajunge să trăiești printre ele. Nu fi sclava
nonsensului care este pus în fața ta de alți oameni. Ai o minte. Și, dacă poți s-o
folosești corect, ești liberă!
Armand se așeză din nou pe lada de lapte. Părea înviorat. Eu mă simțeam
epuizată.
— Haide, am o plantă care s-ar putea să fie în stare să-ți explice toate astea mai bine
decât mine.
Înăuntru, mi-a arătat planta lui cea mai nouă. Era un singur trandafir delicat, aflat
într-un mic ghiveci aflat pe casa de marcat. Era prima plantă pe care o cumpărase de
când îi jefuise Exley spălătoria.
— Ia-o acasă la tine. Pune-o în fața ferestrei prin care pătrunde cel mai mult zgomot,
iar apoi deschide-o ca să intre frigul. Dă la maximum cea mai proastă muzică pe care o
ai și pune-o lângă ghiveciul ei. Și ud-o rar și ai grijă să vadă cât mai puțin soare. Apoi
vezi cum reacționează. Ține minte că este mult mai delicată decât tine, dar totuși vei
vedea că poate să îndure multe. În cele mai cumplite condiții, își menține frumusețea și
delicatețea. Se adaptează. Este grațioasă. Urmărește-o și învață-i secretele. Dacă o vei
studia suficient de mult, te va învăța cum să te simți împăcată, cât ai clipi, indiferent că
te afli în fața unei zgomotoase mașini de gunoi sau la scurt timp după un jaf. Înțelegi
ce-ți zice trandafirul?
— Înțeleg.
— Ah! a suspinat Armand. Ca de obicei, micuța mea plantă se pricepe mai bine decât
mine să explice lucrurile.
— Dar eu vreau să fac ceva ca să îndrept lucrurile chiar acum. Nu vreau să învăț cum
să fiu echilibrată. Vreau să repar ce-am făcut.
Armand și-a scos ochelarii de soare rotunzi și galbeni și s-a așezat pe banca din
mijlocul spălătoriei. M-a studiat cu ochii lui arămii.
— Chiar vrei să te revanșezi față de mine?
— Mai mult decât orice, am spus eu incapabilă să mai suport vina o clipă în plus.
— În regulă. Există un lucru pe care mi-l poți da.
— Orice.
— Plata o să fie o parte din timpul tău.
M-am simțit puțin amețită, ca atunci când el rotise pentru prima dată altoiul
ferigii-de-foc prin fața mea.
— Vrei să lucrez la spălătorie în timpul nopții?
— O să am nevoie de ceva mai mult timp decât atât.
— Nu pot să vin în cursul zilei, din cauza serviciului. Dar poate reușesc să găsesc pe
cineva pentru tine. Un puști de facultate care să te ajute să faci curat și să pui din
nou plante.
— Este ceva chiar foarte simplu, a spus Armand. Aș vrea să vii cu mine în Mexic, ca să
înlocuim cele nouă plante.
Am nevoie de ele și am nevoie ca tu să mă ajuți să le obțin.
— În Mexic?
— Doar nu ne putem aștepta să culegem plante tropicale în New York, nu-i așa?
— Cât timp ne va lua?
— Nimeni nu poate ști. Când cele nouă plante ni se vor dezvălui, ne vom întoarce.
Depinde de ele. Nu de noi.
— Nu pot să plec pur și simplu din New York și să mă mut în Mexic. Am
responsabilități. Am o slujbă și o casă.
— N-o să încerc să te conving să vii cu mine. Este ceea ce vreau drept compensație
pentru plantele furate. M-ai întrebat în repetate rânduri ce doresc, iar acum ți-am dat
un răspuns.
Am închis ochii și am simțit cum roata vieții mele se rotește încă puțin.
— Nu erau niște plante obișnuite, știi?
— Știu.
— Plantele mele tropicale erau legendare. Se aflau pe a noua cale. Calea dorinței
inimii.
— Acum, că are plantele, Exley va obține tot ce-și dorește?
— Nu. Plantele nu pot fi furate. Pot fi doar câștigate.
— Tu cum le-ai câștigat?
— N-a trebuit să le câștig. Sunt păstrătorul lor. Este slujba mea.
— Păi, și spălătoria?

— Nu-i nimic altceva decât locul în care alesesem să-mi


păstrez plantele. Începeam să mă simt tot mai rău.
— Vino cu mine în Mexic, pentru a le înlocui. Îmi doresc asta pentru mine, dar și
pentru tine.
— De ce pentru mine?
— Legenda spune că, dacă acele nouă plante sunt furate, persoana responsabilă
pentru asta nu-și va găsi niciodată împlinirea, sub nici o formă. Exley este cel
responsabil. Dar, indirect, ești și tu. Pentru a rupe vraja ghinionului, persoana
responsabilă trebuie să înapoieze plantele păstrătorului lor. Desigur, o să te ajut cât de
mult voi putea.
— Desigur.
— Ar trebui să adaug că este necesar să faci asta din cauza răcelii tale.
— Poftim?

— Ești rece. Ești o femeie rece, rece, deghizată într-una dulce. Ești o artistă, o adevărată
artistă, iar arta ta este să te prefaci a fi dulce și naivă, când, de fapt, ești distantă, rece și
calculată. Și te pricepi foarte bine la asta. Este un adevărat talent, și este unul care, cu
siguranță, ne va ajuta pe amândoi în Mexic.
— Habar n-am ce vrei să spui.
— Ba da, ai. Gândește-te cum voiai să te folosești de mine, un sărman bătrân care
muncește într-o spălătorie. Voiai să te folosești de mine ca să câștigi bani. Și urma să te
folosești și de plantele mele. Aveai de gând să mă prostești, deși ți-am făcut un dar foarte
special – feriga-de-foc. Asta te face rece și chiar mai mult de atât, te face o bleagă.
— Aveam de gând să-ți dau jumătate din bani. Voiam să intrăm împreună în
afacere.
— Eu să fac afaceri cu tine? Ha! Nu știi nimic despre afaceri, cu atât mai puțin
despre afacerile cu plante. În mod categoric nu doream să mă duc în Mexic
împreună cu Armand.
— Și, în afară de asta, a continuat el, până să te gândești să-mi dai banii, era deja
prea târziu. Așa că nu te pricepi nici la sincronizare, iar sincronizarea este totul în
afaceri.
— O să mă gândesc la asta, am spus eu răsucindu-mă și dând să ies din spălătorie. O
să te anunț.
— Cândva, mi-ai zis că îți dorești cel mai mult aventură,
bani și dragoste. M-am întors spre el.
— Așa este.
— Cum ar fi de ți-aș spune că, dacă vii cu mine în Mexic, o să le ai pe toate trei?
— Nu știu dacă te-aș crede.
— Gândește-te la asta și vino înapoi când vei avea un răspuns. Dar nu aștepta prea
mult, pentru că eu voi pleca.
Îmi făcu un semn cu acele degete ușor dezgustătoare, unduitoare, care parcă îmi
urau rămas-bun și totodată mă trăgeau spre el.
M-am îndepărtat la pas de spălătorie, dar apoi am început să merg grăbită. În
adâncul sufletului meu, știam că nu m-aș duce niciodată în Mexic să caut plante
împreună cu Armand.
— Hei, strigă el în urma mea, mai e ceva!
M-am oprit în stradă și mi-am ținut răsuflarea. Nu m-am întors. Fusesem atât de
aproape. La un pas de libertate.
— Înainte să pleci, aș vrea s-o cunoști pe soția mea.
Cuvântul „soție“ se strecură încet în conștientul meu. Nu mi-am imaginat niciodată
că Armand avea o soție. Sau măcar o casă. Dacă m-oi fi gândit totuși la acest aspect, mi-
am imaginat că locuiește singur, în camera din spate a spălătoriei, împreună cu
plantele sale.
M-am răsucit încet spre el. Oricât de mult doream s-o iau la goană, m-am pomenit
întorcându-mă pentru a auzi ce avea de spus.
— Întâlnește-te cu ea, ca o favoare personală pentru mine. Vrea s-o cunoască pe
femeia cu care m-am încurcat,
femeia care mi-a distrus afacerea și din cauza căreia mi-au fost furate cele nouă
plante.
Am tras adânc aer în piept. Îi datoram măcar atâta.
Familia orhideelor (orchidaceae)

Orhideele se dezvoltă printr-un riguros proces de selecție naturală și ar trebui


tratate ca individualități rare, ceea ce și sunt. Dacă e să ne gândim la oameni,
fiecare dintre noi are șanse de unu la un miliard să trăiască. La fel este și în
cazul orhideelor.
Fiecare specie înțelege raritatea celeilalte, și acesta este probabil motivul pentru
care noi, ca societate, suntem atât de înnebuniți după orhidee. Pe de altă parte, și
contrar credinței populare, orhideele nu sunt dificil de crescut. De fapt, sunt
plantele perfecte pentru oamenii care nu sunt în stare să crească plante. Nu au
nevoie de un pământ special. Nu au nevoie de îngrășăminte. Nu au nevoie nici
măcar de un ghiveci în care să crească. Singurul lucru care le trebuie este aerul.
Ne place să facem să pară că orhideele sunt dificil de îngrijit ca să ne putem simți
speciali atunci când le merge bine. Sunt cam la fel de greu de crescut ca iarba.

Armand locuia într-o casă veche și impunătoare din Irving Place, care îmbătrânise
frumos. La un moment dat fusese probabil vopsită într-un roz flamingo tropical.
Acum, vopseaua era cojită și decolorată, de un roz palid amestecat cu griul
mortarului de dedesubt. În capul celor douăsprezece trepte care duceau la ușa din față
se aflau coloane de marmură, iar la baza lor se odihneau două capete de lei, ca niște
santinele.
— Îți cam merg la suflet, nu-i așa? a rostit el mângâind capul unuia din leii de
piatră.
Era adevărat, îți mergeau la suflet. Dădeau clădirii un aspect regal, pe care nici una
dintre celelalte case nu-l avea.
— La ce etaj stai? am întrebat eu.

— La toate. Aceasta este casa mea! Generația mea nu locuiește în mici cutii cubice, ca a
ta. În afară de asta, când am cumpărat clădirea, tu nici măcar nu erai născută, iar
prețurile erau mult mai mici pe vremea aceea.
— Dar lucrezi într-o spălătorie.
— Dețin o spălătorie.
— Dacă ai atâția bani, de ce speli rufele oamenilor toată ziua?
— Ți-am spus deja, eu sunt păstrătorul celor nouă plante, iar spălătoria este locul
unde am ales să le țin. Când spăl haine, nimeni nu se gândește la plantele din spate.
Nimeni nu bănuiește că sunt acolo. Spălătoria este o deghizare excelentă. Și, oricum,
să speli rufe e o afacere excelentă. Indiferent dacă vremurile sunt bune sau rele, dacă
este război ori foamete, întotdeauna există haine murdare care trebuiesc spălate.
— De ce nu ai angajat oameni care să le spele în locul tău, iar tu să te ocupi de
plante?
— Spălătoria este afacerea mea, și sunt foarte interesat de fiecare aspect al
funcționării ei. Niciodată nu poți avea o afacere cu adevărat de succes dacă se ocupă alți
oameni de ea. Pur și simplu nu le-ar păsa atât de mult cum îți pasă ție, și de ce le-ar păsa?
Oricum, patronul capătă partea leului din profit, nu-i așa? Ah, vezi, știam eu că există un
motiv pentru care am rămas aici, a zis el mângâind din nou capul leului din piatră.
Am urcat treptele din marmură către o ușă din lemn masivă de culoarea
caramelului, care arăta superb pe fondul vopselei roz cojite. Când am ajuns în capul
scărilor, ușa s-a deschis ca și cum știa că ne apropiam. În cadrul ei stătea o femeie
micuță, îmbrăcată într-un chimonou de mătase neagră strâns lipit pe trup. Silueta ei
era superbă, fiecare curbură fiind accentuată de o floare. Avea câte un trandafir pe
fiecare sân și margarete în adânciturile taliei, pe fiecare parte. Arăta ca un fotomodel
miniatural al lui Yohji Yammamoto14, care îmbătrânise.
— Soția mea, a spus Armand întinzând un braț către micuța femeie, cu palma
îndreptată spre cer. Sonali.
— Lila, am zis eu și am întins mâna.
— Intrați, intrați, a spus ea fără să dea mâna cu mine.
Am trecut pragul, iar masiva ușă din lemn s-a închis cu fermitate în urma noastră. I-
am urmat pe Armand și pe Sonali pe o scară acoperită cu o mochetă de un albastru
palid cu trandafiri, către primul etaj al casei.
În orice context, și nu doar pentru că era soția lui Armand, Sonali era o femeie
foarte ciudată. În primul rând, cred că avea cam un metru jumătate, probabil chiar
mai puțin. Cântărea vreo patruzeci de kilograme, poate chiar mai puțin. La prima
vedere, părea blajină, cu un chip cu trăsături neaccentuate și o piele moale, de
culoarea caramelului. Dar, exact în același timp, îți dădeai seama că avea în ea ceva de
duritatea oțelului. Ceva în mod evident aspru și neclintit. Ceva de neatins. Aproape
rece.
Poate că era părul ei. Era negru ca pana corbului și strâns la spate într-un coc
legat cu o panglică gri care îi traversa capul în diagonală, precum un fulger, ca și cum
corpul ei calos15 era înclinat sau ca și cum capul ei era crăpat în două.
Sau ar fi putut fi ochii ei întunecați. Erau prea direcți și hotărâți pentru cineva
atât de blajin și de sfios.
Una peste alta, îți dădea impresia că era o persoană atât de sigură de sine, încât
părerea ta despre ea nu numai că nu conta, dar probabil nici măcar nu își bătea capul
cu așa ceva.
— Ai terminat cu studierea soției mele? a întrebat Armand. Poți să încetezi chiar
acum, pentru că oricum n-o s-o înțelegi niciodată.
— N-o studiam pe soția ta.
— Foarte bine, fiindcă acum vreau să-i dau bună ziua.
— N-ai decât.
— Lila ne dă permisiunea să ne salutăm, i-a zis Armand soției sale.
— Oh, foarte bine, a spus Sonali.
Armand a luat-o în brațe, lipind trupul ei micuț de corpul lui gigantic, creștetul
capului ei ajungând să fie îngropat în stomacul lui. A ținut-o în brațe, și a ținut-o, și a tot
ținut-o până când, sincer, a devenit stânjenitor. A ținut- o în brațe ca și când ar fi fost un
om tocmai ieșit din închisoare. Ca și cum n-o mai văzuse de ani de zile. Mi-a șoptit pe
deasupra capului ei, lucru foarte ușor de făcut pentru el.
— O îmbrățișez astfel în fiecare zi, a spus el. De ce să aștept până mi se face dor de
ea?
Pentru a scăpa de îmbrățișarea lor ireală, m-am răsucit și am privit prin casă.
Desigur, erau plante pretutindeni. Orhidee lungi, superbe se aflau deasupra
oglinzilor. Oglinzile erau puse deasupra radiatoarelor, care fuseseră ridicate pe
pervazurile ferestrelor însorite.
— Orhideele sunt ale soției mele.
Armand a ținut-o în continuare lipită de stomacul lui. În cele din urmă, Sonali s-
a răsucit.
— Să-ți spun un mic secret despre orhidee, a zis ea de-a dreptul, lansându-se brusc în
conversație de parcă nici nu ar fi stat cu capul lipit de Armand în ultimele cinci
minute, în fața unei persoane complet străine. Dacă le pui deasupra unor oglinzi
aflate în fața ferestrelor, reflexia va spori cantitatea de lumină dată de soare. În
anumite momente ale zilei, sunt înconjurate de lumină din toate părțile, dar și de
dedesubt. Cresc magnific în asemenea condiții. Le face să se simtă ca și cum ar fi în
aer liber și încărcate de sexualitate.
— De cât timp te interesează orhideele? am întrebat eu.
— Oh, unele dintre ele sunt alături de noi de douăzeci de ani sau mai mult. Nu-mi
amintesc exact. Le place să locuiască aici, și ne place și nouă. Este casa lor la fel de mult
ca a noastră, poate chiar mai mult. Noi le satisfacem dorința de a avea lumină și
căldură, iar ele ne satisfac nevoia de frumusețe. Este o relație perfectă între noi toți.
S-a întors pentru a-l îmbrățișa pe Armand, ceea ce m-a alarmat, deoarece m-am
gândit că s-ar putea să nu-i mai văd fața din nou.
— Nu m-am gândit niciodată la frumusețe ca la o necesitate, am spus eu destul de tare,
încercând să-i despart.
— Oh, ba da, a zis ea cu gura în stomacul lui, cuvintele fiindu-i estompate de hainele
soțului. Acesta este motivul pentru care lumea are nevoie de artiști și de plante.
Frumusețea este la fel de importantă ca somnul, ca hrana sau ca sexul.
— Îndeosebi ca sexul, a spus Armand.

— Plantele nu se pot deplasa, așa că se folosesc de frumusețea lor pentru a ne face să


le îngrijim, exact așa cum bebelușii se folosesc de drăgălășenie și de giugiuleli pentru
a obține ceea ce le este necesar.
— Nimic nu este mai important decât sexul, a continuat Armand îmbrățișând-o
din nou.
— Ernesto, oprește-te!
— Ernesto?

— Nu este numele lui adevărat, dar uneori, când minte, îl numesc așa. Înseamnă
„sincer“ – și îl face să se poarte corespunzător.
— Sonali este ca o plantă, a spus Armand. Vezi cum se îmbracă?
M-am uitat la chimonoul ei lung și negru, care nu m-a trimis cu gândul la nici o
plantă.
— Gândește-te la trandafirul floribunda pe care ți l-am dat. Fiecare petală îți
atrage privirea către organele sexuale din interior, dar totodată le ascunde. Observă
cum veșmântul lui Sonali te atrage, cu toate că îi ascunde complet organele sexuale.
Nu voiam să mă gândesc la organele sexuale ale lui Sonali.
— Exact cum petalele florilor ațâță albinele, hainele ar trebui să ațâțe ochiul. Nu
poți da greș dacă urmezi comportamentul plantelor, a zis el uitându-se la Sonali.
— Oh, nu-l asculta. Este un bărbat îndrăgostit.
— Iar ea știe cum să mă facă să rămân îndrăgostit.
— De când sunteți împreună? am întrebat eu.
— De când eram copii, a spus el. Și suntem copii și acum.
Chicotiră amândoi uitându-se unul la altul, exact ca doi copilași. Ca doi copii
care pun ceva la cale.
— Haide, a zis Sonali, dă-mi voie să te prezint oficial
orhideelor mele. Ne-am îndreptat către
fereastra cu orhidee.
— Provin din junglă? am întrebat eu.

— Adică, mă întrebi dacă le-am cumpărat de la un negustor de orhidee care taie


plante din junglă pentru colecționarii obsedați, așa cum ai citit în Hoțul de
orhidee16?
— Da, cred că da.
— Ți-ar plăcea să vezi o panteră neagră umblând de colo-colo într-o cușcă?
— Nu.
— Sau un urs cu botniță care dansează?
— Evident că nu.
— Îți place să te uiți la urși-polari care stau pe niște blocuri de gheață pricăjite în
spatele gratiilor?
— Nu.
— Atunci, trebuie să ai aceeași atitudine și față de orhidee. Orhideele din junglă
aparțin junglei, n-au ce să caute în apartamentele din New York.
— Dar tu de unde le-ai luat pe astea?

— Las pepinierele să le cultive, apoi le cumpăr atunci când sunt sigură că sunt
suficient de multe și că speciile lor nu vor dispărea din cauză că îmi satisfac eu o
dorință. Dacă iei o orhidee direct din junglă, nu faci nimic pentru a asigura
continuitatea speciei. Totuși, trebuie să recunosc că ai un sentiment special față de plantele
care provin de pe meleaguri străine. Direct din lumea junglei.
— N-am mai auzit-o niciodată recunoscând asta, a zis Armand. Probabil te place.
— Aceasta este tot o orhidee? am întrebat eu arătând spre o mică plantă maronie,
deosebit de neatrăgătoare.
— Maxillaria tenuifolia. Una dintre favoritele mele. Această mică orhidee maro
este o specie. Nu este atât de spectaculoasă ca un hibrid, dar totuși e foarte
satisfăcătoare. Farmecele ei sunt chiar puternice. Apropie-te și miroase-o!
M-am aplecat spre urâta plantă maro.
— Plăcintă cu nucă de cocos! Cum e posibil?
— E minunat, nu-i așa? N-are nevoie de culori strălucitoare sau de rămurele cu flori
spectaculoase. Insectele care o polenizează, fluturii de noapte, ies pe întuneric. Se
folosește de parfumul ei cu aromă de nucă de cocos pentru a-i îndruma și a-i atrage pe
micii fluturi, la fel cum noi folosim parfum pentru a-i atrage pe bărbați, în cluburi de
noapte și în cafenele. Sonali mi-a făcut cu ochiul. După felul cum arată, poți afla multe
despre modul cum este polenizată o orhidee. În general, florile albe, roz și verde-deschis
sunt polenizate noaptea, deoarece aceste culori se văd mai bine în lumina lunii. În toiul
nopții, micul fluture se furișează spre floare, ca un amant. Aterizează pe ea, o
polenizează, apoi își ia zborul. Toate am avut parte de experiența asta, da?
— Da, am spus eu gândindu-mă la Exley.

— Pe de altă parte, orhideele care au culori strălucitoare sunt polenizate de fluturi și


de păsări. Fluturii preferă roșu și portocaliu. Albinele îndrăgesc nuanțele de
portocaliu și de galben până la violet.
— Exact cum anumitor bărbați le plac hainele de o anumită culoare, am zis eu.
— Da, petalele colorate sunt veșmintele florilor. Insectele trebuie să-și găsească
drumul printre petale, ca să obțină ceea ce vor, exact cum un bărbat bâjbâie pe sub
faldurile fustei unei femei.
— Ți-am spus, a intervenit Armand, că te va înnebuni cu discuția ei despre sex.
— Încetează, Armand, a zis ea cu o voce atât de senzuală, încât m-a excitat
instantaneu.
— Sonali ar putea să-ți vorbească ani de zile despre orhidee. Nu glumesc, ani întregi.
De cel puțin zece ani, îmi vorbește aproape exclusiv despre orhidee.
— Serios?
— Da, vorbește prin gura orhideelor, după cum îmi place să spun.
— Încă n-am terminat, Armand. Nu mi-a văzut încă răsplata supremă.

De fapt, o văzusem, și nu-mi puteam lua ochii de la ea. Petalele ei aveau cea mai
intensă culoare fucsia pe care o văzusem vreodată.
— Este o plantă foarte sexy. Lycaste Skinneri, floarea națională a Guatemalei. E
destul de comună, dar și foarte frumoasă în același timp. Îmi place această combinație
de frumos și banal. O iubesc pentru că mi-a fost alături mai mult ca oricare și o cunosc
cel mai bine. Însă nu ea este răsplata mea supremă.
Sonali mi-a înmânat fotografia unei plante care părea destul de banală. Era
scundă, cu frunze care creșteau circular în jurul ei, într-o configurație spiralată
orientată spre interior.
— Ce-i asta?

— Ea e răsplata supremă. Iar singurul meu mare vis este s-o văd cu propriii ochi. Ea
este planta pasiunii fără nume.
— Unde se află?

— Se spune că planta pasiunii a dispărut cu totul. N-a mai rămas nici măcar una pe
fața pământului. Chiar și numele i-a dispărut. Nicăieri nu există vreo consemnare a
ei.
Armand se apropie și o cuprinse în brațe pe Sonali.
— Frunzele ei circulare formează o mandală17. Frunzele cresc în spirală în jurul
ei, precum straturile minții, formând o gaură neagră în centru. Această gaură
reprezintă o poartă către Univers. Reprezintă o posibilitate nesfârșită pentru
mintea omenească. Este o metaforă perfectă pentru cum arătăm pe dinăuntru. Un dar
din partea lumii plantelor pentru noi. Se spune că nu mai există, dar eu cred că ea se
află totuși undeva acolo.
Sonali părea întristată.
— O să ți-o găsesc într-o bună zi, a șoptit Armand în părul ei. Îți promit!

Eram cufundată într-un vis cu Armand, Sonali și planta pasiunii fără nume, când o
goarnă a urlat în spatele meu. Am țipat.
— Oh, scumpa mea, a zis Sonali. Ar fi trebuit să te avertizez. El este Marco.
— Încântat să vă cunosc, a spus Marco, cu voce de copil.
— Îmi face plăcere, am zis eu oarecum nedumerită să văd un bărbat șezând pe o
pernă în mijlocul camerei de zi a lui Armand. Avea o barbă lungă și neagră și o vestă
de catifea maronie ponosită, pe care se aflau oglinjoare minuscule. În fiecare
oglinjoară se reflecta câte o orhidee.
— Vocea lui este atât de înaltă pentru că nu o folosește prea des. Îi lipsește
practica, a spus Sonali. Marco a suflat în oboi, scoțând un sunet
persistent și trist.
— Locuiește aici, cu voi?

— Cântă pentru orhideele mele și le face să crească. L-am angajat cu ani în urmă,
pentru că ele îl plac. Și, nu mă înțelege greșit, și eu îl plac, dar plantele mele îl plac mult
mai mult. Obișnuia să le cânte din stradă, de sub fereastră, pentru a câștiga bani, iar
orhideele mele creșteau în direcția din care venea muzica. Destul de curând, toată casa
era înclinată spre stânga. A arătat spre stânga, către fereastra care dădea spre stradă.
Mi-am dat seama că trebuia să-l aduc în casă, pentru a cânta în dreapta lor, așa că asta
am făcut, iar acum casa este din nou dreaptă.
Era adevărat că toate orhideele erau drepte.
— Deci acum lucrează doar pentru tine?
— Nu lucrează, cântă.
— Vedeți? a spus el și făcu semn către oglinjoare. Eu sunt orhideea.
Părea murdar și ponosit, nu aducea cu o orhidee. În mod cert, nu era genul de om pe
care l-aș fi invitat în casa mea, dar sunetul oboiului său era foarte dulce.
— Uită-te la tine, a spus Sonali, te apleci spre dreapta
pentru a-l asculta. Mi-am îndreptat imediat trupul.
— Asta-i magia lui, a zis ea. Îi face pe oameni să se încline. E capabil de o vrajă foarte
ciudată, iar eu nu am fost deocamdată în stare să-mi dau seama care este rostul ei.
— Mergi și tu în Mexic? am întrebat-o pe Sonali.
Dintr-un motiv inexplicabil, aveam senzația că o iubeam. Nu doar o plăceam, ci chiar o
iubeam. Eram fermecată de ea și simțeam nevoia s-o cuprind în brațe și s-o țin
strâns.
— Vezi ce efect are ea asupra oamenilor? a rostit Armand privindu-mă cu atenție. Să
știi că eu mă simt tot timpul cum te simți tu acum. În fiecare secundă a fiecărei zile.
— Mergi și tu în Mexic? am întrebat-o din nou.
— Oh, nu, cele nouă plante sunt pentru Ernesto. Eu am
orhideele mele chiar aici. Sonali îl cuprinse în brațe pe
Armand.
— De ce îl tot numești altfel? am vrut eu să știu. E derutant.
— Îl numesc Ernesto când este bărbat. Și Armand când nu este.
— Nu e întotdeauna bărbat?
— Abia dacă mai este bărbat câteodată, a suspinat ea.
— Nu ofta, Sonali. Va crede că nu mai facem sex, a spus Armand.
— N-am zis asta.
— O gândeai.
— Armand este mult, mult, mult mai mult decât un om obișnuit, a spus Sonali. Totuși,
uneori e doar un bărbat.
— Haide, las-o în pace acum! Trebuie să se ducă acasă și să se hotărască dacă vine
sau nu cu mine în Mexic.
Alegerea îi aparține, desigur.
— Desigur, a zis Sonali. Ai dori niște ceai de gălbenele, înainte să pleci, draga mea?
— Nu, mulțumesc, Sonali.

— Ei bine, a spus ea scoțând o mână de gălbenele dintr-o vază, atunci ia astea cu


tine, acasă. În seara asta, înainte de a te duce la culcare, rupe florile de pe tulpini.
Fărâmițează-le și împrăștie-le sub pat. Gălbenelele îți pot aduce vise foarte profetice.
Poate că te vor ajuta să te decizi dacă să pleci sau nu în Mexic cu soțul meu.
— Îmi poți înțelege ezitarea, nu-i așa? Practic, el este un străin pentru mine.

— Oh, da, a zis Sonali. Și pentru mine este. În plus, e bine să cumpănești lucrurile cu
băgare de seamă. Dar ai grijă să nu greșești, a spus ea pe un ton mai serios decât înainte.
Odată ce ai luat o hotărâre, trebuie să încetezi a te mai gândi la asta și să acționezi fără a
regreta absolut deloc consecințele, indiferent care vor fi acelea.
— Toată lumea are regrete.
— Nu. Regretele sunt pentru oamenii care cred că ar fi putut face lucrurile altfel.
Dacă te gândești cu grijă la acțiunile tale, nu vei avea regrete, pentru că vei ști că ai
fost cât de atentă ai putut atunci când ai luat decizia.
Am îmbrățișat-o pe Sonali de rămas-bun și m-am îndreptat spre ușă. Mi-a făcut
semn cu mâna, iar fluturarea degetelor ei mi s-a părut la fel de sâcâitoare ca a lui
Armand, numai că mult mai năucitoare. Am simțit chiar că mi se face rău.
— Baia este acolo, dragă, a spus arătând cu degetul mare în spatele ei.
N-am mai putut să mă uit la degetele ei, așa că i-am refuzat oferta și am pornit spre
casă.

14 Faimos designer de modă japonez (n.tr.)


15 Corp calos – țesut nervos ce unește cele două emisfere cerebrale (n.tr.)

16 Carte a jurnalistei și scriitoarei Susan Orlean, publicată în 1998, bazată pe investigația

ei legată de arestarea din 1994 a lui John Laroche și a unui grup de indieni seminole
pentru culegerea ilegală de orhidee rare în rezervația Fakahatchee din Florida. Cartea
analizează practic nevoia fiecăruia de a se lăsa pradă pasiunilor. (n.tr.)
17 În limba sanscrită, mandala înseamnă cerc. În hinduism și budism, este un simbol

spiritual și ritualic ce reprezintă Universul. (n.tr.)


Au fost jaguari

Mărețul și misteriosul popor olmec, cultura primară a Mesoamericii18–


cultură primară însemnând cultura care nu a avut nici o alta înainte de la care să
învețe –, pretindea că descinde din jaguarul negru. Aceștia credeau că forma de
viață optimă trebuia să aibă intelectul unui om, dar spiritualitatea și forța unui
jaguar. Aveau obiceiul de a-și lăsa copiii în compania puilor de jaguar, pentru ca ei
să poată învăța secretele misticismului, inclusiv tăcerea și invizibilitatea.
Olmecii au dispărut fără urmă, așa că, poate, le-au învățat.

Când am ajuns acasă, l-am găsit pe Kody pe trepte, așteptându-mă.


— Nu vreau să pleci, a spus el în vreme ce eu descuiam ușa.
— Știu.
— Dar cred, de asemenea, că e destul de mișto.
— Știu.
Înăuntru, s-a trântit pe canapeaua mea îmbrăcată în vinilin alb și și-a aprins un
joint. Și-a tras părul blond- argintiu în spatele urechilor și și-a săltat picioarele pe
măsuța mea de cafea în formă de rinichi.
— Ăia sunt Hush Puppies19? am întrebat eu privind la tălpile din material
spongios alb.
— Sunt comozi, a spus el. Mă cunoști doar. Îmi place tot ce-i confortabil.

M-am așezat pe șezlongul stil Adirondack luat de la Ikea, alb cu perne de un albastru
mediteranean, și am rupt gălbenelele de la Sonali, desprinzând florile de pe tulpini și
strângându-le într-o grămăjoară pe podea, alături de mine.
— Ce faci?
— Ar trebui ca datorită lor să am vise profetice. Soția lui Armand zice că m-ar putea
ajuta să mă hotărăsc dacă să mă duc sau nu în Mexic. Nu strică să încerc, nu?
Kody a mai tras un fum din jointul lui și a vorbit fără să expire: — Poftim, încearcă
asta. Te va ajuta să te decizi și mai repede.
Am luat jointul și am început să fumez.
— Hei, ia-o mai ușor. Dacă te duci în Mexic, trebuie s-o lași mai moale cu substanțele
din plante. Chestiile alea din America de Sud nu sunt ca astea de le avem aici. Plantele de
acolo sunt înșelătoare. Sunt la fel de deștepte ca oamenii.
— Spune ce te frământă, Kody.
El s-a lăsat pe spate și a tras iarăși din joint.
— Bine, o voi face. Cred că-i o nebunie, o prostie de neiertat, e primejdios și-i o
imbecilitate să te duci în Mexic cu un tip care are o spălătorie pe First Avenue. De
asemenea, e un moment prost ales, acum când carierele noastre se află pe o pantă
ascendentă.
— Și mai ce? am întrebat eu. Zi-mi tot ce crezi.
— Va trebui să împart birul cu o persoană complet străină.
— Ți-e teamă că n-o să mai poți scoate stafidele din brioșă și să
le numeri în public? Kody a zâmbit.
— Îmi place să-mi număr stafidele.
— Este o obsesie, știi asta. O disfuncționalitate.
— Mda, și ce dacă?!
— Mai e ceva?

— Ei bine, n-am crezut niciodată că-ți voi spune asta, dar am avut mereu așteptări
mari de la tine, și, dacă pleci în Mexic, mi le vei nărui cu totul. Nu știu dacă voi suporta
asta. Va trebui să-mi schimb cu totul modul în care gândesc despre tine.
— Tu ai așteptări de la mine?

— Întotdeauna m-am gândit că ai potențial pentru a fi mai mult decât un copywriter


ori nevasta vreunui tip. Am crezut că ești în stare de mai mult. Nu-mi vine să cred că zic
asta, dar am impresia că tu începi să ieși din carapace, cu toate că o faci într-un mod
mult mai ciudat decât mi-am imaginat vreodată.
— Sunt tot eu. E doar o excursie. Mă gândesc la ea mai mult ca la o vacanță decât ca la
ceva care îmi va schimba viața cu totul.
— Nu este doar o excursie. Este Mexic, gagico! Nu sunt acele plaje catifelate din
Thailanda. Știai că indienii
mayași au inventat conceptul de „zero“. Zero, gagico! E un rahat cât casa. Mai mare decât
orice rahat pe care tu sau eu l-am inventat la serviciu.
— Adică, mai mare decât calendarul cu lăptarul sexy la care te-ai gândit pentru
pastilele de calciu? Cum ziceai?
Întărește-ți oasele?
— Mult mai mare, gagico. Și, în plus, calendarul mayaș se sfârșește odată cu solstițiul
de iarnă, pe 21 decembrie 2012. Asta-i curând, gagico. Conform mayașilor, totul se va
termina în doar patru ani foarte scurți. Deci cui îi pasă de ceea ce faci tu? Du-te în
Mexic!
— De ce 2012?
— Exact. Nimeni nu are habar de ce. Este un mister chiar și cum au știut, cu mii de
ani în urmă, ziua exactă a solstițiului de iarnă. Și de ce au hotărât că acel anume solstițiu
are să marcheze sfârșitul lumii. Dacă aș fi în locul tău, aș pleca de-aici în clipa asta. Cea
mai mare șansă a supraviețuirii tale s-ar putea să fie tocmai această excursie în Mexic.
— Ești drogat.
— Da, sunt. Și, fiindcă îți sunt un prieten foarte bun și un coleg foarte apropiat, ți-am
adus un dar de despărțire.
Kody scoase o carte din rucsac și mi-o înmână. Era legată cu o panglică argintie și se
intitula Ghid de supraviețuire în sălbăticie și în junglă.
— Citește-o înainte să pleci. Are tot felul de sfaturi excelente. Are capitole despre cum să
trăiești fără electricitate, cum să găsești plante comestibile în junglă, cum să faci un foc și
care șerpi sunt otrăvitori. Toate lucrurile care îți vor fi de folos acolo.
— Nu trebuie să-ți faci griji în privința mea, Kody. N-o să locuiesc în sălbăticie. Voi sta
în casa lui Armand.
— Întotdeauna e bine să fii pregătit, prietenă dragă. Ascultă sfatul ăsta din partea
unui surfer: cu cât știi mai multe despre natură, despre toate lucrurile pe care nu le
poți vedea, despre tot ce se târăște pe dedesubtul și prin interiorul diverselor chestii,
cu atât îți va fi mai bine. Pentru că, atunci când te vei afla acolo, oricât de multe crezi că
știi, nu ești niciodată suficient de pregătit pentru ce se poate întâmpla. Natura este o
scorpie. Repetă după mine. Natura este o scorpie.
— Nu vreau să mă duc „acolo“, Kody. Vreau să mă duc în Mexic, să-mi plătesc datoria
față de Armand, să găsesc plantele și să mă întorc. Nu vreau să știu ce se află pe
dedesubtul și în interiorul chestiilor.
Kody s-a ridicat și s-a uitat pe fereastră.
— În seara asta este lună plină. Dacă pui un bec de 15 wați pe tavan, nu va fi la fel de
strălucitor ca acea lună plină aflată la 384 000 de kilometri depărtare. Iar acea lună
este capabilă să stârnească pasiuni, dor, emoții și... imaginația. Arătă-mi mie becul
ăla care poate face toate astea.
Kody a deschis fereastra și a urlat la luna mare și albă.
— Deci tu crezi că ar trebui să mă duc?
— O să vezi luni pline, luni albastre, luni mari și strălucitoare, nestânjenite de luminile
mașinilor și ale clădirilor.
Aș ucide ca să admir luna plină deasupra peninsulei Yucatan.
— Ești atât de romantic! Nu mă duc acolo să mă uit la lună. Ți-am spus de un
milion de ori, mă duc să găsesc plantele care au fost furate din spălătorie.
— Știi că nu poți rosti această propoziție în fața altcuiva decât a mea. Niciodată. Oricine
altcineva ar crede că ești complet țăcănită.
— Da. Știu asta.
— Te pot ajuta cu ceva? Vrei să fac ceva pentru tine cât timp ești plecată?
— Vreau să-mi uzi plantele.
— Desigur.
— Asta însemnă să-mi urmezi instrucțiunile întocmai.

— Mda, știu. Să le ating, să le mângâi, să le vorbesc, să le stropesc cu apă, toate


treburile astea înfiorătoare, nasoale, feminine.
— Vreau să mă suni și să-mi spui tot ce se întâmplă la serviciu. O să fiu
concediată, știu asta, dar totuși pomenește-i mereu lui Geoff Counsul de mine, ca
să nu mă uite.
— Îmi ceri mult.
— Știu.
— Ești o belea.
— Îți mulțumesc pentru carte, Kody.
— Este o lectură bună. Promite-mi că o s-o citești înainte de plecare.
— O s-o citesc. O s-o citesc în seara asta.

Am luat grămăjoara de flori de gălbenele și am împrăștiat-o sub pat și în jurul


acestuia. Am adormit citind ghidul de supraviețuire în sălbăticie și, exact așa cum
zisese Sonali, am avut un vis profetic. Un vis straniu, mitic, erotic. Suficient de
înflăcărat pentru a mă scula din pat în toiul nopții și a-l așterne pe hârtie.
Am visat că mă aflam în casa în care am locuit în copilărie. Stăteam întinsă în patul
meu mic, de o persoană, în vechea mea cameră, și făceam dragoste cu o creatură
fantastică. O frumoasă panteră neagră. Stăteam întinsă deasupra panterei, iar labele
ei din față îmi cuprindeau spinarea în vreme ce labele din spate erau petrecute peste
coapsele mele.
Țineam în mâini capul cu păr scurt și mătăsos, și trupul îmi era lipit de al ei. M-
am lipit și mai tare de ea. Am inhalat parfumul blănii ei în vreme ce ne uitam una în
ochii celeilalte. Mă simțeam conectată profund cu mine
însămi, cu animalul. Ochii ei erau de un verde strălucitor. Ne-am uitat una la alta. Negru
și verde în negru și căprui.
Un șuierat s-a auzit din capătul îndepărtat al patului. Ne-am întors amândouă în
același timp. Am văzut un șarpe ridicându-se. Cu colții la vedere. Cu capul întins
înainte. Gata să atace.
Pantera s-a ridicat deasupra mea, acoperindu-mi chipul cu al ei. Și-a întins picioarele
din spate și mi le-a acoperit pe ale mele, astfel că fiecare centimetru al trupului meu era
protejat de panteră. Șarpele s-a ridicat și s-a năpustit, înfigându-și colții în blana
moale și neagră. Fără să mă poată atinge.
*

A doua zi dimineață, când m-am dat jos din pat, m-am simțit absolut invincibilă.
Mă duceam în Mexic! Mă duceam pentru mine, pentru Armand și pentru cele nouă
plante. Însă mă duceam și pentru a mă asigura că Exley nu ieșise învingător.
Am fugit spre casa lui Armand și a lui Sonali pentru a le povesti despre visul meu
cu pantera și pentru a le comunica hotărârea mea de a porni în căutarea celor
nouă plante.
— Pantera neagră trăiește în jungla Yucatanului, a spus Sonali. Îi place de tine.
Mexicul va fi un loc prietenos pentru tine. A fost un vis bun.
— Unde-i Armand? Vreau să-l anunț că merg cu el.
— Armand a plecat deja, a spus ea.
— Poftim? A fost aici seara trecută. Cu zece ore în urmă.
— Iar acum nu mai e.
— Nimeni nu poate pleca atât de repede.
— Nu-i nici o problemă, dragă. O să-ți zic exact cum să ajungi la casa noastră din Mexic.
Se numește Casablanca.
Asta însemnă „casa albă“. Armand te va aștepta acolo. El este pe drum chiar în
clipa asta.
— Nu-mi vine să cred că a plecat fără mine. Dacă veneam aici și spuneam că nu
vreau să merg?
— De ce să nu fi vrut să mergi? Te vei îmbarca pentru a doua mare călătorie a
vieții tale.
— N-am fost niciodată într-o mare călătorie.

— Sigur că ai fost. Toți am fost, doar că nu ne amintim niciodată. E păcat. Cea mai
mare călătorie a tuturor timpurilor este călătoria prin canalul nașterii, desigur. Acela
este începutul celei mai fantastice călătorii de care vei avea parte pe acest pământ. Dar
această călătorie cu Armand, această călătorie s-ar putea să fie foarte apropiată de prima
ca importanță, dacă ești norocoasă.
— Cum așa?
— Vei învăța să trăiești așa cum ai învățat când ai venit pe lume și totul era nou pentru
tine. Dacă lucrurile merg bine, această călătorie îți va redeschide fontanela, locul moale
din creștetul capului, iar tu vei fi din nou deschisă la tot ce are lumea să-ți ofere.
Sonali m-a mângâiat pe creștetul capului.
— Cât timp mă va aștepta Armand?
— Te va aștepta până ajungi.
— Și dacă nu ajung?
— Te va aștepta până când chemarea așteptării lui te va face să ajungi, draga
mea.

18 Regiune care se întinde la sud și est de centrul Mexicului, incluzând părți din
Guatemala, Belize, Honduras și Nicaragua. În perioada precolumbiană, a fost locuită de
diverse civilizații, inclusiv mayașă și olmecă. (n.tr.)
19 Brand internațional de încălțăminte casual (n.tr.)
Partea adoua
Peninsula Yucatan
Costa Maya. Quintana Roo, Mexic

Costa Maya este un mic sat pescăresc pe coasta peninsulei Yucatan, în statul
Quintana Roo din Mexic. Majoritatea sătenilor sunt descendenți ai indienilor
mayași, dar există și nelipsiții expatriați alcoolici, infractori și studenți care
trăiesc din te miri ce pe plaje, între semestre. Este un loc atât de special, încât
scriitoarea Joan Didion și-a numit propria fiică Quintana Roo, după acest stat.

— Treinta pesos. Paguea ahora por


favor, a spus bărbatul. Adică: „30 de
pesos. Plătiți acum, vă rog“.
Am scos 30 de pesos din borsetă (Dumnezeule, îmi e jenă să recunosc că îmi luasem
așa ceva la mine!) și i-am dat omului.
— Muchas gracias. La última persona que cruzó se parecía mucho a
usted. Y se largó sin pagar.
„Mulțumesc foarte mult. Ultima persoană pe care am dus-o semăna foarte mult cu
dumneavoastră. Și a fugit fără să plătească.“
— Cu mine? am spus arătând spre mine.
— Sí. Blanco. Con las manos muy blancas. Como si el sol se olvidara
de éllas.
„Da. Alb. Cu mâini foarte albe. Ca și cum soarele
a uitat de ele.“ M-am uitat la el și am arătat
spre mâinile mele.
A încuviințat din cap.
— Si. Las manas muy blancas.
Pescarul mi-a aruncat rucsacul în ambarcațiunea cu un singur motor, ceea ce, în
cazul de față, reprezenta un nume pompos pentru o barcă veche, cu vâsle, ce avea un
motor atașat la partea din spate. După câteva încercări și o mulțime de înjurături în
spaniolă, motorul a pornit, iar noi am plecat din Puerto Juarez spre Costa Maya, peste
ape de un albastru atât de electric, de parcă răsturnase cineva o cisternă de Ty-D-
Bol20 acolo.
Era o culoare pe care nu-mi dădusem seama că Pământul poate s-o producă fără
ajutorul oamenilor. Știam că apa poate fi albastră, dar aveam în minte un albastru mai
blând, mai pastelat, o culoare luminoasă, prin care nisipul și peștii să fie clar vizibili.
Această apă era foarte unduitoare, de un turcoaz aprins, și atât de frumoasă, că abia de
puteam să-mi iau ochii de la ea. În clipa în care m-am trezit vrăjită de culoarea apei, mi-
am dat seama că stătusem prea mult în New York, iar decizia mea de-a pleca era
una bună.
În vreme ce dimineața se sfârșea, temperatura creștea. Până la amiază, era foarte
cald, și aerul umed devenise sufocant. Un văl de ceață albastru-verzui atârna deasupra
apei. Era o tăcere de moarte, așa cum se întâmplă uneori în zilele cu ceață, cu excepția
rarelor ocazii când vreun peștișor sărea afară din apă. Barca înainta încet, iar eu îmi
țineam ochii închiși, când, deodată, pescarul s-a ridicat, m-a împins pe fundul bărcii și
mi-a aruncat o prelată pe cap.
— ¡Ballena! Quédense quietos!
„Balenă! Stați jos!“
Am tras cu ochiul de sub prelată și am văzut o balenă cenușie spărgând suprafața
apei. A spintecat ceața și s-a avântat în spirală către cer, rotindu-și trupul în aer chiar
lângă bărcuța noastră. Era mare cât un autobuz și era acoperită cu o crustă groasă
de scoici.
Dimensiunea ei mi-a dat fiori. Nu mai văzusem o balenă decât o singură dată, la un
acvariu dintr-o stațiune din Florida. Aceasta părea mult mai mare. Și infinit mai
liberă. Era prima dată în viața mea când înțelegeam cât de înfricoșătoare și de
primejdioase sunt ființele libere.
Când s-a cufundat din nou în mare, a împroșcat o cantitate uriașă de apă, ca și
cum am fi fost surprinși de o ploaie musonică. Mi s-a udat leoarcă părul, hainele și tot ce
aveam în rucsac. Barca a fost aproape complet inundată.
— ¿Sabe usted nadar? m-a întrebat bărbatul.
„Știți să înotați?“
Când, în cele din urmă, am ajuns la debarcaderul din Costa Maya, pescarul mi-a
aruncat rucsacul ud pe ponton ca și cum a fi fost un alt năvod plin cu pește. Am auzit
cum flacoanele de sticlă cu cremă hidratantă de noapte Dr. Hauska, de treizeci de
dolari bucata, s-au făcut țăndări în cutia lor de carton.
Am rămas singură pe doc, udă leoarcă și cu un rucsac plin cu sticlă spartă. Am
privit în jur. Împrejurimile nu erau deloc elegante.
Numele turistic al acestei părți a Mexicului este Riviera mayană, dar nu se vedeau
nici un iaht, nici un bikini argintiu și nici un martini. Fusesem în sudul Franței, și, din
câte îmi dădeam seama, cele două locuri nu aveau absolut nimic în comun, cu
excepția cuvântului „rivieră“.
Clădirile banale, din ciment cenușiu, risipite în jurul portului arătau ca niște
cuburi identice. Ca niște cuburi foarte mari cu care se joacă uneori copiii, dar lipsite de
culoare și de aerul jucăuș. Bărbați și femei stăteau la mese acoperite cu fețe de masă
murdare, în carouri roșii, sub umbrele ieftine, din plastic alb, făcându-și vânt ca să
alunge căldura, fumând și privindu-mă fără prea mult interes.
— El café, el mercado, y la pescadería, a spus pescarul arătând către fiecare
dintre cuburile identice, din ciment.
Cafeneaua, piața și pescăria, a repetat el într-o engleză stricată.
Toate arătau exact la fel pentru mine, dar, respectând instrucțiunile lui Sonali, m-
am dus la piața de pește pentru a închiria o mașină.
Bărbatul din spatele tejghelei mi-a zâmbit. Nu mai avea nici un dinte al lui, dar purta
un colier de dinți de rechin lungi, ascuțiți și îngălbeniți.
— ¿El auto? am întrebat eu.
A ieșit din spatele tejghelei, și-a șters solzii de pe mâini cu marginile șorțului alb,
pătat cu sânge de pește, și mi-a întins mâna. I-am strânso stăpânindu-mi greața pe
care am simțit-o în gât.
— ¿El auto? am întrebat din nou.
— Ah, el auto, Si. Si señorita. Un moment. Așezați, așezați!

Am tras un scaun de plastic de sub o masă tot de plastic. A alunecat ușor pe


dușumeaua unsuroasă, iar eu l-am așteptat pe individ încercând să nu inspir prea
adânc.
— ¿Agua fría? a întrebat bărbatul
„Apă rece?“
— Nu, mulțumesc, am spus eu uitându-mă la paharul cu apă de care erau lipiți
solzi de pește. Doar el auto, por favor.
— ¿Permiso de conducir? a întrebat bărbatul.
Am scos permisul de conducere și i l-am dat. L-a studiat preț de o clipă.
— Nueva York, ¿eh?
— Si.
— Esa ciudad es muy grande.
— Sí. Este un oraș mare.
A scos niște chei din buzunarul șorțului și mi le-a dat.
— Nueve dolares pentru o noapte.
Am luat cheile și i-am dat o bancnotă de o sută de dolari, gândindu-mă că voi ține
mașina cel puțin zece zile.
— Pe-aici, a arătat el spre o ușă din spate. Por aquí.
Am intrat pe niște uși batante în bucătărie și am trecut pe lângă câțiva lucrători
scunzi, ursuzi și transpirați. De tavan erau atârnate pisici-de-mare, cu aripioare de
vreo 4 metri, puse la uscat, care arătau ca niște uriașe zmeie însuflețite. Pe mese
zăceau mici rechini cu boturile căscate, de parcă și-ar fi arătat surprinderea provocată
de faptul că fuseseră capturați. Șocați de inutilitatea dovedită a tuturor acelor dinți
zimțați.
În cele din urmă, am ieșit pe ușa din spate. Era doar o mașină acolo. Un Volkswagen
Beetle mic și roșu pe care am fost foarte fericită să-l văd.
— ¿Y Bueno?a întrebat omul arătând către mașină.
— Muy bien, am spus eu. ¿Usted sabe donde esta Casablanca? („Știi încotro este
Casablanca?), l-am întrebat în cea mai bună spaniolă învățată la liceu pe care mi-
am putut-o aminti.
— Por allí, a zis el arătând în lungul singurului drum care se zărea. La casa es
muy grande, y muy blanca.
A spus că era chiar pe drum și că era foarte mare și albă, iar eu mi-am imaginat că,
printre atâtea cuburi din ciment gri, nu aveam cum s-o ratez. Mi-am așezat rucsacul ud
pe scaunul de lângă mine și am băgat mașina în viteză. În vreme ce mă îndepărtam,
femeile de la cafenea au fluturat mâinile în semn de rămas-bun. Toate aveau pielea
arămie pe sub rochiile albe, cu broderii albastre și roșii, iar sandalele lor erau doar
niște fâșii de piele înfășurate pe degetele de la picioare și pe gambe, până sub
genunchi. Am zâmbit și am întors repede capul. Nu voiam să mă uit prea mult la ele
cum fluturau din mână după experiențele avute cu Sonali și Armand făcând același
gest.
Drumul spre Casablanca ar fi trebuit să se numească mlaștina spre Casablanca sau
nisipul spre Casablanca. Orice numai drum nu. Consta din întinderi mici și rare de
ciment intercalate cu brazde lungi de pământ, nisip și, ocazional, noroi. La început,
n-am putut găsi nici o logică la modul cum era făcut – de ce în anumite părți era ciment,
iar în altele nu? Dar, în vreme ce înaintam, am constatat că porțiunile asfaltate se aflau
mereu sub copaci, ca și cum muncitorii nu au fost dispuși să toarne ciment decât la
umbră. Nu puteam spune că-i condamnam. Era cald ca naiba în Yucatan. Erau cel
puțin patruzeci de grade la prima oră a dimineții.
Soarele care strălucea cu intensitate făcea ca drumul să pară vălurit și ireal, și de mai
multe ori am tras de volan pentru a evita ceva ce nu era acolo. Era ca și cum aș fi șofat
prin Sahara sau prin oricare alt loc în care nu exista nici un punct de reper. Mă
simțeam ca un personaj al lui Paul Bowles din The Sheltering Sky21. Era una dintre
cărțile mele favorite, și m-am întrebat dacă nu cumva era un semn rău.
În cele din urmă, drumul coti și intră într-o pădure unde era mai întuneric și mai
răcoare, iar eu n-am mai fost păcălită permanent de soare. Am oprit mașina și am scos
harta desenată de mână de către Sonali. Intram în pădurea semitropicală care
acoperea o bună parte din peninsula Yucatan.
În partea de jos a paginii era o mică săgeată. Pe partea cealaltă o foii era o notă scrisă
de Sonali. Cu scrisul ei de
mână minuscul, mă avertiza că pădurea tropicală era „locul cel mai neospitalier și greu
de străbătut fără un ghid“. Mi-am dat ochii peste cap și m-am întrebat de ce nu mi-a
comunicat prin viu grai această informație esențială înainte să plec din New York.
Drumul prin junglă (și, din nou, folosesc cuvântul „drum“ la modul generic) consta
din pământ umed sau pur și simplu noroi. Volkswagenul se înclina și se hurduca în vreme
ce trecea peste rădăcini de copaci imense, peste pietre și peste Dumnezeu mai știe ce. În
mod cert, nu era o mașină care să se înțeleagă bine cu jungla. Am mers cât de încet am
putut și mi-am apropiat cât de mult posibil capul de parbriz, pentru a anticipa
când avea să se producă următoarea zdruncinătură zdravănă. Era cumva ca și cum
aș fi fost într-un parc de distracții, pe o pistă concepută pur și simplu la întâmplare.
Nu aveam aer condiționat, și, cum mergeam cu geamurile deschise, țânțarii și alte
insecte total necunoscute mie au intrat fără nici o jenă în mașină și s-au agățat de
trupul meu ca niște autostopiști. Era greu să conduc când, la fiecare câteva secunde,
trebuia să omor ceva care îmi sugea sângele.
Mai rău decât noroiul și insectele era însă zgomotul. Efectiv îți spărgea timpanele.
Făcea ca gălăgia de pe 14th Street și din Union Square într-o seară de sâmbătă să
pară o stațiune de munte cufundată în liniște.
Am auzit maimuțe, sau cel puțin am sperat că sunt maimuțe, țipând ca apucatele
prin copaci. Păsări de un galben strălucitor, care zburau la joasă înălțime,
croncăneau ca nebunele în timp ce treceau razant prin fața parbrizului meu,
luptându-se pentru spațiu de parcă s-ar fi aflat pe o autostradă invizibilă care
traversa jungla. Bâzâiala constantă, zgomotul alb făcut de milioane de insecte era, sunt
sigură, echivalentul mexican al torturii cu picătura chinezească.
La un moment dat, cantitatea de insecte, păsări, rahat de maimuțe și de păsări care
cădea de sus a devenit atât de mare, încât am pornit ștergătoarele pentru a putea
vedea cât de cât în față.
Înțelegeam perfect de ce era nevoie de un ghid în pădurea tropicală, dar nu
pricepeam ce-ar căuta cineva aici.
Am oprit mașina. Am închis ochii și am tras adânc aer în piept. Conform hărții lui
Sonali, nu mă aflam chiar așa departe de Casablanca, aflată la vreo treizeci de
kilometri.
— Pot să fac asta! am spus cu voce tare. Sunt din New York. Am umblat singură,
noaptea, prin Lower East Side, pe vremea când era populată cu dealeri care vindeau
heroină, nu artă. Am urmărit fiecare episod din Northern Exposure22 și Men in
Trees23. Am citit chiar din scoarță în scoarță ghidul de supraviețuire în sălbăticie pe
care Kody mi l-a făcut cadou. Pot să fac asta.
Odată încrederea în sine revenită, am tras de câteva ori adânc aer în piept, am
pornit mașina și m-am afundat mai departe în junglă. Mă tot gândeam la junglă ca la o
junglă, dar nu eram pe deplin sigură dacă mă aflam într-o pădure tropicală ori chiar
într-o junglă. Ghidul de supraviețuire spunea că, în general, creșterea pădurii
tropicale este limitată din cauza cantității reduse de lumină solară, și că dacă, dintr-un
motiv oarecare, coroanelor copacilor sunt rărite, atunci lujerii, arbuștii și copacii mici
cresc foarte repede, creând o junglă în pădurea tropicală. Exact aceasta era situația în
care mă găseam. Eram într-un Volkswagen ce înainta printr-o junglă dintr-o pădure
tropicală. Ca o cutie într-o cutie dintr-o cutie, fiecare devenind tot mai mică și mai
îndepărtată de lumină.
În timp ce mă plesneam ucigând dintr-o lovitură pe puțin zece țânțari, am fost
surprinsă să văd în fața mea un băiețel. Stătea pe vine, uitându-se poate la o insectă
sau la un animal ori pur și simplu făcându-și nevoile. Era prea departe pentru a-mi da
seama.
Am apăsat claxonul pentru a-l atenționa că mă apropii. El a ridicat mâna, cu palma
îndreptată spre mine, pentru a-mi face semn să mă opresc. Nici măcar nu s-a deranjat
să-și ridice privirea. Nu părea nici temător, nici prea curios, ceea ce mi-a dat
sentimentul că era complet stăpân pe situație.
Am redus viteza de la opt kilometri pe oră la trei, ceea ce era primejdios din pricina
noroiului și a nisipului, și m- am îndreptat în direcția lui. În vreme ce mă apropiam,
am constatat că mai erau și alți copii. Aveau păr negru strălucitor și brațe tuciurii
și slabe în care strângeau copacii înșirați pe marginea drumului.
Era clar că băiatul nu avea de gând să se miște, așa că nu aveam de ales, trebuia să
opresc mașina. Din cine știe ce motiv necunoscut, inima îmi bubuia în piept. Am potolit-
o amintindu-mi că era un copil care nu avea mai mult de 1,20 metri și opt sau nouă ani.
Eu eram adultă. Aveam 1,73 metri și 55 de kilograme. Puteam categoric să-l dobor dacă
era cazul.
Am ieșit din mașină. Când picioarele mele au atins pământul junglei, am fost uimită
de mobilitatea lui. În mod cert, nu era pământ solid. Să mergi prin junglă semăna
puțin cu mersul pe o trambulină. Trebuia să-mi ridic mult genunchii la fiecare pas.
Prin comparație, mersul pe o plajă cu nisip semăna cu mersul pe ciment.
Băiatul stătea tot pe vine. Și-a dus degetul arătător la buze, făcându-mi universalul
semn „taci“. Eram atât de concentrată asupra micului său trup tuciuriu și nedumerită
de apariția lui ciudată în junglă, încât era cât pe ce să ratez creatura camuflată care se
afla în stânga lui – un șarpe uriaș, de culoarea pământului. Am inspirat, dar am uitat
să mai expir. Poate mă înșelam. Poate nu eram în stare să-l dobor pe puștiul ăsta de opt
ani, dacă era cazul.
Trupul șarpelui era încolăcit. Era atât de mare, încât inelele arătau ca niște
cauciucuri puse unul peste altul. Avea înălțimea a cel puțin cinci cauciucuri, aproape
cât băiatul de înalt. Trupul său se ondula în mișcări circulare lente, iar eu am sperat că
alea erau mișcări de contracție. Ceea ce ar fi însemnat că nu-i era foame, măcar atât.
Știam din cartea de la Kody că mă uitam fie la un șarpe-cu-clopoței, fie la un piton.
Imaginile din ghid erau niște desene de genul celor din dicționare, așa că îmi era greu
să-mi dau seama cu precizie. De fapt, nici nu conta cu adevărat. Amândoi erau
ucigători. Era vorba doar despre felul în care preferam să fiu ucisă – strangulată
sau otrăvită.
Am făcut un pas îndărăt, către mașină. Auzind sunetul scos de mine, șarpele și-a
ridicat capul gros de pe grămada de cauciucuri și a șuierat în direcția mea. Ca să
lămurim lucrurile, capul lui era mai mare decât al meu.
La auzul șuieratului, ceilalți copii s-au dat înapoi, afundându-se și mai mult în
pădure, simultan, ca la înot sincron.
Vederea limbii șarpelui m-a făcut să transpir abundent. Citisem că șerpii simt
mirosul cu ajutorul limbii, așa că am încercat să-mi relaxez glandele sudoripare.
Șarpele s-a uitat la mine cu ochii ca niște fante, și, pentru o fracțiune de
secundă, mi-a trecut prin minte imaginea lui Exley și a mâinilor sale albe.
Mi-am scuturat capul pentru a alunga imaginea, o mișcare total prostească, și am
auzit sunetul prevestitor al clopoțeilor.
Am rămas nemișcată și am încercat să nu bag în seamă sunetul. Șerpii-cu-clopoței
sunt niște hipnotizatori deosebiți. Dacă închizi ochii și asculți sunetul lor, îți vor veni în
minte amintiri din copilărie care te vor face să te simți ca un bebeluș, ademenindu-te să
adormi și apoi ucigându-te în cel mai mortal leagăn care a existat vreodată.
Am încercat să mă dau îndărăt, dar deja eram lipită de Volkswagen. Sunetul
clopoțeilor reverbera prin vegetația deasă din junglă, ca sunetul surround dintr-un
cinematograf. Efectul era același. Teroare amplificată prin sunet.
Glasul băiatului mi-a întrerupt cel mai intens moment de concentrare pe care l-
am trăit în viața mea.
— No se asuste. Mire los arboles, señorita, mire los árboles.
„Nu vă fie teamă. Uitați-vă la copaci, domnișoară, uitați-vă la copaci.“
Habar n-aveam la ce anume să mă uit, dar mi-am pironit privirea asupra copacului
care se afla cel mai aproape de mine.
— Suavemente, señorita, mire suavemente.
„Cu delicatețe, domnișoară, uitați-vă cu delicatețe.“
Habar n-aveam ce voia să spună „prin uitați-vă cu delicatețe“. Mi-am relaxat mușchii
frunții, ceea ce a presupus un efort considerabil dată fiind starea de încordare în
care mi se afla trupul, iar asta păru să-mi îmblânzească privirea.
— Intente olvidarse de la serpiente, y ella se olvidará también de usted, a
zis băiatul.
„Încercați să uitați de șarpe, iar el va uita de dumneavoastră.“
Mă străduiam din răsputeri să-mi aduc aminte spaniola pe care o învățasem trei
ani la liceu și mă rugam la Dumnezeu să înțeleg corect cuvintele copilului.
M-am uitat fix la ceea ce credeam că este un migdal, încercând să îmi alung șarpele
din minte. Am fost absorbită de coaja lui și uimită de șanțurile adânci și de crestăturile
din ea, unele suficient de mari pentru ca în ele să încapă mici pachețele. „Pachețele cu
ce?“ m-am întrebat. Ochii mei au devenit sticloși, iar mintea mea s-a contopit cu
arborele până când m-am simțit suficient de mică pentru a putea intra în interiorul
fisurilor. Cu toate că stăteam perfect nemișcată, trupul meu s-a îndepărtat de mine și s-
a îndreptat către copac. Înainte de a-mi da seama, mâinile mele au cuprins pomul.
Eram alături de toți ceilalți copii care îmbrățișau copacii.
Habar n-aveam cum ajunsesem dintr-un loc în altul, dar, înainte de a apuca să mă
gândesc, băiatul s-a năpustit asupra șarpelui și l-a înșfăcat de gât. L-a strâns cu putere.
Vedeam încordarea brațelor băiețelului. Când șarpelui i- au ieșit ochii din cap, copilul a
slăbit strânsoarea și i-a dat drumul. S-a ondulat în cerc, și s-a tot ondulat, încolăcindu-
se din ce în ce mai repede, până când forma i-a devenit neclară, ca un diavol tasmanian
sub formă de șarpe. Băiatul nu s-a clintit. Absolut deloc. Pur și simplu s-a uitat fix la
creatura din fața lui, reușind cu simpla privire să facă șarpele să se rotească în cercuri.
„Este șaman“, m-am gândit eu. „Un
vrăjitor înnăscut.“ Micul vrăjitor s-a
răsucit către mine.
— El árbol le salvó. Es un abuelo. Es muy viejo. Debe haberle caído
bien, o le habría entregado a la serpiente, para matarla y convertirla en
parte de la salva. Quizás habría salido major parada, a spus el.
„Copacul v-a salvat. Este un bunic. E foarte bătrân. Probabil vă place, altfel v-ar fi dat
șarpelui să vă omoare, ca să puteți deveni parte a junglei. Poate v-ar fi fost mai bine.“
M-am încleștat de copac în vreme ce băiatul și ceilalți copii s-au înghesuit în
mașină.
— Ce faceți? am întrebat eu încet, incapabilă să țip, abia reușind să-mi aud
propria voce.
— Se parece mucho al otro, a zis băiatul.

„Arată la fel ca
celălalt.“ Copiii au
chicotit.
„Care celălalt?“ am încercat eu să vorbesc. Nici un cuvânt nu mi-a ieșit din gură, însă
băiatul mi-a citit gândul.
— El blanco. El que parece que vive en una cueva, a spus el arătând spre mâna
lui.
„Cel alb. Cel care arată ca și cum ar locui într-o peșteră.“
M-am gândit la mâinile palide ale lui Exley. La asta se referea băiatul? Exley era
aici, în Mexic? Am vrut să-l întreb, însă nu am putut găsi cuvintele.
Băiatul mi-a scos portofelul din rucsac și l-a aruncat pe acesta din urmă spre locul
unde rămăsesem țintuită strângând în brațe copacul.
— Déle las gracias al abuelo árbol antes de irse. El la salvó, no yo, a zis
el.
„Mulțumiți-i copacului-bunic înainte de a pleca. El v-a salvat, nu eu.“
Apoi, a turat motorul și a pornit prin junglă manevrând Volkswagenul Beetle de
parcă ar fi fost un Porsche pe circuit.
Niciodată în viața mea nu mi-am dorit cu atâta disperare să văd un chip familiar.
Dacă Exley mi-ar fi apărut în fața ochilor, l-aș fi întâmpinat cu brațele deschise, fără
să-i pun nici o întrebare. În momentul acela, nu-mi păsa absolut deloc de cele nouă
plante, de Armand sau de spălătorie. Exley ar ști ce să facă. Ar ști cum să scăpăm de-aici.
Nimic din ce făcuse ori ar fi putut să facă nu era la fel de rău ca situația în care mă
aflam acum.
— David, i-am rostit eu numele, dar m-am oprit îngrozită de gândul că șarpele mai
putea fi încă în preajmă.
O oră mai târziu, tot nu eram în stare să dau drumul copacului. Era ceva mai presus
de un prag psihologic; eram fizic incapabilă să-mi desprind brațele.
— Dă-i drumul copacului, am spus eu. În curând o să se întunece. Trebuie să pleci.
Dă-i drumul copacului.
În cele din urmă, groaza de a fi singură în junglă noaptea a fost mai puternică
decât teama de șarpele-cu- clopoței, așa că mi-am desprins brațele. Mă dureau din
pricina amorțelii. Mi-am dat seama că strânsesem copacul cu toată forța, ore în șir.
Am auzit vocea băiețelului în minte. „De gracias el arbol de abuelo“, mulțumiți-i
copacului-bunic.
Fiind în situația în care eram, nedorind să-mi asum alte riscuri și nedorind să
enervez pe nimeni și nimic ce nu puteam vedea sau auzi, am îngenuncheat pe
pământul ud al junglei. Genunchii mei s-au afundat în putregaiul de pe jos, care era
dulceag și lipicios ca rahatul. Mi-am petrecut brațele în jurul bătrânului copac-bunic și
i-am mulțumit din suflet.
Mi-am luat rucsacul din noroi și mi l-am pus pe umeri. Când am auzit maimuțele
țipând în copaci, mi-am dat seama că reveneam la viață. Din momentul în care am
intrat în contact cu băiatul, fusesem înfășurată într-un straniu cocon de liniște
selectivă. Nu mai reușisem să aud altceva în afară de băiat și de șarpele-cu-clopoței.
Conform ghidului de supraviețuire, maimuțele din zonă erau fie maimuțe-
păianjen, fie maimuțe-țipătoare, iar eu trebuia să am grijă pe unde mergeam pentru
că, la fiecare câțiva metri, își lăsau nevoile să cadă din vârfurile copacilor. M-am simțit
îngrozită, cretină, idioată, proastă să umblu singură prin junglă, evitând rădăcinile
copacilor de pe pământ și rahatul maimuțelor ce pica din cer. Habar n-aveam ce
făceam, unde eram sau încotro mă duceam, iar acum harta desenată de Sonali
dispăruse împreună cu tuciuriul băiețel-vrăjitor.
Curgeau apele pe mine în timp ce mergeam. Bolta copacilor crea umbră, dar păstra
umezeala, făcând ca aerul să fie gros, umed și greu de inspirat ori expirat. Era ca și cum
aș fi încercat să inhalez ceva solid, nu un gaz. M-am gândit la cele două umidificatoare
pe care le cumpărasem pentru pasărea-paradisului sperând să reproduc astfel mediul
din junglă. Am râs sarcastic.
M-am simțit jenată că am rostit numele lui Exley într-un moment de panică. De ce el?
Eram furioasă și stupefiată, efectiv stupefiată, că o scurtă și romantică pasiune pentru
un bărbat, bazată exclusiv pe faptul că nu arăta ca un tip oarecare din New York, mă
adusese aici, în jungla Mexicului, singură, fără nici un prieten, fără mâncare, fără
mașină, fără busolă și total lipsită de protecție. Armand a avut dreptate. Eram proastă și
disperată. Singura întrebare era cam cât de proastă eram. Eram, oare, atât de proastă
încât să nu pot scăpa cu viață de-aici?
Am continuat să merg, punând un picior în fața celuilalt. Eram dureros de
conștientă că în zonă se aflau pantere, oceloți, jaguari, tigri, lilieci-vampiri, râși, șerpi-
cu-clopoței, șopârle, lei, pitoni și alte zeci de insecte, plante și animale primejdioase
și/sau otrăvitoare. Toate erau enumerate, pentru plăcerea lecturii, în Ghidul de
supraviețuire în sălbăticie și în junglă pe care mi-l dăduse Kody, cel pe care acum
îl consideram cel mai bun prieten de pe fața pământului, nu doar pentru că îmi
dăruise acea carte, ci și pentru că insistase s-o citesc înainte de plecare.

20 Marcă a unor produse de curățat toaleta care fac ca apa să fie albastră. (n.tr.)
21 O poveste despre trei călători americani care rătăcesc prin orașele și deșerturile

din Africa de Nord, după cel de-al Doilea Război Mondial, Sky Sheltering explorează
limitele umanității atunci când omul ia contact cu pustietatea insondabilă și cu
cruzimea impasibilă a deșertului. (n.tr.)
22 Serial american de televiziune în care este vorba despre un medic din New York, dr. Joel

Fleischman, care e trimis să lucreze într-un excentric orășel din Alaska. A fost difuzat
și în România, cu titlul Doctor în Alaska. (n.tr.)
23 Men in Trees („ Bărbați în copaci“) este un serial de televiziune american a cărui

acțiune se desfășoară într-un orășel din Alaska, personajul principal fiind antrenorul
Marin Frist, care are parte de o mulțime de ghinioane în relațiile sale amoroase.
(n.tr.)
Luna Maria

Luna are două forme de relief distincte: Highlands, care este foarte veche, și
Maria, care e mai tânără și mai domoală. Maria este reprezentată de mările
lunare formate în craterele de impact de pe suprafața Lunii, însă nu asta este cea
mai interesantă caracteristică a lor. Mult mai fascinate sunt numele pe care
astronauții și fizicienii le-au găsit pentru Maria. Acestea includ: Marea Liniștii,
Marea Seninătății, Marea Fertilității, Marea Furtunilor, Marea Păcii și Marea
Norilor. Cum de Luna s-a ales cu niște nume atât de romantice și pline de
imaginație, în vreme ce Pământul are parte de Marea Neagră, Marea Roșie,
Marea Nordului și Marea Baltică?

Mergeam de ore întregi, când am văzut o poieniță în fața mea. Am fost surprinsă că
am avut atâta energie cât să fug spre ea, dar am făcut-o cu toate că tocul unui pantof
aflat în rucsac mă lovea și intra în spinarea mea la fiecare pas.
Poienița s-a dovedit a fi mai mult decât puteam spera. Era un loc de campare
abandonat, pe o frumoasă plajă cu nisip alb. Mi-am smuls rucsacul de pe umeri și l-am
târât în urma mea, către ocean. Cu toate că eram în continuare complet dezorientată și
rătăcită, n-o să uit niciodată plăcerea de a fi scăpat de jungla de nepătruns, rece,
întunecoasă și insuportabil de apăsătoare din spatele meu.
Într-o singură clipă, ieșisem dintr-o lume de un verde-închis, aproape neagră,
și intrasem într-una de un albastru ce strălucea în lumina soarelui. Era așa cum
îmi imaginam că era nașterea.
Peninsula Yucatan e un loc unde se întâlnesc două ape: Oceanul Atlantic și Marea
Caraibilor. Acolo unde intrau în coliziune, scena arăta de-a dreptul sălbatică. Am stat
pe țărm și am privit cum valurile se ridicau la stânga și la dreapta mea, ciocnindu-se
unul de altul, creând o masă de apă albă, care nu urma nici un tipar, nu avea nici o
direcție, nici o curgere clară. Am avut dintotdeauna convingerea că Marea Caraibilor
este calmă și blândă, iar Atlanticul e rece și zgomotos, dar, din câte îmi dădeam
seama, în Yucatan ambele ape erau la fel de violente.
Patru corturi de bambus sfâșiate de vânt erau aliniate la marginea apei. Mi-am
imaginat că, la un moment dat, plaja fusese mult mai lată. Nimeni în toate mințile n-
ar fi amplasat corturile atât de aproape de apă.
M-am simțit norocoasă că le găsisem, căci era evident că, în șase luni, aveau să fie
distruse cu totul, luate de apă. Am intrat într-unul dintre ele. Pe jos era nisip, dar exista
un hamac mai jerpelit cu o plasă albă contra țânțarilor. M- am simțit bine știind că și alți
oameni fuseseră în cort. Am pus rucsacul în hamac și l-am deschis pentru a vedea ce mă
lovise în spinare. S-a dovedit că era o pereche de pantofi roșii, cu vârful decupat.
M-am cutremurat de râs. Îi împachetasem cu o seară înainte să plec din New York,
gândindu-mă, din confortul locuinței mele, în vreme ce stăteam întinsă în pat, cu
gălbenelele lui Sonali sub mine, la excursia pe care urma să o fac, imaginându-mă
dansând pe mesele din barurile de pe Riviera mayană.
Am lăsat pantofii să cadă pe podeaua cortului și i-am îngropat cu piciorul în nisip –
cu destulă înverșunare, aș putea adăuga –, iar apoi am scos o forfecuță de unghii din
rucsac și am tăiat plasa de țânțari care acoperea hamacul. Știam că avea să-mi fie utilă
când aveam să revin în junglă.
Eram mai extenuată decât îmi imaginasem vreodată că pot fi. Când amurgul de un
verde limetă – o culoare pe care mi-a trebuit o veșnicie să accept că o poate avea
înserarea – a semnalat venirea nopții, m-am întins în hamacul din cortul de bambus,
cu rucsacul sub cap și cu trupul învelit cu plasa pentru țânțari.
Am adormit repede, dar somnul n-a durat mult. Lumina lunii era insuportabilă: o
propoziție pe care n-am crezut vreodată că aveam să o gândesc, o senzație pe care n-
am crezut niciodată că aș putea-o avea. Fără clădiri în jur și fără nici un fel de lumini,
luna era la fel de strălucitoare ca soarele. A strălucit toată noaptea printre șipcile
de bambus rupte. Oricum mă răsuceam, nu puteam să-mi feresc ochii de lună. Într-un
final, mi-am pus o pereche de ochelari de soare, dar, fiindcă țânțarii bâzâiau
necontenit în jurul meu, am renunțat și am ieșit pe plajă.
M-am îndreptat către ocean. În lumina lunii, am văzut pești argintii chiar sub
suprafața apei. Am adormit pe plajă. Probabil m-am lăsat pur și simplu să cad pe
nisip și am dormit. M-am trezit cândva în toiul nopții, fiindcă un tatu mi se târa pe
picior. Era inofensiv, dar, câh, cu spinarea acoperită de o pojghiță osoasă și cornoasă,
arăta de parcă ar fi venit direct din Jurassic Park. Mi-a lăsat o dâră de mâzgă pe
gambă.
La prima lumină a zorilor, am întors spatele oceanului și am privit soarele
ridicându-se deasupra junglei. Papagalii țipau, iar copacii s-au trezit la viață când
maimuțele au început să le scuture crengile pentru a desprinde fructele. Pământul a
duduit la căderea nucilor de cocos și a fructelor de mango. S-au stivuit una peste alta în
grămezi atât de uniforme, de parcă erau o etalare a produselor într-un magazin
alimentar de lux. Iar apoi au dispărut la fel
de repede când sute de maimuțe au coborât din copaci, luându-și fiecare porția de
bunătăți. Ca să fiu sinceră, scena nu m-a speriat deloc. A fost ca în oricare sâmbătă după-
amiaza pe Canal Street, când mii de turiști vânau reducerile de la Fendi și de la Prada.
După ce maimuțele au dispărut, m-am tratat cu niște mango răscoapte, resturile
care nu erau îndeajuns de bune pentru localnici.
M-am întors la ocean pentru a mă spăla. Sarea mi-a înțepat fața. N-am știut că pielea
îmi era atât de iritată. Mi- am pus rucsacul pe umeri și, cu plasa de țânțari înfășurată în
jurul meu ca o rochie de mireasă, am intrat din nou în junglă. Conform hărții lui Sonali,
pe care acum o consultam din memorie, nu puteau fi mai mult de douăzeci și cinci de
kilometri până la Casablanca, poate chiar cincisprezece. Nu puteam să-i învinovățesc
pe Sonali și pe Armand pentru această distanță – cu mașina, ar fi fost floare la ureche.
Dacă însă trebuia să mergi pe jos, altfel stăteau lucrurile.
Cicadofite24

Vă considerați în vârstă? Cicadofitele sunt singurele ființe de pe Pământ care


au rarul privilegiu de a fi supraviețuit de-a lungul a două sute de milioane de secole
ale istoriei. Comparând fosilele de cicadofite recent descoperite cu plantele
existente astăzi, constatăm că s-au schimbat foarte puțin în tot acest timp, ceea ce
le conferă onoarea de a fi considerate dinozauri în viață. Pentru a duce acest gând
un pas mai departe, indiferent ce cataclism a dus la uciderea dinozaurilor – sau
poate că o cometă s-a izbit de pământ–, acesta nu a afectat deloc populația de
cicadofite. Niște viețuitoare foarte rezistente, nu-i așa?

Nici nu intrasem un metru în junglă, când, cu coada ochiului stâng, am perceput o


mișcare. M-am răsucit tocmai la timp pentru a vedea cum se închid florile-lunii. Petalele
albe strălucesc în lumina lunii și se închid cum mijește de ziuă. Am înghețat fascinată,
privind cupele florilor de peste treizeci de centimetri diametru – dimensiunea unei
farfurii – închizându-se simultan, precum sute de uși care se trântesc. Întotdeauna
m-am gândit că florile sunt nemișcate și frumoase. A fost ciudat să văd imaginea
neclară din cauza mișcării autogenerate.
Sonali pomenise de florile-lunii. Mi-a spus că, dacă întâlnesc vreuna, să n-o tai și nici
să n-o scot din pământ. Mi- am amintit cuvintele ei exacte: „Lujerul florii-lunii este
cordonul ombilical care le leagă pe toate femeile de Lună. Ia aminte la plante precum
acestea, care sar la tine în lumina lunii și pe care, ziua, le ignori în favoarea altora
mai țipătoare, mai vibrante. Sunt de gen feminin. Te vor ajuta să-ți tămăduiești părțile
femeiești care ți-au fost rănite“.
Mi s-a părut ciudat să o pot cita pe Sonali cu o asemenea acuratețe. Nu o
cunoscusem de mult timp, însă toate vorbele ei mi se întipăriseră perfect în minte.
După ce ultima floare a lunii s-a închis, am plecat mai departe. Jungla nu semăna
deloc cu pădurile din statul New York prin care mă plimbasem. Era mult mai deasă, și,
pe măsură ce intram tot mai adânc în ea, lumina soarelui era tot mai mult blocată de
coroanele bogate ale copacilor.
Era atât de întuneric, încât trebuia să-mi mijesc ochii în miezul zilei pentru a nu
mă împiedica de rădăcinile acoperite cu frunze și groase cât coapsele unui bărbat sau
pentru a nu confunda capul vreunui piton cu o piatră pe care să calc.
Asta am urât cel mai mult în junglă – fiecare pas era înșelător. Trebuia să fiu la fel de
extrem de în alertă ca pe vremea când mă prosteam încercând cocaina, în facultate. Iar
rezultatul, o extenuare copleșitoare, era la fel de rău.
Rucsacul era destul de greu. Îmi rănea umerii, alunecând înainte și înapoi pe pielea
udă de sudoare, oricât de tare strângeam curelele în față. Am blestemat-o pe Sonali că
nu mă avertizase să-mi iau o lanternă ca să văd pe unde să pășesc prin întuneric. L-am
blestemat pe Armand că a plecat în Mexic fără mine. Iar apoi, l-am blestemat pe Exley
pentru absolut totul. A fost plăcut să zbier dis-de-dimineață.
M-am oprit un moment, ca să-mi scot telefonul mobil. Am vrut să mă uit la cele trei
fotografii pe care le aveam salvate, să simt puțin gustul de acasă înaintea unei lungi zile
în care trebuia să merg pe jos. Una era o poză cu Kody mâncând o brioșă cu o mână și
ținând o stafidă în cealaltă. Alta era cu Exley curățând pământul de pe dușumeaua
locuinței mele, fotografie pe care intenționam s-o șterg imediat. Iar ultima
înfățișa frumoasa mea pasăre a paradisului, cu toate că, în clipa aceea, nu aveam
nici un chef să mai văd ceva verde.
Când am băgat mâna în buzunar, am simțit telefonul umed și lipicios. L-am scos și am
văzut că se prelingea ceva pe el. Nu îmi imaginam cu adevărat că avea să funcționeze.
Știam că nu existau antene de telefonie în junglă, dar nici nu mă așteptam să se fi
corodat. Cu degetele transpirate, am îndepărtat capacul compartimentului în care se
afla bateria și am văzut că de-acolo se prelingea ceva: acidul bateriei, care rodea
telefonul. M-am gândit la Geoff Counsul ridicându-și telefonul și numindu-l „noua
natură, un dispozitiv fără slăbiciuni, cu termen de valabilitate nelimitat“. Ce tâmpit.
Noua natură n-a supraviețuit nici măcar o zi în junglă. Vechea natură a dat gata
noua natură.
Am bătut din picior, un gest care era de fapt periculos și prostesc, dar eram furioasă
pe tot ce se afla în această mlaștină împuțită și care putrezea din pricina căldurii și a
umidității. Pe tot! Mi s-a părut incredibil de dificil să-mi arunc telefonul. Bine, întâi mi-
am luat rămas-bun de la el, iar apoi l-am azvârlit. Am avut grijă să-l arunc suficient de
departe pentru a nu deranja eventualele creaturi care pândeau prin preajmă.
Am tras adânc aer în piept și m-am calmat. Nu-mi mai permiteam alte ieșiri
nervoase ori bătăi din picior – și nici să mă pun pe aruncat obiecte. Așa stau lucrurile în
junglă. Devenisem dintr-odată foarte grijulie. Tot ce-mi doream era să scap de-acolo
fără să strivesc ceva, fără să mă așez pe ceva și fără să acopăr cu piciorul, din greșeală,
casa vreunei creaturi.
După vreo cincisprezece sau douăzeci de minute de mers, părul și hainele îmi erau
ude leoarcă. Nu ude ca după o oră petrecută la sală, ci atât de ude, încât, dacă le storceai,
se forma o băltoacă. Să merg prin pădurea tropicală era ca și cum m-aș fi strecurat sub
un duș fierbinte care curgea din propriul trup.
Tocmai mă întrebam de unde era atât de multă apă în corpul meu și dacă mai
rămânea ceva pentru activitatea celulară necesară vieții, când am văzut o gloxinia
chiar în fața mea. Pentru prima dată, am văzut partea bună a faptului că eram atât
de vigilentă.
Gloxinia era singura plantă din cele nouă pe care Exley o văzuse vreodată. Era cea
despre care îmi vorbise cu ocazia întâlnirii noastre, la restaurant. Era de
neconfundat, cu flori ca niște clopoței, de un violet intens. Sinningia speciosa.
Legendara plantă a dragostei la prima vedere.
Am privit-o cu atenție, întrebându-mă dacă putea fi semn rău că eram singură când
am văzut-o întâia oară. Mi- am dat jos rucsacul și m-am aplecat pentru a scoate planta
din pământul junglei. Am tras cu blândețe de tulpină, pentru a descoperi unde încep
rădăcinile, dar acestea erau lungi și pătrunseseră adânc în sol. Am urmărit traseul lor și
am constatat că șerpuiau pe sub rădăcinile groase și grele a ceea ce părea a fi un
cocotier sau un eucalipt.
Am îngenuncheat lângă plantă și am frecat petalele florii între degetul mare și
arătător, pentru a mă asigura că era gloxinia. Erau la fel de moi ca o veche și ponosită
catifea de pe o sofa victoriană.
Mi-am scos din rucsac forfecuța de unghii, un mic truc pe care îl învățasem de la
Armand pentru a desprinde altoiuri, și am pipăit tulpina ca să găsesc un loc bun unde
să tai. Armand mă învățase să nu tai niciodată sub locul unde frunzele, florile și noile
tulpini se desprind din tulpina principală. Mi-a zis să închid ochii și să caut
protuberanțele care indicau o nouă creștere, iar apoi să tai între ele, deasupra locului
din care deja creșteau altele. N-aveam de gând să închid ochii, dat fiind locul unde mă
aflam, dar am pipăit tulpina până când am găsit o porțiune potrivită pentru a tăia.
— Nu te clinti un milimetru, nici măcar nu-ți ridica privirea, altfel o pățești!

Am înghețat la auzul vocii bărbatului care vorbea engleză cu accent spaniol. De


când începuse nebunia cu plantele, avusesem parte de suficiente consecințe
dezastruoase pentru a nu-mi asuma nici un risc. M-am holbat la un vierme care săpa cu
furie în pământ, lângă piciorul meu, la fel de speriat cum eram eu de bărbatul pe
care nu-l puteam vedea.
— Acum, lasă-ți foarfeca să-ți alunece
de pe deget. Am făcut întocmai cum
mi s-a zis.
— Ridică-te. Saltă-ți trupul folosindu-te de mușchii coapselor. Nu-ți mișca
picioarele, altfel ți le găuresc pe amândouă. Și îți promit că n-o să le mai poți folosi
niciodată.
Din poziția ghemuită în care mă aflam, mi-am împins trupul în sus cu ajutorul
forței mușchilor coapselor. Gândul de a fi împușcată în picioare m-a ajutat în mod
categoric. Mi-am ridicat brațele în lateral, cu degetele răsfirate, pentru a-i arăta că
nu aveam în mâini nimic cu care să-l lovesc. Era uimitor ce învățasem din filmele de
acțiune pe care le îndrăgeam. Chiar știam ce să fac pentru a nu fi ucisă.
Nu era nimeni în preajmă. Nimeni care să poată auzi un foc de armă. Nimeni care să
mă poată auzi dacă strigam după ajutor. Trebuia să mă pregătesc, aveam să fiu la mila
acestui bărbat. Era mult mai rău decât să fii jefuit în New York. Nu avea să fie ceva de
genul dă lovitura și fugi. Acest om nu-mi voia banii, fiindcă mi-ar fi luat pur și simplu
rucsacul și ar fi plecat. Mă dorea pe mine. Era cea mai cumplită situație în care mă
puteam afla. Nu exista nici un capitol pentru așa ceva în Ghidul de supraviețuire în
sălbăticie și în junglă.
— Bine, a spus el. Ridică-ți ochii. Doar ochii, nu și capul,
și uită-te la mine. Mi-am ridicat ochii fără să-mi
clintesc capul.
Avea îndreptată spre mine o pușcă de vânătoare imensă și era cel mai frumos
bărbat pe care îl văzusem vreodată. Cele două lucruri erau atât de distonante, încât
creierul meu nu știa ce avea de făcut cu aceste informații. Nu știam dacă să mă
concentrez asupra morții mele. Sau asupra frumuseții lui.
Avea părul negru, ondulat și strălucitor, pielea bronzată și un trup musculos perfect
vizibil de sub tricoul ud de transpirație. E amuzant cum instinctul de împerechere s-a
manifestat în ciuda faptului că aveam o armă îndreptată spre mine.
A ridicat țeava puștii și a tras un foc spre bolta copacilor. Mii de ființe și-au luat
zborul simultan, ca o cascadă tumultoasă de animale, păsări și insecte care se
îndepărtau de locul în care mă aflam eu. Apoi s-a apropiat repede de mine, m-a ridicat
cu brațul liber și m-a lăsat jos un metru mai încolo. A înfipt gura puștii în solul moale
al junglei.
— Îmi pare rău, a zis el. Am fost nevoit să fac asta. Erai pe cale să
calci pe o cicadofită. Am privit în jos.
— Se afla chiar în spatele tău. La mai puțin de trei centimetri de călcâiul tău. Este o
plantă extrem de rară, și ai fi zdrobit-o încercând să scoți gloxinia din pământ. Am
încercat să te fac să rămâi nemișcată în singurul mod care mi-a venit în minte. Dacă ți-
aș fi cerut pur și simplu, te-ai fi mișcat. Chiar și un centimetru ar fi fost suficient
pentru a nimici cicadofita.
— Cine ești? am întrebat fără să-mi ridic privirea spre el.
— Diego. Sunt un prieten al lui Sonali și al lui Armand de la Casablanca.
Am înghețat. M-am gândit că îngheț cam des în această junglă care era cel mai
fierbinte loc în care mă aflasem vreodată.
— Sonali i-a spus lui Armand că sosești. Fiindcă n-ai apărut, m-a trimis aici, să te caut.
Nici eu nu sunt încântat de asta.
— Oh!
— Crede-mă, asta nu-i o plantă oarecare. Nu ți-aș fi făcut așa ceva dacă n-ar fi fost
foarte specială. Este o plantă
pe cale de dispariție, așa că era extrem de important să nu calci pe ea. Există de foarte
mult timp. De două sute de milioane de ani. Din Jurasic. Mulți oameni caută această
plantă. Le scot din pământ și le vând pentru niște sume care reprezintă mici averi.
Cicadofitele își trăiesc zilele având mari prețuri puse pe capul lor. Nici nu-mi pot
imagina ce înseamnă asta pentru ele.
Mi-a zâmbit, iar dinții lui aveau aceeași culoare albă ca a florilor-lunii. N-aveam de
gând să mă las atrasă de un alt bărbat sexy care se pricepea la plante. Cu atât mai
puțin de unul care avea îndreptată o pușcă spre mine.
— Sunt cu adevărat surprins că m-ai condus spre această plantă, a spus el. Îți sunt
recunoscător pentru asta.
— Oh! a fost singura replică pe care am putut-o rosti.

— Am văzut niște cicadofite perfect fosilizate, a zis el îngenunchind lângă plantă. Dar
este incredibil să vezi una în viață. Mulțumesc!
— În regulă, am spus eu rostind cel de-al doilea cuvânt care mi-a trecut prin
minte.
— Nu zice asta până când nu înțelegi cu adevărat despre ce-i vorba. Nu e o dovadă
de înțelepciune. Vreau să asculți ce-ți spun. Cicadofitele sunt – și au fost întotdeauna –
perfect adaptate la mediul în care trăiesc. Așa au fost făcute să fie. Câte lucruri pe lumea
asta au fost astfel făcute? Cele mai multe specii supraviețuiesc câteva mii de ani, în cel mai
bun caz, înainte să dispară dintr-un motiv sau altul. Această plantă a supraviețuit
două sute de milioane de ani. A supraviețuit erelor glaciare, cometelor care s-au izbit
de Pământ și furtunilor de nisip. Evenimentele care au ucis toate celelalte viețuitoare
n-au reușit să distrugă această plantă. Și niciodată n-a trebuit să se schimbe. N-a
trebuit să crească mai înaltă sau să capete aripi ori aripioare, ori picioare, ori plămâni.
N-a trebuit să evolueze. Este cu adevărat remarcabilă. E perfectă exact așa cum
este.
— Așa a fost făcută să fie, nu?

— Cicadofita este una dintre cele nouă plante, știi? Una dintre cele pentru care ai
venit până aici. Alături de gloxinia. Te-ai aflat între două dintre cele nouă plante și ai
fost cât pe ce să le ucizi pe amândouă. A râs potolit, cu capul dat pe spate și cu părul
negru, strălucitor căzându-i pe umeri. Ai fost cât pe ce să le distrugi, dar tot tu ai fost și
cea care le-a găsit. Armand a avut dreptate, ești o femeie ciudată.
— Armand nu mă cunoaște foarte bine, așa că nu aș lua de bune afirmațiile lui.
— Oh, dar te cunoaște. Te-a descris perfect. A spus că ești cea mai norocoasă
persoană pe care a întâlnit-o. Și a avut dreptate.
— Serios? Crezi că sunt norocoasă? Mă aflu în mijlocul sălbăticiei. De tot ce am s-a
ales praful. Mașina mi-a fost furată, telefonul mobil s-a dezintegrat în fața ochilor mei,
n-am nici o hartă, nici bani, nici slujbă și am fost la un pas de a fi împușcată. Pe ce lume
toate astea s-ar putea numi noroc?
— Ai găsit două dintre cele nouă plante în mai puțin de-o săptămână.
Aflasem deja, cât de dur se putea, că era inutil să discuți rațional cu oricine avea de-a
face cu aceste plante. Am lăsat baltă discuția despre norocul meu.
— Deci spui că această cicadofită este una dintre cele nouă plante?
— Da. Și este singura suculentă.
M-am simțit cuprinsă de extaz. Nu pentru că găsisem singura plantă suculentă, ci
fiindcă era posibil să plec din Mexic mai repede decât crezusem. Se părea că nu avea să
fie atât de dificil să găsesc plantele. Dădusem peste două dintre ele fără ca măcar să le
caut.
— Ce știi despre plante? l-am întrebat.

Cu cât aflam mai multe, mi-am imaginat, cu atât aveam să mă întorc mai repede în
patul meu din Manhattan, strângând cu aspiratorul gălbenelele, fumând marijuana
împreună cu Kody și uitând de toate astea.
— Știu că provin din Mexic, de la indienii mayași. Sau, cel puțin, povestea vine de la ei.
În timp ce vorbea cu mine, Diego își ținea pușca de vânătoare de-a curmezișul
pieptului. Părea mândru și, brusc, foarte mayaș.
— Ești mayaș?

— Nu. Sunt huichol25, dar m-am născut în Yucatan. În patria mayașilor.


— Ce altceva mai știi despre plante?

— Știu că acela care reușește să găsească toate cele nouă plante și să le pună laolaltă
într-o cameră va avea tot ce-și dorește. Iar cel care le tulbură nu va avea absolut nimic.
Mayașii credeau că plantele semnifică fertilitatea – asta probabil pentru că-și doreau
copii care să-i ajute cu recoltele. Aceștia creșteau plantele pe o insulă izolată, numită
Isla Mujeres, adică Insula Femeilor, pe limba ta. Astăzi, insula este asediată de turiști și de
magazine care vând pături mexicane și piñatas. Dar, în vremurile străvechi, singurii
oameni care aveau voie să pună piciorul pe insulă erau vracii ori șamanii plantelor.
Odată cu trecerea timpului, plantele au ajuns să simbolizeze mai mult decât fertilitatea.
Simbolizează abundențe de tot felul.
— Dar de ce nouă? am întrebat eu doar pentru a vedea dacă explicația lui se
potrivește cu cea oferită de Exley și de Armand.
Nu că aș fi fost paranoică.
— Felul în care eu mă gândesc la ele... Și te rog să-mi scuzi engleza... Mă gândesc că
reprezintă cele nouă forme ale abundenței: libertatea, sexualitatea, averea, puterea,
magia, iubirea, imortalitatea, aventura și cunoașterea. Dacă reușești să găsești plantele
și să le pui laolaltă, atunci vei avea toate cele nouă lucruri pe care oamenii și le doresc
cel mai mult.
Era cumva liniștitor să știu că toți trei bărbații aveau aceeași poveste.
— Oamenii le vor fura de la tine sau chiar te vor ucide pentru a-ți lua cele nouă
plante.
— Da, am mai auzit asta. Însă bărbatul care mi-a zis așa ceva credea că cele nouă
plante sunt doar un mit.
— Bărbatul care le-a furat de la Armand?
— Da.
— Ți-a zis că sunt doar un mit înainte sau după ce le-a furat?
— Înainte.
— Și totuși, și-a riscat libertatea furându-le. Dacă ar fi fost prins, ar fi ajuns la
închisoare. Crede-mă, un bărbat nu dorește niciodată să ajungă la închisoare dacă poate
evita asta. Acel om credea că puterea plantelor este reală. Cel puțin credea suficient
încât să considere că merita să-și riște libertatea.
— Dar cicadofita? Cărei dorințe îi este atribuită?

— Cicadofita a realizat ceea ce oamenii n-au izbutit. Trăiește pe Pământ


dintotdeauna. În limba mea, sunt numite plante-vampir. Este planta imortalității,
una dintre cele mai arzătoare dorințe dintre cele nouă.
— Armand crede că oamenii iubesc moartea.

— Eu cred că, atunci când, copii fiind, oamenii își dau pentru prima dată seama că
vor muri, moartea îi sperie atât de mult, încât încetează să se mai gândească la ea.
Inventează un mit. Mitul imortalității. În secret, oamenii cred că vor trăi o veșnicie.
Oamenii sunt nemuritori exact până în clipa în care mor. N-au capacitatea de a iubi ori
de a urî moartea. Ei nu cred deloc în moarte.
— Deci am fost pe cale să omor planta imortalității. Asta îmi sună ca un oximoron.
— Ah, dar, vezi tu, am apărut eu, așa că n-ai făcut-o. Și asta-i în firea acestei plante.
Este norocoasă, și așa a fost întotdeauna.
— Deci și eu, și planta suntem norocoase.
— Da. Tu n-ai fost împușcată, iar ea n-a fost strivită.
— Dar gloxinia?
— Gloxinia este planta dragostei la prima vedere, așa că li se potrivește perfect
oamenilor
— Cum așa?

— Noi, oamenii, suntem o specie foarte ciudată. Nu ne place să facem nici un efort
pentru iubire. Credem că dragostea e reală doar dacă ne apucă precum o boală bruscă.
Precum gripa. Când oamenii se îndrăgostesc treptat, o pun mereu la îndoială. Așa că
gloxinia furnizează dragoste la prima vedere. Exact așa cum își doresc oamenii să fie.
— De unde știi care sunt cele nouă plante? Credeam că este imposibil să le cauți. Că
plantele găsesc persoana, nu invers.
— Acest lucru este adevărat pentru majoritatea oamenilor. Dar noi doi avem un
mare avantaj. Îl avem pe Armand. El este păstrătorul celor nouă plante. Știe care
sunt acestea.
— Deci nu trebuie cu adevărat ca plantele să găsească persoana.
— Corect. Armand trebuie să găsească persoana.
— Care sunt celelalte șapte plante?
— Hai să le scoatem din pământ pe astea două și să pornim la drum înainte de a se
înnopta. Nu este ușor să mergi noaptea prin junglă.
— Nu mi-am dat seama că aici există vreo diferență între noapte și zi, am zis eu
mijindu-mi ochii pentru a putea zări ceva în întuneric.
Diego se aplecă pentru a scoate gloxinia cu tot cu rădăcină. Privindu-l cum stătea
în genunchi, aplecat peste plantă, am simțit o nevoie inexplicabilă, aproape
incontrolabilă, de a-l atinge. Eram la câțiva centimetri de trupul lui, privindu-l cum săpa,
alternativ trăgându-le și îndepărtând cu blândețe pământul de pe rădăcini. Era
concentrat să scoată planta din pământ și mai că uitase că mă aflam și eu acolo.
În general, eram o persoană foarte calculată, așa că n-am fost sigură ce să fac cu
aceste simțăminte pe care le trezea în mine Diego. Mă gândeam cum aș putea să-i
ademenesc mintea, să-i atrag atenția fără să întind mâna și să-l ating.
— Îți plac florile-lunii? l-am întrebat eu. Azi-dimineață am văzut unele care s-au
închis la prima rază de lumină. El încetă să mai sape.
— Cât de departe?
— Nu prea departe. Poate la vreo zece minute de mers înapoi spre plajă.

— Du-te și ia un altoi, dar taie-l cu grijă. Nu tăia lăstarul


viței. Taie frunza. Nu la asta mă gândisem.
— Nu vreau să mă duc singură acolo. Vom avea de mers toată noapte. O să vedem
altele mâine-dimineață.
— Și floarea-lunii este una dintre cele nouă plante. Te lasă s-o vezi chiar înainte de a se
închide. Te-a așteptat și ți s-a arătat. Ți s-a dezvăluit. A avut încredere în tine. Trebuie
să te duci și s-o iei. Nu altă floare a lunii, ci pe aceea.
— Bine. Dumnezeule! O să iau floarea-lunii. Acea floare a lunii.

— Nu înțelegi, a spus Diego. Până acum, lucrurile au decurs extraordinar de bine


pentru tine. Ai două din cele nouă plante, iar în curând vei avea și frumoasa floare a
lunii, aducătoarea de copii, planta procreării și a fertilității, cea mai pur feminină
dintre toate plantele. Ai noroc că Armand m-a trimis pe mine să te găsesc. Oricare alt
bărbat, văzând de ce ești capabilă, ar fi dorit să te țină aici, în junglă, și să fie cu tine
mereu. Du-te și ia floarea-lunii, ca să putem pleca de-aici.
S-a uitat la mine cu ochi deopotrivă duri și blânzi. M-am simțit derutată. Spuneau da
și nu în același timp. M-am uitat la el și puternica atracție sexuală m-a făcut să-mi doresc
să îl ating atunci și acolo. Nu mă puteam abține. M-am apropiat, însă el și-a întins
brațul și a ridicat palma în fața mea, pentru a mă opri.
— Nu. Tu ai găsit două plante foarte puternice. Planta dragostei la prima vedere și
planta fertilității feminine, floarea-lunii. Atracția către mine va fi puternică, uneori
chiar insuportabilă. Va trebui să încerci să i te împotrivești,
amintindu-ți că nu mă cunoști.
— Nu vreau să te cunosc. Vreau să te ating.
Propriile cuvinte îmi părură străine. Am încetat să vorbesc și am încercat,
pentru binele lui Diego, să mă stăpânesc.
El nu m-a ajutat deloc.
— Știu cum te simți. O simți din creștetul capului, a zis el ridicându-și mâna undeva
deasupra capului meu. O simți peste tot până aici, a spus el, mâna lui trasând o linie
dreaptă în fața trupului meu, care s-a terminat între picioarele mele, fapt ce n-a
îmbunătățit cu nimic situația. Ce simți acum este efectul florii-lunii.
— Nu este. Ești tu. Pe tine te simt.

— Du-te îndărăt și ia-o, altminteri n-o să te elibereze niciodată. Vei ajunge să simți
asta pentru mine tot restul vieții tale.
M-a alungat.
— Nu te-ai încins în tricoul ăla ud leoarcă?
am întrebat eu. El a râs.
— Du-te! Acum. Du-te și ia floarea-lunii înainte să mă răzgândesc și să profit de
tine.
— O singură atingere?
— Bine, a spus el. O îmbrățișare.

Trupul îi era solid. Mi-am vârât nasul în scobitura gâtului său. Se adunase ceva
sudoare acolo și mirosea a ulei de bronzat din nucă de cocos. M-am desprins de el
pentru că, altfel, m-aș fi făcut de râs.
— Bine? a zis el.
— Bine.
— Du-te!
Când m-am întors cu lujerul fertilității, el a pus gloxinia, cicadofita și altoiul de
floarea-lunii într-o tolbă de piele legată de cureaua jeanșilor.
— Ce mai simți față de mine acum?
A trebuit să recunosc că mă simțeam mult mai stăpână pe mine de când
tăiasem floarea-lunii.
— Cum i-ai cunoscut pe Sonali și pe Armand? am întrebat eu.

— I-am cunoscut la fel cum i-ai cunoscut și tu – din întâmplare. Sonali mă învață
uneori diverse lucruri, tot așa cum Armand te învață pe tine.
— Nu mă învață nimic. Eu îl ajut să-și recupereze plantele.

— I-am cunoscut pe Sonali și pe Armand când eram doar un copil, atunci când au
cumpărat Casablanca. Eu locuiam într-o colibă de paie, o palapa, împreună cu
părinții mei, la doar câteva sute de metri de casa lor. Mama locuiește și astăzi acolo.
Eram tânăr, și am fost impresionat de noii mei vecini pentru că aveau electricitate și
apă curentă, în vreme ce coliba mea n-avea nici una, nici alta. La început, părinții mei n-
au vrut să mă lase să vorbesc cu ei pentru că erau albi, dar, când Sonali a reușit să facă
să crească orhidee din solul stâncos aflat în spatele casei, unde nu crescuse niciodată
nimic, mama a fost impresionată și mi-a permis să mă duc acolo oricând doream.
— Ce-ai aflat de la Sonali?
—Oh, o sumedenie de lucruri despre plante, și
vindecări, și magie. L-am privit pieziș.
— Nu-ți face griji. Armand este învățătorul tău, și este mult mai practic decât Sonali.
Tu ești prozaică, iar el e practic. E o potrivire perfectă. Îmi dau seama de ce te place. O
să te învețe o mulțime de lucruri utile.
Am văzut o poiană în fața noastră. Am simțit aceeași bucurie ca prima dată când
ieșisem din junglă, cu o zi în urmă.
— N-ai nici o afinitate cu jungla, să știi.
— Știu.
— Îți place jungla doar când ești pe cale să ieși din ea.
— Așa mi se întâmplă cu majoritatea lucrurilor.
— N-ar mai trebuie să te afli niciodată singură aici. Jungla ți-a acordat o grațiere, dar e
foarte probabil să nu mai capeți alta în viața asta.

24 Gen de gimnosperme cu aspect de palmieri sau de ferigi arborescente, cu trunchi


scurt, globulos, care se termină cu un buchet de frunze
(Cycadophyta). Au apărut în Carbonifer. (n.tr.)
25 Grup de indieni americani din regiunea central-vestică a Mexicului, care trăiesc în munții

Sierra Madre occidentali, statele Nayarit, Jalisco, Zacatecas și Durango. (n.tr.)


Scorpioni

Oricât de dezgustător ar putea părea, există peste 2 000 de specii de scorpioni.


Cele mai multe varietăți au un clește și trei sau patru perechi de picioare. Pentru
a înrăutăți și mai mult lucrurile, veninul scorpionului, care pare să provină din
coadă, iese de fapt prin anus. Scorpionii-masculi le curtează pe femele
interpretând un dans numit „ promenade a deux“. După acest dans, masculul
sărută femela și, în același timp, îi injectează o cantitate mică de venin în gură.
Suficient cât s-o paralizeze pentru o vreme, astfel încât să poată face sex cu ea. Nu
știu voi ce părere aveți, dar acest scenariu mi se pare că seamănă mult cu cel în
care un tip aflat într-un bar pune puțin rohypnol în paharul celei cu care are
întâlnire. Bărbații sunt cu toții la fel. Femeile, pe de altă parte, nu sunt toate la fel,
iar când împerecherea a doi scorpioni ia sfârșit și efectul veninului dispare,
bărbatul trebuie să plece rapid, fiindcă altfel femela va scoate o farfurie și îl va
servi pe post de cină.

Am intrat în poiană, iar eu am rămas nemișcată preț de un moment, privind cerul,


albastrul nesfârșit făcându- mă să mă simt în siguranță.
— Acesta este drumul spre Casablanca, a spus Diego. Privește cu atenție și
memorează, în caz că vei mai avea vreodată nevoie să te întorci. Când vei fi singură.
Am mers într-o tăcere deplină pe drumul nisipos. Am trecut pe lângă colibe din paie
singuratice răsfirate pe plaja bătută de vânt. Se aflau la mare distanță una de alta, dar
toate aveau funii de rufe identice și aceleași cearșafuri albe fluturând în aceeași
direcție din cauza vântului care sufla dinspre apă.
După șase ore cu avionul, două ore cu barca, două zile și două nopți de mers pe
jos, am ajuns într-un final la Casablanca, în toiul nopții. Casa era cufundată într-un
întuneric precum smoala, iar vântul urla furios dinspre ocean.
Din drum, casa lui Armand arăta ca un alt uriaș bloc de ciment. Era similar celor
pe care le văzuse în Puerto Juarez, numai că al lui era rotunjit de arcade, având sus un
mare balcon. Părea solitar și singuratic în lumina lunii.
— Aici ne despărțim, a spus Diego.
— Nu intri să-l saluți? am întrebat eu, dându-mi seama că aveam să fiu pentru prima
dată singură cu Armand, un bărbat pe care îl cunoscusem cu doar câteva săptămâni în
urmă, într-o spălătorie.
— Nu te îngrijora, nu-ți va face nici un rău. Nu-i pasă de tine suficient de mult
pentru a-și irosi energia.
— Da. Îmi tot zice asta.

Am privit casa aflată dincolo de un teren presărat cu petice de iarbă, în vreme ce


Diego și-a desprins tolba de la curea și mi-a întins-o.
— Dă-i plantele lui Armand. O să fie încântat. Va ști astfel că decizia de a te aduce aici
a fost bună.
— Nu el m-a adus aici. A părăsit New Yorkul fără mine și m-a lăsat să găsesc acest loc
de una singură. M-a făcut să rătăcesc singură prin junglă. Este o diferență, să știi.
Am luat tolba de la Diego.
— Ferește-te de scorpionii din iarbă. N-au mai gustat sânge de om de anul trecut,
de când Sonali a fost aici. M-am răsucit.
— Îți bați joc de mine? Să nu faci asemenea glume cu mine. Niciodată.

— Sângele de om este o delicatesă pentru ei, precum bomboanele. Dacă nu-ți iei
ochii de la pământul pe care calci, nici măcar pentru o secundă, n-ar trebui să
pățești nimic.
„O luăm de la capăt“, m-am gândit eu. Ce era cu această țară? Totul croncănea, urla,
putrezea, defeca, otrăvea sau pur și simplu omora.
Am estimat că drumul cel mai scurt dintre mine și casă presupunea vreo două
sute de metri de parcurs prin iarbă.
— Du-te! a șoptit Diego. Du-te. Pășește ușor și mergi doar pe vârfuri. Ai grijă să calci cu
cât mai puțin din talpă. Cu cât au scorpionii o suprafață de atac mai redusă, cu atât
mai bine.
Am strâns în mână tolba în care se aflau platele, m-am ridicat pe vârfuri ca un
alergător la start, apoi am luat-o la fugă prin iarbă, rucsacul lovindu-mi-se de șira
spinării de fiecare dată când puneam piciorul pe pământ.
— Ocolește casa, pentru a ajunge în față, a strigat el.

Am privit în spate și l-am văzut făcând semne cu mâna, arcuindu-și brațul ca și cum
și-l petrecea pe după casă și o îmbrățișa.
— Ocolește-o, ca să ajungi în față, a strigat el din nou. Du-te!
Am alergat în vârful picioarelor, ocolind casa pentru a ajunge în față, ochii mei
privind concentrați iarba, pentru a vedea scorpionii, cu toate că habar n-aveam cum
arătau. Am ajuns în față, însă era greu să-mi mențin privirea ațintită doar în jos. Luna,
care fusese ascunsă de casă, era mare și atât de joasă, încât părea că stă chiar pe suprafața
oceanului, parcă odihnindu-se într-o cadă de baie. M-am gândit la Kody, la cât de
mult își dorea să vadă luna deasupra Yucatanului și la cum îl ridiculizasem pentru
asta. Avusese dreptate. Era ceva care merita să fie văzut. Imaginația lui o depășea pe
a mea.
— Rămâi nemișcată! a șoptit Armand în părul meu.

Am țipat. Habar n-am avut că se afla în spatele meu. M-am răsucit. Avea o spatulă
în mâna dreaptă și o ținea ridicată deasupra capului.
— O armă pentru a ucide scorpioni, a spus el.

Mi-am coborât privirea spre cea mai dezgustătoare creatură pe care o văzusem
vreodată. Mult mai scârboasă decât șoarecii, șobolanii sau gândacii care împânzeau
New Yorkul. Era mare, neagră, rotundă, plată, cu patru perechi de picioare, un clește
separat și o coadă lungă, dură, arătând precum ceva venit din preistorie.
— Pericolul se află în țepii aflați de-a lungul cozii, a zis Armand. Pot să își rotească acea
coadă și să te biciuiască, injectându-ți un venin atât de otrăvitor, încât poți muri pe
loc.
Știam că nu mai respiram, așa că am făcut un efort conștient pentru a trage aer
în piept.
— Scorpionii sunt foarte lenți, iar asta le aduce pieirea, sărmanele ființe. Dacă vezi
vreunul, tot ce ai de făcut este să-l plesnești cu o spatulă. Toată treaba e să-l vezi
înainte să te vadă el. Cu scorpionii, e un fel de joc de-a v-ați ascunselea, exact ca acela
din copilărie. Ai fost copil cândva, nu-i așa?
Armand se aplecă, luă scorpionul pe spatulă și îl aruncă în iarbă.
— De ce nu l-ai ucis?
— Ei îmi apără casa când nu sunt aici. Sunt atât de mulți, încât un intrus va fi, cu
siguranță, înțepat. Poate chiar
uci
s. — Este adevărat că înțepătura unui scorpion chiar poate ucide un bărbat?
— Sigur că da. Și poate ucide și o femeie, mai ales dacă este foarte tânără sau foarte
bătrână. S-a constatat că
mor și oamenii de vârstă mijlocie, așa ca tine.
— Eu nu sunt de vârstă mijlocie.
— Pentru un scorpion, ești.
— Ei bine, tu n-ai decât să nu-i ucizi, dar eu am de gând să-l strivesc pe
fiecare pe care îl întâlnesc. Armand îmi dădu o spatulă.
— Vezi s-o ai la tine mereu. Toată lumea de pe-aici are cel puțin una. Unii oameni
chiar și le gravează. Oh, și ai grijă să nu folosești vreuna care are partea plată cu
găuri în ea. Sunt mai bune la gătit, dar, dacă ucizi vreun scorpion cu una din astea,
sângele acestuia va țâșni prin ele și te va stropi. E ceva neplăcut dacă ți se întâmplă.
Deschise ușa casei. Așteaptă aici!
Am rămas pe verandă, cu spatula ridicată deasupra capului, privind terasa
pavată cu plăci de teracotă, pregătită să vânez scorpioni. Viața mea o luase categoric
într-o direcție ce nu se arăta promițătoare. Viziunile mele despre băi de soare în golful
Mexic și dans pe mese în Cancun dispăruseră cu desăvârșire.
— Nu-ți pierde vremea uitându-te după scorpioni, a strigat Armand din casă.
Privește cerul!
Fiindcă nu exista vreo lumină care s-o estompeze pe a stelelor, absolut toate
constelațiile erau clar vizibile. Am trasat cu degetul arătător liniile Ursei Mari și ale
Crucii Sudului. M-am simțit ca pe vremea când aveam zece ani și stăteam legată de un
scaun și priveam spațiul înfățișat pe tavanul de la planetariul Hayden.
„Ce loc ciudat“, m-am gândit eu. „Dacă privesc în sus, totul este atât de limpede și de
frumos, iar dacă mă uit în jos, totul e atât de primejdios și de urât.“ Mi-am dorit să
pot privi doar spre cer, însă scorpionii m-au readus la realitate. Sau oare cerul era
realitatea?
— Bun venit la Casablanca, a spus Armand când am intrat.

A mișcat rapid lumânarea, pentru a cuprinde camera întunecată. A fost ca și cum i-


aș fi privit casa într-o succesiune rapidă de secvențe.
Pretutindeni se aflau lumânări, iar Armand a dat ocol încăperii și le-a aprins.
— Nu există deloc electricitate aici?
— Câteodată, dar nu în seara asta. Probabil se uită cineva la televizor sau ascultă
radioul.
— Asta e de-ajuns ca să cadă curentul?

— Nici mie nu-mi place asta. Visul meu era să deschid o spălătorie aici. Dar pentru
spălătorii este nevoie de multă electricitate, așa că n-am ajuns să-mi văd visul realizat.
Ce-ai pierdut?
Cu lumânările aprinse, am putut vedea dușumeaua acoperită cu plăci de teracotă și
pătura mexicană cu roșu, turcoaz și alb aruncată pe un balansoar cenușiu, uzat de
trecerea vremii. Exista o canapea cu adevărat lungă, de-a dreptul construită pe toată
lungimea peretelui din partea dreaptă a camerei de zi. Mai existau și o masă de picnic,
care îmi plăcea în mod deosebit, și o mare tejghea din ceramică, separând camera
de zi de bucătărie.
— Privește în sus, privește în sus! Trebuie să-ți reamintesc întruna să te uiți în sus? Ți-
ai irosit jumătate din viață uitându-te doar în jos.
— De când te cunosc, mi-ai cerut numai de două ori să mă uit în sus. Nu exagera.
— Bine, spuse el calm. Lila, prietena mea, te rog, privește în sus.
Uriașe animale din papier mâché, roz și portocalii, atârnau din tavan, agățate pe
aceeași gută folosită pentru plantele din spălătorie. Erau porcușori, balene, păsări
și măgăruși.
— Piñatas. Făcute de copiii din sat. Nu sunt minunate?
Erau frumoase și păreau făcute de mâini foarte abile.
— Copiii din oraș au o vorbă când sparg o piñata. Stau în cerc și strigă: „Lovește
piñata ca și cum nu va mai fi nici o mañana“.
— Sunt umplute cu bomboane?
— Nu.
Mi-am lăsat rucsacul să cadă pe podea pentru a mă putea uita mai îndeaproape
la ele.
— Ridică-l imediat! Scorpionilor le plac la nebunie locurile secrete în care se pot
ascunde, cum ar fi hainele, șosetele și pantofii. Gențile și rucsacurile sunt locuri
nemaipomenite pentru ei.
Mi-am înșfăcat rucsacul.
— Te vei obișnui cu asta. Sper. S-ar putea chiar să ajungi să apreciezi scorpionii. Sunt
o pradă minunată pe care să exersezi. Mai târziu, când vei ajunge să ucizi cu
pricepere, vei putea trece la creaturi mai rapide și mult mai primejdioase.
— Nu sunt tocmai un prădător. Vin din New York.
Armand își îndreptă degetul arătător spre o umbră de pe dușumea. Fără să mai stau
pe gânduri, am lovit cât de tare am putut punctul întunecat, cu spatula strânsă în
ambii pumni. Când am ridicat spatula de pe podea, eram transpirată toată și
răsuflam anevoie.
— Nu, a admis Armand râzând. Nu ești deloc un prădător. Doar o evreică
drăguță din Manhattan. M-a condus spre camera mea.
— Ai grijă să-ți atârni toate hainele pe umerașe și să fie la distanță față de peretele din
spate al șifonierului. Ține- ți pantofii pe comodă și verifică-i dimineață, înainte de a-i
încălța. De fapt, cel mai bine ar fi să porți sandale sau șlapi. Întinse palma pentru a-mi
lua spatula din mână. Dă-mi-o, a spus el trăgând de un capăt, în vreme ce eu o țineam
strâns de celălalt. Este câte una în fiecare cameră. A ta atârnă de un cui în spatele
ușii, a zis el cu răsuflarea întretăiată din pricina efortului de a trage de capătul
spatulei.
Am dat drumul spatulei, așteptându-mă să-l văd pe Armand căzând. Nu s-a
întâmplat. Desigur.
— Devii tot mai vicleană, a spus el. Asta-i bine!

De îndată ce el a ieșit din cameră, am înșfăcat spatula din cui. Am apucat un colț
al păturii de pe pat și am azvârlit-o cu totul, dintr-o mișcare a brațului, ținând în
același timp spatula ridicată cu cealaltă mână. Nu știam că am o asemenea forță. Am
verificat restul patului ridicând cu spatula fiecare pernă și cercetând dedesubt. Știam
că niciodată în viața mea nu aveam să mă mai pot folosi de aceste obiecte când prăjeam
un ou sau pentru a întoarce un burger.
Casablanca arăta mult mai puțin amenințătoare dimineața, iar în lumina soarelui,
am observat toate lucrurile care îmi scăpaseră în noaptea precedentă. Patul pe care am
dormit era dublu, cu o tăblie făcută din ramuri subțiri și noduroase, legate laolaltă cu
un soi de viță. Camera avea două ferestre mari, care dădeau spre o bucată de teren
acoperită cu iarbă uscată, dincolo de care se afla marea, care avea aceeași falsă culoare
turcoaz pe care o văzusem în timp ce veneam cu barca.
M-am ridicat somnoroasă în șezut. Marea era atât de aproape, încât aveam
impresia că, dacă întind mâna pe fereastră, îmi pot trece degetele prin apă. Chiar și
iarba dintre casă și mare, atât de înfricoșătoare și plină cu scorpioni cu o noapte în
urmă, părea acum ca oricare alta.
M-am dat jos din pat complet îmbrăcată, am înșfăcat tolba, care fusese uitată din cauza
tevaturii cu scorpionii, și i-am dus plantele lui Armand.
El ședea pe verandă, privind marea. Chiar și el părea mai puțin amenințător în
lumina strălucitoare a soarelui.
— Crește nivelul mării, a spus el arătând spre apă. Dacă privești cu atenție, poți vedea
chefalii sărind din valuri pentru a evita să fie mâncați de bibani.
— Sunt și oameni acolo.
— Pescuitori de homari. La sfârșitul zilei, se vor înșira pe mal și își vor trage plasele
lungi, pline cu crustacee care țipă. Desigur, nu le vei putea auzi cum țipă, dar poți pune
pariu că o fac. Când Sonali se află aici, oamenii ne aduc câteva bucăți din captura lor, și,
în schimb, ea are grijă de copiii lor cât timp pescuiesc. În lipsa ei, eu n-am răbdare s-o fac.
I-am întins tolba în care se aflau plantele.
Am privit și am așteptat în vreme ce el a deschis tolba. Am sperat să aud un icnet, un
compliment, o apreciere a conectării mele cu natura. Recunoașterea a tot ce reușisem
să fac într-un timp atât de scurt.
— Ai fost în junglă, și nu ne-am ales decât cu aceste trei plante amărâte? Va fi o
călătorie lungă dacă ăsta e ritmul în care te miști.
— Am crezut că m-am descurcat destul de bine, am spus eu. N-am mai fost
niciodată singură în junglă.
— N-ai fost singură în junglă, așa că nu mai dramatiza atât. L-am trimis pe Diego să-ți
țină companie. O alegere bună, nu?
Mi-am coborât privirea pentru a-mi privi trupul. Oare atracția mea față de
Diego era atât de vizibilă?
— Ai fost permanent în siguranță. Diego cunoaște jungla mai bine decât oricine. Mai
bine decât Sonali sau decât mine. Mama lui este un șaman huichol foarte respectat prin
părțile astea. S-a născut pe solul în putrefacție al pădurii tropicale, și la fel s-a întâmplat
cu Diego. Practic, a fost crescut în junglă. Ai fost în siguranță, chiar dacă n-ai știut-o.
— La ce mi-a folosit că am fost în siguranță dacă n-am știut-o?
— M-a ajutat pe mine să dorm mai bine.
M-am uitat la el și am făcut un mare efort pentru a mă abține să mă cert cu el. Am
tras adânc aer în piept.
— Ce este un șaman huichol?
— Mama lui Diego este o vindecătoare, curandero și expertă în spiritul
căprioarei. Armand m-a privit din cap până-n picioare. Să nu începi să te atașezi de
Diego. Nu ești pregătită pentru un bărbat ca el. Cu nici două săptămâni în urmă, erai
îndrăgostită de un infractor care mi-a distrus munca de-o viață, iar acum ai
impresia că ești îndrăgostită de fiul unui șaman.
— Nu sunt îndrăgostită de el. Dar, dacă aș fi, ăsta n-ar fi un semn bun? Un semn că
m-am schimbat și că m-am maturizat?
— Nu, nu este un semn că te-ai schimbat și că te-ai maturizat. E un semn că te
îndrăgostești de oricine îți iese în cale. Este un semn că ți-e foame de bărbați și că ești
disperată. Noaptea trecută a trebuit să-mi încui ușa dormitorului, atât de teamă mi-a
fost de disperarea ta.
— Nu sunt disperată. Diego a spus că gloxinia și floarea-lunii m-au făcut să am aceste
sentimente pentru el. A zis că induc o atracție puternică, insuportabilă oricui le
găsește.
— Diego a fost politicos. Avea o treabă de făcut și nu te voia călare pe el în jungla
aia. Din cauza ta puteați fi amândoi uciși. Armand puse cele trei plante pe masa de
lucru. Vocea i se îmblânzi pentru prima dată în dimineața aceea. Sunt niște exemplare
reușite, a spus el scoțându-și ochelarii de citit, care îi făceau ochii să pară mult mai mici și
mult mai distanți – și mai puțin amabili. Te-ai descurcat bine.
— De ce este Diego atât de nepotrivit pentru mine?
— Numai la asta te poți gândi, nu-i așa?
— Vreau doar să știu de ce tu crezi că nu este potrivit pentru mine.
— Vino!
Ne-am îndepărtat de fereastra care dădea spre mare și ne-am dus la cea prin
care se vedeau munții.
— Diego este huichol, a spus Armand. Familia lui descinde din marii războinici
azteci care s-au aflat în munții înalți din Nayarit. Diego este ca un șoim sau ca un condor
maiestuos care planează peste munții de-acolo, aripile sale având o anvergură de șase
metri. Sexualitatea lui deosebită și puterea i se trag din simțul libertății pe care îl are.
Libertatea de a hoinări prin junglă, de a se avânta pe munți, de a vindeca și de a
vâna. Libertatea care ignoră restricțiile obișnuite ale vieții de zi cu zi. Nu spun că el nu
te-ar iubi, sigur că ar putea, cine n-ar face-o? Ideea e că, fiindcă ție îți plac restricțiile,
l-ai trage înapoi.
— Cum poți să zici așa ceva? Uită-te unde mă aflu! O femeie care iubește restricțiile
nu ajunge să locuiască împreună cu un străin, într-o zonă izolată a peninsulei
Yucatan.
— Diego este un bărbat fascinat de procesul cunoașterii. Nu vrea niciodată să ajungă la
o singură destinație, cum ar fi o relație. Asta ar echivala pentru el cu moartea. Felul lui
de a iubi nu seamănă cu al tău, și nici unul din voi n-ar fi vreodată satisfăcut de
comportamentul celuilalt.
„O mare grămadă de rahat!“ m-am gândit eu.
— Doar dacă nu cumva găsești cele nouă plante, a continuat Armand. În acest caz,
lucrurile se schimbă.
— De ce ar schimba asta lucrurile între mine și Armand?
— Pentru că atunci vei fi realizat ceva. Iar voi doi veți fi pe picior de egalitate. Mi-a
zâmbit. Ai vrea niște ouă? Sau brioșe cu zmeură conservată?
— O să mănânc niște ouă.
L-am privit pe Armand făcând ouă fierte. Bucătăria era scăldată de lumina soarelui,
iar gresia blatului pe care pregătea masa era albă cu pui de un albastru marin și cocoși
roșii. A adăugat pe fiecare ou moale o spirală de unt, care s-a topit imediat, și puțină
sare de mare. Au avut un gust delicios.
— Cafea? a întrebat el apăsând pistonul unei prese franceze26.
— Ar fi minunat.
După ce a terminat treaba, Armand s-a așezat la masa de picnic, pentru a se
uita din nou la plante.
— Sunt mândru de tine, a spus el.
— Știu că sunt numai trei plante.
— Mai trebuie să găsești șase, însă cred că o poți face.
— N-o să mă opresc până nu le voi găsi.
— Contez pe asta.
— De ce crezi că-mi plac restricțiile?

— Pentru că mereu cauți un prieten sau un soț care să te domine și care să te


împiedice să crești și să te extinzi. Avea oarecum dreptate.
— Ți-e teamă de libertate. Ți-e atât de frică, încât, la fiecare cotitură, încerci să găsești pe
cineva care să-ți pună o lesă. Speri chiar că voi face eu asta pentru tine, ceea ce, desigur,
n-are să se întâmple nici dacă mă implori. Acum, haide! Ajută-mă să pun în ghivece
aceste trei plante ale tale.
Tocmai încercam să ridic unul dintre acei saci mari cu mușchi de turbă,
sphagnum, când l-am văzut pe Diego traversând pajiștea acoperită cu iarbă. Cu toate
gândurile despre libertate și șoimi, și condori, și șamani huichol în minte, am vrut să
alerg în întâmpinarea lui.
Armand s-a uitat la mine.
— Nu fi superficială, a spus el. Nu te îndrăgosti cu gândul la magie, și la puteri
speciale, și la fii de șamani.
Dezvoltă puterea pentru tine, astfel încât să fie a ta. Nu te îndrăgosti de ceva ce are
altcineva. Muncește.
— Lasă-mă să te ajut, a zis Diego după ce a
intrat pe ușă. A ridicat sacul cel mare cu
pământ și i l-a dus lui Armand.
Nu m-am putut împiedica să nu remarc cât de puternic părea și cât de bronzată îi era
pielea. Arăta ca și cum nu petrecuse nici măcar o singură zi în Manhattan, holbându-se
la ecranul unui computer, rotindu-se într-un scaun în
timp ce avea căștile telefonului în urechi. Arăta de parcă ar fi făcut parte dintr-o altă
specie. Așa cum probabil trebuiau să arate oamenii înainte de apariția mașinilor, a
orașelor și a nesfârșitului șir de aparate mobile care ne făceau imobili, slăbiți de
puteri, fragili și încovoiați.
— La ce te-ai gândit pentru astăzi, Armand? a întrebat Diego răsturnând pământul
din sac în ghivece. Pescuitul de bibani pare promițător. Noaptea trecută târziu am
auzit bărcile ieșind în larg.
— Poate mâine, a zis Armand. Astăzi aș vrea ca voi doi să-mi faceți o favoare și să găsiți
una dintre plantele mele favorite. Theobroma cacao. S-a întors spre Diego. Încearcă
să găsești o plantă matură. Trebuie să aibă păstăi roșii, portocalii, galbene, purpurii
sau verzi. Ai grijă să fie culorile intense, fiindcă asta însemnă că sunt coapte, și adu-mi-o
fără ca păstăile să se deschidă. Dacă se deschid, lasă-le pe jos, pentru maimuțe.
— Unde trebuie să mergem pentru a găsi această plantă?
am vrut eu să știu. Armand a arătat cu degetul mare
spre ușa din spatele lui.
— Din păcate, va trebui să vă întoarceți în junglă.
— Tu de ce nu mergi?
— Pentru că te am pe tine, să te duci în locul meu.
— Sunt obosită. În ultimele două zile, am mers pe jos cel puțin șaizeci de
kilometri.
— Atunci, ar fi bine s-o porniți la drum cât încă mai ai ceva energie, a spus Armand.
Nu veți fi singurii care caută arbori-de-cacao. E o competiție feroce aici.

26Dispozitiv de preparare a cafelei format dintr-un vas de sticlă cu mâner din plastic și
un capac cu piston. Gustul aromat și profund al cafelei făcute astfel e dat de amestecul
apei fierte cu cafeaua măcinată și presarea lichidului folosind pistonul din capac.
(n.tr.)
Șamani Huichol

Huicolii sunt în număr de aproximativ 18 000, majoritatea locuind în Jalisco și


Nayarit, state sălbatice și muntoase din partea central- nordică a Mexicului. Sunt
descendenți ai aztecilor și păstrează tradiția șamanică precolumbiană. Huicolii au
o vorbă: Dacă ai fost făcut din porumb (eekoo) și consumi mescalină
(heekoori), devii jaguarul (maye) care vânează cerbul (maxra) care este
spiritul tău. Cu alte cuvinte, urmărește-te și vânează-te pe tine înainte de a
urmări și de a vâna orice altceva. Cunoaște-te!

După ce am ieșit din casa lui Armand, Diego și-a pus ambele mâini mari pe bicepșii
mei firavi și m-a privit în ochi.
— Pot să-ți arăt niște magie huicholă, dacă vrei. Ne-ar putea ajuta să găsim
theobroma cacao. Și-a luat mâinile de pe umerii mei, și-a întors capul spre junglă și s-
a uitat la mine cu coada ochiului. Știu că mă dorești.
Mi-am dorit ca Armand să fie aici, ca să vadă cum maiestuosul condor flirta cu
mine, cu aripile întinse la maximum.
— Haide, a spus el, gândește-te că e o scurtătură. O să găsim theobroma cacao
cât ai zice pește.
— Armand mi-a spus că mama ta este șaman huichol.
— Mie mi-a zis că a ta este prințesă evreică.
Pentru un iubitor de libertate, un șoim fără nici o restricție, era deodată foarte
priceput la treaba asta cu flirtatul.
— Mama este șaman huichol, a spus el, și încă una puternică. Dar sunt sigur că nu
este ceea ce crezi. Nici vorbă de misticism, și magie, și vrăjitoare, și babe urâte, și
farmece. Practicile huichole sunt simple și realiste. Tot ce facem este să ascultăm
cântecele lui Tamatz Kauyumari, cel mai bătrân și mai mare cerb. El ne dă puterea
spiritului cerbului și ne conduce încotro avem nevoie.
— Asta se cheamă simplu și realist?
— Sigur, de ce nu? Dacă te place, cerbul ar putea să ne conducă la theobroma
cacao.
— Dar cu tine cum rămâne? Pe tine te place?
— Am crescut alături de el. Îmi este ca un frate, poate chiar mai apropiat. Crede-
mă, mă place. Azi, tu ești singurul semn de întrebare.
Mi-am dat ochii peste cap.
— N-am de gând să discut cu tine dacă spiritul unui cerb mă place sau nu.
— Dar deja discutăm.
— De ce spiritul unui cerb? De ce nu e un alt animal, cum ar fi o girafă, o lamă sau
un urs-polar.
— Vezi vreun urs-polar pe-aici?
— Dar nici vreun cerb nu văd.

— Trebuie să ne întoarcem la locul tău favorit, la marginea junglei. Acolo mănâncă ei.
O să-i așteptăm acolo. În funcție de dispoziția în care se află, putem aștepta câteva
minute, toată ziua ori toată săptămâna.
— Credeam că noi căutăm un singur cerb. Cerbul cel mai bătrân și cel mai mare.
— Tamatz Kauyumari nu călătorește niciodată singur. Este înconjurat de toate
cerboaicele care l-au iubit vreodată în timpul vieții lui. Așa sunt cerbii. Nu suportă
să fie singuri.
Ne-am îndreptat spre junglă pe același drum prăfuit care ne adusese la casa lui
Armand cu o noapte în urmă. Am trecut într-o tăcere desăvârșită pe lângă colibele
răsfirate pe plajă, cu funiile lor pentru uscat rufe. Pe lângă copii tuciurii și pescari abia
audibili de la distanță, care țineau lungi plase de pescuit și strigau unul la altul. Diego a
spus că n-ar trebui să vorbim pentru că am putea speria cerbul, care nu era obișnuit cu
sunetul vocii mele de femeie, și albă pe deasupra. Nu mă deranja să tac. Eram
extenuată și n-aveam nici un chef să consum energie conversând despre faptul că
spiritului cerbului ar putea să-i placă sau nu fetele albe.
— Cerbii n-o să ne ajute astăzi, a zis Diego după ce merseserăm cel puțin opt
kilometri. Până acum, am fi văzut unul sau doi păscând ori i-am fi auzit foșnind prin
pădure.
Îmi era rău din pricina căldurii copleșitoare de la miezul zilei.
— De ce ți-a luat atât de mult să-ți dai seama?
— A-ți da seama nu-i totuna cu a crede, a bănui sau a plănui. Îți dai seama atunci
când e momentul, iar eu nu mi- am dat seama până acum. Ți-am spus de îndată ce
mi-am dat seama.
Pielea îmi era lipicioasă. Aveam impresia că urma să leșin din pricina amestecului de
căldură și frig din trupul
meu.
— Trebuie să mă așez.
— Nu aici. Nu-l putem găsi pe Tamatz Kauyumari, iar asta înseamnă că suntem
probabil urmăriți de spiritul altui animal, un dușman al lui Tamatz. Dacă te așezi
acum, ai putea fi ucisă.
— Nu sunt urmărită de spiritul unui animal-dușman. Dumnezeule! Sunt obosită. Nu
mai sunt în stare să merg.
Diego a sărit în fața mea și, pentru a doua oară în acea dimineață, și-a pus mâinile pe
umerii mei. Părea evident că maiestuosului condor îi plăcea să mă atingă.
— Nu mai poți merge, fată albă?
— Nu, am zis eu și am râs. Chiar nu mai pot.
— Atunci, cum te vei întoarce la Casablanca?
— Trebuie să mă odihnesc. Doar câteva minute.
— Am o soluție mai bună.

Diego m-a ridicat în brațe. Am adormit aproape imediat, cu fața lipită de tricoul lui
ud leoarcă. Noi doi, mereu uzi din pricina căldurii, așa eram obișnuiți unul cu altul.
Trupul lui mirosea a sudoare și a nucă de cocos, iar eu l-am visat pe primul meu iubit,
șezând în scaunul lui de salvamar de pe plaja clubului Silverpoint de pe Long Island.
Mă aflam alături de el, într-un costum de baie de un albastru strălucitor, cu ochelari de
soare cu lentile-oglindă, unsă toată cu ulei bronzant.
Când m-am trezit, mă simțeam mai bine.
— E-n regulă, pot să
merg acum. El m-a
strâns și mai tare la
piept.
— Ești sigură? a întrebat el cu gura ascunsă în părul meu.
— Da. Lasă-mă jos.

— Dar îmi place să te simt lipită de mine. Îmi place să te duc în brațe.
Ești plăcută și ușoară. Și mie îmi plăcea, dar n-aveam de gând să-l
las pe șoimul iubitor de libertate să afle asta.
— Lasă-mă jos.
El m-a răsucit de la orizontală la verticală, lăsându-mă să alunec ușor, lipită de
trupul lui.
Am mers pe jos restul drumului până acasă la Armand. Aveam impresia că în New
York mergeam mult pe jos, dus și întors din Union Square până la serviciul meu din
centru, dar nu era deloc așa; acum picioarele îmi erau permanent amorțite și
dureroase din cauză că le foloseam cu o intensitate complet nouă pentru mine.
Mai aveam puțin și ajungeam acasă, când Diego și-a ridicat brațul în fața mea. M-a
tras aproape de el, lipindu-mi spinarea de pieptul lui. Mi-a strâns părul în coadă și l-
a ținut în mâini.
— Uite! mi-a șoptit el la ureche. Uită-te în stânga și nu scoate un sunet.

Mi-am întors capul spre stânga. Terenul din jurul casei lui Armand era plin de
cerbi. Unii dintre ei erau maro- deschis cu pete albe, alții erau cenușii și murdari.
Erau mari, mici, masculi, femele, cerbi, cerboaice și pui. Erau pretutindeni. Îmi
aminteau de un festival de muzică în aer liber, la care veneau oameni cu miile,
astfel încât pământul nici nu se mai vedea.
Diego mi-a șoptit excitant la ureche:
— Au venit la tine. Au venit chiar acolo unde locuiești. Să știi că, indiferent de ceea ce
se întâmplă acum, cerbii sunt de partea ta.
— Ce s-ar putea întâmpla? Am privit animalele prin strălucirea orbitoare a soarelui.
Sunt atât de blânzi. Nu cred că mi-ar putea face vreun rău.
— Să nu te lași păcălită de ochii lor blânzi. Poate că nu te ucid cu trupurile lor, nu te
mușcă și nici nu au gheare sau venin, însă, dacă spiritul lor nu te place, nu vei
supraviețui pe teritoriul lor. Spiritul lor se va asigura că nu vei găsi niciodată
mâncare, ori adăpost, ori chiar liniște sufletească. Spiritul lor te va vâna până te va
doborî, fie fizic, fie psihic. Niciodată, absolut niciodată, să nu te relaxezi în preajma
cerbilor dacă nu ai deplina certitudine că ești compatibilă cu ei. Blândețea lor nu este
altceva decât un scut seducător. În spatele lui, sunt la fel de feroce ca o tigroaică în
preajma puilor. Și tu ești tot așa, de aceea ești compatibilă cu cerbii. În adâncul
sufletului, vă înțelegeți unul pe celălalt.
Eu și Diego am înaintat cu pași mici spre cerbi.
— Tamatz Kauyumari, spiritul marelui cerb, este pretutindeni, a șoptit Diego. Îl
poți simți?
Singurele lucruri pe care le simțeam erau căldura și oboseala, plus o ușoară iritare
la gândul că Diego avea impresia că blândețea mea era doar o mască.
— Kauyumari te face să te simți obosită, astfel încât să nu te miști pe-aici și să sperii
turma. Tot ce trebuie să faci este să te așezi și să mă urmărești. O să fac eu toată treaba.
Asta era cea mai grozavă propoziție pe care o auzisem toată ziua.
— Dacă vreun cerb devine sălbatic și se cabrează ca un cal, să nu te sperii. Dacă par să
se adune într-o formație panicată, gata de atac, adu-ți aminte că au venit acolo unde
locuiești. N-a trebuit să-i cauți la marginea junglei. Ei vor să-și combine spiritul cu al
tău, așa că n-ai nici un motiv să te temi. Bine?
Am încuviințat din cap. M-am sprijinit cu spatele de cel mai apropiat palmier. L-am
urmărit pe Diego. Părul lui negru era bogat și strălucitor în timp ce pășea în plin soare,
spre cerbi. Mi-am dat seama că habar n-aveam cât era de în vârstă. Ar fi putut avea 27 ori
40 de ani. Sănătatea era cea care îi ascundea vârsta. Era la fel de evidentă cum este la
alți oameni culoarea părului sau a ochilor. Trupul îi radia de sănătate. Dinții lui albi,
mușchii bine dezvoltați ai gâtului, pieptul bronzat, puternic și fără păr, mâinile mari și
picioarele desculțe, cu unghiile curate și neîngălbenite, toate vorbeau despre
spectaculoasa lui sănătate fizică. Părea genul care avea să trăiască o viață extrem de
lungă.
Sau, poate, genul care deja trăise o viață lungă și mai avea multă vreme înainte.
Am încercat să nu mă mai gândesc la longevitatea lui Diego, în timp ce-l urmăream
cum se apropia de turmă. M- m simțit ca și cum viața mea se cufunda într-un mit
ciudat, care nu-mi aparținea. Am încercat să mă concentrez asupra celor nouă plante,
adevăratul motiv pentru care venisem în Mexic, și asupra gândului că aveam să plec
de- aici pentru a mă întoarce la propriul mit, orașul New York.
Diego și-a fluturat mâinile, făcându-mi semn să-l privesc. După ce s-a asigurat că
mă uitam la el, și-a trecut mâinile dintr-o parte în alta, ca un participant la marș
sportiv înaintea startului, mușchii brațelor încordându-se și relaxându-se la unison cu
mușchii lungi ai spatelui și ai coapselor. Trupul lui părea să se miște în același timp cu
cerbii, cu frunzele din copaci și cu iarba de pe pământ. Într-un ritm pe care îl puteam
simți de la 15 metri depărtare. Pentru o fracțiune de secundă, totul în jurul meu păru
să formeze un întreg ce se mișca într-o cadență dată de un sunet venit de undeva din
interiorul pământului.
Diego era într-un asemenea acord perfect cu animalele, încât, oricât de mult s-a
apropiat, acestea nici măcar nu și-au îndreptat privirea în direcția lui. S-a oprit și a
cercetat turma din ochi, căutându-l – am presupus eu – pe Tamatz Kauyumari.
Și-a aplecat trupul spre pământ, până când a ajuns să se târască în patru labe. S-a
îndreptat spre un cerb care se adăpa dintr-o băltoacă, un animal uriaș, roșcat-maroniu
dungat cu gri. Cerbul avea coarne lungi și ascuțite, care arătau ca și cum cineva îi
plantase în cap un copac. N-am avut nici o îndoială că era Tamatz Kauyumari.
Diego s-a oprit și s-a așezat în genunchi. Eu m-am ridicat încet, ca să pot vedea peste
trupurile cerbilor. El era îngenuncheat în fața celui bătrân, de parcă se ruga. Am rămas
acolo, privind fascinată cum, unul câte unul, cerbii au început să se adune în jurul lui
Diego și al lui Tamatz Kauyumari, formând un cerc, până când n-am mai putut să-l
zăresc pe Diego, căci a devenit unul dintre ei.
Nu aveam habar ce trebuia să fac. Să fug spre ei și să alung cerbii? Era în pericol? Să
arunc o piatră înspre ei, ca să-i împrăștii?
Priveam în jur căutând ceva care să poată fi aruncat, când l-am văzut pe Armand
stând lângă casă fluturându-și mâinile și clătinând din cap. Arăta exact ca Diego când
îmi făcuse semn să nu vorbesc. De ce toată lumea îmi făcea mereu semn să nu fac
ceva?
Armand se uita la mine și arăta spre Diego, iar eu am înțeles că voia să spună: „Fată
idioată din Manhattan, uită- te la bărbatul ăla frumos înconjurat de cerbii aceia
frumoși“.
Apoi Armand a arătat spre mine și din nou spre Diego, iar eu am interpretat
gestul ca: „Fată idioată din Manhattan, du-te la Diego și la Tamatz Kauyumari“.
Am încercat să imit mișcările lui Diego. Am descoperit că, mergând cu ochii închiși,
simțeam ceva ce aducea a ritm. Oh, pe cine încercam să păcălesc? N-aveam nici un
ritm.
Am continuat să merg încercând să uit de cerbi, sperând ca și ei să uite de mine și să
rămână acolo unde se aflau. Dar bineînțeles că n-au făcut-o. S-au risipit de îndată ce m-
am apropiat, permițându-mi să văd o scenă incredibilă: Diego și Tamatz Kauyumari
beau împreună apă din acea groapă, ca doi vechi prieteni într-un bar.
Tamatz Kauyumari avea capul plecat, iar gura lui de cerb era cufundată în apă.
Diego era în genunchi, cu palmele sprijinite pe pământ și cu gura tot în apă. Ambele
capete se mișcau în sus și în jos, sincronizându-se cu ritmul indefinit al pământului.
Tamatz Kauyumari a fost primul care și-a ridicat capul. La vederea mea, s-a întors
imediat cu spatele și s-a îndepărtat.
„La fel și ție“, am gândit eu.
Diego și-a scos gura din apă și și-a dus degetul arătător la buze, făcându-mi același
semn de a păstra tăcerea pe care mi-l făcuse băiețelul-vrăjitor cel tuciuriu, apoi m-a
îndemnat să-i urmez pe el și pe bătrânul cerb. M-am răsucit pentru a vedea dacă
Armand se mai afla acolo și am constatat că da.
Am urmat cerbul în direcția junglei, într-o tăcere deplină. Tamatz s-a oprit de mai
multe ori pentru a paște și de două ori pentru a defeca, iar în cele din urmă, când a ajuns
la marginea junglei, s-a răsucit și a luat-o la fugă printre copaci.
— E acolo! a rostit Diego entuziasmat. E chiar acolo.
— Ce?

— Theobroma cacao, arborele-de-cacao, planta bogăției, folosit de mărețele


civilizații olmece și mayașe ca bani și hrană vreme de mii de ani.
— Acel cerb ne-a condus direct la el! De unde ar fi putut să știe ce
căutam? am întrebat eu. Diego s-a uitat oarecum confuz la mine.
— Eu i-am spus ce căutăm. Ce credeai că fac cu el la băltoaca aia?
— Habar n-aveam ce făceai cu el la băltoaca aia. De unde să știu?
— Bănuiesc că n-aveai de unde, a zis Diego cumva dezamăgit. Îi cântam. I-am cântat
un cântec huichol dedicat spiritului cerbului.
— Pot să-l aud și eu? am întrebat eu dându-mi seama că Diego îl cântase și pentru
mine, nu doar pentru Tamatz Kauyumari.
Diego a cântat cu o voce înaltă, tremurătoare, melodioasă, cu totul deosebită de vocea
profundă cu care vorbea.
Sunetul ei mi-a amintit de Marco, bărbatul care cânta la oboi în casa lui Sonali.
Spirit al cerbului
Care cunoști
bine pădurea,
Fiecare fir de
iarbă,
Fiecare
învolburare a
râului, Lasă-mă
să călăresc cu
tine
Pentru a găsi
mâncarea pe care o
caut. Nu-ți voi strica
nicicând casa,
Nici piatră nu
voi arunca Căci
tu ești eu, iar eu
sunt tu, Eu sunt
tu, iar tu ești eu.
Du-mă la mâncarea pe care o caut.
— Mama a scris cântecul chiar pentru cerbul pe care l-am văzut azi.
— Ești sigur că-i același cerb?
— Ți-am spus că îl cunosc de pe vremea când eram copil.
— Este un cântec frumos, am zis gândindu-mă că eu și Diego avuseserăm o
copilărie cum nu se poate mai diferită.
Asemănarea cea mai mare cu un cântec despre un spirit a fost atunci când tata cânta
versurile reclamelor la Budweiser în timpul pauzelor meciurilor de fotbal de luni
seară.
— N-am vrut să-ți spun asta mai devreme, dar animalul tău spiritual a fost în preajma
noastră toată ziua. De aia ne-a luat atât de mult să găsim cerbii. Animalul tău
spiritual îi alunga.
— Ce animal?
— Vrei cu adevărat să știi?
L-am împins cu palma în piept.
— Sigur că vreau cu adevărat să știu. Cine nu vrea să știe care este animalul său
spiritual? am zis eu încercând să mă adaptez la felul de a fi al lui Diego.
El a zâmbit.
— Știu că toate astea ți se par ciudate.
S-a uitat în ochii mei căprui cu ochii lui cenușii, atât de surprinzători pe fundalul
creat de părul negru și de pielea bronzată. Avea genul acela de ochi cenușii care sunt
mai mult albi decât cenușii, ca și cum ar fi luminați din spate de un bec fluorescent.
— Pantera onca, a rostit el, cu c-ul din „onca“ moale. Pantera neagră. Acesta este
animalul tău spiritual.
Am tras adânc aer în piept, aducându-mi aminte de visul cu pantera neagră pe
care îl avusesem înainte de a pleca din New York.
— Am văzut-o de două ori în junglă. Prima dată, când ne-am întâlnit, când am găsit
gloxinia, cicadofita și floarea- lunii. Iar a doua oară... astăzi.
— De unde știi că este animalul meu spiritual? Am citit că sunt cu sutele în junglă.
— Asta-i adevărat. Dar crede-mă că pantera neagră nu poate fi văzută de o ființă
omenească decât dacă vrea ea. Când mi s-a arătat, nu mi-am putut da seama de ce o
făcea și m-am temut că urma să fim uciși amândoi. Dar, după ce ne-a lăsat în pace de
două ori, am știut că trebuie să fie animalul tău spiritual. Pantera neagră este mai mică
decât tigrul sau decât leul, însă este mult mai letală. Este un prădător care se furișează
nevăzut, un ucigaș tăcut, la fel de tăcut ca noaptea cea mai întunecată, cea mai pustie.
Noi suntem o pradă ușoară, nu ne putem pune nici pe departe cu pantera onca, chiar
înarmați fiind.
— De ce nu mi-ai spus?
— N-am vrut să ți se urce la cap. Pantera neagră este un animal atât de puternic, încât
oamenii-panteră se simt uneori invincibili după ce află asta. Nu este niciodată bine când
se întâmplă așa ceva. Sfârșesc prin a-și asuma riscuri inutile și a face tot soiul de
lucruri prostești.
— Nu cred că faptul că-mi cunosc animalul spiritual mă va face să mă simt
invincibilă.
— Crede-mă, dacă ți se va ivi vreodată ocazia, vei constata că te simți mai puternică
decât te-ai simțit vreodată. Când știi, când conștientizezi cu adevărat că ești
conectată cu pantera onca, acest lucru te va schimba pentru totdeauna.
Eram intrigată. Gândul de a mă schimba pentru totdeauna îmi stârnea
imaginația.
— Ce altceva mai știi despre asta?
— Ia uite, ascultă-te ce vorbești, deja te simți specială. O deslușesc în vocea ta.
— Fii serios! Ce știi despre pantera onca? am întrebat eu folosind denumirea în
spaniolă.
— Mama m-a învățat multe despre pantere deoarece acestea trăiesc în jungla din
jurul casei noastre. De la ea am aflat că, în general, cu cât știu mai multe, cu atât voi fi
mai în siguranță. În lumea ta, părinții își fac griji în legătură cu furnizorii de
droguri din curtea școlii și cu copiii demenți care trag cu arma în clase. În lumea
mea, părinții își fac griji că pantera onca le poate fura copiii în toiul nopții.
Rezultatul final e același: moartea copiilor.
— Ce știi?
— Știu că au o viteză fenomenală și că n-ai cum să fugi de ele în junglă. Știu că sunt
cățărători foarte buni și înotători excelenți, lucru foarte rar în cazul pisicilor. Dar
secretele ezoterice ale panterelor sunt cele cu adevărat fascinante.
— Partea legată de magie?

— Cel mai incredibil aspect legat de pantere este silențiozitatea lor, care e absolută.
Datorită faptului că sunt negre, ceea ce de fapt este un defect genetic, și a silențiozității
lor, șamanii huicholi spun că panterele negre cunosc secretul invizibilității. Dacă o
astfel de panteră vrea să te ucidă, o va face, și n-ai cum să i te opui. N-o vei vedea
niciodată venind. Și, fiindcă pantera neagră își îngroapă prada ucisă, cei care te iubesc
nu te vor găsi nicicând. Vei
dispărea fără urmă, iar acesta va fi singurul indiciu că ai sfârșit în colții panterei. Dacă
vei fi vreodată suficient de norocoasă încât să te bucuri de prezența unei pantera
onca fără să fii ucisă, primul lucru pe care îl vei remarca va fi că se uită la tine fără să
clipească. Poate să vadă de-a dreptul prin trupul tău și, dacă dorește, te poate vindeca
în profunzime, la nivel celular.
— Și tu ai o strălucitoare blană neagră și ochi înflăcărați.
— N-ai decât să glumești, dar ești înconjurată de pantere. Se află în visele tale și în
fața prietenilor tăi.
M-am gândit la reclama cu pantera pe care am încercat să le-o vând celor de la Puma
și la profeticul vis indus de gălbenelele lui Sonali. Diego avea dreptate. Eram
înconjurată de pantere negre.
Theobroma cacao

Theobroma cacao, a cărei traducere din greacă este „ hrana zeilor“, e o


plantă care nu vă va dezamăgi niciodată. De-a lungul vremurilor bune și a
celor proaste, în perioade de anxietate extremă și cu prea mult stres, în timp
ce relația are probleme și pasiunea pare să fi dispărut, când nu este nimeni
prin preajmă cu care să vorbiți sau când nimeni nu are chef să vă asculte ori să
creadă în voi, theobroma cacao, cunoscută drept „ ciocolată“, vă va face
întotdeauna să vă simțiți iubiți.

Eu și Diego ne-am petrecut următoarele câteva ore culegând nucile ca niște păstăi
ale arborelui-de-cacao, theobroma cacao. El s-a urcat în copac, care avea vreo cinci
metri înălțime și era destul de subțire, și l-a scuturat până când nucile coapte au căzut
pe pământ. Era unul dintre cei mai ciudați pomi pe care îi văzusem vreodată. Era înalt și
subțire, cu uriașe păstăi multicolore care atârnau de crengile principale. Arăta ca un
băț lung și maro cu mingi de fotbal portocalii, galbene, roșii, verzi, roz și purpurii lipite
de el. Îmi era dificil să fac legătura între acest copac cu păstăile sale ciudate și
batoanele Nestle sau înghețata de ciocolată dintr-o toridă zi de vară.
Am luat nouă păstăi de cacao pentru Armand și le-am cărat în plase puse pe umăr.
Le-am lăsat pe jos pe cele sparte pentru maimuțele-urlătoare și maimuțele-păianjen,
care au fost suficient de amabile să ne permită să terminăm treaba înainte de a
începe să țipe și să se bată pentru rămășițe.
— Procesul de obținere a ciocolatei din semințele de cacao a fost inventat de olmeci, a
spus Diego. Unii savanți consideră că arborele-de-cacao nici măcar nu este o plantă
naturală, ci a fost produsă de olmeci pe cale genetică. Aceștia mâncau ciocolată, dar, de
asemenea, foloseau semințele pe post de monedă de schimb, ceea ce a făcut din
theobroma cacao planta bogăției. Diego s-a oprit și a scos din plasă o păstaie. S-a
aplecat și a izbit-o de o piatră înfiptă în solul junglei. Să nu deschizi niciodată o păstaie
cu o macetă. Vei vătăma semințele, iar ciocolata nu va avea un gust la fel de bun. Pe de
altă parte, dacă vrei să sorbi placenta din semințe, pentru a-i savura gustul dulce-
acrișor, și n-ai de gând să faci ciocolată, atunci poți să deschizi păstaia cum dorești.
Diego și-a cufundat degetele în păstaia spartă și mi-a oferit un pumn de semințe
albe, acoperite cu o substanță vâscoasă.
— Nu, mulțumesc.
El le-a băgat în gură și a supt pelicula lipicioasă, după care a scuipat semințele.
— Are un gust bun, ca o limonadă cu pulpă. Iar păstaia le păstrează reci. Ești
sigură că nu vrei să guști? Faptul că erau reci le făceau mai îmbietoare.
— Bine. Doar puțin.

Diego a dus păstaia la gură și și-a turnat niște semințe. S-a apropiat de mine și și-a
plecat capul spre al meu. Și-a lipit gura, ușor întredeschisă și moale, de gura mea și a
lăsat câteva semințe să-mi alunece pe limbă.
— Au gust bun? a întrebat el.
— Ca o limonadă cu multă pulpă, am șoptit eu.
Era ceva inexplicabil, ceva ca un fel de bonus, legat de sărutatul în junglă.
— Te face să te simți mult mai plină de viață, a rostit Diego citindu-mi gândurile. Asta
deoarece fiecare lucru din jurul tău, fiecare lucru pe care stai, fiecare lucru de deasupra
ta și de dedesubt, și din laterale, absolut fiecare lucru este viu. Chiar și lucrurile pe
care nu le vezi.
Avea dreptate. Să te săruți în mijlocul acelor vieți, al acelor sunete, al acelor mirosuri
nu era același lucru cu a te săruta în dormitor sau într-un bar unde nimic nu este
însuflețit și nu respiră. Să te săruți în junglă era ceva perfect natural și spontan, ca
mâncatul sau dormitul.
— Acum știi cum să-ți potolești setea dacă te rătăcești în junglă și rămâi fără apă.
— Știu.
„Și n-o să uit niciodată“, am gândit eu.
Când ne-am întors, Armand a scos semințele și le-a pus pe masă. A răsucit o păstaie
nedesfăcută în palme, iar eu am început să mă simt amețită. M-am uitat în jur după
Diego, pentru a vedea dacă și el se simțea la fel, dar plecase.
— Nu-l căuta pe Diego. Se odihnește acum.
— Știu că tu crezi că o relație între mine și Diego nu-i o idee bună, dar să știi că mă
place.
— De ce? Pentru că ți-a spus povestea despre pantera onca? Și poate că te-a sărutat
acolo, în jungla aia, care este o bestie sexy, a zis Armand și a râs în timp ce continua să
curețe semințele de cacao. Te tratează ca pe o femeie.
Flirtează cu tine, asta-i tot. Nu înseamnă că te iubește. Știe că-i vei acorda mai multă
atenție dacă flirtează cu tine. În ceea ce mă privește, eu trebuie să te fac să amețești
pentru a avea parte de atenția ta.
— Deci o faci intenționat?
Armand roti păstaia de cacao pe vârful degetului, ca pe o minge de baschet.
— Nu băga în seamă toate prostiile astea. O să-ți spun cum să faci ciocolată. Scrie! Și,
da, poți să încerci să faci asta acasă. Dacă mai ajungi vreodată acolo.
Iată ce mi-a zis Armand:
Cum să faci ciocolata din Theobroma cacao
Desfă trei sau patru păstăi coapte și scoate boabele (semințele) și pulpa.
Pune amestecul într-o cutie pentru fermentare special pregătită, sau în orice cutie de
lemn găsești, și acoper-o cu frunze de bananier ori cu frunzele oricărei plante din
familia bananierilor. Sunt ușor de găsit cam pretutindeni.
Lasă amestecul la fermentat în cutie vreme de șapte zile.
Împrăștie amestecul pe o suprafață de lemn sau de ciment – sunt bune și un tocător ori
o masă de picnic – și lasă-l să se usuce la soare.
Întoarce din când în când boabele, greblându-le cu degetele sau cu o furculiță.
În cele din urmă, pulpa care fermentează se va scurge, lăsând semințele aproape
curate sau chiar perfect curate.

Coacerea
Coacerea presupune câteva încercări în funcție de cât de multe boabe
intenționezi să coci. Un strat subțire se coace în 60 de minute la
120 de grade.
După ce s-au copt, îndepărtează cu mâna pojghița care acoperă semințele. Unii
oameni folosesc un făcăleț pentru a o îndepărta, dar astfel se crapă o sumedenie de
semințe.
Să știi că este posibil să-ți ia două ore să decojești doar 250 de grame de boabe coapte.
Ce-ți rămâne după decojire este cacaua neagră, neprocesată, ciocolată neîndulcită.
Următorul pas este lichefierea într-un robot de bucătărie. Asta ar trebui să
dureze vreo zece minute. La un moment dat, s-ar putea să vezi fum, așa că verifică
pentru a te asigura că este de la cacao, nu de la aparat. Fă asta folosindu-ți nasul. Vei
simți fie minunatul miros de ciocolată, fie mirosul nu tocmai plăcut de metal încins
ori de plastic ars.
De aici, există nenumărate posibilități. Va trebui să testezi pe cont propriu
cantitățile de lapte și de zahăr, dar există totuși o bază de la care să pleci. Adaugă două
linguri de unt de cacao topit, 85 de grame de lapte praf, 140–170 de grame de zahăr
pudră, nuci și diverse arome. Pune tot amestecul în robotul de bucătărie, pentru a-l
amesteca. Două sau trei minute maximum.

Faza finală
Toarnă compoziția într-un pahar și amestec-o bine cu un mixer electric între una și
două ore. Să sperăm că ai un mixer pe al cărui buton nu trebuie să îl ții tu apăsat în
permanență. Dacă trebuie, poți să lucrezi în schimburi: o oră da, o oră nu.
Toarn-o într-o formă și lasă-o la răcit peste noapte, nu în frigider, și ar trebui să te
alegi cu o ciocolată extrem de imperfectă și grăunțoasă. De-aici încolo, n-ai decât să
exersezi la nesfârșit. Succes! Vei avea nevoie.
Cicoare (cichorium intybus)

Egiptenii antici considerau cicoarea o plantă magică, în stare să înlăture toate


obstacolele, dar și să deschidă încuietori, cutii și uși. Își ungeau trupurile cu suc de
cicoare obținut din rădăcina plantei, cu scopul de a căpăta puterea de a deveni
invizibili, precum și pentru a se bucura de favoruri speciale din partea
persoanelor importante. Credeau că puterea magică a cicorii este mult mai mare
dacă planta era tăiată cu un cuțit din aur, într-o tăcere deplină, la miezul
nopții.
Iar dacă nimic din toate astea nu funcționa, coceau rădăcina, o zdrobeau și o
amestecau în cafeaua favorită, pentru a-i da un gust mai bun. O plantă cu
adevărat versatilă.

— Amintește-mi ce avem până acum, a spus Armand.


— Avem patru dintre cele nouă plante. Gloxinia, planta dragostei la prima vedere,
cicadofita, planta imortalității, floarea-lunii, planta fertilității și a procreării, și
theobroma cacao, arborele-de-cacao al bogăției.
— Bine! Acum, ce-ai zice dacă noi doi ne-am duce la piață ca să cumpărăm plantele
cinci și șase? Ai lipsit ceva vreme dintr-un oraș, așa încât fac pariu că ți-ar plăcea să
te distrezi puțin la cumpărături.
— Vrei să spui că putem cumpăra plantele? De la un magazin?
— În piața din Xcaret putem găsi una sau două dintre ele. Ne vom duce să vedem
dacă ea ni le poate vinde.
— Cine?
— Casiera, desigur.
— Mergem pe jos? Ca să fiu sinceră, m-am cam săturat să merg pe jos.
— Oh, nu. Nici eu nu sunt vreun plimbăreț, iar Xcaret este mult prea departe. Am o
motocicletă în spatele casei.
— Ai o motocicletă în spatele casei, iar eu am tot mers de colo-colo prin junglă de vreo
nouă sute de ori?
— Ai fi speriat cerbii. Șansele de a găsi theobroma cacao ar fi fost egale cu zero
dacă v-ați fi dus cu o motocicletă. L-am urmat pe Armand și am dat peste o
motocicletă militară veche și verde care stătea sprijinită de zidul casei.
O mai văzusem, dar nu m-am gândit niciodată serios la ea, deoarece părea un
maldăr de vechituri ruginite.
— Urcă-te! a spus Armand în vreme ce-și trecea piciorul peste șa. Motocicleta nu-i
atât de veche cum pare. Am făcut-o să arate așa pentru a nu fi furată. O mână de vopsea
verde antic pe ici, pe colo și niște glaspapir ca să stric vopseaua originală. Iar rugina
este opera umezelii de aici.
Din cauza dimensiunilor lui, Armand a ocupat aproape toată șaua, lăsându-mi
foarte puțin loc în spatele lui.
— Dă-i drumul, pune-ți mâinile pe umerii mei, nu-ți fie teamă
să mă atingi. E plăcut! A trebuit să-mi pun mâinile pe umerii
lui, ca să nu cad de pe motocicletă.
— E plăcut, nu-i așa? a întrebat el.
— Oarecum.

Ne-am hurducăit pe terenul acoperit cu petice de iarbă din fața casei, zdrobind, fără
îndoială, și câțiva scorpioni cu această ocazie.
— Azi-dimineață, mă gândeam că au trecut douăzeci de ani de când eu și Sonali am
cumpărat Casablanca. Am cumpărat-o ca să fim mai aproape de prietenii noștri, a
strigat el ca să acopere zgomotul motorului.
— Plantele?

— Da. Lui Sonali îi place teribil aici. Probabil ar locui aici tot anul dacă n-ar fi
orhideele ei. Lor le place la New York, așa că ea nu reușește să ajungă aici atât de
des cum și-ar dori.
— De unde știi că le place la New York?
— Dacă le aducem aici, mor. Dacă le ținem la New York, cresc.
— N-ar trebui să crească mai bine aici? La tropice?
— Ar trebui, dar n-o fac. Au o afinitate deosebită pentru apartamentul nostru, și asta
este. Nu că n-am încercat... Și, crede-mă, nu e o treabă ușoară să plimbi acele plante de
colo-colo peste graniță. În primul rând, este ilegal și, pe deasupra, dat fiind că prețurile
orhideelor au ajuns la cât au ajuns, e cam ca și cum ai face trafic cu diamante. Este
stresant pentru Sonali.
— Nu poate găsi aici orhidee care să-i placă și s-o ia de la început?
— Să schimbi o orhidee cu alta, așa, pur și simplu?
— Ei bine, da.
— Sonali a avut multă grijă de acele orhidee vreme de douăzeci de ani. De unele
dintre ele s-a ocupat chiar de
mai mult timp. Ascultă ce-ți spun: are cu acele plante o relație mai puternică decât
cu mine.
— Mă îndoiesc de asta.
— Este adevărat. Ele îi oferă lucruri pe care eu nu i le pot da. O frumusețe deosebită,
culori fantastice, parfumuri neobișnuite și stabilitate, pentru că ele nu pleacă împreună
cu niște străini în Mexic. Cele rare îi aduc puțină faimă și niște bani. Prietenii s-au născut
ca urmare a unui interes comun față de plante. Muzica a intrat în viața ei, sub forma lui
Marco, bărbatul care cântă la oboi. Până și spălătoria a fost cumpărată cu bani obținuți
pe altoiuri de orhidee.
De fiecare dată când era pomenită spălătoria, mă simțeam puțin tensionată.
— N-am știut asta.

— Vezi deci cât de importante sunt ele în viața ei. Și în a mea. Uneori, mă simt ca și
cum m-aș fi mutat împreună cu Sonali și cu familia ei, dar este în regulă, căci nu m-a
făcut niciodată să mă simt pe locul doi, după plantele ei, cu toate că știu că ăsta-i
adevărul.
— Cum e cu planta fără nume a pasiunii? A căutat-o vreodată aici, în Mexic?
— Și-a petrecut mulți, foarte mulți ani căutând acea plantă. Asta a fost înainte de
orhidee. Înainte de mine.
— N-a găsit-o niciodată, nu-i așa?

— N-a dat niciodată cu ochii de ea. Armand părea întristat. A locuit în Mexic
vreme de un an. S-a întâlnit cu șamani ai plantelor, cu vraci, cu vânători, cu negustori.
A făcut cercetări. Era pe deplin convinsă că planta pasiunii exista. Nimeni n-ar fi putut
s-o convingă că nu era adevărat.
— Nici unul dintre cei cu care a stat de vorbă nu a văzut planta?
— Nu. Eu însumi i-am vizitat pe șamanii de pe înălțimile munților Nayarit, munții
din care se trag strămoșii lui Diego. I-am rugat să invoce planta. Să-i afle numele. M-am
gândit că, dacă îi aflam numele, o puteam găsi. N-am avut dreptate.
— Poate că n-a fost momentul potrivit – sau locul potrivit.

— Nu, e mult mai simplu. Planta n-are nume. Are doar pasiune pentru viață. Și am
știut că avea să fie nevoie de pasiune pentru a o găsi. Sonali s-a întristat atât de tare și a
devenit atât de apatică, încât am preluat eu această căutare. Dar n-am avut noroc.
Armand a încetat să mai vorbească și nici eu nu i-am spus nimic pentru o vreme. Mi-a
fost clar că planta pasiunii era pentru el ce era spălătoria pentru mine. Un subiect
delicat.
— Armand, de ce n-ați avut copii?

— Cu mult timp în urmă, eu și Sonali am luat hotărârea să ne dedicăm energia


mai multor oameni, nu doar unuia sau doi. Și orhideelor, desigur. Și a mai fost și
căutarea plantei fără nume a pasiunii.
— Și oamenilor de la spălătorie?
— Da, și lui Diego, iar acum și ție.

Aproape ajunseserăm în Xcaret, când, de nicăieri – sau poate n-am văzut eu de unde
–, trei dulăi negri enormi s- au repezit spre noi. Mârâiau amenințător și goneau pe
urmele motocicletei, alungându-mi melancolia stârnită de planta pasiunii și
transformând-o în teroare. Mi-am răsucit capul acoperit de cască pentru a mă uita la ei.
Alergau la fel de repede pe cât înaintam noi. Își dezgoliseră dinții galbeni, de pe care
picurau bale.
— Mișcă-te. Mai repede! am țipat eu strângându-l de umeri pe Armand și
zgâlțâindu-l, ezitarea de a-l atinge dispărându-mi cu totul.
— Nu-ți face griji, a strigat el peste umăr. O să fie cu toții morți în curând.
Armand a turat motorul, iar pietrișul de pe drum a zburat în părul meu și mi-a
zgâriat fața.
Piața era un loc neobișnuit, care făcea să merite întâlnirea cu diabolicii dulăi cu
dinți galbeni și ploaia de pietricele.
Era construită din lemn, nu din ciment, precum celelalte clădiri din Yucatan, și era
vopsită într-un albastru în nuanța cerului. Era izolată pe o parte a drumului, la distanță
de oraș, și dărăpănată. Bucăți mari de lemn lipseau din partea stângă. De fapt, gaura era
atât de mare, încât, de pe drum, am putut vedea rafturile din piață, fără a fi nevoie să
intru pe ușă.
— O mare economie de timp, nu? a spus Armand de lângă mine, privind și el prin
gaură.
Înăuntru se aflau o casă de marcat pusă pe o masă de joc, cinci rânduri de rafturi și
câteva frigidere în partea din spate. Nu era nimic cu adevărat neobișnuit în
amenajarea pieței. Conținutul rafturilor și al frigiderelor era însă incredibil.
Pentru început, conservele de mâncare erau vechi. Vechi în sensul că erau
acoperite cu un strat de praf de câțiva centimetri. Armand a spus că oamenii din sat nu
mâncau prea des conserve pentru că erau scumpe și nu la fel de bune ca hrana
proaspătă. Am înțeles asta, dar, totuși, cât de greu putea fi să ștergi din când în când
praful, măcar pentru aspect?
Am observat imediat cerealele. Cutii de Kelloggs Rice Crispies îngălbenite, cu
vechiul logo cu cocoșul roșu pe partea din față. Lucrez în publicitate, sau cel puțin am
lucrat, așa încât știam că logoul cu cocoșul roșu fusese folosit în anii 1970. Asta însemna
că acele cereale de pe raft erau mai în vârstă decât mine. Mai vechi de 36 de ani, ca să fiu
exactă. Mi-am scotocit buzunarele în căutare de bani. Am fost tentată să cumpăr toate
cutiile pentru valoarea pe care o avea fiecare la rubrica „vintage“ de pe eBay.
Sectorul de mâncare congelată era chiar și mai bizar. Chiar acolo, între sticle de lapte
și tuburi de carton Pop N’ Fresh Dough27, se aflau pachete de hormoni vidate.
Flacoane cu testosteron, estrogen și progesteron se aflau în spatele ușii frigiderului, pe
care era lipită o fotografie alb-negru ștearsă înfățișând un travestit. Poza fusese făcută în
districtul Meatpacking din Manhattan, înainte de Pastis, hotelul Maritime, iar europenii
înlocuiseră traficul de carne vie. Lucruri care în Statele Unite presupuneau teste de
sânge dureroase, rețete și asigurări scumpe pe care nimeni
nu le avea erau practic gratuite în această piață dărăpănată, încremenită în timp, care
avea o mare gaură într-o latură.
Am continuat să hoinăresc prin ceea ce consideram deja a fi cea mai măreață piață
care existase vreodată undeva și am dat peste mici pietre prețioase la fiecare
cotitură.
Cutii de Retin-A28 se aflau alături de tuburi de pastă de dinți Crest. Și flacoane cu
botox, care este de fapt o pudră, nu un lichid, stăteau lângă balsamurile Pantene. Nu-mi
imaginasem că oamenii care n-aveau electricitate și care atârnau în fața casei panouri
ce avertizau împotriva holerei erau atât de preocupați de riduri. Dar mă înșelasem. Se
pare că frumusețea are o mare importanță chiar și pentru femeile care sunt nevoite să
taie ele însele puiul înainte de a-l găti pentru cină.
Pe flacoanele de botox era trecut prețul, zece dolari, în loc de 750 de dolari pe care
prietenele mele de acasă îi plăteau cu regularitate
dermatologului/prietenului/tipului din camera din spate de la sala de sport
Equinox.
Am calculat că, de acei 750 de dolari, pot să zbor cu avionul în Mexic, să cumpăr
botox, să arăt fabulos și să mă aleg și cu o vacanță la plajă în același timp. Ce țară! Ce
piață! Am râs cu putere. Eram cucerită. Acea piață făcuse să- mi reînvie simțul umorului.
Printre spirite ale cerbilor, pantere negre și flori ale lunii, eram convinsă că îmi
pierdeam acele calități care îmi aduseseră succesul în trecut și că deveneam o
persoană sentimentală și mistică. Dar nu. Cu toate plantele, șerpii și șamanii, încă
eram eu însămi. N-a fost nevoie decât ca el mercado29 să-mi redea cinismul de
orășeancă.
M-am uitat în jur, după Armand, dar nu se vedea nicăieri.
— El hombre está en el sótano, a spus o femeie din spatele casei de marcat.

„Bărbatul este la subsol.“ Era scundă și tuciurie, cu două cozi împletite, negre ca
pana corbului, lungi până la talie. Chipul îi era foarte ridat, ceea ce era foarte ciudat dat
fiind că avea părul des și fără un fir cenușiu. „Probabil că ea este Casiera“, m-am gândit
eu.
M-a privit nerăbdătoare în vreme ce eu o cercetam. Când a fost satisfăcută că eu eram
satisfăcută, a repetat:
— El hombre está en el sótano.
Și a fluturat mâna spre mine de parcă ar fi alungat o muscă. Mi-am fluturat-o și eu,
cu aceeași atitudine.
Scara care ducea în pivniță era lungă, abruptă și cufundată în beznă. Aveam o
aversiune față de pivnițe încă din copilărie, dar mi-am reprimat-o și am coborât. Erau
cel puțin șaizeci de scânduri complet verticale pe post de trepte. Am coborât cu spatele,
cu fața la scânduri, ca și cum aș fi coborât o scară mobilă. Mirosul plantelor și al
pământului devenea tot mai puternic cu fiecare pas și mă simțeam de parcă aș fi
coborât spre centrul Pământului.
— ¿La Luz? am strigat eu spre femeie.
„Lumini?“
— Lo siento, señorita. No hay luz. Las plantas están en el sótano. No
es bueno para las plantas.
„Îmi pare rău, domnișoară. Nu sunt lumini. Plantele sunt în subsol. Lumina nu
le face bine.“
„Rahat“, am gândit în sinea mea coborând pe bâjbâite în bezna totală. „Cum
rămâne cu ce este bine pentru mine?“
Erau o sumedenie de lumini la baza scărilor, însă nu dintre cele care luminează în
mod obișnuit o încăpere, ci lămpi fluorescente violete, folosite pentru creșterea
plantelor, atârnate deasupra unor mese de lemn rectangulare ticsite cu plante.
Camera era lungă și îngustă, în stil vagon. Era de cel puțin cinci ori mai mare decât
garsoniera mea, având vreo trei sute de metri pătrați. Becurile fluorescente făceau
încăperea să arate ca unul dintre acele postere cu lumină ultravioletă din anii ’60, cele
care înfățișau tigri sau cranii strălucind în întuneric pe un fundal de catifea violet.
Pe măsură ce ochii mi se obișnuiau, am reușit să văd că acolo se aflau mii de plante
sănătoase, luxuriante și foarte verzi. Aerul era rece, dulceag și plin de oxigen. Nu se
vedeau inflorescențe, și poate că nici nu aveau să existe vreodată. Nu știam. Nu-mi
dădeam seama la ce soiuri de plante mă uitam. Poate că acel subsol era o fabrică de
marijuana hidroponică. N-am simțit mirosul caracteristic, dar poate că oamenii
care vindeau hormoni sus inventaseră un soi de iarbă fără miros. O plantă care putea
fi fumată în public fără a fi detectată. „Asta chiar că ar fi ceva“, m-am gândit eu. O
adevărată sursă de bani. O schimbare de carieră. De fapt, o schimbare de viață.
— Mandragora solanacae.
Am fost surprinsă să aud vocea slabă a unui bărbat venind din partea cealaltă a
subsolului.
— Armand?

— Mătrăguna, a spus bărbatul a cărui voce era mult mai înaltă decât a lui Armand,
este planta magiei. Marea aducătoare de mister.
M-am străduit să văd în partea cealaltă a subsolului. Abia puteam desluși o siluetă
în acel capăt. Capul îi era plecat spre o grămadă de frunze, iar trupul, mult prea mic
pentru a-i aparține lui Armand. Am avut o senzație neplăcută la gândul că mă aflam
atât de departe sub pământ împreună cu un străin, așa că m-am retras spre scară, încet
și în liniște, încercând să nu scot nici un sunet.
Bărbatul și-a îndreptat corpul și s-a răsucit exact când am ajuns lângă trepte. Pielea îi
părea grotesc de palidă și de nesănătoasă în lumina aceea violet.
— Bună, Lila! a zis el.
Am încremenit. Am simțit că mi se face rău. Cum de era posibil ca un om din pivnița
unei piețe mexicane să-mi cunoască numele? M-am panicat și mi-am concentrat
privirea, însă eram mult prea departe ca să-l văd bine. Am auzit o bufnitură surdă în
capul scărilor, urmată de pași. Cineva închisese ușa pivniței și o încuiase. Știam că
fusese Casiera. Armand nu mi-ar fi închis niciodată ușa în nas.
Bărbatul s-a apropiat de mine. Părul lui blond strălucea sub becuri. Am tras adânc
aer în piept. Era David Exley.
— Știi că mătrăguna cea mai puternică este aceea care crește sub eșafoduri? Sau în
locurile unde cineva s-a sinucis spânzurându-se?
N-am spus nimic. Aveam nevoie de timp să mă gândesc.
— Secționarea nervilor spinali îi provoacă erecție unui om spânzurat. O imagine
încântătoare, nu-i așa? Când lichidul seminal este ejaculat de trupul mort, curge pe
pământ, iar în acel loc înflorește mătrăguna. Plantele apărute din spermă sunt
halucinogene puternice și afrodiziace cu o forță extraordinară.
— Ce cauți aici? am șoptit eu încleștându-mi mâinile de cele două mese de lemn aflate
de o parte și de alta a mea, pline cu plante.
— Regele Solomon, Alexandru cel Mare și Ioana d’Arc au refuzat să plece de-acasă
fără ca o mătrăgună să le atingă trupul. Shakespeare a scris despre ea în Romeo și
Julieta. Iar Homer, în Odiseea. Longfellow, unul dintre poeții mei favoriți, a redat atât
de bine spiritul mătrăgunei când a scris: „Învață-mă unde crește minunata mătrăgună
ale cărei rădăcini magice se rup gemând din pământ, în orele miezului nopții, ce-ți
poate îndepărta prietenii și-ți face mintea prolifică datorită fanteziilor ei“.
Nu mi-am imaginat niciodată că aveam să-l revăd pe Exley, sau, chiar dacă o făcusem,
fantezia mea nu includea o pivniță întunecată și un citat din Longfellow.
— Ce cauți aici? am întrebat din nou, încercând ca vocea să-mi rămână cât de fermă
permitea situația.
— Îți povestesc despre mătrăgună. Este una dintre cele nouă plante, știi? Planta
misterului și a magiei.
— Dar de ce te afli aici? am întrebat a treia oară, creierul meu manifestându-se ca o
mașină blocată într-un șanț, cu roțile învârtindu-se în încercarea de a se elibera.
Exley a întins mâna pentru a mă atinge. M-am dat îndărăt, departe de atingerea
lui, dar și de scări.
— Mă aflu aici din același motiv ca tine, Lila. Plantele.
— Ai deja plantele. Îți amintești? Le-ai furat din spălătorie.
— „Furat“ este un cuvânt atât de dezagreabil. N-aș fi putut să iau plantele dacă n-ar
fi vrut să vină cu mine.
— Dacă ai plantele, ce cauți aici? M-ai urmărit?
— Ți-e teamă că le voi fura și pe cele noi, pe care le-ai găsit? Că, poate, de data asta, o
să-i distrug casa?
— Asta vrei? am întrebat eu într-o ciudată șoaptă țipată. Să-i faci rău lui Armand?
— Mă aflu aici pentru că două dintre cele nouă plante din spălătorie au murit în
timpul tranziției, ca să zic așa.
Mă aflu aici pentru a înlocui acele două plante. Asta-i tot.
— Care dintre ele?

— Dat fiind spiritul competiției, știi bine că nu pot să-ți spun. La urma urmelor, ne
dorim aceleași lucruri, iar marfa este atât de limitată. Dar pot să-ți zic că nu le văd în
această pivniță.
— Nu te cred.
— Sunt tot eu, Lila, bărbatul pe care l-ai cunoscut la piața din Union Square, cel care te-
a învățat despre plantele tropicale. Bărbatul pe care l-ai primit în patul tău. Cel care
ți-a mângâiat cu peria moale părul și sânii.
Vocea lui suna fals dulce, ca a unui bărbat care le oferă fetițelor o bomboană, în
curtea școlii. A întins din nou mâna către mine, iar eu i-am îndepărtat-o.
— Ce s-a întâmplat în New York nu a fost strict legat de tine sau de prietenul tău
Armand. A avut legătură doar cu cele nouă plante. Atâta tot.
— Te-ai folosit de mine pentru a pune mâna pe ele. Și i-ai făcut rău prietenului meu.
Mie asta îmi sună a avea legătură cu mine.
— Lila. Ascultă-mă! Când te-am văzut prima dată, te-am plăcut instantaneu. Te-am
plăcut înainte să-mi arăți altoiul ferigii-de-foc, înainte de a-ți oferi bani și înainte ca tu
să mă duci la spălătorie. Dar, când mi-ai spus că Armand are plantele, nu aveam cum să
nu cred că tu ai intrat în viața mea pentru a-mi arăta unde se aflau acestea. Mi-am
petrecut toată viața căutând acele plante, și iată-te, oferindu-mi acces direct la visul
meu. Ce trebuia să fac? Încearcă, pentru o clipă, să te pui în locul meu.
— Te-am căutat apoi în piață, am zis eu. Te-am căutat peste tot, la fiecare tarabă, printre
frunzele fiecărei plante. Am vorbit cu fiecare negustor. Când m-am dus la spălătorie și
am văzut ce-ai făcut, am trăit cea mai degradantă experiență din viața mea.
— Viața e lungă, a spus el cu un zâmbet.
— Trebuie să te întreb. De ce ai venit la mine acasă, în seara aceea? Te dusesem deja la
spălătorie. Știai de unde să iei plantele. De ce a trebuit să te întorci cu mine?
— Pentru propria plăcere. Sunt bărbat. Ce pot să spun?

— Ce-ai zice de: „Îmi pare rău, sunt un mincinos


ordinar și un hoț“? Exley a râs.
— Nu-mi pare rău. Ți-am spus că n-a fost ceva personal. A fost un lucru
nesemnificativ în comparație cu importanța obținerii plantelor. Iar ție ți-a făcut
plăcere mica noastră partidă de amor. Știu că ți-a plăcut, pentru că am fost acolo.
A întins mâna pentru a-mi atinge părul. Nu-mi puteam înțelege propriile
sentimente. Amintirile despre piața producătorilor din Union Square, despre
pasărea-paradisului, despre partida de sex înfierbântată și firească se ciocneau de
imaginile cu geamul spart al spălătoriei. Eram atrasă de el și totodată îmi provoca
repulsie. Doream să alerg deopotrivă spre el și departe de el, așa că n-am făcut nici
una, nici alta, ci am rămas pe loc.
— Aș putea pune să fii arestat, știi? Tocmai ai recunoscut că ai jefuit spălătoria.
— Serios? Crezi? Ne aflăm în Mexic. Acesta e Vestul Sălbatic, scumpo. Încearcă să faci
la policía de prin părțile
locului să mă aresteze pentru ceva ce s-a întâmplat dincolo de graniță. Sper că ai
suficient de mulți bani pentru a-i mitui.
Exley se trase îndărăt. Tot mai departe printre lungile șiruri de plante, înspre
capătul îndepărtat al pivniței.
— Adiós, amiga. Mi-a făcut plăcere să stăm de vorbă. Îmi pare rău că plec atât de
repede, însă trebuie să îmi văd de treabă și să găsesc acele plante.
Am strigat numele lui Armand, dar era prea târziu. Exley a deschis o ușă pe care n-o
văzusem. A părut să smulgă broasca din ea cu mâinile goale. Soarele strălucitor a
inundat pivnița, și am auzit-o pe Casieră țipând din capul scărilor:
— Ay Dios mio, las plantas. ¿Quién abrió esa puerta? Te mataré!
„Oh, Dumnezeule, plantele! Cine a deschis ușa? O să te omor!“
Am străbătut pivnița în fugă și am închis ușa. Am urcat scările din lemn câte două sau
chiar trei odată. Când am ajuns din nou în piață, răsuflând anevoie, Casiera stătea
lângă ușă, împreună cu Armand.
— ¿Quién abrió la puerta ahí abajo? a vrut ea să știe.

„Cine a deschis ușa


acolo jos?“ M-am
uitat la Armand.
— Exley a fost în pivniță.
Armand a privit spre stânga și și-a mușcat o unghie.
— Avea vreo plantă?
— Nu cred, dar ținea în mână o cămașă rulată. E posibil să fi avut niște altoiuri în
ea.
— L-ai văzut luând vreo plantă?
— Nu. Mi-a spus că plantele pe care le căuta nu se aflau acolo. M-am întors spre
Casieră. De ce ai închis ușa pivniței?
— ¿Qué?

— La puerta del sóltano, am zis eu. „Ușa pivniței.“ M-am dus și am trântit-o,
pentru a-i demonstra. De ce? am întrebat.
A părut să înțeleagă.
— Un accidente.
N-am crezut-o.
— De ce se află acolo jos? i-am cerut lui Armand să mă lămurească. De ce ține
plantele acelea într-o pivniță întunecată, când soarele strălucește cât e ziua de lungă?
— Sunt plante speciale, crescute conform specificațiilor exacte date de curanderos
și de doctorii din zonă. Sunt neobișnuit de puternice și extrem de primejdioase dacă
ajung în mâinile cui nu trebuie. De asemenea, sunt foarte prețioase, atât din punct de
vedere medicinal, cât și monetar.
— Cum a intrat Exley în pivniță fără să
fie văzut? Armand s-a întors spre
Casieră și a tradus întrebarea.
— Es cliente mio. Y uno Bueno, además. Lleva muchos anos
comprándome plantas.
„Este clientul meu. Și chiar unul bun. De mulți ani cumpără plante de la mine.“
— A furat cele nouă plante din spălătorie. L-a jefuit pe Armand, am rostit eu
îngrozită de faptul că Exley era clientul ei.
— ¿Qué?
Armand a tradus pentru mine.
— Usted le dijo donde estaban las plantas. Usted le llevó al lavadero, a
replicat Casiera.
— Ce spune? l-am întrebat pe Armand. Spaniola mă depășește.
— Spune că tu i-ai zis lui Exley unde se aflau plantele. Că tu l-
ai dus la spălătorie. Am rămas tăcută, și nici Armand n-a
mai zis nimic.
— Este adevărat? a întrebat el într-un final.

— S-a întâmplat la scurt timp după ce te-am cunoscut, am răspuns eu. Nu știam cât
de mult însemnau plantele pentru tine.
— Te-am rugat să nu spui nimănui despre ele.
— A fost o greșeală.
— ¿Comó cuando cerré la puerta del sótano? a întrebat Casiera.

„Ca atunci când eu am închis ușa


pivniței?“ O uram.
— Tot nu înțeleg cum de Exley a smuls atât de rapid și de ușor broasca din ușă.
— Este un om care cunoaște intrări ascunse. Știe cum e cu deschiderile, cu spațiile
dintre lucruri. Știe cum să intre și cum să iasă din aceste spații. Să intre și să iasă din
locuri și din situații. Cunoscându-mă așa cum mă cunoști acum, probabil îți dai seama
că spargerea de la spălătorie și furtul plantelor n-a fost o treabă ușoară. A trebuit să se
strecoare printre nivelurile conștiinței mele pentru a face asta. A trebuit să devină
invizibil pentru mintea mea. Are un mare talent, darul invizibilității, însă abuzează de
el. Și tu ai acest dar, ți-a fost oferit de pantera neagră, dar nici tu nu știi cum să-l
folosești. Tu și Exley sunteți asemănători în privința asta.
— Îi lipsesc două dintre cele nouă plante pe care le-a furat de la tine, însă n-a vrut
să spună care. A venit aici pentru a le găsi.
— Va trebui să fim și mai vigilenți în privința plantelor de la Casablanca. A trăit în
preajma celor nouă plante o vreme, până când două dintre ele au murit. A simțit ce
înseamnă să le ai pe toate și va dori să retrăiască acea
experiență.
— De unde ai știut că acele două plante au murit? Eu nu ți-am spus.
— Am simțit-o ca pe-o adiere. Când s-a întâmplat, n-am fost sigur ce sau cine a murit.
De fapt, preț de o clipă, am crezut că este vorba de Sonali. M-am răsucit în pat și am
zgâlțâit-o până când s-a trezit, foarte nervoasă. Acum, știu că am avut dreptate, era
vorba despre cele două plante.
— A zis că plantele au vrut să fie cu el. A spus că nu le-ar fi putut fura dacă ele n-ar fi
vrut să plece cu el.
— Plantele sunt imobile. Asta le face să fie niște creaturi foarte dependente.
— N-au putut scăpa de Exley?
— Două dintre ele au murit, probabil s-au sinucis pentru ca el să nu le aibă pe
toate nouă.
— Care dintre ele crezi că au murit.

— O să aflăm destul de curând. Dar acum hai să ne ocupăm de motivul


pentru care am venit aici. Eu și Armand am coborât scările, urmați de
Casieră.
Când am ajuns jos, Armand s-a aplecat și, cu o mișcare rapidă – genul de mișcare
grațioasă pe care nu mă puteam obișnui s-o văd făcută de cineva atât de mare –, a cules
ceva de pe dușumeaua pivniței. Și-a desfăcut palma, iar în ea se afla o micuță floare de
culoarea lavandei, cu o tulpină mică.
— Oho, ia te uită ce avem noi aici! Domnul Exley ne-a lăsat un cadou. Cichorium
intybus. Cicoare. Planta libertății și una dintre cele nouă. A folosit-o pentru a ieși din
pivniță și ne-a lăsat un altoi în semn de curtoazie. Al tău domn Exley are un
dezvoltat simț al umorului.
— Nu este „al meu domn Exley“.
— Neimportant. Această mică petală ne spune cum a ieșit de-aici.
— A spart broasca ușii cu ajutorul petalei unei flori?
— Într-un fel, da. Cichorium intybus este o plantă perenă înrudită cu păpădia. Este
cultivată în Anglia, în Irlanda și din Nova Scotia până în Florida și câmpiile de vest.
Aici, în America de Sud, nu e cultivată. A adus-o cu el!
— De ce?

— Pentru proprietățile sale magice. Planta are o rădăcină principală lungă și groasă,
plină cu o sevă lăptoasă și albă. Egiptenii antici credeau că, dacă îți frecai trupul cu
acea sevă, deveneai invizibil și puteai înlătura orice obstacol. Din aceleași motive,
mayașii au numit-o „planta libertății“.
— Dar el n-a spart broască aia cu seva lăptoasă a cicorii. Nu pot crede așa ceva, chiar
dacă tu crezi.
— Nu spun că a spart broasca ușii cu cicoarea. Spun că acest altoi ne spune ceva
despre Exley, ceva care ne-ar putea fi util în viitor.
— Ai dreptate. Ne spune că este un escroc și un lunatic.
— Ascultă-mă! Altoiul ne spune că el cunoaște și, mai important, crede în magia
plantei. Ne spune că, probabil, a practicat puțină magie. Acest altoi de cicoare ne dă de
înțeles că este un dușman mult mai de temut decât am crezut inițial.
Casiera s-a apropiat, a privit floarea pe care Armand o ținea în mână și s-a plesnit
cu palma peste frunte.
— ¡Ah Chicoria! Así es cómo rompió mi cerradura.

„Ah! Cicoare. Așa a spart


broasca.“ Armand mi-a
făcut cu ochiul.
— Nu băga prea mult în seamă vorbele ei. Este prea superstițioasă.

27 Aluat proaspăt (n.tr.)


28 Crema produsă de o firmă elvețiană, Retin-A este

un tratament împotriva acneei. (n.tr.) 29 Piață (în


lb. spaniolă, în original) (n.tr.)
Mătrăgună (mandragora solanaceae)

Dacă vă interesează o plantă care arată ca un om, care are organe sexuale
vizibile, care este un afrodiziac de primă clasă, care conține alcaloizi, gen
hiosciamina, ce-ți zăpăcesc mintea, despre care se știe că e capabilă să vindece
depresia și insomnia, atunci mandragora solanaceae este planta care vă
trebuie. Dar fiți atenți! Multe persoane au murit în timp ce smulgeau planta
din pământ.

— Uită-te la asta! a spus Armand aplecându-se spre o plantă mare. Este un


exemplar perfect de mandragora solanaceae.
M-am aplecat alături de Armand, cu capetele lipite, atingându-se acolo unde fuseseră
cândva fontanele deschise.
— Vrei să afli ceva amuzant? a bubuit vocea lui.
— Nu prea, am zis eu depărtându-mă de el.
— Toate sunt mandragora. Fiecare plantă din
această pivniță. Nu sunt sigură de ce, dar
asta m-a speriat teribil.
— Ce vrei să spui?
— Vreau să spun că această încăpere este un templu închinat mătrăgunei. Planta
magiei.
— De ce ar face cineva așa ceva? M-am întors spre Casieră. De ce cultivi
mătrăgună?
— Qué?
Vocea mi-a răsunat mult mai tare:
— Am întrebat de ce cultivi toate aceste mătrăgune.
— Calmează-te, a rostit Armand. Te înțelege.
— Mă înțelege când vrea.
— Unii oameni numesc această plantă „lumânarea diavolului“ deoarece
strălucește în întuneric.
— Femeia-i
diavolul?
Casiera păru
furioasă.
— Creștem mătrăguna pe întuneric fiindcă e mai sigur așa. O facem pentru
protecția acelor oameni care nu înțeleg planta și încearcă s-o smulgă din pământ fără să-
și ia precauțiile necesare. De îndată ce o fac, se îmbolnăvesc, și uneori chiar mor. Le
creștem în acest mod pentru a-i proteja pe cei din afară.
— Știi foarte multe lucruri, nu-i așa? Multe lucruri pe care nu mi le spui.

— Abia acum ți-ai dat seama? Sigur că știu. Și la fel știe și Casiera. Știm câteva lucruri
despre plante. Nu e nimic de care să te îngrozești.
Aceasta a fost prima dată când Armand îmi zicea să nu mă îngrozesc de el, iar asta
m-a speriat de moarte.
— Oh, haide, nu-ți lăsa imaginația s-o ia razna. Nu sunt diavolul în persoană.
Cred că mandragora îți va fi de ajutor aici, în Yucatan. Cred că ar fi mai mult decât
înțelept să te împrietenești cu una sau două dintre ele cât timp te afli aici, jos.
Casiera încuviință din cap.
— De ce înțelege engleza ta, dar nu și pe a mea?
— Pe mine mă cunoaște.
M-am uitat la femeie și am văzut că a încuviințat din cap, confirmând spusele
lui Armand.
— Nu mă place, am zis eu. Simt asta.

— Nu are încredere în tine. Este o diferență. Crede că l-ai condus pe Exley la


spălătorie pentru că hormonii ți-au luat-o razna. Crede că sexualitatea ta a pus
stăpânire pe tine. Conform modului ei de gândire, asta te face o persoană primejdioasă
și impredictibilă.
— Tu ai încredere în mine?

— Am încredere pentru că
trebuie. Am privit în jur,
la miile de plante.
— Bine, am spus eu înduplecată. Vorbește-mi despre madragora solonacae.

— Mătrăguna aparține familiei cartofului. Are frunze mari și întunecate și flori


albe sau purpurii care se transformă în fructe de dimensiunile merelor, cu un parfum
încântător și puternic. Este o plantă comestibilă, ceea ce e bine de știut dacă te rătăcești
în junglă și n-ai ce mânca. În vreme ce fructul mătrăgunei este apetisant și are gust
bun, partea subterană a plantei este locul unde se petrece toată acțiunea. Aceasta este
partea de care lumea este fascinată de secole, din timpurile biblice.
— Rădăcinile?

— Da, Lila, noi doi am ajuns din nou la rădăcini. Îți amintești când ne-am cunoscut,
iar eu ți-am cerut să-mi faci altoiul ferigii-de-foc să prindă rădăcini?
— Cum aș putea să uit?
— Într-un fel, acela a fost un test, nu pentru a vedea dacă poți să crești feriga, ci
pentru a vedea dacă ai vreo afinitate față de rădăcini. Unii oameni au afinitate față de
flori, iar alții, față de rădăcini. Dacă n-ai fi fost capabilă să faci feriga să prindă rădăcini,
nu ne-am afla aici. Oamenii care au afinitate față de rădăcini sunt atrași de partea
întunecată a lucrurilor, de aspectele subterane ori nevăzute. Și adesea sunt, la fel ca
tine, îndrumați de pantera neagră, stăpâna nopții, a lunii și a lumii nevăzute.
„O luăm de la capăt“, am gândit eu.
— Și eu sunt o persoană cu afinitate față de rădăcini, așa că noi doi ne potrivim. Ne
înțelegem unul pe celălalt.
Am așteptat multă vreme ca un astfel de om să intre în viața mea.
— M-ai așteptat pe mine? De ce?
— Am motivele mele.
Nu mi-a plăcut faptul că Armand mă așteptase.
— Ne-am întâlnit întâmplător, am rostit eu.
— Așa s-ar putea zice.

— Dacă m-ai așteptat atât de mult timp, atunci a trebuit să te asiguri că rămân alături
de tine. Trebuia să mă ții în preajma ta.
— Paranoia ta începe să se manifeste. Nu am făcut decât să-ți ispitesc mintea cu lucruri
despre care am crezut că ți-ar putea face plăcere. Asta-i tot. Restul depindea de tine.
— O ai pe Sonali. De ce ai nevoie de mine?

— Sonali este o persoană atrasă de flori, nu de rădăcini. Modul ei de gândire este


diferit de al nostru. Este, în general, fericită și mai puțin suspicioasă față de alți
oameni. Nu e omul de care am nevoie pentru a mă ajuta să găsesc plantele.
— Dar eu o iubesc pe Sonali, am spus, surprinsă de pasiunea mea pentru soția lui
Armand.
— Bun venit în club! Toată lumea o iubește pe Sonali. Exact asta-i ideea. Am nevoie de
tine pentru că tu ești mai dură.
— Mătrăguna, a continuat Armand, ocupă un loc extraordinar în istoria
plantelor. Din punct de vedere medicinal. Ca plantă în sine. Ca magie. Și ca folclor.
Există atât de multe întrebuințări pentru această plantă, încât o consider cea mai
importantă dintre cele nouă.
— Mereu ai favoriți.
— Mătrăguna este o plantă medicinală pentru că rădăcina sa conține un alcaloid ce
aparține grupului atropinei. E un puternic narcotic și analgezic, și, în doze mai mari,
un anestezic superb. Este magică datorită formei bizare a rădăcinii, care arată ca o
siluetă omenească, uneori masculină, alteori feminină. Această rădăcină poate să exercite
și chiar exercită o putere supranaturală asupra trupului și asupra minții omenești. Este
atât un afrodiziac, cât și un halucinogen puternic. Gândește-te! Aceste două calități pot
determina cea mai reușită partidă de sex de care e posibil să ai vreodată parte. Și te pot
ajuta să faci copii. În Cartea Genezei, Rahila mănâncă o rădăcină și rămâne însărcinată cu
Iosif. În cazul oamenilor sensibili, planta poate produce experiențe extrasenzoriale,
iar în cazul majorității bărbaților, o foarte puternică dorință sexuală, aproape
supraomenească.
— Mi se pare grozav.

— Mulți oameni gândesc la fel. Oamenilor le place să experimenteze efectele


mătrăgunei. Problema este că, în doze greșite, e otrăvitoare, așa că foarte adesea
oamenii se îmbolnăvesc sau chiar mai rău. Uită că mătrăguna face parte din familia
solanaceae, fiind asemănătoare cu letala umbra-nopții.
— Nu cred că uită. Nu cred că știu. Nu știe nimeni, cu excepția ta, Armand.
— Iar acum știi și tu.
— Rădăcina poate fi folosită ca păpușă voodoo? Fiindcă arată ca un om?

— Ha! Excelentă întrebare. Nu știu și n-am auzit niciodată s-o utilizeze cineva în
acest mod, dar ar trebui să încercăm într-o zi. Ai auzit asta? a întrebat-o el pe
Casieră.
Casiera și-a acoperit gura cu mâna și s-a uitat la mine de parcă aș fi fost copilul
diavolului.
— Hai să mergem acasă, până nu se face prea târziu, i-am spus lui Armand. Nu
vreau să ne întoarcem pe întuneric.
Armand a chicotit.
— Nu fi prostuță, nu plecăm nicăieri pe întuneric. Drumurile sunt cumplite. Iar
acei câini pe lângă care am trecut mai devreme sunt mult mai înfometați și mai răi
noaptea. O să rămânem chiar aici. Cu mare amabilitate, Casiera ne-a pus la
dispoziție casa ei, pentru noaptea aceasta.
M-am gândit la modul serios că Armand își pierduse mințile.
— O să stea și ea aici, cu noi?
— Desigur. Este casa ei. Și ar trebui să-i mulțumești că ne-a invitat să rămânem.
— Nu cred că-i o idee bună să stăm cu ea.
— Mulțumește-i! a țipat el la mine.
— Gracias, i-am zis Casierei, cu o ură neobișnuită în voce.
— De nada, a răspuns ea pe un ton neutru.
Sinsemilla

„ Planta te învață să te găsești pe tine... Când te găsești pe tine, găsești...


Măreția.“
ROBERT NESTA MARLEY

Am părăsit temnița subterană a Casierei pe aceeași ușă pe care Exley o folosise pentru a
evada. Broasca zăcea pe dușumea, spartă în două de parcă ar fi fost lovită de fulger.
Casiera m-a privit ca și cum ar fi fost vina mea.
— Tu ești cea care îi vinde plante, i-am spus eu. Așa că nu te uita așa la mine.
— Nu te înțelege, a zis Armand.
— O urăsc pe femeia asta.
— ¡Cómo se atreve?! a rostit Casiera.
„Cum îndrăznești?!“
— Oh! Acum înțelege?
Ne-am îndreptat spre casa ei, care se afla peste drum de piață.
— E chiar aici, a spus Armand.
— Văd floarea-soarelui. Nici o casă, doar floarea-soarelui. Ce-mi scapă?
— Los girasoles mantienen el sol fuera y dejan la casa fresca.
— Zice că floarea-soarelui ferește casa de soare, astfel încât rămâne răcoroasă.
— Da, sigur că o ferește. Dar unde este casa?
— Chiar aici, a zis Armand arătând spre un zid gros, impenetrabil, format din tulpini
de floarea-soarelui cu flori galbene având în centru pernițe uriașe de un negru
catifelat.
Am traversat și mi-am băgat mâna printre tulpini ca să-mi fac loc, însă Armand s-a
repezit în fața mea. A dat plantele la o parte și s-a tras îndărăt, ținându-le ca și cum
mi-ar fi deschis o ușă.
— Dă-mi voie să-ți prezint, a zis el, foarte speciala grădină a Casierei. Grădina
torturatei sinsemilla.
Am aruncat o privire furișă printre tulpinile de floarea-soarelui înalte ca niște
copăcei.
— Nu te uita! Închide ochii și
inspiră adânc. Am tras aer în
piept.
— E marijuana! am rostit entuziasmată.
— Este mai mult decât marijuana. E sinsemilla. Planta sexualității feminine.

Am pășit printre tulpinile de floarea-soarelui și am intrat în grădină. Locuința


Casierei se afla în capătul îndepărtat. Femeia mergea în fața mea, mângâind în
trecere plantele cu o dragoste și cu o admirație pe care era evident că nu le simțea
față de mătrăguna din pivniță.
— Plantelor de marijuana, feminine fiind, le place să fie mângâiate și tachinate, a
spus Armand. Sunt cele mai excitate plante de pe pământ.
— Excitate?

— Da, excitate. Îți amintești cum este să fii excitată, nu-i așa? Așa cum te simți când te
afli în preajma lui Diego ori a lui Exley. Probabil că și în preajma mea, din câte
bănuiesc.
— Cum poți să-ți dai seama dacă o plantă este excitată?
— O excit eu, de aia pot să-mi dau seama.
— Cum exciți o plantă, mai exact?
— La fel cum excit o femeie. O tachinez. Din păcate, pentru a crea sinsemilla,
tachinarea trebuie să se apropie mai mult de durere. Dar plantelor le place în acest fel.
Plantele de ghiveci feminine răspund extraordinar de bine la durere.
Cu asta, m-a dat gata. Am devenit deosebit de curioasă.
— Pentru a crea sinsemilla, trebuie să te porți urât cu ea. Trebuie să fii foarte strict.
Fără apă. Fără hrană. Fără cuvinte siropoase. Nimic plăcut. Și nici nu trebuie să-ți
pară rău din cauza asta – ea vrea să i se facă rău. Când este uscată de-a binelea și pe
cale să moară, lipsită de tot ce este dătător de viață, atunci începe distracția. Atunci e
momentul pentru a începe tortura. Momentul când trebuie să-i îndoi trupul în două.
Nu să-l frângi, ci să-l îndoi până când ești aproape să-l rupi. Este exact ca și cum ai
sufoca-o. E nevoie de exercițiu pentru asta și este posibil chiar să
omori câteva în timp ce înveți. Dar, după ce o faci de mai multe ori, ajungi să identifici
ușor limita de rupere.
— De ce Dumnezeu e necesar așa ceva?
— Pentru a o face să simtă că este pe cale să moară, fără a-i oferi însă plăcerea
morții. Pentru a o tortura.
— Asta-i demență curată.
— Este frumos. Exact când crede că e pe cale să moară, florile izbucnesc din ea. Mari,
zemoase, dornice de a fi polenizate. Este un fel de ultimă suflare a procreării. O
încercare finală de a-și transmite genele mai departe.
Armand a răsucit un mugur rășinos între degete și apoi mi l-a dat.
— Simți cât de lipicios este? Florile femelei muribunde se fac din ce în ce mai mari,
încercând să atragă o insectă care să le polenizeze. Devin tot mai lipicioase, sperând să
rețină chiar și cea mai minusculă picătură de polen. Ți se pare cunoscut?
— Nu.
— Este disperată. La fel ca tine. Ar face orice ca să aibă parte de sex.
— Eu n-aș face orice ca să am parte de sex.

— L-ai lăsat pe Exley să intre în


trupul tău. M-am uitat urât la
el.
— Când floarea ajunge la cea mai mare mărime, și mai lipicioasă de-atât nu poate fi,
atunci sinsemilla este cea mai puternică. Este făcută din planta de marijuana femelă
care își dorește cu disperare un mascul, chiar dacă e pe moarte. Sinsemilla este
creată din dorință sexuală pură. De aceea este planta sexualității feminine. Personal,
îmi place s-o văd cum așteaptă. Așteaptă și așteaptă un mascul. Speră și tot speră. Își
răsfiră frunzele din ce în ce mai mult, mugurii rășinoși devenind tot mai mari și mai
copți cu fiecare zi care trece. E ceva deosebit. Iar acesta este momentul când e gata să
fie fumată.
Armand a răsfirat frunzele unei plante aflate lângă el și a strâns ușor între degete
un mugur. M-am așezat pe o piatră care părea pusă acolo pentru acest scop și mi-
am lipit pulpele.
— O s-o lași să facă sex?

— Nu, niciodată. N-o s-o las niciodată să facă sex, a zis Armand râzând.
Satisfacția sexuală i-ar distruge potențialul.
Am simțit nevoia să împrăștii polen pe toți mugurii acelor sărmane plante. Am
vrut să alerg dezbrăcată prin grădină, să stric toată recolta. Să satisfac personal fiecare
plantă. Să fac tot locul acela blestemat să se zguduie de orgasme.
— Sinsemilla înseamnă fără semințe. Este atât de potentă deoarece energia
plantei se concentrează asupra producerii rășinii, nu a copiilor. O femelă fără semințe
e mult mai potentă decât una cu semințe. Amintește-ți asta data viitoare când vrei să
realizezi ceva. Fă-o înainte de sex. Înainte ca vreun bărbat să vină și să-și verse sămânța
în tine, satisfăcându-te și făcându-te astfel inutilă din punct de vedere energetic.
— Eu nu sunt o plantă de marijuana.
— I-ați învățămintele de unde poți.
În toată grădina din jurul meu simțeam o mare sexualitate. Acele plante de ghiveci
gigantice, leneșe, legănându- se excitate erau absolut copleșitoare.
— Toate aceste sărmane femele care tânjesc, așteptând să fie regulate, a spus Armand.
Gândește-te la toată acea energie. Toată acea energie sexuală neîmplinită.
— Ce fac cu ea?

— Fac sinsemilla! O rășină minunată care oferă plăcere și viziuni creative


pentru milioane de oameni. De asemenea, le reduce unora durerea. Tu n-ai mai făcut
sex de ceva vreme. Ce faci cu dorința sexuală neîmplinită, Lila? Poate că și tu vei putea
crea ceva frumos, într-o zi. Ceva care să aducă plăcere multor oameni, exact ca
sinsemilla. Poate vei descoperi că ai măcar a zecea parte din talentul acestei mici
ierburi aflate pretutindeni în jurul tău.
M-am întors spre Casieră, cuprinsă atât de admirație, cât și de ură față de
grădina ei.
— Cum împiedici femelele să fie
polenizate? De data asta, mi-a
înțeles perfect engleza.
— Matando a los muchos, a spus ea pe un ton neutru.
„Omor masculii.“
— Sau îi castrezi, a intervenit Armand. Dar trebuie să fii foarte atent. Dacă distrugi
un mascul pe o rază de un kilometru jumătate, riști ca un fir de polen să fie purtat de
o adiere de vânt și să distrugă întreaga cultură.
— Cum îți dai seama care plante sunt masculi și care femele?

— Masculii au două coaie, scuză-mi exprimarea, care cresc pe tulpina lor. Acestea se
deschid pentru a poleniza pistilul femelei. Singura modalitate de a evita asta este să tai
coaiele plantelor mascule.
Armand a început să mângâie absent unul dintre mugurii rășinoși aflați în
apropierea sa.
— Ce se întâmplă dacă femela produce semințe? Mai poate fi fumată?
— Da, dar va muri la scurt timp după aceea. Munca ei de-o viață a fost finalizată,
genetic vorbind. Nepolenizată, va rămâne mult timp puternică și capabilă să
înflorească, producând multă sinsemilla. Într-un anumit fel, o plantă nepolenizată
este mai feminină.
— ¿Querría usted probar un poco? m-a întrebat Casiera.
— Vrea să știe dacă ai dori să încerci puțin din sinsemilla ei.

Nu prea îmi venea să bag în mine o femelă torturată, chiar dacă era doar o
plantă, dar am fost mult prea curioasă pentru a refuza.
Am intrat în locuința Casierei, care, de fapt, era o colibă vopsită în albastru întunecat.
Înăuntru, totul era de un
verde strălucitor, întrețesut din frunze. Masa era din bambus, iar dușumeaua și
rogojinile de pe ea, care aveau și rol de pat, erau făcute din ceea ce păreau a fi frunze de
palmier cusute împreună cu un ac și ață. Un frumos labrador negru sforăia pe o
rogojină din frunze verzi.
— Majoritatea mobilierului ei se înnoiește în fiecare
zi, a zis Armand. M-am apropiat de labrador
pentru a-l mângâia.
— Numele ei este Mallory, a spus Casiera într-o engleză surprinzător de
impecabilă.
— Și-a numit câinele după Mallory din filmul lui Oliver Stone Natural Born

Killers30, a spus Armand. Este filmul ei favorit.


Faptul că femeia cunoștea filmele lui Oliver Stone m-a tulburat la culme. M-am așezat
și am privit cum ea a smuls cu iscusință o glandă de rășină dintr-o plantă de marijuana
și a înfășurat-o într-o bancnotă mexicană.
— Pentru a purta noroc, a zis Armand. Combină spiritul banilor cu spiritul
plantei pentru a avea o recoltă frumoasă, aducătoare de bani.
— Deci vinde droguri?

— Vinde sinsemilla. De asemenea, deține piața, cultura de mătrăgună și multe


alte plante. Vinde plante medicinale, dar numai oamenilor care știu cum să le
folosească.
M-am lăsat pe spate. Salteaua din cânepă și peretele din spatele meu erau
surprinzător de confortabile.
— Fiecare centimetru din locuința Casierei a fost proiectat pentru confort. Pereții și
dușumeaua sunt corecte din punct de vedere ergonomic, perfect potrivite pentru trupul
omenesc. Crede-mă, atunci când va veni timpul să pleci, nu vei mai dori s-o faci.
Nimeni nu vrea niciodată să plece.
Am fumat cu toții minunata, dulcea și feminina sinsemilla a Casierei, iar eu m-am
cufundat într-o fericită stare de visare, sprijinită de peretele perfect din punct de
vedere anatomic.
— Scoală-te! a spus Armand. E vremea să scoatem o rădăcină de mătrăgună.
— Dar e atât de confortabil aici, am zis eu nedorind de fapt să spun că mă simțeam
teribil de excitată.
— E dorința manifestată de sinsemilla. Este în tine acum, și n-o putem lăsa să se
irosească. Să mergem! Acum!
Casiera a legat o funie în jurul gâtului lui Mallory, și toți patru am traversat strada,
îndreptându-ne spre piață și coborând apoi în pivniță. Începusem să mă obișnuiesc de-
acum cu acea scară abruptă, dar nu eram deloc obișnuită cu ce-am văzut când am
ajuns jos. Toate mătrăgunele străluceau.
— Viermi, a spus Armand. Se odihnesc pe frunzele plantei și strălucesc în întuneric.
Nu este chiar nimic magic
aic
i. — De ce face asta? am întrebat văzând-o pe Casieră că își îndeasă în urechi bucățele
de pânză albă.
—N ea să audă țipetele mătrăgunei când o vom scoate din pământ.
u — Dar nu sunt în pământ, sunt pe mese.
v — Nu și cele de sub mese. Sunt plantate direct în pământ, și sunt singurele suficient de
r în vârstă pentru a putea fi
dezrădăcinate.
M-am uitat sub mese și am văzut sute de alte plante. A fost pentru prima dată când
am observat că pivnița nu avea dușumea, pe jos fiind doar pământ bătătorit. Mătrăguna
creștea direct din sol, ca și cum piața fusese construită deasupra plantelor fără să le
deranjeze, fără să le afecteze în vreun fel.
— Ține-o un minut, a zis Armand dându-mi lesa lui Mallory.
M-am aplecat pentru a mă uita la cățea și a o scărpina în spatele urechilor. M-a lins pe
față, iar eu am îmbrățișat-
o. Părea atât de umană în comparație cu Armand și cu Casiera...
— Ține-o bine, a spus Armand în vreme ce el și Casiera legau o funie în jurul
mătrăgunei aflate sub una dintre mese.
— Bine, dă-mi câinele.
Armand a legat celălalt capăt al funiei de zgarda lui Mallory.
— Quédate atrás y cúbrete los oídos, a șuierat Casiera spre mine.
„Dă-te îndărăt și acoperă-ți
urechile.“ M-am uitat la
Armand.
— E superstițioasă, am rostit amândoi în același timp.

Casiera a scos o bucată mare de carne dintr-o pungă de plastic și a apropiat-o de


botul cățelei. Mallory a adulmecat-o. Stârnită de gustul sângelui, a început să lingă
carnea crudă. Tocmai când era pe cale să-și înfigă dinții în carnea însângerată, Casiera
s-a dat înapoi și a pus carnea pe podea suficient de departe pentru ca Mallory să nu
poată ajunge la ea. Cățeaua a lătrat și a zgrepțănat pământul cu laba. Zgarda de care
era atașată funia legată de mătrăgună s-a întins și a tras-o de gât. Când n-a mai putut
rezista tentației, s-a repezit spre carne, mârâind și trăgând funia până când mătrăguna
părea gata să se rupă în două. Ca într-un ciudat joc de-a trasul odgonului, planta păru
să tragă cățeaua spre ea. Mallory a continuat să înainteze spre carne, și, în cele din
urmă, mătrăguna a început să cedeze, ieșind încet din pământ, ca un copil din
pântecele mamei.
Amețită de sinsemilla, am privit fascinată cum rădăcina plantei apărea din pământ.
Când ciudatul trup cu cap și brațe a ajuns la suprafață, Casiera a scos un urlet. Sunetul
mi-a străpuns trupul și m-a făcut să țip din toți rărunchii, împreună cu ea.
— Ce naiba face? am întrebat eu îngrozită și de strigătul ei, dar și de al meu.

— Crede că mătrăguna, atunci când este smulsă din pământ, scoate un țipăt care îi
poate aduce moartea celui care îl aude.
— Ei bine, mie aproape că mi-a provocat moartea cu urletul ei înfiorător.
— Încerca doar să te protejeze. Acoperea țipătul plantei cu al ei. Cunoaște aceste plante
mai bine decât oricine și
a văzut oameni murind, într-un fel ori altul, după ce au intrat în contact cu ele.
„Sunt prea drogată pentru povestea asta“, am gândit eu. „Sunt prea drogată pentru a
mă afla într-o pivniță din Mexic împreună cu vrăjitorii ăștia doi.“
— Vino să vezi rădăcina.
— No lo toque.
— A zis să n-o atingi.

Rădăcina mătrăgunei era un lucru care arăta diabolic și pe care n-aveam nici o
intenție să-l ating vreodată. Era mult mai asemănător cu ceva însuflețit decât îmi
imaginasem. Avea două brațe ridicate, un tors și două picioare rășchirate. Exista și un
bulb rotund acolo unde ar fi trebuit să fie capul, din care se ițeau niște firicele ca iarba,
ceea ce crea impresia că ar fi acoperit cu păr. Înțelegeam de ce această rădăcină stârnise
atâtea temeri și obsesii. Chiar arăta ca un omuleț oribil, și nici măcar n-a trebuit s-o
privesc dintr-o parte, să-mi mijesc ochii sau să-mi folosesc imaginația.
— Hai să plecăm de-aici, am propus eu.
— Mai întâi, o lăsăm pe Mallory să mănânce, a zis Armand. La urma urmelor, ea a
făcut toată treaba.
Când Armand a îndepărtat funia, Mallory s-a năpustit asupra bucății de carne
și a făcut-o fâșii. După ce a terminat de înfulecat, ne-am îndreptat încet către scări,
Armand ducând rădăcina în punga în care se aflase carnea.
— Un momento, a spus Casiera în timp ce scotea un pistol dintr-o cutie de lemn
aflată lângă casa de marcat.
— Ăsta pentru ce mai este? am întrebat eu ieșind pe ușă.
— Pentru protecție, a zis Armand.
Drumul care trecea prin fața pieței era acoperit cu un praf cenușiu. În jur era
pustiu și liniște, o pustietate stranie care m-a făcut să mă simt de parcă noi eram
singurii oameni care pășiseră vreodată acolo. Am mers puțin pe drum, cu cățeaua în
fața noastră, fluturându-și coada.
— Mallory, a chemat-o Casiera. Mallory, vino aici!
Fericitul labrador a sărit în sus, apoi s-a răsucit pentru a-și privi stăpâna.
Casiera a tras piedica, a țintit, a apăsat trăgaciul și a împușcat cățeaua exact între ochi.
Mallory a scos un scâncet și a căzut la pământ. Sângele a început să curgă din gaura
aflată în capul ei, drumul prăfuit de sub ea devenind negru și umed.
Am rămas încremenită și am început să tremur. M-am aplecat spre câine și i-am luat
capul în mâini. Mi-am lipit fața de capul ei năclăit de sânge și am început să plâng.
— Ridică-te! a țipat Armand înșfăcându-mă de braț și smucindu-mă în picioare.
— Ce dracu’? am rostit eu iar și iar. Ce dracu’ a făcut?
— Animalul trebuia să moară.
— Numele ei era Mallory.

— Da. Și apare câte o nouă Mallory în fiecare săptămână. Casiera își ia câinii de la
groapa de gunoi pe lângă care am trecut în drum spre casa ei. Nu era atașată de acest
câine.
— De ce a ucis-o ticăloasa aia pe Mallory? Știam că-i o ticăloasă diabolică!

— Adună-te! Câinele și-a dat viața pentru cele nouă plante. Părțile depravate,
distructive ale spiritului mătrăgunei au intrat în câine atunci când acesta a smuls
planta din pământ. Mallory a fost o făptură deosebită care s-a sacrificat pentru ca noi să
avem parte doar de aspectele bune ale plantei. Casiera consideră acel câine un salvator
care și-a dat viața astfel încât cele nouă plante să poată fi reunite, iar tu ar trebui să
procedezi la fel. Câinele a făcut un lucru măreț în scurta sa viață. Mai măreț decât vor
face vreodată cei mai mulți dintre oameni.
Ultima dată când am văzut-o pe Casieră, aceasta mergea pe drum, trăgând în urma
ei leșul însângerat al lui Mallory, labele ei din față fiind legate cu funia cu care, mai
devreme, fusese legată mătrăguna.
— Își va petrece noaptea rostind incantații pentru morți, a spus Armand. Iar în zori
va îngropa câinele. A făcut asta de multe ori.
Armand ținea cu ambele mâini rădăcina cu aspect hidos, iar eu mergeam în urma
lui, plângând-o pe Mallory. Când am ajuns la locuința Casierei, eu am așteptat lângă
peretele de floarea-soarelui, cât timp Armand a intrat ca să ia lucrurile noastre.
— Haide, să mergem acasă!
Ne-am urcat pe motocicletă, și nu m-am uitat deloc în urmă, spre locuința Casierei.
— Cu cât te apropii mai mult de reunirea celor nouă plante, a zis el, cu atât – din
nefericire sau din fericire –, lucrurile au tendința să devină tot mai provocatoare.
Am fost atât de fericită să-l văd pe Diego când am ajuns la Casablanca, încât m-am dus
direct la el și l-am cuprins în brațe.
— Miroși a marijuana, a spus el. Mi-ai adus și mie?
— Nu.
— Ți-am adus eu, a zis Armand ridicând o pungă mare cu sinsemilla.

— Lila a fost atât de traumatizată de Casieră, încât mi-am imaginat că ar fi o idee


bună să avem așa ceva la îndemână, în caz că trebuie s-o calmăm.
— Ce-a făcut Casiera? a întrebat Diego.
— Ca de obicei. A omorât-o pe Mallory după ce a smuls mătrăguna, a spus
Armand.
— Mallory veinte31? Or Mallory veinti-dós32?

— Mallory cien33.
Armand și Diego au început să râdă. I-am privit dezgustată.
— Câte Mallory au fost cu adevărat?
Diego s-a postat în spatele meu și m-a cuprins în brațe. Părul lui cu vag parfum de
nucă de cocos nu era prins în obișnuita coadă. Atârna liber și îmi mângâia cu
blândețe gâtul.
— E greu de spus, a zis el. Casiera crește mătrăgună de ani de zile. Pentru fiecare
plantă scoasă din pământ există câte o Mallory care moare.
— De ce le dă tuturor același nume? E sinistru.
— Nu vrea să se atașeze de ei.
— Nu cred că femeia aia se poate atașa de ceva.
— Mai ai de găsit trei dintre cele nouă plante, a șoptit Diego, brațele lui fiind încă în
jurul trupului meu.
— Avem mătrăguna și cicoarea, am spus eu sprijinindu-mă de el și dorindu-mi
să mă țină în brațe pentru totdeauna.
— Ai și sinsemilla, a zis el. Este obținută din planta femelă de cannibis sativa. Una
dintre cele nouă plante.
— De ce nu mi-ai spus? l-am întrebat pe Armand.
— M-am gândit că e mai amuzant dacă auzi de la Diego. Dă-i drumul, Diego,
spune-i.
— Sin-se-milla, a șoptit el lungind cuvântul, concentrându-se asupra „s“-ului moale și
pronunțând cei doi de „l“ ca pe un „i“.
Trupul lui Diego era atât de aproape de al meu, încât a trebuit să fac un mare
efort ca să nu mă întorc și să-l sărut, cum făcusem în junglă.
— Armand consideră că mătrăguna este cea mai plină de magie dintre cele nouă
plante, a zis el, însă eu cred că
sinsemilla are această onoare. Ai vrea să fumezi puțină. Cu mine?
Tocmai când începeam să mă obișnuiesc în brațele lui Diego, el mi-a dat drumul. M-
am simțit de parcă un rece vânt nordic mi-ar fi străbătut trupul.
— Stai jos, a zis el.

M-am simțit ca trasă dintr-o parte în alta între două extreme. Apropierea, iar apoi,
distanțarea, și m-am agățat de șansa de a-i fi din nou aproape. Pielea lui de culoarea
caramelei era ca un drog pentru mine. M-am gândit la Exley, cu pielea și părul lui de
culoare deschisă. Nu se potrivea deloc cu nuanțele mai întunecate ale lui Diego, care
exercitau asupra mea o atracție indescriptibilă. Arăta ca și cum făcea parte din pământ.
Ca și cum crescuse direct din el, și nu era separat de el, ca noi, ceilalți.
— Hai, hai, stai jos!
Mi-am dat seama că mă aflam în camera de zi și îl priveam fix. M-am uitat în jur,
căutându-l pe Armand, dar acesta plecase.
— Armand se va întoarce mai târziu. El nu fumează.
Am încercat să-mi aduc aminte dacă fumase în locuința Casierei, însă n-am
reușit.
— De ce nu fumează?
— Fumul se află deja în el. Are spiritul plantei în trup. N-are nevoie să fumeze ca
să-l simtă.
— Vrei să spui că e în permanență drogat?
— Ori de câte ori vrea să fie. Armand face parte din tot. Simte ce vrea, când vrea.
Emoțiile curg prin el. Bune, rele, nu contează. Pentru el, e același lucru.
Diego ședea pe canapeaua de ciment construită direct în zid. Stătea pe o pătură
mexicană, negru cu alb, cu mâinile împreunate la ceafă și cu picioarele pe dușumea.
Purta pantaloni albi, legați cu un șnur la brâu, fără pantofi și fără cămașă. În clipa
aceea, nu m-am putut imagina în New York. De fapt, niciunde în altă parte, ci exact
acolo, alături de el.
— Văd că nu-ți mai este teamă de scorpioni, a zis el privindu-mi picioarele desculțe.
Te-au lăsat în pace. A rupt un mugur rășinos dintre frunzele plantei femele de
canabis și l-a răsucit între degetul mare și arătător. Miroase!
I-am luat mâna în palmă și am lipit-o
de fața mea. Diego a râs.
— Nu mâna mea, mugurul.

L-am luat și l-am strâns între degete. Era lipicios ca smoala caldă. Mirosea delicios de
dulce și de aromat, precum solul din preajma anumitor plante. Mirosea a Diego.
— Ai de gând să-l înfășori într-o bancnotă?
— Numai Casiera face asta când vrea să vândă plante. Fumatul în felul acesta îi
aduce noroc. Dacă nu fumăm din banii ei, ni se face rău.
Diego s-a aplecat și a deschis un sertar făcut direct în canapea. A scos o pipă cu coada
foarte lungă și cupa mică.
Arăta ca o pipă indiană a păcii.
— O să fumăm din asta.

Mi-a înmânat pipa. Era din lemn ce avea o frumoasă culoare arămie, cu inscripții
complicate, într-o limbă pe care n-am recunoscut-o.
— E huicholă. Pipa i-a aparținut tatălui mamei mele. Ea mi-a dăruit-o anul trecut, de
ziua mea. Este o moștenire de familie.
— Când e ziua ta?

— Ziua mea de naștere este 17 martie 1979. Dar m-am născut pe 12 ianuarie 1999.
M-am născut în iarna în care aveam douăzeci de ani.
— Ce vrei să spui?
— Acela a fost anul când am devenit eu însumi.
— Înainte, cine ai fost?
— Oh, am fost foarte mulți oameni, însă nici unul dintre ei nu eram eu.
— De unde știi?
— Așa simt. Ca și cum ai fi expus, dar foarte protejat și în siguranță. Ca și cum ai fi calm
și excitat în același timp. Odată ce m-am simțit așa, n-am mai vrut niciodată să fiu ca
înainte, așa că de asta consider că 12 ianuarie este noua mea zi de naștere. Acum, mă țin
departe de oricine și orice încearcă să mă forțeze să fiu cum eram înainte. Crede-mă,
când ajungi să te cunoști, nu mai vrei să pretinzi niciodată că ești altfel, pentru că este
mai grozav decât orice ai pretins, sau ai visat, sau ți-ai imaginat, sau ai fost.
— Dacă este atât de minunat, de ce nu sunt oamenii așa mereu?

— Ei cred că sunt, dar persoana care au fost născuți să devină a fost învăluită de anii
de trai alături de părinți, de mers la școală și de încercările de a se adapta. Cu fiecare an
care trece, un om este acoperit tot mai mult, ca și cum ar fi tras fermoarul unui sac de
dormit în jurul trupului. Este un proces subtil, până în ziua în care acea persoană
dispare cu totul. Sacul de dormit este închis, iar omul nu mai ajunge să vadă
niciodată soarele.
— Dar îl simt
uneori? El a
zâmbit.
— Da. Puțină căldură se furișează din când în când înăuntru.
Diego a pus mugurul rășinos în cupa pipei și l-a aprins. Sinsemilla a început să
sfârâie. Avea un gust mai dulce decât cea fumată la Casieră.
— Sper să mă simt și eu așa, într-o zi. Excitată și calmă.

— Oh, te vei simți. Simplul fapt că te afli în preajma lui Armand te va face să te simți
astfel. El îi va vorbi fiecărui sine al tău, însă uneori se va strecura printre ele și i se va
adresa și sinelui tău adevărat.
— Este foarte ascuns.

— Ba nu. Te ajută doar să-ți dai seama că tu, cea adevărată, te afli încă acolo.
Trebuie să știi însă că, dacă vreodată desfaci fermoarul sacului de dormit, nu vei
mai putea fi în relații cu mulți oameni.
— Te am pe tine.
— Mă ai.
— Armand este real?
— Da, de aproape patruzeci de ani.
Am fumat în tăcere pentru o vreme, iar apoi Diego s-a sprijinit de peretele din
spatele canapelei. Picioarele îi erau întinse în față, cu gleznele încrucișate, iar
mâinile îi erau împreunate la ceafă.
M-am simțit foarte apropiată de el, dar, după poziția mâinilor lui, mi-am dat
seama că nu avea de gând să mă atingă prea curând. Aveam o dorință incredibilă să-i
simt pielea. Dorința era atât de puternică, încât mi-am pus mâinile sub mine pentru
a mă putea abține.
Diego a zâmbit.
— O să-ți amorțească mâinile așa. Dă-i drumul, atinge-mă dacă asta vrei.
Am întins mâna și am pus-o pe buricul lui. Am lăsat-o să se odihnească acolo
preț de un moment, apoi i-am mângâiat pântecele. Avea o linie de păr negru care
creștea drept în mijloc, la fel de moale ca părul unui copil asiatic. Am fost fascinată de el
și mi-am petrecut câteva clipe pipăindu-l. Mi-am ridicat mâna spre pieptul lui. „V“-ul
părului de acolo era la fel de negru, strălucitor și moale. Nu-mi păsa dacă nu mai făceam
niciodată nimic altceva, deja știam că nu aveam să-mi mai doresc vreodată să-mi iau
mâinile de pe acest bărbat.
— Îți place cum se sime pielea mea la atingere? Folosesc uleiuri pentru a o face atât
de moale, doar pentru tine. Știam că răspunsul meu avea să distrugă totul, însă
nu m-am putut abține.
— Îmi place cum se simte pielea ta la atingere mai mult decât orice
altceva pe lumea asta. Diego a zâmbit – un rânjet leneș.
— Ce altceva îți mai place?
— Vreau să-mi lipesc obrazul de pieptul tău.
— Fă-o!

N-am vrut să par prea înfometată. Mi-a fost teamă să nu-l sperii cu dorința mea
copleșitoare de a-i atinge pântecele și pieptul cu fața, așa că am luat-o încet.
— Plimbă-ți obrazul pe tot trupul meu dacă asta îți dorești.
Mi-am trecut fața peste pieptul lui. Trupul îi mirosea a mirodenii și a vanilie. Era
ferm și dur, iar eu mi-am dat seama că îi plăcea atingerea mea, dar și-a ținut totuși
mâinile împreunate la ceafă și n-a făcut nici o mișcare.
— Îmi place senzația asta, a spus el. Nu vreau să se
termine prea repede. Mi-am desprins obrazul de
pieptul lui pentru a-l săruta pe gură.
— Vrei să încerci ceva nou cu mine? a întrebat el înainte de
a-l putea săruta. Mi-am ridicat privirea.
— Asta nu-i suficient?

— Nu, fii serioasă, este minunat. Doar că vreau să încerc ceva diferit cu tine, atâta tot.
Însă, mai întâi, va trebui să-ți dai hainele jos. Te voi ajuta.
— Nu, e-n regulă. Singură, pot s-o fac mai repede.
— Ia-o mai domol, Lila. Ceea ce vom face s-ar putea să dureze destul de mult. Întinde-
te aici, a zis el și s-a ridicat de pe canapea.
— O să te dezbraci și tu?
— Nu încă.
M-am întins pe canapea. Doar o cuvertură din bumbac subțire era întinsă pe
lespedea de ciment, dar era incredibil de confortabil.
— Să nu-mi adormi.
Somnul era mult mai departe de mine decât l-aș fi lăsat vreodată să afle.
Diego a îngenuncheat pe dușumea, alături de mine. Și-a trecut chipul peste trupul
meu fără să-l atingă nici măcar o dată, gura rămânându-i la vreun centimetru
distanță de pielea mea. M-a privit peste tot, sub brațe, în spatele urechilor, mi-a
desfăcut picioarele și s-a uitat între ele, chipul fiindu-i atât de aproape, încât i-am putut
simți răsuflarea intrând și ieșind din mine.
A ajuns la chipul meu.
— Deschide-ți gura și respiră împreună cu mine, a spus el.

Apoi gura lui a ajuns deasupra gurii mele, tot fără să mă atingă. Mi-a inhalat
răsuflarea și mi-a suflat respirația lui în gură. Am respirat împreună până când ne-am
sincronizat perfect, plămânii, inimile și sângele nostru mișcându- se perfect la unison,
precum un metronom.
Și-a pus mâna deasupra pântecelui meu, fără să-l atingă. Simțeam căldura iradiată
de palma lui. De fapt, mă atingea cu căldura lui. Apropierea lui era greu de suportat, iar
reținerea îmi părea epuizantă. Când n-am mai putut suporta, mi-am ridicat trupul și
l-am lipit de mâna lui.
— Să știi că sinsemilla e cea care te determină să-ți dorești atât de mult să faci
dragoste.
— Tu ești.
— E planta. Toată sexualitatea ei este în tine. Eu sunt doar norocosul bărbat care se
află acum cu tine.
— Ai de gând să mă atingi?

— Crede-mă, Lila, te ating foarte profund. Poftim,


mai fumează puțin. Am tras adânc din pipă, iar
Diego și-a pus mâna pe gura mea.
— Nu vrem să se irosească nimic, a zis el punându-și gura peste a mea și inhalând
fumul din plămânii mei.
Buzele lui m-au atins pentru prima dată în acea seară, și ceva aflat adânc în
mine s-a frânt. Nu-mi puteam desprinde gura de a lui. Dorința de a o simți era
înnebunitoare. Am refuzat să curm acel sărut, iar el s-a tras îndărăt cu o oarecare
violență.
— Vreau să-ți arăt ceva. Vrei să știi ce anume?
— Da.

— Vreau să tragi adânc aer în piept și să încerci să-l concentrezi în centrul trupului.
Strânge-ți și încordează-ți mușchii interiori ai coapselor și cei dintre picioare. Apoi,
inhalează profund pe nas.
Instrucțiunile lui mi s-au părut tembele, dar eram atât de excitată, încât am făcut
întocmai ce mi-a cerut, sperând că în curând avea să facă și el ce doream eu.
Diego și-a pus mâna pe zona aflată sub buricul meu, prelungind tortura.
— Mai adânc. Ridică-ți energia până în inimă. Asta-i! Simți ritmul?
Cu fiecare inspirație, trupul meu a început să vibreze. Plăcerea era intensă, iar eu
am întins mâna spre el.
— Nu. Excitarea este în tine. E toată a ta. Asta nu trebuie să presupună obligatoriu un
contact fizic. Ești atât de atrasă de plăcerea sexuală, încât poți face sex cu focul, sau cu
vântul, sau cu apa. Nu trebuie decât să te afli aproape de unul dintre aceste elemente și
să-i inhalezi energia în trupul tău. Adu-o în tine până când te vei simți așa cum te simți
acum, apoi elibereaz-o. Vei face sex cu focul ori cu apa.
Eram în culmea unei excitări sexuale insuportabile și știam că Diego nu avea să mă
atingă. Brusc, am știut exact cum se simțea planta femelă de canabis în vreme ce era
transformată în sinsemilla. M-am simțit cumplit gândindu-mă la excitarea ei
interminabilă. La toată grădina torturată de la locuința Casierei. În acel moment,
modul în care era creată sinsemilla mi s-a părut invenția cea mai crudă de care
auzisem vreodată.
— Poți să folosești acea energie în orice fel dorești. Ca să faci sex, ca să pictezi un tablou
sau ca să gătești o masă gustoasă. Este pur și simplu energie. Se află acolo pentru a fi
folosită.
— Am nevoie de o pauză, am spus eu, abia reușind să mă uit la el.

Eram înnebunită de dorință, iar prin minte mi-a trecut gândul că Diego era mârșav și
îmi făcea rău. Brusc, m-am înfuriat foarte tare. L-am privit cum stătea cu picioarele
încrucișate pe canapea și am știut că mă adusese într-o asemenea stare fără a avea
vreo intenție de a mă elibera. Am hotărât că, și dacă avea să dureze întreaga noapte, tot
aveam să facem sex, în modul obișnuit, cu el deasupra mea, satisfăcându-mă la
nesfârșit, fără porcăria asta de-a respiratul cu pântecele. Îmi datora asta.
— Mor de foame, a zis el. Vrei să mănânci ceva?
— O să pregătesc ceva, am rostit eu încântată că am ocazia de a mă îndepărta. N-aș vrea
să te ridici tu, maiestate, am șoptit pentru mine.
M-am dus în bucătărie, am deschis frigiderul și am scos farfuriile cu resturi de
pui cu sos mexican pe care Armand îl preparase din păstăile de cacao. Le-am trântit
puțin cam tare pe bufet și m-am dus să iau bolurile cu o cremă galbenă ce aducea a
cremă de zahăr ars. Chiar acolo, în spatele lor, pe raftul din mijloc se afla hidoasa
rădăcină de mătrăgună, la fel de sinistră și de asemănătoare corpului omenesc ca atunci
când o văzusem prima dată. Era pusă cu capul în față, și am tras-o afară de părul
unsuros, folosindu-mi unghiile pe post de clește. Am simțit curgându-mi prin trup
energia întreruptei tentative sexuale cu Diego. Am simțit-o efectiv vibrând în timp ce îmi
ieșea prin vârfurile degetelor și intra în rădăcină. Pentru o fracțiune de secundă,
mi-a fost teamă că ar putea anima blestemăția aceea, aducând-o la viață chiar
acolo, pe blatul bufetului din bucătărie.
Am privit-o fix, amintindu-mi ce-mi spusese Armand. Amintindu-mi că era un
afrodiziac care le produce bărbaților „o foarte puternică dorință sexuală“. Am mai
studiat-o un moment și m-am decis rapid.
Am luat un cuțit mic și ascuțit dintr-un sertar și am scobit rădăcina între picioare,
tăind o felie mare din locul unde s-ar fi aflat organele genitale dacă ar fi fost un om
adevărat. Am așteptat, aproape așteptându-mă să văd curgând sânge.
Am găsit un mojar cu pistil atârnând într-un cui din perete. Am pus bucata de
mătrăgună în bol și am pisat-o până când s-a transformat într-un praf fin și maroniu.
Am pudrat tarta cu acel praf și am amestecat. Acest joc putea fi jucat în doi. Dacă
rădăcina de mătrăgună funcționa așa cum pretindea Armand, avea să-l facă pe Diego
la fel de excitat cum mă făcuse el pe mine.
— Puiul este cu adevărat bun, a spus Diego. Armand este un bucătar grozav
atunci când vrea.
A trebuit să recunosc că puiul era grozav – suculent și fraged. Și nu mă mai deranja
că o văzusem pe femeia din piață rupându-i gâtul.
— Cred că Armand putea avea o a doua carieră dacă își dorea.
— Îmi doresc să-i fi văzut prima carieră. Spălătoria din New York era atât de
frumoasă.
— Poate, într-o zi, a rostit el zâmbind. O să vin la New York să vă vizitez pe tine, pe
Armand și pe Sonali.
Diego a lăsat jos puiul și a înfipt lingura în bolul cu tartă. Fără nici un îndemn din
partea mea, a băgat în gură o îmbucătură zdravănă.
Am continuat să mănânc, cu un ochi la pui și cu celălalt la Diego. Aveam o satisfacție
deosebită uitându-mă la el cum mânca tarta.
— Vrei să-ți opresc și ție? Este foarte bună. E specialitatea lui Armand.
— Nu, mănâncă tu. Mai este în frigider.

L-am privit pe Diego, căutând semnele schimbării, cu toate că habar n-aveam cât
dura până când mătrăguna avea să-și facă efectul. M-am lăsat pe spate, pe canapea,
și am reluat în minte cuvintele lui Armand: „Această rădăcină poate să exercite și chiar
exercită o putere supranaturală asupra trupului și asupra minții omenești. E atât un
afrodiziac, cât și un halucinogen puternic. În cazul oamenilor sensibili, planta
poate produce experiențe extrasenzoriale, iar în cazul majorității bărbaților, o foarte
puternică dorință sexuală, aproape supraomenească“.
M-am cuibărit lângă Diego, dar, când mi-am lăsat capul pe pieptul lui, trupul i s-a
prăbușit, iar eu am căzut pe el.
S-a prăvălit pe-o parte.

30 Născuți asasini (în lb.


engleză, în original) (n.tr.) 31
Douăzeci (în lb. spaniolă, în
original) (n.tr.)
32 Douăzeci și doi (în lb.
spaniolă, în original) (n.tr.)
33 O sută (în lb. spaniolă, în
original) (n.tr.)
Digoxin (numită uneori și digitoxină sau
digitalin)

Acest medicament pentru inimă utilizat pe scară largă este un glicozid cardiac
folosit în tratamentul de fibrilației atriale, a tahiaritmiei supraventriculare și a
insuficienței cardiace congestive. Găsindu-se în minunații clopoței violeți ai
degetariței și pe superbele aripi negre și catifelate ale fluturelui-monarh,
digoxinul este, probabil, cel mai frumos medicament posibil.

— Diego! am țipat eu zgâlțâindu-l.


A deschis ochii. Păreau încețoșați și confuzi.
— Nu pot să respir, a spus el încet, cu voce joasă și răgușită. Găsește-l pe Armand.

Brusc, în vreme ce stăteam acolo, ținându-l în brațe pe Diego, mi-au răsunat în minte
și celelalte cuvinte rostite de Armand: „În doze greșite, e otrăvitoare. Mătrăguna face
parte din familia solanaceae, fiind asemănătoare cu letala umbra-nopții“.
Era a doua parte a învățăturilor despre mătrăgună. Partea pe care alesesem s-o
ignor ca urmare a fascinației și a magiei conținute de informația primită înainte.
Ochii lui Diego erau închiși, iar eu l-am zgâlțâit cu putere.
— Trezește-te! am țipat eu. Scoală-te!
Nu s-a clintit. A deschis ochii, dar aceștia i s-au dat peste cap, irisurile rămânând
abia vizibile. Am alergat prin casă strigându-l ca o nebună pe Armand. N-am primit
nici un răspuns. Am ieșit și m-am oprit pe verandă. Răgetul vântului care bătea
dinspre ocean era atât de puternic, încât a trebuit să țip din toți plămânii. L-am văzut pe
Armand aplecat peste balustrada balconului de la etaj, capul fiindu-i înconjurat de
stelele din constelația Peștilor, semnul zodiacal al lui Diego.
— Lui Diego îi este rău, am țipat eu. Nu se trezește.
— Poftim?
— Nu-l pot face pe Diego să se trezească, am strigat încercând să acopăr zgomotul
oceanului.
— Probabil ești foarte bună la pat, a țipat la rându-i, dar deja îl auzeam coborând în
fugă scările acoperite cu gresie.
Armand a ridicat pleoapele lui Armand și i-a studiat ochii. A privit prin cameră, fără a
omite vreun detaliu. Căuta motivul pentru care lui Diego i se făcuse rău, dar nu a găsit
nimic. L-am urmărit cum presupunea că nu știam nimic. Avea încredere în mine ori
de câte ori nu era cazul.
Am înșfăcat rădăcina de mătrăgună de pe bufetul din bucătărie și i-am arătat lui
Armand trupul cu organele genitale tăiate.
— N-ai făcut așa ceva!
— Am pisat-o și i-am pus-o în mâncare, ca să-l determin să facă sex cu mine. Probabil
am folosit prea multă. A fost o cantitate prea mare pentru ca organismul lui să-i
poată face față.
De îndată ce cuvintele mi-au ieșit din gură, mi-am dat seama cât de obsedată fusesem de
amestecasem poțiuni, ca o vrăjitoare bătrână.
Armand mi-a smuls rădăcina de mătrăgună și a fugit spre ușă.
— Îl duci la spital?
— Sigur, chem imediat elicopterul pentru urgențe. Suntem în junglă, Lila. Stai cu el și
asigură-te că respiră. Dacă se oprește, fă-i respirație gură la gură. O să-ți dai seama
cum.
În vreme ce Armand era plecat, l-am urmărit pe Diego îndeaproape, fără a-mi
dezlipi ochii de la chipul lui nici măcar pentru o secundă. Când febra a părut să-i
crească prea mult, i-am șters trupul cu un prosop ud. Transpira și bolborosea ceva, dar
n-am reușit să deslușesc nici un cuvânt. Răgetul vântului care bătea dinspre ocean era
puternic, iar insectele bâzâiau furioase.
Armand s-a întors împreună cu o femeie pe care n-o mai văzusem. Semăna cu femeia
mayașă care ucidea pui în piață. Avea cozi lungi și negre înfășurate în jurul capului, ca
un turban, o rochie de un albastru strălucitor și sandale din piele, cu talpa plată și
prinse cu șnururi petrecute pe după picior pe toată gamba, până sub genunchi. Ținea
în mână un soi de cușcă, precum o colivie, acoperită cu o pătură mexicană cu dungi
roșii, albe și verzi.
— Lila, aceasta este Lourdes Pinto, mama lui Diego. Este curandero, sau vraci, după
cum ți-am spus. A venit să-l
vindece pe fiul ei.
M-am apropiat de ea pentru a-i strânge mâna, însă femeia m-a ignorat.
— Lourdes, ea e Lila, femeia care s-ar putea să-l fi vătămat pentru
totdeauna pe singurul tău fiu. M-am holbat la Armand, nevenindu-mi
să cred.
— Spun totul deschis, astfel încât fiecare să știe cum stă. Este mult mai bine pentru ce
are ea de făcut.
— Zi-mi tot ce s-a întâmplat între tine și fiul meu, și nu omite nici un detaliu numai
pentru că sunt mama lui, mi-a cerut Lourdes Pinto. O să îmi dau seama dacă o faci.
A fost cumplit de umilitor să-i spun cât de mult mă excitase fiul ei. Chiar și mai rău
era că fumasem sinsemilla din pipa pe care ea i-o dăruise de ziua lui, pipa care
odinioară îi aparținuse tatălui ei.
După ce am terminat, s-a ridicat fără să scoată un cuvânt. S-a apropiat de Diego și
și-a pus palmele la câțiva centimetri distanță de pielea lui, exact cum făcuse și el cu
mine. A acoperit fiecare milimetru al trupului său cu palmele ei. Era detașată, chipul
ei nu trăda nici o emoție.
— Nu pare supărată, i-am șoptit lui Armand.
— Oh, e foarte supărată. Dar știe că, dacă se manifestă, nu-i poate fi de nici un folos
fiului ei. Nu-l poate ajuta dacă se pierde în emoții.
Lourdes s-a îndepărtat de Diego, mergând cu spatele, pentru a nu-l scăpa nici o
secundă din ochi. S-a dus la cușca acoperită pe care o adusese cu ea și a ridicat pătura
mexicană. În spatele zăbrelelor cuștii se aflau sute de fluturi- monarh.
— Închide ferestrele și ușile! s-a răstit ea la mine.
După ce-am făcut ce mi-a cerut, a deschis cușca, iar fluturii și-au luat zborul. Au
umplut camera, aterizând peste tot. Erau atât de mulți, unul lângă altul, încât pereții
camerei de zi a lui Armand păreau acoperiți cu o pictură murală în portocaliu și
negru.
Lourdes a cules fluturii care se așezaseră pe trupul lui Diego. Folosindu-și degetele
ca pe o pensetă, le-a apucat aripile între degetul mare și inelar. Atât de mulți monarhi
aterizaseră pe Diego, încât arăta de parcă ar fi purtat un costum de catifea.
După ce Lourdes a cules cel puțin 50 de fluturi, i-a dus în bucătărie și, ținându-i de
aripile împreunate, a zdrobit trupurile lor negre, lungi de circa 2,5 centimetri, în
mojarul pe care îl folosisem pentru a transforma mătrăguna în praf. M-am dat îndărăt.
Zgomotul făcut de trupurile lor în vreme ce erau zdrobite mi se părea dezgustător.
După ce au fost sfărâmați cu grijă, a lăsat și aripile să cadă în bol și le-a zdrobit și pe
acestea.
— Este cumva medic? Diego moare, iar eu nu cred că asta îl va ajuta.

Simțeam că o iau razna. Viața lui Diego era în mâinile acestei femei evident nebune,
chiar dacă era mama lui. Știam că fluturii zdrobiți nu aveau să-l salveze pe Diego. M-am
apropiat de canapea și am luat mâinile lui în palme. Din nou, la fel cum se întâmplase și
în cazul spălătoriei, am făcut un rău inimaginabil din cauză că mi-a plăcut prea mult
un bărbat.
Lourdes Pinto a venit lângă unicul ei fiu, aducând fluturii zdrobiți. Cu o lingură, i-
a băgat în gură amestecul însângerat. În vreme ce o urmăream cu privirea, mi-a
venit să vomit și mi-am acoperit gura cu un prosop.
Ea mi s-a adresat pe un ton coborât, plat, lipsit de orice emoție: — Fluturele-monarh
conține un glicozid cardiac cunoscut și ca digitalin, care în țara ta se folosește pentru a
trata insuficiența cardiacă congestivă, fibrilația atrială, tahicardia, brahicardia și alte
afecțiuni ale inimii. Nu sunt nebună. Mă aflu aici ca să-mi vindec fiul.
Mi-am îndepărtat prosopul de la gură.
— Diego a făcut atac de cord?
Abia dacă am fost în stare să rostesc cuvintele.
— Da.
— Oh, Dumnezeule!

— Ascultă-mă cu atenție. Fluturele-monarh este un tonic cardiac. Crește tonusul


mușchiului inimii, ceea ce duce la o golire mai eficientă a camerelor inimii. Fluturele
îl va ajuta pe Diego. Îl va face bine.
— Și noi folosim monarhi? În Statele Unite adică? am întrebat disperată.
— Voi extrageți digitalinul din digitoxinul care se află în plante. În general,
degetariță. Eu folosesc toxina asemănătoare digitalinului care se găsește în fluturii-
monarh. Ambele au aceleași proprietăți. Monarhul își depune ouăle pe planta numită
alior34, care și ea produce glicozizi cardiaci. După ce insectele eclozează și încep să crească,
se hrănesc cu aliorul și ingerează medicamentul conținut de plantă. Îl depozitează în
trupurile lor, dar nu-l folosesc și nu-l excretă niciodată.
— De ce fac asta?

— Pentru a-i ține pe prădători la distanță. Digitalinul are gust amar, pe care
păsările nu-l agreează. Dacă dai aici, în pădurea tropicală, peste vreun șaman care
pretinde că poate vindeca bolile inimii, să știi că e un șarlatan. Pur și simplu, folosește
același medicament la care apelează medicii din New York. Digitalin. Nu este nici o magie
în asta.
— Are efect?
— Ai puțină răbdare. Vom vedea.
— Dacă nu te superi că spun...
— Sunt sigură că mă voi supăra, dar haide, spune.
— Nu pari foarte îndurerată.
— Sunt o femeie practică, și tocmai acest lucru mă ajută să-i vindec pe oameni.
Datorită acestei calități, îmi voi salva fiul.
M-am uitat la Diego, care părea ceva mai puțin palid. Frumosul lui păr negru era
leoarcă de transpirație și îi
cădea pe umeri, însă el părea doar adormit și arăta mult mai bine decât înainte.
Lourdes Pinto a mai zdrobit niște fluturi pe bufetul din bucătărie, în timp ce eu
țineam o compresă caldă pe fruntea lui Diego. Tocmai începeam să mă simt ușurată,
când trupul lui Diego a fost cuprins de convulsii.
— Lourdes! am țipat eu.

Armand s-a apropiat în fugă și i-a țintuit umerii pe canapea. Diego nu-și mușca
limba, însă Armand i-a deschis gura și i-a ținut-o oricum.
— Digitalinul nu e suficient de puternic, a spus Lourdes, vocea frângându-i-se
ușor, ceea ce m-a îngrozit. Armand mi-a șoptit la ureche:
— Pune-ți pantofii. Ne ducem acasă la Casieră. Ea nu crește niciodată plante
otrăvitoare fără să aibă un antidot.
— Sunt treizeci de kilometri până acolo. De ce n-are nimeni un telefon pe-aici?
— Dacă ai terminat cu văicăreala, pune-ți pantofii și hai să mergem. Diego mai are
câteva ore.
— Câteva ore? Câteva ore! Oh, Dumnezeule!

Primul lucru pe care l-am văzut când am ajuns la locuința Casierei a fost un labrador
negru care ședea în fața peretelui gros de floarea-soarelui.
— Salut, Mallory, a spus Armand în vreme ce descăleca de pe motocicletă.
Am evitat din răsputeri să mă uit la câine. Acum, că știam care-i era soarta, nu
puteam suporta să-l văd.
— Lila, va trebui să devii mai dură. Nu poți lăsa orice fleac să te tulbure în asemenea
hal.
„Orice fleac?“ Să văd cum o femeie nebună omoară un câine nevinovat, iar o altă
femeie nebună zdrobește fluturi pentru a-l salva pe fiul ei? Categoric, în lumea mea,
acestea nu erau fleacuri.
Armand a dat la o parte tulpinile de floarea-soarelui, și am trecut amândoi prin
grădina cu sinsemilla torturată, intrând direct în casă, fără să batem la ușă.
— N-avem vreme de formalități, a zis Armand. Fiecare secundă contează acum. Chiar
și secundele pierdute cu bătutul la ușă.
Casiera era întinsă pe o parte, pe o saltea din cânepă pusă pe dușumea. Stătea în
poziția perfectă pentru a fuma opiu, însă dormea.
— Hola, Armand, a rostit ea cu ochii închiși, ca și cum putea vedea prin pleoape.
Hola, Lila.
Deși stătuse întinsă, Casiera s-a ridicat direct în picioare, de parcă trupul i-ar fi fost
legat de sfori nevăzute. Nu s-a ridicat întâi în șezut și, din câte am văzut, nici măcar
nu și-a îndoit genunchii.
— Ai văzut? a spus Armand. Ai văzut asta? Acesta-i motivul pentru care ne aflăm
aici. Femeia asta e capabilă aproape de orice.
— Am venit aici pentru că are antidotul, am zis eu.
— Desigur. Și pentru asta.
— ¿Qué puedo hacer por usted? a întrebat Casiera.
„Ce pot face pentru voi?“
— Diego este foarte bolnav, a spus Armand. A ingerat o bucată din mătrăguna pe care
am scos-o din pivnița ta.
— ¿Qué pasó?
„Cum s-a întâmplat?“
— Lila i-a pus-o în mâncare pentru a-l determina să
facă dragoste cu ea. Casiera părea îngrozită.
— Lourdes n-a reușit să-l ajute.
— ¿Ella probó con las monarcas?
— Da, a încercat cu fluturi-monarh.
— Entiendo, a rostit ea.
„Înțeleg.“
— Avem nevoie de antidot, am spus eu cât mai calmă posibil, cu toate că ultimul lucru
pe care mi-l doream era să cobor din nou acele trepte care duceau în temnița ei
plină de otravă.
Casiera s-a așezat la loc pe salteaua din cânepă.
— Ce faci? Ridică-te! Țâșnește ca pe arcuri, cum ai făcut mai devreme. Fă-o să se ridice,
i-am cerut lui Armand.
— Nu pot s-o determin să facă nimic dacă nu vrea.
— Siéntese, siéntese, a zis Casiera.
„Așezați-vă, așezați-vă.“
— Nu vreau să mă așez. Nu avem timp. Spune-i că nu avem timp.
— Dacă vrea să te așezi... înseamnă că are un motiv. Ea este Casiera. Nu irosește nimic,
mai ales când este vorba despre timp.
Ne-am așezat pe saltelele ei de cânepă.
— El hombre que estaba aquí, el del pelo blanco. Él tomó el lirio del
valle.
— Ce zice?
— Zice că bărbatul care a fost ieri aici, bărbatul cu păr alb, a luat lăcrămioara.
— Și ce? am țipat eu. Noi avem nevoie de antidot.

— Ăla-i antidotul, a spus Armand. Lăcrămioara este una dintre cele nouă plante. Este
planta puterii și antidotul în cazul otrăvirii cu mătrăgună.
M-am ridicat.
— Și altele nu mai sunt?
— El lirio del valle es una planta común. Hay muchas, pero no aquí,
en México. Ella la trajo, y la crió. Era creación.
Su bebé.
— Poftim?

— Zice că lăcrămioara este o plantă comună. Sunt multe, dar nu cresc aici, în Mexic. Pe
aceea, ea o adusese aici și o crescuse. Era creația ei. Copilul ei.
— Unde se găsesc?
— En los bosques secos de Inglaterra y partes del norte de Asia.
„În pădurile uscate din Anglia și în anumite zone din nordul Asiei.“
— Întreab-o câte are.
— ¿Cuántas hay? a rostit Armand.
— Solamente una.

— A avut numai una, a


zis el. M-am sprijinit
înfrântă de zid.
— De ce nu ne-a spus când am luat mătrăguna?
— Ți-am zis deja că face economie de timp. Dacă ne-ar fi spus atunci de
lăcrămioară, fără nici un motiv, ar fi considerat că nu era decât o pierdere de vreme.
Armand s-a ridicat.
— Muchas gracias, i-a zis el Casierei.
— De nada.
— Mulțumește-i, acum!
— Gracias, am rostit eu.
— De nada.
„Jigodie fără sentimente“, am gândit eu. Probabil mai avea vreuna dintre acele plante
dosită în temnița aia a ei.
Când ne-am întors acasă, Diego arăta mai rău.
— Antidotul? a întrebat Lourdes, acum vădit înlăcrimată.
— N-am reușit să-l procurăm, deocamdată, a răspuns Armand.

Lourdes Pinto a scos un sunet de care numai o mamă era în stare. Un fel de urlet
ca de lup. Mi-am acoperit urechile. Eu eram vinovată pentru acel sunet.
Diego a bolborosit ceva, ca și cum se trezea dintr-un somn îndelungat, numai că nu
s-a trezit. Chiar și atunci când, în cele din urmă, și-a deschis ochii, nu a părut să-și dea
seama cine îl înconjura. Își ținea mâinile încrucișate deasupra inimii, ca o bătrână la o
înmormântare, însă noi știam că durerea din pieptul lui era fizică, nu sufletească. Cu
toate că amândouă erau posibile.
În orele care trecuseră de când plecasem la Casieră, parcă devenise mai mic. Era ca și
cum trupul lui știa că nu obținusem antidotul, așa că se micșora pentru a-și conserva
energia. Pielea îi era umedă și rece, dar totuși el era cumva fierbinte. M-am dus să iau
un prosop udat cu apă rece, care s-a înfierbântat îndată ce i-am șters fruntea. L-am udat
din nou pentru a-l răcori, apoi i-am șters iarăși fruntea, l-am udat și iar l-am șters, și
tot așa, încercând să-l readuc la viață, să fie din nou acel Diego care putea să comunice
cu spiritul cerbului, acel Diego adevărat, care se născuse pe când avea douăzeci de
ani.
Pe la colțurile gurii lui a început să se prelingă sânge înspumat. Am scos un bocet care
semăna ca intensitate cu cel ce izbucnise din gura mamei lui. A recunoscut gravitatea
jelaniei și s-a apropiat repede.
— Dă-te la o parte! a țipat ea.

S-a aruncat asupra trupului lui Diego, incapabilă să-și controleze emoțiile. Armand a
desprins-o pe Lourdes de pe trupul fiului ei. Înainte de a-i permite să se apropie din nou,
l-a răsucit pe Diego pe-o parte, pentru a evita să se înece cu spumă și cu sânge. Mișcările
calme ale lui Armand au părut s-o liniștească, și a început să facă tot ce ținea de ea
pentru ca Diego să stea cât mai comod.
— Nu este stabilizat încă, a zis Armand de îndată ce am fost suficient de departe
pentru ca Lourdes să nu ne poată auzi.
— Știu, am spus înnebunită. Văd asta.

— Va trebui să-l găsești pe Exley și să obții lăcrămioara. N-o să fie ușor. Prețuiește
această plantă mai mult decât pe celelalte pentru că reprezintă exact ceea ce își
dorește – forța vieții.
— Cât de rău îi este?

— Este otrăvit cu mătrăgună. Primele semne sunt amețeala, pupilele dilatate și


tahicardia sau brahicardia, bătăile inimii sunt prea repezi ori prea lente. Va avea
halucinații, vederea încețoșată, senzații de cutremurare, de plutire, de sufocare. Pielea
îi va deveni palidă, lucru care s-a întâmplat deja, iar apoi îi va apărea o iritație roșie. Va
intra într-o stare de confuzie totală, pielea i se va usca de tot și i se poate desprinde în
întregime, pulsul îi va fi rapid la început, apoi foarte lent. Iar după aceea... va muri.
— Cât durează?
— De la câteva minute, în unele cazuri, până la cel mult câteva zile. Depinde cât
de mult a ingerat și din ce plantă din familia mătrăgunei.
— Cum să-l găsesc pe Exley? Poate fi oriunde în Mexic.
— Este în Yucatan, sunt sigur de asta. Tot ce își dorește se află acolo. Nu ne rămâne
decât să găsim locul exact.

34 Nume dat mai multor specii de plante care conțin în tulpină și în frunze un suc
lăptos, otrăvitor (n.tr.)
Datura inoxia

Aceasta este pentru bărbați. Datura inoxia este o plantă care se comportă
exact ca o femeie frumoasă. Dacă te lasă să-ți petreci ceva vreme cu ea, vei începe
să te simți puternic. Dar, în același timp, vei deveni și slab, pentru că te vei afla la
mila ei. Dar, dacă te porți frumos cu ea și îi arăți un respect deosebit, o îngrijești și
ești atent, ea va revărsa asupra ta viziuni ale unui viitor aflat dincolo de orice
închipuire.

— M-am hotărât să-ți dau eu însumi cea de-a opta plantă, m-a informat Armand. Nu-
mi place să fac asta, pentru că plantele vor fi întotdeauna mai puternice dacă le găsești
singur, dar acum n-avem vreme. Planta se numește datura inoxia, planta viziunilor,
a viselor, a aventurilor deosebite. Nu este o plantă pentru cei slabi de înger.
— Îl va ajuta pe Diego?
— Nu direct. Dar, dacă are chef, te-ar putea ajuta să-l găsești pe Exley.
— Să mergem. Hai s-o luăm!

Ne-am îndreptat spre junglă, iar Armand a vorbit repede, încercând să-mi spună
cât mai multe despre planta viziunilor și a viselor.
— Datura inoxia este o plantă erbacee anuală sau perenă. Florile sale în formă de
trompetă au nuanțe de la alb la violet-rozaliu, iar câteodată, mai rar, sunt roșii sau
galbene. Plantele femele sunt înalte, arată mai degrabă ca niște copăcei, iar plantele
mascule sunt răsfirate, semănând cu niște tufișuri. Rădăcina plantei femele este
lungă și bifurcată la capăt. Rădăcina exemplarului mascul este scurtă și bifurcată chiar
de la baza tulpinii. Datura inoxia este un halucinogen mai puternic decât mescalina,
psilocibina sau LSD-ul. E foarte toxică și, în cantități prea mari, poate duce la apariția
psihozelor. De asemenea, datura este o plantă extraordinar de romantică, emanând,
noaptea, un parfum narcotic de neuitat. Armand s-a răsucit spre mine. Știi de ce?
— Știu, am răspuns eu amintindu-mi cuvintele pe care Sonali le rostise cu atât de
mult timp în urmă. Pentru că datura este polenizată noaptea și se folosește de
parfumul dulce pentru a-și atrage partenerii sexuali, cam tot așa cum oamenii se dau
cu parfum pentru a atrage parteneri de sex opus, înainte de a ieși în cluburile de
noapte.
Armand a zâmbit.
— Oriunde ar fi Sonali, este foarte fericită în clipa asta. Și, da, datura inoxia este
polenizată noaptea, de fluturii- sfinx sau fluturii-șoim.
— O să fumez această plantă?
— Încă nu sunt sigur. Semințele de datura pot fi fumate, sfărâmate și băute cu bere
de porumb, făcute ceai ori rulate în frunze și introduse în corp ca niște supozitoare.
Este o plantă neobișnuită deoarece fiecare parte din ea poate fi folosită pentru a
stârni viziuni. Rădăcinile, tulpinile, frunzele, florile și semințele.
Am intrat în junglă, așa cum o făcusem de atâtea ori împreună cu Diego.
— Uită-te în jur și vezi dacă poți depista planta.
— N-avem timp. Am crezut c-o s-o găsești tu pentru mine.
— Ar trebui să facem totuși o încercare, de dragul lui Diego.

Am mers mai bine de o oră până când, ca de obicei, tricoul meu a ajuns leoarcă de
transpirație, iar eu eram în pragul epuizării din pricina umidității și a căldurii
intense.
— Nu cred că voi găsi planta, am spus eu.
— Te dai bătută prea ușor. O să găsim planta fiindcă suntem presați de vreme și
fiindcă n-avem de ales, două dintre cele mai motivante argumente. Îți voi arăta o
modalitate nouă de a localiza planta.
— Sunt gata.

— Alege un copac care-ți convine. Un copac care-ți place la prima vedere. Așază-te
cu tălpile picioarelor pe pământ, cu genunchii îndoiți, cu umerii relaxați și cu
spinarea lipită de trunchi.
Am zărit un stejar cu trunchiul larg, care părea numai bun să te sprijini de el.
După ce m-am așezat, am fost surprinsă de cât de relaxată mă simțeam. Mi-am lăsat
spinarea într-o scobitură care părea făcută anume pentru spatele meu.
— Trunchiurile copacilor au linii de vibrații care pornesc din vârfurile crengilor și
duc până în pământ. Datorită acestor linii, ei pot „vedea“ tot ce se află în jurul lor. O să
închizi ochii și o să vizualizezi aceste linii, apoi o să rogi copacul să te îndrume în
direcția în care se află datura. Când vei simți direcția, să te ridici și să te îndrepți într-
acolo. Nu trebuie să-mi spui nimic. Doar ridică-te și du-te într-acolo.
Ideea lui Armand mi s-a părut stupidă. Eram prea agitată pentru a mă concentra
asupra liniilor copacilor.
— Nu te gândi prea mult la linii. Nu sunt imaginare, iar în acest moment nu ești
capabilă să le înțelegi. Doar imaginează-ți liniile străbătând trunchiul. Când ai
imaginea lor în minte, roagă copacul să-ți arate unde este datura.
La început, n-am simțit nimic. Dar apoi, cam după cinci minute, am simțit ca și cum mă
trăgea ceva spre stânga, o senzație localizată în coaste, ca să fiu precisă. M-am ridicat și
am luat-o spre stânga copacului. Chemarea era atât de puternică, încât nici nu m-am
uitat în spate, pentru a vedea dacă Armand mă urma. Am continuat să înaintez. Am
mers și am tot mers până când l-am auzit țipând:
— Stai!
M-am uitat în jos și am văzut floarea de datura sub formă de trompetă roz exact
sub piciorul meu ridicat și gata să pășească. Am fost atât de șocată să văd planta, încât,
pentru un moment, am uitat de durerea de a-l fi îmbolnăvit pe Diego.
Faptul că am găsit planta mi-a insuflat un soi de putere stranie. Ca și cum făcusem
ceva special, ceva magic.
— Vezi să nu ți se urce la cap, a spus Armand. Oricine poate face asta. Trupul tău se
schimbă de când ai venit în Mexic, și ești mult mai sensibilă acum, asta-i tot. Nu-i nimic
nemaipomenit. Dacă are cineva vreun merit, acela-i copacul de care te-ai sprijinit.
Copacii ne pot zice tot soiul de lucruri dacă suntem dispuși să-i ascultăm și se pricep
adesea de minune să ne îndrume.
— Ce facem acum?

— Ne întoarcem la acel copac și rupem o rămurică scurtă și subțire. E clar că-i un


prieten al daturei, și cel mai bine ar fi s-o sapi cu o crenguță dintr-un copac prietenos.
Dacă folosești o rămurică neprietenoasă, ai putea răni datura, iar atunci aceasta nu-
ți va induce viziunile de care ai nevoie pentru a-l salva pe Diego. S-ar putea să nu ți le
dea nici așa, însă trebuie să ne sporim șansele oricum putem.
M-am întors cu o crenguță.
— Datura urăște să fie săpată cu obiecte metalice, cum ar fi lopețile, a spus el. Își
ascunde toate puterile de îndată ce simte prezența metalului.
M-am străduit să smulg rădăcinile din pământ, dar fără succes.
— De ce nu faci tu asta, ca să meargă mai repede?

— Tu l-ai îmbolnăvit pe Diego, tu trebuie să-l vindeci, fiindcă altfel îți va fi mereu
teamă să nu-i îmbolnăvești pe oameni ori să nu te îmbolnăvești tu. S-ar putea să nu
reușești, dar ai mai multe șanse decât mine. Vina te face să-ți dorești mai mult. Crede-
mă, dacă aș avea convingerea că-l pot vindeca rapid, aș face-o. Băiatul acela îmi este ca
un fiu. Dacă Sonali s-ar fi aflat aici, tu ai fi fost deja moartă. Te-ar fi ucis pentru ce-ai făcut
și ți-ar fi folosit sângele pentru a-l vindeca pe Diego.
Am râs nervos.
— Crezi că glumesc. Nu glumesc deloc. Îl iubește pe băiat mai mult decât mama
lui, și doar ai văzut cât de protectoare este Lourdes.
Am dus planta la Casablanca, iar Armand a refuzat să mă lase să-l văd pe Diego.
— Vei fi inutilă dacă ești prea supărată, a spus el. Ai nevoie de toată puterea ta
pentru a-i face față daturei inoxia.
A zdrobit semințele plantei în mojar, până când au căpătat consistența unei creme
groase. În același timp, a pus la fiert rădăcina, pentru a se înmuia. Când rădăcina a fost
gata, a zdrobit-o și pe ea și a adăugat-o în crema de semințe, amestecând-o până când
a devenit o pastă groasă. A pus bolul cu preparatul de datura într-o plasă pe care a
atârnat-o de un căprior din tavan.
— Pentru ca poțiunea să aibă mai puține legături cu pământul, iar viziunile să fie
mai intense, m-a lămurit el. Am privit vasul legănându-se înainte și înapoi
prin aer.
— Cât timp trebuie să stea acolo?
— Nu-ți face griji. Cât de curând, o vei lua din loc și vei fugi mâncând pământul. Sau
ar trebui să spun că-ți vei lua zborul?
L-am auzit pe Diego gemând din altă cameră a casei, unde Lourdes Pinto îl
mutase pentru a sta pe un pat adevărat. Mă crispam ori de câte ori gemea.
— Alungă-ți-l din minte, a rostit Armand. Îți irosești energia.
Întreaga casă mirosea a vomă, a boală și a febră, făcându-mi sentimentul de
vinovăție greu de ignorat.
— Principalii alcaloizi din datura sunt scopolamina, hiosciamina și atropina.
Aceștia îți pot induce viziuni care vor avea un efect profund asupra psihicului tău,
mulți ani de-acum încolo, dacă nu chiar pentru tot restul vieții. Cu alte cuvinte,
indiferent dacă efectul plantei este bun sau rău, va fi, în orice caz, de durată. Ca prieten,
mă simt obligat să-ți spun că majoritatea oamenilor fac pregătiri intense înainte de a
avea de-a face cu datura. Se supun unor serioase ritualuri de purificare psihică și
fizică. Din nefericire, tu n-ai vreme pentru așa ceva. Starea ta emoțională și cea fizică nu
sunt nici măcar aproape de nivelul optim, așa că-i foarte probabil să te alegi cu o
excursie în iad ori chiar mai rău. O excursie în urma căreia e posibil să nu te mai refaci
vreodată.
— Cum adică sunt sub nivelul optim?
— Trupul ți-e slăbit și nu știi ce simți cu adevărat. Ești la ani distanță de momentul
când ai putea să ai de-a face cu datura în mod corect, însă n-avem de ales, așa că
trebuie să încerci.
Felul în care a subliniat aspectele negative a fost atât de neutru, încât n-am putut să-
l contrazic. Vocea lui nu reflecta nici o emoție.
— Poți să mă scoți din starea aceea dacă lucrurile nu merg bine?
— Nu. Nu cred că voi fi în stare să fac asta. Nu vreau să te înspăimânt, dar este treaba
mea să-ți spun toate aceste lucruri. De fapt, cu toate pregătirile din lume, succesul
depinde de sinceritatea cu care vrei să reușești ce ți-ai propus. Și de cât de mult te place
datura. Din câte am constatat până acum, aș zice că te place foarte mult. N-ai avut
nici o problemă s-o găsești și încă te ții pe picioare.
Armand a luat vasul cu datura care atârna de căprior și l-a așezat pe cuptor. A
turnat în el două căni cu un lichid verde și l-a pus la fiert.
— Lichidul verde este ceai, ca să-i dea gust.
Cu tot adaosul de ceai, planta era amară și greu de înghițit.
— Gustul rău face visele și mai frumoase, a zis el.
M-a condus spre canapeaua pe care zăcuse Diego. Mirosea a boală.
— Spune cu voce tare ce vrei să obții. Spune cât de mult vrei ca datura să te ajute. Fii
cât mai explicită posibil. Nu fi abstractă.
— Sunt abstractă?
— Concentrează-te asupra lucrului pe care ți-l dorești și gândește-te cât de mult ai
nevoia ca datura să te ajute, apoi spune asta cu voce tare, a repetat el cu glas bubuitor,
parcă pentru a fi auzit de cineva sau de ceva ce nu puteam vedea.
— Vreau să-l ajut pe Diego Pinto. Vreau ca datura să mă ajute să-l ajut pe Diego.

— Nu! Trebuie să fii mult mai explicită. Și trebuie să te grăbești. Odată ce planta își face
efectul, nu vei mai putea să spui nimic cu voce tare. Nu vei mai putea să vorbești deloc.
Grăbește-te!
M-am gândit la ce să zic.
— Grăbește-te!
— Vreau să văd unde locuiește David Exley.
— Bine. Mai departe.
— Vreau să văd unde locuiește David Exley pentru a putea lua lăcrămioara, s-o
aduc aici și să-l ajut pe Diego Pinto.
— Repede! Ce vrei să-ți arate datura?
— Vreau ca datura să-mi arate calea spre Exley.
— Mai tare! Cu simțire. Lasă planta să te audă.
— Vreau ca datura să-mi arate calea spre Exley! am țipat eu.

M-am simțit smulsă de lângă Armand ca și cum fiecare dintre noi era tras în altă
direcție de câte o funie legată la spate. Am încercat să ajung la el, dar se îndepărta
foarte repede.
— Sunt aici, cu tine, l-am auzit strigând.

Am știut că țipa fiindcă i-am văzut încordarea mușchilor din jurul gurii, însă
vocea mi s-a părut foarte îndepărtată.
Am văzut pantera imediat. O creatură magnifică, având blana strălucitoare, mătăsoasă
și neagră și ochii verzi ca smaraldul. Era mult mai frumoasă decât oricare ființă pe care o
văzusem vreodată. M-am întrebat cum te simți trăind permanent în interiorul acelei
frumuseți. Am fost fascinată de cât de mult semăna cu Diego.
— Nu te apropia de ea, l-am auzit pe Armand spunând de la distanță. Pantera e prea
puternică pentru tine. Încă nu ești pregătită.
Probabil am văzut-o în același timp, cu toate că nu înțelegeam cum era posibil.
Armand nu băuse deloc din ceaiul de datura.
Mi-am amintit că Diego îmi zisese că văzuse pantera neagră urmărindu-mă în
pădurea tropicală. Știam că eram pregătită pentru panteră, chiar dacă Armand nu
credea asta.
Mintea mea a revăzut tot ce știam. Volumul de cunoștințe pe care le aveam m-a
surprins. De exemplu, știam că își ucide prada mușcând-o de cap, pentru a distruge
creierul. Știam că își îngroapă prada ucisă, astfel că, până când victima e descoperită,
pantera se află departe, evitând astfel să fie vânată, urmărită sau omorâtă. Știam că
era deșteaptă din moment ce se hrănea cu creierul prăzii. Și mai știam că era o
creatură a nopții. Condusă de lună, o singuratică plină de întunecime și capabilă să se
furișeze complet nevăzută.
Am mers pe solul aburind al junglei, imitând mișcările panterei, deplasându-mă
în patru labe. Frunzișul era dens, umed și greu de dat la o parte, dar umerii masivi ai
animalului zdrobeau totul în calea sa, iar labele cu pernuțe aplatizau pământul,
făcând o potecă pe care s-o urmez.
Lumea din jurul panterei era tăcută. Blana de pe trupul ei, îndeosebi cea de pe
picioare, era creată pentru a absorbi toate zgomotele.
Culoarea neagră și modul tăcut de a înainta făceau pantera deosebit de letală.
Nimeni n-o putea vedea. Nimeni n-o putea auzi venind. Nici măcar cea mai nocturnă
creatură, bufnița.
Târâtul pe burtă nu mă obosea, fiindcă pantera era un urmăritor, nu un
alergător. Dădea târcoale încet, menținându-se aproape de prada sa, care, în acest
caz, era un căprior mare. Pantera era tăcută și precaută. Mișcările îi erau atât de
fantomatice, încât sensibilul căprior n-a avut nici măcar șansa să ridice capul și să
adulmece aerul înainte ca pantera să atace. A sărit pe căprior și și-a înfipt colții în
capul lui, exact între coarne, zdrobind craniul dintr-o singură mușcătură. Pantera s-a
odihnit un moment pe spinarea animalului, și-a tras sufletul, iar apoi, calmă, i-a supt
creierul, cu atitudinea unui client aflat într-un select restaurant franțuzesc.
După ce a terminat de mâncat, pisica de vreo patruzeci de kilograme a înșfăcat în
dinți căpriorul de peste o sută de kilograme și l-a tras pe ramurile cele mai înalte ale
unui copac din apropiere. Nu-i nici o minciună – a cărat uriașul căprior în copac
trăgându-l cu dinții.
După ce a coborât, nu ne-am mișcat vreme de o oră. Am stat și am așteptat până
când pantera și-a curățat cu meticulozitate fiecare centimetru al trupului, până când
blana i-a strălucit ca soarele de la miezul nopții35, reflectând în luciul său plante și
insecte. Niciodată în viața mea n-am simțit atâta venerație și respect pentru vreo
ființă.
Cu cât pătrundeam mai mult în junglă, cu atât mai întunecată era și cu atât mai greu
îmi venea să țin pasul cu ea. Îmi încordam ochii tot mai mult cu fiecare pas. Pantera a
simțit că-mi era greu și, din când în când, își întorcea capul spre mine, iar licăririle
verzi ca smaraldul din ochii ei fluorescenți luminau calea în fața mea.
Spre dimineață, s-a urcat pe ramurile de sus ale unui copac. Am încercat s-o urmez,
dar n-am reușit să ajung decât la crengile de jos. I-am văzut labele atârnând deasupra
mea. Pantera dormea. Am vrut să urc și s-o înșfac, să-i spun că n-aveam timp, că Diego,
care avea părul la fel de negru ca blana ei și ochii la fel de fluorescenți, era bolnav, însă
nu știam cum să-i vorbesc. Am privit în sus și m-am uitat fix la ea, dar n-am rostit
nici un cuvânt deoarece cunoșteam valoarea deosebită a tăcerii și nu voiam să
pierd favoarea pe care mi-o făcea.
Soarele s-a ridicat, dar pantera încă mai dormea în vârful copacului. Eu stăteam
epuizată pe crengile de jos. Am închis ochii și m-am gândit la liniile de vibrație ale
copacului. Mi-am amintit ce-mi zisese Armand și mi-am imaginat liniile, și am rugat
copacul să-mi arate calea spre Exley. Brusc, m-am simțit trasă spre stânga. Am sărit
numaidecât de pe creangă și am pornit în acea direcție.
Era o poiană în junglă, iar acolo unde începea pădurea se afla o colibă
dărăpănată, făcută din bârne care putrezeau.
M-am târât pe burtă. Când am ajuns suficient de aproape, am încercat să mă uit pe
ferestre, dar acestea erau atât de mâzgălite, că n-am putut să văd nimic înăuntru. M-
am dat înapoi, ascunzându-mă în junglă, și am urmărit cum ușa din față s-a deschis
încet. Iată-l! Am tras adânc aer în piept, reacția celui care nu crede atunci când se
confruntă cu un adevăr pe care nu-l poate ignora. Datura inoxia m-a condus la
pantera neagră, care m-a condus la copacul care m-a condus direct la Exley.
I-am mulțumit în tăcere panterei. M-am răsucit pentru a o privi, însă dispăruse
deja.
M-am trezit și m-am ridicat imediat în șezut pe canapeaua de la Casablanca.
Armand mă veghea ca o mamă.
— Știu unde se află.
— Este prea târziu pentru Diego, a spus Armand.
— Trăiește?
— Da. Dar nu va mai fi niciodată la fel. Febra i-a crescut prea mult cât timp ai fost
plecată.
Am înșfăcat rucsacul și niște apă și m-am îndreptat spre ușă. Nu puteam permite să
fi distrus spălătoria, să fi determinat furtul celor nouă plante, să-mi fi dat demisia, să
fi venit în Mexic și să fi băut datura doar pentru a sfârși prin a ucide singura
persoană pe care o puteam iubi.
— Așteaptă, a rostit
Lourdes Pinto. M-am
oprit nerăbdătoare la
ușă.
— Armand, te rog, ieși din cameră, a spus ea. Apoi s-a întors spre mine. Dă-ți jos
toate hainele.
— Nu. N-avem vreme pentru jocuri de-a vrăjitoarea-doctor.
— Dă-le jos acum! a țipat ea la mine.
Am ezitat, dar privirea mi-a spus că nu aveam să ies din casă până nu făceam ce-mi
ceruse. Mi-am scos hainele cât am putut de repede.
— Și lenjeria.
N-a fost satisfăcută până nu m-a văzut complet goală.
— Trebuie să fii pregătită să-l seduci pe acest bărbat pentru a obține
lăcrămioara.
Nu îmi pusesem problema cum aveam să iau lăcrămioara de la Exley. M-am
văzut năpustindu-mă în colibă, înșfăcând planta și fugind mâncând pământul. Nici
o intrigă. Nici un plan. Totul se baza pe viteză.
— Trebuie să fie narcotizat, a zis Lourdes Pinto, altfel te va ucide pentru a păstra
planta. Își dorește cele nouă plante la fel de mult ca tine. Poate chiar mai mult.
Amintește-ți tot ce a făcut până acum pentru a obține plantele pe care le are. A furat
lăcrămioara de la Casieră, ceea ce nu e un lucru ușor. Pentru această mișcare prostească,
va plăti la nesfârșit, tot restul vieții sale, chiar dacă nu va mai da niciodată ochii cu
ea.
— Cum pot să obțin lăcrămioara de la el?

— Convinge-l că încă îl iubești. Că ți-e teribil de dor de el. Trebuie să încerci să evoci
un sentiment în tine. Un sentiment de dragoste pentru el. Același sentiment pe care l-ai
avut atunci când l-ai întâlnit prima dată. El trebuie să te creadă fără nici cea mai mică
suspiciune. Sentimentul trebuie să fie real.
— De ce?
— Dacă îl iubești, se va simți puternic, va avea senzația că deține controlul și te va dori
sexual. În acele momente este cel mai vulnerabil. Când te va dori cel mai mult, când
dorința lui va fi atât de puternică încât aproape că o vei simți fizic, ca pe un lucru pe
care îl poți atinge, atunci să acționezi și să iei lăcrămioara.
— Mă fac că-l iubesc. Îl fac să se simtă puternic. Îl fac să tânjească după sex. Iau
planta.
— Corect.

Ciudățenia depășise deja orice limite, așa că am luat de bune toate cele spuse de
Lourdes Pinto. Era mama lui Diego, iar eu eram femeia pe cale să devină ucigașa lui.
Aveam mai degrabă încredere în judecata ei decât în a mea.
— Depărtează-ți mâinile și picioarele, mi-a cerut ea. A deșurubat capacul unui
borcan de gem și a început să-mi maseze trupul cu uleiul aflat înăuntru. Vrem să ne
asigurăm că te va dori. Acest feromon are un foarte subtil miros de organe sexuale
feminine. O să-l înnebunească în feluri pe care nu le va înțelege. Va fi atras de tine și
va simți nevoia să se afle lângă tine fără să știe de ce.
S-a lăsat în genunchi și mi-a frecat picioarele cu ulei, chiar și între degete. A zăbovit
îndelung asupra gambelor,
iar apoi s-a mutat spre coapse și m-a mângâiat între picioare. Mi-a uns cu ulei brațele și
spinarea, și sânii. Mâinile ei erau experimentate, iar eu m-am simțit stânjenită din
pricina plăcerii pe care mi-o provocau, remarcând că ea și fiul ei aveau același gen de
atingere. Uleiul mirosea a flori și a mosc, ca un animal floral.
Ea a continuat să-mi mângâie trupul.
— Conține liliac, iasomie și mosc de la o cerboaică în perioada rutului, a spus ea.
Cuvintele care descriau ingredientele m-au excitat. „Liliac, iasomie și mosc“,
mi-am zis în gând.
— Liliac, iasomie și mosc, trebuie s-o fac. Liliac, iasomie și
mosc, trebuie s-o fac. Sunau ca o incantație. Sunau
precum cele mai sexy cuvinte din lume.
— Spune-o! a zis ea.
Abia dacă mai puteam respira.
— Ce să spun?
— Spune-o! a insistat ea mișcându-și vârfurile degetelor în cercuri în jurul
sfârcurilor mele.
— Vreau să plec acum.
— Mai spune-mi și altceva.
— Vreau să mă duc să-l văd pe Exley. Îl doresc. Vreau să mă atingă așa cum o faci tu.
— Acum, îmbracă-te și du-te cât poți de repede.
Aproape ajunsesem la ușă, când Lourdes Pinto m-a chemat înapoi.
— Dacă nu obții lăcrămioara, să nu te mai întorci în această casă. Să nu mai apari
niciodată în fața ochilor mei, fiindcă te voi ucide cu mâinile mele.

35 Soarele vizibil la miezul nopții în timpul verilor arctice și antarctice (n.tr.)


Lăcrămioară (convallaria majalis)

Lăcrămioara este cunoscută pentru faptul că încetinește funcționarea


anormală a unei inimi slăbite și iritabile, crescându-i în același timp puterea. Ca
medicament pentru inimă, este uneori de preferat digitalinului din degetariță
deoarece este mai puțin toxică și nu se acumulează în sânge. Lăcrămioara are
unul dintre cele mai sexy mirosuri dintre toate plantele și este folosită pe scară
largă în industria parfumului. Nu e de mirare că face inima să bată cu mai
multă forță.

M-am apropiat de coliba lui Exley extrem de precaută, din moment ce atât
Armand, cât și Lourdes Pinto mă avertizaseră că era un expert în magia plantelor. Nu
trebuia să-l subestimez nici măcar pentru o secundă. Lourdes și Armand susținuseră că
aveam să recunosc lăcrămioara după miros. Ziseseră că mirosea ca o femeie în călduri,
și erau șanse mari ca Exley să stea chiar lângă ea. Nu eram convinsă că aș recunoaște
mirosul unei femei în călduri, însă ei mă asiguraseră că era un miros ca nici un altul
pe lume și că avem să-l recunosc instantaneu.
Privind coliba, m-am hotărât să fac o mișcare îndrăzneață. M-am dus de-a dreptul
la ușa din față, însă m-am oprit tocmai când eram pe cale să ciocănesc. Cu toate că soarele
strălucea, coliba emana un miros total dezgustător – de jilav, de fermentație.
Ușa din lemn, care fusese cândva vopsită în albastru-deschis, era cojită și părea să
putrezească, petice groase și negre de mucegai crescând peste tot. Lemnul părea moale,
creându-mi senzația că încheieturile degetelor mele aveau să treacă prin el dacă
băteam.
M-am dus la o fereastră, am privit pe furiș înăuntru și m-am dat îndărăt la vederea
lui Exley. Ședea pe un vechi scaun colonial din lemn, cu spătarul drept, într-o
cameră complet neluminată – nici măcar razele soarelui nu pătrundeau.
Lăcrămioara se afla pe o masă alături de el. Exley părea să păzească planta de parcă știa
că veneam după ea.
Am tras adânc aer în piept și m-am întors la geam. Exley părea să arate cu totul altfel
față de ultima oară când îl văzusem. Părul îi era mai lung și mai subțire, mai aproape de
alb decât de blondul-argintiu pe care mi-l aminteam. Oare strălucirea aceea argintie
fusese doar în imaginația mea? Dar cel mai rău mi se fărea faptul că se holba în gol,
dinții fiindu-i dezgoliți de ceva între mârâit și zâmbet.
M-am sprijinit de peretele casei. Nu-mi puteam imagina că dorisem vreodată
creatura care ședea în coliba asta mucegăită.
— Lila, sunt atât de fericit că ai venit să mă vezi.
A fost un șoc să aud vocea lui Exley. Mi-am îndreptat trupul și mi-am dat părul
peste umeri.
— Tocmai eram pe cale să bat la ușă.
— Dar de ce stai la fereastră?
— Nu eram sigură dacă îți dorești companie.

— Știi că ești mereu bine-venită să mi te alături oriunde m-aș afla. Dar, din
curiozitate, cum de ai știut unde mă aflu?
— Un prieten te-a zărit.
— Vrei să spui un prieten cu patru picioare, a zis el referindu-se la panteră.
— Foarte bine, am rostit eu. Mă aflu aici pentru că n-am terminat conversația din
piață.
— Casiera este o femeie minunată, nu-i așa?
— Tu te-ai făcut nevăzut. Cum ai ieșit din pivniță?
— Probabil ți-a spus Armand cum am făcut-o. Chiar i-am lăsat un indiciu. Așa mi s-
a părut politicos.
— Cicoarea?
— Cichorium intybus, despre ea este vorba. Planta invizibilității.
— Ai găsit ceea ce căutai? Ai descoperit cele două plante care au murit?
— Sunt singur de prea multă vreme, Lila. Mi-ar făcea plăcere compania cuiva. Intră și
bea niște ceai. Am putea sporovăi nițel.
M-am îndreptat spre ușă. Nu l-am lăsat pe Exley să vadă că ezit.
— Mi-ar face plăcere.

— Îmi pare rău că nu e ceva mai confortabil. N-am avut timp să curăț casa așa cum
trebuie, a spus el punând un vas plin cu apă pe o spirtieră.
Coliba arăta ca o groapă de gunoi, dar mi-am alungat acest gând din minte.
— E în regulă, serios, am zis eu privind fiecare cotlon al camerei.
Ochii mi s-au oprit asupra unei gălăgioase cuști pline cu rozătoare, aflate într-
un colț.
— Le folosesc pentru a exersa urmărirea, a zis el din partea cealaltă a colibei. Nu
sunt foarte drăguțe, știu. Nu reprezintă cea mai bună modalitate de a atrage
doamnele.
Am zărit o rădăcină de mătrăgună hidoasă zăcând pe podeaua de pământ de
sub masa pe care se afla lăcrămioara. Vederea ei mi-a amintit de Diego. Amintirea lui,
bolnav și pe jumătate mort, m-a împiedicat să ies fugind pe ușă. Lăcrămioara era înaltă
și robustă – și evident bine îngrijită. Am simțit un miros slab de canabis și am văzut o
gloxinia purpurie pe un pervaz murdar. Exley părea la un pas de-a deține iarăși
cele nouă plante.
S-a întors cu ceaiul și mi-a dat o ceașcă. Unghiile degetelor de la mâna dreaptă erau
lungi și murdare, iar cele de la stânga erau scurte și curate. Buza ceștii era murdară.
Mi-am dus-o spre buze și m-am prefăcut că înghit, fără să sorb din ceai și chiar fără să
ating cana.
El s-a așezat pe un scaun cu spătarul drept.
— Lila, chiar îmi pare rău pentru spălătorie. Am vrut să-ți spun asta, dar cumva n-
am reușit s-o fac atunci când te-am văzut la piață. Te-am folosit pentru a obține cele
nouă plante și îmi pare rău pentru asta. Ai venit ca să auzi asta?
Nu eram pregătită pentru scuzele lui.
— Chiar și după treaba aia urâtă cu spălătorie, am știut mereu că te vei întoarce. Știam
că, dacă aștept suficient de mult, dacă am destulă răbdare, ai să te întorci la mine. Am
contat pe asta.
— Ce te-a făcut să crezi așa ceva?
— Când vine vorba despre cele nouă plante, totul este permis. Orice comportament
folosit pentru a le obține e scuzabil în cele din urmă. Când ne-am întâlnit prima dată, nu
știai asta. Dar sunt sigur că, până acum, ți-ai dat seama de acest lucru și m-ai iertat. În
plus, ne e bine împreună. Unghiile lui lungi au făcut un mic zgomot când s-au lovit de
ceașcă. A fost o chimie între noi.
Cu coada ochiului, am văzut un șarpe pe podeaua colibei. Mi-am ridicat picioarele
și le-am îndoit sub trup.
— Un prieten? am întrebat eu.

— Oarecum. Îmi place să mă gândesc la el ca la un prieten, așa cum faci tu cu pantera


neagră. Cumva, e ca un totem pentru mine. Se află aici din ziua în care am sosit. De
fapt, e coliba lui, nu a mea.
— E un șarpe-cu-clopoței?
— Corect. Unul dintre cei mai veninoși șerpi de pe pământ. Nu-ți amintești de el? El
a fost cu băiețașul acela șaman în junglă. Cel care ți-a furat mașina când ai venit prima
dată să mă vezi. Când m-ai urmat în Mexic.
„Nu te-am urmat!“ am vrut să țip, dar mi-am ținut gura.
— Acest șarpe a fost, am zis eu arătând spre podea.
— El a fost. Așa te-am găsit. Așa te voi găsi mereu. Tu nu m-ai văzut? Am crezut că
m-am înfățișat ție.
— Da, am răspuns eu, amintindu-mi că îmi venise în minte imaginea lui Exley
atunci când mă aflasem în preajma băiatului-vrăjitor. Te-am văzut.
— Te-am salvat, să știi. Te-ar fi putut ucide cu ușurință. Cei doi colți goi pe dinăuntru
din gura lui sunt ca niște ace hipodermice. Eliberează cu maximă precizie veninul
direct în venele prăzii. După ce victima moare, o înghite cu totul. Este foarte simplu și nu
lasă urme. Nu face mizerie. Nu curge sânge. Nu rămâne sânge închegat. Violență fără
nici o urmă de violență. Moarte fără nici o urmă a morții. Îmi place asta.
Exley s-a ridicat și a deschis cușca rozătoarelor care chițăiau. A înșfăcat de coadă o
veveriță mare, a rotit-o și i-a aruncat-o șarpelui. Veverița s-a lovit de peretele colibei și a
căzut pe dușumea. Repede ca fulgerul, șarpele și-a înfipt colții în rozător. Centimetru cu
centimetru, și-a băgat în gură trupul blănos, până când toată veverița a dispărut în
interiorul șarpelui. Am simțit că transpir și că mi se face rău.
— Nu fi atât de terorizată. Când nu ucide, poate fi foarte distractiv. L-ai văzut dansând
pentru băiețelul-șaman.
Ți-ar plăcea să-l vezi din nou?
Exley s-a ridicat și a pornit radioul.
— Am făcut rost de singurul aparat de-aici. Sper că-ți place muzica de tobe, pentru că
doar asta cântă 24 de ore pe zi. Jumătate din timp, mă înnebunește, dar lui îi place, a
spus el uitându-se la șarpe. Ca să-ți zic adevărul, țin radioul pornit mai tot timpul. Se
enervează când îl opresc. Distruge lucruri.
— Ce fel de lucruri?
— Lucrurile care îmi plac cel mai mult. Plantele. Din păcate, și lui îi plac. Îi place să le
mănânce.
— De ce stai aici, cu el?
— M-am mutat de câteva ori, a spus el privind în gol. Dar, oriunde mă duc, el se
află acolo.
— Și la New York?
— Este acolo în fiecare noapte, în visele mele.
— Ți-e teamă de el?
— Îmi petrec viața urmărind iepuri și porci-alergători, veverițe, șobolani și alte
rozătoare, pentru ca el să fie fericit. Îmi pierd tot timpul pentru a-i face lui pe plac. El nu
face nimic pentru sine. Trebuie să trăiesc pentru el, să mă pervertesc pentru el. Nu
înțelegi? De asta am nevoie de cele nouă plante.
— De ce?
— Pentru a căpăta ce-mi doresc în viață. Pentru a-mi îndeplini dorința cea mai dragă a
inimii: să scap de șarpe.
În autocompătimirea lui, am văzut breșa de care aveam nevoie. Oricât de silă îmi era,
am pus cana pe masă și am întins mâna spre el. L-am atins. Pielea îi era uscată și aspră.
Am stat acolo, ținându-l de mână, încercând să invoc o
imagine, orice imagine, a acelui Exley cu părul blond-argintiu, cu trupul puternic și
dur, de care fusesem atrasă cu atât de mult timp în urmă, în piața fermierilor din
Union Square.
— Ai vrea să-l vezi dansând? m-a întrebat din nou. Este singura distracție pe care ți-o
pot oferi. Și, sincer, aș vrea să îți ofer și altceva în afară de durere.
— Aș vrea.
Exley a dat mai tare radioul, până când a ajuns să bubuie la maximum. Erau și
multe zgomote statice, dar sunetul tobelor făcea pereții să vibreze, toată coliba
tremurând de parcă ar fi fost cutremur. M-am ținut de brațele scaunului meu.
— Mă întorc imediat, a țipat el. Trebuie să mă duc să reglez antena, ca să mai elimin
din zgomotele statice.
În clipa în care a ieșit pe ușă, m-am ridicat și am cuprins cu ambele mâini
lăcrămioara. De îndată ce am atins planta, șarpele-cu-clopoței a scos un șuierat
îngrozitor, exploziv, ca și cum mii de felii de cartof ar fi căzut în ulei încins.
— Pune jos
lăcrămioara, Lila. Nu
m-am clintit.
— Am vrut doar s-o miros, am rostit eu cu spatele la el.
— Ei bine, ai făcut-o. Acum, pune-o jos.

M-am răsucit spre el și am văzut șarpele-cu-clopoței blocând ușa. În timp ce puneam


lăcrămioara la loc pe masă, am înțeles că era posibil să nu mai ies vie din coliba
aceea.
Exley a reglat radioul ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
— Ar trebui să meargă, a zis el. Este mult mai bine acum, nu crezi?
— Mult mai bine, am spus eu.
A întins mâna cerând-o pe a mea.
— Vino!

Am tras adânc aer în piept și mi l-am imaginat pe Diego pentru a căpăta putere. Am
luat mâna lui Exley. Era fix cea cu unghii lungi și murdare.
Odată zgomotele statice dispărute, șarpele a început să se miște înainte și înapoi pe
dușumeaua de pământ a colibei. Se mișca din ce în ce mai repede, dintr-o parte în alta a
colibei, devenind tot mai agitat. Eu și Exley stăteam în picioare într-un colț, ținându-ne
de mâini ca într-o ciudată parodie ce imita doi copii la o petrecere dansantă la liceu.
— O să se miște înainte și înapoi până când o să-și dea seama că această colibă e prea
mică și că n-are unde să se ducă decât în sus, a șoptit Exley. Apoi, se va înălța cât este de
lung și va dansa pentru mine ca o dansatoare indiană din buric. E singura plăcere pe
care mi-o îngăduie.
Confirmând descrierea lui Exley, șarpele-cu-clopoței s-a ridicat către tavanul colibei.
Și-a unduit trupul înainte și înapoi, săltându-și și clătinându-și clopoțeii ca pe o
tamburină, la unison cu tobele.
Exley a dat drumul mâinii mele. A început să imite mișcările șarpelui, unduindu-și
trupul ca pe o panglică și scoțând șuierături ciudate. Coliba plină de mucegai se
zguduia din pricina bubuitului și a dansului. Cu părul alb fluturând și cu unghiile
lungi agitându-se prin aer, Exley era fascinant.
M-am îndreptat spre ei ca un robot, privind în gol, și m-am alăturat lui Exley și
șarpelui în dansul lor.
Exley a adulmecat aerul ca un câine. M-a cuprins în brațe și, punându-și capul în
scobitura gâtului meu, a inspirat parfumul pielii mele. M-a mirosit cu furie, ca un
animal. Am dansat toți trei în sunetul tobelor și al clopoțeilor, ca și cum pentru
asta ne-am fi născut.
De undeva dintr-un colț al minții mi-a răsărit amintirea faptului că șarpele-
cu-clopoței era un maestru hipnotizator. Un artist care lovea în momentul în care
victima se relaxa la auzul sunetului liniștitor al clopoțeilor. Gândul mi-a trecut ca un
fulger prin minte. Atât de repede, încât nu m-am putut agăța de el.
— Stai cu mine, Lila, a spus Exley. Mirosul tău este mai frumos decât al
lăcrămioarei.
Abia dacă îmi aminteam de ce doream lăcrămioara. M-am relaxat în brațele lui
Exley, aproape adormind pe umărul lui osos, când am auzit o voce. Era puternică și
părea să vină din capul meu: „Trezește-te, Lila! Trezește-te! Nu adormi!“
Era vocea lui Armand. Mi-am deschis ochii ca și cum aș fi fost stropită cu apă rece. Am
fost șocată să mă pomenesc în brațele lui Exley.
„Sedu-l! Fă-o acum!“ a spus Armand.
— Nu-l asculta pe Armand, a zis Exley, de parcă și el îl putea auzi. Armand e un
mincinos. Are cele nouă plante. A avut întotdeauna cele nouă plante.
Am încercat să distrug ceața pe care Exley o înfășurase în jurul meu. Încă mă mai
ținea în brațe, cu chipul lipit de pieptul meu, adulmecând ca un nebun parfumul cu
care mă dăduse Lourdes Pinto.
— Nu înțeleg, am zis eu. Ce spui despre Armand și despre plante?
— Gândește-te, Lila. Gândește-te la valoarea extraordinară a acelor plante. La
capacitatea lor de a îndeplini tot ce își poate dori vreodată o persoană în această viață.
Dacă aveai cele nouă plante în spălătoria ta, n-ai fi luat un altoi, zece altoiuri, o sută de
altoiuri din fiecare plantă? Nu le-ai fi plantat în altă parte? Într-un loc secret? Pentru
orice eventualitate?
Am fost șocată. Sigur că Armand ar lua altoiuri din plante. Ar fi o prostie să n-o
facă, iar el era un om foarte, foarte deștept. Cum de nu mă gândisem la asta?
„Încearcă să te păcălească, Lila“, a rostit Armand. „Trebuie să te concentrezi asupra
lui Diego. Trebuie să iei lăcrămioara pentru Diego, fiindcă altfel va muri. Numai la
asta trebuie să te gândești acum.“
— De ce mă aflu aici? l-am întrebat pe Exley. Dacă el are cele nouă plante, atunci eu
de ce mă aflu aici?
— Nu știu. Dar nu pentru cele nouă plante.
Eram derutată, dar știam că nu mă puteam gândi acum la plante. Nu puteam ști cu
certitudine dacă Armand le avea sau nu și trebuia să-l ajut pe Diego. Dacă murea, n-aș
mai fi putut trăi niciodată împăcată cu mine însămi.
— Te iubesc, a murmurat Exley. El nu te-a iubit niciodată așa cum te iubesc eu. Doar
te-a mințit și te-a păcălit.
Exley m-a strâns la pieptul lui. Am știut că te vei întoarce la mine.
— Da, David, m-am întors, am șoptit în părul lui. I-am tras capul în jos și i-am
mângâiat chipul cu sânii mei parfumați. Niciodată n-am vrut cu adevărat să te
părăsesc.
Exley mi-a luat ambele mâini.
— Culcă-te cu mine.

„Nu te culca, a șoptit Armand în capul meu. Dacă o faci, nu vei mai ieși niciodată de-
acolo. Niciodată. Este ultima ta șansă de a obține lăcrămioara.“
Exley s-a lăsat în genunchi pe dușumeaua de pământ; șarpele-cu-clopoței dormea
încolăcit alături de el. Stăteam în picioare lângă el, iar Exley a întins mâna spre
trupul meu.
Ceața din jurul meu era deasă. Mă simțeam somnoroasă, dar m-am opus
puternicei dorințe de a mă așeza.
— Am nevoie de tine, a spus el de pe podea.

Mâinile lui erau înfășurate în jurul picioarelor mele. Mi-a adulmecat pielea din
interiorul coapselor, apăsându-și nasul ca un câine.
M-am aplecat și i-am ridicat capul în mâini.
— Și eu am nevoie de tine, am zis eu.
Am vizualizat cel mai grozav sărut de care avusesem parte vreodată, cel pe care
Diego mi-l dăduse în junglă, când îmi pusese în gură semințele de cacao dulci-acrișoare.
Iar apoi, privindu-l în ochii ca două fante, m-am aplecat și l-am sărutat pe Exley. L-am
sărutat ușor, cu toată pasiunea pe care am reușit s-o simulez. Am făcut-o pentru Diego.
Am fost scârbită de textura limbii lui Exley care se mișca prin gura mea, de dinții
lui cenușii, acoperiți de o peliculă umedă. Dar, de asemenea, am știut că mă iubea. Cu
toate că era depravat și obscen, și avea de gând să mă urmărească și să mă țină legată
de el ca o sclavă, era totuși un om care avea nevoie de mine.
Mi-am amintit cuvintele lui Lourdes Pinto: „Convinge-l că încă îl iubești. (...)
Trebuie să încerci să evoci un sentiment în tine. Un sentiment de dragoste pentru el.
Același sentiment pe care l-ai avut atunci când l-ai întâlnit prima dată“.
L-am sărutat pe Exley iar și iar, din nou și din nou. Când, în cele din urmă, m-am
oprit, ochii lui erau închiși, iar gura, deschisă larg, așteptând mai mult. Am stat
nemișcată doar o clipă, pentru a-i vedea pasiunea, cea mai mare pasiune pe care un
bărbat o simțise vreodată pentru mine. Iar apoi, după ce m-am simțit îndestulată, mi-am
desprins trupul alunecos de la ulei din strânsoarea lui. În vreme ce ochii lui erau încă
închiși, am înșfăcat lăcrămioara și am luat-o la fugă. L-am lăsat în genunchi, cu brațele
întinse. Ușa mucegăită s-a închis în urma mea, iar ultimul lucru pe care l-am auzit a
fost șuieratul șarpelui-cu-clopoței care se ridica.
Plante tropicale aeriene (plante epifite)

Plantele aeriene includ orhideele, bromeliaceele și ferigile corn-de-cerb.


Acestea nu sunt plantate în sol și nu au nevoie să fie udate. Își procură nutrienții
din descompunerea insectelor și a frunzelor și nitrogenul din loviturile de
fulger. Nu prea mai sunt multe de adăugat poveștii plantelor care trăiesc din
fulgere și moarte. Există suficientă dramă pentru zece povești.

Am alergat prin pădurea tropicală cât de repede am putut. Era noapte și, odată
ajunsă printre copaci, n-am mai putut vedea nici la un centimetru în fața mea. M-am
împiedicat de rădăcinile copacilor și de tufișuri. Frunze și crengi mi-au zgâriat fața, iar
insecte mi-au intrat în ochi. Vasul în care se afla lăcrămioara era prea greu pentru a-l
căra, așa că l-am spart de un copac, fărâmându-l în bucăți. Mi-am lipit de piept floarea
cu rădăcinile acoperite de pământ și am continuat să fug.
Când am simțit că m-am îndepărtat suficient de Exley, am încetinit, croindu-mi
atentă drum pe sub bolta pădurii, abia târându-mă. Eram conștientă de scurgerea
timpului și a vieții lui Diego, însă îmi era teamă să alerg ca nu cumva să stric sau să pierd
lăcrămioara. Habar n-aveam care parte a florii era folosită ca medicament. Nu-mi
permiteam să se rupă nici măcar o bucățică din ea și s-o pierd pentru totdeauna în
junglă.
Am renunțat să încerc să deslușesc ceva prin întuneric. M-am lăsat în mâini și în
genunchi și mi-am pipăit drumul pe solul junglei așa cum văzusem că făcea pantera.
Habar n-aveam în ce direcție mă îndreptam. Habar n- aveam dacă mă apropiam de
Casablanca ori mă îndepărtam.
Epuizată, m-am oprit pentru a mă sprijini de un copac și a mă odihni. Am simțit o
frunză mare sub picioare, care s-a dovedit a fi o uriașă frunză de palmier. Frunzele
gigantice erau ceva obișnuit pe solul junglei. Dimensiunea lor le oferea o suprafață
îndeajuns de mare pentru a acumula o cantitate suficientă de lumină solară pentru a
supraviețui în întunericul extrem. Am ridicat frunza și am învelit lăcrămioara în ea,
pentru a fi protejată de ploaie, de vânt și de împleticeala mea în întuneric. Am continuat
să merg, oprindu-mă doar o dată pentru a mă întinde pe solul mocirlos și acoperit de
frunze putrede al junglei, pentru a-mi trage sufletul.
Când m-am ridicat, părul îmi era zbârlit din pricina electricității statice. Acesta nu
era un semn bun. Însemna că o furtună cu fulgere stătea să înceapă. Cândva, Armand îmi
spusese că, anual, mai mulți oameni erau uciși de fulgere decât de mușcăturile
șerpilor-cu-clopoței.
„Ai mai puțin de trei la sută șanse să mori din cauza unui șarpe-cu-clopoței. Dacă,
vreodată, va trebui să alegi între reptilă și fulger, alege șarpele.“
Respectiva informație nu mi-a picat deloc bine. Tocmai reușisem să scap de șarpele-cu-
clopoței. Care erau șansele ca norocul să-mi reziste și în fața fulgerelor?
Furtuna a început cu o perdea de fulgere, ceea ce însemna că se produceau în
interiorul norilor, transformându- i în uriașe mingi ovale și fluorescente. Erau atât de
strălucitoare, încât răzbăteau prin coroanele dese ale pădurii, luminând vârfurile
copacilor, creând senzația stranie că aprinsese cineva o lampă în pădurea tropicală.
Totul a fost pentru o clipă vizibil, permițându-mi să zăresc verdele de smarald al
vegetației și mici puncte licăritoare, galbene, despre care știam că erau ochii
animalelor.
Pentru o clipă, perdeaua de fulgere s-a dovedit a fi o binecuvântare, oferindu-mi
suficient timp pentru a-mi da seama unde mă aflam.
Fulgerul care a venit după aceea a reprezentat o experiență mai puțin plăcută,
ramificațiile de energie trecând prin coroanele copacilor și lovind pământul. Știam că
acest tip de fulger era cel mai primejdios. Provenea din energia negativă acumulată în
partea inferioară a norilor și lovea pământul încărcat pozitiv de dedesubt, fiind
adesea mortal. Când oamenii sunt uciși de fulgere, aproape întotdeauna este vorba
despre acest tip de fulgere.
M-am ghemuit pe pământ, făcându-mă cât mai mică posibil, pentru a nu
reprezenta o țintă. Am urmărit fulgerele în zigzag și bifurcate lovind mici plante și
tufișuri de pe sol, vaporizându-le instantaneu. Mi-am ridicat privirea tocmai la vreme
pentru a zări vârful uni copac izbucnind în flăcări după ce fusese lovit de panglica albă
a unui fulger.
Focul din coroana înaltă a luminat jungla, iar eu m-am pomenit față în față cu o
plantă pe care n-o văzusem decât în poze. O bromeliacee considerată dispărută de atât
de mult timp, încât nimeni nu se mai ostenea s-o caute. O plantă atât de rară, încât până
și numele îi dispăruse. Era premiul lui Sonali. Planta fără nume a pasiunii.
N-aveam cum să mă înșel în privința misterioasei bromeliacee, frunzele ei în
spirală orientată spre interior formând o mică gaură neagră în centru. O mandala,
după cum spusese Sonali, creată de lumea plantelor pentru a descrie mintea ființelor
omenești. Aveam în fața ochilor exact planta căutării căreia Sonali și Armand își
dedicaseră atâția ani.
Fiind o plantă aeriană, nu avea nevoie de pământ pentru a trăi, ci creștea direct
dintr-un buștean. Nu era o plantă parazită. Se atașase doar pentru stabilitate. Am
așteptat până când următorul fulger a lovit pământul, apoi, cu toată blândețea de care
am fost în stare, am ridicat planta pasiunii de pe buștean și am învelit-o în frunza de
palmier, împreună cu lăcrămioara.
Armand o descrisese ca fiind planta pasiunii deoarece se hrănește cu fulgerele
care lovesc brusc, precum pasiunea însăși. A spus că doar o ființă cu o pasiune la
fel de intensă o poate găsi.
Am strâns cele două plante la piept și am pornit mai departe. Un lucru bun în
privința furtunii era că ținea animalele la distanță, ascunse, oferindu-mi libertatea
de a mă deplasa fără spaima că aș putea fi atacată.
Când ploaia s-a oprit, am văzut soarele zorilor de zi luminând dinspre est și am știut
încotro să mă îndrept. Am mers spre lumină până când am ajuns într-o poiană din
junglă. Drumul spre Casablanca se afla în fața mea.
Reușisem să ies din junglă, însă habar n-aveam dacă o făcusem la vreme pentru a-l
salva pe Diego. N-am fost niciodată atât de fericită să văd drumul de pământ acoperit cu
pietriș. Am fugit și am tot fugit, apoi am mers puțin, și am fugit din nou. Tălpile
picioarelor îmi sângerau. Îmi pierdusem pantofii undeva în junglă sau poate îi lăsasem
în coliba lui Exley – nu-mi aminteam. Ceea ce conta era că parcursesem cei peste zece
kilometri și revenisem înapoi la Casablanca.
Am intrat șchiopătând pe ușă. Lourdes Pinto și Armand păreau să nu se fi
clintit un centimetru de când plecasem. Fără să rostesc un cuvânt, i-am dat lui
Armand frunza de palmier în care se aflau cele două plante. Când a desfăcut-o, a fost
șocat să vadă planta pasiunii. A ridicat-o de parcă ar fi fost un prunc nou-născut și a
strâns-o la piept așa cum o strângea pe Sonali, arătând de parcă nu avea să-i mai
dea niciodată drumul.
— Am ales bine, a rostit el cu blândețe.
A ținut planta în brațe, în timp ce Lourdes Pinto a umplut un lighean cu apă caldă,
pentru a-mi spăla picioarele însângerate.
Armand și Lourdes s-au apucat imediat de ceea ce nu suferea amânare. Am știut din
comportamentul lor că am făcut bine ducându-mă să-l găsesc pe Exley. După expresiile
lor – nu plângeau, și pe fețele lor nu se vedeau urme de lacrimi –, mi-am dat seama că
Diego încă se mai agăța de viață.
Mi-am vârât picioarele în lighean, iar apa a devenit roșie ca sângele. Mi-am pus
obrazul pe blatul din bucătărie, cu brațele întinse în față, ca în poziția din yoga a
copilului, și am urmărit-o pe Lourdes Pinto cum pregătea lăcrămioara,
despărțind planta în rădăcină, tulpină și flori.
— De obicei, planta se culege când este în floare, apoi se usucă, a spus Armand
lovind blatul cu spatula lui favorită antiscorpioni în timp ce vorbea. Dar acum n-avem
vreme s-o uscăm, așa că vom improviza. Floarea este cea mai activă parte a plantei, iar
principalii săi constituenți sunt doi glicozizi. Primul este convalamarina, ingredientul
activ. Este o pudră cristalină, albă, solubilă în apă sau alcool, care acționează asupra
inimii la fel ca digoxinul. Celălalt este convalarina, niște cristale prismatice, solubile în
alcool, oarecum solubile în apă, care au o acțiune vomitivă. Îl va forța pe Diego să
elimine toată otrava din organism. Din plantă vor fie extrase zece până la treizeci de
picături pe care i le vom da în doze de câte o lingură.
După ce planta a fost bine fiartă, Lourdes Pinto a turnat lichidul într-un borcănel de
sticlă, de dimensiunea unei pipete, și s-a dus în camera lui Diego. Mi-am scos picioarele
însângerate din lighean pentru a o urma. Simțeam că mă prăbușesc de epuizare, însă
voiam să văd cu ochii mei cum își revenea Diego.
— Nu încă, a spus Armand prinzându-mă de braț. Avem un musafir.
— Nu aud pe nimeni.
— Du-te! a țipat el la Lourdes Pinto.
Ea a fugit spre camera lui Diego și a dispărut ținând leacul în mâini exact când
Exley a deschis ușa din față. M-am agățat de brațul lui Armand. La vederea lui
Exley, am fost cât pe ce să leșin.
— Ce vrei? am șoptit eu.

— Vreau ce-i al meu, a spus el cu o voce stranie, calmă. Vreau doar ce-i al meu,
Armand. Nu intenționez să folosesc asta decât dacă n-am încotro, a zis el și a ridicat
o macetă ruginită. Nu-mi stă în fire să ucid.
— M-ai urmărit? l-am întrebat eu.

— Ești o novice. Ai lăsat o împuțită urmă de muiere, ușor de urmărit de


către oricine are nas. Armand s-a răsucit spre mine.
— Taci! a rostit el. Nu mai spune nici un cuvânt. Nu-l lăsa să te audă vorbind. Nu-l lăsa
să pătrundă în mintea ta.
Exley s-a holbat la planta pasiunii, care se afla pe blatul din bucătărie, și o expresie
de înțelegere i-a traversat chipul.
— Deci asta căutai. Asta ai căutat tot timpul. Spune-i, Armand. Spune-i adevărul. Exley
s-a răsucit spre mine. S-a folosit de tine, Lila. Am avut dreptate. Nu te-a adus aici pentru a
găsi cele nouă plante. De un singur lucru îi păsa. De o singură plantă. Planta fără nume
a pasiunii.
— Nu comunica în nici un fel cu el, mi-a cerut Armand.
— Te iubesc, Lila, a spus Exley. Armand nu te-a iubit niciodată. Nici măcar o singură
clipă. El iubește doar planta pasiunii. Ai fost doar un pion pentru el. Nimic mai mult.
Te-a folosit mult mai rău decât am făcut-o eu când m-am culcat cu tine, la New York.
Aproape te-a ucis de câteva ori, la fel și Diego. Diego este acum în starea aceasta din cauza
lui Armand și a dorinței lui de a avea planta pasiunii,
nu din pricina ta.
M-am uitat la Armand, iar el a clătinat din cap în
semn că nu.
— Te-a folosit pentru a găsi planta deoarece știe, la fel ca mine, că soarta ta este să
lucrezi pentru un bărbat, ca o târfă. Dar diferența dintre mine și el e că eu ți-am dat
bani când ai lucrat pentru mine. Îți amintești? Ți-am plătit pentru altoiul ferigii-de-
foc. El ce ți-a dat?
Nu m-am putut abține. Trebuia să mă gândesc la spusele lui Exley. Dacă era
adevărat că Armand n-a avut niciodată nevoie de cele nouă plante, dacă mă folosise
pentru a găsi planta pasiunii, l-aș fi putut ierta vreodată pentru ce i se întâmplase
lui Diego?
— Nu-l lăsa să pătrundă în mintea ta, a insistat Armand. Te-ar fi hipnotizat să adormi
în coliba lui și te-ar fi ucis – sau mai rău.
Vocea lui Armand mi s-a părut fermă, dar i-am simțit mușchii tremurând sub
palma mea. Nervozitatea lui m-a întristat și m-a năucit.
— Ce dorești? l-a întrebat Armand.
— Lăcrămioara este a mea, cu siguranță.
— Uită de ea! Lăcrămioara a fost deja ruptă și fiartă. Se află deja în Diego Pinto,
vindecându-l, așa cum a fost menită să facă.
— Atunci, îl voi ucide pe Diego pentru a o scoate din el.
— N-o să te-atingi de Diego, am spus eu revenindu-mi brusc din amorțeală.

Mi-am frământat creierii încercând să-mi aduc aminte dacă în casă se afla vreun
pistol, vreun cuțit ori vreo armă de orice fel.
— Ce altceva mai dorești? a întrebat Armand calm, știind ce urma să răspundă Exley
înainte ca acesta să apuce să vorbească.
— Lila este a mea! a zis el.
— Nu sunt a ta!
— Șșșt, a făcut Armand.
— Aș fi putut să o am în colibă dacă tu n-ai fi pătruns în mintea ei.
— Este o persoană. Nu o marionetă trasă de sfori.

— De-aia mă aflu aici, a spus Exley. Voi tăia sforile cu care o ții legată. Legăturile care
vă unesc, a adăugat el ridicând maceta arcuită, ruginită, argintie.
— Care legături? Despre ce vorbește?
— Între noi doi există niște linii, linii care ne unesc, precum cele pe care le-ai văzut
în copac.
Cu o mișcare rapidă, Armand s-a prăbușit pe dușumea, trăgându-mă după el cu
greutatea trupului său. Am auzit șuieratul cuțitului despicând aerul deasupra noastră.
Am țipat, iar Armand m-a împins cu o asemenea forță, încât am alunecat pe gresia
mexicană până în celălalt capăt al camerei.
Armand a fost în picioare exact când Exley a ridicat maceta, dar, la 1,95 metri, era
mult mai înalt și mai puternic decât Exley. Cu o mișcare grațioasă, ca de balerină, în
contrast cu dimensiunile lui, a înșfăcat încheietura mâinii lui Exley și a zgâlțâit-o cu
toată forța, făcând maceta să fluture zbârnâind prin aer. Cu toată puterea trupului său
masiv, l-a împins sub piñata în formă de măgăruș roz, care atârna din tavan, silindu-
l s-o lovească repetat cu maceta ce trecea ca prin unt prin straturile de papier mâché.
Când piñata s-a spart, Armand a dat drumul încheieturii lui Exley și a fugit în celălalt
capăt al camerei. Sute de scorpioni s-au revărsat din piñata și au aterizat pe Exley. El
a urlat în vreme ce cozile preistorice au început să-l biciuiască, injectându-l cu venin.
Înnebunit de durere, și-a fluturat maceta, înfigând-o în scorpionii care îi acopereau
trupul, înjunghiindu-se iar și iar cu propriul cuțit. Scorpionii îi mișunau prin păr, pe
față, târându-i-se pe piept și vârându-i-se în haine, umplându-i corpul cu venin, până
când se prăbuși pe dușumea. L-am urmărit din celălalt capăt al camerei, respirând de
parcă tocmai alergasem la un maraton. L-am privit până când a încetat să se mai miște,
până când a încetat să țipe, să plângă ori să geamă. L-am privit până când a rămas
zăcând pe podea, acoperit de sânge și de scorpioni, mort.
Armand s-a uitat la mine.
— Îți amintești ce spun copiii? a întrebat el.
— „Lovește piñata ca și cum nu va mai fi nici o mañana“.
— Corect, a zis el. Să-i asculți mereu pe copii. Într-un fel sau altul, au mereu dreptate.

Mintea și trupul meu începeau să se prăbușească sub presiunea copleșitoare a


ultimelor 24 de ore. Ultimul lucru de care mi-am amintit a fost că Armand m-a purtat pe
brațe într-un loc întunecos și confortabil. Am dormit vreme de două zile.
Când m-am trezit, eu și Armand am făcut o plimbare pe dealul acoperit cu iarbă
care străjuia oceanul.
— Este adevărat că nu căutai cele nouă plante? Trebuie să știu.
— E adevărat. În privința asta, Exley a avut dreptate. Am multe, foarte multe
altoiuri din cele nouă plante.
— De ce nu mi-ai spus ce caut? De ce nu m-ai rugat să te ajut să cauți planta fără
nume a pasiunii?
— Ai fi renunțat la viața ta din New York dacă aș fi făcut-o? Ai fi căutat atât de mult
și cu atâta râvnă?
— Nu.
— De aia nu te-am rugat.
— Dar m-ai lăsat atâta vreme să mă simt vinovată din pricina spălătoriei și a
plantelor.
— Aveam nevoie ca tu să găsești planta fără nume a pasiunii. Sentimentul tău de
vină a fost singura mea speranță. Era singurul lucru capabil să te aducă în Mexic și să te
facă s-o cauți. Mi s-a părut un noroc deosebit faptul că erai responsabilă pentru
jefuirea spălătoriei.
Am rămas tăcuți, urmărind cum pescarii trăgeau năvoadele lungi.
— Când ne-am întâlnit prima dată, a zis Armand, mi-ai spus că nu-ți place slujba ta. Ai
zis că, dacă ai putea avea tot ce-ți dorești pe lumea asta, ai alege aventura, dragostea și
banii. Îți amintești?
— Îmi amintesc.
— Ai obținut toate lucrurile pe care ți le doreai?
— Nu știu.
— Ai avut parte de aventură?
— Cât pentru zece vieți.
— Ai găsit dragostea?
M-am gândit la mine și la Diego, la Armand și la Sonali.
— Da, am găsit dragostea.
— Bani?
— Nu sunt sigură în privința asta.
Armand a deschis tolba sa de piele și a scos un mic altoi.
— Este din planta pasiunii. Din câte știe toată lumea, cu excepția mea și a ta, planta
asta a dispărut. Nu mai există nici una în toată lumea. Ia acest altoi. Este valoros. Îți
va aduce o mare avere.
— De ce ți-ai dorit atât de mult planta pasiunii?

— Am tot ce-mi doresc pe lumea asta, cu excepția fericirii lui Sonali. Singurul lucru
care contează pentru ea, și pentru mine, este planta fără nume a pasiunii. Acum,
Sonali va avea fericirea. Iar eu voi avea tot ce mi-am dorit.
— Mai am o singură întrebare.
— Sigur.
— De unde ai știut că, odată ajunsă în Mexic, o voi găsi?
— Te-am testat cu feriga-de-foc. Din miile de oameni care au intrat și au ieșit din
spălătorie, dintre toți oamenii cu care am vorbit și pe care am ajuns să-i cunosc, doar
zece au primit un altoi de ferigă-de-foc. Din cele zece, numai a ta a prins rădăcini. Este
mult mai dificil să pornești într-o aventură alături de cineva care nu-ți place. Mai ales
la vârsta mea.
— Câți ani
ai?
Armand a
râs.
— Uită-te la dealurile de-acolo.
— Și dacă n-aș fi găsit planta pasiunii?

— Ai fi stat aici până ai fi găsit-o, a spus el pe un ton nemilos. Planta pasiunii este a
zecea plantă. Începutul unui nou ciclu. Face parte din mitologia ta personală. Acum,
ea este contribuția ta la legendă.
— Mă gândeam că s-ar putea să nu doresc să mă întorc la New York. Vreau să stau
aici, cu tine și cu Diego.
— Mâine pleci înapoi. Deja ți-am făcut rezervare.
— Nu sunt pregătită să plec.
— Trebuie să te întorci în lumea ta și să vezi cum ți se pare după toate astea. În felul
acesta, vei ști ce îți dorești și cine ești cu adevărat. Vei putea hotărî în ce direcție s-o
ia viața ta.
Armand m-a cuprins cu un braț și m-a îmbrățișat. Am știut că eram parte din el,
iar el era parte din mine.
— Pot să-l văd pe Diego acum?
— Te așteaptă.

Diego era încă în pat, dar obrajii îi erau bronzați și aveau un aspect sănătos, iar
părul lui, care părea să fi crescut peste noapte, era strâns într-o coadă lungă și
lucioasă. Era la fel de puternic și de frumos ca întotdeauna. Antidotul avusese efect.
M-am aplecat spre el și i-am desprins elasticul din păr. Acesta a căzut liber, iar eu am
simțit familiara aromă de nucă de cocos.
S-a ridicat în șezut. L-am cuprins în brațe și l-am ținut strâns.
— Îmi pare rău, am spus eu, că te-am îmbolnăvit atât de tare.
— Știu. Și mie.
— Ție pentru ce-ți pare rău?

— Pentru că te-am necăjit, a zis el. Dacă aș fi profitat de tine, așa cum îți doreai,
asta nu s-ar fi întâmplat. Mi-a zâmbit – zâmbetul acela larg ce-i dezgolea
dinții albi.
— Am găsit antidotul, am spus eu cu gura în părul lui.
— Știu, a șoptit el. Știu prin ce ai trecut.
— Și am găsit bromeliaceea fără nume.
— Povestește-mi cum ai găsit-o, a murmurat la urechea mea. Spune-mi totul.
— Ești sigur că vrei să știi?
— Da. Vreau să cunosc povestea noastră. Spune-mi povestea noastră.
— A început când te-am întâlnit în pădurea tropicală. Când eram cât pe ce să calc pe
cicadofită și pe gloxinia, dar tu m-ai oprit exact la timp.
— Asta a fost atunci când te-am pus să te întorci pe unde ai venit, ca să iei floarea-
lunii.
— Cordonul ombilical, așa ai numit-o.
— Ne-am îndreptat spre Casablanca prin junglă.
— Iar apoi am mers pe țărmul oceanului.
— Deja îmi plăcea de tine.
— Și mie îmi plăcea de tine.
— Mi-ai făcut cunoștință cu Tamatz Kauyumari. Cerbul cel mai bătrân și mai
mare.
— Ți-am cântat cântecul spiritului său.
— Iar apoi, el ne-a condus la theobroma cacao.
— Am văzut pantera onca urmărindu-te prin junglă, de două ori.
— N-ar fi trebuit să plec niciodată la piață fără tine, dar tu dormeai.
— Acolo ai cunoscut-o pe Casieră.
— Și am găsit mătrăguna. Și chicorium intybus. Planta invizibilității.
— Și ai întâlnit-o pe Mallory cien.
— Da, pe Mallory.
— Și te-ai amețit într-un hal fără de hal în grădina torturatei sinsemilla.
— Sinsemilla ei mi-a stârnit dorința sexuală.
— Ai absorbit toată feminitatea ei.
— De aia mi-am dorit atât de mult să fiu cu tine. De aia ți-am dat rădăcina de
mătrăgună.
— De aia și pentru că mă iubești. Asta te-a determinat să faci lucruri ciudate.
— Te iubesc.
— Știu.
— Am băut datura inoxia și am mers cu pantera neagră să găsesc antidotul.
— Și ai văzut liniile energetice ale copacilor.
— De unde știi?
— Știu.
— Am mirosit îndeaproape lăcrămioara, dar parfumul pielii tale e mai dulce.
— Nu la fel de dulce ca al pielii tale.
— Am dansat cu un șarpe-cu-clopoței.
— Întâlnești multe astfel de creaturi de-a lungul vieții.
— Iar apoi, un fulger a aprins un copac, iar eu am văzut bromeliaceea fără nume.
— Ce ciudat că un copac din pădurea tropicală a luat foc. Este foarte multă
umezeală acolo.
— Am găsit planta pasiunii. A zecea plantă.
— Ai găsit-o datorită pasiunii tale. Ai aprins copacul cu pasiunea ta.
— Te iubesc.
— Și eu te iubesc, a spus el.
— Și asta-i povestea noastră.
— Este deci adevărat că oricine găsește cele nouă plante capătă ce își dorește.
— Este adevărat.
— Hai să le rostim numele
împreună. Am început.
„Floarea-lunii, gloxinia, cicadofita, theobroma cacao, mătrăguna, cicoarea,
sinsemilla, datura inoxia, lăcrămioara și a zecea plantă. Bromeliaceea. Planta fără
nume a pasiunii.“
— Ați vrea să vedeți plantele? a întrebat Armand. Stau la soare pe balcon. Cred că și
lor le-ar face plăcere să vă vadă.
Eu și Diego am ieșit și am ocolit casa, îndreptându-ne spre scările care duceau către
balcon. Era o frumoasă zi însorită, iar eu am privit marea. Am traversat bucata de
teren stâncoasă și acoperită cu petice de iarbă fără să privesc nici măcar o dată în jos,
deoarece știam că scorpionii erau prietenii mei și aveam încredere în ei. Îl uciseseră pe
dușmanul meu.
Am urcat scările spre balconul de pe acoperiș și, când am ajuns sus, ne-am oprit
pentru a o privi pe mama lui Diego, Lourdes Pinto, aflată afară din palapa sa. Spăla
hainele frecându-le de stâncile din mare, ca și cum nimic nu s- ar fi întâmplat vreodată.
— Unde este Exley? l-am întrebat pe Diego. Unde-i trupul lui?
— Armand și mama l-au băgat în mare. Acum, ea spală hainele lor pentru a scoate
sângele din ele.
Plantele erau aliniate pe o masă de lemn, exact în ordinea în care le găsisem.
Erau deja puse în ghivece și absorbeau lumina soarelui învăluite într-un văl fin de
picuri împroșcați de un furtun aflat pe balcon. Păreau strălucitoare, fericite și
mândre.
Am dat ocol mesei de lemn, pentru a vedea plantele din toate părțile. Eu și
Diego ne-am strâns în brațe.
— Te duci înapoi la New York, nu-i așa?
— Nu vreau.
— O să vii înapoi în Mexic,
nu-i așa? Am zâmbit.
— Asta vreau.
M-am răsucit pentru a le arunca o ultimă privire.
A zecea plantă, planta pasiunii, tocmai începuse să înflorească.
Partea a treia
New York
M-am întors în oraș la mijlocul lunii august, cea mai fierbinte perioadă a anului în
New York. Era atât de cald, încât asfaltul trotuarului din dreptul șirului de taxiuri de
la aeroportul Kennedy mi se lipea de tălpile tenișilor. La început am crezut că mi s-a
lipit niște gumă de mestecat de tălpi, însă era chiar asfaltul care se topea. Nu vreau să
insist asupra acestui fapt, dar căldura din New York nu este la fel ca aceea din Yucatan.
N-o să vin cu argumentul ăla vechi despre căldură versus umiditate. Pur și simplu,
această căldură era mai fierbinte. Punct. Nu există o briză a oceanului care s-o
domolească și nici plante care să furnizeze oxigen pe care să-l respiri. Motoarele,
generatoarele și transformatoarele produceau căldură. La fel și propulsoarele
avioanelor, mașinile, aparatele de aer condiționat și țevile de eșapament. Un gen de
căldură mult mai înăbușitoare decât căldura de zi cu zi a soarelui îndepărtată de briza
răcoroasă a oceanului, care bătea noaptea târziu, căldură cu care mă obișnuisem.
Căldura din New York avea alt gust și alt miros, iar corpul meu o respingea ca pe o
substanță străină, făcându-mă să tușesc, să strănut și, pe scurt, să am o stare generală
proastă. Am detestat-o și m-am învinuit că l-am lăsat pe Armand să mă convingă să mă
întorc în toiul verii, în loc să aștept toamna, așa cum intenționasem.
Pentru cincizeci de dolari, am luat un taxi până în Manhattan. De banii aceia, aș fi
putut trăi o lună pe Costa Maya.
Partea bună a lucrurilor a fost că nu eram împovărată de bagaje grele. N-aveam
nimic la mine. Nici măcar un rucsac. Mi-am lăsat toate lucrurile în Mexic, deoarece
fie îmi fuseseră furate, fie se deterioraseră din cauza numeroaselor incursiuni în
junglă. Era minunat să port haine până se deteriorau, în loc să le arunc pentru că nu mai
erau la modă. Mă simțeam de parcă aș fi fost din nou copil. Acea perioadă a vieții când
jeanșii ți se rupeau sau îți rămâneau mici, și rupeai hainele de parcă ar fi fost
făcute din hârtie.
Călătoream fără bagaje, cu excepția inimii care îmi era grea din pricina dorului de
Diego, de Armand și de cele nouă plante rămase la Casablanca.
I-am cerut șoferului de taxi să oprească atunci când am ajuns în piața fermierilor
din Union Square. Am trecut pe lângă omul cu morcovi, cu al lui storcător murdar, pe
lângă tufele de trandafiri pe jumătate moarte, care se aflau la vânzare, pe lângă omul cu
brioșe cu ciocolată, banane, nuci și zmeură, iar apoi am ajuns în locul unde îl întâlnisem
prima dată pe Exley – la standul cu plante de unde am cumpărat pasărea-
paradisului.
Acum, acolo se afla un alt vânzător, care vindea tot plante, năgară cu floricele mici
și lămâiță pe jumătate uscată. Plantele păreau pipernicite, uscate și nefericite, ca
niște animale de la grădina zoologică. Frunzele erau chircite din pricină că nu fuseseră
udate în mod corespunzător și păreau a se agăța cu disperare de viață, ținându-se cât
mai aproape de tulpini, în loc să fie întinse spre soare, ca aripile unei păsări.
Majoritatea florilor erau aplecate spre pământ și presărate de pete maronii. Înainte de
a mă duce în Mexic, credeam că plantele chiar așa arătau.
M-am oprit acolo unde fusese taraba lui Exley și am avut impresia că îl aud țipând.
Mi-a venit în minte imaginea lui acoperit cu scorpioni în vreme ce își dădea duhul.
M-am întrebat dacă avea să îmi rămână în minte pentru totdeauna. Da, sigur că asta
avea să se întâmple, și așa și trebuia. Și el făcuse parte din călătoria mea. Fusese cineva cu
care să mă lupt și pe care să-l înving. Mă făcuse să fiu foarte puternică, iar pentru asta i-
am mulțumit în gând.
Am deschis ușa garsonierei mele și am rămas pentru o clipă în prag, uimită că am
locuit într-un spațiu atât de mic. Kody ședea pe șezlongul în stil Adirondack, în același
loc unde îl văzusem ultima oară. Picioarele îi erau cocoțate pe măsuța din sticlă, iar el
fuma un joint.
— Arăți bine, a spus el. Nu mai ești așa crispată. Probabil ai fumat o grămadă de iarbă
în Mexic.
— Fii serios!

— Am stat aici cât timp ai fost plecată. Pasărea-paradisului tot cădea, așa că m-am mutat
aici ca să am grijă de ea ca un bun cetățean ce sunt.
Pasărea se făcuse uriașă. Avea aproape trei metri înălțime și zgâria tavanul.
— Ai făcut o treabă bună, Kody.
— Rămâi sau te duci înapoi în Mexic?
— De ce?
— Fiindcă, dacă te duci înapoi, o să mă iei cu tine, gagico.
Pasărea-paradisului nu semăna cu nici una dintre plantele din piață. Aparținea
clar pădurii tropicale din Yucatan, așa că am decis s-o iau cu mine dacă mă întorceam.
M-am gândit din nou la Exley. El îmi dăduse pasărea, prima mea plantă, și n-avea s-o
mai vadă niciodată. Intenționam să am grijă să crească sănătoasă în cinstea lui, dar nu
aveam să uit că m-ar fi omorât dacă Armand nu l-ar fi ucis.
Mai târziu în seara aceea, am luat-o pe 14th Street spre est, am făcut la dreapta pe
First Avenue și m-am îndreptat
spre spălătorie. Noua fereastră din sticlă groasă strălucea în căldură. Am deschis ușa, și
clopoțelul ruginit a sunat. Pretutindeni erau plante. Probabil le înlocuise Sonali în
vreme ce noi eram în Mexic. Mi-am scos pantofii, iar picioarele mi s-au cufundat în
mușchiul de pe dușumea. Pentru prima dată de când mă întorsesem la New York, m-
am simțit ca acasă. Am inspirat adânc, astfel încât aerul să-mi ajungă până la inimă, așa
cum mă învățase Diego.
Am căutat-o prin spălătorie până am zărit-o. Nu se mai afla la fereastra din față, ci
era în spate, dar era acolo –
piper crocadum, o ferigă-de-foc din Columbia.
Am luat forfecuța de unghii argintie pe care Armand mi-o dăruise și am desprins un
altoi. Aveam să-l pun într-un pahar cu apă caldă, în întuneric total, și aveam să aștept să
prindă rădăcini. Când rădăcinile aveau să-i devină lungi, puternice și albe, aveam să
mă întorc în Mexic.
Mi-am amintit cuvintele rostite de Armand cu atât de mult timp în urmă, când
am luat altoiul de ferigă din palma lui:
— Numai feriga poate decide când îi vor crește rădăcini. Săptămâna asta, săptămâna
viitoare, anul viitor, poate niciodată. Vom vedea ce se va întâmpla.
Nota autorului
Această carte este o călătorie care pornește de la lumea publicității din orașul New
York către pădurile tropicale ale peninsulei Yucatan. De la negustorii din piața
fermierilor organizată în Union Square către curanderos36, negustori de plante
medicinale, șamani și șarlatani și direct către spiritele plantelor înseși.
Povestea se bazează pe o relație foarte strânsă cu bunul meu prieten Armand, care
a fost într-atât de amabil încât să-mi ofere permisiunea de a-i folosi numele în aceste
pagini. Sunt de părere că are un nume foarte frumos și nu mă pot gândi la nici unul
care să i se potrivească mai bine.
De-a lungul anilor, Armand m-a învățat multe lucruri despre plante. M-am
folosit de unele dintre aceste cunoștințe și am creat acest roman. Aș spune că
întâmplările din această carte sunt fictive în esență și foarte reale la modul abstract.
Luați-o cum doriți. Citiți-o în modul care vă încântă cel mai mult.

36 Vindecător amerindian tradițional, sau șaman, în Statele Unite și America Latină


(n.tr.)

S-ar putea să vă placă și