Sunteți pe pagina 1din 534

COLECŢIE COORDONATĂ DE

Magdalena Mărculescu
Liane Moriarty

Am uitat să fim fericiți


Traducere din engleză de
Luminița Gavrilă
Editori:
Silviu Dragomir
Vasile Dem. Zamfirescu

Director editorial:
Magdalena Mărculescu

Redactor:
Carmen Botoșaru

Coperta colecţiei: Faber Studio


Cover image © Amor y Casualidad
Fotografia/Getty Images

Director producţie:
Cristian Claudiu Coban

Dtp:
Gabriela Chircea

Corectură:
Maria Mușuroiu
Roxana Nacu

Titlul original: What Alice Forgot


Autor: Liane Moriarty

Copyright © Liane Moriarty 2009

Copyright © Editura Trei, 2016


pentru prezenta ediţie

O.P. 16, Ghişeul 1, C.P. 0490, Bucureşti


Tel.: +4 021 300 60 90; Fax: +4 0372 25 20 20
e-mail: comenzi@edituratrei.ro
www.edituratrei.ro

*4#/F16#
*4#/1%'
*4#/1SJOU
Pentru Adam
1

Plutea cu braţele desfăcute în apa ce-i lovea uşor cor-


pul, respirând aerul verii cu aromă de sare şi nucă-de-cocos.
În gură simţea mulţumită gustul plăcut al micului dejun:
costiţă, cafea şi, posibil, croasanţi. A ridicat puţin bărbia şi
soarele dimineţii a strălucit atât de tare pe suprafaţa apei,
încât a trebuit să mijească ochii ca să-şi vadă picioarele prin
văpăile de lumină. Avea unghiile de la picioare vopsite în
diferite culori: roşu, auriu, mov… Ciudat. Lacul de unghii
nu fusese aplicat prea bine, ci în strat gros şi neglijent.
Lângă ea mai plutea cineva în apă. Cineva la care ţinea
foarte mult, care o făcea să râdă şi care avea unghiile de la
picioare lăcuite la fel. Cealaltă persoană a mişcat spre ea
degetele cu unghii multicolore într-un gest de complicitate
amicală, iar ea s-a simţit cuprinsă de o tihnită mulţumire.
De departe se auzea vocea unui bărbat care striga „Marco?“
şi nişte voci de copii care răspundeau în cor „Polo!“ Băr-
batul striga din nou: „Marco, Marco, Marco!“ Şi vocile îi
răspundeau: „Polo, Polo, Polo!“ Un copil râdea. Avea un râs
lung şi gâlgâit, ca un jet de baloane de săpun.
O voce îi spunea încet şi insistent la ureche:
— Alice?
7
Liane Moriarty

Ea și-a dat iar capul pe spate şi a lăsat apa rece să-i


acopere uşor faţa.
Înaintea ochilor îi dansau mici puncte de lumină.
Era un vis sau o amintire?
— Nu ştiu! spunea o voce speriată. N-am văzut când s-a
întâmplat!
Nu merită să te superi pentru atâta lucru.
Visul sau amintirea s-a dizolvat, dispărând ca o refle-
xie pe apă, şi prin minte au început să-i treacă frânturi de
gânduri, de parcă se trezea dintr-un somn lung şi adânc,
într-o dimineaţă târzie de duminică.
Crema de brânză este considerată o brânză moale?
Nu este o brânză tare.
În niciun caz nu e…
… tare.
Prin urmare, logic, ai zice…
…ceva.
Ceva logic.
Lavanda este minunată.
Logic, minunată.
Trebuie să mai tăiem lavanda!
Simt miros de lavandă.
Nu, nu miroase.
Ba da, miroase.
Atunci şi-a dat seama că avea o durere la cap. O du-
rea foarte tare într-o parte, de parcă cineva îi aplicase o
lovitură zdravănă de ciocan.
Gândurile i s-au mai limpezit. De ce o durea capul?
Nimeni nu-i spusese că va avea dureri de cap. Era pregă-
tită pentru o listă întreagă de simptome specifice: arsuri
la stomac, gust de aluminiu în gură, ameţeli, oboseală
extremă…, dar nu şi pentru această durere bubuitoare
8
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

într-o parte a capului. Ar fi trebuit menţionată şi aceasta


deoarece era foarte puternică. Sigur, dacă o banală durere
de cap i se părea insuportabilă…
Mirosul de lavandă venea şi dispărea ca o adiere.
S-a lăsat din nou să aţipească.
Cel mai bine ar fi să adoarmă la loc şi să revină la
visul acela frumos, cu apa şi unghiile multicolore.
Totuşi, să-i fi spus cineva de durerile de cap şi ea să
fi uitat? Da, cu siguranţă. Dumnezeule, durerile de cap!
Nişte dureri foarte mari, groaznice…
Trebuia să ţină minte atâtea lucruri. Să nu mănânce
brânză moale, somon afumat sau sushi, deoarece risca
să contracteze boala aceea despre a cărei existenţă nu
auzise până atunci. Listeria. O specie de bacterie foarte
periculoasă pentru făt. De-asta nu aveai voie să mănânci
resturi. O singură îmbucătură dintr-un copan de pui ră-
mas din ziua anterioară putea să fie fatală pentru copil.
Responsabilităţile dure ale maternităţii.
Deocamdată se va culca la loc. Era cel mai bine.
Listeria.
Wisteria1.
Wisteria de pe gardul grădinii va arăta superb, măcar să
înflorească.
Listeria, wisteria.
Ha! Ce se potrivesc!
A zâmbit, dar o durea foarte rău capul. Încerca să
suporte cu stoicism.
— Alice? Mă auzi?
Mirosul de lavandă se simţea din nou, mai tare. Dul-
ceag şi uşor greţos.

1 Wisteria sinensis, denumirea științifică pentru glicină. (N. red.)


9
Liane Moriarty

Brânza moale este o brânză tartinabilă. Nici prea moale,


nici prea tare, numai bună. Ca pătuţul unui ursuleţ.
— I se mişcă pleoapele. Parcă visează.
N-avea niciun rost. Nu va mai putea să adoarmă la
loc, deşi se simţea atât de epuizată încât ar fi dormit o
veşnicie. Oare toate femeile gravide trebuiau să suporte
astfel de dureri de cap? Scopul era să le pregătească pen-
tru durerile naşterii? Când se va trezi, să nu uite să caute
chestia asta în cartea despre maternitate.
Uita mereu că durerea era atât de deranjantă. Ne-
miloasă. Îţi ajungea până-n suflet. Nu-ţi doreai altceva
decât să înceteze numaidecât. Injecţiile epidurale erau
soluţia. Faceţi-mi o epidurală pentru durerea de cap, vă
rog frumos. Mulţumesc…
— Alice, încearcă să deschizi ochii.
Oare crema de brânză putea fi considerată brânză?
Nimeni nu punea o lingură de brânză moale pe un platou
de brânzeturi. Poate că, în contextul cremei de brânză,
„brânză“ nu însemna „brânză“. N-o să-l întrebe pe doc-
tor, ca nu cumva să se facă de râs.
Nu reuşea să găsească o poziţie comodă. Salteaua i
se părea tare precum cimentul. Dacă se răsucea puţin,
putea să-l înghiontească pe Nick cu picioarele până când
el se întorcea somnoros, o trăgea spre el şi o cuprindea
într-o îmbrăţişare mare şi călduroasă. Sticla ei umană, cu
apă caldă…
Unde era Nick? Se trezise deja? Poate că îi pregătea o
ceaşcă de ceai.
— Alice, încearcă să nu te mişti. Stai liniştită, scumpo,
şi încearcă să deschizi ochii.
Elisabeth ar şti ce-i cu crema de brânză. Ar pufni în
stilul ei de soră mai mare şi ar clarifica lucrurile. Mama
10
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

ei, în schimb, n-ar şti nimic. S-ar speria şi ar spune: „Oh,


Doamne, oh, nu! Sunt sigură că am mâncat brânză moale
când eram însărcinată cu voi, fetelor! Pe vremea aceea nu
se ştia de lucrurile astea.“
Ar vorbi întruna şi s-ar îngrijora că Alice a încălcat
o regulă fără să-şi dea seama. Mama ei credea în reguli.
La fel şi Alice. Frannie n-ar şti răspunsul, dar, orgolioasă,
s-ar aşeza la noul ei calculator să se documenteze, la fel
cum altădată consulta Enciclopedia Britannica pentru a
le ajuta pe Alice şi Elisabeth să-şi pregătească proiectele
pentru şcoală.
Capul chiar o durea foarte tare.
Probabil că asta nu era decât a mia parte din cât te
durea când intrai în travaliu. Dar chiar o durea foarte tare.
Oricum, din câte îşi amintea, nu mâncase cremă de
brânză.
— Alice? Alice!
Ei nici nu-i prea plăcea crema de brânză.
— A chemat cineva ambulanţa?
Iar se simţea mirosul de lavandă.
Odată, când se pregăteau să coboare din maşină şi îşi
desfăceau centurile de siguranţă, Nick i-a spus (în replică
la ceva ce zisese ea din dorinţa de a-i smulge un compli-
ment), cu mâna pe mânerul portierei: „Cum poţi să spui
una ca asta, nătăfleaţă mică? Ştii bine că sunt îndrăgostit
de tine până peste cap“.
Ea a deschis portiera şi a simţit căldura soarelui pe
picioare şi mireasma lavandei pe care o plantase lângă
uşa casei.
„Îndrăgostit de tine până peste cap.“
Fusese un moment de fericire cu miros de lavandă,
după cumpărăturile de la supermarket.
11
Liane Moriarty

— Vine. Am sunat la 000! E prima oară în viaţa mea


când sun la urgenţe! Eram atât de agitată, încât era să sun
la 911, ca americanii. Chiar am apăsat pe tasta 9. Se vede
treaba că mă uit prea mult la televizor.
— Sper că nu e ceva grav. Adică să mă dea în judecată,
sau se poate s-o facă? Doar nu era atât de complicată
coregrafia mea, nu?
— Eu cred că ultima piruetă a fost puţin cam mult, mai
ales când eşti deja ameţită de la întoarcerea după pasul
dublu.
— Este o grupă de avansaţi! Oamenii sunt nemulţumiţi
dacă o fac prea uşoară. Eu ofer opţiuni. Adaptez progra-
mul la diferite niveluri. Dumnezeule, orice-aş face, mă
aleg cu reclamaţii.
Era cumva o discuţie radiofonică pe care o auzea?
Nu-i plăcea deloc să asculte discuţii radiofonice. Cei care
sunau vorbeau întotdeauna pe un ton iritat şi nazal. Erau
în permanenţă scandalizaţi de ceva. Alice a spus odată
că pe ea niciodată n-ar fi scandalizat-o nimic. Elisabeth
replicase că asta i se părea deja scandalos.
Fără să deschidă ochii, Alice a întrebat cu voce tare:
— Nick, ai deschis tu radioul? Mă doare capul.
Vocea i-a sunat iritată, ceea ce ei nu-i stătea în fire,
dar la urma urmei era o femeie însărcinată, o durea capul,
îi era frig şi nu se simţea prea… bine.
Erau obişnuitele stări de rău matinale?
Dar oare era dimineaţă?
Oh, Alice!
— Alice, mă auzi? Mă auzi, Alice?
Sultana, mă auzi? Mă auzi, Sultana?
În fiecare seară, înainte de culcare, Nick vorbea
cu copilul printr-un tub gol de hârtie igienică lipit de
12
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

abdomenul lui Alice. Auzise chestia asta la o emisiune


radio. Zicea că, în felul acesta, copilul va învăţa să recu-
noască vocea tatălui. La fel şi pe a mamei.
„Alo!“ zicea el. „Sultana, mă auzi? Îţi vorbeşte tatăl
tău.“
Citiseră că, în această fază, embrionul era de mări-
mea unei stafide1. De aceea îi ziceau aşa. Numai în par-
ticular, desigur. Erau nişte viitori părinţi sobri care nu-şi
permiteau astfel de sentimentalisme în public.
Sultana zicea că se simte perfect, mulţumesc, tati,
uneori se cam plictisea, dar făcea bine. Se pare că voia ca
mami să nu mai mănânce atâtea verdeţuri şi să treacă pe
pizza. „Ajunge cu mâncarea pentru iepuri!“ protesta ea.
Cu siguranţă, Sultana era băiat. Părea să aibă o per-
sonalitate masculină. Amândoi erau de acord că era un
mic năzdrăvan.
Alice stătea întinsă pe spate şi-i contempla creştetul
lui Nick. Avea câteva şuviţe de păr argintiu, dar cum ea
nu ştia dacă el le văzuse, nu i-a spus de ele. Nick avea
treizeci şi doi de ani. Văzându-i şuviţele argintii, lui Alice
i s-au umezit ochii. Of, hormonii de sarcină o luaseră
razna…
Alice nu-i vorbea niciodată copilului cu voce tare.
Îi vorbea în gând, cu sfială, când era în cada de baie cu
apă nu prea fierbinte… câte reguli! Hei, bebe! îi zicea ea
în gând, apoi se lăsa atât de copleşită de această minune,
încât lovea apa cu palmele ca un copil care de-abia aş-
teaptă Crăciunul. În curând împlinea treizeci de ani, avea
o ipotecă imensă, un soţ şi un copil pe drum, dar nu se
simţea altfel decât atunci când avea cincisprezece ani.

1
În engleză, sultana — stafidă. (N.t.)
13
Liane Moriarty

Diferenţa era că la cincisprezece ani nu avea mo-


mente de fericire după ce ieşea la cumpărături. Pe vremea
aceea nu-l cunoştea pe Nick. Inima ei avea să fie frântă de
câteva ori până să apară el şi să i-o vindece cu vorbe de
genul „sunt îndrăgostit de tine până peste cap“.
— Alice, te simţi bine? Deschide ochii, te rog.
Era o voce de femeie. Prea puternică şi prea stridentă
ca să nu o audă. O trăgea spre starea de conştienţă şi n-o
lăsa să scape.
Era o voce care îi producea o senzaţie de iritare fami-
liară, ca nişte ciorapi prea strâmţi.
Această persoană n-avea ce să caute în dormitorul ei.
A întors capul într-o parte:
— Au!
A deschis ochii şi a zărit o ceaţă de culori şi forme
pe care nu le recunoştea. Nu vedea nici măcar noptiera,
ca să-și ia ochelarii. Probabil că vederea continua să-i
slăbească.
A clipit o dată şi încă o dată, apoi imaginea s-a fo-
calizat ca printr-un telescop. Vedea genunchii cuiva. Ce
ciudat!
Nişte genunchi albi şi osoşi.
A ridicat puţin bărbia.
— În sfârşit!
Era Jane Turner, colega ei de serviciu. Stătea îngenun-
cheată lângă ea, roşie la faţă, cu părul ud de transpiraţie,
lipit pe frunte. Avea ochii obosiţi, iar pe gât o piele moale
şi îngroşată, aşa cum Alice nu i-o văzuse până atunci.
Era îmbrăcată într-un tricou cu pete mari de transpiraţie
şi nişte pantaloni scurţi; avea braţele subţiri şi albe, cu
pistrui maronii. Alice nu mai văzuse niciodată atât de
mult din corpul lui Jane. Era jenant. Biata Jane!
14
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

— Listeria, wisteria, a spus Alice ca s-o facă să râdă.


— Delirezi, a răspuns Jane. Nu încerca să te ridici.
— Mmm… Nu vreau să mă ridic.
Avea senzaţia că nu era în pat. I se părea că stă în-
tinsă pe spate, pe o podea rece, de parchet laminat. Era
beată? Uitase că este însărcinată şi băuse într-atât încât
începuse să delireze?
Obstetricianul ei era un bărbat educat, cu papion şi
o faţă rotundă care semăna izbitor cu cea a unuia dintre
foştii iubiţi ai lui Alice. După părerea lui, nu se întâmpla
nimic dacă „să zicem… după un aperitiv, bem şi un păhă-
rel de vin“. Alice a crezut că aperitivul era un fel de bău-
tură. („Oh, Alice!“ a exclamat Elisabeth.) Nick i-a explicat
că aperitivul era o băutură care se bea înainte de masă.
Nick provenea dintr-o familie în care se beau aperitive.
Alice, în schimb, provenea dintr-o familie care păstra o
sticlă de Bailey prăfuită în fundul dulapului, în spatele
cutiilor de spaghete. În ciuda celor spuse de obstetrician,
nu băuse decât o jumătate de cupă de şampanie de când
făcuse testul de sarcină şi se simţea vinovată, deşi toată
lumea îi spunea că nu era nicio problemă.
— Unde sunt? a întrebat Alice temându-se de răspuns.
Se afla într-un club de noapte sordid? Cum o să-i
explice lui Nick că uitase că era gravidă?
— Eşti în sala de gimnastică, i-a răspuns Jane. Ai căzut
şi ţi-ai pierdut cunoştinţa. M-ai speriat de moarte, dar pe
de altă parte m-am bucurat că am avut o scuză ca să ne
oprim.
Sala de gimnastică? Alice nu se ducea la sală. Se tre-
zise din beţie într-o sală de gimnastică?
— Te-ai dezechilibrat, a explicat o voce stridentă şi
jovială. Ce căzătură! Ne-ai tras o sperietură zdravănă,
15
Liane Moriarty

prostuţo! Am chemat ambulanţa, aşa că nu te îngrijora,


ne vin ajutoare!
Lângă Jane stătea în genunchi o fată zveltă şi bine
bronzată, cu părul vopsit blond şi strâns în coadă de cal,
îmbrăcată cu un şort lucios din lycra şi un tricou roşu
care avea scris pe piept NEBUNĂ DUPĂ FITNESS. Instan-
taneu, Alice a simţit antipatie faţă de ea. Nu-i plăcea să
i se spună „prostuţo“. I se părea o lipsă de respect. În
opinia lui Elisabeth, unul dintre defectele lui Alice era că
avea tendinţa de a se lua pe sine prea în serios.
— Am leşinat? a întrebat Alice plină de speranţă.
Femeile însărcinate leşină. Ea nu leşinase în viaţa ei,
deşi îşi petrecuse aproape toată clasa a patra exersând, în
speranţa că se va număra printre norocoasele care leşinau
la biserică şi trebuiau să fie scoase afară în braţele mus-
culoase ale domnului Gillespie, profesorul lor de sport.
— Din cauză că sunt însărcinată, a spus ea.
Să se ştie că „prostuţa“ merita puţin respect.
Jane a rămas cu gura căscată.
— Isuse! Alice, nu se poate!
Nebuna-după-fitness a strâns din buze ca şi cum o
prinsese pe Alice făcând o prostie.
— Of, scumpo, am întrebat la începutul cursului dacă
vreuna dintre voi este gravidă. N-ar fi trebuit să fii atât de
timidă. Ţi-aş fi adaptat programul.
Alice simţea în cap o durere pulsatilă. Nu înţelegea
nimic.
— Însărcinată, a repetat Jane. Acum… Ce nenorocire!
— Ba nu e o nenorocire.
Alice şi-a pus protectoare mâna pe burtă, astfel în-
cât Sultana să nu audă comentariile jignitoare. Situaţia
ei financiară nu era problema lui Jane. Se presupune
16
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

că oamenii ar trebui să se bucure când aud că eşti


însărcinată.
— Atunci ce ai de gând să faci? a întrebat Jane.
Dumnezeule mare!
— Ce am de gând să fac? Cum adică ce am de gând să
fac? Voi avea un copil.
A mirosit aerul.
— Miroşi a lavandă. Mi s-a părut mie că mirosea a
lavandă.
Sarcina îi ascuţise simţul mirosului.
— Este deodorantul meu.
Jane arăta ciudat. Avea ochii ciudaţi. Era foarte vi-
zibil. Poate că ar trebui să înceapă să folosească o cremă
de ochi.
— Te simţi bine, Jane?
Jane a pufnit pe nas.
— Sunt bine. Pentru tine îmi fac griji, femeie! Tu eşti
cea însărcinată, care a căzut.
Copilul! Fusese egoistă şi se gândise doar la durerea
ei de cap, în loc să-şi facă griji pentru biata Sultana. Ce
fel de mamă avea să fie?
— Sper să nu-i fi făcut rău copilului când am căzut.
— Lasă, copiii sunt foarte rezistenţi. Eu nu mi-aş face
griji din cauza asta.
Era o altă voce de femeie. Alice a ridicat privirea pen-
tru prima dată şi a văzut că era înconjurată de o mulţime
de femei de vârstă mijlocie, toate îmbrăcate în haine de
sport. Unele stăteau aplecate şi o priveau cu aviditatea
unor curioşi care se uită la un accident de circulaţie, în
timp ce altele stăteau cu mâinile în şolduri şi discutau
între ele de parcă ar fi fost la o petrecere. Părea că se aflau
într-o sală lungă, cu lumină fluorescentă. Din depărtare
17
Liane Moriarty

se auzea încet muzică, zgomote de obiecte metalice şi,


deodată, tare, hohotul de râs al unui bărbat.
— N-ar trebui să faci exerciţii atât de solicitante dacă
eşti însărcinată, a spus o altă femeie.
— Dar eu nu fac deloc exerciţii, a replicat Alice. Ar trebui
să fac mai multă mişcare.
— Tu, fată dragă, n-ai putea să faci mai multă mişcare
nici dacă ai vrea.
— Nu înţeleg ce vrei să spui.
Alice s-a uitat la figurile necunoscute din jurul ei.
Totul era atât de… aiurea.
— Nu ştiu unde mă aflu, a adăugat ea.
— Probabil că a făcut o comoţie cerebrală, a comentat
cineva pe un ton agitat. Comoţia provoacă ameţeli şi
dezorientare.
— I-auzi! Vorbeşte doamna doctor!
— Tocmai am făcut un curs de prim ajutor la şcoală. Îmi
amintesc exact fraza asta. Trebuie să fii atent la compresia
cerebrală. Este foarte periculoasă.
Nebuna-după-fitness a părut îngrozită şi a mângâ-
iat-o pe Alice pe braţ.
— Vai, scumpo, POATE CĂ NU-I DECÂT O COMOŢIE
MICĂ.
— Da, dar nu cred că din cauza asta a surzit, a spus Jane
pe un ton sec.
S-a aplecat spre Alice şi i-a spus cu o voce joasă:
— Linişteşte-te. Eşti în sala de gimnastică, la ora de fit-
ness de vineri, la care aşteptai de atâta timp să mă târăşti
şi pe mine, îţi aminteşti? Adevărul e că nu-i prea văd
farmecul. În fine, ai căzut spectaculos şi te-ai lovit la cap,
atâta tot. O să fii bine. Întrebarea este: de ce nu mi-ai
spus că eşti însărcinată?
18
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

— Ce oră de fitness de vineri? a întrebat Alice.


— Oh, asta-i grav! a exclamat Jane.
— A venit ambulanţa, a spus cineva.
Nebuna-după-fitness a răsuflat uşurată. A sărit în
picioare şi le-a gonit pe doamne cu gesturile energice ale
unei gospodine care mătură.
— În regulă, fetelor! Haideţi să le facem puţin loc, da?
Jane a rămas îngenuncheată lângă Alice, bătând-o pe
umăr cu un aer distrat. Apoi s-a oprit brusc:
— Of, de ce tot ce-i bun ţi se întâmplă numai ţie?
Alice a întors capul şi a văzut doi bărbaţi arătoşi care
veneau hotărâţi spre ele, îmbrăcaţi în uniforme albastre
şi ducând nişte echipamente de prim ajutor. Jenată, s-a
străduit să se ridice în picioare.
— Nu te mişca, frumoaso! i-a ordonat cel mai înalt.
— Seamănă cu George Clooney, i-a şoptit Jane la
ureche.
Chiar semăna. Alice nu s-a putut abţine să nu se
simtă mai veselă. Parcă se trezise într-un episod din seri-
alul Spitalul de urgenţă.
— Bună, a spus George Clooney aplecându-se lângă ele,
cu mâinile apropiate între genunchi. Cum te cheamă?
— Jane, a răspuns Jane. Oh! Pe ea o cheamă Alice.
— Care e numele tău complet, Alice?
George a apucat-o cu delicateţe de încheietura mâinii
şi, cu două degete, i-a căutat pulsul.
— Alice Mary Love.
— Ai căzut zdravăn, nu-i aşa, Alice?
— Se pare că da. Nu-mi amintesc.
Alice se simţea specială şi îi venea să plângă, aşa cum
i se întâmpla de obicei când vorbea cu un specialist în
sănătate, chiar şi cu un farmacist. Pentru asta o învinuia
19
Liane Moriarty

pe maică-sa, pentru că făcea prea mare caz când se îm-


bolnăvea, în copilărie. Ea şi Elisabeth deveniseră nişte
ipohondre sadea.
— Ştii unde te afli? a întrebat-o George.
— Sinceră să fiu, nu, a răspuns Alice. Se pare că sunt
într-o sală de sport.
— A căzut în timpul orei de fitness, a intervenit Jane,
ajustându-şi breteaua sutienului pe sub tricou. Am vă-
zut-o eu. A căzut pe spate, absolut spectaculos, şi s-a lovit
cu capul de podea. A fost inconştientă aproximativ zece
minute.
Nebuna-după-fitness a reapărut, cu coada de cal le-
gănându-i-se la spate, iar Alice s-a uitat la picioarele ei
lungi şi suple şi la abdomenul ei tare şi plat. Părea un
abdomen fals.
— Cred că o clipă şi-a pierdut concentrarea, i-a explicat
Nebuna-după-fitness lui George Clooney pe tonul confi-
denţial al unei discuţii între doi profesionişti. Eu nu re-
comand genul acesta de exerciţii unei femei însărcinate.
Chiar am întrebat dacă este vreuna însărcinată.
— Câte săptămâni de sarcină ai, Alice? a întrebat
George.
Alice a vrut să răspundă şi, spre surprinderea ei, a
constatat că are un gol de memorie.
— Treisprezece, a spus ea după o clipă de ezitare. Adică
paisprezece. Paisprezece săptămâni.
Făcuse ecografia de la douăsprezece săptămâni cu
cel puţin două săptămâni în urmă. Sultana făcuse un
mic salt ciudat, ca o mişcare de dans disco, de parcă o
înghiontise cineva în spate, apoi Nick şi Alice au tot în-
cercat să reproducă mişcarea ca să le-o arate prietenilor.
Toţi fuseseră politicoşi şi comentaseră că era remarcabilă.
20
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

Şi-a pus mâna pe burtă şi, pentru prima dată, a ob-


servat cu ce era îmbrăcată. Adidaşi şi şosete albe, un şort
negru şi un top galben cu bretele, cu o aplicaţie aurie pe
piept. Părea să fie desenat un dinozaur din gura căruia
ieşea un balon pe care scria DANSEAZĂ FĂRĂ OPRIRE.
Dansează fără oprire?
— Ce-i cu hainele astea? a întrebat-o pe Jane pe un ton
acuzator. Nu sunt hainele mele.
Jane s-a uitat cu subînţeles la George Clooney, ridi-
când din sprânceană.
— Am un dinozaur lipit pe tricou, a spus Alice şocată.
— Alice, ce zi a săptămânii e astăzi? a întrebat George.
— Vineri, a răspuns Alice.
Trişa... Jane îi spusese mai devreme că erau la „ora de
fitness de vineri“. Care o fi fost aceea…
— Îţi aminteşti ce ai mâncat la micul dejun? a întrebat
George în timp ce-i examina cu blândeţe o parte a capului.
Celălalt paramedic îi înfăşurase un manşon pe braţ,
pregătindu-se să-i măsoare tensiunea arterială.
— Pâine prăjită cu unt de arahide?
Asta mânca de obicei la micul dejun. I s-a părut cel
mai sigur răspuns.
— El nu ştie ce ai mâncat tu la micul dejun, i-a explicat
Jane. Încearcă să vadă dacă îţi aminteşti ce ai mâncat la
micul dejun.
Manşonul tensiometrului s-a strâns tare pe braţul ei.
— Ia să vedem, a spus George, aşezându-se mai bine pe
vine. Spune-mi dacă ştii cum îl cheamă pe ilustrul nostru
prim-ministru.
— John Howard, a răspuns Alice ascultătoare.
Spera să nu mai urmeze şi alte întrebări din politică.
Nu era punctul ei forte. Nimic n-o îngrozea mai tare.
21
Liane Moriarty

Jane a pufnit într-un râs ironic şi amuzat.


— Oh! Ah! Dar e încă prim-ministru, nu?
Alice a simţit că moare de ruşine. Oamenii vor râde
de ea ani de zile de-aici înainte. Vai, Alice, tu nu ştii cine
e prim-ministru! Oare ratase ultimele alegeri?
— Dar sunt sigură că el e prim-ministru, a insistat ea.
— În ce an suntem?
George nu părea prea îngrijorat.
— În 1998, a răspuns prompt Alice.
Măcar în privinţa asta era sigură. Copilul urma să se
nască anul următor, în 1999.
Jane şi-a acoperit gura cu mâna. George a vrut să
spună ceva, dar Jane l-a întrerupt. I-a pus lui Alice mâna
pe umăr şi a privit-o fix, cu ochii mari de emoţie. Avea pi-
cături mici de rimel pe vârful genelor. Combinaţia dintre
mirosul de lavandă al deodorantului şi izul de usturoi al
respiraţiei ei era dărâmător.
— Câţi ani ai, Alice?
— Am douăzeci şi nouă, Jane. La fel ca tine.
Alice era iritată de tonul dramatic al prietenei sale.
Ce naiba voia să spună?
Jane s-a retras şi s-a uitat triumfător la George Clooney.
— Tocmai m-a invitat la petrecerea ei de patruzeci de
ani.
Aceasta a fost ziua când Alice Mary Love s-a dus la
fitness şi, din neatenţie, a pierdut o decadă din viaţa ei.

22
fiction connection
2

Jane a spus că ar fi venit cu ea la spital, dar că trebuia


să ajungă la tribunal la ora două.
— Pentru ce te duci la tribunal? a întrebat Alice, căreia
nu-i părea rău deloc că Jane nu putea s-o însoţească la
spital.
Avusese destul parte de prietena ei pentru o singură
zi. O invitaţie la aniversarea a patruzeci de ani… Ce
anume voise să spună cu asta?
Jane a avut un zâmbet ciudat şi nu i-a răspuns lui
Alice la întrebarea despre tribunal.
— Am să sun pe cineva să vină să te aştepte la spital.
— Nu pe cineva, a spus Alice văzând că paramedicii
pregăteau o targă ce părea cam fragilă. Pe Nick.
— Da, sigur… Am să-l sun pe Nick…
Jane a pronunţat cuvintele cu grijă, de parcă ar fi
jucat într-o scenă de teatru pentru copii.
— De fapt, sunt sigură că pot să merg, i-a spus Alice lui
George Clooney.
Nu i-a plăcut niciodată ideea de a fi ridicată pe braţe,
nici măcar de către Nick, care era destul de puternic. Se
temea că era prea grea. Dacă atunci când ridicau targa,
23
Liane Moriarty

paramedicii icneau şi se strâmbau de atâta efort, ca nişte


muncitori care cărau mobilă?
— Mă simt bine. Doar capul mă doare.
— Ai suferit o contuzie destul de serioasă, a spus
George. Nu putem să pierdem timpul când e vorba de
traumatisme craniene.
— Ascultă, partea care ne place cel mai mult în munca
noastră este să transportăm femei frumoase cu targa, a
spus celălalt paramedic. Nu ne lua plăcerea asta.
— Chiar aşa, Alice, nu le lua plăcerea asta, a intervenit
Jane. Creierul tău a avut de suferit şi acum crezi că ai
douăzeci şi nouă de ani.
Ce voia să zică, mai exact?
Alice s-a întins pe spate şi i-a lăsat pe cei doi bărbaţi
s-o ridice cu îndemânare pe targă. Când a întors capul
pe-o parte, a simţit că ameţeşte din cauza durerii.
— Ah, asta e geanta ei, a spus Jane aducând un rucsac
din fundul sălii şi înghesuindu-l lângă Alice.
— Ăsta nu-i al meu, a spus Alice.
— Ba este.
Alice s-a uitat mirată la geanta din pânză roşie. Avea
trei aplicaţii lucioase cu dinozauri la fel cu cea de pe tri-
coul ei. S-a întrebat dacă o să i se facă rău.
Cei doi paramedici au ridicat targa. Păreau să o care
fără niciun fel de problemă. Alice s-a gândit că erau obiş-
nuiţi să transporte persoane de toate mărimile.
— La birou! a strigat Alice cuprinsă brusc de panică.
Mai bine sună la birou să-i anunţi. De ce nu suntem la
serviciu dacă azi e vineri?
— Păi, chiar nu ştiu! De ce noi nu suntem la serviciu?
a repetat Jane pe acelaşi ton teatral din scenetele pentru
copii. Dar nu te îngrijora în privinţa asta. Am să-l sun pe
24
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

„Nick“, apoi am să sun la „birou“. Când spui „la birou“,


presupun că te referi la Construcţii ABR, nu?
— Da, Jane, sigur că da, a spus Alice grijulie.
Se făcuseră trei ani de când lucrau la ABR. Oare biata
Jane suferea de vreo tulburare mentală?
— Cel mai bine ar fi să-i spui lui Sue că astăzi nu vin, a
adăugat Alice.
— Sue, a repetat Jane încet. Când spui Sue, să înţeleg că
te referi la Sue Mason?
— Da, Jane. Sue Mason.
(Era clar că pe Jane n-o prea ducea mintea.)
Sue Mason era şefa lor şi era strictă în privinţa
punctualităţii, a certificatelor medicale şi a vestimen-
taţiei corespunzătoare. Alice abia aştepta să intre în
concediu de maternitate ca să scape de serviciu pentru
o vreme.
Când paramedicii au plecat cu ea, Alice a observat că
Jane îi privea cu atenţie. Îşi ciupea buza de jos cu două
degete, ceea ce o făcea să semene cu un peşte.
— Să te faci bine repede! a strigat Nebuna-după-fitness
de pe o platformă din faţa sălii, cu vocea amplificată de
microfonul din casca pe care o purta pe cap.
În momentul când brancardierii au ajuns cu ea la
uşă, a izbucnit o muzică asurzitoare. Alice s-a uitat înapoi
şi a văzut-o pe Nebuna-după-fitness urcând şi coborând
cu paşi repezi de pe o platformă joasă din plastic. Femeile
care mai devreme se adunaseră în jurul lui Alice îi imitau
fiecare mişcare, pe platformele lor.
— Haideţi, DOAMNELOR! Unu, bază! Doi, flexează ge-
nunchiul! Trei, RODEO!
Femeile urcau şi coborau de pe platformele lor, agi-
tând deasupra capului lasouri imaginare.
25
Liane Moriarty

Măiculiţă! Trebuie să ţină minte fiecare detaliu din


ziua asta absurdă ca să-i povestească lui Nick. O să-i facă
şi o reprezentaţie cu mişcările de rodeo. Precis o să râdă.
Da, ziua asta a fost de pomină.
(Desigur, mai puţin faptul că a fost şi uşor neliniş-
titoare deoarece nu înţelegea ce dracului căuta ea într-o
sală de gimnastică împreună cu Jane Turner care se com-
porta prosteşte?)
Au trecut de o uşă de sticlă şi au intrat într-o sală
lungă, mare cât un supermarket. Nimic nu i se părea cu-
noscut lui Alice.
Erau acolo rânduri de aparate complicate la care
lucrau bărbaţi şi femei, toţi chinuindu-se să ridice, să
tragă sau să împingă diverse obiecte ce păreau mult prea
grele. Domnea o atmosferă de linişte şi concentrare,
ca într-o bibliotecă. Când au trecut cu targa, niciunul
nu s-a întrerupt din ce făcea. Doar au urmărit-o cu pri-
viri goale şi inexpresive, de parcă s-ar fi uitat la o ştire
televizată.
— Alice! Ce s-a întâmplat? a întrebat un bărbat care a
coborât de pe o bandă de alergare, luându-şi căştile de pe
urechi şi agăţându-le pe după gât.
Lui Alice nu-i spunea nimic faţa lui roşie ca focul,
acoperită cu broboane de transpiraţie. Se uita la el şi în-
cerca să găsească un răspuns politicos. Era o situaţie de
domeniul suprarealului să converseze cu un necunos-
cut în timp ce stătea întinsă pe o targă. I se părea că era
într-unul din visele acelea când îşi făcea apariţia la un
cocteil îmbrăcată în pijamale.
— O lovitură la tărtăcuţă, a răspuns George Clooney în
locul ei, folosind un limbaj deloc medical.

26
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

— Vai de mine! a exclamat bărbatul ştergându-şi frun-


tea cu un prosop. Asta îţi mai lipsea acum, când se apro-
pie ziua cea mare!
Alice a încercat să răspundă cu o figură mâhnită la
comentariul despre ziua cea mare. Oare tipul era un coleg
de-al lui Nick şi se referea la un eveniment despre care ea
trebuia să ştie?
— În fine… Vezi că nu-i bine să fii aşa obsedată de gim-
nastică, nu, Alice?
— Oh! a răspuns ea.
Nu ştia ce încercase să spună, dar asta îi ieşise pe
gură: „Oh!“
Paramedicii şi-au văzut de drum, iar bărbatul a urcat
din nou pe bandă şi a început să alerge.
— Ai grijă, Alice! Am să-i spun lui Maggie să te sune! a
strigat el şi a dus mâna la ureche cu două degete ridicate
în chip de telefon.
Alice a închis ochii. Simţea că i se întoarce stomacul
pe dos.
— Te simţi bine, Alice? a întrebat George Clooney.
— Îmi este greaţă, a răspuns ea, deschizând ochii.
— Da, e normal.
S-au oprit în faţa liftului.
— Chiar nu ştiu unde mă aflu, i-a amintit ea lui George.
I se părea necesar să-i menţioneze din nou acest
detaliu.
— Acum nu te îngrijora din cauza asta, a spus George.
Uşile liftului s-au deschis şi din el a coborât o femeie
cu părul întins şi lucios, tuns în stil bob.
— Alice! Ce-i cu tine? Ce s-a întâmplat?
Vorbea cu un accent afectat.

27
Liane Moriarty

— Ce coincidenţă! a continuat ea. Tocmai mă gândeam


la tine! Voiam să te sun în legătură cu… ah, micul inci-
dent de la şcoală. Biata de tine… Mi-a povestit Chloe!
Oh, Doamne, asta-i tot ce-ţi mai lipsea! Nu mai zic de
mâine seară şi ziua cea mare care se apropie!
În timp ce ea continua să vorbească, paramedicii au
intrat cu targa în lift, manevrând-o cu îndemânare, şi au
apăsat pe butonul de coborâre. Uşile s-au închis încet în
faţa femeii care a ridicat un telefon imaginar la ureche,
exact ca tipul de pe banda de alergare, chiar când s-a
auzit o voce strigând:
— Aia de pe targă era Alice Love?
— Cunoşti mulţi oameni, a comentat George.
— Nu, a răspuns Alice. Chiar nu-i cunosc.
S-a gândit la Jane care spusese: „Tocmai m-a invitat
la ziua ei de naştere. Împlineşte patruzeci de ani.“
A întors capul şi a vomitat pe pantofii frumoşi, negri
şi lustruiţi ai lui George Clooney.

Însemnările lui Elisabeth pentru doctorul Hodges

M-a sunat chiar spre sfârşitul pauzei de prânz. Mai


aveam doar cinci minute până să mă întorc şi ar fi tre-
buit să mă duc la baie să văd dacă mi-a rămas mâncare
între dinţi. Mi-a zis: „Elisabeth? Bună, sunt Jane. Avem o
problemă.“ De parcă în lumea asta exista o singură Jane
(cineva cu numele Jane ar trebui să aibă obiceiul să-şi
spună şi numele de familie). Eu mă gândeam Jane, Jane…
o Jane care are o problemă, apoi mi-am dat seama că era
Jane Turner. Jane, prietena lui Alice.
Mi-a spus că Alice a căzut în sala de gimnastică, la
ora de fitness.
28
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

Iar eu eram cu 143 de persoane aşezate la mese,


servindu-se cu apă rece, mestecând mentosane şi aştep-
tând cu privirea aţintită spre podium şi pixul pregătit;
toţi plătiseră, numai ca să mă audă vorbind, 2 950 de
dolari australieni sau 2 500 dacă beneficiaseră de dis-
countul pentru înscriere anticipată. Atât costă ca să-i
învăţ pe oameni cum să pregătească o bună campanie
de publicitate prin poştă. Da, ştiu! Această dezgustă-
toare lume comercială din ziua de azi vă este complet
străină, nu-i aşa, doctore Hodges? Îmi imaginez că în
faţa încercărilor mele de a vă descrie cu ce mă ocup,
v-aţi mulţumit să clătinaţi politicos din cap. Sunt sigură
că nu v-a trecut niciodată prin minte că acele scrisori
şi broşuri pe care le primiţi prin poştă sunt scrise de
oameni reali. Oameni ca mine. Pun pariu că pe cutia
poştală aţi lipit un autocolant pe care scrie NU PRI-
MESC CORESPONDENŢĂ COMERCIALĂ. Staţi liniştit.
N-am să vă port pică.
În fine, nu era cel mai potrivit moment să dau fuga
s-o văd pe soră-mea numai pentru că avusese un accident
la sală (unele dintre noi avem serviciu; nu avem timp
să ne ducem „la sală“ în mijlocul zilei), mai ales că încă
nu vorbeam cu ea după faza cu brioşele cu banane. Ştiu
că am discutat în repetate rânduri că trebuie să încerc
să privesc comportamentul ei dintr-o „perspectivă mai
raţională“, dar tot nu vorbesc cu ea. (Sigur că Alice nu
ştie că eu nu vorbesc cu ea, dar daţi-mi voie să am această
satisfacţie copilărească.)
Am întrebat-o pe Jane (pe un ton cam iritat şi plin de
importanţă, recunosc): „Este grav?“ Adevărul este că nici
nu mi-a trecut prin cap că lui Alice i s-ar putea întâmpla
ceva grav.
29
Liane Moriarty

Şi Jane mi-a zis: „Crede că suntem în 1998, că are


douăzeci şi nouă de ani şi că încă lucrăm amândouă la
Construcţii ABR, aşa că e cel puţin ciudat.“
Apoi a adăugat: „Ah, şi presupun că ştii că e şi gravidă.“
Mă simt profund ruşinată de reacţia mea. Tot ce pot
să spun, doctore Hodges, este că a fost involuntară şi de
neoprit, ca un strănut din cauza alergiei la polen.
A fost un sentiment brusc de furie care mi-a urcat
năvalnic din stomac în cap VÂJJJJJ. Am spus: „Îmi pare
rău, Jane, trebuie să plec“ şi am închis.

George Clooney a fost foarte înţelegător în privinţa


incidentului cu pantofii. Alice s-a simţit oripilată şi a vrut
să se dea jos de pe targă pentru a-l ajuta să şi-i cureţe…
măcar dacă ar fi găsit un şerveţel pe undeva, poate în
acea ciudată geantă din pânză…, dar paramedicii au ră-
mas neînduplecaţi şi i-au spus că trebuia să stea liniştită.
Starea de rău la stomac i-a mai trecut când a fost
urcată în ambulanţă. Plasticul alb şi curat din jurul ei era
reconfortant; totul părea util şi steril.
Drumul până la spital i s-a părut foarte liniştit, ca o
plimbare cu taxiul. Din câte îşi dădea seama, nu goneau
pe străzi cu sirenele pornite pentru ca maşinile să se dea
la o parte.
— Asta înseamnă că nu sunt pe moarte? l-a întrebat
Alice pe George.
Celălalt tip era la volan, iar George Clooney urcase
cu ea în spate. Alice a observat că avea sprâncene groase.
Şi Nick avea sprâncene mari şi stufoase. Într-o seară, Alice
încercase să i le penseze, dar el urlase atât de tare încât
ei îi fusese teamă că doamna Bergen de alături îşi va face
datoria de vecină bună şi va chema poliţia.
30
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

— Cât de curând te vei putea duce din nou la sală, i-a


răspuns George.
— Eu nu mă duc la sală, a spus Alice. Mersul la sală mi
se pare o prostie.
— De acord cu tine.
George a zâmbit şi a bătut-o uşor pe braţ.
Ea se uita la frânturile de cer, afişe şi clădiri de birouri
ce se zăreau pe geamul ambulanţei din spatele capului
lui George.
Bun, deci nu avea motive de îngrijorare. Nu era decât
o „lovitură la tărtăcuţă“ care făcea ca totul să i se pară
ciudat. Tot ce i se întâmpla nu era decât versiunea mai
lungă şi mai intensă a confuziei pe care o simţi când te
trezeşti în concediu şi nu ştii unde te afli. N-avea de ce
să se sperie. De fapt, era interesant! Trebuia doar să se
concentreze.
— Cât este ora? l-a întrebat hotărâtă pe George.
— Este aproape prânzul, a răspuns el uitându-se la ceas.
Foarte bine. Ora prânzului. Vineri, la prânz.
— De ce m-ai întrebat mai devreme ce am mâncat la
micul dejun? a spus ea.
— Este o întrebare standard pe care o punem unei per-
soane care a suferit un traumatism cranian. Încercăm
să-ţi evaluăm starea mentală.
Vasăzică dacă îşi amintea ce mâncase la micul dejun,
totul se va lămuri.
Micul dejun. Azi dimineaţă. Oh, haide odată. Tre-
buie să-şi amintească.
Avea clar în minte ideea unui mic dejun din cursul
săptămânii. Însemna două felii de pâine prăjită care
săreau în tandem din prăjitor, ibricul care bolborosea
furios şi razele dimineţii care cădeau pieziş pe podeaua
31
Liane Moriarty

bucătăriei, luminând pata maronie de pe linoleum ce pă-


rea că se putea îndepărta într-o clipită cu un burete, dar
cu siguranţă nu se putea. Însemna să arunce o privire la
ceasul de perete primit de la mama lui Nick drept cadou
de casă nouă, cu speranţa arzătoare că era mai înainte
decât credea ea (dar era întotdeauna în urmă). Însemna
murmurul radioului la care se auzea talk-show-ul matinal
de pe ABC: voci îngrijorate, discutând aprins despre actu-
alitatea internaţională. Nick asculta emisiunea şi uneori
zicea ceva de genul „Tu vorbeşti serios?“, în timp ce Alice
încerca să ignore vocile de la radio şi făcea pe adormita.
Şi ea, şi Nick se trezeau cu greu dimineaţa. Era un
lucru pe care fiecare îl aprecia la celălalt deoarece, până
atunci, amândoi avuseseră relaţii cu persoane care se
trezeau dimineaţa cu o bună-dispoziţie insuportabilă.
Vorbeau în fraze scurte şi concise, uneori era ca un joc
în care amândoi exagerau indispoziţia matinală, alteori
nu, dar asta nu-i deranja, deoarece ştiau că seara, după
serviciu, redeveneau ei înşişi.
Alice a încercat să-şi amintească un mic dejun concret.
I-a venit în minte dimineaţa aceea friguroasă când
mai aveau de zugrăvit jumătate din bucătărie. Afară
ploua infernal şi mirosul puternic al vopselei îi gâdila
nările în timp ce mâncau în linişte pâine prăjită cu unt
de arahide, aşezaţi pe podea, deoarece toată mobila era
acoperită cu folii de protecţie. Alice era în cămaşa de
noapte, dar îşi pusese deasupra o jachetă de lână şi în
picioare avea vechile jambiere ale lui Nick, ridicate până
la genunchi. Nick se bărbierise şi îşi pusese hainele de
serviciu, mai puţin cravata. În seara dinainte îi spusese
că trebuia să facă o prezentare destul de complicată în
faţa Dobitocului-cu-capul-ras, Parşivului-nenorocit şi a
32
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

Marelui-barosan. Alice, care era îngrozită de ideea de a


vorbi în public, simţise în stomac un nod solidar. În di-
mineaţa aceea, Nick a luat o gură de ceai, a pus cana jos
şi, când a deschis gura să muşte din felia de pâine, a scă-
pat-o pe cămaşa cu dungi albastre, preferata lui. Amândoi
s-au uitat unul la altul îngroziţi. Nick a desprins cu grijă
felia de pâine de pe cămaşă, dând la iveală o ditamai pata
dreptunghiulară de unt de arahide. Pe tonul unui om
care tocmai primise o împuşcătură fatală, a spus: „Era
singura mea cămaşă curată“, apoi a luat felia de pâine
prăjită şi şi-a lipit-o pe frunte.
Alice l-a liniştit: „Nu, nu este. Aseară, când ai fost să
joci squash, am dus nişte rufe la spălat.“ Încă nu aveau
maşină de spălat şi îşi duceau rufele la spălătoria din colţ.
Nick şi-a dezlipit felia de pâine de pe frunte şi a spus „Tu
glumeşti“, iar ea a zis „Ba nu glumesc“, apoi el s-a strecurat
printre cutiile de vopsea, i-a pus lui Alice mâinile pe faţă şi
i-a dat un sărut lung şi tandru, cu gust de unt de arahide.
Dar acesta nu era micul dejun de azi-dimineaţă.
Acesta fusese cu luni în urmă, sau săptămâni, sau cine
ştie când. Atunci bucătăria nu era terminată şi nici ea nu
era însărcinată. Încă obişnuia să bea cafea.
Au mai fost câteva mic dejunuri la rând când adop-
taseră un stil de viaţă sănătos şi mâncau iaurt cu fructe.
Când fusese asta? Entuziasmul faţă de dieta sănătoasă
nu i-a ţinut foarte mult, cu toate că la început au luat-o
foarte în serios.
Au fost mic dejunuri când Nick era plecat la muncă.
Atunci Alice mânca pâinea prăjită în pat, savurând dure-
rea romantică a dorului de el, de parcă el era marinar sau
soldat. Era ca şi cum te-ai bucura de senzaţia de foame
când ştii că vei avea parte de un adevărat festin.
33
Liane Moriarty

A mai fost acel mic dejun când s-au certat — figuri


încruntate, priviri furibunde, uşi trântite — pentru că
rămăseseră fără lapte. N-a fost prea plăcut. (Acel mic
dejun sigur nu a fost în această dimineaţă. Şi-a adus
aminte cum s-au împăcat în aceeaşi zi, seara, în timp ce
o urmăreau pe sora mai mică a lui Nick interpretând un
mic rol într-o piesă de teatru postmodern, îngrozitor de
lungă, pe care niciunul dintre ei nu a înţeles-o. „Apropo,
te iert“, îi şoptise Nick aplecându-se la urechea ei şi ea
îi răspunsese tot în şoaptă: „Pardon, eu te iert pe tine“,
apoi o femeie din faţă se întorsese spre ei şi le spusese
„Ssst! Amândoi!“, ca o profesoară furioasă; ei au început
să râdă pe înfundate şi nu se mai puteau abţine, aşa
că au trebuit să iasă din sală, lovindu-se de genunchii
spectatorilor, şi mai târziu au trebuit să suporte furia
surorii lui Nick.)
A mai fost un mic dejun când ea citea pe un ton
morocănos propuneri de nume de copii dintr-o carte, în
timp ce el răspundea da sau nu pe acelaşi ton morocănos.
N-a fost nicio problemă, pentru că în dimineaţa aceea
se prefăceau amândoi că erau indispuşi. „Nu-mi vine să
cred că avem dreptul să punem nume unei persoane“,
spusese Nick. „Am impresia că lucrul ăsta ar trebui să
fie privilegiul unui rege.“ „Sau al unei regine“, replicase
Alice. „Oh, femeilor nu li s-ar permite să dea nume unei
persoane“, comentase Nick. „Cu siguranţă.“
Asta se întâmplase la micul dejun de azi-dimineaţă?
Nu. Asta a fost… altă dată. Nu azi.
Nu avea nici cea mai vagă idee despre ce mâncase la
micul dejun de azi-dimineaţă.
— Am spus că am mâncat pâine prăjită cu unt de ara-
hide pentru că asta mănânc de obicei la micul dejun, i
34
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

s-a confesat ea lui George Clooney. De fapt, nu-mi aduc


aminte deloc de micul dejun.
— Linişteşte-te, Alice, i-a răspuns el. Cred că nici eu
nu-mi amintesc ce am mâncat de dimineaţă.
Ei, gata cu evaluarea stării ei mentale! Oare George
ştia ce face?
— Poate că şi tu ai suferit o comoţie, a spus Alice.
George a râs politicos. Părea că îşi pierduse interesul
faţă de persoana ei. Poate se gândea că următorul pacient
va fi mai interesant. Probabil că îi plăcea să folosească
chestiile alea de la defibrilator. Lui Alice i-ar plăcea, dacă
ar fi paramedic.
Într-o duminică în care încerca să-l convingă pe Nick
să meargă cu ea la plajă, iar el nici n-o lua în seamă fi-
indcă era mahmur şi stătea întins pe canapea cu ochii
închişi, Alice a spus „Oh, nu, a intrat în stop cardiac!“
şi a frecat două spatule una de alta, apoi i le-a apăsat pe
piept strigând „La o parte!“ Amabil, Nick a răspuns cu
un spasm bine simulat. Dar tot nu s-a ridicat, până când
ea a strigat „Nu mai respiră! Trebuie intubat! Acum!“ şi a
încercat să-i bage un pai pe gât.
Ambulanţa s-a oprit la un semafor şi Alice s-a foit pe
targă. Îşi simţea ciudat corpul. Simţea o oboseală până în
măduva oaselor, dar în acelaşi timp o energie nervoasă
care o făcea să vrea să sară în picioare să facă ceva. Proba-
bil din cauza sarcinii. Toată lumea zicea că te simţi ca şi
cum corpul tău nu-ţi mai aparţine.
A ridicat puţin capul ca să se mai uite o dată la hai-
nele ciudate şi ude pe care le purta. Nu păreau să fi fost
alese de ea. Alice nu purta niciodată galben sau maiouri.
A cuprins-o iar o senzaţie de panică, a lăsat capul jos şi a
rămas cu ochii aţintiţi în plafonul ambulanţei.
35
Liane Moriarty

Problema era că nu-şi aducea aminte nici ce mâncase


cu o seară în urmă.
Nimic. Nici măcar nu-i stătea pe vârful limbii.
Ton cu fasole? Miel cu curry, care îi plăcea atât de
mult lui Nick? N-avea nici cea mai vagă idee.
În orice caz, era normal ca zilele săptămânii să se
confunde în memorie. Va încerca să-şi aducă aminte ce a
făcut weekendul trecut.
O învălmăşeală de amintiri din diverse weekenduri i
s-a revărsat în minte, ca un coş de rufe răsturnat. Stătea
pe iarbă în parc şi citea ziarul. Picnicuri. Plimbări prin
centre de grădinărit, certându-se în legătură cu diverse
plante. Filme. Cine. Cafele cu Elisabeth. Dimineţi de
duminică cu sex, urmat de somn, apoi de croasanţi de
la brutăria vietnameză. Petreceri de zilele de naştere ale
prietenilor. Vreo nuntă. Excursii. Diverse lucruri cu fa-
milia lui Nick.
Cumva ştia că nimic din toate acestea nu se întâm-
plase în ultimul weekend. Nu putea să spună când se
întâmplaseră: cu puţin timp în urmă sau cu mai mult
timp în urmă. Ştia doar că se întâmplaseră.
Problema era că nu se putea raporta la un „azi“ sau
„ieri“ sau măcar „săptămâna trecută“. Plutea incert dea-
supra calendarului ca un balon scăpat din mâna unui
copil.
Brusc i-a venit în minte imaginea unui cer acope-
rit de nori cenuşii, plin cu mănunchiuri de baloane roz
legate cu panglică albă ca nişte buchete. Un vânt furios
agita frenetic buchetele de baloane, iar ea se simţea cu-
prinsă de o tristeţe adâncă.
Senzaţia i-a dispărut ca o undă de ameţeală.
Dumnezeule! Ce-a fost asta?
36
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

A simţit o nevoie imperioasă de a-l vedea pe Nick.


El ar şti să rezolve totul. I-ar spune exact ce au mâncat
aseară la cină şi ce au făcut în weekend.
Spera să o aştepte la spital. Poate că deja i-a cumpărat
flori. Da, sigur că i-a cumpărat. Deşi era mai bine dacă nu
i-a cumpărat, deoarece era un gest mult prea extravagant.
Evident, în realitate, Alice spera ca Nick să-i fi cum-
părat flori. Ea venise cu ambulanţa. Merita să primească
flori.
O nouă imagine i-a apărut în minte. De data asta era
un imens aranjament floral din trandafiri roşii cu coadă
lungă şi floarea-miresei într-o vază de cristal pe care vărul
lui Nick le-o dăruise la nuntă. De ce avea această imagine
în minte? Nick nu-i dăruia niciodată trandafiri. Ştia că ei
nu-i plăceau decât în grădină. Trandafirii de la florărie nu
aveau miros şi întotdeauna, nu ştia de ce, o făceau să se
gândească la criminali în serie.
Ambulanţa a oprit şi George a sărit în picioare, aple-
cându-se ca să nu dea cu capul de plafon.
— Am ajuns, Alice. Cum te mai simţi? Pari foarte
gânditoare.
A tras de mâner şi a deschis uşa din spate, iar Alice
a clipit când lumina soarelui s-a revărsat în interiorul
ambulanţei.
— Nici nu te-am întrebat cum te cheamă, a spus Alice.
— Kevin, a răspuns George pe un ton dezolat, de parcă
ar fi ştiut că o va dezamăgi.

Însemnările lui Elisabeth pentru doctorul Hodges

Adevărul este că, uneori, munca mea îmi dă o uşoară


stare de surescitare, doctore Hodges, mi-e ruşine să
37
Liane Moriarty

recunosc. Nu exagerată, dar categoric o doză de adrena-


lină. Când se reduce lumina şi publicul din sală face li-
nişte şi eu mă văd singură pe scenă şi Lyla îmi dă semna-
lul de începere cu un gest atât de serios încât ai zice că ne
aflăm în momentul lansării unei rachete la NASA. Spotul
de lumină îmi luminează faţa şi nu aud decât clinchetul
paharelor de apă şi ici-colo cineva tuşind reţinut. Îmi
place mirosul curat, fără tot felul de parfumante, al sălilor
de conferinţă din hoteluri şi răcoarea aerului condiţionat.
Îmi limpezeşte mintea. Şi când vorbesc, microfonul îmi
transmite vocea clar, conferindu-i autoritate.
Alteori însă urc pe scenă şi simt ca o presiune în
ceafă, ceea ce mă obligă să stau cu capul plecat şi umerii
căzuţi, ca o babă. Atunci îmi vine să iau microfonul şi să
spun: „Ce rost are, doamnelor şi domnilor? Îmi păreţi
nişte oameni de treabă, aşa că ajutaţi-mă şi spuneţi-mi
ce rost are?“
În realitate ştiu care-i rostul. Ei mă ajută să-mi plătesc
ipoteca. Fiecare contribuie la plata cheltuielilor noastre
pentru mâncare, electricitate, apă şi cardurile Visa. Îmi
finanţează cu generozitate injecţiile, cămăşile lălâi de
spital şi munca acelui anestezist cu ochi blânzi, ca de
căţeluş, care mă ţinea de mână şi-mi spunea: „Acum ai
să dormi puţin, drăguţă“. În fine, divaghez. Dar dum-
neavoastră vreţi să divaghez. Vreţi să scriu tot ce-mi trece
prin minte. Mă întreb dacă mă consideraţi plictisitoare.
Păreţi că mă ascultaţi mereu cu un interes amabil, dar
poate că aveţi şi zile când eu vin la consultaţie cu o figură
de om amărât care abia aşteaptă să-și povestească patetica
lui viaţă şi dumneavoastră aveţi chef să vă spijiniţi cu
coatele pe birou şi bărbia în mâini şi să-mi spuneţi „Ce
rost are, Elisabeth?“ şi apoi vă amintiţi că rostul este acela
38
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

că eu vă plătesc cardul Visa, ipoteca, cheltuielile pentru


mâncare… şi uite aşa merg lucrurile.
Îmi spuneaţi zilele trecute că sentimentul de inutili-
tate este un semn al depresiei, dar, vedeţi dumneavoas-
tră, eu nu sufăr de depresie deoarece mie mi-e foarte clar
care este rostul: banii.
Imediat după ce i-am închis lui Jane, telefonul a
sunat din nou (presupun că era tot ea, crezând că se în-
trerupsese) şi eu l-am oprit fără să răspund. Un tip care
a trecut pe lângă mine a spus „Mă-ntreb uneori dacă nu
ne-ar fi mai bine fără afurisitele astea de telefoane!“ şi eu
i-am răspuns „Aşa e, fir-ar al dracului să fie!“ (Până atunci
nu mai folosisem niciodată expresia „Fir-ar al dracului să
fie!“; mi-a venit în minte într-un mod bizar. Îmi place
cum sună. Aş putea s-o folosesc la următoarea noastră
întâlnire să văd dacă clipiţi). Şi tipul a spus: „Apropo,
felicitări. Am fost la o mulţime de conferinţe de acest
gen şi niciodată n-am auzit pe nimeni vorbind cu atâta
claritate.“
Flirta cu mine. Se întâmplă uneori. Probabil din ca-
uza microfonului şi a luminii puternice. Curios lucru,
deoarece mă gândesc întotdeauna că ar trebui să-i fie clar
oricărui bărbat că în mine n-a mai rămas niciun strop de
sexualitate. Mă simt ca un fruct stafidit. Da, asta e. SUNT
O CAISĂ USCATĂ, doctore Hodges. Nu unul dintre fruc-
tele acelea frumoase, moi şi gustoase, ci o caisă uscată,
tare, veştejită şi fără gust, în care ţi se rup dinţii atunci
când muşti din ea.
Am tras adânc în piept de câteva ori aerul condiţi-
onat răcoritor şi mi-am prins din nou microfonul pe ja-
chetă. Eram atât de dornică să mă reîntorc pe scenă, încât
tremuram. Mă simt de parcă am avut un atac de nebunie
39
Liane Moriarty

temporară în această după-amiază, doctore Hodges. Pu-


tem discuta acest aspect la următoarea noastră întâlnire.
Sau poate că această nebunie temporară nu este decât
o scuză pentru comportamentul meu inexplicabil. Poate
că îmi va fi prea ruşine să vă povestesc faptul că m-a
sunat cineva să-mi spună că singura mea soră avusese un
accident, iar eu i-am închis telefonul. Mă pregătesc să mă
prezint în faţa dumneavoastră. Vreau să par un om care
face greşeli, astfel încât dumneavoastră să aveţi impresia
că faceţi ceva util pentru mine, dar totodată vreau să
credeţi că sunt un om bun, doctore Hodges. Un om bun
care face greşeli.
Am păşit pe scenă ca un star rock — am început să
le vorbesc despre „vizualizarea obiectivului“ şi am fost
extrem de inspirată. I-am făcut să râdă. Le-am cerut să
se întreacă între ei şi să-mi dea răspunsuri şi, în tot acest
timp în care ei vizualizau obiectivul, eu o vizualizam pe
sora mea mai mică.
Mă gândeam: loviturile la cap pot fi foarte
periculoase.
Mă gândeam: Nick e plecat şi asta nu era responsa-
bilitatea lui Jane.
Şi la sfârşit m-am gândit: în 1998, Alice era însărci-
nată cu Madison.

40
fiction connection
3

Nick nu o aştepta la spital cu un buchet de flori. N-o


aştepta nimeni, ceea ce a făcut-o pe Alice să se simtă oa-
recum eroică.
Cei doi paramedici au dispărut de parcă nici n-ar fi
existat. Nu-şi amintea ca aceştia să-şi fi luat rămas-bun de
la ea, aşa că nu a avut ocazia să le mulţumească.
În spital erau momente de activitate frenetică, ur-
mate de perioade în care aştepta singură pe targă, într-o
cameră mică şi albă, cu ochii pironiţi în tavan.
A apărut un medic care i-a examinat pupilele cu o
lanternă subţire ca un pix şi i-a cerut să-i urmărească cu
privirea mişcările degetelor. O asistentă cu nişte ochi
verzi superbi, care se asortau cu uniforma de spital, stătea
la picioarele ei cu o fişă în mână şi îi punea întrebări des-
pre asigurarea medicală, alergii şi rude apropiate. Când
Alice a complimentat-o, spunându-i că are ochi frumoşi,
asistenta i-a explicat că erau lentile de contact colorate,
iar Alice a spus „Oh“ şi s-a simţit prost.
I s-a aplicat o pungă cu gheaţă pe cucuiul pe care
asistenta cu ochi verzi l-a comparat cu un „ou de struţ“ şi
i s-a dat un păhărel de plastic cu două tablete de culoare
41
Liane Moriarty

albă pentru durere, dar Alice a explicat că n-o durea atât


de tare şi că nu voia să ia nimic deoarece era însărcinată.
Diferite persoane îi puneau mereu întrebări cu o voce
mult prea ridicată, ca şi cum ea era adormită, deşi se uita în
ochii lor. Îşi amintea cum a căzut? Își amintea drumul cu
ambulanţa? Ştia ce zi a săptămânii era? Ştia în ce an suntem?
— În 1998? a repetat o doctoriţă cu o faţă de om hăr-
ţuit, aruncându-i o privire prin ochelarii cu rame de plas-
tic roşii. Sunteţi sigură?
— Da. Ştiu că suntem în 1998 deoarece copilul meu
urmează să se nască pe 8 august 1999. Opt, a opta, 99.
Uşor de ţinut minte.
— De fapt, suntem în anul 2008, a spus doctoriţa.
— Este imposibil, a contrazis-o Alice cât a putut de
politicos.
Poate că doctoriţa era una dintre acele persoane ex-
trem de inteligente, dar incapabile să ţină minte lucruri
simple precum datele.
— De ce este imposibil?
— Pentru că încă n-am intrat în noul mileniu, a răspuns
Alice cu abilitate. Se zice că va fi o mare pană de curent
din cauza unui virus informatic.
S-a simţit mândră că ştia lucrul acesta. O făcea să pară
bine informată în legătură cu ce se întâmpla în lume.
— Eu cred că vă înşelaţi. Nu vă amintiţi intrarea în noul
mileniu? Acele spectaculoase focuri de artificii de la Har-
bour Bridge?
— Nu, a răspuns Alice. Nu-mi amintesc nimic despre
focuri de artificii.
Încetează, te rog, îi venea să zică. Nu mă amuză deloc
glumele tale… şi-aşa abia mai suport durerea asta de cap.
E chiar groaznică.
42
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

Şi-a amintit că Nick îi spusese într-o seară: „Îţi dai


seama că atunci când vom sărbători intrarea în noul mi-
leniu vom avea un copil de patru luni?“
Ţinea în mâini un baros, pentru că voia să dărâme un
zid. Alice coborâse aparatul de fotografiat pe care îl ţinea
pregătit să surprindă căderea zidului. „Aşa e!“ exclamase
ea emoţionată şi totodată îngrozită de această idee. Un
copil de patru luni: o persoană în miniatură, concepută
de ei, aparţinându-le lor, separată de ei.
„Da, presupun că va trebui să angajăm o bonă pentru
micul ticălos“, spusese Nick cu o nonşalanţă studiată.
Apoi a ridicat cu voioşie barosul, iar Alice a apăsat pe
butonul aparatului chiar când o ploaie de fragmente de
plastic roz a căzut peste ei.
— Poate ar fi bine să-mi faceţi o ecografie să vedem
dacă n-a păţit ceva copilul după cădere, a spus Alice cu
fermitate uitându-se la doctoriţă.
Aşa s-ar comporta Elisabeth într-o astfel de situaţie.
De câte ori trebuia să fie categorică, Alice se întreba me-
reu: Ce ar face Elisabeth?
— În câte săptămâni sunteţi? a întrebat doctoriţa.
— Paisprezece, a răspuns Alice, dar din nou i-a apărut
acel gol mental ciudat, ca şi când nu era absolut sigură că
era corect. Sau măcar aţi putea să verificaţi dacă are puls,
a insistat Alice pe tonul pe care ar fi vorbit Elisabeth.
— Mmmm, a mormăit doctoriţa împingându-şi oche-
larii pe nas.
În mintea lui Alice a răsărit amintirea unei voci de
femeie cu un uşor accent american.
„Îmi pare rău, dar nu are puls.“
Îşi amintea foarte clar. Pauza scurtă după „îmi pare
rău“.
43
Liane Moriarty

„Îmi pare rău, dar nu are puls.“


Cine era? Cine a spus asta? Se întâmplase în reali-
tate? Lui Alice i s-au umplut ochii de lacrimi şi s-a gândit
din nou la buchetele acelea de baloane roz purtate de
vânt pe cerul cenuşiu. Văzuse acele baloane într-un film
de mult uitat şi extrem de trist? A simţit că o inundă
un sentiment extraordinar, exact ca atunci când era în
ambulanţă. Un sentiment de supărare şi furie. Se vedea
suspinând, bocind, strângând din pumni până îi intrau
unghiile în carne (nu se purtase aşa în viaţa ei). Şi chiar
când credea că nu mai putea suporta, senzaţia aceea s-a
estompat şi a dispărut. Era extrem de ciudat.
— Câţi copii aveţi? a întrebat-o doctoriţa.
Îi ridicase lui Alice tricoul şi îi trăsese şortul puţin
mai jos, ca să-i palpeze abdomenul.
Alice a clipit ca să-şi reţină lacrimile.
— Niciunul. Este prima sarcină.
Doctoriţa s-a oprit şi s-a uitat la ea.
— Eu aş zice că aveţi aici cicatricea unei operaţii de
cezariană.
Alice a ridicat capul cât a putut şi a văzut că doctoriţa
arăta spre abdomenul ei cu o unghie frumos manichiu-
rată. S-a forţat puţin să vadă şi a zărit ceea ce părea a fi o
linie uşor roşiatică deasupra părului pubian.
— Habar n-am ce-i asta, a spus Alice stupefiată.
S-a gândit la solemnitatea cu care mama ei le spunea
când erau mici: „Nu trebuie să arătaţi nimănui părţile
voastre intime.“ Nick era să leşine de râs când i-a po-
vestit. El de ce nu observase cicatricea aceea ciudată?
Petrecuse destul timp inspectându-i părţile intime.
— Uterul dumneavoastră nu pare dilatat pentru pai-
sprezece săptămâni, a comentat doctoriţa.
44
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

Alice şi-a privit abdomenul şi a văzut că era foarte


plat. Era abdomenul unei persoane suple, ceea ce, în mod
normal, ar fi un bonus neaşteptat, doar că ea era însărci-
nată. Nick chicotea amuzat de câte ori Alice purta ceva
care îi arăta rotunjimea abdomenului.
— Sunteţi sigură că aveţi atât? a întrebat doctoriţa.
Alice şi-a privit abdomenul plat — foarte plat! — şi
n-a zis nimic. S-a simţit plină de nedumerire, teamă şi
o ruşine groaznică. Şi-a dat seama că sânii ei, care între
timp deveniseră foarte grei şi umflaţi, un ditamai bustul,
reveniseră la dimensiunea lor normală, modestă şi dis-
cretă. Nu se simţea însărcinată. Se simţea ciudat, dar în
niciun caz însărcinată.
(Ce era cicatricea aceea? S-a gândit la poveştile care
circulau despre oameni care te droghează pentru a-ţi
scoate organele interne ca să le vândă. Se dusese la sala
de gimnastică, băuse până n-a mai ştiut de ea şi cineva
profitase ca să-i fure vreun organ?)
— Poate că nu am paisprezece săptămâni, i-a spus ea
doctoriţei. Poate am calculat eu greşit. Sunt cam con-
fuză. Dar cât de curând va veni soţul meu. Va explica
el totul.
— Bun, atunci relaxaţi-vă şi nu vă îngrijoraţi, i-a spus
doctoriţa trăgându-i hainele la loc cu gesturi blânde. Mai
întâi vom face o tomografie ca să excludem existenţa
vreunei probleme grave, dar cred că în curând veţi în-
cepe să vă dumiriţi cum stau lucrurile. Vă amintiţi cum
îl chema pe obstetricianul dumneavoastră? Aş putea să-i
telefonez ca să întreb câte săptămâni de sarcină aveţi.
Nu vreau să vă faceţi griji dacă nu simţim pulsul fătului,
deoarece acum este prea devreme.
„Îmi pare rău, dar nu are puls.“
45
Liane Moriarty

Amintirea era foarte clară. Alice avea impresia că au-


zise acea frază în realitate.
— Domnul doctor Sam Chapple. Din Chatswood.
— Foarte bine. Staţi liniştită. Este perfect normal să vă
simţiţi confuză după o lovitură puternică la cap.
Doctoriţa i-a zâmbit cu compasiune şi a plecat. Alice
a aşteptat până a ieşit din cameră, apoi şi-a ridicat din
nou bluza, să-şi vadă abdomenul. Nu doar că era plat, dar
avea şi nişte linii argintii de-o parte şi de alta a ombilicu-
lui. Vergeturi. Şi-a trecut degetele peste ele, cuprinsă de
teamă. Ăsta chiar era abdomenul ei?
O cicatrice de la operaţia de cezariană, spusese doc-
toriţa. (Dacă nu cumva o confundase cu altceva, desigur;
poate că nu era o cicatrice de cezariană, poate că era doar
o cicatrice… obişnuită. Cine ştie de la ce.)
Dar dacă avea dreptate, înseamnă că un doctor (oare
doctorul Chapple?) o tăiase cu bisturiul şi îi scosese din
burtă un bebeluş plin de sânge care ţipa şi de care ea nu-şi
amintea absolut deloc.
Oare o lovitură la cap putea să-i şteargă din memorie
un eveniment atât de important? Nu era cam mult?
Alice s-a gândit la momentele când adormea ui-
tându-se la televizor, cu capul pe genunchii lui Nick. Nu-i
plăcea deloc, pentru că se trezea cu gura uscată şi vedea
că viaţa personajelor din film se schimbase, iar cei doi
care se urau la început, stăteau acum sub aceeaşi umbrelă
la picioarele Turnului Eiffel.
— Ai născut copilul, şi-a spus ea fără prea multă convin-
gere. Nu-ţi aduci aminte?
Era absurd. Sigur că n-avea să-şi dea o palmă peste
frunte şi să spună: „Ah, da, copilul, normal că am născut
un copil! Ce ciudat că nu mi-am adus aminte.“
46
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

Cum a putut să uite că un copil creştea în ea, o lovea


cu piciorul şi se mişca în burta ei? Dacă deja născuse,
însemna că participase deja la cursurile prenatale îm-
preună cu Nick, îşi cumpărase primele haine de gravidă,
terminaseră de renovat camera copilului, cumpăraseră
pătuţul, căruciorul, scutecele şi masa de înfăşat.
Însemna că exista un copil.
S-a ridicat în capul oaselor şi şi-a pus mâinile pe
abdomen.
Atunci unde era copilul ei? Cine avea grijă de el?
Cine îi dădea să mănânce?
Era mult mai grav decât o simplă zăpăceală de genul
„Oh, Alice!“. Era o confuzie imensă, terifiantă.
Unde Dumnezeu era Nick? O să-l certe puţin când va
apărea, chiar dacă va avea o scuză bună.
Asistenta cu ochii verzi a intrat din nou în salon.
— Cum te simţi?
— Bine, mulţumesc, a răspuns Alice automat.
— Ştii de ce te afli aici şi ce s-a întâmplat?
Se presupunea că acest interogatoriu constant avea
scopul de a-i evalua starea mentală. Lui Alice îi venea
să strige „DE FAPT, SIMT CĂ-MI IES DIN MINŢI!“, dar
nu voia s-o facă pe asistentă să se simtă prost. Com-
portamentul iraţional îi pune pe oameni în situaţii
jenante.
În loc de asta a întrebat:
— Ai putea să-mi spui în ce an suntem?
Vorbea repede, de teamă să nu se întoarcă doctoriţa
cu ochelari şi s-o prindă interesându-se de unele lucruri
pe ascuns.
— În 2008.
— Sigur în 2008?
47
Liane Moriarty

— Sigur. Azi e 2 mai 2008. Săptămâna viitoare este Ziua


mamei.
Ziua mamei! Ar fi pentru prima dată când Alice ar
sărbători Ziua mamei ca mamă.
Numai că, dacă erau în 2008, înseamnă că nu sărbă-
torea pentru prima dată Ziua mamei.
Dacă erau în 2008, Sultana avea nouă ani. Şi nu mai
era cât o stafidă. Crescuse şi ajunsese de la dimensiunea
unei stafide la cea a unui bob de strugure, a unei piersi-
cuţe, a unei mingi de tenis, a unei mingi de baschet… a
unui copil.
Alice a simţit că izbucneşte într-un hohot de râs ab-
solut deplasat.
Copilul ei avea nouă ani.

Însemnările lui Elisabeth pentru doctorul Hodges

Spre groaza Laylei, m-am întrerupt la mijlocul expli-


caţiei despre „Vizualizarea obiectivului“ şi am trecut la
„Olimpiada ideilor“. Sunt sigură, doctore Hodges, că veţi
fi fascinat să ştiţi că în acel moment i-am făcut să se uite
pe sub mese şi să caute „Produsul misterios“. Toţi devin
foarte încântaţi şi bagă capul pe sub masă. Este impresio-
nant că atâtea persoane diferite ajung să facă mereu exact
aceleaşi glume. Asta îmi întăreşte ideea că timpul trece,
dar nimic nu se schimbă. Sunt întruchiparea perfectă a
expresiei „orice-aş face, tot acolo ajung“.
Uite, în zece minute începe Anatomia lui Grey. Scrie-
rea acestui jurnal n-ar trebui să interfereze cu consumul
meu nocturn de emisiuni TV. Nu-mi pasă ce spune soţul
meu, Ben; fără efectele narcotice ale televizorului, de
mult cred c-aş fi luat-o razna.
48
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

În timp ce studenţii mei îşi notau pe o bucată de


hârtie nişte idei despre comercializarea respectivelor pro-
duse misterioase, am încercat s-o sun pe Jane. Numai că,
bineînţeles, de data asta îşi închisese mobilul, aşa că am
zis „Futu-i!“ cu voce tare şi am văzut că Layla mi-a arun-
cat un mic zâmbet tensionat. O pusesem într-o postură
neplăcută schimbând agenda, ca şi cum agenda n-avea
nicio importanţă, când de fapt agenda este viaţa ei.
I-am explicat că sora mea suferise un accident, că nu
ştiam la ce spital era şi că aveam nevoie de cineva care
să-i ia copiii de la şcoală. Layla a zis „OK, dar când o să
termini partea cu vizualizarea obiectivului“? (Presupun
că este un lucru bun genul acesta de dedicare la un anga-
jat, dar nu vi se pare un picuţ patologic, doctore Hodges?
Ca expert, ce părere aveţi?)
Pe urmă am sunat-o pe mama şi mi-a răspuns tot
căsuţa vocală. Mi-e dor de zilele când mama nu avea o
viaţă a ei. Nu cu mult timp în urmă, aş fi sunat-o pe
Frannie. Ea îşi păstra întotdeauna calmul în situaţii de
criză. Însă Frannie s-a hotărât să renunţe la maşină când
s-a mutat în acel complex rezidenţial pentru pensionari.
(Nici acum nu înţeleg de ce a făcut-o, deoarece era o şofe-
riţă bună.) Am sunat la şcoală şi m-au lăsat pe aşteptare,
ascultând un mesaj înregistrat despre valorile familiale.
Am sunat la sala de gimnastică a lui Alice să văd dacă
ştiau la ce spital o duseseră şi m-au lăsat pe aşteptare,
ascultând un mesaj despre alimentaţia sănătoasă.
Până la urmă, l-am sunat pe Ben.
A răspuns după primul apel, a ascultat bolboroseala
mea şi mi-a spus: „Am să mă ocup eu.“

49
4

Se pare că rezultatul tomografiei a ieşit „normal“,


ceea ce a făcut-o pe Alice să se ruşineze de mediocritatea
ei. I-a adus aminte de rapoartele şcolare în care primea
numai calificativul „satisfăcător“ şi comentarii de genul
„O elevă tăcută. Trebuie să participe mai mult la ore.“
Puteau la fel de bine să-i pună o ştampilă în frunte: „Este
atât de anostă, încât nici nu ştim cine e.“ În rapoartele
lui Elisabeth apărea „remarcabil“ la unele subiecte, „sub
media clasei“ la alte subiecte şi comentarii de genul
„Uneori cam turbulentă“. I-ar fi plăcut şi lui Alice să fie
mai turbulentă, dar nu ştia de unde să înceapă.
— Ne îngrijorează pierderea memoriei, aşa că în noap-
tea asta veţi rămâne aici sub observaţie, a spus doctoriţa
care purta ochelari cu rame roşii de plastic.
— Oh, în regulă, mulţumesc.
Alice şi-a netezit părul uşor jenată, imaginându-se
înconjurată de medici şi asistente cu fişe medicale în
mână, privind-o în timp ce doarme. (Uneori sforăia.)
Doctoriţa şi-a strâns la piept plăcuţa de scris şi s-a
uitat la ea cu interes, ca şi cum ar fi vrut să înceapă o
conversaţie.
50
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

Oh, fir-ar să fie! Alice căuta în minte un subiect


interesant.
— L-aţi sunat pe obstetricianul meu? a întrebat ea în cele
din urmă. Doctorul Chapple? Desigur, dacă aţi avut când…
Nu voia ca doctoriţa s-o repeadă spunându-i: „Scuze,
dar am fost ocupată să-ţi salvez viaţa.“
Doctoriţa părea îngândurată.
— L-am sunat. Se pare că Sam Chapple s-a pensionat
în urmă cu trei ani. Secretara mi-a zis că şi-a cumpărat o
mică insulă, ceea ce mi se pare super-tare.
— Şi-a cumpărat o insulă, a repetat Alice.
O deranja faptul că doctoriţa folosea expresii de
genul „super-tare“. O făcea să pară mult prea tânără şi
nepregătită. Pe un medic n-ar trebui să-l ia nimic pe ne-
pregătite. Era exact ca George Clooney în ambulanţă.
Aceşti profesionişti păreau atât de speciali la început,
apoi se dovedeau a fi nişte oameni obişnuiţi, ceea ce era
o mare dezamăgire. Oricum, lui Alice i s-a părut puţin
probabil. Oamenii nu cumpărau insule.
— Probabil că şi dumneavoastră l-aţi ajutat să-şi cum-
pere insula! a spus jovială doctoriţa.
Lui Alice nu-i venea să creadă că doctorul Chapple
nu mai stătea în fotoliul lui din piele, notând cu scrisul
lui caligrafic pe fişe albe şi cartonate răspunsurile la în-
trebările lui politicoase. Acum stătea într-un hamac şi
sorbea dintr-un cocteil cu umbreluţă din hârtie. Oare mai
purta papion? Şi-l imagina în bermude, cu bustul gol şi
un papion la gât, ca un stripper. A arhivat imaginea în
memorie ca să i-o descrie mai târziu lui Nick. (Pe unde
umbla băiatul ăsta?)
Desigur, dacă erau în anul 2008, trecuseră zece ani şi
era de aşteptat să se fi schimbat multe în viaţa domnului
51
Liane Moriarty

Chapple şi, lucru mai important, în viaţa ei — pe lângă


faptul că, DUPĂ CÂT SE PARE, NĂSCUSE DEJA.
Multe, multe lucruri se întâmplaseră în ultimii zece
ani.
Un milion de lucruri. Un bilion de lucruri. Un trilion
de lucruri!
Ar fi fascinant dacă n-ar fi atât de înspăimântător.
Trebuia să rezolve această… această problemă cât de
curând. Acum! Imediat! Cum ar zice Frannie. Mai trăia
Frannie în 2008? Bunicile mor. Era de aşteptat. Atât de
previzibil, că nici măcar nu puteai să fii prea trist din
cauza asta. Dă, Doamne, ca Frannie să nu fi murit. Te rog,
să nu fi murit nimeni. „Nu va mai muri nimeni din fami-
lia noastră“, promisese Elisabeth când erau copii. „Pentru
că n-ar fi drept.“ Alice crezuse tot ce spusese Elisabeth.
Dacă murise Elisabeth? Sau Nick? Sau mama? Sau
copilul? („Îmi pare rău, dar nu are puls.“)
Pentru prima dată după mult timp, Alice a retrăit
sentimentul pe care îl avusese în copilărie, după moartea
tatălui lor: spaima că altcineva drag urma să moară. Îşi
dorea să-i adune pe toţi cei pe care îi iubea şi să-i ascundă
sub pat împreună cu păpuşile ei preferate. Câteodată ne-
liniştea devenea atât de copleşitoare, încât uita să mai
respire şi Elisabeth trebuia să-i aducă o sacoşă de hârtie
maro ca să respire în ea.
— Cred că am nevoie de o sacoşă, i-a spus Alice
doctoriţei.
— O sacoşă?
Ridicol! Nu era un copil care hiperventila la gândul
că vor muri nişte oameni.
— Aveam o sacoşă, i-a spus ea doctoriţei. O geantă roşie
cu nişte stickere pe ea. Ştiţi cumva ce s-a întâmplat cu ea?
52
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

Doctoriţa a părut vag iritată de această întrebare ad-


ministrativă, dar a răspuns:
— Ah, da. E aici. Vreţi să v-o dau?
A ridicat o geantă ciudată de pe un raft dintr-un colţ
al camerei şi Alice s-a uitat la ea cu teamă.
— Nu. Da. Ba da, vă rog.
Doctoriţa i-a dat-o.
— Bun, acum odihniţi-vă puţin, a spus aceasta. Cât
de curând va veni cineva să vă conducă într-un salon.
Îmi pare rău că trebuie să aşteptaţi atât. Aşa e la spital.
A bătut-o uşurel cu palma pe umăr, apoi a ieşit din
cameră cu o grabă subită, ca şi cum îşi adusese aminte că
mai avea de văzut un pacient.
Alice şi-a trecut degetele peste cele trei stickere lu-
cioase cu dinozauri de pe capacul genţii. DINOZAURII
LA PUTERE! sau DINOZAURII DANSEAZĂ! S-a uitat la
stickerul de pe reverul tricoului şi l-a dezlipit. Era identic
cu celelalte. L-a lipit la loc pe tricou (nu ştia de ce, dar a
simţit că aşa trebuia să facă) şi a aşteptat să simtă ceva sau
să-şi amintească ceva.
Erau ale Sultanei? Mintea a respins această idee,
ferindu-se de ea ca un animal speriat. Nu voia să ştie.
Nu voia un copil deja crescut. Voia copilul pe care îl
aşteptase.
Nu putea să creadă că i se întâmpla una ca asta. Dar
iată că ţi se întâmplă, aşa că stăpâneşte-te, Alice. A vrut
să deschidă geanta de sport şi privirea i-a fost atrasă de
unghiile ei. A ridicat mâinile în faţa ochilor. Avea o ma-
nichiură frumoasă, cu unghii lungi şi lăcuite cu un bej
foarte pal. De obicei le avea rupte, roase şi murdare de
pământ din grădină sau de vopsea, pentru că pe vremea
aceea renovau casa. Singura dată când au mai arătat aşa
53
Liane Moriarty

a fost la nunta ei, când şi-a făcut manichiura la salon.


Toată luna de miere îşi fluturase mâinile în faţa lui Nick
spunându-i: „Uite, sunt o doamnă.“
În afară de asta, mâinile ei arătau încă aşa cum le
ştia. De fapt, arătau foarte bine. Nu purta bijuterii, dar ea
îşi punea inelele numai la ocazii speciale — probabil că
nu la sală —, pentru că i se agăţau mereu, mai ales atunci
când făcea diverse lucruri prin casă. A ridicat mâna
stângă şi a observat că în locul verighetei avea o dungă
albă şi subţire pe care înainte n-o mai văzuse. Îi dădea o
senzaţie ciudată, ca atunci când văzuse vergeturile de pe
abdomen. Mintea ei gândea că totul rămăsese la fel, dar
corpul îi spunea că timpul trecuse peste ea.
Timpul. Şi-a mângâiat faţa cu mâinile. Dacă trimisese
deja invitaţii la petrecerea de ziua ei de naştere, când se
pare că împlinea patruzeci de ani, dacă avea… treizeci şi
nouă de ani — şi-a reţinut un geamăt şi un oftat la acest
gând —, înseamnă că faţa ei arăta altfel. Mai bătrână.
Într-un colţ al camerei, pe partea dreaptă, era o chiuvetă
cu o oglindă deasupra. Îşi vedea reflexia picioarelor cu
şosete albe; una dintre asistentele care se perindaseră
pe-acolo îi scosese adidaşii aceia ciudaţi (nişte încălţări
cu tălpi groase din cauciuc) şi îi pusese jos, lângă pat.
Alice putea să sară din pat şi să se ducă la oglindă să se
privească.
Probabil că era împotriva regulamentului din spital
să se dea jos din pat. Avea un traumatism cranian. Putea
să leşine şi să se lovească iar la cap. Nimeni nu-i spusese
să nu se dea jos din pat, dar probabil că li se păruse că
era evident.
Ar trebui să se uite în oglindă. Dar nu voia să vadă.
Nu voia să ştie. Nu voia să fie adevărat. Oricum, în acel
54
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

moment era ocupată. Trebuia să se uite prin geantă. Cu


mişcări rapide, a desfăcut cataramele genţii, a băgat mâna
înăuntru de parcă urma să facă o extragere norocoasă…
Şi a scos… un prosop.
Un prosop simplu, nevinovat şi curat, de culoare
bleu. Alice s-a uitat la el şi n-a simţit decât jenă. Cotro-
băia prin lucrurile altcuiva. Cu siguranţă că Jane Turner
luase din greşeală geanta altcuiva şi insistase că era a ei
fără să se uite cu atenţie. Tipic pentru Jane. Mereu auto-
ritară şi nerăbdătoare.
În fine.
Alice şi-a examinat din nou unghiile frumos mani-
chiurate. A băgat din nou mâna în geantă şi a scos o
pungă de plastic împăturită. Era de la Country Road.
Oho, scump. I-a răsturnat conţinutul în poală.
Hainele unei femei. Lenjerie de corp. O rochie ro-
şie. O jachetă de culoarea untului cu un singur nasture
mare din lemn. Cizme bej până la genunchi. O cutiuţă
de bijuterii.
Lenjeria era din satin de culoare crem, cu bordură
din dantelă. Alice obişnuia să folosească lenjerie de corp
comodă şi decolorată: chiloţi cu căluţi-de-mare şi sutien
violet din bumbac, care se închidea în faţă.
A ridicat rochia să se uite la ea şi i s-a părut frumoasă.
Era croită simplu, dintr-o mătase cu nişte flori mici de
culoare crem. Culoarea jachetei se potrivea perfect cu
imprimeul rochiei.
S-a uitat la eticheta rochiei. Era mărimea 38. Era prea
mică pentru ea. Imposibil să fie a ei.
A împăturit din nou hainele, a deschis caseta de biju-
terii şi a scos un lănţişor fin de aur de care atârna un to-
paz. Piatra era mult prea mare pentru gustul ei, dar când
55
Liane Moriarty

a pus-o deasupra rochiei, a văzut că se potrivea perfect.


Bună alegere, cine o fi făcut-o…
Cealaltă bijuterie era brăţara de aur cu pandante de
la Tiffany.
„Ce ciudat să te găsesc aici“, a zis Alice în sinea ei.
A luat brăţara, şi-a pus-o la mână şi s-a simţit mai
liniştită, de parcă în sfârşit ar fi venit Nick.
Îi cumpărase această brăţară a doua zi după ce afla-
seră că era însărcinată cu Sultana. N-ar fi trebuit să-i cum-
pere un cadou atât de scump deoarece treceau prin ceea
ce el numea „situaţie financiară dificilă“ din cauză că,
orice îmbunătăţire făceau în casă, costa în final mai mult
decât plănuiseră, dar Nick a spus că îl va trece la catego-
ria „aspecte excepţionale“ (ce-o fi vrut să însemne asta),
întrucât faptul că vor avea un copil era ceva excepţional.
Sultana fusese concepută într-o seară de miercuri,
o seară care nu părea suficient de interesantă pentru un
eveniment atât de memorabil, şi nici sexul nu fusese prea
pasional sau romantic. Dar la televizor nu fusese nimic
interesant şi Nick zisese căscând somnoros: „Ar trebui
să zugrăvim holul“, iar Alice spusese: „Oh, mai bine să
facem sex“ şi Nick căscase din nou şi zisese: „Mmmm.
Bine.“ Apoi constataseră că nu mai aveau prezervative în
sertarul noptierei, dar erau deja în plină acţiune, niciunul
dintre ei nu a vrut să se ducă să ia unul de la baie şi, în
plus, era miercuri, ar fi doar o dată şi, oricum, erau căsăto-
riţi. Aveau voie să procreeze, astfel că apariţia unei sarcini
era foarte puţin probabilă. A doua zi, Alice a văzut că mai
rămăsese un prezervativ în fundul sertarului şi, dacă ar fi
întins mâna puţin mai mult, l-ar fi găsit, dar atunci era
deja prea târziu. Sultana începuse să facă ceea ce trebuia
pentru a deveni o persoană.
56
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

A doua zi după ce au făcut opt teste de sarcină care


au ieşit pozitive (în caz că primele şapte fuseseră false),
Nick venise acasă de la serviciu şi îi dăduse o cutiuţă de
cadouri cu o felicitare pe care scria Pentru mama copilului
meu, şi în ea era brăţara.
Dacă era să fie sinceră, Alice trebuia să recunoască
faptul că brăţara îi plăcea mai mult decât inelul de
logodnă.
Iar dacă era să fie şi mai sinceră, de fapt ei nu-i plăcea
deloc inelul de logodnă. Ba chiar îl ura.
Dar nu ştia nimeni. Era singurul ei secret, păcat că nu
era mai savuros. Inelul de logodnă era o bijuterie veche,
în stil eduardian, care aparţinuse bunicii lui Nick. Alice
nu apucase să o cunoască pe bunica Love, care, după
câte se spunea, fusese o femeie aprigă, dar încântătoare
(ei i se părea mai degrabă dată naibii). Cele patru surori
ale lui Nick, pe care el le numise „Fiţoasele“ din cauza
excentricităţilor lor, erau înnebunite după inel şi făcuseră
câteva comentarii înţepătoare când bunica Love i-l lăsase
moştenire lui Nick. Mereu se găsea când una, când alta
să-i ia lui Alice mâna stângă şi să zică suspinând: „Bijute-
rie ca asta nu mai găseşti!“
Lui Alice i se părea urât. Era un smarald enorm mon-
tat în mijlocul unor diamante dispuse în formă de floare.
Îi amintea de un hibiscus, plantă care ei nu-i plăcuse
niciodată, dar ce ştia ea, fiindcă orice altă fată din lume
găsea că inelul era divin şi valora o mică avere.
Şi asta era o altă problemă. Inelul era cea mai scumpă
bijuterie pe care o purtase Alice în viaţa ei, iar Alice obiş-
nuia să piardă lucruri. În mod constant. Întotdeauna se
întorcea pe unde trecuse, golea găleata de gunoi, tele-
fona în staţiile de metrou, la restaurante şi magazine să
57
Liane Moriarty

întrebe dacă găsiseră o geantă, nişte ochelari de soare sau


o umbrelă.
„Oh, nu“, exclamase Elisabeth când auzise că ine-
lul lui Alice era o preţioasă moştenire de familie. „Nu
ştiu… Va trebui să găseşti un chirurg să ţi-l coasă de
deget.“
În cea mai mare parte a timpului, mai puţin în oca-
ziile speciale sau când trebuia să se întâlnească cu vreuna
dintre surorile lui Nick, Alice nu purta inelul. Îşi punea
doar verigheta sau nu purta nimic. De fapt, ea nu fusese
niciodată pasionată de bijuterii.
Brăţara Tiffany, în schimb, îi plăcea foarte mult. Spre
deosebire de inel, ea reprezenta toate lucrurile minunate
care se întâmplaseră în ultimii ani — Nick, copilul, casa.
Şi-a pus brăţara la mână, şi-a sprijinit capul pe perna
albă de spital şi a strâns geanta la piept. I-a trecut prin
minte că probabil există un milion de brăţări identice
şi că aceasta ar putea să aparţină altcuiva — de fapt, nu
recunoştea nimic altceva din geantă —, dar cumva ştia
că era a ei.
Începea să fie furioasă pe ea însăşi. Hai odată! Adu-ţi
aminte! De ce eşti întotdeauna aşa de proastă? De ce întot-
deauna ţi se întâmplă numai ŢIE astfel de lucruri?
Furioasă, a băgat mâna în geantă şi a scos o poşetă
neagră. Era un obiect de lux, de formă dreptunghiulară,
din piele neagră. Alice a întors-o în mâini pe toate păr-
ţile. Gucci, scria pe ea cu litere mici şi discrete. Măicu-
liţă! A deschis poşeta şi primul lucru pe care l-a văzut a
fost figura ei privind-o din fotografia de pe permisul de
conducere.
Propria ei figură. Propriul ei nume. Propria ei adresă.
În fine, iată dovada că geanta era a ei.
58
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

Fotografia era neclară, cum sunt de obicei astfel de


fotografii, dar se vedea că purta o bluză albă şi ceea ce
părea a fi un colier lung din mărgele negre. Colier? Se
transformase în genul de persoană care purta coliere?
Avea o tunsoare bob până la umeri şi părea că se vopsise
blond-deschis. Îşi tunsese părul! Nick îi ceruse cândva să
promită că n-o să şi-l taie niciodată. Lui Alice i se păruse
o cerere extrem de romantică, deşi Elisabeth, când i-a
povestit, a pufnit cu dispreţ: „Nu poţi să promiţi că vei
continua să porţi părul ca o adolescentă şi la patruzeci
de ani.“
La patruzeci de ani.
Oh!
Alice şi-a dus o mână la ceafă. Era vag conştientă
că înainte avea părul lung prins în coadă de cal; nu-şi
dăduse seama că era mai degrabă o coadă foarte scurtă.
Şi-a scos elasticul şi şi-a trecut degetele prin păr. Era mai
scurt decât în fotografia de pe permisul de conducere. S-a
întrebat dacă lui Nick îi plăcea. Cât de curând va trebui
să-şi facă curaj şi să se privească în oglindă.
Desigur, în acel moment, avea multe lucruri de făcut.
Nicio grabă.
A pus permisul de conducere înapoi şi a început să
caute prin portofel. A găsit carduri de debit şi de credit cu
numele ei, printre care un card Gold American Express.
Nu era un simbol al statutului, precum BMW-ul? Un card
de bibliotecă. Un card de asigurare auto. Un card de asi-
gurare medicală.
O carte de vizită albă cu numele Michael Boyle,
Fizioterapeut autorizat. Adresa era din Melbourne. A
întors-o pe partea cealaltă şi a văzut un mesaj scris de
mână.
59
Liane Moriarty

Alice,
Ne-am instalat şi suntem bine. Mă gândesc des la tine şi
la vremurile mai fericite. Sună-mă când vrei tu.
M.xxx

A lăsat cartea de vizită în poală. Ce voia să spună acest


Michael Boyle când se referea cu neobrăzare la „vremuri
mai fericite“? Ea nu voia să fi trăit vremuri mai fericite cu
un fizioterapeut din Melbourne. Suna oribil. Îşi imagina un
tip chelios şi burtos, cu mâini moi şi buze umede.
Pe unde dracului umbli, Nick?
Poate că Jane uitase să-l sune. Se purtase atât de ciu-
dat la sală! Alice ar trebui să-i telefoneze chiar ea, să-i
spună că situaţia era gravă şi că trebuia să plece imediat
de la serviciu. De ce nu se gândise la asta până acum?
Brusc, a devenit nerăbdătoare să găsească un telefon şi
să audă vocea încântător de familiară a lui Nick. Avea o
senzaţie ciudată, de parcă ar fi trecut o veşnicie de când
nu mai vorbise cu el.
A căutat cu febrilitate prin cameră şi bineînţeles că
nu a găsit niciun telefon. În încăpere nu mai era nimic
altceva în afară de chiuvetă, oglindă şi un afiş cu explica-
ţii despre cum să te speli corect pe mâini.
Un telefon mobil! De asta avea nevoie. De curând
făcuse şi ea rost de unul. Era un mobil mai vechi, care
aparţinuse tatălui lui Nick, dar care funcţiona bine, doar
că avea carcasa legată cu un elastic. Ceva îi spunea că
probabil acum avea altul mai scump şi, când a deschis
fermoarul compartimentului din faţă al genţii de sport, a
văzut că avea dreptate: era un telefon modern, de culoare
argintie, parcă ştiuse că îl va găsi acolo. (Oare ştiuse?
Nu-şi dădea seama.)
60
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

Mai era şi o agendă cu coperte din piele, pe care


Alice s-a grăbit să o deschidă numai ca să-şi confirme că
erau într-adevăr în anul 2008, şi a observat cu uimire şi
nelinişte adnotările făcute cu propriul ei scris. În partea
de sus a fiecărei pagini scria negru pe alb: 2008, 2008,
2008, 2008… S-a oprit din răsfoit agenda şi, respirând
precipitat, de parcă i se înţepenise în piept o imensă bară
metalică, a luat telefonul în mână.
Oare ea ar şti să folosească telefonul acesta ciudat?
Întotdeauna se descurca greu cu electronicele noi, dar
se pare că degetele ei frumos manichiurate ştiau ce să
facă, apăsând butoanele argintii de ambele părţi ale tele-
fonului şi deschizându-l. A format numărul direct al lui
Nick şi a dus telefonul la ureche. Suna. Te rog, răspunde.
Te rog, răspunde. Simţea că va izbucni în plâns când îi va
auzi vocea.
— Departamentul de vânzări. Spuneţi, vă rog!
Era vocea unei femei tinere, debordând de joviali-
tate. În fundal se auzea cineva râzând în hohote.
— Aş putea vorbi cu Nick, vă rog? Nick Love? a spus
Alice.
A urmat o mică pauză. Când a răspuns, tânăra a
vorbit ca şi cum tocmai fusese aspru dojenită. Râsul din
fundal a încetat brusc.
— Îmi pare rău, aţi greşit interiorul, dar aş putea să vă
fac legătura cu asistenta personală a domnului Love.
Alice n-a zis nimic; era nedumerită de faptul că Nick
avea o „asistentă personală“. Ce fiţe!
— De fapt, domnul Love este plecat în Portugalia săp-
tămâna aceasta, aşa că cel mai bine ar fi să vorbiţi cu
asistenta dumnealui, a continuat fata ca şi cum Alice ar
fi avut ceva de obiectat.
61
Liane Moriarty

Portugalia!
— Ce face în Portugalia? a întrebat ea.
— Cred că este la o conferinţă internaţională, a spus
fata pe un ton nesigur. Dar aş putea să vă fac legătura…
Portugalia şi o asistentă personală. Probabil că a fost
promovat. Ar trebui să deschidă o sticlă de şampanie!
— Ăă, aţi putea, vă rog, să-mi amintiţi ce funcţie deţine
domnul Love în cadrul companiei? a întrebat Alice (ce
viclenie!).
— Este directorul general, a răspuns fata pe un ton care
voia să spună: „Cine nu ştie?“
Dumnezeule mare!
Nick avea funcţia de Mare Ticălos!
Era mai mult decât o simplă promovare. Era un salt
imens în ierarhia companiei. Alice a simţit că nu-şi mai
încape în piele de mândrie, imaginându-şi-l pe Nick mer-
gând cu pas ferm prin birou şi spunându-le oamenilor ce
să facă. Oare oamenii n-ar râde de el?
— Acum vă fac legătura cu asistenta lui, a spus fata cu
hotărâre.
S-a auzit un clic, apoi din nou tonul de apel.
— Biroul domnului Love, sunt Annabelle, cu ce vă pot
ajuta? s-a auzit o altă voce feminină melodioasă.
— Oh, a spus Alice. Sunt soţia lui Nick, soţia domnului
Love. Am tot încercat să vorbesc cu el, dar, ămm…
Vocea femeii a devenit tăioasă ca o lamă de ras.
— Bună, Alice. Ce mai faci?
— Bine. Adică…
— După cum ştii, Nick se întoarce în Sydney abia dumi-
nică dimineaţă. Evident, dacă este ceva ce nu poate aştepta
până atunci, pot să încerc să-i trimit un mesaj, dar aş pre-
fera să nu-l deranjez. Are o agendă extrem de încărcată.
62
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

De ce era atât de nesuferită cu ea această femeie? Era


evident că se cunoşteau. Ce putuse să-i facă Alice de n-o
plăcea deloc?
— Deci, spune-mi, Alice: e ceva ce poate aştepta sau nu?
Nu era o părere; vocea acestei femei exprima o ură
reală. Alice a simţit că o doare şi mai tare capul. Ar fi vrut
să-i spună: „Ascultă, don’şoară, sunt la spital. Am fost
adusă cu ambulanţa.“
„Aş vrea să nu te mai laşi călcată în picioare“, îi
spunea mereu Elisabeth. Uneori, după ce Alice uitase
deja incidentul, Elisabeth îi spunea: „N-am dormit toată
noaptea gândindu-mă la ce ţi-a zis femeia aia la farmacie.
Nu-mi vine să cred că i-ai permis să te trateze ca pe o
cârpă!“ Alice se lăsa să cadă pe podea, făcându-se moale
ca o cârpă, şi Elisabeth zicea: „Pentru Dumnezeu, Alice!“
Problema era că Alice avea nevoie să se pregătească
dinainte ca să se impună în faţa celorlalţi. Or, aceste si-
tuaţii erau neaşteptate. Ei îi trebuiau ore întregi ca să
evalueze lucrurile. Ceilalţi se purtau urât cu ea sau era ea
prea sensibilă? Dacă cealaltă persoană tocmai aflase în
dimineaţa aceea că are o boală în fază terminală şi avea
tot dreptul să fie indispusă?
Chiar când era pe punctul de a bolborosi un răspuns
patetic pe un ton rugător asistentei personale a lui Nick,
corpul ei a iniţiat o serie de mişcări neobişnuite, împo-
triva voinţei ei. Spatele i s-a îndreptat. Bărbia i s-a ridicat.
Muşchii abdomenului i s-au încordat. Când a început
să vorbească, nu şi-a recunoscut vocea. Era încordată,
tăioasă şi categoric dispreţuitoare.
— Nu, nu poate să aştepte, a răspuns ea. Este urgent. A
avut loc un accident. Te rog să-i spui lui Nick să mă sune
cât mai curând posibil.
63
Liane Moriarty

Alice n-ar fi fost mai surprinsă nici dacă ar fi făcut un


triplu salt mortal.
— Foarte bine, Alice. Am să văd ce pot să fac, a răspuns
femeia oftând.
Dispreţul ei era încă palpabil.
— Mulţumesc.
Alice a închis, apoi a exclamat:
— Vaco! Căţea! Curvă ce eşti!
Scuipa cuvintele ca pe nişte pastile otrăvitoare.
A înghiţit în sec. Lucrurile deveneau din ce în ce mai
surprinzătoare: se comporta ca o tipă tatuată gata să se
năpustească asupra alteia la cea mai mică nemulţumire.
Mobilul din mâna ei a început să sune, făcând-o să
tresară.
Precis era Nick, s-a gândit ea uşurată. Încă o dată,
degetele ei au ştiut ce aveau de făcut. A apăsat tasta cu
simbolul telefonului verde şi a răspuns:
— Nick?
— Mamă? a întrebat supărată o voce de copil.

64
fiction connection
5

Cugetările unei străbunici!

Sper că mă veţi ierta, dar simt nevoia să mă răcoresc.


Astăzi sunt cam „şucărită“, cum spun tinerii. (Nu-mi
place deloc expresia asta, dar limbajul este atât de
molipsitor!)
După cum ştiţi mulţi dintre voi, sunt preşedinta
comitetului social de-aici, de la Pădurea Liniştii. În ultimele
luni ne-am ocupat de organizarea Serii Talentelor din
Familie. Este miercurea viitoare şi contăm pe participarea
membrilor familiilor noastre — copii, nepoţi şi-aşa mai
departe. Precis va fi o seară pe cinste! În fine, probabil că
unele numere din spectacol vor fi groaznice, dar cel puţin
mai uităm de artrită.
La şedinţa comitetului de astăzi a apărut un membru
recent al comunităţii noastre. Cum pe mine mă bucură
întotdeauna să aud păreri noi, am fost încântată să-i
urez bun venit „domnului X“. (Nu cred că cineva
din Pădurea Liniştii citeşte blogul meu — majoritatea
bătrâneilor de-aici habar n-au de internet —, dar prefer
să fiu prudentă şi să nu dau nume.)
65
Liane Moriarty

Domnul X avea o mulţime de sugestii.


Noi ne gândiserăm să servim ceai, cafea, sendvişuri şi
fursecuri la Seara Talentelor din Familie. Domnul X s-a
ridicat şi a propus să instalăm un bar de cocteiluri. Zicea
că odată a lucrat un an de zile ca barman pe o insulă din
Caraibe şi că ştie să prepare un cocteil „de stă mâţa-n
coadă“. Nu glumesc. Aşa s-a exprimat.
Apoi a spus că el cunoaşte o fată care nu îi este chiar
rudă, dar nu s-ar putea să participe şi ea? Bineînţeles,
am spus. El a zis că e grozav, pentru că fata se
pricepe de minune să danseze la bară. Toţi bărbaţii
au izbucnit în hohote de râs, bătându-se cu palmele
peste genunchi. Nu-i de râs, oameni buni! Mi se pare
o propunere sexistă şi ieftină. Chiar şi unele femei au
râs. Rita râdea ca o necioplită. Ştiu, suferă de demenţă,
totuşi.
A fost ceva foarte ciudat. Am simţit o dorinţă absurdă
şi jenantă de a izbucni în lacrimi. Brusc m-am văzut în
prima mea sală de clasă după ce am terminat facultatea.
(Pentru cei care n-au citit secţiunea Despre mine,
am lucrat timp de douăzeci de ani ca profesoară de
matematică, zece ani ca director adjunct şi încă zece
ani ca director. Mi-am dedicat toată viaţa sistemului
educaţional.) În clasa mea era un băiat pe nume Frank
Neary. Parcă îi văd şi acum figura obraznică. Un băiat
inteligent, dar imposibil de controlat. Era mereu pus pe
glume. Îi făcea pe ceilalţi băieţi să râdă. Pe mine mă făcea
să mă simt plictisitoare şi lipsită de simţul umorului. Ca o
mătuşă fată bătrână.
Bineînţeles, în fiecare an am avut câte un Frank Neary şi
curând am învăţat să-i pun la punct. Dar în anul acela,
când eram tânără şi neexperimentată, Frank m-a făcut
66
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

să mă simt lipsită de simţul umorului. Exact aşa m-am


simţit astăzi.
Şi totuşi, să ştiţi că am un extraordinar simţ al umorului.
Apreciez o glumă bună. Dar un dans la bară…! Nici
vouă nu vi se pare amuzant, nu-i aşa?
În fine. Următorul punct pe ordinea de zi a fost această
excursie controversată despre care v-am vorbit în
ultima postare. (Cu toţii aţi avut multe comentarii!
Unora nu le-a picat prea bine ce-am spus!) Mă aşteptam
ca domnul X să nu mă sprijine în această problemă şi
evident…
ŞTIRE DE ULTIMĂ ORĂ!
Oh, Doamne! Sunt foarte agitată. Tocmai am fost
întreruptă de un telefon de la „fiica“ mea Barb, care
mi-a dat vestea neplăcută că Alice, „strănepoata“ mea,
a avut un accident urât la sala de gimnastică unde se
duce (mult prea regulat, după gustul meu) şi că este în
spital. Sunt foarte îngrijorată pentru că, în ultimul timp,
Alice a trecut printr-o perioadă grea şi asta este tot ce-i
mai lipsea. Se pare că Alice suferă de amnezie ca urmare
a unei lovituri la cap şi crede că suntem în anul 1998.
Vai de mine! Sunt sigură că în curând îşi va recăpăta
memoria, dar este o situaţie complicată care mă face să
pun în perspectivă banalele mele griji. Trebuie să închei
aici postarea mea de azi. Am să vă informez şi pe voi
îndată ce voi avea noutăţi.

COMENTARII

Beryl a spus….
Sunt alături de tine, Frannie! Spune-i antipaticului
domn X că nu este binevenit în comitetul social!
Îmbrăţişări şi urări de bine pentru Alice.
67
Liane Moriarty

Tipul din Brisbane a spus…


Presupun că sunt singurul bărbat care comentează pe
acest blog şi că voi stârni furia tuturor prietenelor tale,
dar nu pot să nu te întreb ceva: de ce te deranjează
instalarea unui bar de cocteiluri la un bairam cu
familia? Mie mi se pare o idee excelentă. Sunt de
partea lui X!
(Şi, scuze, Frannie, dar pe mine mă amuză. Lasă omul
în pace. El nu încerca decât să mai destindă atmosfera.)

DorisDinDallas a spus…
Ce-ar fi să-l inviţi pe domnul X la un pahar şi să încerci
să discuţi cu el? Foloseşte-ţi armele de femeie! Ai putea
să-i găteşti plăcinta aceea cu brânză şi ceapă despre
care ne-ai vorbit în postarea de data trecută.

Super Buni a spus…


Îmi pare rău pentru tine şi Alice. Un necaz nu vine
niciodată singur. Să ne ţii la curent.

Lady Jane a spus…


Spune-i lui Alice că eu odată am leşinat la raionul de
produse congelate din supermarket şi când m-am trezit
şi m-au întrebat cum mă cheamă, le-am spus numele
meu de domnişoară! Şi eram căsătorită de 43 de ani!
Ce curios cum funcţionează mintea!

Frank Neary a spus…


Bună ziua, domnişoară Jeffrey. Astăzi m-am gândit
să-mi caut numele pe Google şi aşa am găsit blogul
dumneavoastră. Îmi pare rău că făceam pe deşteptul
clasei, dar am nişte amintiri foarte plăcute despre
68
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

orele noastre de matematică. Ba chiar mi se pare că


eram cam îndrăgostit de dumneavoastră. Am studiat
ingineria şi sunt sigur că succesul meu profesional se
datorează educaţiei pe care ne-aţi dat-o.

NebunaMabel a spus…
Am descoperit blogul tău de curând. Felicitări! Este
amuzant! Şi eu sunt străbunică, dar dintr-un alt colţ
al lumii (Indiana, SUA!), şi mă gândesc să-mi fac şi eu
un blog. O întrebare: ce părere au rudele tale că scrii
despre ele? Cred că alor mei li s-ar părea puţin cam
aiurea.

AB44 a spus…
Cel care a postat comentariul anterior este chiar Frank
Neary, fostul tău elev? Ce tare! Iată ce putere are
internetul!

— Mamă? a repetat nerăbdătoare o voce de copil.


Alice nu-şi dădea seama dacă era băiat sau fată. Era o
voce de copil obişnuit: şoptită, precipitată, uşor nazală.
Destul de plăcută. Rareori vorbea la telefon cu copiii —
doar când era ziua de naştere a vreunuia dintre nepoţii
lui Nick —, dar întotdeauna o impresiona dulceaţa glasu-
rilor lor. Când îi vedea în carne şi oase, păreau mult mai
mari, mai fioroşi şi mai murdari.
Îi transpirase palma. A strâns telefonul în mână, şi-a
umezit buzele şi a spus cu o voce răguşită:
— Alo?
— Mamă! Eu sunt!
Vocea copilului a devenit mai animată şi se auzea la
telefon de parcă el sau ea îi ţipa direct în ureche.
69
Liane Moriarty

— De ce ai crezut că era tata? Te-a sunat din Portugalia?


Oh! Dacă mai vorbeşti cu el, te rog, poţi să-i spui că jo-
cul Xbox pe care îl voiam se cheamă Lost Planet, Extreme
Condition? Bine? Ţii minte? Pentru că mi se pare că eu
i-am spus alt nume. Şi, mamă, este foarte important, aşa
că poate ar fi bine să notezi. Vrei să-ţi repet mai rar? Lost.
Planet. Extreme. Condition. Dar tu unde eşti? Am terminat
lecţia de înot şi ştii că nu-mi place când ajungi târziu,
pentru că trebuie să stau să aştept cu placa în mână. Ah,
uite-l pe unchiul Ben! Ne ia el astăzi de la piscină? OK!
Super! De ce nu ne-ai spus? BUNĂ, UNCHIULE BEN!
Bine, tre’ să plec. Pa, mamă!
S-a auzit un hârşâit, urmat de un zgomot înfundat
şi ţipete de copii în depărtare. O voce de bărbat a spus
„Bună, campionule“, apoi convorbirea s-a întrerupt.
Alice a lăsat telefonul în poală şi a rămas cu privirea
aţintită spre uşa deschisă a salonului. Pe coridor a trecut
grăbită o persoană care purta pe cap o cască de duş verde
şi care a strigat:
— Lasă-mă-n pace!
În depărtare se auzea plânsul unui nou-născut.
Oare tocmai vorbise cu Sultana?
Nici măcar nu ştia numele copilului. Atunci încă
discutau ce nume să-i pună. Nick voia Tom — „un nume
onest şi demn pentru un bărbat“ — şi Alice voia Ethan —
un nume sexy, de bărbat de succes. Sau dacă Sultana avea
să fie fată, Alice voia Madeline şi Nick voia Addison —
deoarece se pare că fetele n-aveau nevoie de „un nume
onest şi demn“.
Este imposibil să fiu mama unui copil şi să nu ştiu cum îl
cheamă. Nu se poate. Asta întrece orice închipuire, s-a gândit
Alice.
70
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

Poate că a fost un număr greşit! Copilul zisese ceva


de un unchi pe nume Ben. Nu exista niciun unchi Ben
în familia lui Alice. Nu ştia niciun Ben. Nici măcar nu
ştia dacă vreodată cunoscuse pe cineva cu numele ăsta.
A căutat în memorie şi singurul Ben care i-a venit în
minte a fost un vânzător de firme luminoase, corpolent
şi bărbos, care lucrase o perioadă de timp la magazinul de
produse ezoterice al Dorei, sora mai mare a lui Nick (cea
mai fiţoasă dintre Fiţoase). De fapt, posibil să-l fi chemat
Bill sau Brad.
Problema era că o întrebase „De ce ai crezut că era
tata?“ când ea spusese Nick. În plus, ştia că Nick era ple-
cat în Portugalia.
Era dincolo de limita verosimilului, dar, pe de altă
parte, părea destul de concludent.
A închis puţin ochii şi i-a deschis iar, încercând să
vizualizeze un puşti de zece ani. Cât de înalt ar fi? Ce
culoare ar avea ochii lui? Ce culoare ar avea părul?
Situaţia era atât de terifiantă încât pe de o parte
îi venea să urle şi pe de altă parte îi venea să râdă în
hohote pentru că era atât de absurdă. O farsă imposi-
bilă. O întâmplare hilară pe care o va povesti ani de zile
de-aici înainte. „Şi-atunci l-am sunat pe Nick şi o femeie
mi-a spus că era în Portugalia! Iar eu m-am gândit: În
Portugalia?“
A ridicat telefonul cu grijă, de parcă ar fi fost o bombă
gata să explodeze, şi s-a gândit să sune pe altcineva: pe
Elisabeth, pe mama, pe Frannie?
Nu. Nu mai voia să mai audă voci necunoscute spu-
nându-i lucruri neştiute despre oamenii pe care îi iubea.
Îşi simţea corpul slăbit şi greoi. Nu, n-o să sune pe
nimeni. N-o să facă nimic. Până la urmă se va întâmpla
71
Liane Moriarty

ceva: va veni cineva. Medicii o vor vindeca şi totul va


fi bine. A început să-şi pună lucrurile la loc în geantă.
Când a ridicat agenda legată în piele, din ea a căzut o
fotografie.
Era o fotografie cu trei copii în uniforme de şcoală.
Se vedea că li se ceruse să pozeze, deoarece stăteau unul
lângă altul pe o treaptă, cu coatele pe genunchi şi bărbia
în mâini. Erau două fete şi un băiat.
Băiatul stătea la mijloc. Avea părul zbârlit, de un
blond aproape alb, urechile clăpăuge şi nasul cârn. Stătea
cu capul lăsat pe-o parte şi dinţii încleştaţi într-o grimasă
grotescă ce se dorea a fi un zâmbet. Alice ştia lucrul acesta
pentru că văzuse cel puţin o sută de fotografii cu sora ei
făcând aceeaşi figură. „De ce fac mereu aşa?“ se lamenta
Elisabeth când vedea fotografia.
În dreapta băiatului era o fată care părea mai mare.
Avea o faţă lungă şi apatică, părul şaten şi drept, prins
într-o coadă de cal ce-i cădea pe umăr. Era înclinată
în faţă într-un fel care spunea clar „Nu vreau să stau
în poziţia asta ridicolă.“ Ţinea gura strânsă într-o linie
dreaptă şi privea posacă într-o parte a camerei. Avea o
julitură urâtă la un genunchi şi pantofii cu şireturile
desfăcute. Trăsăturile ei nu i s-au părut nici pe departe
familiare.
În stânga băiatului era o fetiţă cu părul blond şi creţ,
strâns în două cozi împletite. Avea un zâmbet extatic, cu
gropiţe în obrajii de îngeraş. Avea ceva lipit pe reverele
cămăşii. Alice s-a uitat mai de-aproape. Erau nişte stickere
lucioase cu dinozauri, identice cu cel de pe tricoul lui
Alice.
A întors fotografia pe partea cealaltă şi a văzut o eti-
chetă cu scris de tipar:
72
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

Copiii (de la stânga la dreapta): Olivia Love


(grădiniţă, grupa mijlocie), Tom Love (clasa a 4-a
B), Madison Love (clasa a 5-a M).
Părinte: Alice Love
Număr de exemplare comandate: 4

Alice a întors fotografia şi s-a uitat din nou la cei trei


copii.
Nu v-am văzut în viaţa mea.
Auzea un bâzâit înfundat în urechi; simţea că respiră
precipitat, că pieptul i se ridică şi coboară rapid, de parcă
s-ar fi aflat la mare altitudine. „Oh, a fost atât de ciudat!
Adică eu mă uit la o fotografie cu trei copii şi, când colo,
sunt copiii mei! Iar eu nici măcar nu-i recunosc! Ce hilar!“
O asistentă pe care Alice n-o văzuse până atunci a
intrat în cameră, i-a aruncat o privire şi a luat plăcuţa cu
fişa medicală de la capătul patului.
— Îmi pare rău, dar va trebui să mai aşteptaţi puţin.
Şefii mei m-au asigurat că nu mai durează mult şi, în câ-
teva minute, se va elibera un pat pentru dumneavoastră.
Cum vă simţiţi?
Alice şi-a dus la tâmple degetele tremurânde.
— Problema e că nu-mi amintesc ultimii zece ani din
viaţa mea.
Avea în glas un tremur de isterie.
— Am să văd dacă pot să vă aduc o ceaşcă de ceai şi
nişte sendvişuri.
Asistenta s-a uitat la fotografia pe care Alice o ţinea
în poală.
— Copiii dumneavoastră? a întrebat ea.
— Aşa se pare, a spus Alice cu un surâs care s-a transfor-
mat într-un suspin.
73
Liane Moriarty

A simţit în gură gustul sărat al lacrimilor şi în minte


i-a venit un gând: „Ajunge! Sunt sătulă până peste cap de
atâta plâns“; dar nu ştia ce înseamnă, pentru că nu mai
plânsese aşa de când era copil şi, în orice caz, nu s-ar fi
putut opri, oricât ar fi vrut.

74
fiction connection
6

Însemnările lui Elisabeth pentru doctorul Hodges

În timpul pauzei de ceai de după-amiază l-am su-


nat pe Ben pe mobil şi, într-o gălăgie ce părea produsă
de douăzeci de copii, nu de trei, mi-a spus că îi luase
de la şcoală şi acum erau în drum spre piscină, la cursul
de înot. Zicea că, după cum fusese informat, nu puteau
să rateze nicio lecţie de înot, pentru că Olivia tocmai
devenise un crocodil sau ornitorinc, nu mai ştiu, şi am
auzit-o pe Olivia strigându-i printre hohote de râs „DEL-
FIN, prostuţule!“ Se auzea şi Tom care probabil stătea în
faţă, lângă Ben, spunând monoton „Mergi cu 5 kilometri
PESTE limita de viteză, mergi cu 4 kilometri PESTE limita
de viteză, mergi cu 2 kilometri SUB limita de viteză.“
Ben părea stresat, dar fericit. Nu l-am văzut mai
fericit de-atât în ultimele săptămâni. În mod normal,
Alice nu ne-ar cere (n-ar avea încredere) să-i luăm copiii
de la şcoală şi să-i ducem la cursul de înot şi mi-am dat
seama că Ben era probabil entuziasmat de această nouă
responsabilitate. Îmi şi imaginam cum îl priveau ceilalţi
şoferi când opreau la semafor, văzând un tată normal
75
Liane Moriarty

(poate mai corpolent şi mai păros decât unul obişnuit)


cu trei copii.
Dacă mă mai gândesc mult la asta, o să încep să sufăr
enorm, aşa că nu mai vreau să mă gândesc.
Ben mi-a spus că Tom tocmai vorbise la telefon
cu Alice şi, după câte zicea Tom, ea nu-i spusese nimic
de accidentul de la sală şi părea „cum e mama, dar cu
zece-cincisprezece la sută mai morocănoasă decât de obi-
cei“. Cred că zilele astea învaţă la şcoală despre procente.
Curios este că mie nici nu-mi trecuse prin minte s-o
sun pe Alice pe mobil. Aşa că am format imediat numărul
ei.
Mi-a răspuns cu o voce atât de ciudată, încât nici
n-am recunoscut-o, am crezut că era vreo asistentă. Am
spus: „Oh, mă scuzaţi, aş dori să vorbesc cu Alice Love“,
apoi mi-am dat seama că era Alice care îmi spunea printre
suspine: „Oh, Libby, bine că eşti tu!“ Părea îngrozită,
chiar isterică, şi bălmăjea ceva despre o fotografie, nişte
stickere cu dinozauri şi o rochie roşie în care era imposi-
bil să încapă, dar care era foarte frumoasă, despre o beţie
cruntă în sala de gimnastică, apoi că de ce Nick era în
Portugalia, că ea nu ştia dacă era gravidă sau nu şi că ea
credea că suntem în anul 1998, dar toată lumea îi spunea
că suntem în 2008. M-a speriat. Nu-mi aduc aminte când
am văzut-o sau auzit-o ultima dată pe Alice plângând
(sau spunându-mi Libby); chiar dacă de un an de zile a
avut destule motive să plângă, se fereşte să plângă în faţa
mea. În ultimul timp, conversaţiile noastre au devenit
îngrozitor de politicoase şi de reţinute, şi amândouă ne
străduim să vorbim ca şi cum nimic nu s-a întâmplat.
Într-un fel, parcă mi-a părut bine s-o aud pe Alice
plângând. Părea ea însăşi. De mult nu mai are nevoie de
76
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

mine, dar a fost o vreme când faptul că eram sora ei mai


mare care o apără de restul lumii era o parte importantă a
identităţii mele. (Ar trebui să economisesc banii şi să mă
analizez singură, doctore Hodges.)
Aşa că i-am spus să nu se îngrijoreze, că voi veni
acolo imediat şi voi rezolva problema, apoi m-am întors
pe scenă, le-am spus că am o urgenţă în familie şi că
trebuia să plec, dar că Lyla, asistenta mea foarte capabilă,
va prelua conducerea seminarului, şi când m-am uitat la
ea, am văzut-o îmbujorată şi radioasă de parcă tocmai îşi
descoperise religia. Aşa că totul s-a aranjat.
Bineînţeles, spitalul trebuia să fie Royal North Shore.
De câte ori intru în parcarea de-acolo, mă simt de
parcă am înghiţit ceva imens, care are formă de ancoră,
şi mi se duce pe gât în jos, presând în ambele părţi ale
abdomenului.
Încă ceva: acolo, cerul mi se pare întotdeauna enorm,
ca o imensă găoace. De ce? Poate pentru că întotdeauna
trebuie să privesc în sus când intru în parcare și asta mă
face să mă simt mică și neputincioasă, sau este o simplă
problemă de geografie, deoarece drumul urcă și apoi
coboară în pantă pentru a intra în parcare.
Sunt aici pentru Alice, mi-am spus în timp ce coboram
din maşină.
Dar oriunde mă uitam, vedeam numai variante vechi
de-ale mele şi de-ale lui Ben. Bântuiam pe-acolo ca nişte
fantome. Dacă ajungeţi vreodată la Royal North Shore,
doctore Hodges, uitaţi-vă şi ne veţi vedea coborând
agale spre parcare într-o zi rece şi însorită, eu în fusta
aceea hippy care nu mă avantajează deloc, dar pe care
mă încăpăţânez s-o port pentru că nu trebuie călcată,
ţinându-l de mână pe Ben, lăsându-l să mă conducă,
77
Liane Moriarty

în timp ce stau cu privirea în pământ şi îmi repet ca o


mantră: „Nu te gândi. Nu te gândi. Nu te gândi.“ O să
ne vedeţi la recepţie, completând formulare: Ben stând
mai în spatele meu, frecându-mi mijlocul cu mici mişcări
circulare, eu simţind că aceste mişcări circulare mă ajută
să respir… inspir, expir, inspir, expir, ca un ventilator.
O să ne vedeţi înghesuiţi în fundul liftului cu o familie
fericită, cu braţele pline cu flori şi baloane pe care scrie E
fetiţă! Noi doi ţinem braţele încrucişate peste abdomen,
în exact aceeaşi poziţie, de parcă ne-am proteja ca să nu
ne facă rău atâta bucurie.
Mi-aţi spus săptămâna trecută că asta nu mă
defineşte, dar se pare că da, mă defineşte, domnule
doctor.
Nu te gândi.
În timp ce mergeam pe coridoarele lungi (clop, clop,
clop, îmi răsunau tocurile, învăluită în acel miros, presu-
pun că ştiţi, doctore Hodges, acel miros oribil de cartofi
fierţi, care îţi inundă sinusurile cu amintirile altor vizite
la spital), am ignorat acele fantome prost îmbrăcate
din trecut şi am încercat să mă gândesc numai la Alice,
întrebându-mă cum trebuie să se simtă din moment
ce credea în continuare că suntem în anul 1998. Sin-
gura comparaţie care mi-a venit în minte a fost o beţie
crâncenă de-a mea din adolescenţă, când, la o petrecere
fiind, m-am ridicat în picioare şi am ţinut un toast lung şi
afectuos în cinstea sărbătoritului care împlinea douăzeci
şi unu de ani şi pe care îl cunoscusem abia în seara aceea.
A doua zi nu-mi aminteam nimic, dar absolut nimic, nici
măcar nişte detalii vagi. Mi s-a spus că folosisem cuvân-
tul „penurie“ în discursul meu, ceea ce m-a nedumerit,
deoarece nu-mi aminteam să-l fi pronunţat vreodată
78
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

când eram trează şi nici nu ştiam prea bine ce înseamnă.


Niciodată nu m-am mai îmbătat aşa. Sunt mult prea
obsedată să mă controlez pentru a-i lăsa pe alţii să leşine
de râs în timp ce-mi povestesc lucruri pe care le-am făcut,
dar pe care eu nu mi le amintesc.
Dacă un gol de memorie de două ore este insupor-
tabil, mă întreb cum o fi să nu-ţi aminteşti zece ani?
În timp ce căutam salonul lui Alice, mi-a venit în
minte imaginea cu mine, mama şi Frannie, toate trei
zăpăcite de emoţie, ca familia din lift, alergând pe cori-
doarele altui spital şi căutând salonul lui Alice când a
născut-o pe Madison. Chiar atunci l-am văzut pe Nick
departe, în faţa noastră, şi l-am strigat toate trei „Nick!“,
iar el s-a întors şi, în timp ce ne aştepta să-l ajungem din
urmă, a început să alerge în cerc şi să lovească în aer cu
pumnii ca Rocky, şi Frannie a zis cu duioşie „Ce dulce e!“,
şi eu, care pe vremea aceea mă întâlneam cu un arhitect
îngâmfat, m-am hotărât pe loc să-l părăsesc pentru că
Frannie n-avea să spună niciodată despre el că este „un
dulce“.
M-am gândit că, dacă Alice uitase într-adevăr tot
ce se întâmplase în ultimii zece ani, înseamnă că nu-şi
amintea ziua aceea şi nici de Madison care tocmai se
născuse. Nu-şi amintea că, în momentul când a intrat
pediatrul să o vadă pe Madison, mâncam cu toţii dintr-o
cutie de bomboane Quality Street. Pediatrul a palpat-o
pe micuţă şi a ţinut-o într-o palmă cu o îndemânare de
expert, ca un baschetbalist care învârte o minge, iar Alice
şi Nick au exclamat la unison „Atenţie!“, şi atunci am
râs cu toţii, şi pediatrul a zâmbit şi a spus „Aveţi o fetiţă
de nota zece cu felicitări!“ Toţi am izbucnit în aplauze
şi urale pentru Madison care lua prima ei notă bună, în
79
Liane Moriarty

timp ce el a învelit-o la loc cu păturica albă, de parcă


era o porţie de peşte cu cartofi prăjiţi, şi i-a prezentat-o
ceremonios lui Alice.
Chiar când începusem să mă gândesc la enormi-
tatea celor întâmplate lui Alice în ultimii zece ani, am
găsit salonul în care era şi, uitându-mă prin geamul uşii,
am văzut-o după perdelele primului compartiment,
sprijinită de perne, cu mâinile în poală şi privirea drept
înainte. N-avea niciun pic de culoare. Era îmbrăcată în
cămaşa de spital albă, sprijinită de perna albă, înfăşurată
la cap cu un bandaj alb; până şi faţa ei avea o paloare
de mort. Era ciudat s-o văd aşa de nemişcată, pentru
că Alice face tot timpul mişcări bruşte şi iuţi. Trimite
mesaje de pe telefon, îşi zornăie cheile maşinii, apucă de
braţ pe unul dintre copii pentru a-l certa la ureche. Bate
mereu darabana cu unghiile: am multe, multe lucruri
de făcut.
(Cu zece ani în urmă nu era aşa. Duminica, ea şi
Nick dormeau până la prânz. „Cum vor să mai termine
vreodată de renovat casa aia mare?“ îi bombăneam eu,
mama şi Frannie, ca nişte mătuşi bătrâne.)
La început nu m-a văzut şi, când m-am apropiat, a
clipit, iar ochii ei mi s-au părut mai mari şi mai albaştri
pe figura ei palidă. Dar, lucru şi mai important, m-a privit
într-un mod diferit, deşi familiar, pe care nu ştiu cum
să-l descriu, decât că mi-a venit în minte gândul ciudat
Te-ai întors.
Vreţi să ştiţi care a fost primul lucru pe care mi l-a
spus, doctore Hodges?
A spus. „Oh, Libby, ce-ai păţit?“
V-am spus eu că asta mă defineşte.
Sau poate că erau doar ridurile.
80
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

*
În sfârşit, Alice fusese mutată într-un salon şi i se
dăduse o cămaşă de noapte, o telecomandă pentru tele-
vizor şi o comodă mică, cu sertare. O doamnă care îm-
pingea un cărucior i-a adus o ceaşcă de ceai slab şi patru
sendvişuri minuscule, triunghiulare, cu brânză şi şuncă.
Asistenta a avut dreptate: ceaiul şi sendvişurile o făcuseră
să se simtă mai bine, doar că nu reuşiseră să o scape de
acel gol imens din memorie.
Când auzise vocea lui Elisabeth la telefonul mobil,
se simţise ca atunci când suna acasă din acea călătorie
jalnică pe care o făcuse prin Europa pe vremea când
avea nouăsprezece ani şi încerca să arate că avea o altă
personalitate, cea a unei tinere aventuroase şi extrover-
tite, genul de persoană care ziua se bucura să viziteze
singură catedrale şi ruine, iar noaptea discuta în cămine
studenţeşti cu băieţi beţi din Brisbane, deşi în realitate ei
îi era dor de casă, se simţea singură şi adesea plictisită,
şi nu pricepea deloc orarul trenurilor. Când auzea vocea
lui Elisabeth, puternică şi clară, într-o cabină telefonică
străină din celălalt capăt al lumii, Alice simţea cum îi
tremurau genunchii de uşurare, îşi lipea fruntea de geam
şi se gândea: Uite, sunt o persoană reală.
— În curând trebuie să vină sora mea, i-a spus ea asisten-
tei când a intrat în salon, ca şi cum s-ar fi legitimat ca per-
soană reală, cu familie, o familie pe care ea o recunoştea.
Deşi, când a văzut-o pe Elisabeth apropiindu-se de
patul ei, la început nu a recunoscut-o. A presupus că
această doamnă cu părul lung până la umeri, cu ochelari
şi costum de culoare bej, era cineva de la biroul admi-
nistrativ al spitalului care trebuia să rezolve o problemă
81
Liane Moriarty

administrativă, până când ceva din atitudinea ei, acel


gest de „mă ocup eu de tot“ atât de propriu ei, a dat-o
de gol.
A fost un şoc, deoarece părea că Elisabeth se îngrăşase
peste noapte. Întotdeauna avusese un corp puternic, suplu
şi atletic, deoarece făcea canotaj, jogging şi, în general,
făcea multă mişcare. Nici acum nu era grasă, dar se făcuse
mai mare, mai pufoasă şi mai pieptoasă. Era ca o versiune
expandată a ei înseşi, ca şi cum cineva o umflase ca pe o
păpuşă de plastic. Nu cred că-i place că e aşa, s-a gândit
Alice. Elisabeth fusese întotdeauna amuzant de critică în
privinţa alimentelor care îngraşă, refuzând o felie de tort de
parcă ar fi fost o priză de cocaină. Odată, când Nick, Alice şi
ea au plecat împreună într-un weekend, Elisabeth a stat la
micul dejun să studieze îndelung informaţiile nutriţionale
de pe un borcănel de iaurt, avertizându-i pe un ton sobru:
„Trebuie să aveţi mare grijă cu iaurtul.“ De atunci, de fie-
care dată când Alice şi Nick mâncau iaurt, unul dintre ei
exclama întotdeauna: „Mare grijă!“
Când Elisabeth s-a apropiat mai mult şi lumina pu-
ternică de deasupra patului i-a luminat faţa, Alice a văzut
că avea o reţea de riduri fine în jurul gurii şi la coada
ochilor, în spatele ochelarilor eleganţi. Ca şi ea, Elisabeth
avea nişte ochi mari, albaştri, cu gene negre, moştenire
de la tatăl lor; ochi care atrăgeau complimente, dar care
acum păreau mai mici şi mai palizi, de parcă începuseră
să se decoloreze.
Acei ochi decoloraţi aveau o expresie de suferinţă,
tristeţe şi oboseală, de parcă pierduse o bătălie pe care ea
se aşteptase să o câştige.
Alice s-a simţit brusc îngrijorată. Probabil că surorii
ei i se întâmplase ceva groaznic.
82
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

Dar când a întrebat-o şi Elisabeth i-a răspuns scurt şi


răspicat: „Cum adică? Ce-am păţit eu?“, Alice s-a îndoit
de ea însăşi.
Elisabeth a tras un scaun de plastic şi s-a aşezat pe el.
Alice a văzut că fusta i se întindea dizgraţios peste burtă
şi s-a uitat repede în altă parte; îi venea să plângă.
— Tu eşti în spital. Întrebarea e: ce-ai păţit tu?
Fără să vrea, Alice s-a pomenit din nou în rolul de
soră mai mică şi neajutorată.
— Totul e absolut bizar. Ca un vis. Se pare că am căzut
în sala de gimnastică. Eu, la gimnastică! Ştiu! După cele
spuse de Jane Turner, eram la „ora de fitness de vinerea“.
Acum putea să se comporte ca un copil, deoarece
venise Elisabeth şi avea cine să fie adultul rezonabil.
Elisabeth s-a uitat la ea cu o privire atât de severă şi
de îngrijorată, încât surâsul infantil al lui Alice a dispărut.
A întins mâna să ia fotografia pe care o lăsase pe
comoda cu sertare de lângă pat şi i-a dat-o lui Elisabeth.
— Aceştia sunt…, a început ea cu o voce mică şi politi-
coasă, simţindu-se mai penibil decât s-a simţit vreodată
în viaţa ei. Aceştia sunt copiii mei?
Elisabeth a luat fotografia, s-a uitat la ea şi pe chipul
ei a apărut o expresie ciudată, ca un tremur aproape im-
perceptibil, care s-a disipat imediat.
— Da, Alice, a răspuns ea cu un zâmbet prudent.
Alice a inspirat adânc şi a închis ochii.
— Nu i-am văzut în viaţa mea.
A auzit că şi Elisabeth a inspirat adânc.
— Sunt sigură că nu-i decât o problemă temporară. Pro-
babil că trebuie să te odihneşti, să te relaxezi şi…
— Cum sunt? a întrebat Alice deschizând ochii. Copiii?
Sunt… simpatici?
83
Liane Moriarty

— Sunt minunaţi, Alice, a spus Elisabeth pe un ton mai


sigur.
— Dar eu sunt o mamă bună? a întrebat Alice. Ştiu să
am grijă de ei? Ce le dau să mănânce? Sunt atât de mari!
— Copiii sunt viaţa ta, Alice, a liniştit-o Elisabeth. Îţi
vei aminti asta cât de curând. Îţi vei recăpăta memoria.
Trebuie doar să…
— Cred că pot să le fac nişte cârnaţi, a spus Alice înve-
selindu-se la acest gând. Copiilor le plac cârnaţii.
Elisabeth a privit-o cu un aer serios.
— Tu nu le-ai da niciodată cârnaţi.
— Credeam că sunt însărcinată, a spus Alice. Dar mi-au
făcut o analiză de sânge şi mi-au spus că sigur nu sunt.
Nu că mă simt ca şi cum aş fi, dar nu-mi vine să cred că
nu sunt. Nu-mi vine să cred.
— Nu eşti. Adică nu cred că eşti însărcinată…
— Trei copii! a exclamat Alice. Noi ne doream doar doi.
— Olivia nu a fost programată, a precizat Elisabeth cu
răceală, ca şi cum nu era de acord.
— Totul mi se pare atât de ireal! a spus Alice. Parcă aş fi
Alice în Ţara Minunilor. Îţi aminteşti că nu-mi plăcea de-
loc cartea asta? Pentru că totul părea neverosimil. Nici ţie
nu-ţi plăcea. Nouă ne plăceau lucrurile care aveau sens.
— Îmi dau seama cât de ciudat trebuie să ţi se pară totul,
dar n-o să dureze; o să-ţi aminteşti totul dintr-o clipă în
alta. Probabil că lovitura la cap a fost destul de… severă.
— Da. Foarte severă.
Alice a luat din nou fotografia în mână.
— Deci această fetiţă… Dacă această fetiţă este cea mai
mare, înseamnă că e primul meu copil, nu? E fată…
— Da, aşa e.
— Noi am crezut că era băiat.
84
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

— Îmi aduc aminte.


— Şi travaliul! Am trecut printr-un travaliu de trei ori?
Cum a fost? Mi-e atât de frică de el! Adică, îmi era…
— Cred că a fost destul de uşor cu Madison, dar cu Oli-
via a fost mai complicat.
Elisabeth s-a foit pe scaunul de plastic.
— Uite, Alice, cred că ar trebui să mă duc să vorbesc cu
medicii. Mi se pare foarte dur ce ţi s-a întâmplat. E ciudat.
Mă… sperie.
Alice a întins mâna spre Elisabeth, cuprinsă de pa-
nică. Nu suporta să rămână din nou singură.
— Nu, nu, nu te duce. Va veni cineva cât de curând.
Mereu vin să vadă ce fac. Ştii, Libby, i-am telefonat lui
Nick la serviciu şi mi-au spus că e plecat în Portugalia!
Ce face acolo? I-am lăsat un mesaj la secretara lui antipa-
tică. Să ştii că am pus-o la punct. Ai fi foarte mândră de
mine! I-am arătat că am coloană vertebrală. O coloană
vertebrală de oţel!
— Bravo ţie, a spus Elisabeth.
Avea o expresie de parcă ar fi mâncat ceva ce nu i-a
căzut bine.
— Dar Nick tot nu m-a sunat, a oftat Alice.

Însemnările lui Elisabeth pentru doctorul Hodges

Abia când a început să mă întrebe de ce Nick era în


Portugalia am înţeles, şi mi s-a părut mai şocant decât
atunci când m-a întrebat dacă sunt simpatici copiii ei.
Era clar că uitase tot.
Inclusiv de Gina.

85
7

— Deci tu chiar nu-ţi aminteşti nimic, absolut nimic din


1998 încoace?
Elisabeth şi-a tras scaunul de plastic mai aproape de
pat şi s-a aplecat spre Alice ca şi când venise momentul
să lămurească această problemă.
— Absolut nimic?
— De fapt, îmi vin în minte nişte frânturi de imagini
ciudate, a spus Alice. Dar nu înţeleg nimic.
— Ia să vedem… Povesteşte-mi, a îndemnat-o Elisabeth.
Stătea acum mai aproape şi Alice a văzut că ridurile
din colţurile gurii ei erau mai profunde decât crezuse
iniţial. Dumnezeule! Cu un gest involuntar, Alice şi-a
pipăit faţa. Încă nu se privise în oglindă.
— Când mi-am recăpătat cunoştinţa, tocmai visam, dar
de fapt nu-mi dădeam seama dacă era un vis sau ceva ce s-a
întâmplat cu adevărat. Înotam, era o dimineaţă frumoasă
de vară, şi aveam unghiile de la picioare lăcuite în diferite
culori. Mai era cineva cu mine care avea unghiile lăcuite la
fel. Crezi că persoana aceea erai tu? Sunt sigură că tu erai!
— Nu, asta nu-mi spune nimic. Altceva? a întrebat
Elisabeth.
86
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

Alice s-a gândit la buchetele de baloane roz înăl-


ţându-se spre cerul cenuşiu, dar nu voia să-i povestească
lui Elisabeth despre tristeţea profundă care o invada şi
nici nu era dornică să afle ce însemna asta.
— Îmi amintesc de o femeie cu accent american care
zicea: „Îmi pare rău, dar nu are puls“, s-a limitat ea să
spună.

Însemnările lui Elisabeth pentru doctorul Hodges

Recunosc că mi s-a părut ciudat de înduioşător faptul


că, dintre toate amintirile suficient de importante încât
să iasă la suprafaţa minţii lui Alice, aceasta a fost printre
primele.
Alice a avut întotdeauna talentul să imite accentul
cuiva şi a reprodus la perfecţie vocea femeii. Tonul şi
ritmul erau exact aşa cum mi le aminteam şi, preţ de o
clipă, m-am revăzut în camera aceea sinistră, încercând
să înţeleg. Nu m-am mai gândit la asta de foarte mult
timp.
Imaginaţi-vă, doctore Hodges, că aş putea să mă în-
torc în timp până în ziua aceea şi mi-aş şopti în ureche:
„E abia începutul, scumpa mea.“ Aş da capul pe spate şi
aş izbucni într-un râs isteric, de vrăjitoare.
De fapt, dumneavoastră nu prea vă place când afişez
acest umor negru, nu-i aşa? Am observat că zâmbiţi po-
liticos şi cam trist, ca şi cum eu aş fi penibilă şi dumnea-
voastră aţi şti exact de ce, ca şi când aş fi o adolescentă
incapabilă să-şi controleze emoţiile, făcându-se de râs.
În fine, nu voiam să discut cu Alice despre femeia cu
accent american. Evident. Mai ales cu Alice. Nu vreau să
discut nici cu dumneavoastră sau să mă gândesc sau să
87
Liane Moriarty

scriu despre asta. E ceva ce s-a întâmplat şi gata. Ca tot


restul.

Elisabeth a netezit cu podul palmei pătura albă,


lângă piciorul lui Alice. Expresia feţei părea că i se asprise.
— Îmi pare rău, dar nici asta nu-mi spune nimic, a zis
ea.
De ce vorbea ca şi cum ar fi fost furioasă? Alice avea
impresia că greşise cu ceva, dar nu-şi dădea seama cu ce.
Se simţea teribil de stângace, ca un copil care încerca să
priceapă un lucru important pe care adulţii nu voiau să
i-l spună.
Elisabeth a privit-o pe Alice în ochi, i-a zâmbit puţin
şi s-a uitat repede în altă parte.
O femeie cu un buchet de flori în mână a intrat în
salon, le-a aruncat o privire plină de speranţă, a clipit
dezinteresată când şi-a dat seama că nu le cunoaşte şi a
trecut mai departe, pe lângă cubiculul lor cu draperiile
trase la o parte. Apoi s-a auzit vocea cuiva spunând:
— Tocmai mă gândeam la tine!
— Ar fi trebuit să-ţi aduc flori, a murmurat Elisabeth.
— Te-ai măritat! a exclamat deodată Alice.
— Poftim?
Alice a apucat-o de mâna stângă.
— Porţi inel de logodnă! E superb. Exact genul de inel
pe care mi-ar fi plăcut să-l am dacă ar fi fost să mi-l aleg
singură. Nu că nu mi-ar plăcea inelul de la bunica Love.
— Alice, tu deteşti inelul bunicii Love, a spus sec
Elisabeth.
— Oh, aşa ţi-am spus eu? Nu-mi amintesc să-ţi fi spus.
— Cu ani în urmă, într-o zi când cred că băusei prea
mult, de-asta nu înţeleg de ce… în fine.
88
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

— Ei, mă mai ţii mult în suspans? a insistat Alice. Cu


cine te-ai măritat? Cu arhitectul acela simpatic?
— Dean? Nu, nu m-am măritat cu Dean şi, oricum,
n-am ieşit cu el decât foarte puţin. A şi murit între timp.
Într-un accident de scufundări acvatice. Tragic. În fine,
m-am măritat cu Ben. Îţi aduci aminte de Ben? În mo-
mentul ăsta se ocupă de copiii tăi.
— Oh, ce drăguţ, ce amabil din partea lui, a bâiguit
Alice şi a simţit din nou că i se face rău deoarece se pre-
supunea că o mamă bună trebuia să verifice imediat cine
avea grijă de copiii ei.
Problema era că, în continuare, existenţa lor i se părea
neverosimilă. Şi-a pus mâna pe abdomen, un abdomen
plat în care nu mai avea niciun bebe, şi a simţit că o cu-
prinde ameţeala. Dacă se mai gândeşte mult la treaba asta,
s-ar putea să înceapă să plângă fără să se mai oprească.
— Ben, a repetat Alice, concentrându-şi atenţia la Elisa-
beth. Te-ai măritat cu cineva pe nume Ben.
Şi-a amintit că auzise la telefon vocea nazală a acelui
copil spunând „unchiul Ben“. Parcă era şi mai rău când
lucrurile începeau să se lege, ca şi cum totul era clar pen-
tru toată lumea, mai puţin pentru ea.
— Ce ciudat, mă gândeam mai devreme că singurul Ben
pe care îl ştiu este un proiectant de firme luminoase pe
care l-am întâlnit o dată la magazinul surorii lui Nick. Îmi
amintesc de el pentru că era un tip masiv, încet şi tăcut,
parcă era un urs grizzly încarnat în om.
Elisabeth a izbucnit în râs, iar râsul ei (generos, des-
chis, care mereu o făcea pe Alice să vrea să repete lucru-
rile amuzante pe care tocmai le spusese) şi felul cum îşi
dădea capul pe spate au făcut-o pe Alice să se simtă din
nou ea însăşi.
89
Liane Moriarty

— Nu înţeleg, a spus Alice zâmbind, gata să asculte.


— Ăsta e Ben cu care m-am măritat. L-am cunoscut
când Dora şi-a deschis magazinul. Suntem căsătoriţi de
opt ani.
— Da?
Elisabeth s-a căsătorit cu proiectantul acela de re-
clame luminoase, mătăhălos ca un urs? Ea prefera corpo-
ratişti de succes şi îngrozitor de inteligenţi care o făceau
pe Alice să se simtă proastă pe lângă ei.
— Dar parcă avea barbă…
Elisabeth nu s-ar fi măritat niciodată cu un bărbat
cu barbă.
Elisabeth s-a cutremurat de râs.
— Da, şi încă o are.
— Şi încă vinde firme luminoase?
— Da, şi încă foarte frumoase. Preferata mea este cea de
la Rob’s Ribs and Rumps din Killara. Anul trecut a ieşit a
doua la Concursul anual de firme luminoase.
Alice s-a încruntat neîncrezătoare, dar Elisabeth pă-
rea perfect serioasă.
— Deci el e cumnatul meu. Presupun că-l cunosc. Îl
cunosc foarte bine. Nick se înţelege bine cu el? Ieşim
împreună toţi patru?
Elisabeth a tăcut o clipă şi Alice n-a ştiut cum să in-
terpreteze expresia de pe chipul ei. Apoi a răspuns:
— Cu ani în urmă, înainte ca eu şi Ben să ne căsătorim,
când Madison era mică şi tu erai însărcinată cu Tom, am
închiriat împreună o casă la Jervis Bay, de Paşti. Era chiar
lângă plaja Hyams — ştii tu, plaja cu cel mai alb nisip
din lume —, vremea era frumoasă şi Madison era foarte
dulcică, toţi o adoram. Jucam cărţi, jocuri stupide, gen
Popa Prostu’, şi într-o noapte Nick şi Ben s-au îmbătat,
90
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

au pus muzică din anii ’80 şi au dansat. Ben nu dansează


niciodată. Cred că a fost singura dată când l-am văzut
dansând. Ce se mai prosteau! Noi am râs până am trezit-o
din somn pe Madison, care s-a dat jos din pat şi, îmbră-
cată în pijamale, s-a dus să danseze cu ei. A fost o vacanţă
deosebită. Mi-o amintesc cu nostalgie. De multă vreme
nu m-am mai gândit la ea.
— Eu nu-mi amintesc absolut nimic, a spus Alice.
I se părea atât de dureros că nu putea să-şi amin-
tească o vacanţă frumoasă, ca şi cum o altă Alice trăise
în locul ei.
Tonul lui Elisabeth s-a schimbat brusc.
— Mă mir că nu-ţi aminteşti de Ben.
Era o undă de agresivitate în vocea ei. Se uita încrun-
tată la Alice ca şi cum o provoca să spună ceva.
— L-ai văzut chiar ieri. A venit la tine să te ajute pentru
că aveai o problemă cu maşina. L-ai servit cu nişte brioşe
pe care tocmai le făcuseși, din cele cu banane care îi plac
lui. Aţi avut o discuţie foarte interesantă.
— Aşa vasăzică, a spus Alice neliniştită. Acum avem
maşină?
— Mmmm. Da, Alice, aveţi.
— Şi fac brioşe cu banane?
Expresia lui Elisabeth s-a îmblânzit.
— Cu puţină grăsime şi multe fibre, dar surprinzător de
delicioase.
Lui Alice îi sărea mintea de la una la alta până a cu-
prins-o ameţeala: de la cei trei copii necunoscuţi, aşezaţi
unul lângă altul, la brioşe cu banane, la maşină (ei nu-i
plăceau maşinile: îi plăceau autobuzele, feribotul; şi nici
nu era o şoferiţă prea bună), la Elisabeth căsătorită cu
proiectantul de firme luminoase pe nume Ben.
91
Liane Moriarty

Deodată, mintea ei s-a fixat asupra unui gând


dureros.
— Hei! Probabil că ai făcut nunta fără mine!
Lui Alice îi plăceau nunţile. N-ar fi uitat niciodată o
nuntă.
— Alice, tu ai fost domnişoara mea de onoare şi Madi-
son a dus coşul cu flori, a liniştit-o Elisabeth. Aţi purtat
rochii identice, de culoarea orhideei de Singapore. Ai
ţinut un discurs amuzant, apoi tu şi Nick aţi făcut un
adevărat spectacol când aţi dansat „Come on Eileen“.
Ne-aţi făcut cadou un blender.
— Of, a exclamat Alice simţindu-se din ce în ce mai
frustrată. Dar nu-mi vine să cred că nu-mi amintesc nimic
din ce-mi spui. Nici măcar nu-mi sună cunoscut!
A apucat pătura cu care era învelită pe picioare şi a
tras-o tare cu ambele mâini, într-un gest copilăresc.
— Sunt atâtea… lucruri!
— Hei, hei…
Elisabeth a frecat-o pe Alice pe umăr puţin cam prea
tare, ca pe un boxer, şi s-a uitat agitată în jur căutând
parcă ajutor.
— Lasă-mă să mă duc să caut un doctor care să-mi ex-
plice cum stă treaba.
Elisabeth era o tipă descurcăreaţă. Întotdeauna era
dispusă să rezolve problemele celor din jur.
Din cubiculul alăturat s-au auzit nişte râsete femi-
nine ascuţite:
— Nu se poate!
— Ba da!
Alice şi Elisabeth s-au uitat una la alta ridicând din
sprâncene într-un gest de dezgust, iar Alice a simţit un
val liniştitor de afecţiune frăţească.
92
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

A lăsat să-i cadă pătura şi şi-a pus din nou liniştită


mâinile în poală.
— Te rog, nu pleca, a spus ea. Cât de curând va veni o
asistentă să vadă ce fac şi poţi să discuţi cu ea. Rămâi aici
şi vorbeşte cu mine. Cred că asta mă ajută să mă vindec.
— Nu ştiu ce să-ţi spun, a zis Elisabeth uitându-se la
ceas, dar nu s-a ridicat de pe scaun.
Alice s-a tras mai sus pe perne, aşezându-se mai
confortabil. Se gândea să întrebe mai multe despre
copiii din fotografie (Trei! Era un număr atât de mare!
Imposibil!) Situaţia era atât de ireală, încât devenea
amuzantă, ca un film cu un scenariu atât de tras de
păr, încât te foieşti întruna pe scaun ca să nu puf-
neşti în râs. Mai bine să întrebe ceva despre viaţa lui
Elisabeth.
Elisabeth stătea cu capul plecat, frecându-şi încheie-
tura mâinii ca şi cum voia să şteargă ceva invizibil. Alice
i-a observat din nou ridurile ce păreau să-i tragă colţurile
gurii în jos, într-o expresie tristă, ca o grimasă. Era doar
vârsta? (Şi ea avea colţurile gurii căzute la fel? Curând va
afla. Curând.) Nu, era mai mult decât atât. Figura surorii
ei exprima un soi de tristeţe ascunsă, profundă. Oare nu
avea o căsnicie fericită cu bărbatul acela care semăna cu
un urs? (Era posibil să iubească un tip cu barbă? Ce pros-
tie! Bineînţeles că era posibil. Chiar dacă avea o barbă
deosebit de stufoasă.)
În timp ce Alice o privea, Elisabeth înghiţea în sec şi
gâtul i se mişca vizibil.
— La ce te gândeşti? a întrebat Alice.
Elisabeth a tresărit şi a ridicat privirea.
— Nu ştiu… La nimic.
Şi-a înghiţit un căscat.
93
Liane Moriarty

— Scuze. Nu că mă plictisesc. Sunt foarte obosită.


Azi-noapte n-am dormit decât câteva ore.
— Ah, a spus Alice.
Nu avea nevoie de explicaţii. Ea şi Elisabeth sufereau
de-o viaţă întreagă de nişte episoade de insomnii teribile.
Era o moştenire de la mama lor. După ce tatăl lor a mu-
rit, Alice şi Elisabeth stăteau nopţile să-i ţină companie
mamei lor; aşezate toate trei pe canapea, în cămăşi de
noapte, se uitau la video şi beau lapte cu malţ, şi nu se
culcau până dimineaţa, când lumina soarelui începea să
se infiltreze în casa liniştită şi tăcută.
— Eu cum mă descurc cu insomnia în ultimul timp? a
întrebat Alice.
— Nu ştiu. Nu ştiu dacă mai ai.
— Nu ştii? s-a mirat Alice deoarece ea şi Elisabeth se
ţineau la curent una pe alta cu lupta lor împotriva insom-
niei. Dar noi nu… noi nu vorbim?
— Bineînţeles că vorbim, dar cred că eşti foarte ocupată
cu copiii şi toate celelalte; deci conversaţiile noastre sunt
puţin mai grăbite.
— Ocupată, a repetat Alice.
Nu-i plăcea deloc ce auzea. Oamenii ocupaţi îi in-
spiraseră întotdeauna o oarecare neîncredere; oamenii
aceia care spuneau despre ei „Sunt stresat! Înnebunit!“ De
ce atâta grabă? De ce nu încetineau ritmul? Ce făceau de
erau atât de ocupaţi?
— Ei, da…, a spus ea simţind o jenă inexplicabilă.
Avea impresia că lucrurile nu mergeau tocmai bine
între ea şi Elisabeth. Uneori părea că între ele exista o
politeţe amicală, distantă, ca între două bune prietene
care nu se mai întâlneau atât de des.

94
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

Trebuia să-l întrebe pe Nick. Asta era una dintre cali-


tăţile lui: îi plăcea să discute despre oameni, să-i observe
şi să-i înţeleagă. Îl interesau complexităţile relaţiilor inter-
umane. În plus, ţinea foarte mult la Elisabeth, iar când
glumea pe seama ei sau se plângea de ea (pentru că uneori
putea fi extrem de antipatică), o făcea pe un ton frăţesc,
astfel încât Alice nu se vedea nevoită să-i ia apărarea.
Alice s-a uitat la minunatul costum bej al lui Elisa-
beth (se pare că în 2008 garderoba lor se îmbunătăţise)
şi a întrebat:
— Lucrezi tot la firma aceea pentru cataloage? Lada cu
comori?
Elisabeth redacta texte pentru un imens catalog lu-
nar de vânzări prin poştă care se numea Lada cu comori.
Trebuia să găsească fraze inteligente şi convingătoare
pentru a vinde sute şi sute de produse, de la luciu de buze
cu aromă de banane şi fierbător de ouă instant, până la
radiouri rezistente la apă, bune pentru a asculta muzică
la duş. Primea gratuit o mulţime de lucruri, ceea ce nu era
rău, şi în fiecare lună când apărea catalogul, toţi membrii
familiei citeau cu voce tare frazele care le plăceau cel mai
mult. Frannie păstra la loc de cinste toate numerele din
Lada cu comori şi îşi convingea toţi prietenii care veneau
în vizită să-l citească.
— Oh, a trecut atâta timp de-atunci, a spus Elisabeth.
S-a uitat la Alice şi a clătinat gânditoare din cap, ca şi
cum nu-i venea să creadă ce auzea.
— Parcă ai face o călătorie în timp, zău aşa.
— Să înţeleg că nu mai lucrezi acolo?
Alice simţea că începe să se enerveze. Avea să de-
vină obositor dacă toată lumea se uita la ea cu uimire de

95
Liane Moriarty

fiecare dată când întreba ceva. Câte lucruri se putuseră


schimba în zece ani de zile? Părea că toate.
— Lada cu comori este acum un site pe internet, i-a ex-
plicat Elisabeth. Iar eu nu mai lucrez acolo de şase ani.
Am lucrat la o agenţie timp de patru ani, iar de doi ani
ţin nişte seminarii de instruire pentru elaborarea de cam-
panii publicitare prin poştă. Sau junk mail, cum spun
majoritatea oamenilor. Adevărul este că au mare succes,
oricât ar părea de ciudat. În orice caz, am din ce să tră-
iesc. Astăzi tocmai aveam o prezentare când m-a sunat
Jane să-mi spună de tine.
— Deci ai propria ta afacere?
— Da.
— Uau! Impresionant. Eşti o femeie de succes. Am ştiut
dintotdeauna că vei fi o femeie de succes. Pot să vin şi eu
într-o zi să te văd?
— Să vii să mă vezi? Pe mine? a pufnit Elisabeth.
— Oh! Presupun că am făcut-o deja, nu?
— Nu, Alice, niciodată n-ai arătat nici cel mic semn că
te-ar interesa să asişti la un seminar de-al meu, a răspuns
Elisabeth.
Vocea ei căpătase din nou acel ton agresiv.
— Oh, a exclamat Alice nedumerită. Mi se pare că… în
fine, mă întreb de ce nu?
Elisabeth a scos un oftat.
— Pentru că eşti foarte ocupată, Alice. De-asta.
Din nou acest cuvânt: „ocupată“.
— În plus, cred că profesia pe care mi-am ales-o ţi se
pare… de prost-gust.
— De prost-gust? Am spus eu asta? Aşa ţi-am spus eu?
Niciodată n-aş spune aşa ceva!

96
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

Alice era îngrozită. Se transformase într-o ticăloasă


care judeca oamenii după profesia aleasă? Ea întotdeauna
fusese mândră de Elisabeth. Ea era cea deşteaptă, cea care
mergea în diverse locuri, în timp ce Alice rămânea pe
margine.
— Nu, nu, n-ai spus-o niciodată. Probabil că nici nu te
gândeşti la asta. Uită ce-am spus.
„Poate că cealaltă Alice care mi-a trăit viaţa în ul-
timii zece ani este o tipă antipatică“, s-a gândit Alice
temătoare.
— Bun, dar eu? Eu ce lucrez? a întrebat Alice.
Alice lucrase ca asistent administrativ la departa-
mentul de contabilitate al ABR. Nu-i plăcea, dar nici nu-i
displăcea, era o slujbă şi-atât. Pe ea n-o interesa în mod
special să-şi construiască o carieră. „Eşti o zeiţă a gospo-
dăriei. Parcă ai fi o casnică din anii ’50“, îi spusese odată
Elisabeth după ce Alice îi povestise că a petrecut cea mai
plăcută zi ocupându-se de grădină, croind perdele noi
pentru bucătărie şi pregătind un tort de ciocolată pentru
Nick.
— Tu nu lucrezi.
Elisabeth i-a aruncat o privire indescifrabilă.
— Oh, mă bucur să aud asta! a spus Alice fericită.
— Şi totuşi eşti foarte ocupată.
De ce naiba tot auzea cuvântul ăsta?
— Faci o mulţime de lucruri la şcoală.
— La şcoală? Ce şcoală?
— Şcoala copiilor.
Oh, copiii. Cei trei mici necunoscuţi care o înfricoşau.
— Frannie, şi-a amintit Alice. Ce face Frannie? Sper că
nu… s-a îmbolnăvit sau aşa ceva, nu?

97
Liane Moriarty

Nu voia nici măcar să se gândească la cuvântul


„moartă“.
— E bine, a spus Elisabeth. E în plină formă.
Telefonul mobil rămas pe noptieră lângă patul lui
Alice a început să sune.
— Cred că e Nick, în sfârşit! a spus Alice repezindu-se
să răspundă.
Elisabeth a sărit de pe scaun.
— Lasă-mă să vorbesc mai întâi eu cu el!
— Nici nu mă gândesc, a protestat Alice ferind telefo-
nul. De ce?
Fără să mai aştepte un răspuns, a apăsat pe butonul
verde şi a dus telefonul la ureche.
— Alo?
— Bună, eu sunt.
Era Nick. Alice a simţit o minunată uşurare curgân-
du-i prin vene, de parcă ar fi băut un păhărel de coniac.
— Ce s-a întâmplat? a întrebat el. A păţit ceva vreunul
dintre copii?
Vocea lui Nick suna mai profundă şi mai aspră decât
de obicei, ca şi cum ar fi fost răcit.
Vasăzică şi Nick ştia de existenţa copiilor. Toată lu-
mea ştia de existenţa copiilor.
Elisabeth se agita în jurul ei, dând din mâini şi fă-
cându-i semn să-i paseze telefonul. Alice a scos limba la
ea.
— Nu, e vorba de mine, a spus Alice.
Avea atâtea să-i spună, încât nu ştia cu ce să înceapă.
— Am căzut la, ăăă... gimnastică, cu Jane Turner, şi
m-am lovit la cap. Mi-am pierdut cunoştinţa. Au trebuit
să cheme ambulanţa, oh, şi în lift mi-a fost rău şi am
vomitat pe pantofii unui tip… Ce ruşine mi-a fost! Da’ să
98
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

vezi când o să-ţi povestesc cum făceau femeile alea rodeo!


Ce comic! Hei, eşti în Portugalia… Nu-mi vine să cred că
eşti în Portugalia. Cum e?
Avea atâtea să-i spună, parcă nu-l văzuse de ani de
zile. Când se va întoarce din Portugalia, vor ieşi la restau-
rantul acela mexican care le plăcea lor şi vor vorbi câte-n
lună şi-n stele. Vor comanda nişte margaritas. Acum pu-
tea să bea, pentru că nu mai era însărcinată. Oh, râvnea
să fie în restaurantul acela împreună cu el chiar în clipa
asta, să stea într-un separeu mai retras în timp ce el îi
mângâia mâna cu degetul.
La celălalt capăt al firului era linişte. Probabil că este
şocat.
— Dar sunt bine! l-a asigurat Alice. Nu este grav. Am să
mă vindec! Mă simt bine!
— Atunci de ce mama dracului trebuia să te sun? a spus el.
Alice a tresărit ca şi cum ar fi primit o palmă peste
faţă. Nick nu-i vorbise niciodată aşa, nici măcar atunci
când se certau. El trebuia să rezolve coşmarul, nu să-l
agraveze.
— Nick? Ce s-a întâmplat?
Vocea îi tremura. Mai târziu se va supăra foarte tare
pe el. Se simţea extrem de ofensată.
— Asta e cumva o nouă strategie de-a ta? Fiindcă să ştii
că nu accept şi, sincer să fiu, n-am timp de prostii. Sper
că n-ai de gând să schimbi planurile pentru weekendul
ăsta, da? Asta e problema? Sau cumva iar e vorba despre
ziua de Crăciun?
— De ce îmi vorbeşti aşa? a întrebat Alice.
Inima îi bătea din ce în ce mai repede. Era mai îngro-
zitor decât tot ce i se întâmplase în ziua aceea.
— Ce ţi-am făcut?
99
Liane Moriarty

— La dracu’! În momentul ăsta n-am timp de glumele


tale tâmpite!
Nick ţipa. Chiar ţipa la ea în timp ce ea era în spital.
— Va trebui să-ţi speli gura cu boia de ardei iute, Nick,
a şoptit Alice.
Elisabeth s-a ridicat în picioare.
— Dă-l încoace, i-a ordonat ea.
A luat telefonul din mâna tremurândă a lui Alice, l-a
pus la o ureche şi pe cealaltă şi-a astupat-o cu un deget.
S-a întors cu spatele la Alice şi a lăsat bărbia în jos.
— Nick, sunt eu, Elisabeth. Chiar e foarte grav. S-a lovit la
cap şi şi-a pierdut memoria. Nu-şi mai aminteşte nimic din
ce s-a întâmplat din 1998 încoace. Înţelegi ce spun? Nimic.
Alice a lăsat capul pe pernă şi a început să respire
precipitat. Ce însemna asta?
Elisabeth s-a oprit un moment, ascultând cu sprân-
cenele încruntate.
— Da, da, înţeleg, dar ea nu-şi aminteşte absolut nimic.
Altă pauză.
— Sunt cu Ben. I-a luat de la bazinul de înot şi cred că
în seara asta vor rămâne la noi. Pe urmă…
Pauză.
— Da, bine. Pe urmă mama ta poate să vină să-i ia ca de
obicei şi sunt sigură că, până duminică seară, Alice se va
simţi mai bine şi totul va reintra în normal.
Pauză.
— Nu, încă n-am vorbit cu doctorul, dar am să vorbesc
cât de curând.
Pauză.
— Bine. În regulă. Vrei să ţi-o mai dau pe Alice la telefon?
Alice a întins mâna spre telefon — cu siguranţă că
Nick şi-a revenit acum —, dar Elisabeth a spus:
100
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

— Oh. Bine. Pa, Nick.


A închis.
— Nu a vrut să vorbească cu mine? Chiar n-a vrut să
vorbească cu mine?
Simţea împunsături de durere în tot corpul, ca şi cum
un deget lung şi rău o împungea cu cruzime.
Elisabeth a închis clapeta telefonului şi a pus mâna
pe braţul lui Alice.
— În curând îţi vei recăpăta memoria, i-a spus ea cu
blândeţe. E-n regulă. Doar că tu şi Nick nu mai sunteţi
împreună.
Alice a avut senzaţia că totul în jurul ei se prăbuşeşte,
îndreptându-se vertiginos spre punctul central: buzele lui
Elisabeth care se mişcau. Şi-a fixat privirea pe acele buze.
Ruj de culoarea zmeurei, cu o linie mai închisă care le de-
finea conturul. Fără îndoială că Elisabeth folosea creion
de contur. Ce chestie! Sora ei îşi contura buzele.
Ce spunea? Imposibil să spună că…
— Cum? a întrebat Alice.
— Sunteţi în divorţ, a repetat Elisabeth.
Îţi vine să crezi?

101
8

Alice a băut o cupă de şampanie cu domnişoarele


de onoare în timp ce se machiau, o jumătate de cupă în
limuzină, trei cupe şi un sfert la recepţia de nuntă (cu
căpşuni) şi încă una când stătea cu Nick pe marginea pa-
tului matrimonial din camera de hotel în noaptea aceea.
Se simţea puţin cam ameţită, dar nu s-a întâmplat
nimic pentru că ea era mireasa şi era nunta ei şi toată
lumea îi zisese că arăta superb, aşa că era o beţie roman-
tică, frumoasă, care cu siguranţă nu avea să fie urmată de
o mahmureală.
— Nu-i aşa că-ţi place mult rochia mea? l-a întrebat ea
pe Nick probabil pentru a treia oară, trecându-şi palma
peste materialul scump şi mătăsos.
Era un satin de mătase Ducesa de culoare ivorie şi, la
fiecare atingere, îi producea aceeaşi satisfacţie senzorială
ca atunci când era mică şi îşi trecea degetul peste minu-
nata căptuşeală roz a cutiei muzicale, doar că de data asta
era chiar mai bine, deoarece pe-atunci îşi dorea să fie în
cutia muzicală, făcând piruete pe satinul roz.
— Ador rochia mea de mireasă. Parcă e o îngheţată ma-
gică, nu ţi se pare? Nu că-ţi vine să mănânci din ea?
102
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

— În mod normal, aş devora-o, a spus Nick. Dar mi-a


ajuns tortul. Am mâncat trei felii. A fost un tort a-ntâia!
Toată lumea o să vorbească ani de zile de tortul de la
nunta noastră. De regulă, torturile de nuntă sunt anoste,
dar al nostru… Ce mândru sunt de tortul nostru! Nu l-am
făcut eu, dar sunt mândru de el. Să trăiască tortul nostru!
Se pare că şi Nick băuse destul de multă şampanie.
Alice a pus cupa de şampanie pe noptieră şi s-a întins
pe spate în foşnete de satin. Nick s-a lăsat să cadă lângă
ea. Îşi scosese cravata şi îşi desfăcuse cămaşa smokingu-
lui. Avea un început de barbă şi ochii uşor injectaţi, dar
părul îi rămăsese perfect pieptănat, cu un onduleu bine
marcat într-o parte. Alice l-a mângâiat pe păr şi şi-a tras
repede mâna.
— Parcă ar fi sârmă!
— Surorile mele, a explicat Nick. Au venit înarmate cu
gel.
A mângâiat-o pe Alice pe păr şi a comentat:
— Şi-al tău parcă ar fi sintetic, măi nevastă.
— De la fixativ. Foarte mult fixativ, măi bărbate.
— Chiar aşa, nevastă?
— Chiar aşa, bărbate.
— Ce interesant, nevastă.
— Aşa vom vorbi mereu, bărbate?
— În niciun caz, nevastă.
Au rămas cu privirea în tavan şi n-au mai zis nimic.
— Ce minunat discursul Ellei, a zis Alice.
— Cred că a încercat să fie emoţionant.
— Ah!
— Ce minunată rochia mătuşii Whatsie!
— Cred că a încercat să fie… elegantă.
— Ah!
103
Liane Moriarty

Au râs amândoi pe înfundate.


Alice s-a rostogolit pe-o parte.
— Imaginează-ţi…, a spus ea şi ochii i s-au umplut de
lacrimi (Întotdeauna devenea sentimentală când bea
prea multă şampanie.). Imaginează-ţi ce-ar fi fost dacă
nu ne-am fi întâlnit.
— Aşa a fost soarta, a spus Nick. Dacă nu ne întâlneam
atunci, ne întâlneam a doua zi.
— Dar eu nu cred în soartă! a protestat Alice, bucu-
rându-se de senzaţia voluptuoasă a lacrimilor fierbinţi
ce-i curgeau pe obraz; probabil că cele trei straturi de
rimel îi curgeau lăsându-i dâre pe obraz.
Gândul că îl cunoscuse pe Nick printr-o simplă în-
tâmplare i se părea absolut înfricoşător. Ar fi putut să nu
se întâlnească deloc şi în cazul ăsta ea ar fi dus o existenţă
tristă şi mohorâtă, ca un animal din adâncul pădurii care
nu vede niciodată soarele, fără să afle vreodată cât de
mult putea să iubească şi cât de iubită putea să fie. Eli-
sabeth îi spusese odată — pe un ton foarte categoric şi
serios — că nu trebuie să cauţi bărbatul care să te com-
pleteze, că trebuie să cauţi fericirea singură, iar Alice a
clătinat ascultătoare din cap în timp ce în sinea ei zicea:
„Oh, ba trebuie să-l caut.“
— Dacă nu ne-am fi întâlnit, a continuat Alice, ziua de
azi ar fi o zi ca oricare alta şi în clipa asta ne-am uita la
televizor fiecare în casa lui, eu aş fi îmbrăcată în trening
şi, şi… mâine nu am pleca în luna de miere.
Brusc s-a simţit îngrozită în faţa unei astfel de
perspective.
— Ne-am duce la serviciu! La serviciu!
— Vino-ncoace, mireasa mea iubită şi în stare de
ebrietate.
104
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

Nick a tras-o spre el, iar ea s-a sprijinit cu capul pe


pieptul lui, inspirând mirosul loţiunii lui după bărbierit;
era mai tare decât de obicei, probabil că în dimineaţa
aceea se dăduse cu o cantitate mai mare, şi gândul că el
făcuse asta a înduioşat-o atât de mult încât a început să
plângă şi mai tare.
— Important este că…, a continuat el. Un moment,
vreau să spun un lucru foarte important şi inteligent…
eşti pregătită?
— Da.
— Important este că ne-am întâlnit.
— Da, a încuviinţat Alice. Ne-am întâlnit.
— Şi totul a ieşit bine.
— Aşa e, a răspuns Alice printre suspine. Totul a ieşit
bine.
— Totul a ieşit bine.
Apoi, obosiţi, au căzut amândoi într-un somn pro-
fund, învăluiţi în falduri învolburate din satin ivoriu Du-
cesa şi cu o mică bulină roşie de confeti lipită pe obrazul
lui Nick, care avea să-i lase o urmă roşie în primele trei
zile din luna de miere.

— Probabil că doar ne-am certat rău, i-a spus Alice


lui Elisabeth. Nu suntem în divorţ. Noi n-am divorţa
niciodată.
Era atât de urât cuvântul ăsta: divorţ… Buzele i se
strângeau ca gura unui peşte când pronunţa a doua si-
labă. Di-vorţ. Nu. În niciun caz ei. Ei, niciodată.
Părinţii lui Nick divorţaseră când el era mic. El nu
uitase. De fiecare dată când auzeau că cineva divor-
ţează — fie că era vorba de un jalnic cuplu de celebri-
tăţi —, Nick comenta cu tristeţe, ca o femeie bătrână:
105
Liane Moriarty

„Ah, ce păcat!“ Nick credea în căsnicie şi era de părere


că oamenii renunţau prea uşor la relaţiile lor. Odată i-a
spus lui Alice că, dacă ei vor avea vreodată probleme în
căsnicie, el ar muta cerul şi pământul ca să le rezolve.
Alice nu l-a luat în serios pentru că nu era nevoie să
mute cerul şi pământul; orice problemă din relaţia lor
se putea rezolva cu câteva ore petrecute în camere sepa-
rate, o îmbrăţişare în hol, o ciocolată strecurată discret
pe sub mână sau un ghiont blând care voia să spună:
„Hai să nu ne mai certăm.“
Pentru Nick, divorţul era ca o fobie, singura lui fobie!
Dacă ar fi adevărat, el ar fi devastat, distrus. Lucrul de
care se temea cel mai mult se întâmplase. O durea sufle-
tul pentru el.
— Ne-am certat foarte rău dintr-un motiv anume? a
întrebat-o Alice pe Elisabeth.
Era dispusă să lămurească lucrurile şi să rezolve
problema.
— Nu cred că este vorba despre o singură ceartă. Cred că
s-au acumulat mai multe probleme mărunte. Sinceră să
fiu, niciodată nu mi-ai vorbit prea mult despre asta. Mi-ai
telefonat a doua zi după ce Nick s-a mutat şi ai spus…
— S-a mutat? Adică nu mai stă acasă?
Era ceva aiuritor. A încercat să-şi imagineze cum s-a
întâmplat: Nick aruncându-şi lucrurile într-un geaman-
tan, trântind uşa la plecare, în timp ce afară îl aştepta un
taxi galben; trebuia să fie galben, ca un taxi american,
deoarece toată povestea asta nu putea fi adevărată, era
o scenă dintr-un film cu o coloană sonoră îngrozitor de
tristă. Nu era viaţa ei.
— Alice, v-aţi separat de şase luni, dar să ştii: când îţi
vei recupera memoria, îţi vei da seama că nu este atât de
106
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

grav. Este ceea ce-ţi doreşti tu. Chiar săptămâna trecută


te-am întrebat: „Eşti sigură că asta vrei?“ Şi tu ai spus:
„Absolut sigură. Căsnicia noastră este moartă şi îngropată
de mai mult timp.“
Mincinoasa mincinoaselor. Nu putea fi adevărat.
Cu siguranţă, era o invenţie. Alice a încercat să-şi stăpâ-
nească furia în timp ce vorbea.
— Inventezi asta doar ca să mă faci să mă simt mai
bine, nu? Eu n-aş spune niciodată „moartă şi îngropată“!
Ăsta nu e stilul meu! Eu nu vorbesc aşa. Te rog, nu mai
inventa lucruri. Şi-aşa mi-e destul de greu.
— Oh, Alice, a spus Elisabeth cu tristeţe. Crede-mă, e
doar din cauza loviturii la cap… Oh, bună!
Elisabeth a salutat cu vizibilă uşurare o asistentă pe
care Alice n-o mai văzuse până atunci şi care a dat la o
parte draperia compartimentului, cu un gest energic.
— Cum vă simţiţi?
Asistenta a pus din nou manşonul tensiometrului pe
braţul lui Alice.
— Bine, i-a răspuns Alice cu resemnare.
Ştia deja procedura. Tensiune arterială. Pupile.
Întrebări.
— Tensiunea v-a crescut de la ultimul control, a comen-
tat asistenta notând ceva în fişa medicală.
Soţul meu tocmai a ţipat la mine de parcă aş fi fost cel
mai mare duşman al lui. Dragul meu Nick. Nick al meu.
Vreau să-i spun chestia asta, fiindcă dacă ar auzi că mi-a
vorbit cineva aşa, s-ar supăra foarte tare. El este primul căruia
aş vrea să-i spun când cineva mă supără; apăs pedala de
acceleraţie, disperată să ajung mai repede acasă doar ca să-i
spun şi, în momentul când îi spun, când figura lui se aprinde
de indignare, mă simt mai bine, s-a rezolvat.
107
Liane Moriarty

Nick, n-o să-ţi vină să crezi cum m-a tratat omul acesta!
Când vei auzi, vei vrea să-i tragi un pumn în nas. Doar că
de data asta e foarte ciudat, fiindcă omul acela ai fost chiar
tu, Nick.
— A avut câteva şocuri, a explicat Elisabeth.
— Trebuie neapărat să încercaţi să vă relaxaţi.
Asistenta s-a aplecat şi a deschis pleoapele lui Alice
cu gesturi rapide în timp ce-i lumina fiecare pupilă cu o
mică lanternă. Parfumul asistentei îi amintea lui Alice de
ceva — sau de cineva —, dar impresia a dispărut imediat
ce asistenta s-a îndepărtat de ea. Oare aşa va fi de-aici
înainte toată viaţa ei — o senzaţie constantă şi iritantă
de déjà-vu, ca o erupţie cutanată?
— Acum am să vă pun din nou câteva întrebări plictisi-
toare, bine? Cum vă numiţi?
— Alice Mary Love.
— Unde vă aflaţi şi ce faceţi aici?
— Mă aflu la spitalul Royal North Shore deoarece m-am
lovit la cap în sala de gimnastică.
— Ce zi este astăzi?
— Este vineri, 2 mai… 2008.
— Foarte bine, excelent!
Asistenta s-a întors spre Elisabeth ca şi cum se aştepta
s-o vadă impresionată.
— Vrem să vedem dacă nu cumva traumatismul i-a
afectat funcţiile cognitive.
— Da, sigur, foarte bine, dar ea crede în continuare că
suntem în anul 1998, a spus Elisabeth clipind iritată.
Pârâcioasa! s-a gândit Alice.
— Nu-i adevărat, a protestat ea. Ştiu că suntem în 2008.
Tocmai am spus asta.

108
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

— Dar tot nu-şi aminteşte nimic din 1998 încoace. Sau


prea puţin. Nu-şi aminteşte de copiii ei, nu-şi aminteşte
de ruperea căsătoriei ei.
Ruperea căsătoriei ei. Ca şi cum căsătoria ei era ceva
ce putea fi rupt, feliat ca o pizza.
Alice a închis ochii şi s-a gândit la faţa lui Nick, în-
creţită de somn, aşezată pe pernă lângă a ei, într-o dimi-
neaţă de duminică. Uneori, când se trezea, avea părul
zbârlit în creştetul capului. „Ai creastă“, i-a spus Alice
prima dată când a observat fenomenul. „Bineînţeles“, i-a
răspuns el. „E duminică. Ziua când port creastă.“ Chiar
şi cu ochii închişi îşi dădea seama când Alice era trează,
întinsă lângă el şi privindu-l, sperând să-i aducă la pat
o cană de ceai. „Nu“, îi zicea el înainte ca ea să-i ceară.
„Nici să nu te gândeşti, femeie.“ Dar întotdeauna se ri-
dica şi i-l prepara.
Alice ar fi dat orice, absolut orice, ca în clipa asta să
fie în pat, alături de Nick, sperând să-i aducă o cană de
ceai. Oare se săturase să-i prepare ei ceaiul? De-asta? Ce
crezuse ea, că i se cuvine? Cine se crezuse? O prinţesă
care aştepta întinsă în pat să-i fie servit ceaiul înainte
chiar de a se fi spălat pe dinţi? Nu era atât de frumoasă
încât să i se permită un astfel de comportament. Ea ar fi
trebuit să sară din pat înainte să se trezească el, să se piep-
tăne, să se machieze şi să-i facă nişte clătite cu căpşuni,
îmbrăcată într-o cămaşă de noapte lungă, din dantelă.
Aşa se menţine vie o căsnicie; că doar erau atâtea sfaturi
în revistele pentru femei pe care le citea. Era de bază! Se
simţea ca şi cum comisese o neglijenţă impardonabilă —
câtă neatenţie! câtă nepăsare! — faţă de cel mai preţios şi
minunat dar pe care îl primise.

109
Liane Moriarty

Alice a auzit-o pe Elisabeth vorbind cu asistenta pe


un ton scăzut şi insistent; dorea să discute cu medicul
pentru a şti ce analize fuseseră făcute.
— De unde ştiţi că nu are vreun cheag de sânge în creier?
Vocea lui Elisabeth a devenit uşor isterică şi Alice a
zâmbit în sinea ei. Era întotdeauna atât de dramatică!
(Şi totuşi, era oare posibil să se fi format vreun cheag
de sânge? Ceva întunecat şi ameninţător, ghemuindu-se
în capul ei ca un liliac? Da, chiar ar trebui să analizeze
situaţia.)
Poate că Nick se plictisise de ea. Asta era? Odată,
când era la liceu, a auzit o fată spunând: „Oh, Alice e o
fată bună, dar e o persoană absolut neinteresantă.“
O persoană neinteresantă. Fata aceea o spusese pe
un ton atât de firesc, fără răutate, ca şi cum constata un
fapt; şi la paisprezece ani, Alice o luase ca pe o confirmare
oficială a ceea ce crezuse dintotdeauna. Da, sigur că era
plictisitoare, se plictisea şi pe ea însăşi! Ceilalţi aveau per-
sonalităţi mult mai interesante. În acelaşi an, la bowling,
un băiat s-a aplecat spre ea şi, cu o respiraţie care mirosea
a Cola, i-a spus: „Ai o faţă ca de purcică.“ Asta i-a con-
firmat alt lucru pe care Alice îl bănuise dintotdeauna:
mama ei se înşela când spunea că avea un nas cârn şi
simpatic; nu era un nas, ci un rât.
(Băiatul acela avea o faţă suptă, cu ochi mici, ca de
şobolan. Alice avea douăzeci şi cinci de ani când s-a gân-
dit că şi ea ar fi putut să-l insulte comparându-l cu un
animal, dar regula era că băieţii trebuiau să decidă care
fete erau drăguţe şi care nu, fără să conteze cât de urâţi
erau ei.)
Poate că într-o dimineaţă, când i-a adus o cană de
ceai la pat, lui Nick i-a căzut vălul de pe ochi şi s-a
110
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

gândit: Ia stai, cum am ajuns eu să mă însor cu fata asta


leneşă, fără niciun pic de personalitate şi cu faţa asta ca de
purcică?
Oh, Doamne! Cum de simţea cu atâta intensitate
toate aceste nesiguranţe? Era adultă. Avea douăzeci şi
nouă de ani! Parcă ieri se întorcea de la coafor simţindu-se
frumoasă şi, când a trecut pe lângă un grup de puştoaice,
râsetele lor stridente au făcut-o să trimită un mesaj îna-
poi în timp pentru ea, cea de la paisprezece ani: „Nu te
îngrijora, totul se rezolvă. Trebuie să ai personalitate, să
ai o slujbă, să înveţi cum să-ţi aranjezi părul şi vei găsi
un băiat care să te considere frumoasă.“ Se simţea atât de
stabilă, ca şi cum toate neliniştile adolescenţei şi relaţiile
eşuate dinainte de Nick ar fi făcut parte dintr-un plan
perfect acceptabil care o conducea până în acel moment,
când ea avea douăzeci şi nouă de ani şi, în sfârşit, totul
era aşa cum ar trebui să fie.
Treizeci şi nouă, nu douăzeci şi nouă. Avea treizeci şi
nouă de ani. Iar ziua aceea cu adolescentele probabil că
fusese cu zece ani în urmă.
Elisabeth s-a întors şi s-a aşezat lângă Alice.
— Va încerca s-o convingă pe doctoriţă să mai treacă
pe-aici. Se pare că este foarte greu deoarece te-a pus sub
observaţie şi doctoriţa este „extrem de ocupată“, dar „va
vedea ce poate să facă“. Deci cred că şansele noastre sunt
probabil zero.
— Te rog, spune-mi că nu este adevărat ce mi-ai zis de
Nick, a spus Alice.
— Oh, Alice…
— Pentru că eu îl iubesc. Îl iubesc cu adevărat. Îl iubesc
atât de mult…
— L-ai iubit.
111
Liane Moriarty

— Ba nu, îl iubesc. În momentul ăsta. Încă îl iubesc,


ştiu eu.
Elisabeth a scos un „nţ“ plin de compasiune şi a ridi-
cat mâinile într-un gest de neputinţă.
— Când îţi vei recăpăta memoria…
— Dar noi suntem foarte fericiţi! a întrerupt-o Alice pe
un ton agitat, încercând s-o facă pe Elisabeth să înţeleagă.
Cum nu se poate mai fericiţi.
Lacrimile îi alunecau pe tâmple şi i se prelingeau în
urechi gâdilând-o.
— Ce s-a întâmplat? S-a îndrăgostit de altcineva? Asta
e?
Sigur că nu. Era imposibil. Dragostea lui Nick pentru
Alice era un fapt. Un fapt. Iar faptele sunt incontestabile.
Odată, un amic a început să râdă de Nick pentru că ac-
ceptase să meargă cu Alice la un musical (cu toate că lui
nu-i plăceau musicalurile). „Văd că te ţine sub papuc“,
îi spusese prietenul, şi Nick îi răspunsese ridicând din
umeri: „Amice, ce pot să fac? O iubesc mai mult decât
aerul pe care îl respir.“
Sigur, Nick băuse atunci mai multe beri, dar a zis-o
într-un pub, când încerca să facă pe grozavul. O iubea
mai mult decât aerul pe care îl respira.
Şi-acum ce? Băiatul nu mai avea nevoie de aer?
Elisabeth i-a pus dosul mâinii pe frunte şi a mângâ-
iat-o pe păr.
— Din câte ştiu eu, n-a cunoscut pe nimeni, şi da, ai
dreptate: aţi fost foarte fericiţi împreună şi aţi avut o re-
laţie minunată, specială. Îmi aduc aminte. Dar lucrurile
se schimbă. Oamenii se schimbă. Se mai întâmplă. Aşa
e viaţa. Faptul că sunteţi în divorţ nu înseamnă că nu
aţi trăit împreună nişte vremuri minunate. Şi îţi jur că
112
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

atunci când îţi vei recăpăta memoria, îţi va părea bine


că divorţaţi.
— Nu, a spus Alice închizând ochii. Nu, n-o să-mi pară
bine. Nu vreau să-mi pară bine.
În timp ce Elisabeth continua să o mângâie pe frunte,
Alice şi-a adus aminte de ziua aceea din copilărie când a
fost adusă acasă cu maşina de la o petrecere de ziua de
naştere, încă emoţionată deoarece câştigase unul dintre
concursuri. Ţinea în mâini un balon şi un coşuleţ făcut
din carton lucios, plin cu dulciuri. Elisabeth o întâmpi-
nase la uşa casei şi-i ordonase: „Vino cu mine.“
Alice mergea în urma ei, dispusă să joace orice joc
organizase sora ei şi să împartă dulciurile cu ea — mai
puţin bomboanele gumate în formă de proteză dentară,
care erau preferatele ei —, şi când a trecut pe lângă sufra-
gerie, cu balonul în mână, a văzut o mulţime de adulţi
necunoscuţi adunaţi în jurul mamei ei care stătea pe
canapea cu capul sprijinit de pernă într-un unghi ciudat
(era curios, dar poate că o durea capul). Alice n-a stri-
gat-o, pentru că nu voia să vorbească cu acei adulţi ne-
cunoscuţi, şi a mers mai departe pe hol, până în camera
ei, unde Elisabeth i-a spus: „Trebuie să-ţi spun ceva care
te va întrista foarte mult, aşa că ar fi bine să te îmbraci în
pijamale şi să te bagi în pat, şi să fii pregătită ca să nu te
afecteze atât de mult.“
Alice n-a întrebat: „De ce? Ce este? Spune-mi acum!“
deoarece avea şase ani şi niciodată nu i se întâmplase
nimic rău, şi în plus întotdeauna făcea ce-i zicea Elisa-
beth. Aşa că şi-a pus ascultătoare pijamalele în timp ce
sora ei a ieşit din cameră şi s-a întors cu o sticlă cu apă
caldă învelită într-o faţă de pernă ca să n-o ardă. A mai
adus şi o lingură de miere, borcănelul de VicksVapoRub,
113
Liane Moriarty

o jumătate de aspirină şi un pahar cu apă. Erau lucruri


pe care le făcea mama lor când ele erau bolnave, iar lui
Alice îi plăcea să fie bolnavă. După ce a învelit-o şi a frec-
ţionat-o pe piept cu VicksVapoRub, Elisabeth a început
s-o mângâie pe frunte cum făcea mama lor când pe una
dintre ele o durea foarte tare burta, iar Alice a închis ochii
şi s-a bucurat de avantajele faptului de a fi bolnav, fără
disconfortul de a fi bolnav. Apoi Elisabeth a spus: „Şi
acum am să-ţi spun lucrul cel rău. Este un lucru trist şi
neaşteptat, aşa că pregăteşte-te, bine? Poţi să-ţi sugi de-
getul dacă vrei.“ Alice a deschis ochii şi s-a încruntat,
deoarece ea nu-şi mai sugea degetul decât atunci când
avea o zi extrem de proastă, şi chiar şi-atunci îşi sugea
doar vârful degetului, nu tot degetul. Atunci Elisabeth i-a
spus: „Tata a murit.“
Alice nu-şi mai amintea ce s-a întâmplat mai departe,
nici cum s-a simţit când i-a auzit cuvintele. Îşi amintea
doar cum încercase Elisabeth s-o protejeze de acel lucru
„rău şi neaşteptat“. Abia când era adult şi-a dat brusc
seama că şi Elisabeth era doar o fetiţă pe atunci. I-a tele-
fonat ca să vorbească despre asta şi să-i mulţumească, dar
culmea a fost că Elisabeth avea cu totul alte amintiri des-
pre ziua când a murit tatăl lor şi nici măcar nu-şi amintea
s-o fi pus pe Alice în pat.
Desigur, a mai fost şi ziua aceea când Elisabeth a
aruncat cu o forfecuţă de unghii care i s-a înfipt lui Alice
în ceafă. Totuşi…
Acum Alice a deschis ochii şi i-a spus lui Elisabeth:
— Eşti o soră mare nemaipomenită.
Elisabeth şi-a retras mâna.
— Nu, nu sunt, a spus ea sec.
Amândouă au tăcut câteva clipe.
114
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

— Tu eşti fericită, Libby? a întrebat Alice. Pentru că


pari…
„Disperat de nefericită“, a vrut să spună.
— Sunt bine.
Elisabeth a părut că vrea să zică ceva, dar s-a
răzgândit.
„Fii tu însăţi!“ îi venea lui Alice să strige.
— Cred că viaţa noastră este foarte diferită de cum ne-o
imaginam când aveam treizeci de ani, a spus Elisabeth
până la urmă.
— În sfârşit, te-am găsit! Credeam că nu te mai găsesc!
le-a întrerupt o voce.
La picioarele patului stătea o femeie cu faţa momen-
tan ascunsă de un imens buchet de lalele galbene pe care
îl ţinea ceremonios în sus.
Femeia a lăsat buchetul în jos, arătându-şi faţa. Alice
a clipit o dată, apoi încă o dată.

115
9

— Mamă? a spus Alice.


La picioarele patului stătea mama ei, Barb Jones, nu-
mai că această Barb Jones era complet diferită de cea pe
care o cunoştea ea.
Pentru început (şi erau multe lucruri cu care putea
să înceapă), nu mai avea părul castaniu şi tuns scurt, în
stilul modest al unei călugăriţe, aşa cum îl purtase de
când o ştia Alice. Acum îl avea vopsit într-o nuanţă vie de
mahon şi lung până mai jos de umeri, cu două şuviţe de
pe-o parte şi alta a feţei strânse la spate (ceea ce făcea ca
urechile ei ascuţite să iasă comic în evidenţă) şi prinse co-
chet în creştet cu o floare tropicală din mătase. Mama ei,
modesta şi discreta ei mamă, care de obicei se dădea pe
buze cu un strat aproape imperceptibil de ruj de la Avon,
într-o nuanţă foarte deschisă de roz, purta acum ceea ce
s-ar putea numi „machiaj teatral“. Buzele ei aveau aceeaşi
nuanţă de mahon ca şi părul, pleoapele erau violet şi
obrajii roşii, fondul de ten aplicat în strat gros era prea
închis la culoare şi… alea erau cumva gene false? Purta
un top cu paiete şi bretele pe după gât, strâns în talie cu
o centură neagră, şi o fustă creaţă de culoare roşie. Alice
116
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

a ridicat puţin bărbia şi a văzut că ţinuta era completată


de nişte ciorapi gen plasă şi sandale cu barete şi toc înalt.
— Te simţi bine, scumpo? a întrebat-o mama ei. Ţi-am
spus mereu că stepul este prea dur pentru articulaţii şi
uite ce s-a întâmplat.
— Te duci la un carnaval? a întrebat Alice având brusc
un moment de inspiraţie.
Asta ar explica totul, dar chiar şi aşa ar fi surprinzător.
— Oh, nu, prostuţo! Tocmai făceam o demonstraţie la
şcoală când am primit mesajul de la Elisabeth — am ve-
nit direct aici, fără să mai trec să mă schimb. Pe drum se
uitau oamenii la mine, dar acum m-am obişnuit. În fine,
să nu vorbim despre mine. Spune-mi ce s-a întâmplat şi
ce zic doctorii. Eşti albă ca o coală de hârtie.
Mama ei s-a aşezat pe marginea patului şi a bătut-o
uşor cu palma pe picior. Mai multe brăţări strălucitoare
i-au alunecat pe braţ în sus şi-n jos. Era cumva bronzată?
Avea decolteu?
— O demonstraţie de ce? a întrebat Alice.
Nu-şi putea lua privirea de la această apariţie exo-
tică. Era mama ei, şi nu era mama ei. Spre deosebire de
Elisabeth, ei nu îi apăruseră alte riduri. De fapt, stratul
acela gros de machiaj îi netezea tenul şi o făcea să pară
mai tânără.
— Alice a suferit o imensă pierdere de memorie, mamă,
a spus Elisabeth. Nu-şi mai aminteşte nimic din 1998
încoace.
— Oh, a exclamat Barb. Nu-mi place deloc cum sună.
Ţi-am spus eu că eşti prea palidă. Ai o comoţie cerebrală,
presupun. Să nu adormi! După o comoţie trebuie să ră-
mâi trează. Alice, scumpa mea, orice s-ar întâmpla, nu
trebuie să adormi!
117
Liane Moriarty

— Ăsta e un mit, a spus Elisabeth. Acum medicii sunt


de altă părere.
— Ei bine, nu ştiu cum stau lucrurile acum, dar am
citit de curând în Reader’s Digest despre un băieţel pe
nume Andy, care a căzut de pe o minibicicletă şi s-a lovit
la cap… exact cum s-a întâmplat cu nepotul Sandrei, şi
crede-mă, Alice, eu nu l-aş lăsa pe Tom pe una din astea,
deşi sunt convinsă că împieliţatului i-ar plăcea, pentru că
sunt foarte periculoase, chiar dacă porţi cască, iar băieţe-
lul ăsta, Andy, nu purta, parcă Andy îl chema, sau poate
că Arnie, era un nume ciudat şi demodat, pe care nu-l
mai auzi în ziua de azi…
— Mamă! a întrerupt-o Alice, ştiind că nu exista ieşire
din labirintul format în jurul lui Andy/Arnie.
Mama ei fusese dintotdeauna o vorbăreaţă patolo-
gică, deşi, în mod normal, când se afla în public, cum
era acum, cobora vocea enervant de mult, din respect
pentru cei din jur, astfel încât trebuia să-i spună mereu:
„Vorbeşte mai tare, mamă!“ Dacă apărea vreo persoană
pe care n-o cunoştea personal de cel puţin douăzeci de
ani, se întrerupea în mijlocul frazei, ca un radio pe care
îl închizi, lăsa capul în jos, evita orice contact vizual
şi afişa un surâs exasperant de umil. Era atât de timidă
încât, atunci când Alice şi Elisabeth erau la şcoală, de-
venea efectiv isterică înainte de şedinţele cu părinţii,
iar când venea acasă, era palidă, tremura de epuizare
şi nu-şi mai aducea aminte nimic din ce spusese profe-
sorul, ca şi cum important era să asiste, nu să asculte,
lucru care o înfuria întotdeauna pe Elisabeth fiindcă
ea voia să ştie toate lucrurile bune pe care le spuneau
profesorii despre ea. (Lui Alice nu-i păsa întrucât ma-
joritatea profesorilor probabil că nici nu ştiau cine era,
118
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

deoarece suferea de aceeaşi timiditate ca şi mama ei.


Parcă moştenise o boală inacceptabilă social, cum ar fi
eczema.)
Acum, mama lui Alice vorbea la un volum normal
(de fapt, puţin mai tare decât era strict necesar) şi nu mai
arunca în jurul ei priviri precaute să vadă dacă n-a apărut
vreun necunoscut. În plus, părea că avea un nou mod de
a-şi ţine capul, cu bărbia înainte şi gâtul încordat, ca un
păun. Îi amintea lui Alice de cineva; o persoană de care
era sigură că nu uitase şi pe care o cunoştea perfect, deşi
în clipa asta nu reuşea să spună cum o cheamă.
— Dar tot nu înţeleg de ce eşti îmbrăcată aşa, mamă, a
spus Alice. Arăţi… incredibil.

Însemnările lui Elisabeth pentru doctorul Hodges

Îmi spuneam: „Te rog, mamă, să nu aduci vorba de


Roger. Nu cred că mai suportă încă un şoc. O să-i explo-
deze creierul!“

— Păi, după cum îţi spuneam, scumpa mea, când am pri-


mit mesajul de la Elisabeth, eu şi Roger făceam o demon-
straţie de salsa la şcoală. Am fost şocată când am auzit…
— Salsa ai spus?
— Nu se poate să fi uitat de dansurile noastre! Și-am
să-ți spun de ce: pentru că ai spus că ultima noastră
demonstrație a fost de neuitat. Chiar miercurea trecută,
seara! Am invitat-o şi pe Olivia cu noi pe scenă, dar bine-
înţeles că pe Madison şi Tom n-am reuşit să-i convingem,
şi nici pe tine… Roger a fost puţin dezamăgit, dar am vrut
să-i explic…
— Roger? s-a mirat Alice. Cine-i Roger?
119
Liane Moriarty

Însemnările lui Elisabeth pentru doctorul Hodges

Pe cine credeam că păcălesc? E imposibil să treacă


cinci minute fără ca mama să aducă vorba de Roger.

— Da, Roger, bineînţeles. Nu se poate să fi uitat de Ro-


ger. Nu?
Mama ei s-a uitat spre Elisabeth cu o figură
înspăimântată.
— E grav, nu? Mi s-a părut mie că e prea palidă. Nu mai
are niciun strop de culoare în obraz.
Alice a încercat să se gândească la alte nume asemă-
nătoare cu Roger. Rod? Robert? Mama ei avea obiceiul de
a schimba numele oamenilor, la modul că Jamie devenea
Johnny, Susan devenea Susannah şi tot aşa.
— Singurul Roger pe care îl cunosc este tatăl lui Nick,
a spus Alice pufnind uşor în râs, deoarece tatăl lui Nick
era puţin ridicol.
Mama ei a privit-o cu un aer serios. Arăta ca o păpuşă
cu genele acelea rimelate.
— Păi chiar despre acest Roger îţi vorbesc, scumpa mea.
Soţul meu, Roger.
— Soţul tău?
— Doamne Dumnezeule, a oftat Elisabeth.
Alice s-a întors spre ea.
— Mama s-a măritat cu Roger?
— După cum vezi.
— Dar… Roger? Serios?
— Da. Serios.
Încă o nuntă la care participase cealaltă Alice în locul
ei, numai că, de data asta, era o nuntă pe care nu şi-o
putea imagina.
120
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

În primul rând, mama ei refuzase întotdeauna să


ia măcar în calcul posibilitatea de a ieşi cu alţi bărbaţi.
„Oh, sunt prea bătrână pentru asta“, zicea. „Trebuie să
fii tânără şi drăguţă ca să ieşi cu bărbaţi! Ca să nu mai
spun că în viaţă ai o singură iubire şi, în cazul meu, a fost
tatăl vostru. Cum s-ar putea compara cineva cu el?“ Şi, cu
toate că Alice şi Elisabeth încercaseră mereu s-o convingă
de faptul că era încă tânără şi atrăgătoare şi că tatăl lor
nu ar fi dorit ca ea să ţină veşnic doliu după el, Alice
se simţise mândră în sinea ei de loialitatea maică-sii.
Era o atitudine frumoasă şi emoţionantă, dar totodată
enervantă, deoarece însemna că Alice şi Elisabeth erau
responsabile de viaţa ei socială.
Foarte bine, îşi depăşise teama de a ieşi cu alţi băr-
baţi (probabil că despre asta fusese vorba, nu de loialitate
eternă faţă de soţul ei), dar să se mărite chiar cu tatăl lui
Nick?
— Dar de ce? a întrebat Alice neajutorată. De ce să te
căsătoreşti cu Roger?
„Acum am înţeles: Roger îşi ţine capul sus, ţanţoş ca
un păun“, s-a gândit ea.
Barb a făcut ochii mari şi a strâns sfioasă din buze,
cu o expresie atât de puţin tipică ei încât Alice a trebuit
să se uite în altă parte, de parcă ar fi prins-o pe maică-sa
comiţând o perversitate.
— M-am îndrăgostit nebuneşte de el, a explicat ea.
Nu-ţi aminteşti? Trebuie să-ţi aminteşti. Totul a început
la botezul lui Madison, când Roger mi-a zis că se gândea
să se ducă la un curs de salsa şi m-a întrebat dacă vreau
să merg cu el, şi de fapt nici nu mi-a dat ocazia să spun
nu, părea convins că voi merge şi eu, iar eu n-am vrut
să-l dezamăgesc, mi se părea o impoliteţe, cu toate că
121
Liane Moriarty

aveam emoţii, chiar m-am gândit să-mi fac o programare


la doctorul Holden ca să-mi dea ceva de calmare, şi voi,
fetelor, aţi protestat, de parcă aveam de gând să devin o
dependentă de droguri sau cine ştie ce, Doamne Dumne-
zeule! nu voiam decât puţin Valium, care se pare că doar
îţi dă o senzaţie plăcută de plutire, dar n-am reuşit să mă
programez… tipic, bineînţeles… recepţionera aia nouă
era o greţoasă, chiar mă întreb ce s-a întâmplat cu Kathy
care era aşa de drăguţă…
— De cât timp sunteţi căsătoriţi? a întrerupt-o Alice.
O cuprinsese din nou acea spaimă terifiantă de a nu
şti ce se întâmplase în viaţa ei. Parcă era într-un montagne
russe care te aruncă ba la stânga, ba la dreapta, apoi în-
toarce lumea cu fundul în sus, făcându-te să vezi lucrurile
obişnuite din perspective neaşteptate. Lui Alice nu-i plă-
cea să se dea într-un montagne russe.
— Se împlinesc cinci ani. Dar, Alice, sunt sigură că
îţi aminteşti nunta. Madison a dus coşul cu flori. Arăta
adorabil cu rochiţa aceea galbenă, îi stă foarte bine în
galben, nu multora le stă bine… i-am cumpărat o bluză
galbenă de Crăciun, dar dacă o poartă sau nu…, asta e
altă treabă…
— Mamă, a întrerupt-o sec Elisabeth. Alice nu-şi amin-
teşte nici măcar de Madison. Ultimul lucru de care-şi
aduce aminte este când era gravidă.
— Nu-şi aminteşte de Madison, a repetat Barbara cu
glas şoptit.
A tras adânc aer în piept şi a continuat pe un ton
agitat şi jovial, ca şi cum ar fi vrut s-o scoată pe Alice din
această situaţie absurdă.
— Înţeleg că în clipa asta vrei să uiţi de urâcioasa aia
mică de Madison, deşi sunt convinsă că în curând o să-i
122
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

treacă, dar cu siguranţă îţi aminteşti de Tom şi de Olivia,


draga de ea, nu? Nu-mi vine să cred că te întreb aşa ceva.
Sigur îţi aminteşti. Nu se poate să fi uitat de propriii tăi
copii! E ceva… de neimaginat.
În vocea ei se simţea un tremur de spaimă care lui
Alice i s-a părut neaşteptat de liniştitor. „Da, mamă, e
ceva de groază. Da, este de neimaginat.“
— Mamă, a repetat Elisabeth. Te rog, încearcă să înţe-
legi. Nu-şi aminteşte nimic de după 1998.
— Nimic?
— Sunt sigură că e ceva temporar.
— Oh, bineînţeles. Temporar!
Mama ei a rămas tăcută şi şi-a trecut o unghie pe
marginea buzelor acoperite cu un strat prea gros de ruj.
Alice a încercat să asimileze în minte această nou-
tate: Mama mea s-a căsătorit cu tatăl soţului meu.
Era ceva de neuitat, la fel ca Am trei copii şi Adoratul
meu soţ s-a mutat de-acasă, dar iată că uitase.
Nimic din toate astea nu putea fi adevărat. Fără în-
doială că era o farsă imensă şi bine pusă la punct. Sau un
vis incredibil de realist. O halucinaţie vie. Un coşmar care
nu se mai termina.
Roger! Ce demon o îndemnase pe dulcea şi temătoarea
ei mamă să se „îndrăgostească nebuneşte“ (mama ei nu
folosea niciodată expresii extravagante de genul „îndrăgos-
tită nebuneşte“) de unul ca Roger? Roger, cu aftershave-ul
lui care te intoxică, cu vocea lui de crainic radio şi obiceiul
lui de a spune „Eu socot că“ şi „E cu putinţă“? Roger, care
după ce bea câteva pahare la reuniunile de familie, o aborda
pe Alice într-un colţ al camerei şi se lansa într-un monolog
interminabil despre el însuşi şi multiplele particularităţi
ale personalităţii lui fascinante. „Sunt genul sportiv? Da,
123
Liane Moriarty

categoric. Sunt un intelectual? Bun, poate că nu în sensul


academic al cuvântului. Dar să formulăm altfel: sunt o
persoană inteligentă? Răspunsul nu poate fi decât afirmativ;
Alice, mi-am dat doctoratul la Universitatea Vieţii. Poate te
întrebi dacă sunt o persoană spirituală. Eu socot că răspun-
sul trebuie să fie da, categoric da.“
Alice clătina ascultătoare din cap, respirând superfi-
cial ca să nu i se facă rău de la mirosul aftershave-ului,
până când apărea Nick şi spunea: „Socot că doamna are
nevoie de un pahar, tată.“
Dar ce-ar zice Nick? Ce părere ar avea el despre
această evoluţie a lucrurilor? Relaţia cu tatăl lui era
complicată şi fragilă. Nick îl imita fără jenă pe la spate şi
în vocea lui se simţea ceva aproape de ură când vorbea
despre felul cum o tratase Roger pe mama lui în timpul
divorţului, dar în acelaşi timp Alice a observat că, de câte
ori se afla în compania lui Roger, vorbea pe un ton mai
grav, îşi umfla pieptul şi deseori aducea vorba, chipurile
întâmplător, despre un contract important pe care îl ne-
gociase la serviciu sau despre altă realizare de-a lui de care
Alice nici nu ştia, ca şi cum, în adâncul sufletului lui, încă
avea nevoie de aprobarea tatălui său, deşi ar fi negat asta
cu vehemenţă, ba chiar cu furie.
Alice nu-şi putea imagina cum ar reacţiona el la o
astfel de veste. În plus, asta însemna că ea şi Nick erau
acum rude, nu? El era fratele ei vitreg! Primul ei gând a
fost că ea şi Nick au râs probabil de s-au prăpădit, au con-
siderat-o un joc stupid, au făcut remarci deocheate despre
incest şi s-au prefăcut că erau Greg şi Marcia Brady. Dar
poate că n-a fost deloc amuzant. Poate că el s-a supărat
din cauza mamei lui, deşi mama lui părea să-şi trateze
fostul soţ ca pe un unchi îndepărtat şi cam greoi.
124
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

Şi Fiţoasele? Aoleu, Fiţoasele! Sonatele alea, surorile


lui Nick, deveniseră acum surorile ei vitrege. Fără îndo-
ială că ele n-au reacţionat cu indiferenţă la această veste;
ele nu reacţionau cu indiferenţă la nimic — leşinau,
suspinau, nu mai vorbeau, se simţeau ofensate la cele
mai inofensive comentarii. În permanenţă cel puţin una
dintre ele se afla într-o criză. Alice nu ştiuse că relaţiile de
familie pot fi atât de dramatice până să cunoască familia
lui Nick, cu toată armata aceea de surori, cumnaţi, iubiţi,
mătuşi şi veri. Prin comparaţie, familia ei mică, aşezată,
amabilă, i se părea prea liniştită şi anostă.
— Din cauza asta eu şi Nick vrem să…? a întrebat Alice.
S-a supărat că tatăl lui s-a însurat cu mama?
— Bineînţeles că nu!
Maică-sa îşi recăpătase energia.
— Divorţul vostru este un mare mister pentru noi toţi,
dar cu siguranţă că n-are nicio legătură cu Roger şi cu mine!
Roger ar fi devastat să audă că ţi-a trecut aşa ceva prin cap.
Sigur, Roger are teoriile lui în legătură cu divorţul…
— Mama şi Roger sunt împreună de câţiva ani, a inter-
venit Elisabeth. Tu şi Nick v-aţi amuzat la început, suro-
rile lui au făcut criză de isterie, normal, dar toată lumea
s-a liniştit şi acum nimeni nu mai zice nimic. Crede-mă,
Alice, toate lucrurile care în clipa asta ţi se par atât de
şocante, în realitate nu sunt aşa. Când îţi vei recăpăta
memoria, vei râde de reacţia ta.
Alice nu voia să se întoarcă la o Alice căreia nu i se
părea şocant faptul că ea şi Nick divorţau; nu-i venea să
creadă cu câtă detaşare se referise mama ei la „divorţ“, ca
şi cum era ceva palpabil şi real, ca şi cum era un obiect!
— Ei bine, eu nu mai vreau să divorţez, a spus Alice. Nu
există niciun divorţ.
125
Liane Moriarty

— Oh! a exclamat maică-sa împreunându-şi mâinile


cu încântare, ca pentru rugăciune. Oh, dar e minunat…
— Mamă, a spus Elisabeth, promite-mi că nu spui o
vorbă despre asta, nici lui Roger, nici altcuiva. Nu ştie ce
vorbeşte.
— Ba ştiu, a protestat Alice.
Se simţea puţin euforică.
— Poţi să spui cui vrei tu, mamă. Spune-i lui Roger.
Spune-le Fiţoaselor. Spune-le celor trei copii ai noştri.
Nu va fi niciun divorţ. Nick şi eu vom rezolva problema,
indiferent care ar fi ea.
— Minunat! a exclamat Barb. Mă bucur atât de mult!
— N-o să ţi se mai pară minunat când îţi vei recăpăta
memoria, a prevenit-o Elisabeth. Ai început deja demer-
surile legale. Jane Turner o să facă infarct dacă mai con-
tinui cu ideea asta.
— Jane Turner? a întrebat Alice. Ce legătură are Jane
Turner cu treaba asta?
— Jane este avocata ta, i-a explicat Elisabeth.
— Avocata mea? Ea nu e avocat.
Lui Alice i-a trecut fugitiv prin minte imaginea unei
discuţii în contradictoriu la serviciu, când un coleg i-a
spus lui Jane: „Ar trebui să te faci avocat“, iar Jane i-a
răspuns: „Da, ştiu.“
— Şi-a luat licenţa în urmă cu câţiva ani şi acum s-a
specializat în divorţuri, a spus Elisabeth. Te ajută să…
ăăă... divorţezi de Nick.
Ce ridicol, ce stupid, să spui că Jane Turner o ajuta
„să divorţeze de Nick“. „Jane asta o să ajungă departe“,
spusese odată Nick şi Alice fusese de acord cu el. Cum era
posibil ca Jane Turner să se amestece în viaţa lor?

126
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

— Tu şi Nick vă bateţi pentru custodia copiilor, a spus


Elisabeth. Situaţia e foarte complicată.
Se bat pentru custodie… Parcă zici că se bat pentru
o jucărie… Alice se şi imagina luptându-se cu Nick să
pună prima mâna pe o jucărie, râzând, ţipând şi împin-
gându-se ca doi copii.
Cu siguranţă că o luptă pentru custodie nu era atât
de amuzantă.
— Ei bine, s-a terminat şi cu asta, a anunţat Alice. (De ce
naiba şi-ar dori custodia celor trei copii pe care nici nu-i
cunoştea?) Nu mai e nevoie să ne batem pentru custodie,
pentru că nu vom divorţa. Punct!
— Uraa! a exclamat mama ei. Sunt atât de încântată că
ţi-ai pierdut memoria! Până la urmă, accidentul ăsta este
o binefacere deghizată.
— Bine, dar tot rămâne o mică problemă, a spus
Elisabeth.
— Care?
— Nick nu şi-a pierdut memoria.

127
10

— Nick? a spus Alice.


— Scuze, scumpo. Sunt tot eu, a răspuns asistenta.
O trezeau din oră în oră ca să vadă cum se simte, îi
examinau pupilele cu minilanterna şi îi puneau aceleaşi
întrebări.
— Alice Mary Love. Spitalul Royal North Shore. M-am
lovit la cap, a mormăit Alice.
Asistenta a râs.
— Foarte bine. Scuze pentru deranj. Acum culcă-te la
loc.
Alice a adormit şi a visat numai asistente care o tre-
zeau din somn.
„Deşteptarea! Începe ora de salsa!“ zicea o asistentă
cu o pălărie mare pe cap care era de fapt un profiterol.
„Am visat că divorţam“, îi spunea Alice lui Nick.
„Aveam trei copii, mama era măritată cu tatăl tău şi Eli-
sabeth era foarte tristă.“
„Şi mie de ce mama dracului mi-ar păsa?“ întreba
Nick. Alice deschidea gura şi îşi sugea degetul mare. Nick
îşi dezlipea un fir de confetti de pe gât şi i-l arăta ei. „Am
glumit!“ zicea el.
128
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

„Nick?“ zicea Alice.


„Nu te mai iubesc pentru că şi-acum îţi sugi degetul.“
„Dar nu-i adevărat!“ Lui Alice îi venea să intre în
pământ de ruşine.
„Cum te cheamă?“ striga o asistentă, dar aceasta nu
putea fi reală deoarece zbura prin aer ţinându-se de un
buchet de baloane roz. Alice n-o lua în seamă.
— Sunt tot eu, a spus asistenta.
— Nick? a întrebat Alice. Mă doare capul. Mă doare
foarte tare.
— Nu, nu e Nick. Sunt eu, Sarah.
— Nu eşti o asistentă adevărată. Eşti altă asistentă din
vis.
— Ba da, sunt adevărată. Poţi să deschizi ochii şi să-mi
spui cum te cheamă?

Însemnările lui Elisabeth pentru doctorul Hodges

Bună, sunt tot eu, doctore Hodges. Este ora trei şi


jumătate dimineaţa şi somnul mi se pare un lucru stupid
şi imposibil pe care îl fac doar alţii. M-am trezit cu gândul
la Alice şi la ce mi-a spus ieri: „Eşti o soră mare grozavă.“
Nu sunt. Nu sunt deloc.
În continuare ţinem una la alta, sigur că ţinem. Nu
asta e problema. Niciuna n-ar uita niciodată când e ziua
de naştere a celeilalte. De fapt, în fiecare an are loc un soi
de competiţie tacită să vedem cine face cel mai frumos
cadou, de parcă am concura mereu pentru rolul de cea
mai atentă şi mai generoasă soră. Ne vedem destul de
des. Încă râdem când suntem împreună. Suntem ca un
milion de alte surori. Aşa că nu ştiu foarte bine cum să
explic. Doar că nu mai e ca atunci când eram mai tinere.
129
Liane Moriarty

Dar asta-i viaţa, nu-i aşa, doctore Hodges? Relaţiile se


schimbă. Nu e timp. Întrebaţi-o pe Alice! A adoptat rolul
de supermamă mereu ocupată, ca pe o religie.
Oare ar fi trebuit să fiu mai atentă? Poate că era
de datoria mea, ca soră mai mare, să păstrez mai bine
legătura.
Numai că singurul mod în care am reuşit să depăşesc
ce s-a întâmplat în ultimii şapte ani a fost să mă înfăşor
într-o mulţime de straturi protectoare, ca pe un obiect
fragil. M-am înfăşurat atât de strâns încât, dacă vreau să
vorbesc despre un lucru (altul decât campania perfectă de
publicitate directă), simt că mă strânge ceva de gât şi nu
pot să deschid bine gura ca să fac o conversaţie normală,
fără să mă gândesc dinainte la ce vreau să spun.
Problema este furia. Fierbe în mine tot timpul, chiar
dacă nu sunt conştientă de ea. Dacă mă lovesc sau sunt
în bucătărie şi scap pe jos un castron cu afine, debordează
ca laptele care dă în clocot. Ar fi trebuit să auziţi strigătul
de furie ancestrală pe care l-am scos când m-am lovit cu
fruntea de uşa dulapului, pe care o lăsasem deschisă în
timp ce goleam maşina de spălat vase. M-am aşezat pe jos
în bucătărie, rezemată cu spatele de frigider, şi am plâns
douăzeci de minute. E un pic jenant.
Înainte ca Alice şi Nick să se separe, când vorbeam
cu sora mea, simţeam uneori că-mi stăteau pe limbă cu-
vinte de neiertat, cum ar fi: „Tu crezi că lumea începe
şi se sfârşeşte cu tine, cu familia ta perfectă, cu viaţa ta
perfectă, şi că stresul înseamnă să cauţi pernele care să
se asorteze perfect cu culoarea noii tale canapele de zece
mii de dolari.“
Şi acum simt nevoia să scriu aceste lucruri deoarece
sunt foarte urâte şi nici măcar nu sunt adevărate. În
130
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

realitate eu nu cred aceste lucruri, dar aş fi putut să le


spun, încă aş putea să le spun, şi dacă le-aş fi spus, aceste
cuvinte ar fi rămas în memoria mea şi a lui Alice pentru
totdeauna. Aşa că am preferat să tac şi să mă prefac şi ea
ştia că mă prefac şi se prefăcea şi ea, până când am uitat
cum să fim sincere una cu alta.
De aceea am fost absolut şocată când m-a sunat să-mi
spună că Nick s-a mutat de-acasă. Nu aveam nici cea mai
vagă idee, nici măcar o bănuială, că aveau probleme.
A fost dovada incontestabilă a faptului că încetaserăm
să ne împărtăşim secretele. Eu ar fi trebuit să ştiu ce se
întâmpla în viaţa ei. Ea ar fi trebuit să-mi ceară sfatul ca
unei surori. Dar n-a făcut-o. Aşa că am dezamăgit-o la fel
cum ea m-a dezamăgit pe mine.
Şi de aceea n-am ştiut ce trebuia să fac atunci când
am auzit de Gina. Trebuia să-i telefonez lui Alice? Trebuia
să mă urc în maşină şi să mă duc s-o văd? Trebuia să-i
telefonez mai întâi şi s-o întreb? Habar n-aveam ce ar fi
vrut Alice. Îmi făceam griji pentru o chestiune de proto-
col, de parcă Alice era o persoană pe care n-o cunoşteam
prea bine. BINEÎNŢELES că ar fi trebuit să mă urc în ma-
şină şi să mă duc direct la ea, fir-ar să fie! Nici nu trebuia
să mai stau pe gânduri, nu ştiu ce-a fost cu mine…
Ieri, când plecam de la spital, mama m-a întrebat cu
o voce ezitantă, altfel decât de obicei: „Presupun că nu-şi
aminteşte nici de Gina, nu?“ Iar eu i-am spus: „Presupun
că nu.“ Niciuna dintre noi nu ştia ce să spună.
Cum să te întorci în timp, pe firul lucrurilor, printr-o
serie întreagă de conversaţii telefonice, reuniuni de fami-
lie de Crăciun, petreceri pentru copii, până la început,
când eram doar Alice şi Libby Jones? Dumneavoastră
ştiţi, domnule doctor?
131
Liane Moriarty

În fine… poate ar fi mai bine să încerc să dorm.


Nu. Nici măcar nu-mi vine să casc.
Mâine am să mă duc la spital ca s-o iau pe Alice şi
s-o duc acasă. O externează la ora zece. Părea convinsă
că eu voi fi cea care va veni s-o ia. Dacă ar fi într-o stare
normală, ar avea ea grijă să nu depindă de mine. Acceptă
doar ajutorul altor mame de la şcoală, pentru că lor le
poate întoarce favoarea cu complicate aranjamente pen-
tru întâlniri cu copiii.
Mă întreb dacă până mâine îşi va recăpăta memoria.
Mă întreb dacă se va ruşina de ce-a spus azi după-amiază,
mai ales despre Nick. Mă întreb dacă era ea însăşi sau ve-
chea ea sau doar o Alice confuză, după o lovitură la cap.
Oare în adâncul sufletului ei suferă enorm că divorţează?
Reacţia ei a trădat ce simte în realitate? Nu ştiu. Chiar
nu ştiu.
Doctoriţa cu care am vorbit părea convinsă că îşi
va recăpăta memoria până dimineaţă. A fost una dintre
puţinele persoane mai amabile cu care am stat de vorbă
în toţi anii aştia de când am de-a face cu doctorii. M-a
privit în ochi şi m-a lăsat să termin ce aveam de spus
înainte să vorbească ea. Dar mi-am dat seama că n-o
interesa decât faptul că tomografia lui Alice nu arăta
niciun semn din ceea ce ea numea „hemoragie inter-
craniană“. A clipit puţin când am spus că Alice nu-şi
aminteşte de existenţa copiilor ei, dar a spus că oamenii
reacţionează foarte diferit după o comoţie cerebrală şi
că ar fi cel mai bine s-o lăsăm să se odihnească. A mai
spus că pe măsură ce se va vindeca, îşi va recăpăta şi
memoria. Părea să insinueze că, ţinând-o toată noaptea
sub observaţie, făcuseră deja tot ce se putea face într-un
caz obişnuit de comoţie.
132
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

M-am simţit ciudat de vinovată când am plecat, lă-


sând-o pe Alice singură la spital. Mi se pare mult mai
tânără. Asta n-am reuşit eu să-i explic doctoriţei. Nu că
Alice este confuză, ci faptul că, atunci când vorbesc cu ea,
efectiv am impresia că vorbesc cu Alice cea de douăzeci şi
nouă de ani. Inclusiv felul de a vorbi este diferit. Vorbeşte
mai lent, pe un ton mai blând şi mai puţin controlat. Pur
şi simplu spune ce-i trece prin minte.
„Am dat o petrecere când am împlinit treizeci de
ani?“ m-a întrebat înainte să plecăm, dar eu n-am putut
să-mi amintesc nici în ruptul capului. Apoi, în drum spre
casă, mi-am adus aminte că au organizat un grătar. Alice
era gravidă şi avea burta mare, iar casa lor era în plină
renovare. Peste tot erau numai scări pliabile, cutii cu vop-
sele şi găuri în pereţi. Îmi amintesc că eram în bucătărie,
ajutându-i să pună lumânările pe tort, când Alice a spus:
„Cred că bebe sughite.“ Nick i-a pus mâna pe burtă, apoi
mi-a luat şi mie mâna, mi-a pus-o pe burta ei şi atunci
am simţit şi eu mişcările acelea ciudate, ca de peşte. Îmi
amintesc foarte bine cum mă priveau amândoi cu ochi
strălucitori, plini de emoţie şi uimire. Amândoi aveau
stropi de vopsea albastră în sprâncene pentru că tocmai
zugrăveau camera copilului. Erau adorabili. Erau cuplul
meu preferat.
De multe ori mă uitam pe furiş la Nick când o asculta
pe Alice povestind ceva: o privea cu tandreţe şi mândrie
şi râdea mai tare decât ceilalţi când ea zicea ceva amuzant
sau tipic ei. Nick o înţelegea la fel de bine ca noi, poate
chiar mai bine. O făcea să se simtă mai încrezătoare, mai
amuzantă, mai inteligentă. Nick scotea la iveală toate
calităţile pe care le avea ascunse în ea şi o făcea să fie pe
deplin ea însăşi, astfel încât Alice părea să strălucească cu
133
Liane Moriarty

un fel de lumină interioară. O iubea atât de mult, încât o


făcea să pară şi mai demnă de a fi iubită.
(Oare Ben mă iubeşte la fel? Da. Nu. Nu ştiu. Poate
la început. Acum, toate lucrurile acestea strălucitoare,
specifice dragostei, nu mai par atât de relevante.
Sunt pentru oamenii mai tineri, mai supli şi mai fe-
riciţi; în plus, e practic imposibil ca o caisă uscată să
strălucească.)
Mi-e dor de Nick şi Alice, cei de altădată. Când mă
gândesc la ei cum stăteau în bucătărie şi puneau lumâ-
nări pe tort, parcă îmi aduc aminte de nişte oameni pe
care i-am cunoscut cândva, dar care s-au mutat în altă
ţară şi am pierdut legătura cu ei.

La ora 4:30 dimineaţă, Alice s-a trezit din somn cu o


tresărire şi cu un gând clar în minte: N-am întrebat-o pe
Elisabeth câţi copii are.
Cum era posibil să nu ştie răspunsul la această în-
trebare? Dar, mai ales, cum a putut să uite s-o întrebe
dacă nu ştia? Era o superficială, o egoistă şi o egocentrică.
Probabil că de-asta voia Nick să divorţeze de ea. Probabil
că de-asta Elisabeth nu se mai uita la ea la fel ca altădată.
Când se va trezi, îi va telefona mamei ei să vadă ce
mai face, apoi se va purta ca şi cum n-a uitat de existenţa
copiilor lui Elisabeth (doar de cea a copiilor ei) şi o va
întreba: „Ah, apropo, ce mai face gândăcelul ăla?“
Problema era că nu ştia dacă mama ei mai avea sau
nu acelaşi număr de telefon. Nici măcar nu ştia unde
locuia. Se mutase în luxosul apartament al lui Roger din
Potts Point? Sau Roger se mutase în casa mamei ei, cu
mileuri, bibelouri şi ghivece cu flori? Ambele posibilităţi
i se păreau absurde.
134
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

Fata din cubiculul alăturat sforăia. Era un sunet slab


şi plângăcios, ca bâzâitul unui ţânţar. Alice s-a întors pe
burtă şi şi-a îngropat faţa în pernă ca şi cum ar fi vrut să
se sufoce.
E cel mai rău lucru care mi s-a întâmplat vreodată, s-a
gândit ea.
Dar, de fapt, nici măcar de asta nu putea fi sigură.

Însemnările lui Elisabeth pentru doctorul Hodges

După ce am plecat de la spital, mama şi cu mine


ne-am dus să ne întâlnim cu Ben şi copiii acasă la Alice.
Cu toţii am mâncat pizza. (Din fericire, Roger avea o
întâlnire la Clubul Rotary; n-aveam chef de Roger. Nu
cunosc pe nimeni care să aibă chef de Roger, în afară
poate de mama şi de Roger însuşi, bineînţeles.) Nu le-am
spus copiilor că Alice şi-a pierdut memoria. Le-am spus
doar că s-a lovit la cap în sala de gimnastică, dar că se va
face bine. Olivia şi-a împreunat mâinile şi a spus: „Să-
raca mami! E o adevărată tragedie!“, şi am văzut că Ben,
care deschisese sertarul pentru tacâmuri şi era întors cu
spatele, râdea pe înfundate fiindcă îi tremurau umerii.
Madison s-a strâmbat şi a spus dispreţuitoare: „Şi tata
ştie?“, apoi a fugit în camera ei ca şi cum ştia deja care va
fi răspunsul. Tom a aşteptat până când Olivia s-a instalat
la masa din bucătărie, înconjurată de carioci şi cutii cu
sclipici, ca să confecţioneze o felicitare imensă pentru
Alice în care îi dorea însănătoşire grabnică, apoi m-a
luat tăcut de mână şi m-a dus în camera de zi. M-a pus
să mă aşez, m-a privit direct în ochi şi a zis: „În regulă,
spune-mi adevărul. Mama are o tumoare pe creier?“ Îna-
inte să apuc să-i răspund, a adăugat: „Să nu mă minţi!
135
Liane Moriarty

Sunt un detector de minciuni uman! Dacă te uiţi spre


dreapta, înseamnă că minţi.“ A trebuit să fac un efort
supraomenesc ca să nu mă uit spre dreapta.
A fost o seară amuzantă. Nu ştiu de ce. O seară amu-
zantă pe seama sărmanei Alice.
Oh, un căscat! Un căscat zdravăn, mult aşteptat! Tre-
buie să vă părăsesc, domnule doctor Hodges. S-ar părea
că mi-e somn.

Când cerul a început să se lumineze, Alice a căzut


în cel mai adânc somn din acea noapte lungă, ciudată şi
întreruptă. A visat că Nick stătea la o masă mare de pin
pe care ea n-o mai văzuse până atunci. El a clătinat din
cap, a luat cana de cafea şi a zis: „Mereu e vorba de Gina,
nu? Gina, Gina, Gina.“ Apoi a luat o gură de cafea şi Alice
a simţit o aversiune clară faţă de el; i-a întors spatele şi
a început să frece energic o pată de grăsime uscată de pe
blatul de granit.
În somn, Alice a tresărit atât de violent, încât patul
s-a mişcat.
A visat că stătea în picioare într-o cameră mică şi
întunecoasă, în timp ce Elisabeth era întinsă alături, se
uita la ea cu o figură speriată şi zicea: „Ce vrea să spună,
că nu are puls?“
A visat un făcăleţ uriaş. Trebuia să-l împingă în sus,
pe un deal, sub privirile a mii de oameni. Era important
să le dea impresia că nu făcea niciun efort.
— Bună dimineaţa, somnoroaso! a salutat-o o asistentă.
Vocea ei veselă şi vioaie a răsunat ca un pahar care
se sparge.
Alice a sărit din somn şi a icnit, trăgând aer în piept,
ca şi cum până atunci îşi ţinuse respiraţia.
136
fiction connection
11

Cugetările unei străbunici

Astăzi m-am trezit cu noaptea-n cap! N-am mai dormit


de la ora cinci şi până la urmă m-am hotărât să mă scol
şi să scriu pe blog.
Mulţumesc tuturor pentru emailurile de încurajare. Am
veşti bune despre accidentul lui Alice. Aseară mi-a
telefonat Barb şi m-a asigurat că se va face bine. I-au
făcut o tomografie sau aşa ceva (presupun că este un
fel de radiografie, dar mai avansată) şi se pare că totul
era normal. Barb zicea că au oprit-o la spital ca s-o
ţină peste noapte sub observaţie, dar că astăzi îi vor
da drumul acasă. Ciudat este că aseară Alice încă nu-şi
amintea nimic din ce s-a întâmplat după 1998. Credea
că este încă împreună cu soţul ei Nick, iar acum Barb
este foarte încântată deoarece crede că Alice şi Nick
se vor împăca, ceea ce mie mi se pare puţin probabil.

137
Liane Moriarty

Barb a devenit atât de optimistă de când s-a apucat să


danseze salsa!
Amnezia lui Alice îmi aminteşte de scumpa mea
prietenă Ellen, care de curând a fost diagnosticată cu
demenţă. Zilele astea am vorbit cu ea la telefon şi mi
s-a părut perfect lucidă. Povestea că a făcut un tort cu
balerină pentru ziua de naştere a nepoatei ei, apoi a
remarcat că nu mai aude maşina de tuns iarba, deci
probabil că Ernie terminase de tuns gazonul, şi-a zis
că trebuie să închidă pentru că se grăbea să-i pună
masa. Ei bine, Ernie a murit în 1987. M-a înfiorat. I-am
amintit că Ernie a decedat şi ea a început să plângă de
parcă atunci auzise vestea. M-am simţit groaznic, dar
nu voiam să-și petreacă următoarele două ore curăţând
cartofi pentru Ernie. (Odată l-am văzut mâncând
şaptesprezece cartofi copţi fără să clipească. Ce om
nesătul!)
Din fericire, Alice este mult prea tânără ca să aibă
demenţă! Şi sunt sigură că va fi ca o floare când am
să mă duc s-o văd. Va trebui să-i cumpăr un mic dar.
Mi-aş dori să ştiu ce să-i cumpăr. E dificil. Mereu am
impresia că nu mai ştiu să aleg. Era atât de simplu când
erau mici! Îmi plăcea să văd încântarea de pe feţele lor.
Acum mă tem că ele zâmbesc doar din politeţe. Aveţi
vreo sugestie?
Parcă Doris din Dallas mă întreba de ce îi spun lui
Barb „fiica“ mea şi lui Alice „nepoata“ mea. Ei bine,
motivul este că ele nu sunt familia mea biologică.
Am fost vecina lor timp de mulţi ani. Sinceră să fiu,
dacă soţul lui Barb n-ar fi murit când fetele erau
mici, probabil că n-aş fi fost decât o cunoştinţă
foarte cumsecade. Dar lui Barb i-a fost foarte greu
138
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

când a murit soţul ei. Nu mai avea pe nimeni, aşa


că am intrat în viaţa ei şi am devenit bunică cu titlu
onorific. Întrucât eu nu am fost niciodată căsătorită
şi nu am nepoate sau nepoţi, pentru mine a fost o
binecuvântare. Acum am trei strănepoţi frumoşi, o
minunăţie!
Dar să trecem mai departe!
În ultima mea postare tocmai vă povesteam despre
şedinţa comitetului social. După ce au încetat râsetele
prosteşti despre propunerea cu dansul la bară,
următorul eveniment de pe agendă a fost excursia
cu autobuzul pe care am organizat-o eu. Ar trebui
să fie o ieşire agreabilă. Ideea era să auzim opiniile
unui grup de experţi (un doctor, un avocat etc.)
despre eutanasie şi apoi să ne oprim să mâncăm la
restaurantul centrului de grădinărit. Ei bine, aşa cum
era de aşteptat, domnul X este genul care nici nu vrea
să audă de dreptul de a-ţi alege propria moarte. „Viaţa
este ca s-o trăieşti!“ spunea el cu emfază; „Trăieşte
clipa!“ şi alte asemenea clişee. Se vede că n-a văzut
niciodată pe cineva drag în suferinţă, aşa cum mi s-a
întâmplat mie în urmă cu treizeci de ani, când scumpa
mea mamă a murit de cancer. I-am explicat cât am
putut mai simplu (deoarece, în mod evident, nu e o
persoană cultă) că eu mi-aş dori să aleg cum şi când
voi părăsi această viaţă. E vorba de demnitate, de
control. Cred că am fost destul de elocventă. Domnul
X m-a privit atent câteva clipe şi am crezut că i-a intrat
în căpăţână ce-am explicat eu. Apoi a spus: „Nu mai
bine ne ducem noi să facem sărituri cu paraşuta?“ şi
prostul de Harry Palisi ridică repede mâna şi zice: „Eu
sunt de acord!“ (Aş vrea să semnalez faptul că Harry
139
Liane Moriarty

Palisi este în scaunul cu rotile.) În secunda următoare,


şedinţa s-a dizolvat.
De atunci s-au retras mulţi de pe lista pentru excursia
organizată de mine „Dreptul tău de a alege“ şi s-au
înscris la excursia organizată de domnul X pentru
aceeaşi dată. Se cheamă „Trăieşte-ți viaţa!“ Nu ştiu
unde vor să se ducă. Se aude că programul include
un tur al barurilor, o cursă de maşini şi scufundări
subacvatice la Coogee Beach.
Încă mai am un număr respectabil de participanţi
la excursia organizată de mine, însă, nu-mi place să
recunosc, cei mai mulţi dintre ei nu sunt o companie
tocmai plăcută. Sunt antipatici şi morocănoşi. Genul
de persoane care s-ar plânge de cafeaua servită la
restaurantul centrului pentru grădinărit. Până şi Shirley,
cea mai bună prietenă a mea de aici din sat, m-a
întrebat dacă mă deranjează dacă se înscrie la excursia
lui X. Sunt foarte supărată. Nu vi se pare că a fost o
grosolănie din partea lui X (nu-i mai zic „Domnul X“)
să organizeze excursia lui în aceeaşi zi cu a mea?
Asta mă face să mă simt şi eu antipatică şi morocănoasă.
La vârsta mea n-ar trebui să mai am îndoieli în legătură
cu personalitatea mea! Sunt prea bătrână pentru asta.
E prea târziu să mai schimb ceva! Şi totuşi, în adâncul
sufletului meu mă simt la fel de nesigură ca în urmă cu
patruzeci de ani.
Vreau să vă povestesc ceva ce n-am mai povestit
nimănui. În 1975, când eram profesoară de matematică,
nişte colege de-ale mele au organizat o excursie la plajă
numai pentru fete. Eu am fost singura pe care n-au
invitat-o! Am aflat mai târziu din întâmplare, când am
văzut nişte fotografii de-atunci pe care le dădeau şi
140
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

altora să le vadă. Doamne Dumnezeule, m-am simţit


jignită. Şi-acum mă simt.
În fine. Ce porcărie! Cred că am să ies la o plimbare.
Oh, era să uit. Mă îndoiesc foarte tare că persoana care
a lăsat un comentariu semnat Frank Neary este fostul
meu elev. Eu am auzit că a murit în Vietnam.

COMENTARII
DorisdinDallas a spus…
Mulţumiri pentru explicaţiile despre „fiica“ ta, despre
„nepoata“ ta şi restul. Vă vedeţi des? Povesteşte-ne mai
mult! Eu nu cred că ai nevoie de acele ghilimele. Mie
mi se pare că eşti o adevărată străbunică. Ah, mi-ai
urmat sfatul de a-l invita pe X la un pahar? Cred că ăsta
e secretul. Să te împrieteneşti cu el! S-ar putea să aveţi
în comun mai multe decât crezi.

Beryl a spus…
Când aveam zece ani, toţi copiii din clasa mea au fost
invitaţi la ziua de naştere a lui Mary Murray, în afară
de mine. Asta s-a întâmplat cu şaizeci de ani în urmă,
dar tot n-am uitat. Pe mine de ce nu m-au invitat? Cu
ce-am greşit? Aşa că, Frannie, te înţeleg foarte bine.
Sunt de aceeaşi părere cu Doris: cred că trebuie să
te împrieteneşti cu X. Ştii vorba aia: ţine-ţi prietenii
aproape, iar duşmanii şi mai aproape. Ah, şi ce-ai
zice să-i cumperi lui Alice o cutie cu pudră de talc?
Nepoatelor mele le place foarte mult.

Tipul din Brisbane a spus…


Şi eu sunt pentru eutanasie în anumite circumstanţe,
dar nu-mi place să vorbesc mereu despre asta. Poate că
141
Liane Moriarty

la fel simte şi X. Sau poate că nu-i place să vorbească


despre moarte. Lasă omul să facă turul barurilor dacă
asta vrea!

Frank Neary a spus…


Nu, sunt viu şi nevătămat, domnişoară Jeffrey! Hei,
spuneţi-mi: de ce nu v-aţi căsătorit? În tinereţe arătaţi
foarte bine. Aş fi zis că v-a convins cineva până la urmă.
(Pun pariu că de-aia nu v-au invitat la plajă celelalte
profesoare. Dumneavoastră eraţi cea mai frumoasă
dintre toate. N-au vrut să le eclipsaţi cu nişte minusculi
bikini galbeni cu buline!)

NebunaMabel a spus…
Am fost surprinsă şi dezgustată să citesc postarea ta.
Sinuciderea este un păcat de moarte. Aici nu există
cale de mijloc. Aveţi încredere în înţelepciunea lui
Dumnezeu. Îmi pare rău, dar n-am să mai revin să
citesc acest blog.

Super Buni a spus…


Mă bucur să aud că Alice se simte mult mai bine.
Ignoră-l pe X. Nici eu nu cred în eutanasie (cu o
îngrijire paleativă adecvată nici n-ar fi necesară), dar
este dreptul lui Frannie să trateze subiectul. Nimeni nu
te obligă să citeşti acest blog, NebunaMabel! Apropo,
mai e cineva de părere că Frank Leary a scris un
comentariu la limita inacceptabilului? Cred că meriţi o
bătaie cu rigla la palmă, tinere!

*
142
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

Perfect! E timpul să te pui pe picioare. Fă-ţi un duş cu apă


caldă. Îmbracă-te. Piaptănă-te. Machiază-te.
Ultima asistentă plecase, şi acum, în capul lui Alice
se auzea o voce energică, dominatoare, care îi spunea ce
să facă.
„Sunt prea obosită“, răspundea Alice cu ostilitate.
Îşi simţea ochii uscaţi şi înţepători. „Tocmai am avut
cea mai urâtă noapte din viaţa mea. Şi oricum, mai bine
aştept să vină o asistentă ca s-o întreb.“
Prostii! O să te simţi mai vioaie după ce faci duş. Întot-
deauna se întâmplă aşa!
„Oare?“
Da! Şi e timpul să te uiţi în oglindă, pentru Dumnezeu!
Ai doar treizeci şi nouă de ani, nu optzeci şi nouă! Cât de rău
poate fi?
„Şi prosopul? Nu ştiu ce prosop trebuie să folosesc.
Poate că există nişte proceduri.“
Miroşi a transpiraţie, Alice. De la ora de gimnastică.
Trebuie să faci duş.
Alice s-a ridicat în capul oaselor. Nu suporta gân-
dul că emana cine ştie ce miros corporal. Era umilinţa
supremă. Se simţea oribil chiar şi atunci când, după ce
mânca seara o mâncare mai usturoiată, a doua zi Nick îi
spunea în treacăt că-i mirosea respiraţia a usturoi. Alice
îşi acoperea gura cu mâna, dădea fuga la baie să se spele
pe dinţi şi tot restul zilei mesteca gumă. Nick se amuza
că se agita din cauza asta. El nu dădea atâta importanţă
propriului său miros. După ce muncea toată ziua prin
casă, îşi adulmeca subţiorile ca o maimuţă şi anunţa ve-
sel: „Put!“ Ca şi cum era o mare realizare.
Poate că Nick divorţa pentru că ei începuse să-i mi-
roasă urât gura.
143
Liane Moriarty

Şi-a pipăit cucuiul din cap. Încă o mai durea, dar


categoric durerea scăzuse; era ca amintirea unei migrene
din ziua precedentă.
Dar nu-şi amintea de cei trei copii şi nici de faptul că
Nick se mutase.
Şi-a sprijinit picioarele goale pe gresia rece şi s-a uitat
în jur. Lalelele galbene, imense, pe care i le adusese mama
ei, contrastau cu peretele alb al salonului. A încercat să
şi-o imagineze pe Barb dansând salsa cu Roger, amândoi
unduindu-şi şoldurile la unison. Pe Roger nu era greu să
şi-l imagineze mişcându-şi şoldurile, dar pe mama ei?
Gândul acesta o fascina şi o oripila în acelaşi timp. Alice
era nerăbdătoare să-i povestească lui Nick.
În fine!
Şi-a amintit cum i-a vorbit ieri la telefon, cu vocea
aceea plină de ură. Probabil că era vorba de ceva mult
mai grav decât respiraţia neplăcută. Dacă acesta ar fi
fost motivul, Nick i-ar fi vorbit pe un ton jenat, plin de
compasiune.
Dar chiar şi cu acel telefon (ce cuvinte urâte îi
aruncase!), tot i se părea imposibil ca Nick să nu apară
dintr-un minut în altul, gâfâind şi ciufulit, cerându-şi
scuze pentru neînţelegere, strângând-o la pieptul lui. Nu
se simţea cu adevărat îngrijorată de problema divorţu-
lui deoarece i se părea prea absurdă. Era Nick! Nick al ei.
Când îl va revedea, totul va fi bine.
Geanta de sport cu stickerele cu dinozauri rămăsese
pe noptieră, lângă pat. S-a gândit la rochia aceea roşie
atât de frumoasă; poate că va reuşi să încapă în ea.
Şi-a pus geanta sub braţ şi cu cealaltă mână şi-a
strâns pudică despicătura din spate a cămăşii de spital ca
să nu i se vadă chiloţii, deşi nu era nevoie. Perdelele de la
144
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

patul fetei de alături erau închise şi aceasta încă dormea,


scoţând un uşor sforăit ca un bâzâit de ţânţar.
Poate că pe măsură ce au trecut anii, Alice a început
să sforăie mai tare decât fata aceea şi de-aia a plecat Nick.
Ar putea să-şi cumpere o pereche din acele oribile clip-
suri antisforăit de la farmacie. Era uşor de rezolvat. Vino
acasă, Nick.
Era atât de obosită, încât avea impresia că mergea
printr-o masă de ciment moale.
Cred că ar trebui să mă bag înapoi în pat.
Nici să nu te gândeşti să te bagi înapoi în pat. Iar vor
întârzia la şcoală şi nu vor mai înceta cu reproşurile.
Alice a ridicat bărbia, surprinsă. De unde a venit vo-
cea asta? S-a gândit la fotografia cu cei trei copii îmbrăcaţi
în uniforme de şcoală. Probabil că era responsabilitatea ei
să-i ducă la şcoală la timp, în fiecare dimineaţă.
Parcă, doar parcă, i-a trecut fugitiv prin minte amin-
tirea vagă a unor paşi alergând pe hol, uşi trântite, claxo-
nul unei maşini, protestele unui copil, o durere sfredeli-
toare în mijlocul frunţii. Dar când a încercat să o reţină,
a dispărut de parcă ar fi inventat-o.
Se simţea ca şi cum nu putea să privească decât drept
înainte, în timp ce la dreapta şi la stânga ei erau zece ani
de amintiri; nu-i rămânea decât să găsească un mod de a
întoarce capul să se uite la ele.
A intrat în mica sală de baie pe care o împărţea cu
fata de alături, a încuiat uşa şi a aprins lumina. A clipit
în lumina fluorescentă care a învăluit-o. Aseară reuşise
să meargă la toaletă şi să se spele pe mâini fără să se pri-
vească în oglinda de deasupra chiuvetei. Dar acum nu
avea de gând să facă la fel. Astăzi era gata să treacă la
acţiune.
145
Liane Moriarty

Şi-a desfăcut legăturile de după gât şi de la spate, a


lăsat cămaşa să-i cadă pe jos şi a păşit în faţa oglinzii.
Se vedea de la mijloc în sus.
Ce slabă, s-a gândit ea, pipăindu-şi cu degetele curba
taliei, apoi trecându-le în sus şi-n jos peste coaste. Chiar i
se vedeau coastele. Eşti o tipă slabă. Avea abdomenul tare
şi plat ca al fetei de la sala de gimnastică. Cum a reuşit?
Sigur, mereu zisese că trebuia să facă exerciţii şi să
slăbească, dar nu făcuse niciodată nimic în sensul ăsta.
Era un lucru pe care îl spuneai prietenelor din când
în când, ca să arăţi că eşti o femeie responsabilă: „Oh,
Doamne, ce grasă sunt!“ Pe vremea când era cu Richard,
iubitul ei de dinaintea lui Nick, care îi zicea „Trage bine!“
de câte ori o vedea cum se chinuie să-şi îmbrace blugii,
slaba satisfacţie pe care Alice o simţea faţă de corpul ei
se transforma uneori în autodispreţ şi o zi întreagă nu
mai mânca nimic, pentru ca seara să mănânce un pachet
de biscuiţi de ciocolată. Dar apoi l-a cunoscut pe Nick
care i-a spus că era frumoasă şi care, de fiecare dată când
o atingea, o făcea să se simtă la fel de frumoasă cum o
vedea el. Şi-atunci de ce să-şi refuze încă o felie de tort
sau încă un pahar de şampanie, dacă Nick era cu cuţitul
în mână sau cu sticla pregătită, spunându-i cu un zâmbet
diavolesc: „N-ai decât o viaţă“, ca şi când fiecare zi era o
sărbătoare. Lui Nick îi plăceau dulciurile ca unui copil
mic şi se bucura de o mâncare gustoasă, un vin bun şi
o vreme frumoasă; să mănânci şi să bei cu Nick în aer
liber era ca şi cum ai face sex. O făcea să se simtă ca o
pisică fericită şi bine hrănită: durdulie, cu blana lucioasă,
torcând cu o plăcere senzuală.
Alice nu ştia dacă noul ei abdomen plat îi plăcea sau
nu. Pe de o parte, simţea o mândrie evidentă, de parcă
146
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

îşi descoperise o nouă abilitate. Uite ce-am reuşit! Am un


abdomen de supermodel! Pe de altă parte, avea o uşoară
repulsie când îşi simţea oasele pe sub piele, ca şi cum
cineva îi scosese toată carnea.
Oare ce credea Nick despre acest nou corp subţire?
Poate că nu-l interesa. „Atunci de ce mama dracului m-ai
sunat?“
A observat că avea sânii mult mai mici şi mai puţin
fermi. De fapt arătau oribil, erau alungiţi şi atârnau ca
nişte şosete agăţate peste abdomen. I-a ridicat cu mâinile
şi le-a dat din nou drumul. Îh! Nu-i plăcea deloc. Îi era
dor de sânii frumoşi, rotunzi şi săltăreţi pe care îi avea
înainte.
Din cauză că alăptase trei copii îi avea aşa? Ar fi per-
fect dacă măcar ar avea amintirea nostalgică a unor nopţi
târzii petrecute într-un balansoar cu un copil adormit în
braţe, dar nu avea. Aştepta cu nerăbdare să-şi alăpteze
copilul. Era ceva ce trebuia să se întâmple în viitor, nu
în trecut.
În fine, să uităm de sâni. Faţa. Venise momentul să-şi
vadă faţa.
A mai făcut un pas spre oglindă şi şi-a ţinut respiraţia.
La început s-a simţit uşurată, deoarece figura care o
privea nedumerită din oglindă era încă faţa ei. Nu era
deformată îngrozitor, nici nu-i crescuseră coarne. De
fapt, chiar îi plăcea figura aceea mai subţire. Părea mai
definită, iar ochii i se vedeau mai mari. Avea sprâncenele
perfect conturate şi genele negre. Parcă avea mai puţini
pistrui ca înainte. Pielea arăta netedă şi curată, deşi avea
câteva mici zgârieturi în jurul gurii şi al ochilor. Oare de
când căzuse? S-a aplecat să le vadă mai de-aproape.
Oh!
147
Liane Moriarty

Nu erau zgârieturi. Erau riduri, ca ale lui Elisabeth,


poate chiar mai pronunţate decât ale ei. Între sprâncene
avea două cute adânci. Nu dispăreau nici când nu se mai
încrunta. Sub ochi avea nişte pungi rozalii şi, văzându-le,
şi-a adus aminte că primul gând care i-a venit în minte
când a văzut-o ieri pe Jane a fost acela că era ceva în
neregulă cu ochii ei. Nu era nimic în neregulă cu Jane;
era doar cu zece ani mai bătrână.
Şi-a frecat cu vârful degetului ridurile fine din jurul
gurii şi al ochilor, de parcă ar fi putut să le şteargă. Păreau
o eroare, ca şi cum n-ar fi trebuit să fie acolo. Mulţumesc
frumos, dar nu, astea nu sunt pentru mine, n-au ce să
caute pe faţa mea.
A renunţat şi s-a îndepărtat de oglindă astfel încât să
nu-şi mai vadă ridurile.
Încă avea părul prins la spate cu elastic, de ieri. Şi l-a scos
şi l-a ţinut în palmă, mirându-se din nou că nici măcar nu
recunoştea acea bandă neagră şi nu-şi amintea să şi-o fi pus.
Părul îi ajungea până la umeri. Şi-l tăiase, exact cum
bănuia. S-a întrebat ce anume o împinsese să ia această
decizie. Şi culoarea era diferită: mai degrabă blond decât
castaniu, o nuanţă de blond cenuşiu-închis. Îl avea ciufu-
lit pentru că toată noaptea se zvârcolise în pat, dar când
şi-a trecut degetele prin el, a văzut că era tuns elegant, cu
o formă care se curba la ceafă, făcându-l să pară mai lung.
Nu era stilul ei, dar trebuia să admită că o prindea mai
bine decât alte tunsori pe care le avusese până atunci.
Se maturizase. Asta era. Din oglindă o privea o fe-
meie matură. Doar că ea nu se simţea matură.
Gata. Asta eşti tu, Alice. Asta eşti cine ai devenit. O
femeie matură şi zveltă, mama a trei copii, aflată într-un
proces de divorţ neplăcut.
148
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

A mijit ochii şi şi-a imaginat că din oglindă o privea


ea, cea de altădată, ea cea adevărată. O fată cu părul lung
şi castaniu, fără un stil anume, cu o faţă mai plinuţă şi
mai dulce, cu sâni mai mari şi mai fermi, cu un abdomen
mai rotund (foarte rotund), cu mai mulţi pistrui, dar fără
riduri vizibile — îndrăgostită de Nick şi însărcinată cu
primul ei copil.
Dar fata aceea dispăruse. Nu mai avea rost să se gân-
dească la ea.
Alice s-a îndepărtat de oglindă şi, rotindu-şi privi-
rea prin baia aceea necunoscută, s-a simţit copleşită de
singurătate. Şi-a amintit de călătoria pe care o făcuse de
una singură prin Europa; de câte ori se spăla pe dinţi în
vreo baie străină şi se privea în vreo oglindă murdară,
o invada o senzaţie ameţitoare de disociere, fiindcă nu
reuşea să-şi dea seama cine era ea în realitate fără oa-
menii care o iubeau şi în care vedea reflectată propria
ei personalitate. Acum nu era într-o ţară străină unde
se vorbea o limbă străină, dar se afla într-o lume nouă
şi necunoscută unde toţi ştiau ce se întâmplă, în afară
de ea. Ea era proasta care se făcea de râs, spunând ce nu
trebuie, neştiind regulile.
A inspirat adânc, cutremurându-se.
Era ceva temporar. Curând îşi va recăpăta memoria
şi viaţa ei îşi va relua cursul normal.
Dar oare voia să-şi recapete memoria? Voia să-şi
amintească? De fapt, ea voia să sară în maşina timpului
şi să se întoarcă direct în anul 1998.
Asta e. Ghinion. Descurcă-te, scumpo. Fă un duş. Bea o ca-
fea şi mănâncă o chiflă cu cremă de brânză până se trezesc copiii.
„Înainte să se trezească copiii.“ Această voce autori-
tară şi dură care îi tot venea în minte o înnebunea de-a
149
Liane Moriarty

binelea. Şi „o chiflă cu cremă de brânză“? Despre ce era


vorba? Ea nu mânca aşa ceva la micul dejun.
Sau mânca? Şi-a lins buzele experimental. O chiflă
cu cremă de brânză sau pâine prăjită cu unt de arahide?
Ambele variante i se păreau delicioase şi dezgustătoare
totodată.
Lasă, Alice, că doar nu-i o chestiune de viaţă şi de
moarte, nu?
Ia mai taci din gură. Nu te supăra, dar pari a fi cam a
dracului, Alice.
Şi-a luat rucsacul şi a scos din el o trusă de toaletă
elegantă. Cu siguranţă că noua Alice pusese în ea şampon
şi balsam pentru păr. A căutat printre borcănele şi sticluţe
voluminoase şi scumpe (Dumnezeule, toate astea pentru
un drum la sala de gimnastică?) şi a găsit două sticle plate
şi înalte, de culoare închisă. Marca nu-i suna cunoscută,
dar promitea „rezultate profesionale“.
În timp ce stătea sub duş şi îşi masa părul cu şampon,
mirosul de piersici care i-a umplut nările i s-a părut atât
de familiar, încât au început să-i tremure genunchii. De-
sigur, desigur. A scos un suspin gâtuit şi şi-a amintit cum
stătea sub un duş din care apa ţâşnea cu putere, învăluită în
aburi, cu fruntea sprijinită de un perete cu faianţă albastră
şi plângea încet în timp ce spuma cu miros de piersici îi
intra în ochi. Nu mai suport. Nu mai pot… Nu mai pot…
Preţ de o clipă, amintirea i s-a părut atât de reală,
ca şi cum scena s-ar fi petrecut chiar atunci, apoi, în se-
cunda următoare s-a risipit ca spuma şamponului sub
jetul de apă.
Mirosul şamponului a rămas în continuare intens,
inexplicabil de familiar, dar Alice n-a reuşit să reţină o
altă amintire.
150
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

Doar un sentiment de tristeţe insuportabilă şi do-


rinţa de a înceta s-o mai simtă.
Îşi amintise că plângea după Nick?
Dacă acestea erau amintirile care rămăseseră blocate
în mintea ei — dezintegrarea unei căsnicii absolut minu-
nate, o criză de plâns cu fruntea lipită de peretele unui
duş — chiar voia să le recupereze?
A închis duşul şi s-a şters cu prosopul albastru pe
care îl avea în rucsac. S-a înfăşurat cu el, a scos borcanele
şi sticlele din trusa de toaletă şi le-a aliniat în faţa ei. Ce
naiba făcea cu toate astea?
Haide, haide.
Mâna i s-a dus instinctiv spre un borcănel cu capac
auriu. L-a deschis şi a văzut că era o loţiune hidratantă,
densă şi cremoasă. Cu mişcări rapide şi eficiente s-a dat
cu ea pe faţă. Dab, dab, dab. Fără să se oprească să se
gândească, a luat o sticluţă cu fond de ten, a turnat puţin
pe un burete şi a început să-l întindă pe faţă. O parte din
mintea ei observa totul cu uimire. Fond de ten? Ea nu
folosea niciodată fond de ten. Rareori se machia. Dar
mâinile ei se mişcau atât de repede, capul i se întorcea
într-o parte şi-n alta ca şi cum făcuse asta de un milion
de ori până atunci. Apoi a venit rândul unui tub auriu
cu care s-a dat în obraji. Deschidea borcănele, sticluţe,
recipiente. Rimel, tuş de pleoape, ruj.
Cât ai zice peşte — nu durase nici cinci minute —,
a terminat şi a pus toate recipientele la loc în trusa de
toaletă. Fără să se oprească, a deschis fermoarul unui bu-
zunar lateral al genţii, întrebându-se ce caută, şi a scos
un uscător de păr portabil şi o perie rotundă. Ah, normal.
Acum trebuia să-şi usuce părul. A băgat uscătorul în priză
şi din nou mâinile ei s-au mişcat fără să fie nevoie să le
151
Liane Moriarty

spună ce să facă. Peria se mişca înainte şi înapoi în timp


ce uscătorul sufla aer cald.
În regulă. Când pleci de-aici, trebuie să…
Avea un lapsus.
…trebuie să…
Terminase să-și aranjeze părul.
A oprit uscătorul, l-a scos din priză şi a înfăşurat ca-
blul pe el, apoi l-a băgat în geantă şi a început să caute
altceva. Doamne Dumnezeule! De ce se mişca atât de
repede? Unde ardea?
A scos punga de plastic în care avea hainele, a des-
chis-o cu un gest brusc şi a scos din ea lenjeria crem şi
rochia. Lenjeria era moale la atingere şi mătăsoasă, iar su-
tienul îi ridica sânii, redându-le fermitatea de odinioară.
Cu siguranţă că rochia asta frumoasă n-o să-i vină, dar a
trecut-o totuşi peste cap, după ce i-a desfăcut fermoarul
lateral fără să fie nevoie să-l caute, şi iată că n-a mai dat
de colăcei de grăsime inestetici, pentru că nu-i mai avea.
Bijuterii. A găsit un colier cu topaz şi brăţara de la
Nick pe care şi le-a pus. Pantofi. S-a încălţat cu ei.
S-a oprit, s-a uitat la femeia din oglindă şi a rămas cu
gura căscată când s-a văzut.
Arăta… ei bine, trebuia să spună că arăta foarte bine.
S-a întors într-o parte şi-n alta şi s-a uitat la ea peste umăr.
Era o femeie suplă, elegantă şi atrăgătoare. Genul de
femeie care nu crezuse niciodată că ar putea fi. Devenise
una dintre acele femei, acele alte femei, care păreau prea
bine puse la punct pentru a fi reale.
De ce naiba voia Nick s-o părăsească, dacă ea arăta
atât de bine?
Mai lipsea ceva.
Parfumul.
152
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

L-a găsit în buzunarul lateral al trusei de toaletă.


Şi-a stropit încheieturile şi deodată a trebuit să se prindă
de marginea chiuvetei ca să nu cadă. Mirosea a vanilie,
mandarine şi trandafir. Toată viaţa ei era cuprinsă în acel
miros. A simţit că o înghite un vârtej imens de tristeţe şi
furie, în care se auzea soneria insistentă a unui telefon,
scâncetul ascuţit al unui copil, sunetul înfundat al tele-
vizorului şi în care Nick stătea pe marginea patului, cu
mâinile împreunate la ceafă.
— Mă scuzaţi…
S-a auzit o bătaie în uşa de la baie.
— Mă scuzaţi. Mai staţi mult? Am şi eu nevoie la
toaletă!
Alice s-a îndreptat încet de spate. Devenise foarte
palidă. O să vomite iar, cum s-a întâmplat ieri? Nu.
— Scuze! a strigat ea. Numai o secundă.
A băgat mâinile sub jetul de apă de la chiuvetă şi
şi-a frecat încheieturile cu săpunul roz din dozator ca să
îndepărteze orice urmă de parfum. În timp ce nările i s-au
umplut cu mirosul proaspăt şi reconfortant de căpşuni,
amestecat cu dezinfectant, vârtejul a dispărut.
Nu-mi amintesc.
Nu-mi amintesc.
Nu-mi amintesc.

Însemnările lui Elisabeth pentru doctorul Hodges


Când m-am dus s-o iau de la spital, era deja îmbră-
cată şi mă aştepta. Avea ochii roşii şi încercănaţi, dar era
coafată şi machiată perfect, ca întotdeauna.
Semăna atât de bine cu ea, cea normală, încât am
fost convinsă că şi-a recăpătat memoria şi că acel interlu-
diu ciudat din vieţile noastre a luat sfârşit.
153
Liane Moriarty

Am întrebat-o: „Acum ţi-ai amintit tot?“ şi ea mi-a


răspuns: „Aproape“ şi mi-a evitat privirea, iar eu am cre-
zut că probabil se simţea prost pentru ce spusese despre
Nick. A zis că doctoriţa a trecut s-o vadă, că a semnat
toate hârtiile care trebuiau semnate şi că abia aştepta să
ajungă acasă, în patul ei.
N-a prea vorbit când am plecat de la spital, şi nici eu.
Abia când eram în drum spre casă a început să vorbească
şi am crezut că va vorbi despre milionul de lucruri pe care
trebuia să le facă la sfârşit de săptămână şi de cât timp
pierduse stând la spital. Dar ea a zis: „Câţi copii ai?“
Eu am exclamat: „Alice!“ şi era cât pe ce să virez aiurea.
A zis: „Îmi pare rău că nu te-am întrebat ieri, dar
cred că eram în stare de şoc. Aş fi sunat-o pe mama ca
s-o întreb, dar nu ştiam dacă mai are acelaşi număr de
telefon şi pe urmă m-am gândit: Dacă răspunde Roger?“
I-am spus că eu am crezut că îşi recăpătase memoria
şi ea a zis că nu prea.
Am început să-i spun că trebuie să ne întoarcem ime-
diat la spital şi am întrebat-o dacă a minţit-o pe doctoriţă
ca să poată să se externeze, dar ea a scos bărbia înainte
(semăna cu Madison) şi a zis că, dacă o duc înapoi la
spital, le va spune că nu ştie despre ce vorbesc deoarece
memoria ei este perfectă şi atunci spitalul va trebui să de-
cidă care dintre noi era nebună şi probabil că vor ajunge
la concluzia că eu şi mă vor pune în cămaşă de forţă.
I-am spus că nu cred că se mai folosesc cămăşile de
forţă. (Am dreptate, domnule doctor? Ţineţi şi dumnea-
voastră una în sertar, gata s-o scoateţi imediat în caz de
urgenţă?)
Alice şi-a încrucişat braţele la piept şi a început să se
agite ca şi când ar fi purtat o cămaşă de forţă, strigând:
154
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

„Daţi-mi drumul! Sora mea e mai nebună! Eu sunt cea


normală!“
Eram stupefiată. Se purta atât de… prosteşte. Parcă
era Alice de altădată.
Imediat după aceea am început să ne hlizim ca nişte
şcolăriţe. Amândouă am râs nonstop, iar eu am continuat
să conduc spre casa ei, pentru că nu ştiam ce altceva să
fac. Era foarte ciudat să râd în halul ăla cu Alice. Parcă
gustam dintr-o mâncare delicioasă de care nu mai mân-
casem de ani de zile. Uitasem de acea senzaţie euforică,
de beţie, pe care ţi-o produce o repriză zdravănă de râs.
E o trăsătură de familie moştenită de la tata. Ce chestie!
Uitasem şi asta.

Până la urmă, s-au oprit din râs şi au devenit


tăcute.
Alice se întreba dacă Elisabeth va insista din nou să
se întoarcă la spital, dar ea n-a zis nimic. Doar şi-a şters
lacrimile cu vârful degetului, şi-a şters nasul şi s-a în-
tins să deschidă radioul din maşină. Alice s-a înarmat cu
curaj; lui Elisabeth îi plăcea muzica heavy-metal, genul
zgomotos şi agresiv pe care în mod normal îl ascultau
adolescenţii în maşină, dar care ei îi dădea dureri de cap.
Când colo, în maşină au răsunat nişte acorduri lente şi
o voce feminină suavă, de parcă s-ar fi aflat într-un club
de jazz plin de fum. Gusturile lui Elisabeth în materie
de muzică se schimbaseră. Alice s-a relaxat şi a privit pe
geam. Străzile din Sydney arătau aproape la fel cum şi le
amintea. Oare cafeneaua aceea fusese acolo dintotdea-
una? Clădirea aceea părea nouă, deşi era foarte posibil să
fi fost acolo de douăzeci de ani, iar ea să n-o fi observat
până acum.
155
Liane Moriarty

Era un trafic incredibil, iar maşinile păreau toate


identice. Când era mică, se gândea că în anul 2000 vor
trăi deja într-o eră spaţială, cu maşini zburătoare.
A privit profilul lui Elisabeth. Pe buze îi rămăsese un
zâmbet din repriza de râs de mai devreme.
— Azi-noapte am visat-o iar pe femeia cu accent
american care zicea de puls şi de data asta erai şi tu. Eşti
sigură că nu-ţi spune nimic?
Lui Elisabeth i-a dispărut surâsul de pe chip, iar obra-
jii ei îmbujoraţi de atâta râs au părut că se înfundă. Alice
a regretat că vorbise.
— Asta a fost acum şase ani, a spus Elisabeth într-un
târziu.

Însemnările lui Elisabeth pentru doctorul Hodges

Aşa că i-am spus totul ca pe o poveste. De fapt, am


simţit brusc nevoia disperată de a-i povesti eu, înainte
să-şi amintească ea. Înainte s-o bifeze ca pe un mic inci-
dent trist care se întâmplase cu mult timp în urmă.
Asta s-a întâmplat, domnule doctor. Ca să ştiţi şi
dumneavoastră.
Eu şi Alice am fost însărcinate în acelaşi timp. Ea
trebuia să nască exact cu o săptămână după mine.
A treia sarcină a lui Alice a fost un alt accident, desi-
gur, ceva complicat şi tipic pentru ea (tipic pentru vechea
Alice, nu varianta ei nouă şi îmbunătăţită, manichiurată,
pedichiurată, epilată şi vopsită), o confuzie între pilule de
mărci diferite.
Sarcina mea nu a fost un accident. Însăşi ideea unei sar-
cini accidentale mi se pare atât de frivolă şi iresponsabilă!
Mă face să mă gândesc la vacanţele de vară din tinereţe,
156
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

când aveam pielea frumoasă şi netedă, cu ore întregi de în-


delungi sărutări şi… nu ştiu, multă piña colada. Mi se pare
ceva absolut imposibil în cazul meu, nu doar din cauza
corpului meu stupid, ci din cauză că nu am personalitatea
necesară. Nu sunt suficient de smucită. Nu ştiu să mă las
pradă clipei. Îmi vine să le strig: „De ce dracului n-aţi fo-
losit PILULE CONTRACEPTIVE?“ Alice mi-a spus odată că,
dacă ar fi întins mai mult mâna, ar fi găsit prezervativul în
sertarul noptierei şi Madison n-ar fi fost concepută. Chestia
asta mi s-a părut îngrozitor de enervantă deoarece cât de
greu era, ALICE, să întinzi mai mult braţul?
Eu şi Ben am încercat doi ani de zile să rămân însărci-
nată pe cale naturală. Am încercat tot ce se putea încerca.
Temperatura bazală, metoda calendarului, acupunctura,
ceaiuri chinezeşti, vacanţe în care ne prefăceam că nu ne
gândim la subiectul ăsta, teste de salivă care îţi arată dacă
eşti la ovulaţie.
Aveam relaţii sexuale încă satisfăcătoare. Asta era
înainte să devin o caisă uscată, domnule doctor, când
eram suplă şi în formă. Deşi uneori observam că Ben avea
aceeaşi expresie hotărâtă ca atunci când încerca să repare
ceva la maşină.
Eram îngrijorată că nu reuşeam să rămân însărcinată,
dar eram încă foarte optimistă, pentru că, de felul meu,
eram o persoană optimistă. Pe atunci citeam o mulţime
de cărţi autodidactice. Ba chiar mă duceam la seminarii
de dezvoltare personală unde îmi descopeream forţa inte-
rioară, strigam şi mă îmbrăţişam cu necunoscuţi. Oh, da,
credeam în mine. Luam viaţa aşa cum era. Aveam bileţele
cu citate motivaţionale lipite pe panoul de deasupra bi-
roului. Aceasta era Golgota mea şi trebuia s-o urc. (Eram
o conştiincioasă.)
157
Liane Moriarty

Aşa am început fertilizarea in vitro.


Am rămas însărcinată după primul tratament. Ceea
ce rareori se întâmplă! Ei bine, eram în al nouălea cer.
Beţi de fericire. De fiecare dată când ne uitam unul la
altul, izbucneam în râs, atât eram de fericiţi. Asta do-
vedea puterea gândirii pozitive! Era miracolul ştiinţei
moderne. Adoram ştiinţa. Ştiinţa clasică. Îl adoram pe
medicul nostru. Adoram şi acele injecţii zilnice — nu
puseseră nicio problemă, nici măcar nu dureau, nu erau
aşa groaznice cum se spunea! Medicaţia nu mă balonase
prea tare şi nici nu-mi dăduse schimbări de dispoziţie. De
fapt, întregul proces fusese interesant şi amuzant!
Dispreţuiesc persoanele care eram atunci şi totodată
simt o mare compasiune pentru ele, deoarece atât ştiam
şi noi pe vremea aceea. (Adică, după părerea mea, ar tre-
bui să ne trăim viaţa pesimişti, aşteptându-ne la ce e mai
rău, ca să nu părem penibili la sfârşit?) Nu suport să mă
gândesc cum ne îmbrăţişam, plângeam şi chicoteam la
telefon, de parcă eram într-un sitcom stupid. Discutam
inclusiv despre nume pentru copil. Nume! Îmi vine să
strig la femeia care eram atunci: „Dacă eşti însărcinată,
nu înseamnă că veţi avea un copil, tâmpiţilor!“
Am pe-aici, pe undeva, o fotografie cu Alice şi cu
mine stând spate în spate, cu mâinile puse sugestiv pe
burtă. Arătăm foarte bine. Eu nu am zâmbetul meu forţat,
ca un rânjet stupid, şi Alice n-a ieşit cu ochii închişi. Am
fost extrem de încântate când am aflat că vom naşte la
câteva zile diferenţă. „Ar putea să se nască în aceeaşi zi!“
ziceam noi fascinate de coincidenţă. „Vor fi ca nişte ge-
meni!“ strigam. Voiam să facem fotografii în fiecare lună,
în aceeaşi poziţie, ca să se vadă cât ne-au crescut burticile.
Era atât de frumos, futu-i! (Îmi cer scuze că vorbesc urât,
158
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

domnule doctor, dar o clipă am vrut să par interesantă şi


să-mi exprim furia. Drept pedeapsă, ar trebui să mănânc
o lingură de boia de ardei iute. Aşa ne zicea mama când
eram mici şi vorbeam urât, în loc să ne spălăm gura cu
apă şi săpun, lucru care i se părea neigienic. Nu pot să
zic niciodată „futu-i“ fără să simt în gură gustul de boia
iute. Ben râde de câte ori mă aude înjurând. Nu ştiu s-o
fac cum trebuie. Nici Alice nu ştie. De vină e boiaua iute.
Probabil că ne strâmbăm imaginându-ne gustul iute.)
Alice a venit cu mine să-mi fac ecografia din a două-
sprezecea săptămână de sarcină deoarece Ben era plecat
la un salon automobilistic în Canberra. Madison era la
grădiniţă, însă Tom a venit cu noi şi stătea ţeapăn în
cărucior, molfăind un biscuite şi studiind cu atenţie pe
toată lumea. Îmi plăcea la nebunie să-l fac pe Tom să
râdă când era mic. Mă uitam la el cu o figură foarte se-
rioasă, apoi, brusc, îmi umflam obrajii şi scuturam din
cap dintr-o parte în alta ca un căţeluş. Lui Tom i se părea
ceva demenţial. Se uita la mine foarte atent, cu ochii
lui jucăuşi, şi când scuturam din cap, începea să râdă în
hohote şi se arunca pe spate în cărucior, lovindu-se cu
palma peste genunchi cum făcea taică-su, Nick, fiindcă
aşa credea el că trebuie să faci atunci când râzi. Îi ieşiseră
doi dinţişori în faţă şi râsul lui era dulce ca o bomboană.
Alice îl luase pe Tom în cabinet cu noi şi lăsase căru-
ciorul într-un colţ, iar eu mi-am scos fusta şi m-am întins
pe pat. Nu eram foarte atentă la femeia cu părul creţ şi
accent american care îmi întindea pe burtă gelul acela
rece şi tasta ceva la calculator, pentru că eram cu ochii la
Tom, gata să-l fac din nou să râdă. Şi Tom se uita la mine
şi aştepta, tremurând de emoţie din tot corpul lui mic,
dar solid, iar Alice vorbea cu femeia cu părul creţ, zicând
159
Liane Moriarty

că îi plăcea mai mult când era frig afară decât atunci când
era cald, dar nu foarte frig, desigur.
Femeia se uita pe monitor în timp ce plimba sonda
de plastic pe burta mea. Am aruncat o privire spre ecran
şi am văzut numele meu scris în colţul din dreapta sus,
deasupra unui peisaj lunar care se pare că avea legătură
cu corpul meu. Aşteptam ca femeia să înceapă să-mi
arate copilul, dar ea tăcea, apăsând diverse taste şi în-
cruntându-se. Alice se uita fix în monitor şi îşi rodea o
unghie. Eu iar m-am uitat la Tom, am deschis ochii mari,
am ridicat bărbia şi am scuturat din cap.
Tom a căzut pe spate în cărucior, hohotind de râs, şi
femeia a spus cu voce tare, peste râsul lui: „Îmi pare rău,
dar nu are puls.“ Avea un uşor accent de sudistă, ca Andy
McDowell.
Nu înţelegeam la ce se referă, deoarece Ben şi cu mine
auziserăm deja inima fătului în timpul primei vizite la gi-
necolog; era un sunet ciudat, precum galopul unui cal sub
apă, şi nu părea deloc real, dar părea să-i fi încântat pe Ben
şi pe doctorul meu, pentru că amândoi mi-au zâmbit cu
mândrie de parcă lor li se datora. Eu am crezut că femeia
cu părul creţ a vrut să spună că avea o problemă cu apara-
tul, că se defectase ceva. Era cât pe ce să spun politicoasă:
„Nu face nimic.“ Dar apoi m-am uitat la Alice, şi cred că
ea înţelesese imediat, deoarece îşi acoperise gura cu mâna
făcută pumn şi, când s-a întors spre mine, avea ochii roşii
şi plini de lacrimi. Femeia m-a atins pe braţ cu vârful dege-
telor şi a spus: „Îmi pare rău.“ Puţin câte puţin am înţeles
şi eu că probabil se întâmplase ceva grav. M-am uitat la
Tom care surâdea în căruciorul lui, molfăind biscuitele şi
gândindu-se: Iar o să facă lucrul ăla amuzant! şi am întrebat
zâmbind involuntar: „Ce vreţi să spuneţi?“
160
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

După aceea mă simţeam vinovată pentru că nu fu-


sesem atentă la copilul meu. Nu trebuia să mă joc cu
Tom în timp ce bietul meu copilaş se străduia să-i bată
inima. Aveam impresia că îşi dăduse cumva seama că eu
nu-i acordam atenţie. Ar fi trebuit să stau cu ochii lipiţi
de ecran. Ar fi trebuit să-l ajut, repetând în gând: Bate,
bate, bate.
Ştiu că sună aiurea, domnule doctor Hodges. Ştiu că
nu puteam să mai fac nimic.
Dar mai ştiu că o mamă bună ar fi fost atentă la pul-
sul inimii copilaşului ei.
Niciodată n-am mai făcut figura aceea care atâta îl
amuza pe Tom! Mă întreb dacă mintea lui de copilaș i-a
simţit lipsa. Bietul Tom! Bietul astronaut mititel pierdut
în spaţiu!

— Îţi aminteşti? a întrebat Elisabeth. De femeia aia cu


părul creţ? Tom era mânjit la gură cu resturi de biscuit. Era
o zi călduroasă şi foarte umedă şi tu purtai nişte pantaloni
kaki cu un tricou alb. În drum spre casă, a trebuit să opreşti
să bagi benzină şi când te-ai întors la maşină, eu şi Tom
plângeam. Cumpăraseși un Twix de la benzinărie şi ne-ai
dat la fiecare câte o bucată, şi un tip care aştepta la rând
ne-a claxonat, şi atunci tu ai scos capul pe geam şi ai urlat
la el. Am fost foarte mândră de tine că ai urlat la el.
Alice încerca să-şi amintească. Voia să-şi amintească
lucrul acesta. I se părea o trădare faţă de Elisabeth că
uitase. Își storcea creierii, sforţându-se ca un halterofil,
încercând să extragă ceva imens care îi rămăsese blocat
în memorie.
I-au trecut fugitiv prin minte nişte imagini cu un co-
pil mic râzând într-un cărucior, cu Elisabeth plângând în
161
Liane Moriarty

maşină şi cu un bărbat claxonând furios; dar nu-şi dădea


seama dacă erau amintiri reale sau imagini fabricate de
imaginaţia ei aţâţată de vorbele lui Elisabeth. Nu păreau
amintiri reale; erau vagi şi confuze, scoase din context.
— Acum îţi aminteşti? a întrebat Elisabeth.
— Parcă… puţin.
Nu voia s-o dezamăgească; părea plină de speranţă.
— Lasă, nu-i nimic.
— Îmi pare rău, a spus Alice.
— Pentru ce? Nu e vina ta. Doar nu te-ai aruncat sin-
gură în cap la sală.
— Nu, vreau să spun că îmi pare rău pentru copilul tău.

162
fiction connection
12

Alice se gândea ce să zică în continuare. Firesc era să


întrebe: „Ai mai încercat să rămâi însărcinată?“, dar părea
ca şi cum ar spune: „Ei şi? Mergi mai departe!“
S-a uitat la Elisabeth. Purta ochelari de soare, deci nu
putea să-i vadă ochii, şi conducea cu o mână în timp ce
cu cealaltă se freca insistent pe o parte a feţei de parcă ar
fi avut ceva acolo.
Alice s-a uitat pe geam şi a văzut că erau la o stradă
distanţă de casă. Ea şi Nick se plimbaseră de multe ori
seara prin această zonă, oprindu-se să se uite la casele
altora în căutare de idei de renovare. Asta chiar se în-
tâmplase cu zece ani în urmă? I se părea imposibil.
Amintirea era atât de clară şi de banală încât i se părea că
se întâmplase ieri. Nick îi saluta întotdeauna primul pe
vecinii cu care se întâlneau. „Ce seară frumoasă!“ striga
el vesel şi cordial, apoi se oprea să stea de vorbă cu ei de
parcă ar fi fost prieteni vechi, în timp ce Alice aştepta
zâmbind încordată şi se gândea: De ce pierdem vremea cu
nişte necunoscuţi? Dar era foarte mândră de stilul sociabil
şi dezinhibat al lui Nick, de faptul că era capabil să intre
la o petrecere cu persoane pe care nu le cunoşteau şi să
163
Liane Moriarty

întindă mâna unui necunoscut spunându-i: „Eu sunt


Nick. Ea e soţia mea.“ Parcă ar fi avut un talent înnăscut,
ca acela de a cânta la un instrument muzical complicat
pe care Alice nici nu visa să ajungă să-l stăpânească. Par-
tea cea mai bună era că se simţea în siguranţă alături de
el la orice eveniment social, aşa că petrecerile au încetat
să fie o tortură pentru ea şi au devenit atât de plăcute
şi de amuzante, încât ajunsese să se întrebe dacă fusese
vreodată cu adevărat timidă. Chiar şi atunci când el nu
era pe-aproape, Alice ştia că, dacă interlocutorul ei pleca
să discute cu alţi invitaţi, ea nu se simţea singură în mul-
ţime pentru că putea să-l găsească pe Nick şi să se ducă
la el cu o privire hotărâtă, iar el îi punea un braţ pe după
umeri şi o includea firesc în conversaţie.
Acum trebuia să meargă din nou singură la petreceri?
Şi-a amintit de acea senzaţie dureroasă pe care o avea
de fiecare dată când se terminaseră relaţiile anterioare.
Luni la rând după aceea se simţea ca şi cum ar fi pierdut
un strat de piele. Dacă aşa se simţise după despărţirea de
nişte iubiţi fără importanţă, oare cum se simţea după des-
părţirea de Nick? Se simţise atât de bine în acel cocon al
relaţiei lor! Crezuse că va rămâne în el pentru totdeauna.
A ridicat privirea din poală unde se juca cu brăţara
şi a văzut că intrau pe Rawson Street. Când a văzut şi-
rul lung de arţari cu coroana stufoasă şi maşina din faţă
semnalizând dreapta pentru a intra pe King Street, a cu-
prins-o brusc un sentiment de panică. Inima a început
să-i bată cu putere, ca şi cum s-ar fi trezit dintr-un coş-
mar; ceva parcă o strângea de gât şi un sentiment pur de
spaimă a ţintuit-o pe scaun.
A vrut s-o apuce pe Elisabeth de braţ şi să-i spună că
e pe punctul de a face un atac de cord, dar n-a putut să se
164
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

mişte. Elisabeth a frânat şi s-a uitat la stânga şi la dreapta


ca să intre pe King Street. Alice simţea că face un infarct
lângă ea, şi Elisabeth nici nu-şi dădea seama.
Au cotit pe King Street şi bătăile inimii ei au început
să se potolească. Acum putea să respire din nou. A scos
un oftat de uşurare când a simţit că aerul îi intra din nou
în plămâni.
Elisabeth s-a uitat la ea.
— Te simţi bine?
— Acum o clipă m-am simţit foarte, foarte ciudat, a
spus Alice cu o voce ascuţită.
— Erai ameţită? Pentru că, dacă vrei, putem să ne în-
toarcem chiar acum la spital. Nu e nicio problemă.
— Nu, nu, acum mi-a trecut. A fost… în fine, n-a fost
nimic.
Spaima îi trecuse, lăsând-o slăbită şi tremurând
de parcă tocmai coborâse dintr-un carusel. Ce însem-
nau acele valuri de emoţie care veneau şi plecau? Mai
întâi fusese acea tristeţe inimaginabilă. Acum această
groază.
Când au intrat pe strada unde locuiau Alice şi Nick,
a văzut că la casa de vizavi era o pancartă pe care scria
De vânzare.
— Oh, familia Pritchett vinde casa? a întrebat ea.
Elisabeth a aruncat o privire spre pancartă şi o expre-
sie ciudată, impenetrabilă, i-a străbătut chipul.
— Ăăă… mi se pare că au vândut acum câţiva ani. Acum
a fost pusă în vânzare de familia care a cumpărat de la
ei. Aşa că…
A cotit pe aleea casei lui Alice şi Nick şi a tras frâna
de mână.
— Casă, dulce casă.
165
Liane Moriarty

Alice s-a uitat pe geam la casa ei şi şi-a acoperit gura


cu mâna. A deschis portiera şi a sărit din maşină; pietrişul
mărunt scrâşnea sub paşii ei. Pietriş alb!
— Oh, a exclamat ea extaziată. Uite ce-am realizat!

Prima dată au văzut casa într-o zi mohorâtă de iulie.


— Vai de mine! au exclamat amândoi când au parcat
în faţa ei, apoi au rămas câteva secunde uitându-se la
ea şi scoţând diverse sunete de genul „hmmm?“ care
însemnau „Crezi c-o avea ceva bun?“
Era o dărăpănătură cu două nivele în stil federal, cu
acoperişul abrupt, pături atârnate la ferestre în loc de
perdele şi un gazon netuns, acoperit de deşeuri. Avea
un aspect trist şi dezolant, dar dacă o priveai cu ochii
mijiţi, vedeai casa impunătoare care fusese în vremurile
de odinioară.
Pe pancarta din faţă pe care scria De vânzare era
specificat ARE MULT POTENŢIAL şi toată lumea ştia ce
înseamnă asta.
— Prea multă muncă, a spus Nick.
— Mult prea multă, a recunoscut Alice şi s-au uitat unul
la altul neîncrezători.
Au coborât din maşină şi au rămas tremurând în
stradă, în aşteptarea agentului imobiliar care trebuia
să sosească. Uşa casei s-a deschis scârţâind şi o bătrână
cocârjată, îmbrăcată cu o cămaşă cadrilată pe sub un pu-
lover bărbătesc, încălţată cu şosete lungi şi adidaşi, s-a
apropiat de cutia poştală cu paşi târşâiţi.
— Oh, Doamne! a spus Alice neliniştită.
Era destul de neplăcut când vedeai un cuplu de pa-
truzeci de ani grăbindu-se spre maşină ca să plece îna-
inte să intri în casa lor şi să faci remarci critice la adresa
166
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

covorului pe care l-au ales. Lui Alice i se rupea inima


când vedea ce eforturi făceau proprietarii în încercarea
de a-şi vinde casa — buchete de flori proaspete, blaturi
de bucătărie cu urme de la cârpa umedă cu care tocmai
le şterseseră bine, cafetiere şi ceşti aşezate pe masa din ca-
mera de zi ca să creeze o atmosferă plăcută. Nick pufnea
cinic pe nas când oamenii aprindeau lumânări parfumate
în baie, ca şi cum ăsta era un lucru pe care îl făceau de
obicei, dar pe Alice o impresiona întotdeauna când îi ve-
dea atât de plini de speranţă. „Nu-i nevoie de atâta efort
ca să mă impresionaţi pe mine“, îi venea să le spună. Şi
acum iat-o pe această bătrânică firavă. Unde se ducea ea
într-o zi atât de friguroasă în timp ce ei îi vizionau casa?
Frecase podelele aşezată în genunchii bolnavi de artrită,
deşi poate că ei nici n-o vor cumpăra?
— Bună ziua! a strigat Nick în timp ce Alice se ascundea
în spatele lui zicând „Ssst!“
A tras-o de mână, iar Alice, care nu voia să înceapă să
se lupte cu el în public, n-a avut de ales decât să iasă din
spatele lui şi să se apropie de bătrânică.
— Aşteptăm să vină agentul imobiliar, a explicat Nick.
— Vizita dumneavoastră este programată abia la ora
trei, a spus bătrâna, fără să zâmbească.
— Oh, nu, a zis Alice.
Ora trei îi suna oarecum familiar, iar ea şi Nick în-
totdeauna confundau astfel de lucruri („Dumnezeu să vă
ajute dacă voi doi veţi avea vreodată copii“, le spusese
odată mama lui Nick.)
— Scuze, a răspuns Nick. Ne ducem să dăm o tură prin
cartier. Este foarte frumos.
— Dacă vreţi, intraţi acum, a spus bătrâna. Eu pot să vă
explic mai bine decât linguşitorul ăla.
167
Liane Moriarty

Fără să mai aştepte un răspuns, s-a întors şi a pornit


pe alee spre casă.
— O să ne bage în nişte cuşti şi o să ne pună la îngrăşat
înainte să ne mănânce, a şoptit Nick.
— Să lăsăm o dâră de firimituri, i-a răspuns Alice.
Tremurând de un râs înfundat, au urmat-o ascultă-
tori pe femeie.
În capul scărilor de la verandă tronau doi lei de pia-
tră maiestuoşi care păzeau casa. Când au trecut pe lângă
ei, păreau că îi urmăresc cu privirea.
— Raaah! i-a şoptit Nick lui Alice ridicând mâna ca o
gheară.
— Ssst, a murmurat ea.
În interior, casa arăta în același timp și mai bine și
mai prost decât se așteptaseră. Avea plafoane înclinate,
cornişe şi rozete ornamentale, şeminee de marmură origi-
nale. Nick a ridicat discret cu piciorul un colţ al covorului
vechi şi rărit ca să-i arate lui Alice podeaua originală din
lemn. Pe de altă parte, aerul era impregnat cu un miros
neplăcut de umezeală şi delăsare, tencuiala se scorojea,
băile erau vechi şi mucegăite, iar bucătăria avea un lino-
leum din anii ’50 şi o sobă ce părea adusă de la muzeu.
Femeia i-a invitat să se aşeze în faţa unui calorifer
electric cu o singură rezistenţă şi le-a adus nişte ceşti cu
ceai şi o farfurie cu fursecuri, refuzând ofertele dispe-
rate ale lui Alice de a o ajuta. Era înfiorător s-o vezi cum
merge. Într-un final s-a aşezat şi ea ţinând în braţe un
album foto vechi şi prăfuit.
— Aşa arăta casa acum cincizeci de ani, a spus ea.
Erau nişte fotografii mici, alb-negru, dar se vedea că
fusese o casă frumoasă şi impozantă, nu dărăpănătura în
care se transformase.
168
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

Bătrâna le-a arătat cu o unghie îngălbenită fotografia


unei tinere care stătea cu braţele deschise în faţa grădinii.
— Asta eram eu în ziua când ne-am mutat.
— Ce frumoasă eraţi, a spus Alice.
— Da, a răspuns femeia. Dar eu nu ştiam. Cum nici
dumneata nu ştii acum ce frumoasă eşti.
— Aşa e, nu ştie, a spus Nick care mânca al treilea fursec
rânced de parcă nu mai văzuse mâncare de o lună.
— Ar trebui să las casa copiilor şi nepoţilor mei, a spus
bătrâna. Dar fiica mea a murit când avea treizeci de ani,
iar fiul meu nu mai vorbeşte cu mine, aşa că am scos-o la
vânzare. Vreau două sute de mii pe ea.
Nick s-a înecat cu fursecul. În anunţ zicea peste trei
sute de mii.
— Agentul imobiliar o să vă spună că vreau mult mai
mult, dar ascultaţi-mă, dacă îmi oferiţi suma asta, eu
accept. Ştiu că aş putea să obţin mai mult de la un in-
vestitor, care ar face câteva îmbunătăţiri şi ar vinde-o
repede, dar eu speram să o cumpere un cuplu de tineri
care să o renoveze pe îndelete şi s-o readucă la starea ei
din vremurile bune. Am multe amintiri frumoase în casa
asta; chiar dacă voi nu le simţiţi, ele sunt aici.
A pronunţat cuvintele „amintiri frumoase“ cu un
oarecare dezgust.
— Ar putea fi frumoasă, a continuat femeia ca şi cum
i-ar fi mustrat. Ar trebui să fie frumoasă. Are nevoie doar
de puţină muncă şi puţină răbdare.
Mai târziu, când erau în maşină, stăteau şi se uitau
în tăcere la casă.
— Doar puţină muncă şi puţină răbdare, a spus Alice.
Nick a izbucnit în râs.
— Da, o tonă de muncă şi-o tonă de răbdare.
169
Liane Moriarty

— Ce părere ai? a întrebat Alice. Ar trebui să renunţăm?


Ar trebui să renunţăm şi asta e, nu?
— Spune tu prima. Ce părere ai?
— Nu, spune tu primul.
— Doamnele au prioritate.
— Bine, a spus Alice.
A inspirat adânc şi s-a uitat la casă, încercând să
şi-o imagineze proaspăt zugrăvită, cu gazonul tuns, cu
un copil mic alergând pe iarbă. Era o nebunie, desigur.
Le-ar lua ani de zile ca s-o pună la punct. Nu aveau
bani. Lucrau amândoi cu normă întreagă. Hotărâseră să
cumpere o casă care nu avea nevoie decât de o renovare
superficială.
— O vreau, a spus ea.
— Şi eu o vreau, a spus Nick.

Alice era în al nouălea cer. Oriunde se uita, ve-


dea ceva nou care o încânta. Dalele mari de ciment,
în formă pătrată, care duceau spre verandă (ideea lui
Nick); ferestrele cu tocăria de lemn vopsită alb, în spa-
tele cărora se ghiceau nişte perdele de culoare crem; un
spalier acoperit cu o tufă de bougainvillea roz într-o
parte a verandei (ar fi jurat că ideea asta îi venise cu
numai câteva zile în urmă. „Putem să luăm micul dejun
acolo şi să ne imaginăm că suntem pe o insulă gre-
cească“, îi spusese ea lui Nick); Doamne, până şi uşa de
la intrare — probabil că până la urmă s-au hotărât s-o
şlefuiască şi s-o vopsească din nou.
— Am avut o listă, i-a explicat ea lui Elisabeth. Îţi amin-
teşti? Erau trei foi cu tot ce trebuia să facem în casă. O
listă cu nouăzeci şi nouă de puncte. Am numit-o „Visul
imposibil“. Ultimul era „o alee cu pietriș alb“.
170
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

S-a plecat să ridice o piatră albă pe care i-a arătat-o lui


Elisabeth. Oare bifaseră toate punctele de pe listă? Era un
miracol. Realizaseră Visul imposibil.
Elisabeth a zâmbit obosită.
— Aţi reuşit să aveţi o casă frumoasă — şi stai să-i vezi
interiorul. Presupun că ai cheile în rucsac.
Fără să mai stea pe gânduri, Alice s-a aplecat şi a scos
o imensă legătură de chei din buzunarul lateral al rucsa-
cului. Pe inelul de chei era un breloc în formă de clepsi-
dră. Ştiuse unde să le caute, dar nu le văzuse niciodată.
Ea şi Elisabeth au urcat pe verandă unde se simţea
o răcoare plăcută. Alice a văzut un set de scaune din
răchită cu perne albastre (îi plăcea nuanţa de albastru)
şi un pahar de suc pe jumătate plin, rămas pe o măsuţă
rotundă cu blatul din mozaic. Automat s-a aplecat şi
a luat paharul în timp ce şi-a pus rucsacul pe umăr; a
lovit cu piciorul în ceva şi a văzut că era o minge de
fotbal. Mingea s-a rostogolit şi a lovit roata unui scuter
de copii răsturnat pe jos, cu nişte panglici lucioase le-
gate de ghidon.
— Oh, a spus ea cuprinsă brusc de panică. Copiii. Sunt
acasă?
— Sunt la mama lui Nick. Weekendul ăsta a fost rândul
lui să-i ia. Nick se întoarce din Portugalia mâine dimi-
neaţă. Aşa că o să vină să ţi-i aducă duminică seara, ca
de obicei.
— Ca de obicei, a repetat Alice cu glas pierdut.
— Se pare că asta a fost înţelegerea voastră, a spus Elisa-
beth pe un ton de scuză.
— Foarte bine, a răspuns Alice.
Elisabeth a luat paharul cu suc de portocale dintre
degetele obediente ale lui Alice.
171
Liane Moriarty

— Intrăm? Ţi-ar prinde bine să te întinzi puţin. Încă


eşti palidă.
Alice s-a uitat în jur. Lipsea ceva.
— Unde sunt George şi Mildred? a întrebat ea.
— Nu ştiu unde sunt George şi Mildred, a spus Elisa-
beth pe tonul exagerat de amabil cu care te adresezi unui
nebun.
— Aşa se chemau leii din piatră, a explicat Alice arătând
spre locul gol de pe verandă. Ni i-a lăsat fosta proprietară.
Ne plac foarte mult.
— Oh, da, cred că mi-i amintesc. Presupun că ai renun-
ţat la ei. Nu sunt stilul tău, Alice.
Alice n-a înţeles ce voia să spună. Ea şi Nick n-ar re-
nunţa niciodată la lei. „George şi Mildred, noi am plecat
la cumpărături“, ziceau ei când plecau de-acasă. „Să păziţi
bine casa.“
Nick trebuia să ştie. Îl va întreba când va veni. S-a
întors şi a ridicat cheile ca să descuie. Uşa era nouă pen-
tru ea. Avea o încuietoare aurie solidă, dar degetele ei au
găsit imediat cheia potrivită, mâna ei a apăsat clanţa şi
umărul ei a împins uşa într-o mişcare perfect exersată.
Era impresionant cum corpul ei ştia să facă anumite lu-
cruri — să folosească telefonul mobil, să se machieze, să
descuie uşa —, deşi mintea ei nu-şi amintea să le fi făcut
vreodată. Era pe punctul să comenteze asta, dar chiar
atunci a văzut holul şi a rămas mută.
„În regulă. Ascultă ce-ţi spun, pentru că sunt un vizi-
onar“, îi zisese Nick stând în holul întunecat şi mucegăit
în prima săptămână de groază de când se mutaseră în
casă. (Mama lui plânsese când o văzuse.) Imaginează-ţi
lumina soarelui pătrunzând în acest hol prin lucarnele pe
care le vom pune aici, aici şi aici. Imaginează-ţi că tapetul
172
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

nu mai există şi pereţii au fost zugrăviţi cu un verde-pal.


Imaginează-ţi că acest covor a dispărut şi că podeaua de
lemn a fost lustruită şi reflectă lumina. Imaginează-ţi o
măsuţă cu flori pentru hol, plicuri de corespondenţă pe
o tăviţă de argint — ştii tu, ca şi cum au fost lăsate acolo
de majordom —, un suport pentru umbrele şi un cuier
pentru pălării. Imaginează-ţi fotografiile minunaţilor noş-
tri copii atârnate pe perete — nu portrete din alea oribile,
ci fotografii reale, cu ei jucându-se la plajă sau, nu ştiu,
scobindu-se în nas.“
Alice încercase să-şi imagineze, dar era foarte răcită,
o nară o înţepa atât de tare încât îi lăcrimau ochii, mai
aveau două sute unsprezece dolari în cont şi, în urmă cu
douăzeci de minute, constataseră că trebuiau să schimbe
toată instalaţia de apă caldă. N-a putut să zică decât:
„Cred că n-am fost în toate minţile“ şi Nick s-a schimbat
la faţă şi i-a spus disperat: „Alice, nu-mi spune asta.“
Şi-acum iată că holul arăta exact cum îl descrisese el:
cu lucarne, măsuţă de hol, podele de lemn strălucind ca
aurul topit. Era chiar şi un simpatic cuier antic într-un
colţ, plin cu pălării de paie, şepci de baseball şi câteva
prosoape de plajă.
Alice a înaintat încet pe hol, fără să se oprească, doar
atingând obiectele cu un deget ca într-o mângâiere. A
aruncat o privire spre fotografiile înrămate: un bebeluş
dolofan care se târa în genunchi prin iarbă şi se uita cu
ochii mari spre aparatul de fotografiat; un copilaş cu
părul blond care râdea incontrolabil lângă o fetiţă îm-
brăcată în costum de Spiderman şi cu mâinile în şolduri;
un băieţel sfrijit şi bronzat, într-un şort pentru surf ud şi
lălâi, prins într-un moment când sărea fericit în aer, pe
fundalul unui cer albastru şi senin, fluturând braţele şi
173
Liane Moriarty

picioarele, înainte să cadă în apa care nu se vede, stro-


pind obiectivul aparatului. Fiecare fotografie era o altă
amintire care lui Alice îi lipsea.
Holul ducea spre ceea ce altădată fusese salonul în
care bătrâna îi servise cu ceai şi fursecuri. Planul lor fusese
să dărâme trei pereţi în zona din spate — lui Alice îi venise
ideea; îl desenase pe un şerveţel de la Domino’s Pizza — ca
să creeze un imens spaţiu deschis de unde puteai vedea
până la copacul jacaranda din fundul grădinii în timp ce
găteai în bucătărie. „Nu eşti singurul vizionar de-aici“,
îi zisese ea lui Nick. Şi acum iat-o: o bucătărie aproape
identică cu cea desenată de ea, dacă nu chiar mai bună.
A admirat blaturile de granit lungi şi lucioase, un imens
frigider de inox şi complicatele aparate electrocasnice.
Elisabeth a intrat în bucătărie — ca şi când ar fi
fost o bucătărie oarecare! — şi a golit paharul de suc în
chiuvetă.
Alice şi-a lăsat rucsacul pe podea. Nu se poate ca
povestea cu „divorţul“ să fie ceva serios. Într-o casă ca
asta, era imposibil să nu fii absolut fericit.
— Nu-mi vine să cred, i-a spus ea lui Elisabeth. Oh,
uite! Ştiam eu că la fereastra din spate se potrivesc perfect
nişte obloane albe. Nick le voia din lemn natural. Deşi
văd că şi-a impus părerea în privinţa gresiei. Dar trebuie
să recunosc că a avut dreptate. Oh, şi am rezolvat şi cu
colţul acela ciudat! Da! Perfect! Oh, nu ştiu ce să zic de
perdelele alea.
— Alice, a întrerupt-o Elisabeth. Ţi-ai recuperat cât de
cât memoria?
— Oh, Doamne! Aceea e o piscină? O piscină adevărată?
O piscină încastrată? Libby, suntem bogaţi? Asta s-a în-
tâmplat? Am câştigat la loterie?
174
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

— Ce le-ai spus celor de la spital?


— Nu vrei să te uiţi la dimensiunea televizorului? Parcă
e un ecran de cinema.
Ştia că vorbea întruna, dar nu se putea opri.
— Alice, a spus Elisabeth.
Alice a simţit că i se înmoaie picioarele. S-a dus şi s-a
aşezat pe sofaua din piele maro (scumpă!) în faţa televizo-
rului. Îi intrase ceva în talpă. Era o mică jucărie de plastic;
un soldat cu o figură furioasă şi cu o mitralieră sub braţ.
A pus-o cu grijă pe măsuţa de cafea.
Elisabeth a venit să se aşeze lângă ea şi i-a dat o foaie
de hârtie împăturită.
— Ştii de la cine e?
Era o felicitare făcută manual, cu sclipici pe partea
din faţă şi un desen minimalist reprezentând o femeie
cu colţurile gurii lăsate în jos şi cu un bandaj pe frunte.
A deschis-o şi a citit. „Dragă mami, să te faci bine cât mai
curând. Pupici, Olivia.“
— De la Olivia, bineînţeles, a spus Alice pipăind cu de-
getele sclipiciul.
— Ţi-o aminteşti pe Olivia?
— Puţin.
Nu-şi amintea deloc de această Olivia, dar existenţa
ei părea incontestabilă.
— Şi ce le-ai spus la spital?
Alice şi-a pipăit cucuiul încă dureros de la ceafă.
— Le-am spus că sunt puţin confuză în anumite pri-
vinţe, dar că, în general, îmi aduc aminte. Mi-au reco-
mandat un neurolog şi mi-au spus că, dacă în continuare
voi avea probleme semnificative, să sun pentru o progra-
mare. Mi-au spus că într-o săptămână ar trebui să revin
la normal. În orice caz, cred că îmi amintesc una-alta.
175
Liane Moriarty

— Una-alta?
Chiar atunci s-a auzit soneria de la intrare.
— Oh! Ce frumoasă e! Cea veche suna oribil! a spus
Alice.
Elisabeth a ridicat din sprâncene.
— Răspund eu.
Apoi s-a oprit.
— Sau poate vrei să răspunzi tu.
Alice s-a uitat mirată la ea. De ce să nu răspundă Eli-
sabeth la uşă?
— Nu, e-n regulă, du-te tu.
Elisabeth a dispărut în hol, iar Alice şi-a sprijinit ca-
pul de speteaza sofalei şi a închis ochii. A încercat să-şi
imagineze cum vor decurge lucrurile când va veni Nick
să aducă copiii mâine seară. Reacţia ei firească ar fi să-l
întâmpine cu o îmbrăţişare aşa cum făcea când el se în-
torcea dintr-o călătorie. (Avea impresia clară că nu-l mai
văzuse de mult timp, ca şi când el ar fi fost plecat mai
multe săptămâni.) Dar dacă el rămânea nemişcat şi nu-i
răspundea la îmbrăţişare? Sau dacă o îndepărta cu deli-
cateţe? Sau, mai rău, o dădea la o parte? Nu, n-ar face asta.
De ce se gândea la aşa ceva?
În plus, „copiii“ ar fi de faţă. Ar mişuna pe-acolo,
făcând ce fac copiii.
Alice le-a repetat numele în gând.
Madison.
Tom.
Olivia.
Olivia era un nume frumos.
Ce le-ar spune? „Scuze, îmi păreţi cunoscuţi, dar nu
ştiu de unde să vă iau.“ Nu putea să le spună asta. Ar fi
groaznic pentru un copil să audă că mama lui nu-şi mai
176
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

aminteşte de el. Va trebui să se prefacă până când îşi va


recăpăta memoria, ceea ce se va întâmpla fără îndoială
foarte curând.
Va încerca să le vorbească pe un ton firesc. Nu cu vo-
cea aceea falsă pe care o folosesc oamenii când vorbesc cu
copiii. Cei mici sunt inteligenţi. Şi-ar da seama imediat
ce gândeşte. Oh, fir-ar să fie! Ce-o să le spună? Era mai
rău decât atunci când încerca să găsească subiecte de con-
versaţie înainte să meargă la una dintre acele petreceri
terifiante cu colegii lui Nick.
Dinspre hol s-au auzit apropiindu-se nişte voci.
A intrat Elisabeth, urmată de un bărbat care împin-
gea un cărucior cu trei cutii de carton stivuite.
— Se pare că sunt pahare, a spus Elisabeth. Pentru
diseară.
— Unde le vreţi? a mormăit bărbatul.
— Păi… Pentru diseară? a întrebat Alice.
— Lăsaţi-le aici, în bucătărie, a spus Elisabeth.
Bărbatul a pus cutiile pe tejghea.
— Semnaţi aici, a spus el.
Elisabeth a semnat. Bărbatul a rupt chitanţa, i-a dat-o
şi a aruncat o privire în preajmă.
— Frumoasă casă, a spus el.
— Mulţumesc! a răspuns Alice cu un zâmbet radios.
Dinspre hol s-a auzit altcineva strigând:
— Comanda pentru băuturi!
— Alice, a spus Elisabeth. Nu-i aşa că nu-ţi aminteşti
nimic de petrecerea planificată pentru astă-seară?

177
13

Împreună au căutat data în agenda lui Alice.


— Cocteil cu părinţii copiilor de la grădiniţă, a citit Alice
cu voce tare. Ora 19.00. Ce înseamnă asta?
— Aş zice că e o petrecere cu toţi părinţii copiilor din
grupa Oliviei, a explicat Elisabeth.
— Şi eu voi fi gazda? a întrebat Alice. De ce aş fi eu
gazda?
— Cred că tu eşti frecvent gazda unor astfel de evenimente.
— Crezi? Nu ştii sigur? Tu nu vii la aceste evenimente?
— Păi, nu. Asta are legătură cu şcoala, a spus Elisabeth.
Vin numai mame. Eu nu sunt mamă.
Alice și-a ridicat privirea din agendă.
— Nu eşti? a întrebat ea.
Elisabeth a părut că tresare.
— Nu, nu sunt. N-am avut noroc în privinţa asta. În
fine, ce ai de gând să faci cu petrecerea?
Dar Alice nu se gândea la petrecere. În niciun caz nu
va găzdui acest Cocteil cu părinţii copiilor de la grădiniţă.
— Vrei să-mi povesteşti ce s-a întâmplat? Te rog. Ai mai
încercat să rămâi însărcinată după ce ai pierdut sarcina
aceea?
178
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

Elisabeth şi-a mutat privirea în altă parte.

*
Cugetările unei străbunici

DorisDinDallas m-a pus pe gânduri cu comentariul ei


despre faptul că nu-i nevoie de ghilimele când mă refer
la „fiica“ mea şi „nepoata“ mea.
Are dreptate. Barb este fiica mea. Elisabeth şi Alice sunt
nepoatele mele.
Când a murit soţul lui Barb, viaţa mea s-a schimbat
pentru totdeauna. Până atunci nu erau decât familia
tânără şi simpatică din casa de alături. Tatăl lor a fost
un bărbat înalt şi cumsecade, cu ochelari. Electrician.
Mă ajuta să scot containerele de gunoi. Fiicele lui îl
adorau. Parcă le văd şi acum cum alergau pe alee, cu
codiţele împletite fluturând în vânt, ca să-l întâmpine
când se întorcea de la muncă.
Eu eram o femeie singură. Ca să răspund la întrebarea
lui Frank Neary (habar n-am dacă eşti într-adevăr acel
Frank Neary căruia i-am fost profesoară atâţia ani sau un
impostor obraznic!), nu m-am căsătorit niciodată. Mă
tem că am fost dezamăgită în dragoste, cum se spune.
Şi totuşi, nu am fost niciodată o femeie neîmplinită
sau singuratică. Aveam munca mea pe care o iubeam,
prieteni şi „interese“. Nu aveam nevoie de familie.
Apoi am auzit că vecinul meu tânăr şi simpatic a murit
de infarct. Ce tragedie! N-am să uit niciodată când
le-am văzut pe fetele astea ieşind în faţa casei în ziua
înmormântării tatălui lor. Cu feţişoarele lor palide şi
îndurerate.
179
Liane Moriarty

Într-o zi le-am dus o caserolă cu mâncare şi mi-am dat


seama că Barb nu mai făcea faţă. Cedase, pur şi simplu.
Rămăsese fără părinţi când era adolescentă şi cred că
s-a simţit copleşită.
Mi-am făcut obiceiul să trec pe la ele în fiecare
dimineaţă. La început a fost o chestiune de respect. Aşa
mi s-a părut că trebuie să fac. Apoi m-am îndrăgostit
de fetiţele alea.
Amândouă păreau să creadă că trebuiau să crească
mari cât mai repede cu putinţă.
Alice voia să înveţe să gătească. Am învăţat-o să
facă friptură de cotlet. După câteva săptămâni
începuse să experimenteze, adăugând condimente
şi tot aşa! Pe Elisabeth o interesa mai mult să ştie
cum funcţiona lumea. „Ce trebuie să faci ca să ai un
serviciu?“ mă întreba ea. „Cum deschizi un cont în
bancă?“
Am făcut tot ce-am putut ca să le ajut, dar şi-acum mă
întreb uneori cum le-a afectat pe fete perioada aceea.
Amândouă se străduiesc mereu să creeze „familia
perfectă“. Nu pot să nu mă întreb dacă nu cumva
încearcă să se întoarcă în acea perioadă a inocenţei,
dinainte de pierderea tatălui lor. Până la urmă, toţi am
vrea ca lucrurile să fie perfecte, nu?
N-am să uit ziua când Alice m-a rugat să vin cu ea la
şcoală de Ziua Bunicilor.
„Ea este Frannie. Locuieşte în casa de alături şi este
bunica mea“, i-a spus ea profesoarei, apoi s-a uitat la
mine ca şi cum ar fi zis „E bine aşa?“. Îmi aduc aminte
că n-am putut să scot o vorbă, pentru că mă abţineam
să nu plâng.

180
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

Iată o fotografie cu mine, alături de Elisabeth şi Alice.


Era de Crăciun, primul după moartea tatălui lor.
(Uitaţi-vă ce rochie aveam, în stilul „psihedelic“ al
anilor ’70!) Amândouă s-au străduit cât au putut ca
să-i ofere mamei lor un Crăciun fericit.
Au fost o adevărată binecuvântare.

COMENTARII
DorisDinDallas a spus…
Mulţumim că ne-ai povestit şi nouă. Erau nişte fetiţe
frumoase. Au fost norocoase să te aibă alături. Şi tu erai
o femeie atrăgătoare!
PS: Nu te supăra că te întreb, dar cum ai fost
dezamăgită în dragoste?

Însemnările lui Elisabeth pentru doctorul Hodges

Mi s-a părut ceva suprarealist s-o aud pe Alice că mă


întreabă, preocupată şi cu ochii mari, dacă am mai încer-
cat să rămân însărcinată. Era cât pe ce să izbucnesc în râs.
Mă întrebam dacă nu cumva joacă teatru.
O perioadă foarte lungă de timp nu m-am mai gândit
la acele prime „pierderi“, cum le numiţi dumneavoastră cu
rânjetul acela constipat. Nu vă suport când faceţi faţa aia,
doctore Hodges, şi sunt sigură că nici soţia dumneavoastră
nu vă suportă. De câte ori o faceţi, mă gândesc la tot ce-aş
putea cumpăra cu cei o sută cincizeci de dolari cu cât vă
plătesc. Mai ţineţi minte şedinţa aceea când m-aţi pus să
vă vorbesc despre „primele pierderi“ (rânjet, rânjet) şi eu
am oftat din rărunchi şi v-am zis că nu cred că pot? În
realitate, mă enerva cumplit mutra aia pe care o făceaţi.

181
Liane Moriarty

Acum mă gândesc la acele „pierderi“ ca la nişte


puncte pe istoricul meu medical. Dacă un doctor îmi cere
să-i spun istoricul meu, pot să-i detaliez toate tratamen-
tele, analizele şi cruntele dezamăgiri fără să-mi tremure
vocea, ca şi cum n-ar avea importanţă, ca şi cum ar fi
experienţele altcuiva.
De exemplu, pot să spun fără să clipesc: „Al doilea
avort spontan în primul trimestru“ şi nici măcar nu mă
gândesc cum a fost şi cum m-am simţit în acel moment.
Vreau să ştiţi că am pierdut tot episodul din Anato-
mia lui Grey. Fac eforturi mari ca să urmez această terapie.
Mi-aş dori să-mi daţi o notă bună pentru asta. Ar trebui să
le daţi note pacienţilor care au nevoie de aprobare.
Îmi amintesc ce fericiţi am fost când am rămas din
nou însărcinată pentru că, de data asta, incredibil, am
reuşit o concepţie „naturală“.
Trebuia să fie copilul meu din ianuarie; urma să se
nască pe şaptesprezece (a doua zi după ziua de naştere a
lui Ben: imaginaţi-vă ce-ar fi fost dacă se năştea în aceeaşi
zi! Dar nu, sst, mai bine să nu spun asta cu voce tare).
De data asta, am păstrat secretul. Credeam că a fost o
greşeală de începători faptul că spuseserăm la toată lumea
de prima sarcină. Mă vedeam anunţând a doua sarcină
cu o seninătate şi încredere feminină, după ce treceam
de primul trimestru. Mi se părea o formă mai matură şi
mai raţională de a trata lucrurile. „Oh, nu, de data asta
n-a fost o fertilizare in vitro“, aş fi spus pe un ton firesc.
„A fost o concepţie naturală.“ De data asta n-am vorbit
de nume şi Ben nu mă mai mângâia pe burtă când pleca
la serviciu dimineaţa. Spuneam lucruri de genul: „Dacă
mai sunt însărcinată de Crăciun“ şi coboram vocea până
la şoaptă când pronunţam cuvântul „bebe“, ca şi cum
182
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

fusese o greşeală faptul că nutriserăm atâtea speranţe, ca


şi cum am fi putut să-i păcălim pe zei să nu observe că
încercam pe furiş să facem un copil.
De data asta, Ben a mers cu mine la prima ecogra-
fie şi am avut grijă amândoi să ne îmbrăcăm frumos, de
parcă mergeam la un interviu pentru ocuparea unui post
de muncă şi hainele făceau diferenţa. Femeia care mi-a
făcut-o era o australiancă tânără şi cam greţoasă. Eu eram
îngrijorată, dar, într-un fel, simulam această îngrijorare
de ochii lumii, dacă înţelegeţi ce vreau să spun. În apa-
renţă eram încordată toată, dar în adâncul meu, o parte
din mine se bucura observând această angoasă: Ooh,
uitaţi-vă la ea cum stă întinsă, cu mâinile crispate, săraca,
traumatizata de ea, dar nicio problemă, SIGUR că de data
ASTA copilul va avea puls, pentru că astfel de lucruri nu se
întâmplă de două ori. Simţeam deja uşurarea enormă care
mă va invada la terminarea ecografiei. Păstram o rezervă
de lacrimi de bucurie care abia aşteptau să le zic „daţi-i
drumul“. Eram pregătită să trimit un emoţionant mesaj
de dragoste primului meu copil, ceva de genul: „N-am
să te uit niciodată, te voi păstra mereu în inima mea“,
apoi era momentul să mă concentrez la al doilea copil,
cel adevărat. Copilul lui Alice ar fi fost mai mare cu doar
câteva luni. Încă puteam să-i numim gemeni.
„Îmi pare rău“, a spus tipa cea greţoasă.
Ben şi-a încordat maxilarul şi s-a dat un pas înapoi,
de parcă se afla în mijlocul unei încăierări într-un bar şi
cineva ameninţa să-i dea un pumn, iar el încerca să se
ferească.
Am auzit de atâtea ori „îmi pare rău“ pe un ton pro-
fesional, domnule doctor Hodges! „Îmi pare rău“, „îmi
pare rău“, „îmi pare rău“… Da, colegii dumneavoastră
183
Liane Moriarty

de breaslă sunt plini de păreri de rău. Mă întreb dacă şi


dumneavoastră veţi spune într-o zi pe un ton amabil şi
dezolat: „Îmi pare rău, dar nu vă pot vindeca. Ar fi mai
bine să încercaţi altceva, un transplant de personalitate,
de exemplu.“
Mi-a fost ruşine că s-a întâmplat de două ori, aproape
în acelaşi fel. Parcă aş fi irosit timpul oamenilor, obli-
gându-i mereu să facă ecografii unor feţi morţi. Cum?
Credeai că ai un făt viu? Nu fi ridicolă. Tu nu poţi să-l ţii.
Nu eşti o femeie adevărată, cu încercările astea absurde
de a avea un copil. Există femei cu burţi de gravide au-
tentice şi feţi vii, care mişcă.
Apoi mi s-a părut o greşeală faptul că n-am spus
familiei că eram însărcinată pentru că voiam să ştie de
avort şi astfel să ştie că bebe a existat. Dar când le-am
spus, păreau mai interesaţi de faptul că am ţinut sarcina
secretă. S-au simţit înşelaţi. Mi-au spus lucruri de genul:
„Oh, chiar m-am mirat că n-ai băut atunci când am făcut
grătarul ăla de Paşte şi ai zis că n-ai poftă să bei.“ Cu alte
cuvinte: MINCINOASO.
Mama lui Ben a fost foarte ofensată. A trebuit s-o in-
vităm de două ori să mănânce la restaurantul ei preferat
până să ne ierte. Parcă problema era că eu ascunsesem
sarcina, nu că pierdusem copilul. Oamenii nu s-au mai
simţit atât de afectaţi ca la primul, dar cum puteau să se
simtă, din moment ce ei abia aflaseră că existase. Nu-
tream un ridicol sentiment de protecţie faţă de bebeluşa
mea de ianuarie ca şi cum nimeni n-o iubise, ca şi cum
nu fusese la fel de frumoasă sau de deşteaptă ca primul
bebe.
Ştiu că a fost fetiţă. De data asta, au trimis „mate-
rialul fetal“ la analize şi au spus că era un embrion de
184
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

sex feminin, normal din punct de vedere cromozomial.


Au mai spus că le pare foarte rău, dar nu ştiau motivul
pentru care am pierdut sarcina. Ziceau că încă nu ştiau
multe lucruri despre avorturile spontane, dar că, după
statistici, aveam totuşi şanse excelente de a avea un copil
sănătos data următoare. Bărbia sus. Mai încercaţi o dată.
La o săptămână după D&C (ce nume vesel pentru un
lucru aşa oribil; mă simt mai pustie ca niciodată atunci
când mă trezesc la reanimare după un chiuretaj), m-am
dus la Alice la spital să-i văd fetiţa nou-născută. Evident,
Alice mi-a zis că nu era nevoie să vin şi Ben mi-a zis că nu
voia să mă duc, dar eu m-am dus. Nu ştiu de ce, dar eram
hotărâtă să fac tot ce făceam în mod normal.
M-am dus la librărie şi am ales o felicitare presărată
cu sclipici roz, pe care scria Felicitări pentru scumpa ta
fetiţă. M-am dus la Pumpkin Patch şi am cumpărat o ro-
chiţă galbenă cu fluturaşi brodaţi. „Îţi vine să faci o fetiţă,
nu?“ a gângurit vânzătoarea.
Am împachetat rochiţa în hârtie roz, am scris felici-
tarea, m-am dus cu maşina la spital, am găsit un loc de
parcare şi am parcurs holurile cu cadoul într-o mână şi
o revistă despre celebrităţi pentru Alice în cealaltă. Şi în
tot timpul ăsta mă observam şi mă admiram singură: „Te
descurci foarte bine. Bravo! În curând vei termina şi vei
sta acasă liniştită, uitându-te la televizor.“
Alice era singură în salon; o hrănea pe Olivia la sân.
Şi pe mine încă mă dureau sânii. Ce cruzime din
partea propriului tău corp să se comporte ca şi cum ai
fi gravidă, chiar şi după ce ţi s-a extras din uter copilul
mort.
„Oh, ia uite la ea!“ i-am spus eu lui Alice, gata să mă
lansez în obişnuitele platitudini despre nou-născuţi.
185
Liane Moriarty

Acum mă pricep de minune la lucrurile astea. Chiar


săptămâna trecută am fost în vizită la o prietenă care a
dat naştere celui de-al treilea copil şi, chiar dacă nu e în
regulă s-o spun, mi-am făcut numărul impecabil. „Ia uite
ce mânuţe mici are!“ „Oh, seamănă cu tine la ochi/nas/
gură!“ „Bineînţeles că vreau să-l ţin în braţe!“ Şi respiră
adânc. Şi vorbeşte. Şi zâmbeşte. Nu te gândi la asta, nu
te gândi la asta, nu te gândi la asta. Ar trebui să se dea
Oscaruri pentru genul ăsta de actorie.
Dar Alice nu m-a lăsat să-mi fac numărul.
Cum m-a văzut, a întins spre mine braţul cu care nu
ţinea copilul şi privirea i s-a umplut de tristeţe. „Aş fi vrut
ca eu să te vizitez pe tine“, a spus ea.
M-am aşezat pe marginea patului şi am lăsat-o să
mă îmbrăţişeze. Lacrimile îi picurau pe feţişoara delicată
a Oliviei care continua să sugă din sfârcul lui Alice de
parcă ar fi fost izvorul vieţii. Copilului ăstuia i-a plăcut
întotdeauna să mănânce bine.
Până astăzi uitasem tot despre ziua aia, cât de mult
au însemnat pentru mine lacrimile sincere ale lui Alice.
Era ca şi cum lua o parte din povara tristeţii mele. Mi-am
zis: E-n regulă, pot s-o fac, am să depăşesc momentul, o să-mi
treacă.
Dar nu mi-am dat seama că „momentul“ se va repeta
iar, şi iar, şi iar.
Mmmm. Cred că tocmai am făcut mici progrese în
terapia asta prin scrierea unui jurnal. Deşi nu e cazul să
te umfli prea tare în pene, domnule doctor. Nu că îmi
reprimasem acea amintire cu Alice. Pur şi simplu nu m-am
gândit la ea de câtva timp, dar poate că, totuşi, da, e un
lucru bun că mi-am amintit, deşi am ratat ceea ce promi-
tea a fi un episod „exploziv“ din Anatomia lui Gray.
186
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

Mă întărisem pentru următoarea „pierdere“.

*
— Nu te prefaci că ţi-ai pierdut memoria doar ca să de-
monstrezi ceva, nu? a spus Elisabeth.
Alice s-a simţit de parcă a primit un pumn în stomac,
exact ca atunci când Nick ţipase la ea la telefon. Şi el
o întrebase dacă nu cumva voia să demonstreze ceva.
Oare devenise o femeie care ţinea să demonstreze diverse
lucruri?
— Ce să demonstrez?
— Lasă! Sunt puţin paranoică.
Elisabeth s-a ridicat în picioare, a intrat în bucătărie
şi s-a oprit în faţa frigiderului care era acoperit cu mag-
neţi, bileţele, fotografii şi desene de-ale copiilor.
— Mă întreb dacă există pe-aici vreo invitaţie pentru
petrecerea asta a voastră.
Alice s-a răsucit pe sofa ca să se uite la ea şi a simţit
că o săgetează o durere în cap.
— Libby. Te rog. Ce să demonstrez? Nu înţeleg. Câte-
odată vorbeşti cu mine de parcă… nu ştiu, de parcă nu
ţi-ar mai plăcea de mine.
— Ha!
Elisabeth a luat un bileţel de pe frigider şi i l-a adus.
— Uite invitaţia. E şi numele unei femei la care trebuie
să se trimită confirmarea participării. Ar trebui s-o suni şi
s-o întrebi dacă poate schimba locul întâlnirii.
A vrut să i-l dea, dar Alice nici nu l-a luat în seamă.
Elisabeth a oftat.
— Bineînţeles că te plac. Nu te îngrijora din cauza asta.
Uite — femeia se numeşte Kate Harper. Cred că te-am
187
Liane Moriarty

mai auzit vorbind de ea. Mi se pare că sunteţi foarte bune


prietene.
S-a uitat la Alice aşteptând.
— N-am auzit de ea, a spus Alice pe un ton sec.
— Bine. Atunci ce-ai zice s-o sun eu, iar tu să te duci sus
să te odihneşti? Arăţi groaznic de obosită.
Alice s-a uitat la faţa ridată şi neliniştită a surorii ei.
Te-am dezamăgit? V-am pierdut pe tine şi pe Nick?

188
fiction connection
14

Alice stătea în picioare în mijlocul propriului dor-


mitor pe care nu-l recunoştea, aşteptând să vadă ceva —
orice — care-i aparţinea lui Nick. Nu era nimic care
să-i amintească de el. Niciun teanc de cărţi sau reviste
pe noptiera lui. Îi plăceau romanele de groază (şi ei îi
plăceau), relatările de război şi revistele de afaceri. Nici
teancuri cilindrice de monede scoase de prin buzunarele
pantalonilor în fiecare zi. Nici cravate agăţate de clanţa
uşii. Nici uriaşii lui adidaşi murdari. Nici măcar o cămaşă
mototolită sau o şosetă.
Amândoi erau dezordonaţi. De obicei îşi lăsau hai-
nele aruncate pe jos, într-o învălmăşeală colorată. Uneori
îşi invitau prietenii acasă la ei numai ca să fie nevoiţi să
facă în grabă puţină ordine înainte să sosească musafirii.
Dar acum, covorul (maro-închis; nu-şi amintea cum
l-au ales) era impecabil de curat, aspirat de curând.
S-a dus la dulapul de haine (îl găsiseră aruncat pe
stradă, unde îl lăsase cineva ca să-l ridice primăria; era
toamnă, ca acum, şi când au dat la o parte stratul de
frunze ruginii şi uscate, au văzut că era din lemn de ma-
hon cu model). Era plin cu umeraşe din lemn masiv, pe
189
Liane Moriarty

care atârnau haine frumoase care probabil erau ale ei.


Deşi a simţit o plăcere trecătoare când s-a uitat printre
umeraşe şi a pipăit materialele scumpe, ea îşi dorea să
găsească măcar o cămaşă de-a lui Nick. Fie şi o simplă
cămaşă albă cu care se ducea la birou. Şi-ar pune mâne-
cile în jurul corpului ei ca şi cum ar fi braţele lui. Şi-ar
îngropa faţa în gulerul ei.
După ce a închis uşa dulapului, s-a uitat încet în ju-
rul ei şi şi-a dat seama că mirosul şi aspectul dormitorului
erau în esenţă feminine. Patul era acoperit cu o cuvertură
albă croşetată şi un rând de pernuţe dintr-un material
albastru lucios. Lui Alice i s-a părut că patul arăta absolut
minunat (de fapt, era patul visurilor ei), dar Nick ar fi
spus că în atâta drăgălăşenie ar deveni impotent instanta-
neu, aşa că, treaba ei, dacă asta şi-a dorit, el a avertizat-o.
Deasupra tăbliei de la capul patului atârna o litografie de
Margaret Olley cu o vază plină cu flori, pe care, dacă Nick
ar fi văzut-o, Alice era sigură că ar fi strâmbat din nas ca
şi cum i-ar fi venit să vomite. Pe măsuţa de toaletă erau
mai multe rânduri de borcănele de sticlă divers colorate
(„La ce ţi-or trebui?“ ar fi spus Nick) şi o vază de cristal
cu un imens buchet de trandafiri.
Acesta era dormitorul pe care Alice şi l-ar fi creat pen-
tru ea dacă ar fi locuit singură. Dintotdeauna îşi dorise să
colecţioneze recipiente de sticlă frumoase, dar se gândea
că nu va reuşi să facă asta niciodată.
Singurul lucru care nu se potrivea erau trandafirii.
Şi-a amintit că exact imaginea acelor trandafiri îi apă-
ruse în minte ieri, când era în ambulanţă. S-a apropiat
de măsuţa de toaletă şi i-a studiat cu atenţie. De la cine îi
primise? Şi de ce îi ţinea în dormitor când ei nu-i plăcea
genul ăsta de aranjament?
190
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

Lângă vază era şi o mică felicitare pătrată. De la


Nick? Îi spunea că voia să se întoarcă la el şi uitase că
ei nu-i plăceau trandafirii? Voia şi el să demonstreze ceva
trimiţându-i nişte flori care ştia bine că ei nu-i plac?
A luat felicitarea şi a citit: Dragă Alice, sper că o vom
repeta într-o zi — în aer liber data viitoare? Dominick.
Dumnezeule! Avea un iubit.
S-a lăsat să cadă pe marginea patului, cu felicitarea în
mână, nevenindu-i să creadă.
Să aibă un iubit era ceva ce făcea parte din trecutul,
nu din viitorul ei. Şi oricum, nu-i plăcuse niciodată prea
mult. Jena şi reţinerea pe care le simţi prima dată când
staţi amândoi în maşină; teama oribilă şi permanentă
de a avea resturi de mâncare în dinţi; senzaţia bruscă de
plictiseală epuizantă când îţi dai seama că era rândul tău
să alegi următorul subiect de conversaţie: Spune-mi… Ce
faci de obicei la sfârşit de săptămână?
Oh, sigur, când întâlnirea ieşea bine, era minunat. Îşi
amintea euforia primelor întâlniri cu Nick. Într-o noapte
văzuseră focurile de artificii de ziua naţională într-un bar
din cartierul Rocks. Ea îşi comandase un cocteil mare şi
cremos, iar Nick îi povestea ceva despre surorile lui, şi era
atât de sexy şi de amuzant, şi ea era frumos pieptănată, şi
n-o strângeau pantofii, şi în cocteilul ei pluteau fulgi de
ciocolată rasă, şi Nick o masa uşor pe spate, şi ea simţea
o fericire atât de intensă încât o speria pentru că, fără
îndoială, avea un preţ ce trebuia plătit. (Oare acesta a
fost preţul? După atâţia ani? Nick să-i vorbească urât la
telefon din cealaltă parte a lumii. Primise până la urmă o
notă de plată exorbitantă?)
Să iasă cu orice alt bărbat în afară de Nick i se părea plic-
tisitor, jenant şi stupid. Dominick. Ce nume mai era şi ăsta?
191
Liane Moriarty

Cuprinsă brusc de furie, a luat felicitarea şi a rupt-o


în bucăţele mici. Cum putea să-l trădeze pe Nick în felul
ăsta, păstrând acele flori în dormitorul ei?
Şi mai era şi celălalt, psihoterapeutul din Melbourne,
care îi trimisese o felicitare cu menţiunea unor „vremuri
mai fericite“. Cine era el? Trecuse deja la a doua relaţie
după despărţirea de Nick? Devenise o dezmăţată? O
dezmăţată care mergea la sală ca să demonstreze ceva,
care o supăra pe scumpa ei soră şi care găzduia cocteiluri
cu părinţii copiilor de la grădiniţă? O ura pe femeia în
care se transformase. Singura parte bună era noua ei
garderobă.
Toate astea trebuiau să înceteze. Monedele, şosetele
şi adidaşii lui Nick trebuiau să se întoarcă în dormitor, iar
trandafirii trebuiau să dispară.
S-a întins pe pat. Elisabeth era la parter, telefonându-i
acelei Kate Harper şi încercând să anuleze petrecerea de
diseară.
S-a tras mai bine în pat, a dat la o parte cuvertura şi
s-a strecurat în aşternuturile curate şi netede, fără să-şi
scoată rochia roşie.
Stătea cu ochii aţintiţi în tavan (chituit şi zugrăvit;
petele de apă şi crăpăturile dispăruseră ca şi când n-ar fi
existat vreodată) şi s-a gândit la momentul acela din baia
de la spital, când crezuse că era pe punctul de a-şi recu-
pera toate amintirile. A fost ca şi cum opusese rezistenţă
în mod conştient, ca şi cum se dăduse un pas în spate de
la marginea abisului în loc să se arunce în gol. Ar fi mult
mai uşor şi mai puţin confuz dacă şi-ar aminti odată ce
naiba se întâmpla în viaţa ei. Şi-a mirosit încheietura
mâinii unde se dăduse cu parfumul acela atât de evoca-
tor, dar de data asta i-a stârnit doar nişte sentimente vagi
192
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

şi confuze; erau inconsistente şi evazive şi au dispărut


până să apuce să le numească.
Nu era cel mai rău lucru care i se întâmplase în viaţă,
s-a gândit ea în timp ce somnul începea s-o cuprindă.
Doar cel mai ridicol.

Când s-a trezit, a dat cu ochii de Frannie care stătea


la picioarele patului, cu un cadou în mână.
— Bună, somnorilă.
— Bună.
Alice a zâmbit uşurată, deoarece Frannie arăta exact
cum trebuia. Purta o cămaşă roz, închisă cu nasturi până
la gât, pe care Alice o văzuse de mai multe ori până
atunci, sau cel puţin una asemănătoare, şi pantaloni
drepţi, de culoare gri. Avea spatele drept ca lumânarea.
Parcă era un spiriduş. Avea acelaşi păr alb şi scurt, dat
după urechile mici, tenul alb ca laptele şi ochelarii cu
lentile ochi de pisică atârnaţi pe un lănţişor de aur.
— Nu te-ai schimbat deloc, a spus Alice fericită. Arăţi
la fel ca înainte.
— Vrei să spui ca acum zece ani? — Frannie şi-a aranjat
ochelarii pe nas. — Cred că nu-mi mai încăpeau alte ri-
duri. Poftim, a spus ea, întinzându-i cadoul. Probabil că
n-o să-ţi placă, dar am vrut să-ţi aduc ceva.
Alice s-a ridicat în capul oaselor.
— Bineînţeles c-o să-mi placă.
A desfăcut hârtia şi a găsit un flacon cu pudră de talc.
— Minunat.
I-a desfăcut capacul, a turnat puţin în palmă şi a mi-
rosit. Era un miros simplu şi floral, care nu-i amintea de
nimic.
— Mulţumesc.
193
Liane Moriarty

— Cum te simţi? a întrebat Frannie. Ne-ai speriat pe


toţi.
— Bine, a răspuns Alice. Confuză. Câteodată am im-
presia că sunt pe punctul de a-mi aminti tot, alteori am
impresia că mi se joacă o imensă farsă şi că voi toţi vă
prefaceţi că eu am treizeci şi nouă de ani, când de fapt
ştiţi foarte bine că abia urmează să împlinesc treizeci.
— Cunosc sentimentul ăsta, a spus Frannie gânditoare.
Acum două zile m-am trezit simţindu-mă ca la nouăspre-
zece ani. M-am dus la baie şi m-am speriat când am văzut
că din oglindă mă privea o femeie bătrână. Mi-am zis:
Cine-i baba asta oribilă?
— Tu nu eşti o babă.
Frannie a dat din mână a lehamite.
— În fine, cred că ai şi o cădere nervoasă. Nu te uita aşa
la mine! Oamenii mai au şi căderi nervoase, iar tu ai fost
extrem de stresată în ultimul timp. Cu tot divorţul ăsta…
— Da, apropo. De ce ne despărţim eu şi Nick? a între-
rupt-o Alice.
Nu era în stare să spună cuvântul „divorţ“ cu voce
tare. Frannie nu va încerca să-i ascundă nimic. Îi va spune
exact ce se întâmplă.
Dar Frannie i-a răspuns:
— N-am nici cea mai vagă idee. E ceva între tine şi Nick.
Tot ce ştiu este că amândoi sunteţi foarte hotărâţi în pri-
vinţa asta. Se pare că nu există şanse de împăcare. Aşa că
toţi a trebuit să închidem gura şi să acceptăm.
— Dar nu se poate să n-ai o părere. Tu întotdeauna ai
o părere!
Frannie a zâmbit.
— Aşa e, întotdeauna am o părere, nu? Dar în cazul
ăsta, chiar nu ştiu. Nu mi-ai destăinuit nimic. Este foarte
194
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

trist pentru copii. Mai ales această luptă oribilă pentru


custodie. Cu asta nu sunt de acord absolut deloc, după
cum bine ştii.
— Nu ştiu. Nu-mi amintesc.
— Oh. Păi, eu mi-am exprimat foarte clar opinia. Prea
clar, aş putea spune.
— Crezi că aş putea să-l fac să se întoarcă la mine? a
întrebat Alice.
— Pe cine? Pe Nick? Dar tu nu-l mai vrei, a expli-
cat Frannie. De fapt miercuri, când ai vorbit cu mine,
mi-ai spus că ai primit flori de la un tip. Păreai foarte
încântată.
Alice s-a uitat dezgustată la buchetul de trandafiri.
— Parcă ziceai că eram stresată, a spus ea pe un ton sec.
— Păi, da, erai stresată, dar ai fost fericită când ai primit
florile.
— Dar tu ce mai faci, Frannie? a întrebat Alice oftând.
Locuieşti în continuare lângă mama, nu?
— Nu, scumpo.
Frannie a bătut-o uşurel cu mâna pe picior.
— M-am mutat într-un complex rezidenţial pentru pen-
sionari acum cinci ani. Chiar după ce mama ta s-a mutat
la Roger.
— Oh. Şi îţi place în complexul acela? Te simţi bine
acolo?
— Mă simt bine, a spus Frannie. Asta contează în ziua
de azi, nu? Totul ar trebui să fie bine şi să n-ai griji.
— Ei, nu chiar totul, clar.
— Crezi că eu am simţul umorului? a întrebat Frannie şi
s-a uitat la Alice cu o privire surprinzător de vulnerabilă.
— Bineînţeles că ai simţul umorului!
— Şi mai spune-mi: ce părere ai despre eutanasie?
195
Liane Moriarty

Alice a clipit nedumerită şi s-a ridicat de pe pernă,


speriată.
— Frannie, ce s-a întâmplat? Eşti bolnavă?
— Nu, nu, sunt perfect sănătoasă. Dar mă interesează
subiectul. Vreau să fiu informată. Adică, la vârsta mea e
normal să ştiu ce opţiuni am, nu? Ce e aşa neobişnuit în
asta? Este un subiect care merită dezbătut!
Începuse să devină agitată.
— Da, sunt de acord, dar… sigur eşti bine? De ce te
gândeşti la treaba asta, dacă nu eşti bolnavă?
Frannie a oftat şi a zâmbit. Nu era o femeie prea jovi-
ală, aşa că, atunci când îţi zâmbea, era ca şi cum primeai
un cadou.
— Te asigur că nu sunt deloc bolnavă. Doar… mă inte-
resează subiectul. Haide, să mergem jos. Mama ta pregă-
teşte masa.
În timp ce coborau scările, Alice a studiat-o pe Fran-
nie cu atenţie. Îi părea mai firavă ca înainte. Se ţinea
strâns de balustradă.
— Alice, draga mea! Chiar voiam să vin să te chem!
— Ce mai faci, Roger? a spus Alice îngrozită să-l vadă
la baza scării.
I se părea complet ieşit din context fără Nick. Era un
vizitator pentru care te pregăteai (te întăreai), nu cineva
care te priveşte relaxat din capătul scărilor, ca şi cum ar
fi unul de-al casei.
— Eu, sunt în plină formă! a răspuns Roger cu vocea lui
bubuitoare. Pentru tine ne facem griji!
Când a ajuns jos, Roger a luat-o de braţ şi a con-
dus-o în camera de zi, ţinând-o de talie cu o atenţie
binevoitoare.

196
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

— Ai dormit bine, Alice? a întrebat-o mama ei care ieşea


din bucătărie ştergându-şi mâinile cu un şervet. Sunt
sigură că odihna o să-ţi facă cel mai bine. Cred că ţi-a
revenit memoria complet, nu?
Apoi, fără să aştepte răspunsul, a continuat:
— Frannie, dragă, în ce scaun te-ai simţi mai comod?
Doar n-o să stai acolo, în curent?
— Nu mă mai cocoloşi atâta, Barbara! i-a retezat-o Fran-
nie în timp ce Barbara o ajuta să se aşeze într-un scaun.
Din fericire, Barbara nu mai purta exotica ţinută de
salsa din ziua anterioară, ci un tricou cam decoltat şi
pantaloni trei sferturi. Părul îl avea prins într-o elegantă
coadă de cal. Alice observa fascinată felul relaxat în care
mama ei înclina capul cu cochetărie când se uita la Roger.
— Am pregătit o minunată salată de ton. Am ales-o
special pentru tine, Alice, pentru că peştele este hrană
pentru creier. Eu şi Roger luăm untură de peşte în fiecare
zi, nu-i aşa, iubire?
Iubire. Mama ei tocmai îi spusese iubire lui Roger.
Roger părea că nu se schimbase deloc în ultimii zece
ani. Era tot bronzat, ferchezuit şi încântat de propria per-
soană. Se operase cumva? Alice nu excludea posibilitatea.
Purta un tricou polo de culoare roz şi un lănţişor de aur
ce se odihnea în părul cărunt de pe piept. Pantalonii
scurţi îi veneau un picuţ cam strâmţi, lăsând să se vadă
picioarele musculoase şi bronzate.
Când Barb s-a întors să se ducă iar până în bucătărie,
Roger i-a dat o pălmiţă nu tocmai discretă peste fund.
Alice s-a uitat oripilată în altă parte. (Şi-a adus aminte că
Roger avea un pat cu saltea cu apă. „Doamnelor le place“,
îi spusese el odată lui Alice.)

197
Liane Moriarty

Frannie a chicotit şi a pus mâna peste mâna lui Alice


într-un gest de compasiune. Ca să-şi distragă atenţia,
Alice examina masa lungă, din lemn de pin, la care erau
aşezaţi. Visase această masă când era la spital. Nick stătea
aşezat la ea, în timp ce Alice făcea curat prin bucătărie. El
zisese ceva ce nu avea sens, dar ce?
Elisabeth a intrat în cameră punându-şi geanta pe
umăr.
— Eu trebuie să plec.
— Unde te duci? a întrebat Alice disperată.
Avea nevoie de ajutor ca să se descurce cu mama ei
şi cu Roger.
— Te mai întorci?
Elisabeth i-a aruncat o privire ciudată.
— Mă întâlnesc cu nişte persoane la masa de prânz. Vin
mai târziu dacă vrei.
— Cu cine? a întrebat Alice încercând s-o reţină cât mai
mult. Cu cine te întâlneşti?
— Cu nişte prieteni, a răspuns Elisabeth evaziv. În orice
caz, să fii atentă la telefon…, am lăsat trei mesaje pentru
Kate Harper în legătură cu petrecerea de diseară, dar tot
n-a sunat înapoi.
S-a uitat la Alice.
— Încă eşti foarte palidă. Cred că ar trebui să te odih-
neşti din nou după masă.
— Sunt de acord! a spus mama lor ieşind din bucătărie
cu un castron mare de salată. O expediez direct în pat
după masă, nicio grijă. Trebuie să-şi revină complet până
se întorc teroriştii ăia mici.
Alice s-a uitat la salatiera din mâinile mamei ei şi,
fără niciun motiv anume, i-a venit în minte numele
Gina.
198
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

Întotdeauna e vorba de Gina. Gina, Gina, Gina. Exact.


Asta era ce îşi amintise sau visase că îi spunea Nick atunci
când stătea la această masă.
— Cine e Gina? a întrebat Alice.
Toţi cei de faţă au tăcut brusc.
Frannie a tuşit uşor. Roger și-a lăsat privirea în jos şi
a început să se joace cu lănţişorul de la gât. Barb a rămas
nemişcată în uşa bucătăriei, strângând salatiera la piept.
Elisabeth îşi muşca întruna buza de jos.
— Ei, cine e? a repetat Alice.

*
Însemnările lui Elisabeth pentru doctorul Hodges

Un lucru la care mă tot gândesc în ultimul timp este


cum m-aş simţi eu dacă mi s-ar şterge ultimii zece ani
din memorie, ce lucruri din viaţa mea de acum m-ar sur-
prinde, m-ar încânta sau m-ar întrista.
Acum zece ani nici măcar nu mă întâlneam cu Ben.
Deci, ar fi un străin pentru mine. Un străin corpolent,
cu barbă… m-aş speria să-l văd dormind în acelaşi pat cu
mine. Cum aş putea să-mi explic mie, femeia din trecut,
că m-am îndrăgostit întâmplător de un munte de om
tăcut care îşi câştigă existenţa din proiectarea de reclame
luminoase şi a cărui principală pasiune sunt maşinile?
Până să-l cunosc pe Ben, eram una dintre acele fete care
în mod deliberat nu ştiau nimic despre maşini. Le de-
scriam după mărime şi culoare. O maşină mare şi albă. O
maşină mică, albastră. Acum cunosc mărcile şi modelele.
Mă uit la cursele de Formula 1. Uneori chiar răsfoiesc
revistele de specialitate cumpărate de Ben.
199
Liane Moriarty

Vă plac maşinile, domnule doctor? Păreţi mai de-


grabă genul care merge la operă şi la galerii de artă. Am
văzut că ţineţi pe birou o fotografie cu soţia şi cei doi
copii. Mă uit pe furiş la ea în timp ce-mi scrieţi reţeta la
sfârşitul fiecărei şedinţe. Pun pariu că soţia dumneavoas-
tră n-a avut probleme ca să rămână însărcinată, nu-i aşa?
Aţi mulţumit vreodată Cerului că nu v-aţi căsătorit cu o
femeie ca mine, cu probleme de reproducere? Vă uitaţi
cu drag la fotografia aceea după ce plec de la consultaţie,
gândindu-vă: Slavă Domnului că nevastă-mea e bună de
prăsilă? Lăsaţi, nu-i nimic. Sunt sigură că e ceva înnăscut,
pur biologic, ca un bărbat să vrea o femeie capabilă să-i
dăruiască urmași. Odată, într-o discuţie cu Ben, am adus
vorba de asta. I-am spus că eu cred că probabil mă urăşte
în sinea lui şi că îl înţeleg. S-a înfuriat foarte tare. Nu l-am
mai văzut aşa furios. „Să nu mai spui niciodată asta“,
mi-a zis. Dar sunt convinsă că tocmai de-asta s-a înfuriat
aşa tare, pentru că ştia că era adevărat.
Înainte să-l cunosc pe Ben, mă întâlneam numai cu
tipi aroganţi, de succes. N-aş fi ieşit niciodată cu un băr-
bat care avea o trusă cu scule. Vreau să spun o trusă de
scule în toată regula, uzată şi murdară, ştiţi şi dumnea-
voastră, plină cu şurubelniţe şi alte chestii. Mi-e ruşine să
recunosc ce excitată am fost când l-am văzut prima oară
pe Ben scoţând din trusă o cheie groasă şi uleioasă. Tatăl
meu avea o trusă de scule. Poate că, în subconştientul
meu, aşteptam un bărbat cu o trusă de scule. Presupun
că dumneavoastră nu aveţi o trusă de scule, nu-i aşa,
domnule doctor? Nu, nu cred.
Înainte credeam că una dintre principalele mele con-
diţii pentru a ieşi cu un bărbat era să-şi joace bine rolul la
dineuri. Ca Nick, soţul lui Alice. Dar Ben este un dezastru
200
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

la dineuri. Întotdeauna pare mult prea mare pentru scau-


nul care i se oferă. Pune o faţă de om încolţit. Parcă aş fi
ieşit în lume cu un ditamai cimpanzeul îmblânzit. Uneori
se simte şi el bine dacă se întâmplă să întâlnească un alt
bărbat (sau femeie — nu e misogin) cu care să vorbească
despre maşini, dar de obicei se simte oribil, şi când urcăm
în maşină la plecare, scoate un oftat adânc de parcă toc-
mai ar fi fost eliberat din închisoare.
E ciudat. Mulţi ani de zile, mama şi Alice m-au exa-
sperat cu spaima lor faţă de evenimentele sociale. „Oh,
nu!“ ziceau ele îngrozite şi eu credeam că murise cineva,
dar rezulta că fuseseră invitate la o petrecere sau o cină
unde nu cunoşteau decât o persoană, apoi căutau tot
felul de strategii ca să scape de invitaţie, se dădeau de
ceasul morţii şi se compătimeau una pe alta. „Oh, biata
de tine! O să fie groaznic! Mai bine nu te duce!“ Nu su-
portam chestia asta şi totuşi am ajuns să mă mărit cu un
bărbat pentru care socializarea este un chin. Nu că ar fi
timid, cum sunt ele. El nu se agitată şi nici nu-şi bate ca-
pul cu ce cred alţii despre el. De fapt, nici nu cred că e un
ruşinos de felul lui. Este un bărbat fără vanităţi. Dar nu e
vorbăreţ. N-are nici cea mai mică aptitudine pentru a face
conversaţie. (Pe când mama şi Alice erau nişte vorbăreţe
şi le interesa să cunoască alţi oameni. În realitate, ele erau
mai sociabile decât mine. Dar timiditatea le împiedica să
se comporte ca nişte persoane deschise, aşa cum sunt de
fapt. Erau ca nişte atleţi ţintuiţi în scaune cu rotile.)
După cum vă daţi seama, eu şi Ben nu prea mai mer-
gem la dineuri. Nu le mai suport. Mi-am pierdut şi eu
abilitatea de a face conversaţie. Îi ascult pe oameni vor-
bind despre vieţile lor interesante şi pline. Se antrenează
pentru maratoane, învaţă japoneză, se duc cu copiii
201
Liane Moriarty

cu cortul, îşi renovează baia… Şi viaţa mea a fost la fel


cândva. Eram o persoană interesantă, activă şi informată.
Dar acum viaţa mea se limitează la trei lucruri: serviciu,
televizor, fertilizare in vitro. Nu mai am ce să povestesc.
Oamenii mă întreabă: „Care mai e viaţa ta, Elisabeth?“
şi eu trebuie să mă abţin să nu le înşir tot istoricul meu
medical.
Acum înţeleg de ce oamenii foarte bolnavi şi bătrânii
au această dorinţă nestăpânită de a vorbi despre sănăta-
tea lor. Infertilitatea îmi ocupă fiecare colţişor al minţii.
Ce s-au mai schimbat lucrurile! Acum eu sunt cea
care mormăi când mă caută cineva la telefon şi mă în-
treabă pe un ton vesel dacă sunt liberă sâmbăta viitoare,
în timp ce Alice organizează petreceri la ea acasă şi mama
se duce să danseze salsa trei seri pe săptămână.
Lui Alice nu-i vine să creadă că are trei copii. Mie
nu-mi vine să cred că n-am niciunul. Nu m-am aşteptat
niciodată să am probleme ca să rămân însărcinată. Evi-
dent, nimeni nu s-a aşteptat. Asta nu mă face specială.
Doar că eu m-am aşteptat la cu totul alte probleme medi-
cale. Tatăl nostru a murit de infarct, aşa că întotdeauna
mi-a fost frică şi de cea mai mică arsură la stomac. Bunica
din partea tatălui şi bunicul din partea mamei au murit
de cancer, aşa că m-am aşteptat în permanenţă să-mi
apară celule canceroase. Mult timp am trăit cu groaza că
aş putea fi lovită de o boală neuromotorie, şi asta pen-
tru simplul fapt că citisem un articol foarte emoţionant
despre un bărbat care suferea de aşa ceva. Primul lucru
pe care l-a observat a fost că au început să îl doară picioa-
rele când juca golf. De atunci, de câte ori simţeam un
junghi în picior, mă gândeam Gata, a început. I-am spus
lui Alice despre articol şi a început să se îngrijoreze şi ea.
202
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

Amândouă am renunţat la pantofii cu toc, ne făceam ma-


saje la picioare şi discutam despre cum ne-am descurca
să mergem în scaune cu rotile, în timp ce Nick își dădea
ochii peste cap şi zicea: „Voi chiar vorbiţi serios?“
Alice este un alt motiv pentru care nu mă aşteptam
să fiu sterilă. Întotdeauna ne-am asemănat în ce priveşte
sănătatea. În fiecare iarnă, ne căpătuim amândouă cu o
tuse seacă şi iritantă care ne ţine exact o lună. Avem ge-
nunchi slabi, probleme cu vederea, o uşoară intoleranţă
la produse lactate şi o dantură excelentă. Cum ea nu a
avut probleme să rămână însărcinată, am crezut că nici
eu nu voi avea.
Aşa că e vina lui Alice că nu am investit suficient
timp preocupându-mă de problema infertilităţii. Şi cum
nu m-a preocupat, nu m-am protejat împotriva ei. N-am
să mai fac niciodată greşeala asta. Acum nu uit să mă
gândesc în fiecare zi că Ben ar putea muri într-un ac-
cident cu maşina, în drum spre serviciu. Mă asigur că
periodic îmi fac griji pentru copiii lui Alice — tăind de
pe listă una câte una bolile copilăriei. Înainte să mă duc
la culcare, îmi fac griji că cineva drag ar putea muri în
noaptea aceea. În fiecare dimineaţă mă gândesc că un
cunoscut ar putea muri într-un atac terorist în ziua aceea.
„Asta înseamnă că teroriştii au câştigat“, îmi spune Ben.
El nu înţelege că îngrijorarea mea este o formă de luptă
împotriva lor. Este lupta mea împotriva terorismului.
Asta a fost o glumă, domnule doctor. Mi se pare că
uneori nu vă prindeţi la glumele mele. Nu ştiu de ce
vreau să vă fac să râdeţi. Ben mă consideră o persoană
amuzantă. Râde apreciativ la glumele mele. Sau râdea,
când încă nu eram o femeie acrită şi obsedată de un sin-
gur subiect de conversaţie.
203
Liane Moriarty

Cred că ar merita să alocăm o şedinţă acestui obicei


de a mă îngrijora deoarece e clar că e o superstiţie stu-
pidă şi infantilă — parcă eu aş fi centrul universului şi
gândurile mele produc o schimbare. Dar îmi şi imaginez
comentariile inteligente pe care le-aţi face, întrebările
perspicace pe care mi le-aţi pune în încercarea de a mă
conduce cu delicateţe spre propria mea iluminare. Totul
pare atât de inutil şi absurd! Nu voi înceta să mă îngrijo-
rez. Îmi place să mă îngrijorez. Provin dintr-un lung şir
de oameni care îşi fac griji. E în sângele meu.
Singurul lucru pe care vi-l cer este să nu mă mai
doară, domnule doctor Hodges. De-aia vă plătesc atât de
gras. Vreau să mă simt cum mă simţeam altădată.
Dar să revenim la subiect. Mă întrebam cum ar fi
dacă eu aş suferi de amnezie. Să zicem că mă lovesc la
cap, mă trezesc şi constat că suntem în anul 2008, m-am
îngrăşat, Alice a slăbit, şi sunt măritată cu un tip pe nume
Ben.
Mă întreb dacă m-aş mai îndrăgosti de Ben. Ar fi fru-
mos. Îmi amintesc că sentimentul s-a aprins în mine atât
de lent, ca perna aceea electrică veche care îmi încălzea
aşternuturile reci cu o lentoare exasperantă, secundă cu
secundă, până când mi-am zis: Hei, uite c-a trecut ceva
timp de când nu mai tremur. De fapt, chiar m-am încălzit. Ce
bine mi-e! Aşa a fost cu Ben. Am trecut de la „N-ar trebui
să-i dau speranţe acestui tip dacă nu mă interesează“ la
„În fine, nu arată chiar atât de rău“, „Îmi place să fiu cu
el“ şi în final „Sunt nebună după el“.
Mă întreb dacă Ben ar încerca să mă protejeze de
veştile proaste, aşa cum evităm noi anumite subiecte
cu Alice. Nu se pricepe să mintă. I-aş zice: „Câţi copii
avem?“ şi el ar bâigui: „Păi, nu prea am avut noroc în
204
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

privinţa asta“, s-ar scărpina în bărbie, ar tuşi încurcat şi


ar privi în altă parte.
Eu aş insista pe un ton autoritar să ştiu toate detaliile
şi până la urmă el va trebui să cedeze şi să-mi spună.
„În ultimii şapte ani ai avut trei fertilizări in vitro şi
două sarcini naturale, dar niciunul dintre copiii aceia teoretici
nu s-a materializat. Cea mai avansată sarcină pe care ai
avut-o a fost de şaisprezece săptămâni şi, atât de mult am
suferit după aceea, încât am crezut că nu ne vom reveni nicio-
dată. Ai mai suportat şi opt tratamente hormonale nereuşite.
Da, toate acestea te-au schimbat. Da, au afectat căsnicia
noastră, relaţiile tale cu familia ta şi cu prietenii tăi. Eşti fu-
rioasă, amărâtă şi, sincer, câteodată te comporţi cam ciudat.
În prezent mergi la psiholog după un incident jenant într-o
cafenea. Da, toată povestea asta ne-a costat mulţi bani, dar
mai bine să nu menţionăm cifre.“
(De fapt, domnule doctor, am avut şase avorturi
spontane, dar Ben nu ştie. Am ajuns la numai cinci săp-
tămâni, aşa că aproape nici n-a contat. Ben era plecat cu
un prieten la pescuit, iar eu numai ce făcusem testul de
sarcină cu o zi înainte, că a doua zi am şi început să sân-
gerez şi asta a fost. Când s-a întors, era atât de bronzat, de
murdar şi de încântat de ieşirea aceea, încât n-am putut
să-i spun. Nu era decât pierderea unui alt copil teoretic.
Un alt astronaut mititel pierdut în spaţiu.)
Aşadar, ce-aş spune eu după ce Ben ar termina de
povestit această istorie lungă şi tristă?
Aici e problema, domnule doctor, pentru că îmi
amintesc ce femeie hotărâtă şi activă eram altădată şi
primul meu gând a fost că aş spune ceva de genul: „Lu-
crurile nu ies întotdeauna din prima.“ La urma urmei,
eu eram femeia care începea fiecare zi uitându-se la o
205
Liane Moriarty

fotografie înrămată cu un munte înzăpezit şi un citat


de Leonardo da Vinci: „Obstacolele nu mă pot înfrânge;
toate obstacolele cedează în faţa deciziilor ferme.“
Bine spus, Leonardo.
Dar cu cât mă gândesc mai mult, cu atât mai mult
cred că n-aş spune ceva motivaţional.
Este foarte posibil să spun, lovindu-mă cu palmele
peste genunchi: „Cred că ar fi timpul s-o laşi baltă.“

206
fiction connection
15

Până la urmă, mama ei a fost cea care a rupt tăcerea.


— Gina a fost o prietenă de-a ta, a spus ea punând sa-
latiera pe masă fără să se uite în ochii lui Alice. De fapt,
cred că salatiera asta este un cadou de la Gina. Probabil
că de aceea te-ai gândit la ea.
Alice s-a uitat la salatieră şi a închis ochii. A văzut o
hârtie galbenă mototolită. A simţit în gură gust de şampa-
nie. Parcă auzea şi un hohot de râs feminin. Apoi, nimic.
A deschis iar ochii. Toţi se uitau la ea.
— Bine, eu chiar trebuie să plec, a spus Elisabeth ui-
tându-se la ceas.
Toţi s-au întors uşuraţi la activităţile lor.
— Cred că ţi-am blocat maşina! a spus Roger pe un ton
jovial, scoţând din buzunar o imensă legătură de chei şi
sărind în picioare.
— Nu uita să fii atentă să vezi dacă sună Kate, a spus
Elisabeth ieşind grăbită din cameră. Altfel o să fii gazda
petrecerii diseară.
— Vin să te conduc.
Barb a urmat-o pe Elisabeth în hol, cu intenţia evi-
dentă de a-i spune ceva între patru ochi.
207
Liane Moriarty

Când a rămas singură cu Frannie, Alice a luat o roşie


cherry din salată şi a întrebat-o:
— Spune-mi, de unde o cunosc eu pe această Gina?
— Locuia în casa de peste drum, i-a spus Frannie. Mi se
pare că s-au mutat aici chiar înainte să se nască Olivia.
Nu-ţi aminteşti nimic de ea?
— Nu. Deci nu mai locuieşte peste drum?
Frannie a tăcut o clipă, părând să caute răspunsul
potrivit.
— Nu. Familia s-a întors în Melbourne. Nu cu mult
timp în urmă.
Brusc, Alice şi-a dat seama.
Ceva se întâmplase între această Gina şi Nick. Asta ex-
plica totul. De aceea toată lumea se comporta atât de ciudat.
Gina. Da. Numele acesta se asocia clar cu un soi de
tristeţe profundă.
De ce crezuse ea că era scutită de infidelitate? Chestia
asta se întâmpla tot timpul. Trăise una dintre acele ex-
perienţe de telenovele care păreau întotdeauna oarecum
comice când li se întâmplau altora, dar care erau devas-
tatoare când ţi se întâmplau ţie.
Alice s-a gândit la biata Hilary Clinton. Îţi dai
seama cum e să ştie toată lumea că soţul tău te-a înşelat
într-un mod ordinar? Dacă Bill Clinton a căzut pradă
tentaţiei (şi-ai fi zis că, dacă eşti preşedintele SUA, nu
prea ai timp de aşa ceva), atunci putea să i se întâmple
şi lui Nick.
La urma urmei, şi-a dat ea seama cu uimire, erau căsă-
toriţi de peste zece ani. Poate că Nick o fi contractat o formă
uşoară a crizei de la şapte ani de căsnicie (care, practic, era
un fenomen medical; nu era chiar vina lui) şi această femeie
oribilă şi manipulatoare a profitat şi l-a sedus.
208
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

Nemernica!
Probabil că el era băut. Probabil că s-a întâmplat doar
o dată. Poate erau la o petrecere şi Nick a sărutat-o (Un
sărut fugitiv! Nu cine ştie ce!), Alice a reacţionat exage-
rat şi Nick s-a scuzat, dar Alice a rămas fermă pe poziţie
(proasta de ea!) şi acum divorţau din cauza asta. Toată
vina era a lui Alice. Şi a Ginei.
Probabil că este foarte frumoasă.
Gândul la frumuseţea ei şi la faptul că lui Nick i se
părea frumoasă a durut-o atât de tare, încât n-a putut
să-şi reţină un geamăt.
— Îţi aminteşti? a întrebat Frannie neliniştită.
— Cred că da, a răspuns Alice masându-şi fruntea.
— Oh, scumpa mea, a spus Frannie.
Alice a ridicat privirea şi, când a văzut compasiunea
de pe chipul bunicii, a înţeles că fusese mai mult decât
un simplu sărut.
Cum ai putut, Nick? Nu, n-o să-i sară în braţe sâm-
bătă seară. O să-l bată cu pumnii în piept. Cum a putut
să construiască o relaţie în care ea să se simtă atât de
sigură, de satisfăcută şi de liniştită, pentru ca apoi s-o
distrugă cu atâta cruzime? S-o pună într-o situaţie atât
de ridicolă?
Şi totuşi, Hilary a decis să rămână alături de soţul
ei, în timp ce alţii analizau petele de spermă de pe rochia
celeilalte femei.
Brusc, Alice şi-a dat seama că probabil trecuseră zece
ani de la afacerea Lewinsky. S-a întrebat dacă soţii Clin-
ton au rămas căsătoriţi.
În clipa aceea a sunat telefonul.
Alice s-a ridicat automat şi s-a dus să răspundă.
— Alo?
209
Liane Moriarty

— Alice? Kate sunt! Am avut un milion de lucruri de


făcut şi abia acum am văzut mesajele de la sora ta! Am
fost foarte îngrijorată când te-am văzut ieri dimineaţă la
sală, le-am spus tuturor şi am vrut să te sun, dar ştii bine
în ce nebunie sunt acum, plus că Melanie a zis că te-a
văzut râzând într-o maşină oprită la semafor la Roseville,
aşa că mi-am zis Pfiu, înseamnă că e bine! Dar acum sora
ta zice că se pare că nu te simţi prea bine şi că nu putem
să ţinem petrecerea la tine?
Alice a recunoscut vocea aceea teribil de afectată.
Era tipa blondă şi suplă pe care o văzuse la sală înainte să
vomite pe pantofii lui George Clooney.
— Ah! a răspuns ea.
— Desigur, în alte împrejurări, aş spune că nu e nicio
problemă! S-o ţinem aici! Fără ezitare! Dar cu renovările,
cu mama lui Sam care stă la noi, e literalmente imposi-
bil. Uite, nu trebuie să faci nimic diseară, chiar nimic,
dacă încă te mai doare capul. Am să mă ocup eu de tot.
Adevărul este că nici eu nu mă simt prea bine, dar nu-i
nimic grav, doar un început de răceală. Melanie mi-a zis:
„Eşti o super-femeie, Kate, cum faci faţă?“ I-am zis: „Nu,
Melanie, nu sunt o super-femeie, doar o femeie super-obo-
sită care încearcă să facă ce poate.“ Sam zice că trebuie să
învăţ să spun nu şi să nu mă mai las pe mine pentru alţii,
dar pur şi simplu nu pot, aşa am fost dintotdeauna. În
fine, cum îţi ziceam, dacă te mai doare capul, îţi promit
că diseară tu poţi să te aşezi confortabil, iar noi o să ne
ocupăm de tot şi o să te servim cu ceva de băut. Vreau să
spun că nu va trebui să faci pe amfitrioana sau mai ştiu
eu ce.
Alice s-a simţit cuprinsă de o apatie ciudată în timp
ce o asculta pe Kate. Femeia asta era prietena ei? Alice
210
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

nu se vedea vorbind cu ea mai mult de cinci minute.


Ar prefera oricând stilul repezit şi tăios al lui Jane Tur-
ner în locul acestei false dulcegării presărate cu mici
împunsături.
— Oh, sigur, foarte bine, a spus ea.
Ce-i păsa dacă o sută de necunoscuţi vor apărea în
seara asta la uşa casei? Viaţa ei era deja un coşmar şi
n-avea decât s-o lase să continue aşa.
— Atunci nu mai trebuie să schimbăm locul? Ei, slavă
Domnului! Ştiam că mă pot baza pe tine! M-am gândit eu
că n-avea cum să fie aşa cum zicea sora ta. E şi ea o femeie
amărâtă, care se chinuie cu serviciul şi problemele de
fertilitate. Presupun că habar n-are ce poate face o mamă
dacă trebuie? În fine, te las şi abia aştept să ne vedem
diseară. Pa!
Şi a închis. Alice a trântit receptorul în furcă atât de
tare, încât telefonul s-a zguduit cu totul. Cum îşi permi-
tea femeia aia oribilă să vorbească aşa de Elisabeth? S-a
gândit la expresia abătută a lui Elisabeth când i-a spus de
pulsul bebeluşului şi a simţit că-i venea să-i dea femeii
ăleia un pumn în nasul ăla ţinut pe sus.
— S-a întâmplat ceva? a întrebat Frannie.
Dar oare asta însemna că Alice se plângea de Elisa-
beth în faţa lui Kate Harper? Din gura ei trădătoare ieşi-
seră cuvintele „amărâtă“ şi „chinuită“?
— Alice?
În vocea lui Frannie se simţea un tremur de femeie
bătrână şi Alice a văzut-o brusc aşa cum ar vedea-o un
străin: o bătrânică măruntă şi fragilă.
A încercat să se liniştească. Avea aproape treizeci de
ani… Pardon! Patruzeci de ani. Nu mai putea să se ducă
să plângă în poala bunicii.
211
Liane Moriarty

— Nu s-a întâmplat nimic, a zis ea. I-am spus lui Kate


Harper că putem să ţinem petrecerea aici.
— Aşa i-ai spus? a întrebat mama ei, care tocmai intrase
în cameră urmată de Roger. Eşti sigură că o să faci faţă?
— Bineînţeles, a spus Alice. Bineînţeles, de ce nu?
— Îşi aminteşte de Gina, a intervenit Frannie.
— Oh, scumpo, a spus Barb în timp ce faţa lui Roger s-a
schimonosit într-o expresie teribil de îndurerată care voia
probabil să transmită compasiune.
Alice şi-a adus aminte că Roger avusese mai multe
aventuri extraconjugale pe vremea când era căsătorit cu
mama lui Nick. „Mă tem că fostul meu soţ a fost un mare
crai“, îi spusese odată mama lui Nick, cu un oftat delicat,
şi Alice fusese impresionată de modul elegant şi preţios în
care aceasta făcuse aluzie la infidelităţile soţului ei.
Oare Roger o înşela acum şi pe mama ei?
Poate că nu era atât de surprinzător faptul că şi Nick
devenise un soţ infidel. Nu se zice că „aşchia nu sare de-
parte de gard“? Ar trebui să-i spună asta lui Roger, să-l pri-
vească în ochi şi să-i zică cu dispreţ: „Ai văzut, Roger, că
aşchia nu sare departe de gard?“ Dar, cunoscându-se pe ea,
n-ar spune-o aşa cum trebuie şi nimeni n-ar înţelege ce a
vrut ea să zică. „Ce vrei să spui, scumpo?“ ar întreba mama
ei, devenind brusc interesată, stricând momentul.
Şi, de fapt, nici nu era prea sigură dacă era vorba
de „gard“ sau „trunchi“. „Aşchia nu sare departe de
trunchi“. A simţit că îi urcă în gât un râs isteric. Ce
proastă era. „Oh, Alice“, ar exclama toţi.
— Alice? a spus mama ei. Vrei o ceaşcă de ceai? Sau un
algocalmin?
— Sau ceva de băut? a sugerat Roger încruntând sprân-
cenele. Un coniac?
212
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

— În situaţia ei, nu-i trebuie alcool, Roger, i-a tăiat-o


Frannie. Mai lipseşte să-i propui o partidă de poker.
— Cum? s-a mirat Roger.
— Nu-mi trebuie nimic, a spus Alice.
Se va gândi la asta mai târziu, când Roger nu va
mai fi acolo să-şi etaleze expresia aceea grotesc de
compătimitoare.
Nu-i păsa cât de mult se schimbase lumea ei. Indife-
rent că aşchia sărea departe de „gard“ sau de „trunchi“,
Nick nu semăna deloc cu tatăl lui.

Însemnările lui Elisabeth pentru doctorul Hodges

Alice mi-a aruncat o privire atât de rugătoare, încât


am fost cât pe ce să-mi anulez prânzul, dar nu pentru
că o lăsam singură cu Roger-Boier. Aşa îi zice Ben. I se
potriveşte.
În fine, eu nu voiam să încep o conversaţie despre
Gina. Sentimentele mele faţă de Gina sunt complexe. Sau
poate ar fi mai potrivit să spun „copilăreşti“.
Trebuia să iau prânzul cu Infertilele.
Ne-am cunoscut în urmă cu cinci ani, când m-am
înscris la „grupul de sprijin pentru persoanele cu probleme
de fertilitate“. La început ne întâlneam la centrul comu-
nităţii şi aveam un facilitator, o profesionistă ca dum-
neavoastră, domnule doctor, care avea grijă de noi să n-o
luăm razna. Problema era că ea încerca mereu să ne deter-
mine să avem o atitudine pozitivă. „Haideţi să încercăm
să reformulăm această idee într-o manieră mai pozitivă“,
zicea ea. Dar noi nu voiam să fim pozitive, mersi frumos.
Noi doream să ne exprimăm în mod deschis toate gându-
rile urâte, negative şi pline de amărăciune care ne roiau
213
Liane Moriarty

în cap. Tratamentele medicale, hormonii şi permanenta


frustrare din viaţa noastră ne transformă în nişte fiinţe ră-
utăcioase şi nu ai voie să-ţi verşi răutăţile în public, pentru
că pe urmă oamenii nu te mai plac. Aşa că ne-am format
propriul grup de sprijin. Acum ne întâlnim o dată pe lună,
la un restaurant elegant, unde ştim că nu vin grupuri de
mame cu cărucioare cu copii. Mâncăm, bem şi dăm frâu
liber răutăţilor din noi — despre doctori, familie, prieteni
şi, mai ales, despre lipsa de sensibilitate a „Fertilelor“.
La început am rezistat ideii de a împărţi lumea în
„Fertile“ şi „Infertile“, de parcă am fi fost într-un film SF,
dar curând a intrat în noul meu limbaj. „Ce nu înţeleg
Fertilele niciodată…“, ne spunem între noi. Lui Ben nu-i
place să mă audă vorbind aşa. Nu-i place nici grupul, deşi
nu le-a cunoscut pe prietenele mele. Odată am vorbit să
organizăm ceva şi să-i chemăm şi pe partenerii noştri, dar
n-a ieşit nimic.
Aşa cum vorbesc despre ele, par a fi nişte fiinţe groaz-
nice, dar nu sunt. Sau poate că sunt şi eu nu văd, pentru
că și eu sunt exact la fel. Tot ce ştiu este că uneori am
impresia că întâlnirile cu aceste femei sunt singurul lu-
cru care mă împiedică să-mi pierd minţile. Şi duminica
viitoare este Ziua mamei (aşa cum ni se reaminteşte la
televizor din două în două minute). Este cea mai dure-
roasă zi din an pentru o Infertilă. Dimineaţa mă trezesc
întotdeauna simţindu-mă ruşinată. Nu atât tristă, cât
ruşinată. Sau proastă. Este o versiune a acelui sentiment
pe care îl aveam în liceu când eram singura din clasă care
încă nu avea nevoie de sutien. Nu sunt o femeie aşa cum
ar trebui. Nu sunt o adultă.
Astăzi ne-am întâlnit la un restaurant din Manly,
chiar în port. Când am ajuns eu, ele stăteau deja afară,
214
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

la soare, lângă mare, şi se uitau la ceva care era în mijlo-


cul mesei, toate cu ochelarii de soare cocoţaţi pe vârful
capului.
„Testele de sarcină ale lui Anna-Marie“, a spus Kerry
când m-a văzut. „Evident că noi nu suntem de acord, dar
vino să vezi şi tu.“
După o fertilizare in vitro, Anna-Marie face de fiecare
dată la fel. Ei recomandă să nu faci un test de sarcină
acasă după ce ţi s-a făcut un transfer de embrioni, de-
oarece rezultatele nu sunt concludente. Poţi obţine un
rezultat pozitiv deşi nu eşti gravidă, deoarece în corpul
tău mai rămân hormoni după injecţia de stimulare, care
simulează o sarcină, sau poţi obţine un rezultat negativ
doar pentru că este prea devreme. Cel mai bine este să
aştepţi până la testul de sânge. Eu nu fac niciodată un
test de sarcină, pentru că îmi plac lucrurile concludente
şi pentru că sunt o fată ascultătoare, dar Anna-Marie în-
cepe să le facă încă din a doua zi după transfer şi odată
a recunoscut că a făcut şapte teste. Toate avem propria
versiune de comportament obsesiv-compulsiv, aşa că nu
râdem de ea.
M-am chiombit la testele lui Anna-Marie. Erau trei,
învelite în folie de aluminiu, ca de obicei. Toate mi s-au
părut negative, dar n-avea niciun rost să-i spun asta. I-am
spus că parcă se vede vag o liniuţă roz pe unul dintre ele
şi ea a zis că soţul ei fusese convins că toate erau negative,
iar ea ţipase la el spunându-i că era clar că el nu voia să
colaboreze. „Trebuie să vrei să vezi a doua linie“, îi spu-
sese ea şi până la urmă au ajuns să se certe. Anna-Marie
n-a avut niciodată un rezultat pozitiv şi de peste zece ani
încearcă fertilizarea in vitro. Doctorii, soţul şi familia ei
încearcă mereu s-o convingă să renunţe. Are doar treizeci
215
Liane Moriarty

de ani, este cea mai tânără dintre noi, aşa că are destul
timp să mai piardă încă zece ani din viaţă. Sau poate că
nu, fireşte. Aşa se întâmplă cu noi toate. Finalul fericit şi
greu de atins poate fi la doar un ciclu distanţă.
Kerry (doi ani de FIV cu ovule de la donatori şi o
sarcină extrauterină care era s-o omoare) i-a spus An-
nei-Marie: „Elisabeth a făcut transferul acum zece zile şi
pun pariu că nici măcar nu s-a gândit să-şi facă testul.“
Toate ne informam una pe alta prin email despre
tratamentele noastre de fertilizare in vitro. Anna-Marie,
Kerry şi cu mine suntem chiar acum în mijlocul unui
astfel de tratament. Celelalte trei sunt între sau abia se
pregătesc de următorul.
Sinceră să fiu, nici măcar nu m-am gândit dacă tra-
tamentul acesta va funcţiona sau nu. În primii ani, când
credeam încă în puterea minţii, obişnuiam să meditez în
fiecare dimineaţă după un transfer. „Te rog, rămâi acolo,
embrionaşule“, repetam eu. „Rămâi, rămâi, rămâi.“ Îl
mituiam: O să te duc la Disneyland când o să împlineşti
cinci ani. Niciodată n-am să te oblig să te duci la şcoală dacă
n-o să ai chef. Dar, te rog, lasă-mă să fiu mama ta, bine? Dar
toate astea n-au folosit la nimic. Aşa că acum prefer să
cred că n-o să funcţioneze şi, chiar dacă o să funcţioneze,
oricum am să pierd sarcina. Ăsta e un fel de a mă proteja,
deşi în realitate nu e, pentru că o fărâmă de speranţă tot
reuşeşte să se strecoare în sufletul meu. Nu sunt conşti-
entă de ea până în clipa când se năruie şi dispare ca un
covor tras de sub picioare de fiecare dată când aud iar
„Îmi pare rău“.
Chelneriţa a venit să ne aducă băuturile şi a spus:
„Să ghicesc… Aţi lăsat copiii cu taţii şi voi aţi fugit să
petreceţi o zi ca fetele!“
216
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

Ah, dulcea inocenţă a Fertilelor. Ele presupun că


orice grup de femei de o anumită vârstă trebuie să fie cu
siguranţă mame.
„Ce rost are să ne comportăm ca şi cum am fi mame
când, de fapt, nu suntem“, a comentat Sarah, cea mai
nouă din grupul nostru. A făcut un singur tratament FIV
şi deja vorbeşte cu un cinism înverşunat despre infer-
tilitate. Datorită ei îmi dau seama că am obosit să fiu
obosită. O admir când o aud cum înjură.
Asta ne provoacă să facem o listă cu jignirile primite
de la ultima noastră întâlnire.
Am avut aşa:
Şeful care a spus: „Tratamentul FIV este voluntar,
nu este ca gripa, aşa că nu, nu pot să-ţi semnez biletul
de învoire.“
Mătuşa care a spus: „Relaxează-te şi tu, du-te la un
masaj… Nu rămâi gravidă pentru că eşti prea tensionată.“
(Oh, întotdeauna se găseşte cineva care să spună asta.)
Fratele care a spus (în timp ce un copil mic ţipa în
fundal): „Concepţia ta despre a avea copii este prea ro-
mantică. În realitate este o treabă al naibii de grea.“
Verişoara care a spus cu compasiune: „Ştiu exact prin
ce treci. Şi eu încerc să-mi termin doctoratul ăsta de şase
ani.“
„Şi sora ta?“ m-a întrebat Kerry. „În ultimul email
ziceai că a spus ceva care te-a înfuriat.“
„Ea e super-mama cu trei copii, nu?“ Anna-Marie
a făcut o grimasă. „Cea care nu trebuie să muncească
pentru că are un soţ bogat.“
Toate m-au privit cu aviditate, gata să fie dezgustate
de Alice, pentru că, sinceră să fiu, domnule doctor, ul-
tima dată mă plânsesem de ea.
217
Liane Moriarty

Dar m-am gândit la Alice cum se prefăcea că era în


cămaşă de forţă când ne întorceam de la spital şi la expre-
sia ei rănită când a vorbit cu Nick la telefon. M-am gândit
cum mă întrebase: „Nu-ţi mai place de mine?“ şi cum,
când am plecat azi de la ea, îi stătea părul ridicat într-o
parte şi avea rochia şifonată pentru că se culcase îmbră-
cată. Era atât de tipic pentru ea, Alice cea de altădată,
să nu se uite în oglindă când cobora la masă. Şi m-am
gândit cum a plâns cu mine la spital când a născut-o
pe Olivia şi cum ne-a întrebat astăzi pe toţi cu un aer
inocent: „Cine e Gina?“
Mi-a fost groaznic de ruşine, domnule doctor. Îmi
venea să le spun: „Hei, aveţi grijă cum vorbiţi despre sora
mea.“
Le-am spus însă că Alice îşi pierduse memoria şi cre-
dea că are douăzeci şi nouă de ani, şi că povestea asta m-a
pus pe gânduri, făcându-mă să mă întreb ce-aş zice eu,
cea de altădată, despre viaţa mea de acum. Le-am spus că
probabil eu, cea de altădată, aş considera că este momen-
tul să renunţ. Să uit. Să-mi văd mai departe de viaţa mea.
Fără injecţii. Fără probe cu sânge cald. Fără suferinţă.
Evident, ele mi-au atras imediat atenţia, ca nişte sol-
daţi de nădejde care îşi cunosc datoria.
„Să nu renunţi niciodată“, mi-au spus, şi una câte una
mi-au relatat teribile poveşti despre infertilitate şi avorturi
care s-au încheiat cu câte un bebe durduliu şi sănătos.
Eu ascultam, clătinam din cap şi zâmbeam în timp
ce admiram pescăruşii.
Nu ştiu, domnule doctor. Chiar nu mai ştiu ce să zic.

În timpul mesei, Roger şi-a asumat sarcina de a o


pune pe Alice la curent cu propria lui interpretare a
218
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

evenimentelor istorice care au avut loc în ultimii zece


ani, în timp ce mama ei a decis să facă acelaşi lucru cu
viaţa personală a tuturor cunoscuţilor ei.
— Şi apoi SUA au invadat Irakul pentru că individul
ăsta, Saddam, deţinea arme de distrugere în masă, intona
Roger.
— Numai că armele astea nu existau, a intervenit Frannie.
— Mă rog, cine ştie?
— Glumeşti, Roger…
— Pe urmă, Marianne Elton… ah, cu siguranţă îţi aduci
aminte de ea…, antrena echipa de netball a lui Elisa-
beth…, s-a căsătorit cu Jonathon Knox, instalatorul acela
tânăr şi drăguţ care a venit la noi când am avut o pro-
blemă cu toaletele, de Paştele acela friguros…, au făcut
nunta pe o insulă tropicală, foarte inconvenabil pentru
toată lumea…, fata cu florile a făcut insolaţie, biata de
ea…, în fine, acum doi ani au făcut o fetiţă căreia i-au pus
numele Madeline, îţi dai seama ce fericită a fost Made-
line… Am zis: „Eu nu m-am aşteptat niciodată ca fiicele
mele să le pună numele Barbara fetelor lor“, şi aşa a fost,
dar Madeline este acum un nume foarte la modă…, în
fine, până la urmă biata Madeline…
— …şi dă-mi voie, dragă Alice, să-ţi spun ce anume ar
fi trebuit să facă guvernul imediat după atacurile de la
Bali…
— Ah, şi unul dintre băieţii lui Felicity a fost în Bali! a
spus Barb, bucuroasă că dintr-odată lumea personală se
intersecta cu cea politică. A plecat de-acolo chiar cu o zi
înainte. Felicity crede că s-a întâmplat aşa pentru că era
destinat să facă ceva măreţ, deşi până acum se pare că nu
face decât să stea pe Facebook…, parcă aşa se cheamă, nu,
Roger? Facebook?…
219
Liane Moriarty

— Ştii despre ce vorbim, Alice? a întrebat Frannie.


Dar Alice asculta doar pe jumătate. Era preocupată
să se gândească la conceptul de iertare. Era o idee atât
de frumoasă, de generoasă, când nu o legai de un lucru
oribil care trebuia iertat. Era ea o persoană iertătoare?
Habar n-avea. Niciodată nu trebuise să ierte ceva atât de
grav ca infidelitatea. În plus, Nick voia iertarea ei?
— Nu sunt sigură, i-a răspuns ea lui Frannie.
O parte dintre lucrurile pe care i le spunea Roger îi
păreau cunoscute, ca şi cum le-ar fi învăţat la şcoală şi
apoi le-ar fi uitat. Când auzea de atentatele teroriste, avea
automat un sentiment de groază şi parcă îi veneau în
minte nişte imagini fugitive cu o femeie care avea un
cozoroc parasolar pe cap şi zicea, acoperindu-şi gura cu
mâna: „Vai de mine, vai de mine.“ Dar nu îşi amintea
unde era când a auzit-o, dacă era cu Nick sau singură,
dacă o văzuse la televizor sau auzise la radio. Totodată
avea impresia că recunoştea o parte din cele povestite
de mama ei. De exemplu, îi suna familiară fraza „fata
cu florile a făcut insolaţie, biata de ea“, ca finalul unei
glume pe care o auzise mai demult.
— În fine, va trebui să se ducă iar la doctor, zicea Fran-
nie. Ceva nu merge bine. Uitaţi-vă la ea. Se vede clar,
zicea Frannie.
— Mă îndoiesc că vor putea să-i transplanteze memoria
la loc, a spus Roger.
— Vai, scuză-mă, Roger. Uitasem că eşti neurochirurg…,
a replicat Frannie.
— Cine mai vrea o felie de tartă? a întrebat Barb pe un
ton vesel.

220
fiction connection
16

Alice era singură.


După masă avusese loc o discuţie aprinsă despre cât
era de înţelept să fie lăsată singură acasă. Barb şi Roger
aveau cursul de salsa, nivel avansat, ca în fiecare sâmbătă
după-amiaza. Ziceau că puteau foarte bine să nu se ducă
de data asta, deşi era un curs foarte important, bineînţeles,
întrucât repetau pentru Seara Talentelor din Familie a lui
Frannie, dar zău, sincer, nu era nicio problemă să rămână
dacă Alice avea nevoie de ei. Frannie avea o şedinţă im-
portantă la complexul rezidenţial pentru pensionari, ceva
în legătură cu Crăciunul. De obicei ea prezida şedinţa, dar
putea foarte bine să-i telefoneze lui Bev sau poate Dorei
şi s-o roage să-i ţină locul, deşi niciuneia dintre ele nu-i
plăcea să vorbească în public şi probabil că se vor lăsa con-
vinse de noul rezident care era cam dominator, dar n-ar fi
sfârşitul lumii, nepoata ei era pe primul loc.
— N-o să se întâmple nimic, le repetase Alice întruna.
Am aproape patruzeci de ani! spusese ea în treacăt, dar
probabil că o spusese într-un mod ciudat, deoarece toţi
s-au uitat la ea o clipă şi pe urmă iar au început să se ofere
să rămână cu ea.
221
Liane Moriarty

— Elisabeth trebuie să se întoarcă dintr-o clipă în alta, le


spusese ea, gonindu-i afară din bucătărie şi conducându-i
pe hol până la ieşire. Plecaţi! N-o să se întâmple nimic!
În câteva minute erau toţi urcaţi în maşina mare şi
elegantă a lui Roger şi ieşeau de pe aleea din faţă, în scrâş-
netul roţilor pe pietriş.
„Mă descurc eu…“, repeta Alice în sinea ei.
A văzut că bătrâna doamnă Bergen ieşise din casa de
alături, cu o pălărie mexicană pe cap şi nişte foarfeci de
grădină în mână. Îi plăcea doamna Bergen. O învăţa pe
Alice cum să aibă grijă de grădină. Îi dăduse o mulţime de
sfaturi când avusese probleme cu lămâiul (i-a sugerat lui
Nick să facă pipi din când în când la rădăcina lui, ceea ce
el a şi făcut, cu un entuziasm revoltat), îi aducea mereu ră-
saduri din grădina ei şi îi arăta cu răbdare ce plante trebu-
iau udate, plivite sau tăiate. Cum doamnei Bergen nu prea
îi plăcea să gătească, Alice îi mulţumea ducându-i cutii cu
mâncare, felii de plăcintă şi prăjituri cu morcov. Doamna
Bergen îi dăruise deja trei perechi de botoşei pentru copil
şi începuse să croşeteze o jachetă şi o boneţică.
Dar asta a fost acum zece ani.
Alice a ridicat mâna şi a salutat-o cu drag, dar
doamna Bergen a lăsat capul în jos şi s-a concentrat pe
azalee, ferindu-şi intenţionat privirea.
Nu încăpea îndoială. Doamna Bergen evitase să-i
răspundă la salut.
Oare simpatica doamnă Bergen cea durdulie va ţipa
la ea şi îi va vorbi urât, aşa cum a făcut Nick, dacă se
ducea s-o salute? Ar fi ca atunci când fata din Exorcistul
întorcea capul să te privească.
Alice a intrat repede în casă şi a închis uşa, simţind o
dorinţă absurdă de a plânge.
222
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

Poate că doamna Bergen începuse să se senilizeze şi


n-o mai recunoştea pe Alice. Era o explicaţie perfect rezo-
nabilă. Da, mergea. Deocamdată. După ce îşi va recăpăta
memoria, totul se va lămuri. Ah, bineînţeles! va spune
ea atunci.
În fine. Ce mai urma?
S-a întrebat ce anume făcea în weekendurile când
„copiii erau la Nick“. Îi plăceau aceste pauze? Se simţea
singură? Aştepta nerăbdătoare întoarcerea copiilor?
Cel mai bine era să exploreze casa pentru a găsi indi-
cii despre viaţa ei. În felul acesta va fi pregătită când Nick
se va întoarce mâine seară. Ar avea pregătit un discurs
convingător: zece argumente pentru care nu ar trebui să
divorţăm.
Poate va găsi ceva despre Gina. Scrisori de dragoste
către Nick? Dar probabil că le-a luat cu el când a plecat.
Sau poate că ar trebui să pregătească ceva pentru pe-
trecerea de diseară? Dar ce? Petrecerea i se părea ciudat
de irelevantă.
De fapt, nu voia deloc să stea în casă. Îşi simţea sto-
macul neplăcut de plin după ce mâncase prea multă tartă
cu cremă. „Mai vrei încă o felie?“ o întrebase mama ei,
plăcut surprinsă, şi Alice şi-a dat seama că era un lucru
neobişnuit pentru ea.
Va ieşi la o plimbare. Asta îi va limpezi gândurile. Era
o zi superbă. De ce s-o petreacă între patru pereţi?
A coborât la parter, apoi s-a oprit în hol, uitându-se
la uşile celorlalte trei dormitoare. Cu siguranţă că
acolo dormeau copiii. Ea şi Nick le lăsaseră goale, mai
puţin pe cea pe care se gândeau s-o transforme în ca-
mera copilului. Au petrecut mult timp acolo, aşezaţi
pe podea cu picioarele încrucişate, făcând planuri şi
223
Liane Moriarty

imaginându-şi cum va arăta. Aleseseră culoarea vop-


selei: albastru ocean. Mergea chiar dacă bebeluşul, în
ciuda aşteptărilor, ieşea fetiţă (ceea ce s-a şi întâm-
plat — a născut fată!).
Alice a deschis uşa cu ezitare.
Da. La ce se aştepta? Bineînţeles că acolo nu era ni-
ciun pătuţ alb, nicio masă de înfăşat şi niciun balansoar.
Nu mai era o cameră pentru un copil mic.
A găsit acolo un pat de o persoană, nefăcut, cu haine
aruncate de-a valma, şi o bibliotecă plină cu cărţi, sti-
cluţe goale de parfum şi borcănele de sticlă. Pereţii erau
acoperiţi aproape în întregime cu imaginile melancolice,
în alb-negru, ale unor oraşe europene. Alice a văzut un
mic pătrăţel albastru între două postere. S-a dus şi a pus
degetul pe el. Albastru ocean.
Lipit de un perete era un birou. Alice a văzut un bi-
blioraft cu eticheta: Madison Love. Scrisul îi era cunoscut.
Semăna cu scrisul lui Alice când era în şcoala primară.
A observat o carte de reţete deschisă şi aşezată cu faţa în
jos, pe care a ridicat-o. O reţetă cu lasagna. Oare Madison
nu era prea micuţă ca să gătească? Şi posterele cu oraşele
europene? La vârsta ei, Alice încă se juca cu păpuşile.
Propria ei fiică o făcea să se simtă complexată de cum era
ea la vârsta de nouă ani.
A pus cu grijă cartea de reţete la locul ei şi a ieşit tiptil
din cameră.
Uşa următoare era închisă şi avea un afiş lipit pe ea.
NU INTRAŢI FĂRĂ PERMISIUNE.
INTRAREA FETELOR ESTE STRICT INTERZISĂ.
ABATERILE SE PEDEPSESC CU MOARTEA.
Vai de mine! Alice a luat mâna de pe clanţă şi s-a în-
depărtat. La urma urmei, ea era fată. Cu siguranţă că aici
224
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

era camera lui Tom. Poate că pusese acolo nişte capcane.


Băieţeii ăștia… Ce frică îmi este…
Următoarea cameră era mai primitoare. A trebuit să
dea la o parte o perdea de mărgele ca să intre. Patul era
visul oricărei fetiţe: un baldachin cu patru stâlpi şi perdea
din voal violet. Nişte aripi de zână atârnau într-un cuier pe
perete. Erau acolo mici ornamente din sticlă în formă de
prăjituri, zeci de animăluţe din pluş, o oglindă de machiaj
înconjurată de beculeţe, clipsuri şi funde pentru păr, o
cutie muzicală, brăţări strălucitoare şi şiraguri de mărgele,
un radio portabil de culoare roz, un cufăr plin cu haine.
Alice a îngenuncheat şi a început să se uite prin cufărul cu
haine. A scos din el o rochiţă verde de vară care i s-a părut
cunoscută şi a ridicat-o să se uite la ea. Şi-a amintit că o
cumpărase special pentru luna de miere. A fost una dintre
cele mai scumpe rochii pe care le-a avut vreodată. Acum
avea o pată maro pe decolteu şi un tiv zimţat unde fusese
tăiată cu foarfeca. Alice i-a dat drumul din mână, ameţită.
În cameră se simţea un miros dulce greţos, ca de luciu de
buze cu aromă de căpşuni. Aer curat! Avea nevoie de aer!
S-a întors în camera ei unde şi-a pus repede un şort
şi un tricou pe care le-a găsit în comodă, adidaşii şi oche-
larii de soare din rucsacul cu care fusese la spital. Apoi a
coborât în grabă la parter şi a luat o şapcă de baseball din
cuierul de pălării. Scria pe ea PHILADELPHIA.
A ieşit afară şi a încuiat uşa casei, observând cu uşu-
rare că doamna Bergen nu mai era în grădină.
Acum încotro? A luat-o la stânga în pas vioi. Din di-
recţia opusă se apropia o femeie, împingând un cărucior
în care stătea rigid şi solemn un copilaş cu figură serioasă.
Când s-a apropiat, copilaşul s-a uitat la ea încruntat în
timp ce femeia a întrebat-o zâmbind:
225
Liane Moriarty

— Astăzi nu alergi?
— Astăzi nu, i-a răspuns Alice zâmbind şi trecând mai
departe.
Să alerge? Doamne Dumnezeule! Ei nu-i plăcea să
alerge. Şi-a amintit cum ea şi Sophie abia îşi târau picioa-
rele pe pista de alergare din liceu, gâfâind şi ţinându-se
cu o mână de sub coaste, în timp ce domnul Gillespie
striga: „Of, fir-ar să fie, fetelor!“
Sophie! Îi va telefona când se va întoarce acasă. Dacă
acum nu-i mai făcea confidenţe lui Elisabeth, poate că So-
phie ştia mai multe despre ce se întâmpla între ea şi Nick.
A mers mai departe şi a văzut că unele case îşi dubla-
seră dimensiunea, ca prăjiturile la cuptor. Căsuţele din
cărămidă roşie de altădată se transformaseră acum în vile
elegante de culoare bej, cu coloane şi turnuleţe.
Era ciudat, pentru că mergea din ce în ce mai repede,
aproape că sălta pe asfalt, iar ideea de a alerga nu i se mai
părea deloc stupidă. I se părea… plăcută.
Ar fi o imprudenţă, după lovitura la cap? Probabil că
da. Dar poate o va ajuta să-şi recapete memoria.
A început să alerge.
Braţele şi picioarele ei au adoptat un ritm susţinut; a
început să inspire adânc pe nas şi să expire uşor pe gură.
Oh, dar era plăcut! I se părea firesc. I se părea ceva cu care
era obişnuită.
La intersecţia cu Rawson Street, a luat-o la stânga şi a
mărit viteza. Frunzele roşii şi cărnoase ale lichidambarilor
tremurau în lumina soarelui. A trecut o maşină albă plină
cu adolescenţi, cu muzica bubuind la maximum. Alice
a traversat o străduţă unde un grup de copii ţipau şi se
jucau stropindu-se cu pistoale cu apă. Cineva a pornit o
maşină de tuns iarba.
226
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

Puţin mai în faţă, maşina albă cu adolescenţi a oprit


pe colţ, la intersecţia cu King Street.
Alice a simţit că îi explodează în piept o puternică
senzaţie de panică. Se întâmpla din nou, ca atunci când
se afla în maşina lui Elisabeth. Picioarele au început să-i
tremure atât de tare încât a trebuit să se chircească în mij-
locul trotuarului, aşteptând — ce o fi fost — să-i treacă.
Un ţipăt de groază îi stătea în gât. Dacă l-ar lăsa să iasă,
ar fi teribil de jenant.
Cu mâinile sprijinite pe sol ca să-şi ţină echilibrul
şi respirând din greu, s-a uitat în jur şi a văzut cum co-
piii cu pistoalele de apă încă se alergau unul pe altul,
ca şi cum lumea nu devenise sumbră şi rea. S-a uitat
spre capătul străzii unde maşina albă aştepta o pauză
în trafic.
Ce simţea ea avea legătură cu o maşină care oprise
pe colţ.
Îi era cald şi totodată frig, de parcă ar fi avut gripă. Ce
naiba? Iar o să vomite? De la tarta aia cu cremă… Copiii
puteau s-o spele cu pistoalele cu apă.
S-a auzit un claxon.
— Alice?
Alice a deschis ochii.
O maşină oprise pe cealaltă parte a drumului şi şofe-
rul scosese capul pe geam. Bărbatul a deschis portiera şi a
traversat repede strada, apropiindu-se de ea.
— Ce-ai păţit?
Stătea în picioare în faţa ei, blocând lumina soarelui.
Alice s-a uitat la el cu ochii mijiţi, dar n-a zis nimic. Nu-i
vedea trăsăturile feţei. Părea extrem de înalt.
Bărbatul s-a aplecat spre ea şi i-a pus mâna pe braţ.
— Ai leşinat?
227
Liane Moriarty

Acum îi vedea faţa. Era figura obişnuită, subţire şi


amabilă, a unui bărbat de patruzeci de ani; genul de fi-
gură neînsemnată, dar prietenoasă, a unui vânzător de
ziare cu care mai schimbi impresii despre vreme.
— Haide. Sus, a spus el şi a apucat-o de ambele braţe ca
s-o ridice în picioare. Te duc eu acasă.
A ajutat-o să traverseze strada şi să urce în maşină,
pe locul de lângă şofer. Alice nu ştia ce să zică, aşa că n-a
zis nimic.
— Ai căzut şi te-ai lovit? a întrebat o voce care venea
dinspre bancheta din spate.
Alice s-a întors şi a văzut un băieţel cu nişte ochi
căprui expresivi care o priveau cu îngrijorare.
— Sunt bine, a răspuns ea. M-am simţit puţin ameţită.
Bărbatul s-a urcat în maşină şi a pornit motorul.
— Eram în drum spre tine şi te-a văzut Jasper. Ai ieşit
să alergi?
— Da, a spus Alice.
S-au oprit la intersecţia dintre Rawson şi King. Alice
n-a simţit nimic deosebit.
— Azi-dimineaţă m-am întâlnit cu Neil Morris la su-
permarket, a spus bărbatul. Mi-a spus că ieri te-a văzut în
timp ce te luau cu targa de la sala de gimnastică! Ţi-am
lăsat câteva mesaje, dar n-am…
A lăsat fraza neterminată.
— Am căzut şi m-am lovit la cap la ora de fitness, a spus
Alice. Astăzi mă simt mai bine, dar nu trebuia să ies să
alerg. Ce proastă am fost.
Băieţelul pe nume Jasper a început să chicotească pe
bancheta din spate.
— Tu nu eşti proastă! Tata e prost câteodată! De exem-
plu, azi a uitat trei lucruri şi a trebuit să oprim şi el zicea:
228
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

„Cap sec!“ A fost foarte simpatic. Deci, primul lucru a


fost portofelul. Al doilea a fost telefonul mobil. Al trei-
lea — mmm, da, al treilea lucru — tată, care a fost al
treilea lucru pe care l-ai uitat?
Tocmai intrau pe aleea din faţa casei lui Alice. Au
oprit maşina şi băieţelul a renunţat să-şi amintească
cel de-al treilea lucru, a deschis portiera şi a fugit spre
verandă.
Bărbatul a tras frâna de mână, apoi s-a întors să se
uite la Alice cu o îngrijorare blândă. I-a pus mâna pe
umăr.
— Ar fi mai bine să te odihneşti cât timp ce eu şi Jasper
ne ocupăm de baloane.
Baloane. Pentru petrecere, probabil.
— Mi se pare puţin aiurea…, a început Alice să spună.
Bărbatul a zâmbit. Avea un zâmbet frumos.
— Ce anume? a întrebat el.
— Habar n-am cine eşti, a spus Alice.
(Deşi, în realitate, ceva din felul cum el îi zâmbea şi
îi ţinea mâna pe umăr îi dădea de înţeles.)
Mâna bărbatului s-a retras brusc, ca un elastic.
— Alice! a spus el. Sunt eu, Dominick.

Cugetările unei străbunici!

Doar o postare rapidă, deoarece mulţi dintre voi mi-au


trimis emailuri ca să se intereseze de soarta lui Alice. Îmi
pare rău să spun că Alice NU e ea însăşi. Nu-şi aminteşte
nimic de prietena ei Gina. (Am postat despre acele
evenimente tragice aici.) Este înfiorător.
Gina a jucat un rol important în viaţa lui Alice mult timp.
(Alice are o uşoară tendinţă spre idolatrizare.) Îmi aduc
229
Liane Moriarty

aminte că, odată, Gina a făcut un comentariu despre


ţinuta pe care Alice şi-o alesese pentru aniversarea zilei
de naştere a unuia dintre copii. A fost ceva de genul:
„Bluza cutare arată mult mai bine cu fusta aia.“ Era
una dintre acele femei cu opinii solide despre orice. Ei
bine, Alice a fugit imediat în camera ei şi şi-a schimbat
bluza. A fost un incident minor, dar îmi aduc aminte că
pe Nick l-a deranjat.

COMENTARII
Super Buni a spus:
Şi eu am avut odată o prietenă aşa de băgăcioasă. Nici
soţului meu nu-i plăcea! Sper că Alice se tratează la un
medic bun.

DorisDinDallas a spus:
Sunt sigură că Alice îşi va reveni în curând. Ce se mai
aude cu Domnul X?

Însemnările lui Elisabeth pentru doctorul Hodges

Să vezi ce fază când m-am întors de la prânzul cu


Infertilele! N-a fost ceva comic, ci doar o ironie stupidă.
În timp ce mergeam cu mașina spre casă, mă gân-
deam Să Renunţ. Ideea asta îmi tot vine în minte din
ce în ce mai des. Brusc, mi se pare foarte clar. Nu pot
să mai trec printr-un alt avort spontan. Nu pot. M-am
săturat. N-am ştiut că m-am săturat, dar se pare că da,
m-am săturat.
Înainte ne stabileam nişte termene. Până la patru-
zeci de ani şi gata. Până la Crăciun. Dar de fiecare dată
ne gândeam: lasă, că şi-aşa n-avem altceva de făcut. Am
230
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

călătorit, am mers la petreceri, la concerte, la filme, am


dormit până târziu dimineaţa în weekenduri… Am făcut
toate lucrurile cărora le duc dorul cei cu copii. Nu ni le
mai doream. Ne doream un copil.
Îmi aduc aminte că mă gândeam la mamele care
erau gata să intre într-o clădire în flăcări pentru a-şi
salva copiii. M-am gândit că şi eu ar trebui să fiu în
stare să trec prin puţină suferinţă şi câteva inconveni-
ente pentru a da viaţă copilului meu. Credeam că toate
astea mă înnobilează. Dar acum îmi dau seama că sunt
o femeie nebună care aleargă într-o casă în flăcări după
nişte copii care nu vor exista niciodată. Copiii mei nu
au fost destinaţi să existe. Erau doar în capul meu. Asta
e cel mai jenant. De fiecare dată când suspinam după o
sarcină pierdută, era ca şi cum suspinam după o relaţie
cu un tip cu care nici măcar n-am ieşit. Copiii mei nu
erau copii. Ci doar nişte aglomerări microscopice de
celule şi nişte păpuşele minuscule, neterminate, care
niciodată n-aveau să devină altceva. Erau doar visurile
mele disperate. Copii din vis.
Şi oamenii trebuie să ştie să renunţe la vise. Sunt
femei care aspiră să devină balerine şi trebuie să accepte
că nu au un corp potrivit pentru balet. Pe ele nu le com-
pătimeşte nimeni. Lasă, găseşte-ţi altă profesie. Corpul
meu nu este potrivit pentru a face copii. Ghinionul meu.
La o trecere de pietoni am văzut o femeie însărcinată,
alta care împingea un cărucior şi alta care ţinea un copil
de mână. Şi eu nu am simţit nimic, domnule doctor.
Nimic! Mare lucru pentru o Infertilă să vadă o femeie
însărcinată şi să nu simtă nimic. Niciun nod în stomac
de atâta tristeţe. Nici gustul neplăcut al invidiei în gură.
Iată şi faza de care spuneam.
231
Liane Moriarty

Am ajuns acasă şi, de data asta, Ben nu mai era în


garaj, făcându-şi de lucru la maşină. Stătea la masa din
bucătărie înconjurat de hârtii şi am observat că avea
ochii umflaţi şi cam roşii.
„M-am gândit“, a spus el.
I-am zis că şi eu m-am gândit, dar să vorbească el primul.
El a mi-a povestit că s-a gândit la ce îi spusese Alice
săptămâna trecută şi a decis că ea avea perfectă dreptate.
Of, Alice.

Aşezată pe canapea, Alice se uita la Dominick care


umfla baloane albastre şi argintii cu ajutorul unui re-
zervor de heliu. Până la urmă, el şi Jasper s-au săturat să
inhaleze aburii de heliu şi să vorbească cu voci de desene
animate. Jasper râsese atât de tare de tatăl lui care cânta
cu voce piţigăiată „Somewhere over the Rainbow“ încât
Alice crezuse c-o să se sufoce.
Acum Jasper ieşise în curtea din spate, manevrând ca
un expert comenzile unui mic elicopter teleghidat.
— E foarte simpatic, a spus Alice uitându-se la el.
Dedusese că băieţelul era coleg de clasă cu Olivia.
Fiica ei. Cea cu părul blond, prins în codiţe.
— Când nu se transformă într-un monstru psihopat, a
spus Dominick.
Alice a râs. Poate cam prea tare. Nu înţelegea umorul
unui părinte. Poate că puştiul chiar era un monstru psi-
hopat şi asta nu era de râs.
— Spune-mi, de cât timp tu şi cu mine… ăă, ieşim îm-
preună? a întrebat ea.
Dominick i-a aruncat o privire fugitivă şi s-a uitat
repede în altă parte. A legat un balon umflat, apoi l-a
privit cum se înalţă spre tavan.
232
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

— De aproape o lună.
Alice îi explicase lui Dominick că doctorii erau de
părere că amnezia ei era temporară. El făcuse o figură
speriată şi începuse să-i vorbească cu o blândeţe grijulie,
de parcă Alice ar fi avut un uşor retard mintal. Dacă nu
cumva aşa îi vorbea mereu, desigur.
— Şi… ăăă..., merge bine? a îndrăznit Alice să întrebe.
Era o situaţie ciudată. Îl sărutase? Se culcase cu el? El
era foarte înalt. Nu era urât. Doar un necunoscut. Ideea
o dezgusta şi totodată o excita într-o oarecare măsură.
Îi amintea de conversaţiile presărate cu chicoteli de pe
vremea adolescenţei. Doamne! Imaginează-ţi că faci sex
cu ăsta…
— Da, a răspuns Dominick.
A făcut o mişcare nervoasă şi amuzantă din gură.
Părea a fi unul din tipii aceia foarte inteligenţi, dar lipsiţi
de abilităţi sociale.
A mai luat un balon şi l-a pus în duza rezervorului
de heliu. A privit-o serios, direct în ochi, şi a spus pe un
ton aproape aspru:
— Cel puţin aşa cred.
De fapt, nu era deloc un tip urât.
— Oh, a exclamat Alice simţindu-se agitată şi neajuto-
rată. Foarte bine. Mă bucur.
Îşi dorea enorm ca Nick să stea lângă ea, cu o mână
caldă sprijinită pe coapsa ei, lăsând să se înţeleagă clar re-
laţia ce-i leagă. Atunci ea ar fi putut să discute cu plăcere,
poate chiar să flirteze, cu acest bărbat cumsecade, pentru
că ştia că nu există niciun pericol.
— Eşti altfel, a spus Dominick.
— În ce sens?
— Nu ştiu cum să-ţi explic.
233
Liane Moriarty

El n-a mai zis nimic. Spre deosebire de Nick, se pare


că nu era un vorbăreţ. Alice se întreba ce văzuse la el.
Măcar îi plăcea de el? Părea cam insipid.
— Tu cu ce te ocupi? a întrebat Alice.
Întrebare tipică pentru prima întâlnire. O încercare
lipsită de eleganţă de a-l încadra într-un anumit tip de
personalitate.
— Sunt contabil, a răspuns el.
Fabulos.
— Oh, foarte bine.
El a zâmbit.
— Voiam să văd dacă într-adevăr ţi-ai pierdut memoria.
Sunt băcan. Vând fructe şi legume.
— Serios?
Se imagina mâncând gratis mormane de mango şi
ananas.
— Ei, nu!
Of, Doamne, omul ăsta era un nătărău.
— Sunt director de şcoală.
— Nu, nu eşti.
— Acum vorbesc serios. Sunt directorul şcolii.
— Care şcoală?
— La care merg copiii tăi. Aşa ne-am cunoscut.
Directorul şcolii. Mergi imediat la biroul directorului!
— Înseamnă că şi tu vei veni la petrecerea de diseară?
— Da. În dublă calitate, deoarece Jasper este la grădi-
niţă, iar petrecerea este pentru părinţii copiilor de grădi-
niţă. Aşa că voi fi…
Avea obiceiul să lase frazele neterminate. Vocea îi
rămânea în suspans, convins probabil că era atât de evi-
dentă continuarea încât n-avea niciun rost s-o spună cu
voce tare.
234
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

— Şi de ce dau eu această petrecere? a întrebat Alice.


I se părea extraordinar. De ce s-ar gândi ea să facă
aşa ceva?
Dominick a ridicat din sprâncene.
— Pentru că tu şi prietena ta, Kate Harper, sunteţi mame
pe clasă.
— Adică mame de „mare-clasă“?
El a zâmbit nesigur.
— Mamele pe clasă organizează evenimente sociale
pentru toate mamele copiilor, păstrează legătura cu pro-
fesorii, organizează grupuri de lectură… în fine, lucruri
de genul ăsta.
Oh, Doamne! Suna oribil. Devenise una dintre acele
persoane model, implicate în problemele comunităţii.
Probabil că era foarte mândră şi arogantă; ştia că dintot-
deauna avusese o anumită tendinţă spre aroganţă. Se şi
vedea defilând în hainele ei scumpe.
— Colaborezi foarte mult cu şcoala, a continuat Domi-
nick. Suntem norocoşi că putem conta pe tine. Apropo,
se apropie ziua cea mare. Uau! Sper să te faci bine până
atunci.
La sala de gimnastică, tipul de pe banda de alergare
zisese şi el ceva de „ziua cea mare“.
— La ce te referi? a întrebat Alice având o presimţire
rea.
— Vrei să câştigi pentru noi un record pentru Guiness
Book.
Alice a zâmbit, gata să râdă, crezând că era încă o
glumă.
— Nu, serios. Tu chiar nu-ţi aminteşti nimic? De Ziua
Mamei vei prepara cea mai mare tartă cu lămâie şi me-
rengue din lume. E un mare eveniment. Jumătate din
235
Liane Moriarty

încasări vor fi destinate şcolii şi jumătate cercetării în


domeniul cancerului la sân.
Alice şi-a amintit visul cu un gigantic sucitor pentru
aluat.
— Eu o prepar? a întrebat ea panicată. Tarta asta uriaşă
cu lămâie şi merengue?
— Nu, nu. Tu eşti una dintre cele o sută de mame care o
pregătesc, a liniştit-o Dominick. Va fi senzaţional.
A înnodat capătul altui balon. Alice a ridicat privirea
şi a văzut că tavanul era acum acoperit cu baloane albas-
tre şi argintii.
În seara asta dădea o petrecere la ea acasă şi weeken-
dul viitor plănuia să doboare recordul mondial. Doamne
Dumnezeule! Cine devenise?
A coborât privirea şi a observat că Dominick se uita
la ea.
— M-am prins, a spus el. Ştiu ce e diferit la tine.
S-a aşezat lângă ea. Mult prea aproape. Alice a încer-
cat discret să se îndepărteze, dar era prea greu să se mişte
pe canapeaua de piele fără să producă zgomot. Aşa că
a rămas pasivă, cu mâinile în poală, ca o şcolăriţă; fără
îndoială că el nu va încerca nimic cu fiul lui la câţiva
metri mai încolo.
Era atât de aproape, încât Alice îi vedea perii negri
de pe bărbie şi îi simţea mirosul de pastă de dinţi şi de-
tergent de rufe. (Nick mirosea a cafea, a aftershave şi a
usturoi de la masa de seară.)
De aproape, ochii lui aveau aceeaşi culoare cioco-
latie ca ochii fiului său. (Ai lui Nick erau când căprui,
când verzi, în funcţie de lumină; irişii aveau marginile
aurii, iar genele erau atât de blonde, încât păreau albe
la soare.)
236
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

Dominick s-a aplecat spre ea. Oh, cerule mare! Direc-


torul şcolii voia s-o sărute şi nu mergea să-i dea o palmă
peste faţă deoarece probabil că se sărutase deja cu el.
Nu. El a apăsat-o pe frunte cu degetul mare. Ce
naiba făcea? Era vreun ritual ciudat pe care îl fac oa-
menii de patruzeci de ani? Cumva trebuia să-i facă şi
ea la fel?
— Nu te mai încrunta, a spus el. Întotdeauna faci o cută
mică aici, ca şi cum ai fi concentrată sau preocupată de
ceva, chiar şi atunci când eşti mulţumită. Dar acum…
A îndepărtat degetul. Alice a răsuflat uşurată.
— Nu ştiu dacă e frumos să-i spui unei doamne că are
cute, a spus ea.
Vorbele ei au sunat ca o cochetărie.
— În orice caz, ai rămas frumoasă, a spus el.
Apoi a cuprins-o cu o mână de după ceafă şi a
sărutat-o.
N-a fost neplăcut.
— V-am văzut! a strigat Jasper care stătea în faţa lor,
ţinând elicopterul de elice.
Îi privea cu ochii mari, plini de încântare.
Alice a dus degetul la buze. Se sărutase cu un alt
bărbat. Nu doar că îl lăsase să o sărute, dar şi ea îl săru-
tase. Poate doar din curiozitate. Sau din politeţe. (Poate
dintr-o minimă atracţie faţă de el.) A simţit în piept o
împunsătură de vinovăţie.
Jasper râdea satisfăcut.
— Am să-i spun Oliviei că tati a sărutat-o pe mama ei!
A început să danseze pe loc, lovind cu pumnii în aer,
exaltat şi transfigurat de plăcere şi dezgust.
— Tati a sărutat-o pe mama ei! Tati a sărutat-o pe mama
ei!
237
Liane Moriarty

Dumnezeule! Oare şi copiii ei erau aşa? Aşa de…


nebuni?
Dominick i-a pus lui Alice mâna pe braţ cu blândeţe
şi respect, apoi s-a ridicat în picioare. L-a luat pe Jasper
şi l-a ridicat în aer, ţinându-l de glezne cu capul în jos.
Jasper ţipa, hohotind de râs, şi a scăpat elicopterul din
mână.
Uitându-se la ei, Alice a simţit un ciudat sentiment
de disociere. Oare ea doar se sărutase cu bărbatul acesta?
Cu acest director de şcoală timid? Cu acest tată fericit?
Poate că din cauza loviturii la cap s-a comportat aşa.
Da, avea o problemă medicală. Nu se simţea în apele ei.
Apoi şi-a amintit că n-avea de ce să se simtă vino-
vată, dat fiind că şi Nick avusese o aventură cu femeia
aceea, Gina. Foarte bine. Acum erau chit.
Jasper a observat că din elicopter căzuse o piesă şi
a început să urle şi să se zbată de parcă ar fi fost într-o
teribilă agonie.
— Ce e? Ce-ai păţit, amice? a întrebat Dominick şi l-a
lăsat jos, în picioare.
Pe Alice iar începuse să o doară capul.
Când se întorcea Elisabeth? Avea nevoie de Elisabeth.

Însemnările lui Elisabeth pentru doctorul Hodges

În timp ce mă întorceam acasă la Alice, mă gândeam


la Gina. Deseori mă gândesc la ea acum. A căpătat o aură
de mister. Altădată mi se părea pur şi simplu enervantă.
Nu ştiu de ce am simţit atâta aversiune faţă de ea
încă de la început. Poate pentru că era evident că ea,
Michael, Alice şi Nick formau un cvartet atât de intim.
Întotdeauna se duceau unii la alţii acasă fără să fie nevoie
238
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

să bată la uşă. Aveau tot felul de glume de-ale lor. Le


dădeau copiilor să mănânce împreună. Gina venea de
la ea de-acasă doar în costum de baie — fără tricou, fără
prosop de baie, dezinvoltă ca un copil. Avea un corp
rotunjor, cu pielea moale şi cafenie. Sâni obraznici şi fru-
moşi care atrăgeau privirile bărbaţilor. Mi se pare că mi-a
spus cineva odată că într-o seară de vară s-au îmbătat
toţi patru şi au ajuns să înoate în piscină în pielea goală.
Parcă erau din anii ’70.
Ea şi Alice erau mereu vesele, râdeau şi beau şampa-
nie, în timp ce eu eram rigidă ca o mătură. Dacă râdeam,
o făceam cu un râs forţat. Aveam impresia că, de la o zi
la alta, Gina ajunsese s-o cunoască pe sora mea mai bine
decât mine.
Gina a făcut copiii cu ajutorul fertilizării in vitro.
Se interesa de mine şi-mi punea o mulţime de întrebări
avizate. Îmi freca mâna cu compasiune (era o femeie
foarte afectuoasă fizic, care te saluta cu un sărut delicat
şi parfumat pe fiecare obraz de câte ori te vedea; odată
l-am auzit pe Roger spunându-i: „Oh, ce-mi place cum
vă sărutaţi voi, europencele, când vă întâlniţi!“) şi îmi
spunea că înţelege perfect prin ce trec. Cu siguranţă că în-
ţelegea, numai că la ea totul era de domeniul trecutului.
Îmi dădeam seama că, în cazul ei, finalul fericit îi colora
amintirile în roz. Ai zice că povestea ei — o poveste de
succes — ar fi trebuit să mă inspire. Ea reuşise să traver-
seze terenul minat al infertilităţii şi să ajungă în siguranţă
de partea cealaltă. Cu toate astea, găseam că avea un aer
condescendent. E uşor să zici că efortul n-a fost atât de
mare după ce ai ajuns în siguranţă dincolo şi te uiţi la
alţii cum explodează minele sub ei. Simţeam că nu mă
puteam plânge la Alice deoarece Gina, cu experienţa ei,
239
Liane Moriarty

îi spunea probabil că nu era chiar aşa de rău şi că eu doar


mă lamentam şi dramatizam.
Într-o seară, am sunat-o pe Alice să-i spun că am mai
pierdut o sarcină.
Avusesem nişte greţuri groaznice cu sarcina aceea.
Vomitam de fiecare dată când mă spălam pe dinţi. Odată
a trebuit să ies în fugă dintr-o sală de cinema din cauză
că parfumul Opium al femeii de alături, combinat cu
mirosul floricelelor de porumb, mi-a întors stomacul pe
dos. Am crezut că precis era un semn că de data asta va fi
cu noroc. Ha-ha. N-a însemnat nimic.
Când am sunat, Alice a răspuns la telefon râzând.
În fundal se auzea vocea Ginei care striga ceva despre
ananas. Inventau cocteiluri pentru nu ştiu ce eveniment
de la şcoală. Evident, Alice n-a mai râs când i-am dat
vestea şi a adoptat un ton trist, dar parcă tot nu reuşea să
scape de ecoul râsului de dinainte. M-am simţit ca o soră
plictisitoare care suna să vorbească despre un alt avort
plictisitor, stricându-le dispoziţia cu necazurile ei gine-
cologice cam dezgustătoare. Probabil că Alice îi făcuse
semn Ginei pentru că râsul a încetat brusc, de parcă ai fi
apăsat pe un buton.
I-am spus să nu se îngrijoreze, că putem vorbi mai
târziu, şi am închis repede. Apoi am aruncat cu telefonul
în cameră şi am spart o vază frumoasă pe care o cumpăra-
sem din Italia când aveam douăzeci de ani, m-am întins
pe canapea şi am bocit într-o pernă. Şi-acum îmi pare rău
după vaza aia.
Alice nu m-a sunat a doua zi. Iar a treia zi Madison
şi-a fracturat clavicula. Aşa că ne-am luat cu altele; ne-am
dus cu toţii la spital şi am fost preocupaţi de sănătatea
ei. Sarcina pe care o pierdusem a rămas uitată între
240
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

cocteilurile cu Gina şi accidentul lui Madison. Alice nici


măcar n-a mai adus vorba de ea. Mă întrebam dacă a
uitat.
Cred că atunci s-a instalat răceala dintre noi.
Da, ştiu. E o meschinărie şi o copilărie din partea
mea, dar asta e situaţia.

241
17

Cugetările unei străbunici

Ieri, fiica mea, Barb, m-a întrebat dacă doresc ceva


anume de Ziua mamei. Vreţi să ştiţi care a fost primul
lucru care mi-a venit în minte?
O pungă de final. E o pungă specială pe care o pui
pe cap ca să mori liniştit în somn din cauza lipsei
de oxigen. Sau, dacă nu, mi-ar plăcea o pilulă de
serenitate. Este o pilulă ca să te sinucizi fără durere.
Din păcate, Barb ar trebui să se ducă până în Mexic ca
s-o ia, şi o călătorie cu maşina până la Parramatta i se
pare o mare aventură.
În fine, parcă vă şi văd pufnind în faţa monitorului. Staţi
liniştiţi, i-am spus că mi-aş dori un nou prosopel pentru
mâini şi un săpun parfumat.
Nu sunt bolnavă. Din câte ştiu, sunt sănătoasă tun.
Oricum, în august împlinesc şaptezeci şi cinci de ani.
Atât avea biata mea mamă când a murit de cancer. Mă
îngrozeşte gândul că aş putea trece prin aceleaşi umilinţe
prin care a trecut ea. Şi mă refer nu atât la durere, cât
mai ales la pierderea controlului. La infirmierele care te
242
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

întreabă pe un ton condescendent: „Cum mai stăm


astăzi?“ La faptul că nu pot decide eu când să mănânc,
când să dorm sau când să fac duş. Oh, numai când mă
gândesc şi mă trec fiorii! Mi-ar lua o greutate de pe
suflet să ştiu că am o pungă de final sau o pastilă de
serenitate pusă la păstrare în sertarul noptierei; atunci nu
m-aş mai gândi şi nu mi-aş mai face griji pe tema asta.
Ar fi un cadou cu adevărat special.
Între timp, alţi opt colegi de-ai mei mi-au cerut să-i
şterg de pe lista pentru excursia cu autobuzul la masa
rotundă despre eutanasie. Se pare că toată discuţia
aceea despre turul pe la diverse terase a fost o prostie.
Domnul X a organizat o plimbare cu vaporul absolut
respectabilă. Toată lumea este foarte bucuroasă şi se
pare că a uitat că eu am fost cea care a organizat o
plimbare cu vaporul anul trecut de Crăciun. Ai zice că
X a inventat plimbările cu vaporul.
Trebuie să recunosc că mă deprimă puţin toată
povestea asta.
Dar să trecem la lucruri mai vesele: frumoasa mea
strănepoată Olivia va apărea în Seara Talentelor din
Familie! Voi încerca să nu uit să postez câteva fotografii.
Barbara şi soţul ei, Roger, vor prezenta un număr de salsa.
M-au întrebat dacă printre rezidenţii noştri există persoane
interesate să înveţe dansuri latine. Asta ar fi exact ce-i
trebuie lui X. Cu cât mai lasciv, cu atât mai bine.

COMENTARII
Beryl a spus…
Vai, Frannie, era să mă înec cu sendvişul când ţi-am
citit postarea. Frannie, scumpo, nu crezi că devii cam
obsedată de chestia asta? Mă îngrijorezi.
243
Liane Moriarty

AB74 a spus…
E simplu. Ia-ţi un pistol. Repede, eficient, un singur glonţ
în cap. Pac! Şi acum du-te în excursia cu vaporul şi nu
te mai gândi! (Trimite-mi un email privat dacă doreşti
câteva sfaturi ca să faci rost de un pistol ieftin şi bun.)

DorisDinDallas a spus…
Nu ne-ai spus dacă l-ai invitat pe Domnul X la un
pahar.
PS: Şi încă nu ne-ai povestit de ce ai fost dezamăgită
în dragoste.
PPS: Te rog, nu-i scrie lui AB74! Vorbeşte ca un mafiot!

Mama Sportivă a spus…


Citesc acest blog încă de la început şi până acum nu
am postat niciun comentariu, dar trebuie să spun că
această ultimă postare este iresponsabilă şi imorală.
Mi-a făcut greaţă. Nu voi mai reveni.

Tipul din Brisbane a spus….


!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!

Frank Neary a spus…


Îmi pare rău să aud că aţi fost decepţionată de vreun
dobitoc, domnişoară Jeffrey! Dar niciodată nu e prea
târziu să întâlneşti dragostea! Aş fi încântat să vă invit în
oraş, La un dans? La un film? Unde v-ar plăcea?

Super Buni a spus….


Poate e o binecuvântare deghizată pentru Alice faptul
că a uitat ce s-a întâmplat cu Gina.

244
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

— Nick!
Alice a sărit din somn, cu inima bătând să-i sară din
piept, cu respiraţia întretăiată. A pipăit patul cu mâna ca
să-l trezească pe Nick şi să-i spună de coşmar, deşi detali-
ile începeau deja să se estompeze şi să i se pară absurde.
Era despre… un copac?
Un copac uriaş. Cu crengi întunecate pe fondul unui
cer acoperit de nori de furtună.
— Nick?
De câte ori avea un coşmar, el se trezea imediat şi
o liniştea automat, cu vocea răguşită de somn. „Nu s-a
întâmplat nimic, a fost doar un vis, un vis urât.“ Iar ea
îşi zicea mereu: „Va fi un tată minunat.“
A pipăit aşternuturile. Probabil că Nick s-o fi dus să-şi
ia un pahar cu apă. Sau încă nu se culcase.
Alice, Nick nu este aici. El locuieşte în altă parte. Mâine
dimineaţă se întoarce din Portugalia şi tu nu te vei duce să-l
aştepţi la aeroport. Probabil că se va duce Gina. Oh, azi te-ai
sărutat cu un director de şcoală. Ai uitat? Ai uitat? Te rog
să-ţi AMINTEŞTI odată viaţa ta, fraiero!!
A aprins veioza, a aruncat pătura la o parte şi s-a dat
jos din pat. Nu mai putea să adoarmă la loc.
Foarte bine.
Şi-a trecut palmele peste cămaşa de noapte. Era fără
mâneci, din mătase de culoarea perlei. A costat probabil
o avere. Ce aiurea i se părea că nu-şi amintea când a cum-
părat-o. Gata! Voia să-şi amintească totul, chiar acum.
S-a dus la baie şi a găsit sticla de parfum pe care o
folosise la spital. A pulverizat o cantitate generoasă, apoi
a inspirat adânc mirosul. Era gata să sară din nou în acel
abis al memoriei.

245
Liane Moriarty

Parfumul i-a invadat nările, provocându-i o uşoară


senzaţie de greaţă. A aşteptat să-i vină în minte imaginile
din ultimii zece ani, dar n-a reuşit decât să vadă figurile
necunoscute şi zâmbitoare de la petrecerea de aseară,
ochii căprui şi catifelaţi ai lui Dominick, zâmbetul cochet
pe care mama ei i-l arunca lui Roger şi ridurile de amără-
ciune de la gura lui Elisabeth.
Toate aceste amintiri erau prea recente şi derutante.
Asta era problema. Nu mai rămânea loc pentru amintirile
de demult.
S-a aşezat pe gresia rece, strângându-şi genunchii la
piept. Vedea toate persoanele de aseară care forfoteau
vesele prin casa ei, se serveau cu pahare de şampanie
şi mici tartine oferite de chelnerii cu şorţuri albe (care
apăruseră la ora 5 după-amiază şi preluaseră bucătăria cu
discreţie şi eficienţă), stăteau în mici grupuri în curtea
din spate, afundându-şi tocurile în iarbă. „Alice!“ o sa-
lutau pe un ton foarte familiar, sărutând-o pe amândoi
obrajii. În 2008, aproape toată lumea se săruta pe obraji.
„Ce mai faci?“ Pieptănăturile erau mai lejere şi mai puţin
voluminoase decât în 1998. Toţi păreau să aibă capul mai
mic, ceea ce era comic.
Oamenii au discutat despre preţul petrolului (ce se
poate spune despre un subiect atât de banal?), preţurile
caselor, solicitările de amenajări şi despre un scandal
politic. Au vorbit despre copiii lor — „Emily“, „Harry“,
„Isabel“ — ca şi când Alice îi cunoştea foarte bine. Au
făcut glume amuzante despre o excursie cu şcoala în care
se pare că mersese şi ea şi unde lucrurile ieşiseră total ana-
poda. Au scăzut vocea şi au adoptat un ton serios când
s-au referit la o profesoară pe care n-o plăcea nimeni.
I-au vorbit despre lecţiile particulare de balet, de saxofon,
246
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

de înot, despre formaţia şcolii, festivalul şcolii, cantină,


clase suplimentare pentru copiii „dotaţi şi talentaţi“.
Toate astea nu aveau niciun sens pentru ea. Conversa-
ţiile conţineau prea multe detalii, nume, fapte, date şi
abrevieri — ora de EF, profesoara de ME. În două ocazii,
două invitate diferite i-au şoptit la ureche un cuvânt ne-
cunoscut, „botox“, în timp ce o alta a trecut pe lângă ele.
Alice n-a înţeles dacă era o insultă dispreţuitoare sau un
compliment plin de invidie.
Dominick stătea pe-aproape şi le explica oamenilor
că ea nu se simţea prea bine după accident şi că ar fi
trebuit să stea în pat. „Aşa e Alice, mereu pe baricade!“
ziceau ei. (Aşa era ea de obicei? Ce ciudat! În mod
normal îi plăcea să găsească o scuză ca să se ducă să se
culce.) Nu părea să conteze pentru nimeni că ea nu ştia
cine erau acele persoane. Era de-ajuns să zâmbească şi
să clatine din cap pentru a menţine conversaţia, în timp
ce ea, de fapt, se gândea la lucrurile din propria curte.
În colţul acela era o grădiniţă de legume? Un leagăn
scârţâia uşor, mişcat de briza serii — oare Sultana sărise
din el în braţele ei?
Acum, în baie, Alice îşi trecea degetele peste rosturile
plăcilor de gresie albă. (Ea şi Nick făcuseră împreună un
curs practic de aplicat gresia înainte de renovarea băii —
punctul 46 pe lista Visului Imposibil.) Nu-şi amintea
când au pus gresia. Se poate să fi pierdut mii şi mii de
amintiri.
Oare în acel moment Nick era în pat cu Gina?
La petrecere venise vorba de Gina. Alice s-a simţit
incomod. Tocmai discuta (sau, mai precis, asculta) cu o
femeie care purta nişte cercei cu diamante atât de mari,
încât era imposibil să-ţi iei ochii de la ei, şi un bărbat care
247
Liane Moriarty

urmărea chelnerii cu un ochi vigilent, obsedat să mai ia


o mini-samosa. Se plângeau că temele pentru şcoală erau
un motiv de stres pentru părinţi.
— La ora trei dimineaţa stăteam să lipesc beţişoare ca
să construiesc căsuţa lui Erin şi, vă spun, la un moment
dat… pac! am simţit că cedez.
Femeia cu cercei a pocnit din degete şi cerceii cu di-
amante au strălucit.
— Îmi imaginez, murmurase Alice, deşi nu, nu-şi putea
imagina.
De ce această fetiţă, Erin, nu-şi făcuse singură pro-
iectul pentru şcoală? Sau de ce nu-l făcuse împreună cu
mama ei? Alice se imagina râzând fericită alături de o
fetiţă dulce, fiica ei, în timp ce lipeau împreună beţişoare
şi beau ciocolată caldă. De altfel, Alice se pricepea de
minune la lucru manual. Căsuţa copilului ei ar fi cea mai
frumoasă din clasă.
— Bine, ei trebuie să înveţe disciplina, nu? Nu ăsta e
scopul temelor? era de părere bărbatul. Hei! Vă rog fru-
mos, acolo aveţi samosa? Oh, kebab. În fine, în ziua de
azi poţi să găseşti orice pe Google.
Pe ce? Pe Alice începuse s-o doară capul.
— Google nu te ajută să construieşti o căsuţă din beţe!
Oricum, pun pariu că nu tu trebuie să-i ajuţi pe copii la
teme, nu?
Femeia îi aruncase lui Alice o privire tipic feminină,
care transmitea exasperare faţă de atitudinea bărbaţilor, şi
Alice încercase să-i răspundă cu o privire asemănătoare.
(Deşi ea era convinsă că Nick i-ar fi ajutat pe copii la teme.)
— Sunt sigură că Laura se ocupă de tot până ajungi tu
acasă. Mi-aduc aminte că odată am auzit-o pe Gina Boyle
zicând că, după părerea ei, temele ar trebui…
248
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

Femeia s-a oprit în mijlocul frazei cu o exagerată gri-


masă de jenă.
— Oh, îmi pare rău, Alice. Ce lipsă de delicateţe din
partea mea!
— Ştim cât de greu ţi-a fost, a spus bărbatul cuprin-
zând-o pe Alice pe după umeri ca un frate. Oh, uite! Stai
să-ţi aduc o samosa.
Alice a fost îngrozită. Chiar toată lumea ştia că Nick o
înşelase cu Gina? Era un fapt cunoscut public în această
gaşcă ciudată de prieteni?
Dominick a apărut ca din senin şi a scos-o cu deli-
cateţe din încurcătură. Alice începea să aibă încredere
în el. Ba chiar de câteva ori s-a surprins căutându-l cu
privirea prin mulţime şi spunându-şi în sinea ei: Unde e
Dominick? în timp ce-şi imagina că-i povesteşte lui Nick
întâmplarea: „Şi tipul ăsta s-a comportat toată noaptea ca
şi cum era iubitul meu. Ce părere ai?“
La petrecere au mai fost Elisabeth şi soţul ei, Ben, de-
oarece Alice îi spusese lui Elisabeth că va face un atac de
panică dacă nu vine. Ben era şi mai corpolent şi mai ur-
suz decât şi-l amintea Alice. Arăta ca un tăietor de lemne
ieşit dintr-o carte cu poveşti pentru copii şi contrasta
mult cu ceilalţi bărbaţi proaspăt bărbieriţi, cu cămăşi
impecabile şi corpuri bine lucrate la sala de gimnastică.
Se pare că Ben ţinea la Alice. I-a spus că „s-a gândit mult
la conversaţia de alaltăieri“, apoi şi-a dat o palmă peste
frunte şi a adăugat „Oh, dar probabil că tu nici nu-ţi mai
aminteşti.“ Elisabeth a strâns din buze şi s-a uitat în altă
parte. „Ce conversaţie?“ a întrebat Alice. „Nu acum“, a
spus Elisabeth pe un ton sever.
Elisabeth şi Ben nu au socializat prea mult la pe-
trecere. Au discutat mult cu Dominick, pe care se pare
249
Liane Moriarty

că nu-l cunoscuseră până atunci. Era ciudat s-o vadă pe


Elisabeth aşa retrasă şi nedezlipită de Ben. Altădată, la
petreceri, se ducea să discute când cu unii, când cu alţii,
ca şi cum era datoria ei să converseze cu toată lumea.
Curios este că Alice a avut impresia că putea să se
descurce perfect şi fără ajutorul lui Elisabeth, Dominick
sau chiar Nick. Deşi i se păruse o experienţă absolut su-
prarealistă să-i întâlnească pe toţi acei necunoscuţi care
ştiau cum o cheamă, inclusiv detalii intime despre sănă-
tatea ei (o femeie încercase s-o tragă într-un colţ pentru a
continua o conversaţie din urmă cu câteva săptămâni ce
părea să fi fost despre „centura pelviană“ a lui Alice), nu a
simţit acea panică pe care de obicei o simţea la petreceri.
Era ca şi cum ştia instinctiv cum să stea, ce să facă cu mâi-
nile şi ce expresie a feţei să adopte. Se simţea energică şi
binevoitoare, ba chiar le-a povestit invitaţilor cum căzuse
la gimnastică şi acum credea că era cu zece ani mai tânără
şi însărcinată cu primul copil. Cuvintele îi veneau cu
uşurinţă. Stabilea contact vizual cu fiecare interlocutor.
A ştiut să spună o glumă. Se vedea că, la cei aproape pa-
truzeci de ani ai săi, devenise o persoană foarte sociabilă
şi dezinvoltă.
Poate pentru că arătase atât de bine se simţise atât de
stăpână pe ea. Căutase în dulap şi alesese o rochie albas-
tră cu broderie în jurul gâtului şi la poale. „Alice, scumpo,
tu ai avut întotdeauna nişte rochii superbe“, îi spusese
Kate Harper. Accentul britanic al lui Kate devenea tot
mai afectat pe măsură ce creştea numărul paharelor de
băutură pe care le golea, aşa încât, pe la miezul nopţii
vorbea ca regina Angliei. Alice nu putea s-o suporte.
Petrecerea s-a terminat pe la ora unu. Dominick a
plecat printre ultimii, după ce i-a dat un sărut cast pe
250
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

obraz şi i-a spus că o va suna a doua zi. Se pare că nu s-a


pus problema dacă să rămână sau nu peste noapte, deci
poate că relaţia lor nu ajunsese până acolo. Era un bărbat
foarte cumsecade, o persoană pe care ea ar fi recoman-
dat-o din toată inima unei prietene, însă ideea de a se
dezbrăca în faţa lui i se părea penibilă.
Totuşi, poate că el voise să fie discret deoarece ştia
că Elisabeth şi Ben urmau să rămână peste noapte la ea.
Poate că ei chiar aveau o viaţă sexuală activă.
S-a cutremurat.
Peste nici douăzeci şi patru de ore îi va vedea pe Nick
şi pe copii şi totul se va lămuri.
Pardoseala din baie se simţea tot mai rece. S-a ridicat
în picioare şi şi-a studiat în oglindă faţa subţire şi obosită.
Cine ai devenit, Alice Love?
S-a întors în dormitor cu gândul să se culce la loc,
dar ştia că va fi imposibil. Soluţia era un pahar cu lapte
cald. Sigur, nu asta era adevărata soluţie. N-o vindeca de
insomnie, dar ritualul în sine, sentimentul că făceai un
lucru pe care îl recomandau revistele pentru femei, era
reconfortant şi o ajuta să-şi treacă timpul.
Când a trecut pe hol, a văzut că uşa de la dormitorul
musafirilor era închisă. Avusese surpriza plăcută să constate
că mai aveau o cameră liberă (una dintre multele folosite
anterior pentru depozitare) prevăzută cu un pat dublu,
comodă şi prosoape de toaletă. „Aşteptam să rămână ci-
neva?“ o întrebase pe Elisabeth. „Întotdeauna o ai pregă-
tită“, îi răspunsese Elisabeth. „Eşti foarte organizată, Alice.“
Vocea îi redevenise dură, iar Alice nu ştia de ce. Eli-
sabeth începea s-o irite.
A mers în linişte pe holul acoperit cu mochetă, dar la
capătul scării era cât pe ce să rateze o treaptă şi s-a prins
251
Liane Moriarty

de balustradă. Poate era mai bine să cadă şi să se lovească


iar la cap. Poate aşa îşi recăpăta memoria.
A coborât scările ţinându-se de balustradă. Când a
ajuns la parter, a văzut lumină în bucătărie.
— Bună, a zis ea.
— Oh, bună.
Elisabeth era în faţa cuptorului cu microunde.
— Încălzeam nişte lapte, a explicat ea. Vrei şi tu?
— Da, te rog.
— Nu că m-ar ajuta să mă vindec de insomnie.
— Nici pe mine.
Alice s-a sprijinit de tejghea şi s-a uitat cum Elisabeth
a umplut încă o cană cu lapte. Purta un imens tricou
bărbătesc, probabil de-al lui Ben. Alice s-a simţit prea
aranjată în cămaşa ei lungă de satin.
— Cum te simţi? a întrebat Elisabeth. Cum mai stai
cu… memoria?
— Nicio noutate, a spus Alice. Tot nu-mi amintesc ni-
mic, nici despre copii, nici despre divorţ. Deşi mi-am dat
seama că divorţul are legătură cu Gina.
Elisabeth s-a uitat la ea surprinsă.
— Ce vrei să spui?
— Stai liniştită, nu trebuie să mă protejezi, a spus Alice.
Am ajuns la concluzia că Nick s-a culcat cu ea.
— Nick s-a culcat cu Gina?
— Nu e aşa? Se pare că ştie toată lumea.
— Pentru mine e o noutate.
Elisabeth părea cu adevărat şocată.
— Sunt sigură că acum e în pat cu ea, a spus Alice cu
nonşalanţă.
Dinspre cuptorul cu microunde s-a auzit un ding, dar
Elisabeth nu l-a luat în seamă.
252
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

— Alice, eu mă îndoiesc că e aşa, a spus ea.


— De ce?
— Pentru că Gina e moartă.

253
18

— Oh, a spus Alice.


Apoi a adăugat, după un scurt moment de tăcere:
— Sper că n-am omorât-o eu, nu? Într-o criză de gelo-
zie. Deşi presupun că aş fi la închisoare acum. Sau poate
că nu m-au prins!
Elisabeth a râs scandalizată.
— Nu, n-ai omorât-o tu. Vrei să zici că îţi aminteşti că
Nick s-a culcat cu ea? a întrebat-o ea încruntându-se.
— Nu chiar, a recunoscut Alice.
Dar i se păruse atât de clar! S-a mai înviorat puţin.
Vasăzică de-asta au tratat-o toţi cu atâta compasiune
când a venit vorba de Gina: pentru că era moartă! Nu
fusese vorba de nicio aventură extraconjugală! Acum se
simţea plină de uşurare şi de dragoste vinovată faţă de
Nick. Bineînţeles că n-ai făcut-o, dragul meu, niciodată nu
te-am bănuit, nici măcar o secundă.
Şi dacă nu existase nicio aventură extraconjugală,
poate că Gina fusese o persoană foarte drăguţă. Păcat că
murise!
Elisabeth a scos cănile de lapte din cuptorul cu mi-
crounde, le-a pus pe masa de cafea şi a aprins o veioză.
254
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

Baloanele cu heliu pe care le umflase Dominick pluteau


încă aproape de tavan. Pe pervazul ferestrei rămăseseră
două pahare de şampanie pe jumătate goale, lângă o gră-
madă de beţe de la frigăruile de pui.
Alice s-a aşezat cu picioarele încrucişate pe canapeaua
de piele, trăgându-şi cămaşa de noapte peste genunchi.
— Cum a murit Gina? a întrebat ea.
— A avut un accident.
Elisabeth a băgat un deget în cană şi a amestecat pu-
ţin laptele, evitând privirea lui Alice.
— Un accident de maşină. În urmă cu aproape un an.
— Mi-a părut rău?
— Era cea mai bună prietenă a ta. Cred că ai fost de-
vastată, a spus Elisabeth luând o înghiţitură zdravănă
de lapte şi punând repede cana jos. Ah! E prea fierbinte!
„Devastată“. Ce vorbă mare, impresionantă! Alice
a sorbit din cana cu lapte şi s-a ars la limbă. Era atât de
ciudat când se gândea că fusese „devastată“ de moartea
acestei necunoscute, în schimb se pare că acceptase di-
vorţul cu seninătate. Nu avea nicio experienţă în care să
se fi simţit devastată. Nu i se întâmplase niciodată ceva
atât de groaznic. Avea şase ani când a murit tatăl ei, dar
nu-şi aducea aminte decât că se simţise confuză.
Maică-sa îi spusese odată că, după ce a murit, Alice a
purtat săptămâni la rând un pulover vechi de-al tatălui
ei pe care nu voia deloc să şi-l dea jos şi că a ţipat şi s-a
zbătut când Frannie a reuşit până la urmă să-l scoată de
pe ea. Alice nu-şi amintea nimic. Îşi amintea în schimb
că la pomana de după înmormântare, una dintre colegele
de tenis ale mamei ei o certase deoarece băga degetul în
prăjitura cu brânză, dar lui Elisabeth nu-i zicea nimeni
nimic, deşi şi ea făcea la fel, ba chiar mai mult decât Alice,
255
Liane Moriarty

dar ea nu intra niciodată în bucluc. În loc să-şi amintească


tristeţea şi dezolarea de atunci, ea îşi amintea teribila
nedreptate cu prăjitura.
Mai fusese şi seara din ajunul nunţii când, la cul-
care, s-a pus pe jelit pentru că tatăl ei nu mai trăia ca să
poată s-o conducă la altar. S-a mirat şi ea de lacrimile
neaşteptate şi le-a pus pe seama nervozităţii dinaintea
nunţii. S-a temut că erau lacrimi nesincere deoarece
aşa credea că trebuia să se simtă, când de fapt ea habar
n-avea cum e să ai tată. În acelaşi timp s-a bucurat, de-
oarece asta însemna că, în adâncul inimii, îşi amintea de
tatăl ei şi încă îi era dor de el, şi a început să plângă şi
mai tare când şi-a amintit cum, de câte ori se bărbierea
în baie, îi punea în mâini un nor parfumat de spumă
de ras pentru ca Alice să şi-o întindă pe faţă, ce drăguţ şi
emoţionant, şi ea spera ca a doua zi coafeza să-i pieptăne
bretonul cum trebuie deoarece, când nu-l avea aranjat,
arăta ca un arici şi… poftim, era o persoană înfiorător
de superficială, mai preocupată de cum o să-i stea părul
decât de tatăl ei mort.
Acum, după câte se pare, trăise o dezolare reală, de
om matur, pentru o femeie pe nume Gina.
— Tu ai fost de faţă, a spus Elisabeth cu glas scăzut.
— Poftim? Unde am fost?
— Ai văzut accidentul. Erai cu maşina în spatele maşinii
ei. Cred că a fost îngrozitor pentru tine. Nici măcar nu-mi
imaginez…
— La intersecţia dintre Rawson şi King? a întrerupt-o
Alice.
— Da. Îţi aminteşti?
— Nu chiar. Cred că îmi amintesc doar senzaţia
de-atunci. Mi s-a întâmplat de două ori. Când văd
256
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

intersecţia aia, brusc mă cuprinde panica de parcă aş fi


într-un coşmar.
Oare va dispărea acea senzaţie acum, când ştia din
ce cauză e?
Nu era sigură că voia să-şi amintească faptul că a vă-
zut când cineva a fost omorât în faţa ei.
Au stat câteva secunde în linişte, bându-şi laptele.
Alice a întins mâna, a apucat sfoara unui balon şi a tras
de ea. L-a privit cum saltă în aer şi din nou şi-a amintit
de buchetele de baloane roz care se zbuciumau pe un cer
de furtună.
— Baloane roz…, i-a spus ea lui Elisabeth. Îmi amintesc
de nişte baloane roz şi de o tristeţe groaznică. Are legă-
tură cu Gina?
— Asta a fost la înmormântarea ei, i-a explicat Elisa-
beth. Tu şi Michael, soţul ei, aţi aranjat să fie eliberate în
aer nişte baloane la cimitir. A fost foarte frumos. Foarte
trist.
Alice a încercat să se imagineze vorbind despre ba-
loane cu un bărbat îndoliat pe nume Michael.
Michael. Ăsta era numele de pe cartea de vizită pe
care a găsit-o în portofel. Michael Boyle — fizioterapeutul
din Melbourne… Probabil că el era soţul Ginei. De aceea
scrisese pe spatele cărţii de vizită despre „alte vremuri
mai fericite“.
— Gina a murit înainte ca eu şi Nick să ne despărţim?
a întrebat Alice.
— Da. Cu şase luni înainte, cred. A fost un an foarte
greu pentru tine.
— Se vede.
— Îmi pare rău, a spus Elisabeth.
— Stai liniştită.
257
Liane Moriarty

Alice și-a ridicat privirea cu o expresie vinovată; nu


voia să dea impresia că se autocompătimea.
— Nici măcar nu-mi amintesc de Gina. Sau de divorţ.
— Trebuie să mergi la un neurolog, a zis Elisabeth, dar a
spus-o fără convingere, ca şi cum nu voia să se deranjeze
insistând.
Au stat câtva timp în linişte. Nu se auzea decât gâlgâ-
itul intermitent al acvariului cu peşti.
— Ar trebui să dau de mâncare la peşti? a întrebat Alice.
— Nu ştiu, a răspuns Elisabeth. Mi se pare că asta e
treaba lui Tom. Cred că nimeni altcineva nu are voie să
se ocupe de ei.
Tom. Băieţelul cu părul blond şi vocea nazală cu
care a vorbit la telefon. Gândul că urma să-l întâlnească
o îngrozea. El se ocupa de peşti. Avea responsabilităţi
şi opinii. Toţi cei trei copii aveau opinii. Opinii despre
Alice. Poate că nici n-o plăceau prea mult. Poate era
prea severă. Sau poate le era ruşine cu ea. Se îmbrăca
nepotrivit când se ducea să-i ia de la şcoală. Poate îl
preferau pe Nick. Poate o învinuiau că l-a alungat pe
Nick din viaţa lor.
— Cum sunt? a întrebat.
— Peştii?
— Nu, copiii.
— Ah! Păi… sunt minunaţi.
— Explică-mi mai bine. Descrie-mi personalitatea lor.
Elisabeth a deschis gura şi a închis-o la loc.
— Mă simt aiurea să-ţi vorbesc despre copiii tăi. Tu îi
cunoşti mult mai bine decât mine.
— Dar nici măcar nu-mi amintesc că i-am născut.
— Ştiu. Dar e foarte greu de crezut. Arăţi exact ca îna-
inte. Am impresia că, dintr-o clipă în alta, o să-ţi recapeţi
258
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

memoria şi atunci o să-mi spui: „Oh, te rog, nu-mi vorbi


mie de copiii mei“.
— Haide, zău aşa! a protestat Alice.
— Bine, bine, a spus Elisabeth ridicând mâinile. Am să
încerc. Deci, Madison… ei bine, Madison este…
S-a oprit.
— Mama s-ar descurca mult mai bine decât mine la
treaba asta. Ea îi vede pe copii tot timpul. Pe ea ar trebui
s-o întrebi.
— Ce vrei să spui? Îi cunoşti pe copiii mei, nu? Credeam
că-i cunoşti mai bine ca oricine. Tu mi-ai adus primul
cadou pentru copil. Nişte botoşei.
Elisabeth fusese prima persoană pe care o sunase
Alice după ce ea şi Nick întinseseră pe măsuţa de cafea
toate testele de sarcină pozitive. Fusese atât de emoţi-
onată! Venise cu o sticlă de şampanie („Pentru Nick şi
pentru mine, nu pentru tine!“), cu un exemplar din car-
tea La ce să te aştepţi când aştepţi un copil şi nişte botoşei.
— Ah, da? Nu-mi amintesc, a spus Elisabeth.
A lăsat cana jos şi a luat o fotografie înrămată de pe
măsuţa de alături.
— Îi vedeam tot timpul când erau mici. Îi adoram. Îi
ador şi acum, desigur. Doar că tu eşti foarte ocupată.
Copiii au foarte multe activităţi. Toţi se duc la cursul de
înot. Olivia merge la balet şi netball. Tom joacă fotbal şi
Madison hockey. Şi petreceri aniversare! Mereu se duc
la ziua de naştere a cuiva. Au o viaţă socială incredibilă.
Îmi aduc aminte când erau mici. Întotdeauna ştiam exact
ce să le cumpăr de ziua lor. Desfăceau cadourile cu atâta
nerăbdare! Acum trebuie să te sun mai întâi pe tine ca
să-mi spui exact unde să mă duc şi ce să iau. Sau cumperi
tu şi eu îţi dau banii. Apoi le spui copiilor să-mi trimită
259
Liane Moriarty

o felicitare de mulţumire. Dragă mătuşă Libbie. Îţi mulţu-


mim foarte mult pentru bla-bla-bla.
— O felicitare de mulţumire, a repetat Alice.
— Da. Ştiu, ştiu, aşa învaţă bunele maniere şi aşa mai
departe, dar mie tot nu-mi plac felicitările de mulţumire.
Întotdeauna mi-i imaginez pe copii protestând pentru că
sunt obligaţi să le scrie. Mă fac să mă simt ca o mătuşă
decrepită.
— Oh, îmi pare rău!
— Lasă! Nu-mi vine să cred că m-am plâns de felicitările
de mulţumire. Am devenit o acritură. N-ai observat?
— Mi se pare că mai degrabă eu am devenit…
Alice nu ştia cum să descrie persoana în care se trans-
formase. Nesuferită?
— În fine, a spus Elisabeth cu dezinteres. Copiii tăi… Ei
bine, Madison e pur şi simplu Madison.
A zâmbit cu afecţiune.
„Madison e pur şi simplu Madison.“ Fraza aceea cu-
prindea un întreg univers de amintiri. Dacă acel univers
ar fi fost uitat pentru totdeauna, ar fi fost insuportabil
pentru Alice.
— Mama zice mereu: „De unde am scos-o?“ — a expli-
cat Elisabeth.
— Înţeleg…, a spus Alice.
Descrierea n-o ajuta prea mult.
— Întotdeauna a fost foarte sensibilă, încă de când era
mică. Simte totul foarte intens. În Ajunul Crăciunului
devenise atât de surescitată, şi pe urmă, după ce a trecut
Crăciunul, nu mai suporta. O găseai plângând într-un
colţ pentru că trebuia să aştepte un an întreg până să
vină iar Crăciunul. Ce să-ţi mai spun? E predispusă la
accidente. Acum un an a trecut prin uşile alea de sticlă
260
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

şi a trebuit să i se pună patruzeci şi două de copci. A


fost traumatizant. Mult sânge. Se pare că Tom a chemat
ambulanţa şi Olivia a leşinat. N-am ştiut că e posibil ca
un copil de cinci ani să leşine. Dar Olivia are hemofobie.
Adică avea. Nu ştiu dacă mai are. De fapt, nu zicea ea la
un moment dat că îşi doreşte foarte mult să devină asis-
tentă? Când i-a cumpărat mama uniforma de asistentă?
Alice s-a uitat la ea fără să zică nimic.
— Scuze, a spus Elisabeth fâstâcită. Nici nu pot să-mi
imaginez cât de ciudat trebuie să fie pentru tine… uit
mereu.
— Mai povesteşte-mi despre Sultana. Adică Madison.
— Lui Madison îi place să gătească, a spus Elisabeth.
Adică presupun că încă îi place. Cred că în ultimul timp
a devenit cam năzuroasă. Înainte inventa propriile ei
reţete. Erau foarte bune. Numai că bucătăria arăta în-
totdeauna ca după un bombardament şi la partea cu
curăţenia nu era aşa de bună. Era şi cam pretenţioasă
când gătea. Dacă reţeta nu ieşea exact aşa cum dorea ea,
începea să plângă. Odată am văzut-o aruncând la gunoi
un tort de ciocolată cu trei straturi pe care se chinuise ore
întregi să-l decoreze. Ai explodat de furie!
— Oh, da?
Alice a încercat să asimileze această nouă imagine
despre sine. Ea nu se enerva niciodată. Cel mult se
bosumfla.
— Mi se pare că a trebuit să te duci la mai multe maga-
zine ca să găseşti ingredientele potrivite pentru tortul ăla,
aşa că nu-i de mirare că te-ai enervat aşa.
— Madison îmi aminteşte de Fiţoase, a spus Alice.
Nu-i trecuse niciodată prin minte că genele cum-
natelor ei s-ar putea infiltra în copilul ei. Presupusese
261
Liane Moriarty

întotdeauna că, dacă va avea o fată, aceasta va fi o ver-


siune miniaturală a ei înseşi; o nouă Alice pe care putea
s-o îmbunătăţească, poate cu ochii lui Nick, ca să fie mai
interesantă.
— Nu, nu seamănă cu Fiţoasele, a spus Elisabeth pe un
ton categoric. Madison e Madison. Aşa e ea.
Alice şi-a pus mâinile pe abdomen şi s-a gândit cât
de tare o iubiseră ea şi Nick pe Sultana. Fusese o dragoste
simplă, curată, aproape narcisistă. Acum Sultana dădea
cu capul în uşi de sticlă, arunca torturi la gunoi şi o făcea
pe Alice să explodeze de furie. Totul era mult mai com-
plicat şi haotic decât își imaginase ea.
— Şi Tom? El cum e?
— E inteligent, a spus Elisabeth. Şi surprinzător de iro-
nic uneori. E un copil suspicios. Nu poţi să-l păcăleşti cu
nimic. Se duce şi verifică pe internet. Devine obsedat de
diverse lucruri şi învaţă totul despre ele. O perioadă a fost
obsedat de dinozauri. Apoi de montagne russe. Acum nu
ştiu ce-l mai interesează. Învaţă foarte bine la şcoală. Este
premiant şi căpitanul clasei. Lucruri de genul ăsta.
— E bine, a spus Alice.
— Probabil că a fost o uşurare după Madison.
— Ce vrei să spui?
— Nimic, doar că Madison a avut mereu probleme la
şcoală. „Probleme de comportament“, aşa le spui tu.
— Înţeleg…
— Dar cred că totul e sub control. N-am auzit de nicio
dramă în ultimul timp.
„Drame“. În viaţa lui Alice aveau loc „drame“.
— Şi mai e Olivia, a continuat Elisabeth. E unul dintre
acei copii pe care îi adoră toată lumea. Când era mică şi
o scoteam la plimbare, te opreau oamenii pe stradă să
262
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

te complimenteze. Chiar şi bărbaţii maturi, directori cu


figuri serioase care se grăbeau să ajungă la cine ştie ce
şedinţe, zâmbeau când o vedeau pe Olivia în cărucior.
Parcă aveam cu noi o celebritate; toată lumea întorcea
capul după ea. Şi acum e la fel de frumoasă. Ne aşteptăm
mereu să se transforme într-un monstru, dar nu se-ntâm-
plă aşa. E foarte afectuoasă — poate prea afectuoasă. Îmi
aduc aminte că, odată, se ghemuise jos în bucătărie zi-
când „Bună, drăguţule“ şi când ne-am uitat, am văzut
că voia să mângâie un gândac de bucătărie. Mama era să
moară pe loc.
Elisabeth s-a oprit şi a căscat îndelung.
— Probabil că tu i-ai descrie altfel, a spus ea pe un ton
defensiv. Tu eşti mama lor.
Alice s-a gândit cum a fost pentru prima oară când
a pus ochii pe Nick. Ea purta un şorţ cu dungi şi stă-
tea pe un taburet înalt în faţa unei lungi tejghele din
lemn, gata să înveţe secretele bucătăriei thailandeze.
Trebuia să fie acolo şi prietena ei Sophie, dar aceasta îşi
luxase glezna şi a lipsit de la prima lecţie. Nick a venit
mai târziu, însoţit de o tipă despre care Alice a crezut
iniţial că era iubita lui, dar care mai târziu s-a dovedit
a fi Dora, cea mai fiţoasă dintre surorile lui. Când au
intrat, râdeau amândoi, şi Alice, care era tristă fiindcă
de curând rămăsese singură, s-a simţit extrem de iritată.
Tipic. Uite încă un cuplu fericit care râde. Alice şi-a adus
aminte cum privirea ei a întâlnit-o pe cea a lui Nick
atunci când el se uita prin sală după nişte locuri libere
(în timp ce Dora se uita aiurea în tavan cu o privire cu-
cernică, fermecată parcă de ventilatorul de acolo). Nick
a ridicat din sprâncenele lui groase cu un aer întrebător
şi Alice a zâmbit politicos, zicând în sinea ei: Da, da,
263
Liane Moriarty

bine, porumbeilor, veniţi să staţi aici şi să mă plictisiţi cu


conversaţia voastră.
Mai fusese un loc liber în faţă. Dacă privirile lor nu
s-ar fi întâlnit, dacă ea s-ar fi uitat în jos, la reţeta de
tartă cu peşte pe care o avea în faţă, sau dacă Sophie ar
fi pus piciorul cu doi centimetri mai la stânga şi nu şi-ar
fi scrântit glezna în adâncitura aceea, sau dacă s-ar fi ho-
tărât să meargă la cursul de degustări de vinuri în locul
celui de bucătărie thailandeză, ceea ce era să se întâmple,
atunci acei trei copii nu s-ar fi născut. Madison Love,
Thomas Love, Olivia Love. Trei fiinţe care aveau deja
propria lor personalitate, propriile capricii şi propriile
experienţe.
În clipa când Nick a ridicat din sprâncenele lui groase
în direcţia ei, toţi au primit aprobarea oficială. Da, da, da,
veţi exista.
Alice se simţea euforică. Era uimitor. Sigur, în fiecare
secundă se năşteau milioane de copii, deci nu era chiar
atât de uimitor, şi totuşi… Cum de nu se simţeau cople-
şiţi de bucurie de fiecare dată când se uitau la aceşti copii?
De ce naiba divorţau?
— Vasăzică eu şi Nick ne luptăm pentru custodia copi-
ilor? a întrebat.
I se părea un concept atât de străin, tipic pentru
adulţi.
— Nick vrea să-i ţină la el jumătate din timp. Nu ştim
cum crede el că se va descurca pentru că lucrează foarte
mult. Tu ai fost întotdeauna „principala îngrijitoare“,
cum se zice. Dar totul a… s-a transformat într-o poveste
urâtă. Presupun că aşa sunt divorţurile.
— Dar Nick crede…
Alice se simţea rănită şi copleşită.
264
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

— Crede că nu sunt o mamă bună?


Era ea o mamă bună?
Elisabeth a ridicat bărbia şi ochii i-au scăpărat ca în
vremurile de altădată.
— Dacă el crede asta, se înşală, iar noi avem o mie de
martori gata să depună mărturie şi să spună că nu-i aşa.
Tu eşti o mamă extraordinară. Nu te îngrijora. Nick nu va
câştiga. N-are nicio şansă. Nu ştiu ce încearcă să demon-
streze. Cred că pentru el nu-i decât un joc de putere.
Alice se simţea derutată deoarece, pe de o parte, era
încântată s-o vadă pe Elisabeth revoltându-se în locul ei,
dar pe de altă parte, se simţea automat loială faţă de Nick.
Elisabeth îl adorase întotdeauna pe Nick. De câte ori Alice
şi Nick se certau, Elisabeth îi lua partea lui Nick. Zicea că
era „o partidă bună“.
Elisabeth începuse să se ambaleze.
— Mi se pare atât de absurd! El habar n-are să aibă grijă
de ei. Nu găteşte. Mă îndoiesc că a folosit vreodată ma-
şina de spălat rufe. E plecat mereu în călătorii. E atât de…
Alice a ridicat mâna ca s-o oprească. Nu suporta s-o
audă pe Elisabeth criticându-l pe Nick.
— Presupun că nu suportă ideea de a fi un tată cu
jumătate de normă, ca taică-su. Nu-i plăcea deloc când
Roger venea să-i scoată în oraş pe el şi pe surorile lui.
Zicea că întotdeauna Roger se străduia prea tare să fie
drăguţ — numai imaginează-ţi —, că era ceva forţat,
iar fetele se certau mereu şi profitau de cardul lui de
credit. De câte ori ieşeam la un restaurant şi vedeam
un bărbat stând la masă singur cu copiii lui, Nick zicea:
„Tată divorţat“, şi se cutremura. Adică asta făcea cu zece
ani în urmă.
A încercat să-şi controleze vocea.
265
Liane Moriarty

— Voia să fie în fiecare seară lângă copiii lui, să audă


ce au făcut la şcoală, să prepare micul dejun împreună la
sfârşit de săptămână. Vorbea mult despre asta. Ai fi zis că
voia să compenseze pentru propria lui copilărie, iar pe
mine mă încânta să-l aud vorbind aşa, pentru că astfel
compensa şi pentru copilăria noastră şi faptul că nu l-am
avut pe tata lângă noi. Avea o viziune foarte romantică
asupra familiei. De fapt, amândoi aveam. Nu-mi vine să
cred… nu-mi vine să cred…
N-a mai putut continua. Elisabeth a venit şi s-a aşe-
zat lângă ea. A îmbrăţişat-o cu stângăcie.
— Poate că…, a încercat ea să spună. Poate că amnezia
asta a ta este cu noroc, pentru că te va ajuta să priveşti
lucrurile cu mai multă obiectivitate, eliberată mental de
tot ce s-a întâmplat în ultimii zece ani. Şi când îţi vei
recăpăta memoria, vei avea şi o altă perspectivă, iar tu
şi Nick veţi putea să vă rezolvaţi problemele fără atâta
luptă.
— Dacă nu mi-o voi recupera niciodată?
— Ba ţi-o vei recupera. Ai început deja să-ţi aminteşti
unele detalii, a liniştit-o Elisabeth.
— Poate că m-am întors la cine eram odată tocmai ca să
opresc divorţul, a spus Alice jumătate în glumă, jumătate
în serios. Poate că n-o să-mi recapăt memoria până nu
rezolv problema asta.
— Posibil! a răspuns Elisabeth cu un optimism exagerat.
A tăcut o clipă, apoi a adăugat:
— Dominick mi s-a părut drăguţ. Foarte drăguţ.
Alice s-a gândit cum l-a lăsat pe Dominick s-o sărute
pe aceeaşi canapea pe care stăteau acum şi s-a simţit cu-
prinsă de vinovăţie.
— Este foarte drăguţ. Dar nu e Nick.
266
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

— Aşa e. Este foarte diferit de Nick.


Ce voia să spună cu asta? Ar trebui să se simtă ofen-
sată şi să-i ia apărarea lui Nick? Alice n-avea de gând să
înceapă o discuţie pro şi contra fiecăruia, ca şi când ar fi
fost vorba de doi pretendenţi rivali. Nick era soţul ei. A
schimbat subiectul.
— Apropo de bărbaţi, mi-a plăcut Ben.
— Mi se pare ciudat să te aud vorbind de el ca şi când
abia l-ai cunoscut.
— La ce s-a referit când a zis că s-a gândit la discuţia
noastră de-acum două zile?
Alice ştia că era vorba de un subiect delicat, dar ve-
nise momentul să lămurească motivul acestei distanţări
dintre ea şi Elisabeth.
Elisabeth a căscat şi s-a întins.
— Mmmm… 
Apoi a întrebat-o:
— Vrei un pahar cu apă?
— Nu. Mulţumesc.
— Mie chiar mi-e sete.
S-a ridicat în picioare şi s-a dus la bucătărie. Alice s-a
uitat după ea, întrebându-se dacă se va preface în conti-
nuare că nu a auzit-o.
Elisabeth s-a întors cu un pahar de apă şi s-a aşezat
pe divanul din faţa canapelei.
— E târziu, a spus.
— Libby.
Elisabeth a oftat.
— Joi — cu o zi înainte de accidentul tău —, Ben a
venit să te ajute pentru că aveai o problemă cu maşina.
Numai că se pare că nu era nicio problemă. A fost o mică
înscenare.
267
Liane Moriarty

Doamne Dumnezeule! Ce făcuse? Alice s-a crispat.


Şi-a dat seama că se înroşise la faţă. Nu cumva se dăduse
la soţul surorii ei? (În primul rând, tipul era înfiorător
de corpolent.) Oare despărţirea de Nick o schimbase
într-atât încât întrecuse măsura?
— L-ai servit cu brioşe cu banane proaspăt scoase din
cuptor. Îi plac la nebunie brioşele cu banane.
Oh, nu se poate!
— Cu mult unt. Eu nu-l las să mănânce unt. Are co-
lesterolul mare, ştii. În fine, tu eşti cea preocupată de
alimentaţia sănătoasă.
A încercat să-l seducă pe cumnatul ei, atrăgându-l cu
nişte unt. Alice simţea că-i sare inima din piept.
— Şi pe urmă i-ai servit un mic discurs.
— Un mic discurs? a întrebat Alice cu glas pierit.
— Da, un mic discurs despre faptul că ar trebui să re-
nunţăm la fertilizare in vitro şi să încercăm să adoptăm.
Aveai pregătite broşuri. Formulare. Adrese de pagini pe
internet. Făcuseși o documentare în toată regula.
Alice n-a reuşit să înţeleagă nimic timp de câteva
secunde. În mintea ei se şi văzuse urcând scările să se
„împrospăteze“ şi făcându-şi apariţia într-o lenjerie roşie.
— Să adoptaţi…, a repetat ea confuză.
— Da. După părerea ta, ar trebui să ne ducem într-o
ţară din lumea a treia, ca Angelina şi Brad, şi să ne luăm
de-acolo un orfănel.
— Ce obrăznicie din partea mea, a spus Alice pe un ton
sec, uşurată că nu încercase să-l seducă pe Ben. Să mă bag
aşa în vieţile voastre!
În acelaşi timp s-a gândit: Dar adopţia nu era totuşi
o idee bună?

268
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

— În fine, a spus Elisabeth. Eu m-am enervat foarte tare.


Când Ben a venit acasă şi mi-a zis, te-am sunat şi ne-am
certat din cauza asta. După părerea ta, este timpul „să
înfruntăm realitatea“.
— Chiar aşa am spus?
— Da.
— Îmi pare rău.
— Stai liniştită. Ai spus-o cu o intenţie bună. Doar că
m-ai făcut să mă simt proastă. Ca şi cum tu n-ai fi lăsat
lucrurile să ajungă atât de departe. Ca şi cum tu n-ai fi
făcut greşeala de a avea avorturi unul după altul. Ca şi
cum… nu ştiu… ca şi cum eu am luat totul prea în tragic.
— Îmi pare rău, a repetat Alice. Îmi pare foarte rău.
— Tu nici măcar nu-ţi aminteşti, a spus Elisabeth. Când
o să-ţi aminteşti, o să gândeşti altfel. În fine, ţi-am spus
şi nişte răutăţi.
— Cum ar fi?
— Nu vreau să le mai repet! Nici măcar n-am vorbit
serios. Mă scuteşte de neplăceri.
Au rămas tăcute câteva clipe.
— Angelina şi Brad sunt prieteni de-ai tăi? a întrebat
Alice.
Elisabeth a pufnit în râs.
— Brad Pitt şi Angelina Jolie. Ai uitat şi bârfele despre
celebrităţi.
— Eu credeam că Brad Pitt era logodit cu Gwyneth
Paltrow.
— Poveste veche. Între timp s-a căsătorit şi a şi divorţat
de Jennifer Aniston, iar Gwyneth a născut un copil pe
care îl cheamă Apple. Vorbesc serios, Apple!
— Oh!

269
Liane Moriarty

Alice a simţit o tristeţe inexplicabilă pentru Brad şi


Gwyneth.
— Păreau fericiţi în fotografii.
— Toţi par fericiţi în fotografii.
— Dar Bill şi Hillary Clinton? a întrebat Alice. Au rămas
împreună?
— Vrei să spui după faza cu Lewinsky? Da, au rămas
împreună. Nici nu cred că se mai gândeşte cineva la po-
vestea asta.
Alice s-a uitat la Elisabeth.
— Să înţeleg că nu vrei să adopți un copil? a întrebat ea
cu maximă detaşare.
Elisabeth a zâmbit trist.
— Aş fi fost dispusă să iau în calcul şi posibilitatea asta
cu ani în urmă, dar Ben nici nu voia să audă. Întotdeauna
a fost împotriva adopţiei din principiu, pentru că şi el
a fost adoptat, iar mama lui este… dificilă. N-a avut o
copilărie prea fericită. Minunata de soacră-mea îi spunea
că mama lui biologică n-a avut bani să-l crească, aşa că
Ben a început să facă economii. Se gândea că, după ce
va strânge o sută de dolari, va putea să-i scrie mamei lui
reale ca să-i spună că acum își câştiga singur existenţa şi
s-o roage să-l ia înapoi. De ziua lui de naştere dădea fuga
la cutia poştală cu gândul că anul ăsta, cine ştie, mama
lui reală se hotărâse brusc să-i trimită o felicitare.
Zicea că fotografiile lui de când era mic erau urâte —
a fost un copil cu o figură haioasă — şi se întreba dacă
nu cumva mamei lui biologice nu-i plăcuse cum arăta
când l-a născut. A avut întotdeauna impresia că părinţii
lui adoptivi şi-ar fi dorit un copil mai micuţ, mai isteţ.
Şi-a petrecut toată copilăria făcându-şi ordine în ca-
meră, vorbind puţin, simţindu-se ca un vizitator mare şi
270
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

neîndemânatic în propria casă. Mă doare sufletul când


mă gândesc. Când ziceai mai devreme că Nick voia să fie
un tată bun ca să compenseze pentru faptul că al lui l-a
părăsit, ei bine, şi Ben gândea la fel. Îşi dorea un copil
biologic. Voia pe cineva care să semene cu el, să aibă
ochii lui, fizicul lui. Şi eu îmi doream să i-l dăruiesc. Îmi
doream enorm.
— Bineînţeles.
— De-asta am respectat întotdeauna opiniile lui despre
adopţie.
— Îmi imaginez.
Elisabeth a surâs cu amărăciune.
— Ce-i? a întrebat Alice.
— Joi îi spuneai lui Ben că trebuie să treacă peste asta.
— Peste ce?
— Peste problema lui cu adopţia. Ai zis că sunt atâţia
care nu se înţeleg bine cu părinţii lor biologici, că este o
loterie, dar că orice copil care ne-ar avea pe mine şi pe
Ben ca părinţi ar câştiga potul cel mare. Îţi mulţumesc,
apropo. A fost frumos din partea ta să spui asta.
— Pentru puţin.
Măcar spusese şi ea un lucru bun.
— Dar probabil că lui Ben nu i-a plăcut ce i-am spus.
— Ei, tocmai asta e. Ieri când m-am întors de la resta-
urant, mi-a spus că s-a gândit la ce i-ai spus şi crede că
ai dreptate. Ar trebui să adoptăm un copil. Era foarte
bucuros. Se pare că asta trebuia să-i fi spus eu de-acum
cinci ani: „Treci peste asta.“ Ce proastă am fost! Să tratez
cu atâtea menajamente traumele lui din copilărie.
Alice a încercat să-şi imagineze cum i-a spus acelui
bărbat masiv şi posac „Treci peste asta“ în timp ce îi ofe-
rea brioşe cu banane. (Brioşe cu banane. S-a întrebat ce
271
Liane Moriarty

reţetă a folosit. Probabil că are forme speciale.) Ea nu-şi


dăduse niciodată cu părerea despre cum ar trebui Eli-
sabeth să-şi trăiască viaţa, deşi Elisabeth nu se sfia ni-
ciodată să-şi dea cu părerea despre cum ar trebui Alice
să şi-o trăiască pe-a ei. Nu era nicio problemă, deoarece
ea era sora mai mare. Ea trebuia să fie cea raţională şi
autoritară, preocupată să plătească taxele la timp, să ducă
maşina la revizie, să-şi facă o carieră, în timp ce Alice îşi
putea permite să fie capricioasă şi neajutorată şi să râdă
de posterele cu peisaje montane şi apusuri de soare cu
texte motivaţionale pe care le ţinea Elisabeth pe pereţi.
De fapt, dacă se gândea bine, Elisabeth fusese cea care se
băgase în viaţa ei bătând-o la cap să se înscrie la cursul
de bucătărie thailandeză cu Sophie în loc să-şi piardă
vremea plângând după IT-istul acela îngâmfat.
Acum Alice era cea care se băga în viaţa surorii ei.
— Şi nu-i un lucru bun faptul că Ben se gândeşte acum
să adoptaţi? a întrebat ea încrezătoare.
— Nu, nu e, a răspuns Elisabeth pe un ton dur şi s-a
îndreptat de spate.
Iar începem, s-a gândit Alice.
— Nu-i deloc un lucru bun. Tu nu ştii despre ce vor-
beşti, Alice.
— Dar…
— Acum e prea târziu. Am renunţat prea târziu. Cred
că nu-ţi dai seama cât durează un proces de adopţie.
Prin câte trebuie să trecem. Nu e ca şi când ai comanda
un copil online. Noi nu suntem Brad şi Angelina. Noi
trebuie să facem tot felul de manevre şi să plătim mii
de dolari, bani pe care nu-i avem. Durează ani de zile,
este stresant, lucrurile pot să iasă prost, iar eu nu mai am
energie. Mi-a ajuns. Am avea aproape cincizeci de ani
272
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

până să ne dea un copil. Sunt prea obosită ca să mai am


de-a face cu nişte birocraţi pe care să încerc să-i conving
că aş fi o mamă bună, cărora să le spun câţi bani câştig şi
bla-bla-bla. Nu ştiu de ce te interesează brusc viaţa mea,
dar ai ajuns prea târziu.
— Mă interesează brusc viaţa ta?
Alice s-a simţit rănită, voia cu disperare să se apere,
doar că nu avea argumente la dispoziţie. Nu-i venea să
creadă. Pe ea o interesase întotdeauna ce se întâmpla în
viaţa lui Elisabeth.
— Vrei să spui că înainte nu mă interesa?
Elisabeth a oftat zgomotos, parcă s-ar fi dezumflat un
balon, şi s-a lăsat pe speteaza canapelei.
— Ba sigur că te interesa.
— Atunci de ce-ai spus asta?
— Nu ştiu. Uneori aşa aveam impresia. Uite, retrag
comentariul.
— Nu suntem la tribunal.
— Nici măcar nu vorbeam serios. Oricum, probabil că
şi tu ai spune acelaşi lucru despre mine. Nu-i mai văd pe
copii atât de des ca înainte. Ar fi trebuit să fac mai mult
pentru tine după povestea cu Gina, după povestea cu
Nick. Dar tu întotdeauna eşti atât de… nu ştiu cum să
spun. Ocupată. Auto-suficientă. — A căscat. — Las-o baltă.
Alice a lăsat ochii în jos, privindu-şi mâinile neobiş-
nuit de îmbătrânite.
— Ce s-a întâmplat cu noi? a întrebat ea cu glas scăzut.
N-a primit niciun răspuns. Când a ridicat privirea, a
văzut că Elisabeth închisese ochii şi stătea cu capul lăsat
pe speteaza canapelei. Părea epuizată şi tristă.
— Ar trebui să mergem la culcare, a spus ea într-un
târziu fără să deschidă ochii.
273
19

Era ora cinci şi jumătate, duminică după-amiază. Mai


era o jumătate de oră până când Nick îi aducea pe copii
acasă.
Alice avea o stare de agitaţie şi de gol în stomac, de
parcă urma să se ducă la prima întâlnire cu un băiat.
Se îmbrăcase cu o rochie drăguţă, cu model floral,
se machiase şi îşi ondulase părul ca o mamă serioasă ce
era, dar pe urmă s-a gândit că exagerează. Probabil că de
obicei nu se îmbrăca precum o casnică din anii ’50 când
se duce la o petrecere. Aşa că s-a întors în camera ei, s-a
demachiat şi şi-a scos panicată rochia. Şi-a pus nişte blugi
cu un tricou alb şi şi-a întins părul. Fără bijuterii. Doar
brăţara de la Nick şi verigheta pe care o găsise în fundul
unui sertar, împreună cu inelul de logodnă al bunicii
Love. S-a întrebat de ce nu-i returnase inelul de logodnă.
Nu aşa se întâmpla în timpul unui divorţ? La un moment
dat, ea îşi scotea verigheta de pe deget şi i-l arunca lui în
faţă într-o criză de furie.
S-a privit în oglinda din dormitor. Era mult mai bine:
avea un aspect lejer, natural — deşi arăta mai palidă şi
foarte îmbătrânită. A rezistat tentaţiei puternice de a mai
274
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

trece prin acea uluitoare rutină compusă din tot felul de


gesturi care îi transformau chipul. Probabil că de obicei
nu se machia pentru a petrece acasă o seară de duminică.
Mai devreme, după ce plecaseră Elisabeth şi Ben, îşi
dăduse brusc seama că probabil ea trebuia să le dea de
mâncare copiilor. O sunase pe maică-sa şi o întrebase ce
ar trebui să gătească pentru cină, zicând că ea dorea să le
pregătească mâncarea preferată. Barb stătuse douăzeci de
minute ca să-i descrie toate preferinţele şi aversiunile ali-
mentare ale fiecărui copil în parte de-a lungul timpului.
„Ţii minte când Madison a trecut prin faza vegetariană?
Şi normal, trebuia să fie exact când Tom refuza categoric
legumele. Iar Olivia nu se hotăra dacă să mănânce numai
legume ca Madison sau să refuze legumele ca Tom! Vai,
îţi smulgeai părul din cap când venea ora mesei!“ Până
la urmă, după ce s-a gândit şi s-a răzgândit de mai multe
ori, s-a hotărât să le pregătească nişte hamburgeri de casă.
„Mi se pare că ai găsit o reţetă bună într-o carte despre
alimentaţia sănătoasă de la Fundaţia Inimii. Chiar săptă-
mâna trecută ziceai că te-ai săturat de ea până peste cap,
dar copiii erau tare încântaţi. Sunt sigură că îţi aminteşti,
nu, draga mea? S-a întâmplat chiar săptămâna trecută.“
Alice găsise cartea de reţete şi o deschisese exact la
pagina cu hamburgerii, pătată de ulei. Toate ingredien-
tele se găseau în frigider sau în cămară, ambele uimitor
de bine aprovizionate. Părea că avea mâncare cât să hră-
nească o sută de copii. În timp ce pregătea tocătura pen-
tru hamburgeri, şi-a dat seama că nu se mai uita în cartea
de bucate. Părea să ştie din instinct că acum trebuie să
radă doi morcovi, apoi un zucchini şi în final să adauge
două ouă. Când a terminat, a pus hamburgerii cruzi în
frigider, a decongelat nişte chifle ca să le prăjească şi a
275
Liane Moriarty

făcut o salată verde. Copiii mâncau salată verde? Cine


ştie? Dacă nu, o vor mânca ea şi Nick. Nick o să rămână
la masă, nu? Sau doar o să-i aducă pe copii şi o să plece?
Avea sentimentul neplăcut că aşa procedau nişte părinţi
divorţaţi. Va trebui să-l roage să rămână. Să-l implore,
dacă va fi cazul. Nu se putea s-o lase singură cu copiii.
Nu era prudent din partea lui. Ea nu ştia procedurile. De
exemplu, îşi făceau baie singuri? Le citea o poveste? Le
cânta cântece de leagăn? La ce oră se culcau? Cum îi con-
vingea s-o asculte? (Maică-sa se oferise să vină s-o ajute
cu copiii, dar Alice nu trebuia să-i spună asta lui Nick.)
A coborât îmbrăcată în blugi şi s-a uitat în jur la casa
ei frumoasă şi impecabilă. Pe la prânz apăruseră la uşă doi
angajaţi de la o firmă de curăţenie, încărcaţi cu mopuri
şi găleţi, întrebând-o cum fusese petrecerea în timp ce
băgau aspiratoarele în priză. Frecaseră şi lustruiseră totul
în timp ce Alice se fâţâise jenată de colo-colo, neştiind
ce trebuia să facă. Să-i ajute? Să stea deoparte? Să-i supra-
vegheze? Să ascundă obiectele de valoare? Şi-a pregătit
geanta ca să-i plătească cu cât aveau să-i ceară, dar ei nu
i-au cerut niciun ban. I-au spus că vor reveni joi, la ora
obişnuită, şi au dispărut, făcându-i veseli cu mâna. Ea a
închis uşa în urma lor, a inspirat aerul cu miros de spray
de mobilă şi s-a gândit: Sunt o femeie cu piscină, aer condi-
ţionat şi personal pentru curăţenie.
Acum se uita prin bucătărie şi privirea i-a căzut pe
un rastel cu vinuri. Ar trebui să deschidă o sticlă şi s-o
lase să răsufle până vine Nick. A ales o sticlă şi, când s-a
dus să ia tirbuşonul, şi-a dat seama că sticla nu avea dop
de plută, ci un capac obişnuit. Ce ciudat. Mirosul de vin
i-a umplut nările şi, fără să se gândească, s-a servit cu o
porţie generoasă. A băgat nasul în pahar. O parte din
276
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

mintea ei întreba: Ce faci, beţivo? Cealaltă zicea: Mmmm.


Fructe de pădure.
În timp ce vinul îi aluneca lejer pe gât, ea s-a întrebat
dacă nu cumva devenise alcoolică. Nu era nici măcar
ora şase. Ea nu fusese niciodată o mare băutoare de vin.
Şi totuşi, i se părea ceva normal şi familiar să bea vin,
dar totodată ciudat şi greşit. Poate că ăsta era motivul
pentru care Nick o părăsise şi dorea custodia copiilor.
Că ea devenise o beţivă. Nu ştia nimeni, doar Nick şi
copiii. Era un secret groaznic. Dar ce, nu putea să ceară
ajutor? A luat o înghiţitură zdravănă de vin. Să se înscrie
la Alcoolicii Anonimi şi să urmeze programul în doispre-
zece paşi? Să nu se mai atingă niciodată de băutură? A
mai luat o înghiţitură şi a început să bată darabana cu
degetele pe blatul de lemn. Curând îl va vedea pe Nick şi
în sfârşit tot acest mister se va rezolva. Era ilogic, dar avea
convingerea că în clipa când va vedea chipul lui Nick,
toate amintirile îi vor reveni în minte, intacte.
Dominick trecuse s-o vadă în această după-amiază.
Cumpărase două pahare cu ciocolată caldă pe o tavă de
carton şi nişte prăjiturele de mălai (Alice a avut impresia
că erau preferatele ei şi s-a arătat recunoscătoare). A fost
surprinsă de bucuria pe care a simţit-o când l-a văzut la
uşă. Poate din cauza comportamentului lui uşor emoţio-
nat. O făcea să se simtă adorată. Şi Nick o adora, dar şi ea
îl adora pe Nick, deci erau chit. În schimb, când vorbea
cu Dominick, se simţea ca şi cum fiecare cuvânt pe care
îl spunea era primit cu admiraţie.
— Cum mai stai cu memoria astăzi? a întrebat-o el poli-
ticos în timp ce beau ciocolata caldă şi mâncau prăjiturile
pe veranda din spate.
— Oh, parcă puţin mai bine, a răspuns ea.
277
Liane Moriarty

Oamenilor le place să creadă că mergi spre bine când


vine vorba de probleme de sănătate.
Se pare că Jasper era la „mama lui“. Alice şi-a dat
seama că şi Dominick era divorţat. Ce ciudat era totul.
N-ar fi mult mai simplu dacă fiecare ar rămâne cu cine
s-a căsătorit?
Asta însemna că divorţul era un subiect de interes
comun. Într-un moment de inspiraţie l-a întrebat:
— Noi am discutat vreodată despre Nick, de ce divorţăm?
— Da, a răspuns el aruncându-i o privire suspicioasă.
Aha!
— N-ai vrea să-mi faci un rezumat despre ce ţi-am spus?
l-a rugat ea cu nonşalanţă, încercând să ascundă dispera-
rea cu care voia să ştie răspunsul.
— Nu-ţi aminteşti deloc de ce te-ai despărţit de Nick? a
întrebat el precaut.
— Nu! Nu mi-a venit să cred! A fost un şoc pentru mine.
Cuvintele i-au scăpat înainte să-şi dea seama că pu-
teau să supere un bărbat care spera să înceapă o relaţie
cu ea.
El s-a scărpinat insistent pe nas.
— Păi… Evident, eu nu ştiu toate detaliile, dar… ăă…
se pare că el — Nick — era prea ocupat cu serviciul. Călă-
torea mult, lucra până seara târziu şi de aceea cred, parcă
aşa ai spus, v-aţi îndepărtat unul de altul. Aşa s-a întâm-
plat. Şi… ăăă… cred că… poate au fost şi nişte probleme
sexuale. Ai menţionat că…
A tuşit tare şi s-a oprit.
Probleme sexuale? Discutase cu bărbatul acesta despre
sex? Era o trădare de neiertat faţă de Nick. Şi-apoi ce pro-
bleme sexuale ar fi putut să aibă? Ei aveau o viaţă sexuală
minunată, amuzantă, tandră şi extrem de satisfăcătoare.
278
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

Era atât de jenant să audă cuvântul „sex“ din gura lui


Dominick! El era un bărbat atât de fin! Atât de matur şi
de serios! Chiar şi acum, când era singură şi se gândea la
asta, Alice simţea că i se aprind obrajii de ruşine.
Şi Dominick păruse jenat. De atâtea ori îşi dresese
vocea, încât Alice îi oferise un pahar cu apă şi puţin după
aceea a şi plecat, spunându-i să aibă grijă de ea. La uşă a
îmbrăţişat-o scurt şi afectuos, spunându-i la ureche „Eu
ţin mult la tine“, şi dus a fost.
Aşa că nu-i fusese de prea mare ajutor. „Se îndepărta-
seră unul de altul“ din cauză că Nick muncea prea mult.
Părea un clişeu, unul din acele lucruri care duc la destră-
marea căsniciei altora. Dacă Nick trebuia să lucreze până
târziu, ei ar fi trebuit să profite la maximum de timpul pe
care îl aveau la dispoziţie.
S-a uitat la sticla de vin şi a văzut că nivelul lichidului
scăzuse considerabil. Dacă i se învineţiseră buzele şi dinţii
şi când le deschidea uşa lui Nick şi copiilor arăta ca un
vampir? S-a dus repede în hol şi s-a uitat în oglindă. Buzele
erau curate. Doar ochii aveau o expresie cam răvăşită şi
îngrijorată, iar ea arăta în continuare foarte îmbătrânită.
În timp ce se întorcea în bucătărie, s-a oprit lângă
camera verde care acum nu mai era verde. Era o cămă-
ruţă lângă vestibul, care iniţial fusese zugrăvită într-un
verde lime aprins. Acum pereţii erau de un bej elegant.
Sprijinită de pragul uşii, Alice şi-a dat seama că îi era dor
de verdele acela. Îi făcea pe oameni să râdă şi să-şi fe-
rească ochii cu mâna când îl vedeau. Sigur, trebuiau să-l
schimbe… totuşi… Casa arăta perfect acum. În loc să se
simtă încântată, brusc i s-a părut că o deprimă.
Camera verde fusese transformată într-un birou, aşa
cum plănuiseră de la bun început. Avea o masă de lucru
279
Liane Moriarty

cu un calculator, iar pereţii erau acoperiţi cu rafturi de


cărţi. A intrat şi s-a aşezat la calculator. Imediat, fără să se
gândească, s-a aplecat şi a apăsat butonul argintiu al unei
cutii negre aşezate pe podea. Calculatorul a pornit şi ea
a apăsat un alt buton de pe monitor. Ecranul a devenit
albastru. Nişte litere albe îi ordonau: Daţi clic pe numele
dumneavoastră pentru a începe. Erau patru iconuri: Alice,
Madison, Tom şi Olivia. (Înseamnă că şi copiii foloseau
acest calculator? Nu erau prea mici?) A dat clic pe nu-
mele ei şi pe ecran a apărut o fotografie colorată. Erau
cei trei copii ai ei. Îmbrăcaţi în hanorace şi cu fulare la
gât, stăteau într-o sanie care zbura la vale pe un derdeluş.
Madison era aşezată în spate, Tom la mijloc şi cea mică,
Olivia, în faţă. Madison ţinea frâul. Toţi aveau gurile des-
chise ca şi cum ar fi râs sau ar fi ţipat, şi ochii mari, plini
de teamă şi încântare.
Alice şi-a dus mâna la piept. Erau extraordinar de
frumoşi. Își dorea atât de mult să-şi amintească ziua
aceea. Se uita la fotografie şi, pentru o clipă, i s-a părut
că percepe vag nişte ţipete de copii, atingerea unui nas
şi a unor degete reci ca gheaţa…, dar când să identifice
amintirea, senzaţia s-a volatilizat.
Mai departe a dat clic pe un icon unde scria Email. Îi
cerea o parolă.
Evident că n-o ştia, dar când a pus mâinile deasupra
tastaturii, degetele i-au luat-o înainte şi au tastat cuvântul
OREGANO.
Ce naiba? Se pare că mai multe îşi amintea corpul ei
decât mintea ei deoarece imaginea de pe ecran a dispărut
ascultătoare, fiind înlocuită de imaginea unui plic cu
textul Aveţi 7 mesaje noi.
De ce alesese ca parolă o iarbă aromatică?
280
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

Era un email de la Jane Turner cu subiectul: Ce-ţi


face capul?, altul de la Dominick Gordon (Cine? Ah, da.
El. Iubitul ei.) cu subiectul: Weekendul viitor? şi cinci de
la nişte nume pe care nu le-a recunoscut, toate cu titlul:
Mega-merengue de Ziua Mamei.
„Mega-merengue de Ziua Mamei“. Îi venea să puf-
nească într-un râs ironic. Părea mai degrabă genul de
eveniment pe care l-ar fi organizat Elisabeth — fosta Eli-
sabeth cea plină de energie. Nu ea.
Era şi un email mai vechi de la Nick Love, unul pe
care ea probabil îl citise, fără subiect, cu data de vineri,
ziua când ea s-a lovit la cap. L-a deschis şi a citit:

Înseamnă că de-aici înainte vor trebui să se


schimbe o mulţime de tradiţii, nu? Ce aiureală! CRĂ-
CIUNUL va fi altfel, orice-am face. Dar nu te aştepta
să-i ţii la tine dimineaţa ŞI seara, iar eu să-i văd doar
cinci minute la prânz. Mi se pare logic să petreacă Aju-
nul Crăciunului la Dora acasă. Le place foarte mult să
stea cu verii lor. N-ai putea să te gândeşti şi la EI, măcar
o dată? Tu nu te gândeşti decât la TINE. Ca de obicei.
PS: Te rog să le pregăteşti costumele de baie
pentru weekendul ăsta. Îi duc la centrul acvatic du-
minică, după ce mă întorc din Portugalia.
PPS: Aseară, cele două surori ale mele au plâns
la telefon după inelul de la bunica Love. N-ai putea să
fii puţin mai rezonabilă? Mai ales că nici nu prea l-ai
purtat. Dacă te gândeşti să-l vinzi, înseamnă că te-ai
coborât foarte jos. Mult prea jos chiar şi pentru tine.

Alice a trebuit să facă un efort ca să-şi recapete ră-


suflarea. Parcă i-ar fi suflat din faţă un vânt puternic.
Aceeaşi răceală, aceeaşi agresivitate, acelaşi disconfort.
281
Liane Moriarty

I se părea incredibil că mesajul fusese scris de acelaşi


bărbat căruia i s-au umplut ochii de lacrimi când ea a
acceptat să se mărite cu el; care se băga lângă ea în pat,
îi ridica părul de la ceafă şi o săruta; care îi spunea când
putea să se uite iar la televizor pentru că trecuseră scenele
sângeroase; care ştia toate cuvintele melodiei „Living
next door to Alice“ pe care i-o cânta când ea era la duş.
Şi ea de ce dracului nu-i returna inelul ăla de la bu-
nica Love? Era o moştenire de familie. Normal că familia
Love trebuia să-l primească înapoi.
A plimbat cursorul mai jos şi a văzut că mesajul lui
Nick făcea parte dintr-o conversaţie care se întindea pe
mai multe zile în urmă.
Era şi un mesaj de la ea trimis cu trei zile în urmă.

Anul ăsta, de Crăciun, copiii ar trebui să se


trezească în paturile lor. Nici nu mă gândesc să
cedez. Evident, vreau să se păstreze aceleaşi tradi-
ţii — săculeţii pentru cadouri puşi la capul patului
etc. Şi-aşa au trecut prin destule schimbări până
acum. Pentru tine, nu-i decât un alt joc de putere.
Pe tine nu te interesează decât să câştigi. Pe mine
mă interesează prea puţin ce câştigi în faţa mea,
dar nu vreau să câştigi în detrimentul copiilor.
Apropo, te-am rugat de cel puţin două ori până
acum să nu le dai copiilor, mai ales Oliviei, atâtea
prostii de mâncare în weekend. Sunt convinsă că te
simţi ca un tată extraordinar să le cumperi tot ce
vor, dar lunea, după un weekend petrecut cu tine,
sunt obosiţi şi iritaţi şi eu sunt cea care trebuie să
se descurce cu ei.

282
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

Era luna mai! Deja discutau de ce urma să se întâm-


ple de Crăciun?
O impostoare îi trăia viaţa. Era uluită de tonul ei fă-
ţarnic şi dispreţuitor.
A plimbat cursorul în josul paginii şi a dat de alte
cuvinte şi expresii acide.

Aş dori să-ţi reamintesc faptul că…


Eşti atât de meschin…
Cred că nu eşti zdravăn la minte dacă îţi închipui că…
Ce dracului ai?
N-am putea încerca să discutăm mai raţional?
Tu eşti ăla care…

A auzit scrâşnetul unor roţi pe pietriş şi a văzut lică-


rul unor faruri. O maşină a oprit pe aleea din faţa casei.
Alice s-a ridicat de pe scaun cu inima bătându-i în piept
ca un ciocan. Şi-a trecut o mână prin păr în timp ce a ieşit
pe hol îndreptându-se spre uşa de la intrare. Ce proastă
fusese că nu-şi refăcuse machiajul! Era pe punctul de a se
vedea cu un bărbat care o ura.
Portierele maşinii s-au trântit cu zgomot. O voce de
copil protesta:
— Dar, tată, nu-i corect aşa!
Alice a deschis uşa de la intrare. Îi tremurau atât de
tare picioarele, încât credea că o să se prăbuşească. Poate
că era un lucru bun.
— Mami!
O fetiţă a urcat în fugă treptele verandei şi s-a arun-
cat cu braţele în jurul lui Alice, lovind-o tare cu capul în
burtă. Vorbea înăbuşit, cu faţa înfundată în tricoul ei:

283
Liane Moriarty

— Te mai doare căpşorul? Ai primit felicitarea mea?


Cum a fost să dormi la spital?
Alice a strâns-o în braţe, neputând să vorbească.
Nici măcar nu-mi amintesc când am fost însărcinată cu
tine.
— Olivia? a spus ea cu voce gâtuită şi a pus o mână pe
părul ei blond şi încâlcit.
Părul se simţea moale pe craniul tare şi, când a ridicat
privirea, Alice a văzut că era incredibil de frumoasă: avea
un ten catifelat, stropit cu pistrui de culoarea scorţişoarei,
şi ochii mari, albaştri, cu gene negre.
O priveau nişte ochi exact ca ai ei, dar mult mai
mari şi categoric mult mai frumoşi. Alice a simţit că o
cuprinde ameţeala.
— Oh, mami, s-a alintat Olivia. Încă mai eşti puţin bol-
năvioară? Biata de tine. Ştiu! Am să-ţi ascult inima şi am
să fiu infirmiera ta! Da!
După care a intrat în casă, trântind uşa cu sită şi lu-
ând-o la fugă pe hol.
Alice a ridicat privirea şi a văzut că Nick se aplecase
să scoată nişte lucruri din portbagajul unei maşini ele-
gante, de culoare argintie.
Când s-a ridicat, avea în braţe numai rucsacuri şi
prosoape de plajă ude.
— Bună, a spus.
Părul lui parcă dispăruse. Când s-a apropiat, Alice a
văzut că îl avea complet încărunţit şi tuns foarte scurt.
La faţă mai slăbise, dar la corp se îngrăşase: avea umeri
mai solizi şi o burtă mai proeminentă. În jurul ochilor
avea o reţea de riduri fine. Purta un tricou verde şi nişte
pantaloni scurţi pe care ea nu-i mai văzuse până atunci.
Nu era rău, totuşi derutant.
284
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

Nick a urcat scările verandei şi s-a oprit în faţa ei. Ea


s-a uitat la el. Arăta ciudat, altfel, dar în esenţă tot Nick
era. Alice a uitat tot ce citise în mesaje şi felul cum el îi
vorbise la telefon în urmă cu două zile, şi a simţit doar
plăcerea simplă şi sinceră de a-l vedea întorcându-se acasă
după o lungă călătorie în străinătate. I-a zâmbit jovială.
— Bună şi ţie.
A vrut să se apropie de el, dar Nick a făcut un pas în
spate. A fost un gest involuntar, de parcă Alice era o in-
sectă dezgustătoare. Ochii lui aveau o privire inexpresivă
ce părea fixată în fruntea ei.
— Ce mai faci? a întrebat el.
Avea acel ton rece pe care îl folosea când un vânzător
incompetent îl făcea să-şi piardă timpul.
— Mamă! La centrul acvatic aveau o maşină nouă de
făcut valuri! Să fi văzut ce val mare am prins! Era înalt…
cred că de zece metri. Era cât acoperişul de-acolo. Uite.
Nu, uite, mamă, cât acoperişul de-acolo. Da, de-acolo.
Atât era de înalt. Bine, poate cu câţiva centimetri mai
mic. Oricum, tata a făcut cea mai tare fotografie! Tată,
arată-i şi mamei fotografia pe cameră. Poţi să i-o arăţi?
Deci el era Tom. Purta pantaloni scurţi pentru sur-
fing şi o şapcă pe care acum şi-o scosese ca să se scarpine
în creştetul capului. Avea părul de aceeaşi culoare ca al
Oliviei — atât de blond, încât părea alb. Nick a avut părul
aşa când era mic. Braţele şi picioarele lui Tom erau subţiri,
puternice şi bronzate. Parcă era un surfer în miniatură. Şi
avea categoric nasul lui Roger. Lui Alice îi venea să râdă.
Nasul lui Roger pe această feţişoară veselă de copil. Îi ve-
nea să-l îmbrăţişeze, dar nu ştia dacă era potrivit s-o facă.
— Da, arată-mi fotografia, Nick, a spus ea în loc să-l
îmbrăţişeze pe copil.
285
Liane Moriarty

Nick şi Tom au privit-o miraţi. Probabil că tonul ei


fusese nepotrivit. Prea glumeţ, oare?
— Vorbeşti cam ciudat, mamă, a spus Tom. Ţi-au pus
copci la spital? Am întrebat-o pe mătuşa Libby dacă era
o tumoră pe creier şi ea a zis că nici vorbă. Am testat-o cu
detectorul de minciuni.
— N-a fost o tumoră pe creier, a spus Alice. Doar am
căzut şi m-am lovit.
— Mor de foame, a oftat Tom.
— Fac hamburgeri pentru cină.
— Nu, vreau să spun că mi-e foame acum.
O fată a urcat scările verandei, a aruncat prosopul ud
pe podeaua de lemn şi a spus cu mâinile puse în şolduri:
— Ai spus că faci hamburgeri la cină?
— Da, a răspuns Alice.
Madison. Sultana. Cele două liniuţe albastre pe testul
acela de sarcină. Inimioara care pâlpâia pe monitorul
ecografului. Prezenţa invizibilă şi misterioasă care asculta
ce-i spunea Nick prin tubul de carton de la sulul de hârtie
igienică.
Madison avea o piele albă, aproape translucidă. Pe
gât se vedea o arsură roşie cu nişte urme albe de de-
gete, ca şi când cineva renunţase mult prea devreme să
aplice crema protectoare. Avea părul castaniu şi drept,
care îi venea peste ochi, şi o superbă dantură albă şi
puternică. Ochii ei aveau forma ochilor lui Nick, dar
culoarea lor era mai închisă şi neobişnuită, iar sprânce-
nele erau ale altcuiva… ale lui Elisabeth când era mică!
Erau uşor ridicate la capete, ca ale lui Mr. Spock din
Startrek. Nu era adorabilă, ca Olivia şi Tom. Era grăsuţă
la corp şi avea buza inferioară uşor proeminentă, ceea
ce îi dădea un aer îmbufnat. Dar într-o zi… într-o zi vei
286
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

fi o femeie remarcabilă, draga mea Sultana, s-a gândit


Alice.
— Ai promis, i-a spus Sultana lui Alice.
Avea o privire criminală. Era formidabilă. Pe Alice a
înfiorat-o.
— Ce-am promis?
— Că o să cumperi ingrediente ca să fac lasagna în seara
asta. Ştiam că n-o s-o faci. De ce zici că faci ceva când ştii
bine că n-o să faci?
Şi-a punctat ultima propoziţie bătând ritmic din
picior.
— Nu fi obraznică, Madison! a intervenit Nick. Mama
ta a avut un accident. A trebuit să stea o noapte la spital.
Lui Alice i-a venit să râdă de tonul serios, „de tată“,
al lui Nick. Madison a ridicat sfidătoare bărbia. Ochii îi
scăpărau de furie. A intrat val-vârtej în casă, trântind uşa
în urma ei.
— Nu trânti uşa! a strigat Nick după ea. Şi întoarce-te
să-ţi iei prosopul de pe jos.
Linişte. Nu s-a întors.
Nick îşi rodea buza de jos în timp ce nările îi fremă-
tau. Alice nu-l văzuse niciodată cu figura asta.
— Intră în casă, Tom. Vreau să vorbesc ceva cu mama
ta. Şi te rog frumos, poţi să iei tu şi prosopul lui Madison?
Tom stătea lângă peretele din faţă şi desena cu vârful
degetelor modelul cărămizilor.
— Tată, câte cărămizi crezi că sunt în toată casa asta?
— Tom?
Tom a oftat teatral, a luat de pe jos prosopul lui Ma-
dison şi a intrat în casă.
Alice a inspirat adânc. Nu-şi putea imagina cum era
să locuiască cu aceşti trei copii douăzeci şi patru de ore
287
Liane Moriarty

din douăzeci şi patru. Nu şi-i imaginase niciodată vor-


bind. Debordau de energie. Personalitatea fiecăruia era la
vedere, fără scutul protector al vârstei adulte.
— Sultana…, a început Alice, dar nu-şi găsea cuvintele.
Madison nu putea fi definită în cuvinte.
— Poftim? a întrebat Nick.
— Sultana. Nu mi-aş fi imaginat niciodată că va arăta
aşa când va creşte. E atât de… nu ştiu cum să spun.
— Sultana?
Nick habar n-avea despre ce vorbeşte.
— Îţi aminteşti… când eram gravidă cu Madison, îi zi-
ceam Sultana.
El s-a încruntat.
— Nu-mi amintesc. În fine, voiam să ştiu dacă putem
rezolva cu Crăciunul.
— Ah, da.
S-a gândit la toate emailurile acelea răutăcioase şi a
simţit un gust amar în gură.
— De ce vorbim de pe-acum despre Crăciun? Abia sun-
tem în luna mai.
El s-a uitat la ea ca la o nebună.
— Poftim? Tu eşti aia obsedată de minunata ta fişă de
calcul. Tu ziceai că vrei să fie totul foarte bine clarificat
cu un an înainte. Fiecare zi de naştere. Fiecare concert.
Ziceai că aşa e cel mai bine pentru copii.
— Aşa ziceam?
Oare chiar ştia cum se lucrează cu o fişă de calcul?
— Da!
— Foarte bine. Uite, facem cum vrei tu. Poţi să-i iei tu
de Crăciun.
— Cum vreau eu…, a repetat el neîncrezător, aproape
iritat. N-am înţeles eu bine?
288
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

— Ba da. Hei… cum a fost în Portugalia?


— Foarte bine, mersi, a răspuns el pe un ton formal.
Alice simţea că-i intraseră unghiile în carne de tare
ce strângea din pumni ca să nu se apropie de el şi să-şi
lase capul pe pieptul lui. Îi venea să-i spună: „Vorbeşte
cu vocea ta normală.“
— Trebuie să plec, a spus el.
— Cum? Nu. Nu se poate să pleci. Trebuie să rămâi la
masă.
Era cât pe ce să-l tragă de braţ, cuprinsă de panică.
— Nu cred că ar fi potrivit.
— Ba da, tati, rămâi la masă!
Era Olivia. Îşi pusese pe umeri o pelerină roşie şi
un stetoscop de jucărie la gât. S-a agăţat de braţul lui
Nick. Alice s-a simţit geloasă că ea putea să-l atingă
nestingherită.
— Cred c-ar fi mai bine să plec, a spus Nick.
— Te rog, rămâi, a insistat Alice. La masă avem
hamburgeri.
— Vezi, mami vrea să rămâi.
Olivia a început să alerge de colo-colo pe verandă,
dansând încântată.
— Tom! a strigat ea. Ia ghiceşte! Tati rămâne la masă!
— Doamne, Alice! a murmurat Nick, şi de data asta a
privit-o în ochi.
— Am deschis un vin foarte bun pentru noi doi, a spus
Alice şi i-a zâmbit.
N-avea nevoie de ruj pe buze ca să-şi recapete
bărbatul.

289
20

După ce a intrat în casă, Nick a părut foarte stin-


gher. Şi-a îndesat mâinile în buzunarele pantalonilor şi
a început să se plimbe prin camera de zi, oprindu-se să
se uite la diverse obiecte, de parcă ar fi fost într-o casă
străină.
— Ai reuşit să controlezi piscina? a întrebat el arătând
cu bărbia spre curtea din spate.
Alice era în bucătărie unde umplea două pahare cu
vin. Habar n-avea la ce se referă. Cum adică să controlezi
o piscină?
— Piscina a fost foarte calmă, a răspuns. Foarte liniştită.
Cred că am îmblânzit-o.
Nick s-a întors de la fereastră şi a privit-o tăios.
— Foarte bine.
Alice a ieşit din bucătărie şi i-a întins un pahar de
vin. A observat că el a luat paharul cu grijă din mâna ei,
ca să n-o atingă.
— Mersi, a zis el.
Alice a rămas în faţa lui şi Nick s-a îndepărtat din
nou de ea, de parcă ar fi fost contagioasă.

290
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

Tom se fâţâia prin bucătărie, uitându-se prin dula-


puri. S-a oprit în faţa frigiderului şi i-a deschis uşa, legă-
nând-o înainte şi înapoi.
— Mamă, ce să mănânc? a întrebat el.
Alice s-a uitat în jur, căutând-o pe mama ei.
— Mamă, a insistat Tom.
Alice a tresărit. Ea era mama.
— Să vedem, a spus ea, încercând să pară veselă şi iubi-
toare. Tu ce-ai vrea? Un sendviş?
— Poţi să aştepţi până pune masa, Tom, a intervenit Nick.
Ah, deci ăsta era răspunsul corect.
— Da, a zis ea, adoptând acelaşi ton ca Nick. Tatăl tău
are dreptate.
Apoi a pufnit în râs. N-a putut să se abţină. I-a arun-
cat lui Nick o privire jucăuşă. Nu i se părea şi lui amuzant
că se jucau de-a mama şi tata?
Nick s-a uitat la ea nerăbdător. Ea a observat că a
aruncat o privire involuntară spre paharul ei de vin. Cre-
dea cumva că e beată?
Băieţelul a trântit uşa atât de tare încât frigiderul s-a
cutremurat.
— Dacă nu mănânc ceva imediat, cred c-am să mă îm-
bolnăvesc de malnutriţie. Uite. Mi s-a umflat burta ca la
ăia care mor de foame. Uite.
Şi-a umflat abdomenul.
Alice a izbucnit în râs. Nick i-a răspuns tăios:
— Ia nu te mai prosti! Du-te şi schimbă-ţi hainele alea
ude!
Da, probabil că nu era cea mai bună idee să-ţi încu-
rajezi copiii să râdă de situaţia grea a celor care suferă de
foame.

291
Liane Moriarty

A apărut şi fetiţa cea mică. Olivia. Se dăduse pe buze


cu un ruj roşu-aprins care i se întinsese pe dinţi. Avea
voie să facă asta? Alice s-a uitat la Nick sperând s-o ajute,
dar el se dusese la uşa din spate şi se uita la piscină.
— Mi se pare cam verde, a spus el. Când a venit tipu’
ăla ultima dată?
— Mami, sunt gata să fiu infirmiera ta. Aşază-te să-ţi iau
temperatura.
Olivia a luat-o de mână. Fermecată de atingerea
acelei mânuţe calde de copil, Alice s-a lăsat condusă la
canapea.
— Întinde-te aici, bolnăvioaro, a spus Olivia.
Alice s-a întins pe canapea, iar Olivia i-a băgat în
gură un termometru de jucărie. I-a dat la o parte părul de
pe frunte şi i-a zis:
— Acum o să ascult inima pacientului.
Şi-a pus stetoscopul la urechi şi a lipit celălalt ca-
păt de pieptul lui Alice. S-a încruntat cu un aer de pro-
fesionistă. Alice s-a abţinut să nu râdă. Fetiţa asta era
adorabilă.
— În regulă. Inima pacientei bate, a concluzionat ea.
— Pfiu, a făcut Alice.
Olivia i-a luat termometrul şi s-a uitat la el. Imediat
a devenit foarte serioasă.
— Pacienta are febră mare! Arde toată!
— Oh, nu! Ce să fac?
— Ar trebui să te uiţi la mine cum fac tumbe. Asta o să
te vindece.
Olivia a făcut o roată perfectă. Alice a aplaudat şi Oli-
via a făcut o plecăciune. Apoi a vrut să mai facă o roată.
— Olivia, nu în casă! a repezit-o Nick. Ştii treaba asta!
Olivia s-a bosumflat.
292
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

— Te rog, tati, te rog. Doar o dată.


— O laşi să se dea cu rujurile tale? a întrebat Nick.
— Ah, păi… Nu ştiu sigur, a răspuns Alice.
— Las-o pe mama ta să pregătească masa.
Nick avea aceeaşi privire epuizată şi abătută ca Eli-
sabeth în seara precedentă. Toată lumea era obosită şi
ţâfnoasă în anul 2008.
— Scuze, tăticule, a spus Olivia cuprinzându-l pe Nick
de picioare.
— Du-te şi schimbă-te de costumul de baie, a spus Nick.
Olivia a ieşit din cameră în paşi de dans, cu pelerina
fluturând în jurul ei.
Au rămas singuri.
— Apropo, n-am reuşit să termin temele Oliviei, a spus
Nick.
Vorbea pe un ton defensiv, ca şi cum ar fi mărturisit
un delict.
— Vrei să spui că tu faci temele în locul Oliviei? a în-
trebat Alice.
— Normal că nu! Doamne! Mă crezi un incompetent,
aşa-i?
Alice s-a ridicat de pe canapea.
— Ba nu.
— I-a mai rămas de răspuns la opt întrebări. Evident, e
mai complicat când suntem toţi într-un apartament mic.
Ah, şi n-am terminat nici ce-avea Tom de citit. Astăzi am
petrecut trei ore cu experimentul lui Madison la fizică.
Voia să-l facă Tom în locul ei.
— Nick.
El s-a oprit din vorbit, a luat o gură de vin şi s-a uitat
la ea.
— Ce?
293
Liane Moriarty

— Noi doi de ce divorţăm?


— Ce întrebare mai e şi asta?
— Vreau doar să ştiu.
Dorinţa de a se ridica şi de a-l atinge era atât de pu-
ternică încât a trebuit să-şi apese mâinile pe coapse ca să
nu sară în braţele lui şi să nu se cuibărească la pieptul lui.
— Nu contează de ce divorţăm, a spus Nick. Nu vreau
să deschid discuţia asta. Ce ţi-a venit acum? N-am poftă
de glume în seara asta, Alice. Sunt obosit. Dacă încerci să
mă faci să zic ceva ce-ai putea folosi împotriva mea, să
ştii că nu merge.
— Oh, a spus Alice.
Oare îşi va epuiza vreodată capacitatea de a fi sur-
prinsă? Şi-a dat seama că din clipa în care Elisabeth ros-
tise cuvântul „divorţ“ la spital, ea îl aşteptase pe Nick
pentru ca el să îndepărteze de ei această posibilitate, s-o
facă să dispară.
— Cred că trebuie să mă duc şi eu acasă, a spus Nick,
punând paharul pe măsuţa de cafea.
— Cândva mi-ai spus că, dacă vreodată vom avea pro-
bleme în căsnicie, vei muta cerul şi pământul ca să le
rezolvi. Eram la restaurantul acela italienesc care tocmai
se deschisese când ai spus asta. Rupeam bucăţi de ceară
din lumânare. Îmi aduc aminte foarte, foarte clar.
— Alice.
— Ziceai că vom îmbătrâni împreună şi, când vom fi
doi bătrâni morocănoşi, vom merge în excursii cu auto-
carul şi vom juca bingo. Pâinea cu usturoi era rece, dar
nu ne-am plâns, pentru că ne era prea foame.
Nick o privea cu gura căscată şi o expresie tâmpă.
— Într-o seară aşteptam taxiul în faţa casei lui Sarah
O’Brien, iar eu te-am întrebat dacă nu ţi s-a părut că
294
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

Sarah arătase mai bine în seara aia decât de obicei şi tu


mi-ai spus: „Alice, n-aş putea să iubesc pe nimeni aşa
cum te iubesc pe tine“ şi eu am râs şi-am zis: „Nu asta
era întrebarea“, dar de fapt aia era, pentru că în realitate
mă simţeam nesigură şi de-asta mi-ai răspuns aşa. Afară
era frig. Tu purtai jacheta aia mare de lână pe care ai
pierdut-o la Katoomba. Îţi aminteşti?
Alice a simţit că începea să i se înfunde nasul.
Nick ridicase mâinile panicat, ca şi cum ar fi izbucnit
un incendiu chiar în faţa lui, dar n-avea cu ce să-l stingă.
Alice şi-a tras nasul cu zgomot.
— Scuze, a spus ea lăsând privirea în jos pentru că nu
suporta să se uite la faţa aceea cunoscută şi totuşi străină.
Culoarea gresiei este absolut perfectă. De unde am luat-o?
— Nu ştiu, a răspuns Nick. Cred c-a fost acum zece ani.
Ea a ridicat privirea spre el. El a lăsat mâinile în jos
şi a făcut ochii mari în timp ce pe faţa lui se citea că abia
acum înţelegea totul.
— Alice, tu nu ţi-ai recăpătat memoria, nu? Eu am cre-
zut că… Adică te-au externat din spital. Doar nu crezi în
continuare că suntem în 1998, nu?
— Ştiu că suntem în 2008. Cred. Dar nu mă simt ca şi
cum aş fi.
— Bine, dar îţi aminteşti ultimii zece ani, nu? Sper că
nu de-asta îmi pui astfel de întrebări ciudate, nu?
— M-ai înşelat cu femeia care locuia vizavi de noi? Cea
care a murit? Gina?
— Să te înşel? Cu Gina? Glumeşti.
— Oh, ce bine.
— Nu-ţi aminteşti de Gina?
— Nu. Îmi aduc aminte de baloanele de la înmormân-
tarea ei.
295
Liane Moriarty

— Dar, Alice…
Nick s-a aplecat spre ea cu un aer îngrijorat. S-a uitat
în jur să se asigure că erau singuri în cameră şi a coborât
vocea.
— De copii îţi aminteşti, nu?
Alice l-a privit în ochi şi a scuturat din cap fără să
zică nimic.
— Deloc?
— Ultimul lucru de care îmi aduc aminte este că eram
însărcinată cu Sultana. Adică Madison.
Nick s-a lovit cu palmele peste genunchi. (Avea nu-
mai gesturi de adult antipatic.)
— Pentru Dumnezeu, cum de te-au lăsat să pleci din
spital?
— M-ai înşelat cu altă femeie în afară de Gina? a între-
bat Alice.
— Ce? Nu, normal că nu.
— Dar eu?
— Nu, din câte ştiu. Putem să revenim la subiect?
— Deci nu din cauză că am avut aventuri extraconjugale?
— Nu! Doamne! Noi n-aveam timp de aventuri extra-
conjugale. N-aveam energie pentru aşa ceva. Eu, cel pu-
ţin. Poate ai avut tu, între preţioasele tale ore de fitness şi
vizite la cosmetică. Dacă a fost aşa, norocul tău.
Alice şi-a amintit cum s-a sărutat cu Dominick.
— Acum ai o iubită? a întrebat ea. Stai, nu-mi răspunde.
N-aş suporta să ştiu că ai o iubită. Nu-mi răspunde.
Şi-a acoperit urechile cu mâinile, apoi s-a răzgândit
şi le-a luat de la urechi.
— Ai? a întrebat ea.
— Alice, cred că te-ai lovit foarte tare la cap, a spus
Nick.
296
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

O clipă a fost ca şi cum se întorsese Nick cel de odi-


nioară. Scutura amuzat din cap, nevenindu-i să creadă,
ca atunci când a surprins-o plângând la reclama aceea la
margarină în care apăreau nişte răţuşte, sau înjurând şi
sărind într-un picior după ce s-a lovit în maşina de spălat
rufe, sau stând în genunchi în faţa frigiderului şi cotro-
băind în el după o bucată de ciocolată uitată pe-acolo.
Apoi privirea aceea i-a dispărut, ca şi cum tocmai îşi
amintise ceva foarte enervant.
— Oricum, după cum spune Olivia, se pare că tu ai un
iubit. Pe tatăl lui Jasper. Directorul şcolii, nici mai mult,
nici mai puţin. De el îţi aminteşti?
Alice a simţit că-i ard obrajii.
— Nu mi-am amintit de el, dar l-am întâlnit ieri.
— Perfect, a spus Nick ţâfnos. Ei, pare a fi un tip sim-
patic. Cred că mi-l amintesc de la şcoală. Un tip înalt
şi slăbănog. În fine, mă bucur că îţi merge atât de bine.
Întrebarea e: te simţi în stare să ai grijă de copii în seara
asta? Sau e mai bine să-i iau înapoi la mine acasă?
— Dacă niciunul dintre noi nu l-a înşelat pe celălalt, de
ce nu mai suntem împreună? Ce-a fost atât de rău, încât
a trebuit să ne despărţim?
Nick a răsuflat zgomotos. S-a uitat stupefiat prin ca-
meră, de parcă ar fi căutat ajutor din partea unui public
la fel de stupefiat.
— Am impresia că lovitura aia la cap este foarte gravă.
Nu-mi vine să cred că te-au lăsat să pleci din spital.
— Mi-au făcut o tomografie. Fizic, n-am nimic. Şi le-am
spus că mi-a revenit memoria.
Nick a ridicat ochii spre cer. Alt gest pompos.
— Oh, minunat. Genial. Să-i minţi pe doctori. Bravo,
Alice.
297
Liane Moriarty

— De ce eşti rău cu mine?


— Acum vorbeşti de parcă am fi copii mici? Nu sunt
rău cu tine.
— Ba eşti. Şi parcă n-ai fi tu. Eşti sarcastic, previzibil
şi… banal.
— Mersi. Mersi frumos. Previzibil şi banal. Da, şi te mai
miri de ce căsnicia noastră s-a dus de râpă.
S-a uitat din nou în jur la publicul lui invizibil, cu o
privire triumfătoare şi plină de batjocură, ca şi cum ar fi
spus: „Acum vedeţi ce trebuie să îndur.“
— Îmi pare rău, s-a scuzat Alice. N-am vrut să…
N-a terminat ce avea de spus, pentru că începea să-şi
aducă aminte cum era când se despărţea de cineva. Dis-
cuţiile deveneau incredibil de încâlcite. Trebuia să fii
politicos şi precis. Nu mai puteai să-l critici pe celălalt
pentru că nu mai aveai dreptul.
— Oh, Nick, a spus ea disperată.
Experimenta obişnuitele simptome ale sfârşitului
unei relaţii. Starea de rău, senzaţia unei enorme greutăţi
în mijlocul pieptului, tremurăturile şi nevoia de a plânge
întruna.
Nu credea că va mai simţi vreodată aşa ceva. Des-
părţirile trebuiau să facă parte din tinereţea ei. Amintiri
dureroase. De fapt nu chiar atât de dureroase, deoarece
era destul de plăcut să-şi aducă aminte de când era tânără
şi să se gândească: Oh, ce prostuţă, să plângi după nemer-
nicul ăla.
Relaţia ei cu Nick trebuia să fie definitivă. Cea care
dura la nesfârşit.
A pus paharul de vin pe măsuţă şi s-a întors cu faţa
spre el.
— Doar spune-mi de ce divorţăm. Te rog.
298
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

— E o întrebare la care e imposibil de răspuns. Există un


milion de motive. Şi probabil că şi tu ai avea un milion
de motive diferite.
— Încearcă să le sintetizezi.
— În douăzeci şi cinci de motive sau mai puţin.
— Da, te rog.
El i-a aruncat un mic surâs şi pentru o clipă a redeve-
nit adevăratul Nick. Cel care tot apărea şi dispărea.
— Păi, cred că…, a început el să zică, apoi s-a oprit şi a
lăsat capul în jos. Oh, Alice…
Chipul lui a căpătat o expresie de pură nefericire.
Alice n-a mai răbdat. Reacţia ei instinctivă a fost să-l
consoleze, şi chiar şi ea avea nevoie de consolare, şi pen-
tru Dumnezeu, era Nick.
A luat-o la fugă din celălalt capăt al camerei, s-a
aruncat în braţele lui şi şi-a îngropat faţa la pieptul lui,
respirând precipitat. Era acelaşi Nick. Şi mirosul lui era
acelaşi.
— Orice-ar fi, vom rezolva noi, bâiguia Alice. Vom
cere consiliere psihologică. Vom pleca într-o vacanţă
frumoasă pe undeva! — Era inspirată. — Cu copiii! Pu-
tem să-i luăm şi pe ei! Copiii noştri! Ce bine ne-am dis-
tra, nu? Sau putem să rămânem aici liniştiţi. Să înotăm
în piscină. Piscina! Îmi place! Cum de ne-am permis s-o
plătim? Presupun că datorită noii tale slujbe. Îţi place
noua ta slujbă? Nu mi-a venit să cred! Ai şi o asistentă
personală. N-a fost prea amabilă cu mine, dar nu-i ni-
mic, nu mă supăr.
— Alice.
Nick rămăsese impasibil la îmbrăţişarea ei în timp ce
ea turuia întruna. Era dispusă să discute până la rezolva-
rea problemei.
299
Liane Moriarty

— Sunt slabă, nu? Poate prea slabă. Ce părere ai? Cum


am ajuns atât de slabă? Am renunţat la ciocolată? Nu
găsesc niciun strop de ciocolată în toată casa. Parola mea
este „oregano“. Ce ciudat. Hei, de ce doamna Bergen nu
mai vorbeşte cu mine? Am supărat-o cu ceva? Şi Elisa-
beth pare supărată pe mine. Dar tu mă mai iubeşti? Nu
se poate să nu mă mai iubeşti.
— Încetează.
Nick a apucat-o de umeri şi a îndepărtat-o cu delicateţe.
— Pentru că avem trei copii. Şi eu încă te iubesc.
— Nu, Alice.
Nick a clătinat din cap cu severitate, ca şi când ea era
o fetiţă care voia să bage degetul în priză.
— Acum de ce vă mai certaţi?
Alice şi Nick s-au întors şi au dat cu ochii de Madison
care stătea sprijinită de pragul uşii. Probabil făcuse duş.
Purta un halat de baie, era proaspăt spălată pe faţă şi avea
părul ud, pieptănat pe spate.
— Oh, ce frumoasă eşti, a spus Alice fără să se abţină.
Madison s-a schimonosit la faţă, cuprinsă de furie.
— De ce spui mereu lucruri stupide şi retardate?
— Madison! a tunat Nick. Să nu vorbeşti aşa cu mama
ta.
— Păi, aşa face! Şi oricum, te-am auzit când i-ai zis mă-
tuşii Ella că mama e o nemernică afurisită, aşa că de ce te
mai prefaci că-ţi place de ea? Ştiu c-o urăşti.
Lui Alice i s-a tăiat respiraţia.
— Nu o urăsc pe maică-ta, a spus Nick.
Alice a observat că gura i se crispase de atâta nervo-
zitate. Părea foarte îmbătrânit.
— Ba o urăşti, a spus Madison.
— N-o urăşte pe mama!
300
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

Era Tom.
— Eu te urăsc pe tine, i-a spus el lui Madison lovind-o
cu pumnul în braţ.
— Tom! a strigat Nick.
— Aaauu!
Madison s-a apucat cu mâna de braţ, genunchii i s-au
îndoit şi s-a lăsat să cadă grămadă pe jos.
— M-a lovit! Nu ai voie să dai într-o fată. Asta e violenţă
domestică. E violenţă împotriva femeii.
— Tu nu eşti femeie, i-a întors-o Tom batjocoritor. Eşti
doar o fată proastă.
Madison l-a lovit cu sete în picior. Tom a dat capul
pe spate şi a scos un urlet. S-a uitat la Alice cu faţa roşie
de indignare justificată.
— Mamă, ai văzut ce tare m-a lovit cu piciorul? Eu am
dat cu pumnul şi n-am dat tare!
— N-ai dat tare? Ăsta ce e? a întrebat Madison ridi-
cându-şi mâneca halatului. Ăsta e un semn! O să se facă
vânătaie! O ditamai vânătaia!
— Dumnezeule, a oftat Alice.
Şi-a luat paharul de vin şi s-a uitat în jur, căutând
ajutorul vreunui adult care să preia controlul situaţiei.
— Trebuie să plec, a spus Nick.
— Glumeşti? a întrebat Alice. Nu se poate să mă laşi
singură cu ei!
Madison şi Tom păreau acum hotărâţi să se omoare
între ei. Se încăierau pe jos ca două pisici turbate. Loveau
cu picioarele, se trăgeau de păr şi ţipau ca din gură de
şarpe. Era incredibil.
— Aşa fac mereu? a întrebat Alice băgându-şi degetele
în urechi. Poate că n-ar fi o idee bună să plecăm în va-
canţă cu ei.
301
Liane Moriarty

Nick a pufnit în râs, un râs sincer şi zgomotos, dar


s-a oprit imediat.
— Chiar i-ai spus Ellei că sunt o nemernică afurisită? a
întrebat Alice.
După o pauză a adăugat:
— Sunt o nemernică afurisită?
Nick s-a dus la copii şi l-a apucat pe Tom de tricou.
Cu o singură mână l-a ridicat în aer şi l-a dus aşa până la
canapea unde i-a dat drumul. Apoi s-a întors la Madison.
— Du-te în camera ta, i-a ordonat el.
— Eu? Dar el a început! El a dat primul! Nu-i drept!
Mamă?
Madison s-a ridicat cu spatele lipit de perete şi s-a
uitat la Alice cu o privire rugătoare.
În acel moment a apărut Olivia îmbrăcată doar
într-un tricou şi o pereche de chiloţi cu un imprimeu cu
căpşune.
— Mamă, unde sunt pantalonii mei scurţi? Cei din de-
nim. Să nu spui să-i caut în sertar pentru că da, i-am cău-
tat şi i-am căutat bine şi da, i-am căutat cu ochii deschişi.
A făcut o piruetă, ridicând graţioasă braţele deasupra
capului.
— Dansezi foarte bine, a spus Alice încântată de
distracţie.
— Da, dansez destul de bine, a oftat Olivia ca şi când ar
fi fost vorba de o responsabilitate grea.
A ridicat piciorul subţire şi bronzat şi şi-a admirat
vârful degetelor. Brusc i-a venit în minte un gând şi a
întrebat:
— Mamă, pe mine cine mă duce la Seara Talentelor din
Familie la complexul lui Frannie? Tu sau tati? Şi la cine
o să dorm?
302
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

— Nu prea ştiu, a spus Alice.


— Dormim la tata doar în weekenduri, a intervenit
Madison care i-a aruncat lui Alice o privire tăioasă. Spec-
tacolul lui Frannie e miercuri seară, nu?
— O fi cum zici tu, Madison, a spus Alice.
— Mi-e foame rău, s-a plâns Tom de pe canapea. Când
mâncăm? Mamă? Te rog frumos, mai aşteptăm mult?
Cred că mi-a scăzut glicemia.
— Bine, Tom…
— De ce ne spui pe nume tot timpul? a întrerupt-o
Madison.
— Oh, scuze. Eu doar… scuze.
— Nu-ţi aminteşti de noi, aşa e? a insistat Madison.
Pe canapea, Tom a devenit brusc foarte atent, iar
Olivia s-a oprit din dans.
— Nici măcar nu ştie cine suntem, le-a spus Madison.

303
21

Alice a strâns din buze cu aerul unei mame severe,


preocupate, încercând să-şi ascundă panica.
— Bineînţeles că ştiu cine sunteţi, i-a spus ea lui Madi-
son. Nu vorbi prostii!
— Cum să nu-şi amintească mama de noi? a protestat
Olivia punându-şi mâinile în şolduri şi scoţând burta mai
în faţă. Madison, ce înseamnă asta?
Madison i-a aruncat o privire de superioritate blazată.
— Mama a căzut şi s-a lovit la cap la gimnastică. Am au-
zit-o pe mătuşa Libby când îi zicea unchiului Ben că nu-şi
mai aminteşte nimic din ultimii zece ani. Şi ia ghiceşte…
Noi nici nu eram născuţi acum zece ani!
— Da, şi? Ea tot ştie cine suntem noi! Suntem copiii ei!
Olivia părea neliniştită şi încântată totodată.
— Copii, ce-ar fi să vă duceţi să vă uitaţi la televizor? i-a
îndemnat Nick. Sau să vă jucaţi la Playstation? Şi poate ar
fi timpul să nu mai tragi cu urechea la ce vorbesc adulţii,
Madison.
— Da’ n-am tras cu urechea! Am fost acolo! În bucătărie!
Îmi luam o gustare din frigider. Ce-ai vrea să fac? Să merg
aşa?
304
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

Şi-a băgat degetele în urechi.


— Amnezie, a spus Tom. Se cheamă amnezie. Asta ai
tu, mamă?
— Mama voastră se simte foarte bine, a spus Nick.
— Mamă? a insistat Tom.
— Să-i facem un test, a propus Madison. Să-i punem
nişte întrebări.
— Despre ce? a întrebat Olivia.
— Ştiu eu! a strigat Tom ridicând mâna ca un elev
la şcoală. Ştiu eu! Deci, mamă, care e mâncarea mea
preferată?
— Cartofii prăjiţi, a răspuns Nick. Hai, gata.
— Greşit! a strigat Tom. Şniţel de pui. Uneori. Alteori, sushi.
— Poftim, şi eu sufăr de amnezie. Acum ajunge.
— Mâncarea mea favorită e tot şniţelul de pui, a comen-
tat Olivia.
— Ba nu e, a zis Tom. Găseşte-ţi alta! Tu te iei tot timpul
după mine.
— Mamă, cum o cheamă pe profesoara mea? a întrebat
Madison.
— Am spus că ajunge, a repetat Nick.
— Ah, asta ştiu!
Alice s-a abţinut să nu ridice şi ea mâna. Văzuse pe
uşa frigiderului un bileţel despre o excursie a clasei a 5-a
cu numele unei profesoare pe el.
— Doamna Ollaway! Adică Alloway. Ollaway? Cam aşa.
Toţi au amuţit de uimire.
— Doamna Holloway este directoarea adjunctă, a spus
încet Madison pe tonul cuiva care sesizează o greşeală
stupidă, potenţial periculoasă.
— Ah, da, sigur, aşa am vrut să spun şi eu, a zis Alice
spăsită.
305
Liane Moriarty

— Ba n-ai vrut, a zis Madison.


— Mamă, când e ziua mea de naştere? a întrebat Tom şi
imediat a îndreptat un deget spre Nick în semn de aver-
tisment. Să nu răspunzi tu în locul ei!
Nick a bătut din palme, scoţând un zgomot sec.
— Gata! Mama voastră a avut un accident şi e puţin
confuză în anumite privinţe, atâta tot. Are nevoie s-o
ajutaţi mai mult şi să fiţi mai cuminţi, nu s-o interogaţi.
Aşa că vreau acum să vă văd că puneţi masa.
Olivia s-a apropiat de Alice şi a luat-o de mână.
— Tu ştii că ziua mea de naştere este pe 12 iunie, nu-i
aşa? a întrebat-o în şoaptă.
— Bineînţeles că ştiu, scumpo, a răspuns Alice şi brusc
s-a simţit ca o mamă. Atunci te-ai născut. N-aş putea uita
asta niciodată.
A ridicat capul şi a văzut-o pe Madison în pragul uşii
uitându-se la ea cu o privire insistentă şi pătrunzătoare.
— Minţi, a spus ea.

Însemnările lui Elisabeth pentru doctorul Hodges

Ştiţi ceva, domnule doctor Hodges? Vreau să renunţ


şi de-aici înainte am să vă spun pe numele mic. Chiar
azi îmi aduceam aminte că aţi ţinut să-mi spuneţi asta
încă de la prima noastră întâlnire. „Jeremy“, insistaţi
cu fermitate de fiecare dată când vă ziceam „domnule
doctor Hodges“. Probabil că nu vă place numele pe care
îl purtaţi. Nu mă mir. „Hodges“ mă duce cu gândul la un
ţăran gras şi năduşit, iar dumneavoastră nu sunteţi deloc
aşa. De fapt, chiar arătaţi foarte bine, ceea ce nu mă ajută
deloc să mă concentrez. Înfăţişarea dumneavoastră îmi
aduce mereu aminte că sunteţi o persoană reală, iar eu
306
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

nu vreau să fiţi o persoană reală. Persoanele reale nu au


răspunsuri. Ele comit greşeli. Vorbesc cu autoritate şi se
înşală.
Dar oricum, fie ce-o fi, v-am coborât oficial de pe
piedestal.
Deci, ce mai faci, Jeremy? Ce faci duminică seara?
Bei vin roşu cu soţia ta drăguţă şi fertilă în timp ce ea
pregăteşte cina şi tu îi ajuţi pe copilaşii voştri blonzi să-şi
facă temele? În casa voastră e cald şi bine şi miroase a
friptură cu usturoi şi rozmarin?
Aici nu se face nicio friptură la cuptor. Nu vorbeşte
nimeni cu nimeni. Se aude doar televizorul. Întotdeauna
se aude televizorul. Nu suport să stau cu el închis. Nu
suport să fie linişte. „Nu mai bine am pune nişte mu-
zică?“ zice Ben. Nu. Eu vreau să ascult la televizor. Vreau
împuşcături, râsete înregistrate şi reclame la mâncarea
pentru câini. Nimic nu pare atât de tragic când merge
televizorul.
Deci, ce voiam să-ţi spun? Ah, da. Despre Ben. Ne-am
certat.
Pe drum spre casă, când ne întorceam de la Alice,
Ben a început să-mi povestească despre un tip pe care
l-a cunoscut la petrecerea de seara trecută. Eu îi văzusem
discutând în timp ce stăteam de vorbă cu noul iubit al lui
Alice, care, apropo, este drăguţ şi timid. M-a făcut să mă
simt puţin aiurea. Ca şi cum i-aş fi fost neloială lui Nick.
Dar mi-a plăcut de el. În fine, mi-am zis: Oh, ce bine. Ben
a găsit cu cine să discute despre maşini.
Dar, nu.
Ei discutau despre infertilitate şi adopţii. Brusc,
Ben a devenit genul de persoană care le dezvăluie
unor străini detalii din viaţa personală, la un cocteil
307
Liane Moriarty

cu părinţii copiilor de grădiniţă. L-am înţeles greşit în


toţi aceşti ani. Nu-i deloc genul de bărbat tăcut, dur,
neliniştit.
Sora tipului respectiv a trecut prin unsprezece trata-
mente de FIV până să adopte o fetiţă din Thailanda, şi
acum fetiţa este o violoncelistă talentată, şi au trăit cu
toţii fericiţi până la adânci bătrâneţi.
Ben şi-a notat numărul de telefon al acestei fe-
mei. Vrea s-o sune. Soţul meu are o strălucire nouă în
priviri. Parcă a descoperit credinţa în Dumnezeu sau
golful. Domnul Nu-adopt-niciodată a devenit domnul
Abia-aştept-să-adopt.
Am întrebat câţi ani a durat procesul de adopţie, dar
Ben nu ştia.
Am schimbat subiectul.
Apoi, astă seară, ne uitam la ştiri unde arătau ima-
gini cu ciclonul din Birmania. Era o femeie într-o rochie
roşie care semăna puţin cu cea a lui Alice. Stătea în faţa
unor dărâmături unde altădată fusese şcoala fiicei ei.
Avea în mână fotografia unei fetiţe cu figură serioasă
care părea a fi de vârsta Oliviei. Mama vorbea cu re-
porterul pe un ton politicos şi într-o engleză corectă,
explicându-i că autorităţile locale făceau tot ce le stătea
în puteri. Avea o atitudine calmă, aproape profesionistă.
Obiectivul camerei de filmat s-a mutat în altă parte.
Apoi a revenit asupra femeii şi atunci am văzut-o căzută
în genunchi, muşcându-şi pumnii şi urlând de durere.
Reporterul a explicat că femeia tocmai aflase că vor fi în-
trerupte operaţiunile de salvare în zona şcolii deoarece
era prea periculos.
Eu mâncam fulgi de porumb şi mă uitam la o femeie
care trecea prin cel mai crunt moment din viaţa ei.
308
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

Eu n-am dreptul să fiu tristă. N-am dreptul să fac


terapii costisitoare cu psihologi ca tine pentru că am pier-
dut nişte copii care n-au existat niciodată. În lume există
oameni care suferă cu adevărat. Există mame adevărate
care au pierdut copii adevăraţi. Mi-e silă de mine.
Şi chiar atunci, Ben a spus: „Cred că mulţi copii şi-au
pierdut părinţii.“ A spus-o pe un ton solemn, dar şi cu o
tentă clară de bucurie. Adică: ia te uită, ce convenabil!
Atâţia părinţi morţi! Atâţia copii disponibili! Poate, chiar
acum, o micuţă violonistă ieşea pe brânci dintre morma-
nele de dărâmături. Doamne!
„Da, noroc cu ciclonul ăsta!“ am replicat eu ironic.
„Nu fi aşa“, a zis el.
Atunci nu m-am abţinut şi am început să ţip: „Aş
fi adoptat şi eu! Da! Aş fi adoptat! Dar TU AI SPUS NU.
Ai spus că te-a afectat psihic faptul că ai fost adoptat, ai
spus…“
„Eu n-am folosit NICIODATĂ expresia afectat psihic“,
m-a întrerupt el.
Asta aşa e. Dar a spus-o implicit.
Am zis: „Ba ai folosit-o.“ Adică, Jeremy, voiam să
spun că se poate s-o fi folosit.
„Rahat“, a replicat el.
Urăsc cuvântul ăsta. Îmi provoacă greaţă şi el ştie
treaba asta. Nici măcar n-are legătură. Un rahat cu…
Apoi — şi asta m-a deranjat foarte tare, Jeremy — a
spus: „Eu am crezut că tu nu vrei să adoptăm.“
După ce-am simţit că-mi explodează capul, l-am în-
trebat: „Şi de ce ai crezut tu asta?“
Şi el a spus: „De fiecare dată când ne întreba cineva
dacă ne-am gândit să adoptăm, tu te enervai şi ziceai că
noi ne dorim un copil biologic.“
309
Liane Moriarty

„Dar eu spuneam asta pentru tine“, i-am explicat.


„Pentru că de la început ai fost împotriva ideii de adopţie.“
„Am fost, da“, a recunoscut el, „dar după ce-ai pier-
dut atâtea sarcini, mi s-a părut soluţia logică, dar n-am
vrut s-o pun în discuţie pentru că am văzut că ideea te
deranja foarte tare.“
Ei, poftim. Nu se spune că într-o căsnicie contează
foarte mult comunicarea?
Asta îmi aminteşte de emisiunile alea de la televizor,
despre investigarea accidentelor aviatice. Uneori, cele
mai mari catastrofe se produc din cauza celor mai mici şi
mai stupide erori.
Am spus: „Oricum, e prea târziu acum.“
Şi el a zis: „Ba nu e.“
„N-am de gând să adopt. Mă simt prea obosită“, am
zis.
Ăsta e adevărul, Jeremy. De curând mi-am dat şi eu
seama că, în ultimii ani, am fost într-o permanentă stare
de oboseală. M-am săturat să tot încerc şi iar să încerc.
Nu mai am energie. Am ajuns la capătul puterilor. Mi-ar
plăcea să dorm un an sau doi.
„Nu vom fi părinţi. Am terminat“, am spus.
Iar el, după câteva minute de mestecat fulgi de po-
rumb (îi ronţăia de zor în dinţi ca un porcuşor de guinea),
a zis: „Deci o să ne petrecem tot restul vieţii stând aici şi
uitându-ne la televizor?“
„Pe mine nu mă deranjează“, am spus.
El s-a ridicat şi a ieşit din cameră.
Acum nu ne mai vorbim. Nu l-am mai văzut din
clipa aia. Dar ştiu că, atunci când se va întoarce, nu
vom vorbi. Sau dacă vom vorbi, o vom face într-un mod
foarte, foarte politicos şi rece — ceea ce e totuna.
310
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

În clipa asta… nu simt nimic.


Chiar nimic.
Doar un gol imens, pe care îl umplu cu fulgi de po-
rumb şi cu Cele mai amuzante filmuleţe video din Australia.

311
22

Familia Love se aşezase în jurul mesei. A fost un


moment incomod când Alice a dat să se aşeze pe locul
Oliviei, dar Nick a salvat situaţia făcându-i semn din cap
să se aşeze vizavi.
Copiii chicoteau şi se foiau pe scaunele lor, de parcă
erau în stare de ebrietate. Era imposibil să stea liniştiţi. Se
trăgeau de pe scaune, scăpau tacâmurile pe jos, vorbeau
unii peste alţii cu voce stridentă. Alice nu ştia dacă aşa se
comportau de obicei sau nu. Era cam deranjant. Nick stă-
tea cu maxilarul încleştat de parcă masa era o procedură
medicală neplăcută pe care trebuia s-o suporte.
— Ştiam eu că n-o să-ţi aminteşti că mi-ai promis că pot
să fac lasagna, a protestat Madison împungând dezgus-
tată cu degetul în hamburgerul din faţa ei.
— Are amnezie, proasto, a spus Tom cu o voce groasă şi
cu gura incredibil de plină.
— Comportă-te frumos, l-a atenţionat Alice automat.
Imediat a tresărit, mirată. Spusese „Comportă-te fru-
mos“? Ce însemna asta?
— Ah, da, a spus Madison ţintuind-o pe Alice cu ochii
ei negri. Scuze.
312
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

— Nu-i nimic, a răspuns Alice lăsând prima privirea în


jos.
Copilul ăsta o speria.
— Mamă, ce avem la desert? a întrebat Olivia, care lo-
vea ritmic în piciorul mesei în timp ce mânca. Îngheţată?
Sau budincă de ciocolată?
— Ce e budinca de ciocolată? a întrebat Alice.
— Prostuţo, ştii şi tu ce e! a zis Olivia.
Tom s-a lovit cu palma peste frunte.
— Fetelor! Are amnezie!
— Mami, mami, a spus Olivia. Ţi-a trecut am… aia cum
îi zice? Vrei un Panadol? Pot să-ţi aduc eu. Ţi-l aduc chiar
acum!
Şi-a împins scaunul de la masă.
— Termină de mâncat, Olivia, a intervenit Nick.
— Tati, a protestat Olivia. Încercam să ajut.
— De parcă un Panadol ar ajuta cu ceva, a spus Tom.
Probabil că are nevoie de operaţie. De operaţie pe creier.
De un neurochirurg. Am văzut aseară la televizor un neu-
rochirurg, a continuat el luminându-se la faţă. Hei! Mi-ar
plăcea să fac o disecţie pe un şoarece ca să-i văd creierul
şi intestinele! Cu un bisturiu. Ar fi super!
Madison a lăsat din mână cuţitul şi furculiţa şi a pus
capul pe masă.
— O, Doamne! Îmi face greaţă. Îmi vine să vomit.
— Încetează, a spus Nick.
— Uite un creier de şoarece, Madison, a continuat Tom
zdrobind carnea de hamburger cu furculiţa. Toc, toc, toc,
creier de şoricel!
— Spune-i să înceteze! s-a smiorcăit Madison.
— Tom, a oftat Nick.
— Ei! a intervenit Alice. Cum a fost azi la parcul acvatic?
313
Liane Moriarty

Madison a ridicat capul de pe masă şi i-a spus lui Alice:


— Ţi-ai amintit că tu și tata divorțați? După ce te-ai
lovit la cap? Asta ţi-ai amintit?
Nick a scos un mormăit în semn de protest, dar
neconvingător.
Alice s-a gândit puţin la întrebare.
— Nu, a spus ea. Nu mi-am amintit.
Toată lumea a tăcut. Olivia a lovit farfuria cu cuţitul.
Tom îşi îndoise braţul şi îşi cerceta încruntat cotul. Ma-
dison se făcuse roşie în obraji.
— Asta înseamnă că încă îl mai iubeşti pe tata? a între-
bat Madison.
Se simţea un uşor tremur în vocea ei. Acum părea
mult mai mică.
— Alice, a intervenit Nick încercând s-o avertizeze.
În acelaşi timp, Alice a răspuns:
— Bineînţeles că da.
— Atunci tati poate să vină înapoi acasă? a întrebat
entuziasmată Olivia. Şi să doarmă iar în patul lui?
— Gata, e cazul să schimbăm subiectul, a spus Nick
evitând privirea lui Alice.
— S-ar certa tot timpul, a spus Tom.
— De ce ne certăm? a întrebat Alice dornică să afle mai
multe.
— Nu ştiu, a răspuns Tom pe un ton iritat. Ziceai că
de-asta nu mai puteaţi locui împreună. Pentru că vă cer-
taţi prea des. Dar eu trebuie să locuiesc cu surorile mele
proaste deşi ne certăm tot timpul. Aşa că nici măcar nu
era logic.
— Vă certaţi din cauza Ginei, a spus Madison.
— Nu vorbi despre Gina! a strigat Olivia. Mă întristează.
E o adevărată tragedie.
314
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

— DOP, a spus Tom. Aşa se spune când vorbeşti despre


cineva care a murit. Înseamnă „Dumnezeu s-o odih-
nească-n pace“. Trebuie s-o spui de câte ori îi pomeneşti
numele.
— De ce ne certam din cauza Ginei? a întrebat Alice.
— DOP! a strigat Tom.
Suna de parcă destupa o sticlă.
— Să ştii că ne-am distrat bine la centrul acvatic, a spus
Nick. Nu-i aşa, copii?
— Eu cred că tata avea impresia că o iubeai pe Gina mai
mult decât pe el.
— DOP! au strigat la unison Tom şi Olivia.
— Mai tăceţi odată! a spus Madison. Nu vă mai amuzaţi
pe seama cuiva care a murit!
Alice s-a uitat la Nick. Avea faţa roşie şi congestionată
de parcă ar fi fost ars de soare. Nu-şi dădea seama dacă
din cauză că era furios sau jenat. Doamne Dumnezeule!
Cumva ea avusese o aventură lesbiană toridă cu Gina?
— Vă certaţi mult de la American Extrem, a spus Tom.
— American Express, l-a corectat Madison.
— American Extrem îmi place mai mult, a intervenit
Nick ridicând paharul de vin într-un salut ironic, dar tot
nu s-a uitat la Alice.
— Odată v-aţi certat extrem-extrem de tare din cauza
mea, a spus Olivia cu satisfacţie.
— De ce? a întrebat Alice.
Olivia a privit-o îngrijorată.
— Oh, nu-ţi aminteşti? În ziua aia… La plajă.
— Am spus de un milion de ori: nu-şi aminteşte! a stri-
gat Tom.
— Olivia s-a pierdut, a explicat Madison. A venit poli-
ţia. Tu plângeai.
315
Liane Moriarty

I-a aruncat lui Alice o privire maliţioasă, apoi a


continuat:
— Cam aşa: „Olivia! Olivia! Fetiţa mea! Unde e fetiţa
mea?“
Şi-a îngropat faţa în mâini şi s-a prefăcut că suspină.
— Aşa făceam?
Alice s-a simţit ridicol de ofensată de felul cum o
imitase Madison.
— În caz că nu ştiai…, a continuat Madison. Olivia este
copilul tău preferat.
— Mama voastră nu are preferinţe, a intervenit Nick.
Avea? Spera că nu.
— Când eram însărcinată cu tine, Madison, a spus
Alice, eu şi tatăl tău îţi spuneam Sultana. Ştiai? Pentru că
erai micuţă cât o stafidă.
— Nu mi-ai spus niciodată asta.
Madison părea neîncrezătoare.
— Mie cum îmi spuneai? a întrebat Olivia.
— Serios? Nu ţi-am spus niciodată? s-a mirat Alice.
Madison s-a întors spre Nick.
— Aşa e? Îmi spuneaţi Sultana?
— Tatăl tău vorbea cu tine printr-un tub de carton de la
hârtia igienică pe care îl punea pe burta mea, a spus Alice.
Zicea: „Alo, Sultana! Sunt eu! Tatăl tău!“
Madison a zâmbit. Alice a privit-o uimită. Era cel mai
frumos zâmbet pe care îl văzuse vreodată. A simţit un val
de dragoste atât de intensă, încât o durea inima în piept.
A lăsat privirea în farfurie şi chiar atunci i-a revenit
în minte o amintire.
Era într-o maşină inundată de o lumină aurie. Se simţea
miros de sare şi alge marine. O durea ceafa. S-a întors să
vadă ce face fetiţa. Miracol. Dormea. Avea obrăjorii rotunzi
316
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

şi îmbujoraţi, gene lungi. Capul îi atârna pe marginea scau-


nului de maşină. În timp ce Alice o privea, o rază de soare a
căzut pe faţa fetiţei care a deschis ochii, a căscat şi s-a întins
somnoroasă. Apoi a văzut-o pe Alice şi chipul i s-a luminat
într-un imens zâmbet de surpriză, ca şi cum ar fi zis: „Hei!
Nu-mi vine să cred! Şi tu eşti aici!“ Dinspre scaunul şoferului
s-a auzit un sforăit puternic şi fetiţa a tresărit. „Nu s-a întâm-
plat nimic. E tati.“
— Când era bebe nu dormea decât dacă o plimbam cu
maşina, a spus Alice uitându-se la Nick.
Nick a continuat să mănânce şi s-a uitat drept înainte.
Alice a privit-o cu atenţie pe Madison şi a clipit.
Fetiţa aceea ciudată şi ursuză de la masă era bebeluşul
din amintirea ei. Bebeluşul care gângurea în maşină era
Sultana.
— Am mers cu maşina toată noaptea, i-a spus Alice lui
Madison. De câte ori opream, tu începeai să plângi.
— Ştiu, a răspuns Madison, care devenise din nou po-
sacă. M-aţi dus până în Manly, aţi oprit într-o parcare,
am dormit toţi trei în maşină şi pe urmă tu m-ai dus pe
plajă şi eu m-am răsucit pe burtă pentru prima dată. În
fine.
— Da! a exclamat Alice emoţionată. Fetiţa s-a răsucit pe
pătura de picnic! Ne-am luat cafele de la barul acela cu
copertină albastră. Şi sendvişuri cu brânză şi şuncă.
Parcă se întâmplase ieri şi totodată cu o mie de ani
în urmă.
— Eu dormeam toată noaptea când aveam opt săptă-
mâni, a spus Olivia. Nu-i aşa, mami? Eram o campioană
la dormit.
— Ssst… numai puţin, a spus Alice ridicând mâna şi
încercând să se concentreze.
317
Liane Moriarty

Îşi amintea foarte clar dimineaţa aceea. Salopetuţa


cu dungi a fetiţei. Faţa nerasă a lui Nick şi ochii lui ro-
şii. Un pescăruş alb care ţipa în zbor pe un cer albastru
şi curat. Se simţeau ameţiţi din cauza oboselii. Senzaţia
reconfortantă a cofeinei intrându-le în sânge. Erau plini
de încântare, spaimă, oboseală şi fericirea de a fi părinţi.
— Mami, s-a plâns Olivia.
Dacă îşi amintea ziua aceea, ar trebui să poată să se
întoarcă în timp şi să-şi amintească momentul când s-a
născut Madison. Ar trebui să se întoarcă în timp să-şi
amintească ziua când Nick şi-a făcut bagajele şi a plecat.
— Mami, a insistat Olivia.
Oh, TACI, te rog. Orbecăia în întunericul memoriei,
dar nu găsea nimic.
Doar amintirea acelei dimineţi.
— Dar, Nick…, a început ea.
— Ce-i? a întrebat el pe un ton aspru şi iritat.
Lui chiar nu-i mai plăcea de ea. Nu că n-o mai iubea,
dar nici măcar n-o mai plăcea.
— Eram atât de fericiţi!

Însemnările lui Elisabeth pentru Jeremy

Ora trei dimineaţa.


Bună, J. Ben a luat maşina şi a plecat. Nu ştiu unde
este.
Sunt atât de obosită!
Hei! Ştii că dacă repeţi de multe ori un cuvânt, în-
cepe să sune ciudat?
Să zicem că acel cuvânt ar fi… nu ştiu…
INFERTILITATE.
Infertilitate. Infertilitate. Infertilitate. Infertilitate.
318
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

E un cuvânt urât, sucit, îmbârligat. Cu multe silabe.


În fine, Jeremy, dragul meu psiholog (cum ar zice
Olivia), ce vreau eu să spun este că lucrurile devin ciu-
date şi absurde dacă le analizezi prea mult timp. Atâţia
ani de zile mi-am dorit să fiu mamă încât noţiunea de
maternitate a început să mi se pară ciudată. Îmi doresc,
îmi doresc, îmi doresc. Şi acum nici măcar nu-mi este clar
dacă mai vreau sau nu.
Uite, Alice şi Nick, de exemplu. Erau atât de fericiţi
până să aibă copii! Sigur, îşi iubesc copiii, dar să fim sin-
ceri, copiii sunt greu de crescut. Şi nici nu rămân nişte
bebeluşi adorabili. Bebeluşii dispar. Cresc. Devin nişte
copii care nu sunt întotdeauna atât de drăguţi.
Madison era o fetiţă superbă. O adora toată lumea.
Dar Madison de azi nu mai are nimic din fetiţa de altă-
dată. E atât de răzvrătită şi de ciudată şi uneori te face să
te simţi proastă. (Da, Jeremy, o fată de nouă ani poate
să mă facă să mă simt inferioară. Asta arată o lipsă de
maturitate emoţională, nu-i aşa?)
Tom se cuibărea cu feţişoara la pieptul meu şi acum
mă respinge dacă vreau să-l ating. Şi îţi povesteşte ce vede
la televizor, cu o mulţime de detalii inutile. E cam tâmpi-
ţel. Câteodată mă gândesc la altceva în timp ce vorbeşte.
Olivia este încă o dulceaţă, dar uneori poate fi ma-
nipulatoare. Sunt momente când am impresia că este
perfect conştientă că este drăguţă.
Şi CERTURILE! Ar trebui să-i vezi când se ceartă. E
incredibil.
Vezi? Sunt o mătuşă sub orice critică. Fac remarci
răutăcioase despre aceşti trei copii minunaţi pe care în
ultimul timp abia i-am mai văzut. Ce fel de mamă aş
fi? Una groaznică. Poate chiar abuzivă. Cred că mi-ar
319
Liane Moriarty

lua copiii şi i-ar da altcuiva. I-ar putea adopta o femeie


infertilă.
Ştii, Jeremy, odată, când Olivia era micuţă, a trebuit
să am grijă de ea o zi întreagă. Alice şi Gina se duseseră
la o serbare şcolară. Olivia s-a purtat impecabil şi a fost
atât de dulcică; ar fi putut câştiga premiul pentru cel mai
scump copilaş din lume, dar ştii, spre sfârşitul zilei, MĂ
SĂTURASEM PÂNĂ PESTE CAP să umblu după ea peste
tot şi să-i spun: „nu pune mânuţa acolo“, „oooh, ia uite
ce străluceşte“ şi tot aşa.
Eram plictisită, obosită şi puţin nervoasă. M-am bu-
curat să scap de ea când a venit Alice s-o ia acasă. M-am
simţit uşoară ca un fulg.
Cum vine asta? Îmi plâng de milă şi sunt atât de
obsedată să devin mamă, dar după o singură zi mă
săturasem.
Întotdeauna am crezut în secret că Anna-Marie,
prietena mea din grupul Infertilelor, ar fi o mamă
groaznică. N-are deloc răbdare şi se enervează repede.
Dar poate că şi ele gândesc la fel despre mine. Poate că
toate am fi nişte mame oribile. Probabil că mama lui
Ben are dreptate când spune că „natura ştie ce face“.
De fiecare dată când rămân însărcinată, Natura zice:
„Copilul ăsta ar fi mai bine să moară decât să aibă o
mamă ca ea.“
La urma urmei, nici mama lui Ben n-a putut să aibă
copii şi, uite, a fost o mamă rea.
Concluzia este că n-ar trebui să adoptăm.
Nu mai vreau să fiu mamă, Jeremy.
Mamă. Mamă. Mamă. Mamă.
Rimează cu „dramă“. Ce cuvânt ciudat.
Nici măcar nu ştiu de ce plâng.
320
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

*
Cugetările unei străbunici

Ei bine, nu ştiu de ce m-am decis să urmez sfatul tău,


DorisDinDallas, dar am făcut-o! L-am invitat pe domnul
X la cină. Îi prepar faimoasa mea quiche cu brânză şi
ceapă.
Nu ştiu ce sper să obţin, dar nu mai suport. Toată
lumea mă compătimeşte. Atâtea babe neputincioase
îmi spun că am nevoie „să mi se ridice moralul“.
Mă întrebai cum am fost dezamăgită în dragoste. E
o poveste simplă şi banală. Pe la începutul războiului,
eram îndrăgostită de un băiat pe nume Paul. Credeam
că vom ajunge să ne căsătorim. Când s-a înrolat în
armată, am fost să-l conduc la gară. La fel a făcut şi
cealaltă iubită a lui. Parcă o şi văd. O tipă brunetă,
frumuşică. Băiatul avea două la dispoziţie: una blondă
şi una brunetă. Era un „jongler“. A şi râs când a văzut
că am apărut amândouă în acelaşi timp. Am crezut
că era o farsă. Pesemne atunci mi-am pierdut simţul
umorului.
El a murit într-o tabără japoneză de prizonieri de
război. Bietul Paul, atât de frumos şi de egoist. Păcat
că s-a dus atât de tânăr. Mai avea atâtea inimi de
frânt…
Cealaltă fată şi-a revenit foarte repede. S-a măritat
cu altul şi a făcut şase copii. Eu n-am fost atât de
rezistentă. De fiecare dată când un tânăr se arăta
interesat de mine, spuneam „nu, mulţumesc“. Poate
a fost o greşeală, poate nu, dar din câte am observat,
căsătoria nu este un pat de trandafiri! Am fost scutită
321
Liane Moriarty

să gătesc, să spăl cămăşi, să am un bărbat care să-mi


spună ce să fac! Am avut o meserie minunată, de care
eram pasionată, şi am călătorit mult. N-am avut o viaţă
atât de rea.

COMENTARII
Super Buni a spus…
Căsnicia este o binecuvântare, Frannie. Dacă eşti
bărbat! Glumeam. Postarea ta m-a pus pe gânduri.
În august, Ed şi cu mine vom sărbători nunta de aur.
50 de ani de căsătorie, cu bune şi cu rele. Nu-mi
pot imagina cum ar fi fost viaţa mea dacă aş fi ales
altă cale. Bineînţeles, n-aş schimba nimic. (Cu toate
că mi-ar fi plăcut ca Ed să nu fie atât de strâns la
pungă!)

AB74 a spus…
Căsnicia înseamnă dragoste. Dragostea este oarbă.
Prin urmare, căsnicia este o instituţie a orbilor. HA
HA HA HA HA. Asta e una dintre poantele mele
preferate. Îmi place s-o spun la nunţi. Întotdeauna îi
face pe oameni să râdă. (Şi eu am fost burlac toată
viaţa.)

Frank Neary a spus…


Dacă ai fi întâlnit bărbatul potrivit…! Unul mai tânăr.
Un bărbat care să te fi tratat ca pe o prinţesă! Nu mi-e
ruşine să recunosc că am plâns când mi-am imaginat
cum stăteai în gara aia.

322
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

DorisDinDallas a spus…
Ce mă bucur să văd că încerci să spargi gheaţa cu
domnul X! Bravo ţie! Ţine-ne la curent! Apropo,
vorbeşti despre viaţa ta ca şi cum s-a terminat! Mai ai
mulţi ani înainte, Frannie. Sunt sigură.

323
23

— Gata. V-aţi pus centurile? a întrebat Alice.


Când a răsucit cheia în contact, mâna i-a tremurat
puţin. Chiar conducea în fiecare zi maşina asta uriaşă? Ai
fi zis că era un camion. Se pare că îi zicea SUV.
„Eşti sigură că te simţi în stare să-i duci mâine la
şcoală? Pentru că, dacă ţi se pare riscant pentru copii, mai
bine îi duc eu“, îi spusese Nick aseară, înainte să plece.
Alice voise să-i răspundă: „Normal că nu mă simt în stare,
prostule! Nici măcar nu ştiu unde-i şcoala!“ Dar ceva din
tonul lui Nick făcuse să i se zbârlească părul la ceafă şi
să simtă ceva intens şi familiar care aducea a… furie? El
obişnuia acum să i se adreseze pe un ton dispreţuitor.
Vocea aceea tăioasă pe care o tot auzea în mintea ei i-a
şoptit: Ipocritul ăsta nenorocit încearcă să mă facă să par o
mamă rea. „Nu e nicio problemă“, i-a răspuns. Şi el a scos
din nou acel oftat ţâfnos, iar ea l-a privit cum se urcă în
maşina lui luxoasă şi a simţit ceva aproape ca o uşurare
în timp ce se gândea: De ce nu rămâi să te culci cu mine?
Acum, cei trei copii stăteau pe bancheta din spate.
Erau teribil de indispuşi. Dacă aseară păreau în stare de
ebrietate, acum parcă sufereau de mahmureală. Erau
324
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

palizi, nemulţumiţi şi încercănaţi. Dormiseră prost din


cauza ei? Bănuia că îi lăsase să stea prea mult după ora lor
de culcare. Când îi întrebase la ce oră se culcă de obicei,
îi dăduseră nişte răspunsuri foarte vagi.
Alice a potrivit oglinda retrovizoare.
— Îţi aminteşti cum să conduci? a întrebat Tom.
— Da, bineînţeles.
Mâna lui Alice a ezitat nervoasă deasupra frânei de
mână.
— Am întârziat, a spus Tom. Cred că va trebui să depă-
şeşti puţin limita de viteză.
Fusese o dimineaţă ciudată şi stresantă. Tom apăruse
la uşa dormitorului ei la ora şapte fix, întrebând-o: „Ţi-ai
recăpătat memoria?“ „Nu chiar“, i-a răspuns Alice ameţită,
după ce toată noaptea visase că Nick ţipa la ea. „Nu şi-a
recăpătat-o!“ l-a auzit pe Tom strigând şi imediat după
aceea s-a auzit televizorul pornit. Când s-a dat jos din pat,
i-a găsit pe Madison şi Tom în pijamale, mâncând cereale
în faţa televizorului. „De obicei vă uitaţi la televizor îna-
inte de şcoală?“ a întrebat Alice. „Uneori“, a răspuns Tom
prudent, fără să-şi ia ochii de la ecran. Douăzeci de minute
mai târziu era agitat şi ţipa că trebuiau să plece în cinci
minute. Abia atunci şi-au dat seama că Olivia încă dormea
dusă. Se pare că era treaba lui Alice s-o trezească.
„Am impresia că Olivia nu se simte bine“, a spus
Alice când a văzut cum i se bălăbănea capul în timp ce
se prăbuşea la loc pe pernă, spunând somnoroasă: „Nu,
mulţumesc, rămân aici, mulţumesc, la revedere.“
„Mamă, aşa face în fiecare dimineaţă“, i-a explicat
Tom dezgustat.
Până la urmă, după ce Alice a reuşit să îmbrace în
uniforma şcolară o Olivia semicomatoasă şi să-i bage
325
Liane Moriarty

câteva linguri de cereale în gură, în timp ce Madison stă-


tea de-o jumătate de oră în baie de unde se auzea vâjâitul
puternic al uscătorului de păr, au ieşit din casă incredibil
de târziu, după cum s-a exprimat Tom.
Alice a apucat frâna de mână.
— Mamă, te-ai pieptănat în dimineaţa asta? a întrebat
Madison. Arăţi… ca naiba. Nu te supăra.
Alice a dus o mână la cap şi a încercat să-şi aranjeze
puţin părul. Crezuse că nu era necesar să se dichisească
pentru a-i duce pe copii la şcoală. Nu se deranjase să se
pieptăne sau să se machieze, ci îşi trăsese pe ea o pereche
de blugi, un tricou şi o bluză de un roşu-pepene pe care o
găsise în fundul unui sertar. Bluza era uzată şi decolorată,
iar Alice a tresărit, dându-şi seama că îşi amintea momen-
tul când a cumpărat-o împreună cu Elisabeth de parcă ar
fi fost săptămâna trecută.
Săptămâna trecută, cu zece ani în urmă.
— Nu fi rea cu mami, i-a spus Olivia lui Madison.
— Nu fi rea cu mami! a imitat-o Madison cu o voce dulce.
— Nu mă mai imita!
Alice a simţit în spate loviturile pe care Olivia le dă-
dea cu piciorul în scaun.
— Întârziem, s-a plâns Tom.
— Toţi trei, n-aţi putea să tăceţi odată? i-a repezit Alice
pe o voce care nu era a ei şi în acelaşi timp a tras frâna de
mână, apoi a ieşit cu spatele de pe alee şi a virat la stânga,
manevrând volanul îmbrăcat în piele cu mâini de expert,
ca şi când ar fi spus aceleaşi cuvinte şi ar fi făcut aceleaşi
manevre de un milion de ori până atunci.
S-a apropiat de semafor, cu mâna pe manetă, pregă-
tită să semnalizeze dreapta.
Pe bancheta din spate se lăsase o linişte apăsătoare.
326
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

— Şi? Ce faceţi astăzi la şcoală? a întrebat.


Madison a scos un oftat exagerat, ca şi cum nu mai
auzise niciodată un comentariu atât de stupid.
— Vulcanii, a răspuns Tom. Discutăm despre cum erup
vulcanii. Mi-am notat câteva întrebări pentru doamna
Buckley. Nişte întrebări foarte grele.
Săraca doamnă Buckley!
— Noi facem un cadou surpriză pentru Ziua Mamei, a
spus Olivia.
— Acum nu mai e surpriză, a comentat Madison.
— Ba e! a strigat Olivia. Este, nu-i aşa, mami?
— Da, sigur că e surpriză fiindcă nu ştiu ce faci, a spus
Alice.
— Facem nişte lumânări speciale, a continuat Olivia.
— Ha! a strigat Madison.
— Bine, dar tot nu ştiu ce culoare au, a remarcat Alice.
— Roz! a spus Olivia.
Alice a început să râdă.
— Proasto, a zis Madison.
— Nu-i spune aşa, a intervenit Alice.
Ea şi Elisabeth îşi vorbeau la fel de urât? Bine, s-a
întâmplat odată ca Elisabeth să arunce în ea cu forfecuţa
de unghii. Pentru prima oară, lui Alice i-a părut rău de
mama lor. Nu-şi amintea să fi ţipat la ele când se certau;
doar ofta şi le spunea pe un ton plângăcios: „Purtaţi-vă
frumos, fetelor.“
Au oprit la lumina roşie a unui semafor. Când s-a
făcut verde, Alice n-a ştiut încotro s-o ia.
— Mmm, a mormăit ea.
— Drept înainte. A doua la stânga, i-a explicat Tom
laconic de pe locul din spate, pe un ton care semăna atât
de bine cu al tatălui său, încât lui Alice i-a venit să râdă.
327
Liane Moriarty

A mers mai departe. Maşina i se părea din nou


imensă şi nefamiliară.
Alice a observat că în faţa ei mergea o maşină la fel
de mare, cu o femeie la volan şi două capete mici miş-
cându-se care se vedeau pe geamul din spate.
Alice era o mamă care îşi ducea cei trei copii la şcoală.
Făcea asta în fiecare zi. Era incredibil. Hilar.
— Spuneţi-mi, comparativ cu alte mame, eu sunt se-
veră? a întrebat ea.
— Eşti o nazistă, a spus Madison. Parc-ai fi de la
Gestapo.
— Eşti aşa şi-aşa, a spus Tom. De exemplu, mama lui
Bruno nici măcar nu-l lasă să meargă în excursiile cu
şcoala, atât e de rea. Dar mai e şi mama lui Alistar, care îl
lasă să stea până la ora nouă seara, se duc la KFC de câte
ori vor şi se uită la televizor în timp ce mănâncă micul
dejun.
— Aha! a exclamat Alice.
Tom a râs sec.
— Oh, da. Scuze, mamă.
— Când sunt ca o nazistă? a întrebat Alice.
— Stai liniştită, a oftat Madison. N-ai încotro.
— Eu nu cred că eşti severă, a spus Olivia. Doar că…
uneori te cam enervezi.
— Şi ce anume mă enervează? a întrebat Alice.
— Eu, a spus Madison. Numai cât te uiţi la mine şi te
enervezi.
— De obicei te enervezi foarte tare când întârziem la
şcoală, a spus Tom. Mmm, ia să vedem… ce altceva…
Uşile trântite. Nu suporţi când se trânteşte o uşă. Ai nişte
urechi foarte sensibile.
— Tati te enervează, a spus Olivia.
328
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

— Oh, da, a confirmat Tom. Tata te enervează cel mai


tare.
— De ce? a întrebat Alice încercând să nu pară prea
interesată. Ce face el de mă enervează atât de tare?
— Îl urăşti, a spus Tom.
— Sunt sigură că nu-i aşa, a protestat Alice.
— Ba da, a spus Madison plictisită. Doar că tu ai uitat.
Alice i-a privit în oglinda retrovizoare pe cei trei copii
minunaţi ai ei. Tom se uita încruntat la un voluminos
ceas de plastic pe care îl avea la mână; Olivia se uita drept
înainte cu o privire visătoare şi Madison stătea cu fruntea
lipită de geam şi cu ochii închişi. Ce le făcuseră ea şi
Nick? Vorbeau de ură cu atâta lejeritate… A simţit că se
umple de ruşine.
— Scuze, a spus ea.
— Pentru ce? a întrebat Olivia care părea a fi singura
care asculta.
— Pentru mine şi pentru tata.
— Oh, nu-i nimic, a spus Olivia. Putem să luăm cioco-
lată caldă după şcoală?
— E săgeata verde, a direcţionat-o Tom laconic.
Alice a intrat pe o stradă flancată de maşini mari ca
nişte camioane, asemănătoare cu cea pe care o conducea
ea. Parcă era un festival. Un festival de mame şi copii.
Femeile stăteau în grupuri de câte două–trei, cu oche-
larii de soare ridicaţi pe creştetul capului, cu fulare la
gât. Purtau blugi, ghete şi jachete din velur cu croială
modernă. Toate mamele acestea erau mereu atât de suple
şi de atractive? Alice a încercat să-şi aducă aminte cum
erau mamele pe vremea când era ea elevă. Parcă erau
mai grase şi mai urâte, nu? Discrete şi insipide. Câteva
femei i-au făcut cu mâna când au văzut-o. A recunoscut
329
Liane Moriarty

pe cineva care se cherchelise bine la cocteilul cu părinţii


copiilor preşcolari. Fir-ar să fie! Ar fi trebuit să-şi aranjeze
părul.
Copiii mişunau peste tot în uniformele albastre de
şcoală, ca nişte stoluri de păsărele. Numai feţişoare ino-
cente, cu pielea catifelată.
— Nu-i târziu, a remarcat Alice.
— Pentru noi este, a mormăit Tom. Am o întâlnire la
clubul spionilor. Nu ştiu ce să facă fără mine.
Au găsit un loc de parcare.
— Ai grijă, a sărit Tom când maşina a lovit cu roata în
bordură.
Alice a răsuflat uşurată când a scos cheile din con-
tact. Imediat copiii şi-au desfăcut centurile de siguranţă,
au deschis portierele grele cu o lovitură şi au coborât din
maşină cu ghiozdanele pe umăr.
— Hei, aşteptaţi-mă şi pe mine! a strigat Alice, preocu-
pată de protocolul despărţirii.
În timp ce cobora din maşină, l-a văzut pe Dominick.
Purta cravată şi o cămaşă cu mânecile suflecate cu grijă
până la cot, şi se aplecase să stea de vorbă cu trei băieţi
care îi explicau ceva în legătură cu un meci de fotbal.
Dominick clătina din cap cu un aer serios, de parcă ar
fi fost în toiul unor importante negocieri de afaceri. În
apropiere stăteau două mame care aşteptau să discute
cu el. Dominick a văzut-o pe Alice şi i-a făcut cu ochiul.
Alice i-a zâmbit ruşinată. Era simpatic. Nu încăpea îndo-
ială. Era foarte, foarte, foarte… simpatic.
— Deja te-ai culcat cu el? i-a şoptit la ureche o voce
afectată şi nările i s-au umplut de un miros dulce şi greu,
de salon de frumuseţe.
Iarăşi antipatica aia de Kate Harper.
330
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

— Oh, bună, a răspuns Alice trăgându-se înapoi un pas.


Kate era îmbrăcată într-un trenci foarte elegant, avea
tenul fardat impecabil şi buzele date cu un luciu străluci-
tor. Cam exagerat pentru această oră a dimineţii.
Kate n-a aşteptat un răspuns.
— Mor de gelozie. La noi s-a făcut anul.
— Ce an?
— Un an de când am făcut-o. Precis am făcut pânze de
păianjeni acolo…
Ce lucruri îţi spuneau străinii…
Kate încă se uita la Dominick.
— Apropo, pregăteşte-te de luptă. Miriam Dane a pus
ochii pe el de mult timp. Cică i-ar fi spus lui Felicity că,
după părerea ei, e foarte urât din partea ta să fugi după el
aşa de curând după ce te-ai separat de Nick. Am promis că
n-o să-ţi spun, dar normal că m-am gândit că ai vrea să ştii!
A coborât vocea şi chipul ei frumos a căpătat o ex-
presie răutăcioasă.
— O să mori de râs când o să-ţi spun. Se pare că la
petrecerea de ieri, după ce-a băut câteva pahare, Miriam
te-a făcut… ştii tu, vorba aia care începe cu „c“.
Alice s-a uitat la ea fără să înţeleagă.
Kate a coborât şi mai mult vocea şi i-a şoptit:
— Curvă!
Apoi a ridicat-o din nou şi a adăugat pe un ton
strident:
— Nu-i aşa că-i amuzant? Sună atât de desuet! Mi-am
zis: „Trebuie să-i povestesc lui Alice, o să-i placă!“ O roade
invidia! Şi bineînţeles că nu i-a convenit când Tom a
marcat golul ăla la fotbal, doar ştii bine cât îl antrenează
în particular pe Harry pentru că, vezi Doamne, e atât de
talentat. Ha, ha! Ce să zic…, purcelul ăla!
331
Liane Moriarty

Alice a simţit că i se face rău. S-a uitat în jur după


copiii ei, căutând o scuză ca să scape de Kate. Tom stă-
tea pe o bancă şi vorbea cu doi băieţi care îl ascultau
cu mare atenţie; unul dintre ei părea să ia notiţe. Olivia
făcea roata în timp ce un grup de fete o aplaudau. N-o
vedea pe Madison.
— Ştii, a spus ea, poţi să-i spui acelei Miriam să nu-şi
facă griji. Eu şi Nick ne vom împăca.
Kate a apucat-o pe Alice de braţ atât de tare încât a
durut-o.
— Tu vorbeşti serios?
— Da.
Alice s-a gândit la răceala cu care o tratase Nick la
plecare în seara precedentă.
— În fine, aşa intenţionăm, a adăugat ea.
— Dar ce s-a întâmplat? Numai ce spuneai săptămâna
trecută că… Doamne, părea că situaţia e absolut ireme-
diabilă! Ziceai că nu mai suporţi să-l vezi în faţa ochilor,
că te-a îmbolnăvit psihic, că n-o să-l ierţi niciodată! Zicea
că…
— Pentru ce să-l iert? a întrerupt-o Alice.
— E de-a dreptul surprinzător!
Kate şi-a îndepărtat o şuviţă din părul ei auriu care i
se lipise pe luciul de buze. Era atât de agitată încât îi mai
dispăruse din accentul afectat cu care vorbea.
— Pentru ce trebuie să-l iert? a insistat Alice, repri-
mându-şi dorinţa de a-şi pune mâinile în jurul gâtului
perfect al lui Kate Harper şi de a strânge de el.
— Bună, doamnelor!
O mână s-a aşezat delicat pe umărul lui Alice.
Ea a ridicat privirea şi a văzut că era Dominick.
— Ce mai faci, Kate? a întrebat Dominick.
332
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

Mâna lui a rămas pe umărul lui Alice, mângâind-o pe


ascuns. Era plăcut, dar Nick făcea asta la vedere.
— Felicitări amândurora! Seara de sâmbătă a fost
excelentă.
Era un amestec ciudat de autoritate şi timiditate.
— Ce mai faci tu, Dominick? l-a întrebat Kate.
Faţa ei strălucea de simpatie şi speranţa de a afla
bârfe noi.
— Ca lunea dimineaţa… mă lupt să-mi intru-n formă.
Dominick şi-a retras mâna de pe umărul lui Alice şi,
depărtându-şi puţin picioarele, a dat câţiva pumni în aer,
într-o încercare penibilă de a imita un boxer.
I-a zâmbit lui Alice şi a atins-o puţin pe braţ.
— Vorbim mai târziu.
I-a zâmbit şi Alice. Dominick se uita la ea exact cum
se uita Nick când începuseră să iasă împreună. Era o
privire care o făcea să se simtă atrăgătoare şi extrem de
interesantă. S-a gândit cum o privea Nick acum.
— Bine, a spus ea.
— Oh, Dominick, avem nevoie de tine aici! a strigat o
femeie.
Ascultător, el s-a grăbit într-acolo.
— Să înţeleg că lui nu i-ai spus încă? Despre tine şi
Nick? a întrebat Kate cu o curiozitate avidă.
— Oh, nu. Încă nu.
— Dar e hotărâtă treaba?
— Cred că da. Sper. E oarecum secret.
— Am priceput! Am buzele sigilate.
Kate a mimat că îşi închide gura cu un fermoar.
— Pentru ce trebuia să-l iert pe Nick?
— Mmmm. Poftim? a întrebat Kate neatentă. Ah, păi,
ştii tu… vorbeam despre Gina.
333
Liane Moriarty

— Ce-i cu Gina?
În gând, Alice o apucase pe Kate de umeri şi o scu-
tura cu putere, făcând-o să-i clănţăne dinţii în gură.
— Ştii tu… Ziceai că Nick nici nu s-a deranjat să vină
la înmormântare. Păreai atât de… vezi, de-asta ziceam că
mă surprinde.
Vasăzică Nick nu a venit la înmormântarea celei
mai bune prietene a lui Alice. De ce? Probabil că a avut
un motiv întemeiat. Cu siguranţă că nu din cauza asta
divorţau.
— Pot să-ți mai zic un lucru? a întrebat Kate.
Se juca cu un nasture de la jachetă şi, când a ridicat
privirea, se vedea după expresia feţei că se simţea jenată.
— Ascultă, nu te întoarce la el numai pentru copii. Pă-
rinţii mei au rămas împreună „pentru copii“, a spus ea
desenând nişte ghilimele în aer cu degetele încovoiate.
Şi dă-mi voie să-ţi spun: copiii ştiu când părinţii se urăsc
unul pe altul. Nu-i plăcut. Nu-i plăcut să creşti în atmo-
sfera asta. Şi să ştii, Dominick e o partidă bună. Chiar
e. În fine, ăsta a fost sfatul lui Kate pe ziua de azi, draga
mea! Trebuie să plec! Am atâtea de făcut!
Kate s-a îndepărtat cu ţăcănit de tocuri înalte, legă-
nându-şi geanta ce-i atârna pe umăr şi strângându-şi mai
bine cordonul trenciului.
Poate că nu era atât de groaznică până la urmă.

Însemnările lui Elisabeth pentru Jeremy

Mă gândeam să nu mă mai duc să-mi fac analiza de


sânge în dimineaţa asta. Uite-aşa! Să chiulesc.
Dar bineînţeles că am fost acolo la ora opt fix.
Mi-am înscris numele la recepţie. I-am întins braţul
334
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

asistentei. Am verificat dacă numele meu şi data mea


de naştere de pe eticheta probei erau scrise corect. Am
ţinut apăsat tamponul de vată peste înţepătură ca să nu
curgă sânge.
„Mult noroc“, mi-a zis asistenta când am plecat.
Ea e cea care îmi spune întotdeauna „mult noroc“.
Pe un ton condescendent. Da’ mai du-te dracului cu
norocul tău cu tot, i-am răspuns eu şi i-am tras un
pumn în bot.
Glumeam! N-am spus asta. Îţi dai seama. I-am spus
„Mulţumesc!“ Apoi m-am dus la birou unde am găsit-o pe
Lyla care, veselă ca o vrăbiuţă, mi-a povestit că seminarul
de vineri a descurs foarte bine după ce am plecat eu, că
toate evaluările au fost pozitive şi că a primit douăspre-
zece rezervări la seminarul pentru avansaţi.
„Nu mă întrebi de ce a trebuit să plec mai devreme?
Ţi-aduci aminte că era vorba de sora mea care a ajuns la
spital?“ am întrebat-o.
Şi să fi văzut, Jeremy, cum i-a căzut faţa aia plină de
încântare. Părea atât de ruşinată încât am avut impresia
că dădusem cu piciorul într-un pisoi. Nu mai ştia cum
să-şi ceară scuze. Zicea că ea a crezut că nu-mi place să
discut chestii personale.
Aşa e, nu-mi place! Nu mi-a plăcut niciodată! Biata
femeie.
Asta e dovada finală că sunt o fiinţă rea.

Alice stătea jos pe treptele verandei, bucurându-se


de soarele de toamnă, mâncând restul de tartă cu cremă
pe care o lăsase mama ei şi întrebându-se dacă nu cumva
trebuia să fie undeva. În agenda ei scria „L — ora 10“. „L“
era o persoană care o aştepta undeva? Cineva important?
335
Liane Moriarty

Se gândea că ar trebui s-o sune pe Elisabeth sau pe mama


ei ca să afle, dar parcă n-avea chef. Mai bine ar trage un
pui de somn.
Un pui de somn! Tu vorbeşti serios? Ai un milion de lu-
cruri de făcut.
Din nou, vocea aceea tăioasă.
— Cară-te, a spus Alice cu voce tare. Nu-mi amintesc
care sunt alea un milion de lucruri de făcut.
A închis ochii şi a simţit pe faţă căldura soarelui. Nu
se auzea decât zgomotul îndepărtat al unei motociclete.
Liniştea impresionantă care domnea în suburbii la mie-
zul zilei. În mod normal, de această senzaţie de pace avea
parte numai când era bolnavă sau când îşi lua o zi liberă
de la serviciu.
A deschis din nou ochii şi a căscat. Putea să mănânce
acum şi restul tartei. Nu mai rămăsese decât o bucată. De
unde stătea se vedea panoul pe care scria De vânzare pe
casa de vizavi. Vasăzică acolo locuise Gina. Fără îndoială
că Alice intrase de multe ori în această „casă elegantă,
proaspăt renovată“ ca să împrumute zahăr sau ce-o mai
fi fost. Dacă ar fi stat să se gândească, ar fi zis că nu şi-ar
fi făcut mulţi prieteni noi după vârsta de treizeci de ani.
Îi ajungea câţi avea. Că să nu mai spună că ea nu-şi dorea
decât să iasă cu Nick şi Elisabeth şi că era pe punctul de a
deveni mamă. Îi ajungea atâta distracţie.
Şi totuşi, părea că prietenia cu Gina fusese un ele-
ment important în viaţa ei. Apoi Gina murise, iar ea
fusese „devastată“. Asta o făcea pe Alice să se simtă uşor
penibil. Ca şi cum luase totul mult prea în serios.
Zgomotul motocicletei s-a apropiat.
Ia te uită! Intra pe aleea din faţa casei ei. Era cumva
„L“?
336
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

Alice s-a şters la gură cu mâna şi a pus farfuria alături,


pe treaptă.
Un bărbat cu jachetă din piele neagră, cu faţa as-
cunsă de casca neagră cu vizieră opacă, a tras chiar în
faţa ei şi a ridicat o mână înmănuşată în chip de salut. A
oprit motocicleta, a tras propteaua cu piciorul şi a oprit
motorul.
— Salut, gagico, a spus el scoţându-şi casca de pe cap şi
desfăcându-şi fermoarul jachetei.
— Salut, a răspuns Alice şi a tuşit impresionată deoarece
nu mai spusese „Salut“ nimănui niciodată.
Tipul arăta atât de bine, încât părea o glumă. Era tot
numai umeri laţi, bicepşi, privire pătrunzătoare şi barbă
nerasă. Fără să vrea, Alice s-a uitat în jur, căutând o altă
femeie. Degeaba se afla în compania unui bărbat superb
dacă nu era nicio prietenă sau soră prin preajmă cu care
să schimbe o privire.
Doar nu ieşea şi cu el, nu? Ar fi imposibil. Nu putea
aspira la un astfel de bărbat. Părea un personaj dintr-un
film de desene animate. Alice a simţit că o umflă râsul.
— Ce faci? Mănânci înainte de sesiune? a întrebat acel
zeu al sexului.
— Ce sesiune? a întrebat Alice.
Îi vâjâia mintea. Vai de mine… poate era un gigolo
şi venise ca să-i ofere serviciile lui. La urma urmei era o
femeie matură cu piscină.
— Parcă n-ai fi tu.
Tipul şi-a scos jacheta de piele şi tricoul i s-a ridicat
puţin lăsând să i se vadă abdomenul.
Oricum, n-ar fi sfârşitul lumii.
Nuuu. Dacă ar fi plătit în avans, de exemplu…
Alice nu s-a putut abţine şi a izbucnit în râs.
337
Liane Moriarty

— Care-i poanta? a întrebat el zâmbind rece.


A lăsat casca pe motocicletă şi a venit spre ea. Ce
putea să-i spună? „Arăţi atât de bine că-mi vine să râd“?
Râdea atât de tare, că-i tremurau picioarele. El părea
speriat. Doamne Dumnezeule! Şi persoanele atractive
erau tot oameni. Aveau sentimente. Alice a încercat să
se stăpânească.
— Am avut un accident, a explicat ea, ridicând privirea
spre el. Săptămâna trecută. La gimnastică. M-am lovit la
cap. Mi-am pierdut puţin memoria. Aşa că, îmi pare rău,
dar nu ştiu cine eşti sau… de ce eşti aici.
— Glumeşti, a spus el privind-o neîncrezător. Azi nu e
1 aprilie, ziua păcălelilor, nu?
— Nu, a oftat Alice.
Îi trecuse râsul şi o durea puţin capul.
— Nu ştiu cine eşti.
— Sunt eu, Luke.
— Îmi pare rău, Luke. Îmi trebuie mai multe date.
El a râs scurt şi s-a uitat neliniştit în jur ca şi cum ar
fi vrut să se asigure că nu mai era nimeni care să-l vadă
făcându-se de râs.
— Sunt antrenorul tău personal. Vin în fiecare luni di-
mineaţa pentru şedinţa de antrenament.
Ei, vezi? De-asta era ea atât de suplă.
— Vasăzică ne antrenăm… Şi ce anume facem?
— Păi, diverse… Puţin cardio, gantere. În ultimul timp
mergea bine antrenamentul pe intervale.
Alice habar n-avea despre ce vorbea.
— Tocmai am mâncat trei felii de tartă cu cremă, a spus
ea arătându-i farfuria.
Luke s-a aşezat lângă ea şi a luat ce mai rămăsese.
— Nu-i nevoie să-ţi spun câte calorii ai ingurgitat.
338
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

— Ah, cred că mii! a spus Alice. Mii de calorii cu un


gust divin.
Tânărul s-a uitat la ea curios.
— Bine, dacă te-ai lovit la cap, presupun că astăzi n-ar
trebui să facem antrenament.
— Nu, a spus Alice.
Nu voia să facă exerciţii în faţa lui. I se făcea ruşine
numai la gândul ăsta.
— Am să te plătesc totuşi, normal.
— Stai liniştită.
— Nu, nu, insist.
— Bine, atunci doar o sută.
Măiculiţă! Dar cu cât îl plătea în mod normal?
— Şi zi, chestia asta cu memoria este temporară, nu? a
întrebat el. Ce zic doctorii?
Alice a dat din mână a lehamite. Nu voia să discute
cu el despre asta. O sută de dolari!
— De cât timp eşti antrenorul meu personal?
Luke şi-a întins picioarele lungi şi s-a lăsat pe spate,
sprijinindu-se în coate.
— Păi, cred că se fac vreo trei ani. Tu şi Gina aţi fost…
cum să zic? Poate cele mai bune ajutoare ale mele. Să
dea naiba, la început mă făcea să râd. Ţi-aduci aminte
ce figuri făcea când trebuia să urcăm scările din parc?
„Nu scările, Luke, orice, numai scările nu.“ Dar a pro-
gresat foarte mult. Amândouă aţi căpătat o formă fizică
bună.
S-a oprit şi Alice a văzut cu surprindere că încerca
să-şi reţină lacrimile.
— Scuze, a spus el cu voce înăbuşită. Dar e prima oară
când moare o persoană pe care o cunosc. Mă impresio-
nează foarte tare. De câte ori vin să te antrenez pe tine,
339
Liane Moriarty

mă gândesc la ea. Bine, sunt sigur că tu îi simţi lipsa mult


mai mult decât mine. Probabil că par penibil.
— Nu-mi amintesc de ea, a spus Alice.
Luke a privit-o uluit.
— Nu-ţi aminteşti de Gina?
— Nu. Adică ştiu că a fost prietena mea. Şi ştiu că a
murit.
— Uau!
Părea că nu-şi găseşte cuvintele. După câteva clipe a
exclamat:
— Ce tare!
Alice şi-a întins gâtul înclinând capul într-o parte
şi-n alta. Simţea o dorinţă puternică de a mânca sau de
a bea ceva anume, dar nu ştia ce. Sincer, chestia asta o
enerva la culme.
— Luke, l-a abordat ea pe neaşteptate, ţie ţi-am vorbit
vreodată de Nick?
Dacă tot îi plătea o sută de dolari ca să stea de vorbă,
măcar să scoată de la el nişte informaţii utile.
Luke a zâmbit, dând la iveală o dantură albă şi fru-
moasă. Parcă era dintr-o reclamă la pastă de dinţi.
— Tu şi Gina îmi cereaţi mereu părerea masculină des-
pre problemele conjugale. Şi eu ziceam: „Uşurel, fetelor!
Sunt în inferioritate numerică!“
— Da, a spus Alice surprinsă de cât de iritată se simţea,
dar eu nu-mi amintesc de ce eu şi Nick ne despărţim.
— Ah, a spus Luke.
S-a întors cu faţa în jos şi a început să facă flotări pe
treapta de sus a verandei.
— Mi-aduc aminte că odată ai spus că, în final, divorţul
se reduce la un singur lucru. Seara, când am ajuns acasă,
i-am povestit iubitei mele. Ştiam că o interesează.
340
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

Şi-a dus o mână la spate şi a început să facă flotări


sprijinit într-un singur braţ. Chiar era necesar?
— Şi…? a întrebat Alice în timp ce el a icnit schimbând
braţul. Care era acel lucru?
— Nu-mi amintesc.
S-a răsucit înapoi şi a zâmbit când a văzut expresia
de pe chipul ei.
— Vrei s-o sun?
— Ai putea?
Luke a scos telefonul mobil din buzunar şi a apăsat
un buton.
— Ce faci, iubi? Da… nu, nu s-a întâmplat nimic.
Sunt la o clientă. Ţi-aduci aminte că ţi-am povestit de o
doamnă care zicea că divorţul ei se reduce la un singur lu-
cru? Îhâm… Nu, vreau doar să ştiu… care era lucrul ăla?
A ascultat un moment.
— Serios? Eşti sigură? OK. Te pup. Pa.
A închis şi s-a uitat la Alice.
— Lipsa de somn.
— Lipsa de somn? a repetat Alice. Nu prea are sens.
— Nu, aşa zicea şi prietena mea, dar îmi aduc aminte că
Gina părea să înţeleagă.
Alice a oftat şi s-a scărpinat pe obraz. Se săturase să
tot audă de Gina.
— Mă simt cu capsa pusă. Simt nevoia să mănânc nişte
ciocolată sau… ceva.
— Probabil că îţi lipseşte doza zilnică, a spus Luke.
— Doza zilnică?
Asta mai lipsea! Era dependentă de droguri? Îşi lăsa
copiii la şcoală, apoi se întorcea acasă şi trăgea pe nas
câteva linii de cocaină? Probabil că asta făcea! Altfel de
unde să ştie ea expresii de genul „linii de cocaină“?!
341
Liane Moriarty

— Doza de cofeină. Organismul îţi cere cu disperare un


cappuccino.
— Dar eu nu beau cafea, a spus Alice.
— Eşti o cafegioaică, a spus Luke. Nu te văd niciodată
fără un pahar cu cafea în mână.
— N-am mai băut o cafea de când am avut accidentul.
— Te-a durut capul?
— Da, dar am crezut că din cauza loviturii.
— Probabil că şi din cauza lipsei de cofeină. Ar fi o
ocazie bună să renunţi. De un secol încerc să te fac să
renunţi.
— Nu, a spus Alice.
Dorinţa pe care o simţea avea acum un nume. Parcă
şi simţea mirosul boabelor de cafea, gustul ei… Avea ne-
voie urgent.
— Ştii cumva de unde îmi cumpăr cafeaua?
— Sigur. De la Dinos. După părerea ta, ei fac cea mai
bună cafea din Sydney.
Alice l-a privit fără să înţeleagă.
— Lângă cinema. Pe autostradă.
— Aha, a spus Alice ridicându-se în picioare. Bine,
mulţumesc.
— Oh. Am terminat? În regulă.
S-a ridicat şi Luke în picioare, impresionând-o cu
statura lui. Părea să aştepte ceva.
Alice a tresărit, dându-şi seama că tipul aştepta banii.
A intrat în casă şi şi-a căutat geanta. A durut-o fizic în
momentul când i-a întins două bancnote de cincizeci de
dolari. Acum nu i se mai părea atât de frumos.
Mâna imensă a lui Luke a apucat banii cu jovialitate.
— Sper să-ţi revii până săptămâna viitoare, bine? Vom
face o sesiune intensivă ca să recuperăm!
342
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

— Super! a răspuns Alice radioasă.


Îl plătea pe tipul ăsta cu peste o sută de dolari doar ca
să-i spună ce exerciţii să facă în fiecare săptămână?
L-a urmărit cu privirea în timp ce ieşea cu motoci-
cleta de pe alee şi a clătinat din cap. Foarte bine. Cafea.
S-a uitat la treapta pe care Luke făcuse flotări şi deodată
s-a aplecat, s-a sprijinit în mâini, cu corpul întins la ori-
zontală, cu muşchii abdominali încordaţi, şi a început să
îndoaie coatele şi să se lase uşor cu pieptul în jos.
Unu, doi, trei, patru…
Dumnezeule mare, făcea flotări!
A numărat până la treizeci, apoi s-a prăbuşit epui-
zată, cu pieptul arzând şi braţele dureroase, şi a strigat
„Na, c-am făcut-o!“, uitându-se triumfătoare în jur şi
căutând pe cineva care nu era acolo.
Era doar tăcere.
Alice s-a aşezat cu picioarele strânse la piept şi s-a
uitat la panoul de peste drum pe care scria „De vânzare“.
Avea sentimentul că persoana pe care se aşteptase s-o
vadă era Gina.
Gina.
Era foarte ciudat că îi era dor de o persoană pe care
nici măcar n-o cunoştea.

343
24

Însemnările lui Elisabeth pentru Jeremy

Nu ştiu, dar parcă în dimineaţa asta ai fost cam mo-


rocănos. Este permis aşa ceva? Psihoterapeuţii au voie
să aibă sentimente? Eu cred că nu, J. Păstrează-le pentru
propria ta şedinţă de terapie. Nu pe timpul meu, prietene.
Mă aşteptam să primesc mai multe laude când ţi-am
arătat câte pagini am scris până în acest moment. Nu pu-
teai să faci şi tu efortul ăsta ca terapeut? Bine, ştiu că nu
trebuie să le citeşti, dar motivul pentru care am adus jurna-
lul cu mine a fost ca tu să spui ceva de genul „Uau! Mi-ar
plăcea ca toţi clienţii mei să fie atât de conştiincioşi ca
tine!“ Sau ai fi putut să spui că am un scris frumos. E doar
o sugestie. Tu eşti cel care trebuie să fie amabil cu oamenii.
Când colo, m-ai privit surprins, ca şi cum nici măcar
nu-ţi aminteai că mi-ai cerut să fac aceste însemnări. În-
totdeauna m-au enervat profesorii care uitau să ne ceară
temele pe care tot ei ni le dăduseră. Făceau ca lumea să
pară nedemnă de încredere.
În fine, azi ai vrut să discutăm despre incidentul de
la cafenea.
344
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

Personal, cred c-a fost doar o curiozitate din partea


ta. Pentru o dimineaţă de luni, erai puţin plictisit şi te-ai
gândit că aşa vei mai anima puţin atmosfera.
Nu prea ţi-a convenit când am spus că aş prefera să
vorbesc despre Ben şi problema adopţiei. Clientul are
întotdeauna dreptate, Jeremy.
Dacă tot vrei să ştii, iată ce s-a întâmplat la cafenea.
Era într-o vineri dimineaţa şi mă oprisem la Dinos în
drum spre serviciu. Mi-am luat un cappuccino cu lapte
deoarece nu eram însărcinată şi nu urmam niciun trata-
ment. La masa alăturată stătea o femeie cu un bebeluș şi
cu o fetiţă de vreo doi ani.
Fetiţa avea părul castaniu şi ondulat. Şi Ben are părul
castaniu şi ondulat. Bine, la el nu se vede pentru că şi-l
tunde foarte scurt, zici că-i un hoţ de maşini, dar ştiu
din fotografiile făcute înainte să ne cunoaştem. Când
îmi imaginam cum ar arăta copiii noştri, întotdeauna îi
vedeam cu părul castaniu şi ondulat, la fel ca Ben.
Ei bine, aşa era şi fetiţa asta, dar nu era deosebit de
frumoasă sau cine ştie cum. Era murdară pe faţă şi cam
smiorcăită.
Mama ei vorbea la telefonul mobil şi fuma o ţigară.
Vorba vine, deoarece în realitate nu fuma.
Dar arăta ca o fumătoare. Cu faţa ascuţită şi uscată.
Povestea cum a pus ea la punct pe cineva şi spunea în-
truna: „A fost supertare.“ Cum poate fi ceva supertare,
Jeremy?
Oricum, nu era atentă la fetiţă. Parcă uitase de exis-
tenţa ei.
Dinos se află pe autostrada Pacificului. Uşa se des-
chide şi se închide întruna fiindcă oamenii intră şi ies
continuu.
345
Liane Moriarty

Aşa că eu am început să mă uit după fetiţă. Nu la


modul ciudat sau obsesiv, ca o femeie infertilă. Doar mă
uitam, pur şi simplu.
Uşa s-a deschis şi a intrat un grup de mame. Mame
cu cărucioare.
E timpul să plec, mi-am zis.
M-am ridicat în timp ce mamele se apropiau, împin-
gând mesele şi scaunele cu cărucioarele lor enorme ca
să-şi facă loc, şi atunci am văzut că fetiţa s-a strecurat pe
uşă şi a ieşit în stradă.
Femeia cu telefonul continua să vorbească. I-am
spus: „Mă scuzaţi!“, dar nu m-a auzit nimeni. Două
mame se aşezaseră deja pe scaune şi, în timp ce-şi coman-
dau cafeaua strigând din celălalt capăt al sălii, începuseră
să-şi descheie nasturii cămăşilor ca să-şi scoată sânii şi
să-şi alăpteze copiii (dacă mă întrebi pe mine, atitudinea
asta relaxată faţă de alăptatul la sân mi se pare mult prea
relaxată).
Am ieşit din cafenea şi am văzut că fetiţa se apropia
de bordură. Pe autostradă treceau o mulţime de camioane
şi maşini de teren. A trebuit să alerg ca s-o prind. Am
ridicat-o în braţe chiar când era să cadă în şanţul de pe
marginea drumului.
I-am salvat viaţa.
Când m-am uitat spre cafenea, am văzut că femeia
cu faţa îngustă continua să vorbească liniştită la telefon,
grupul de mame continua să fie absorbit de conversaţie,
iar fetiţa stătea în braţele mele, mirosind a dulce, cu o
vagă urmă de fum de ţigară. Mânuţa ei grăsulie se spriji-
nea cu încredere pe umărul meu.
Şi atunci am continuat să merg. Pur şi simplu, am
plecat cu ea.
346
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

Nu mă gândeam la nimic. Nu că aş fi plănuit să-i


vopsesc părul blond şi să fug cu ea în Teritoriul din Nord,
să trăiesc cu ea într-o caravană la marginea mării, unde
să ne prăjim amândouă la soare, să ne hrănim cu alge şi
fructe de mare, iar eu s-o educ singură şi…
Aiurea! Nu mă gândeam la nimic din toate astea.
Pur şi simplu, mergeam înainte.
Fetiţa râdea, ca şi cum ne-am fi jucat. Dacă ar fi
plâns, aş fi dus-o imediat înapoi, dar ea râdea. Îi plăcea
de mine. Poate era recunoscătoare că am salvat-o.
Atunci am auzit paşi grăbiţi în urma mea şi femeia cu
faţa îngustă m-a apucat de umăr ţipând: „Hei!“, apoi m-a
privit îngrozită, m-a zgâriat cu unghiile când mi-a smuls
fetiţa din braţe şi atunci copilul s-a speriat şi a început
să plângă, iar mama îi spunea: „Linişteşte-te, draga mea,
nu s-a întâmplat nimic!“ în timp ce mă privea plină de
dezgust.
Oh, Doamne, ce groază şi ce ruşine!
Câteva mame ieşiseră din cafenea şi stăteau acolo
tăcute, protejând cu o mână căpşorul copiilor pe care îi
ţineau în braţe, de parcă s-ar fi uitat la un accident de
maşină. A ieşit şi proprietarul cafenelei, însuşi Dino, presu-
pun. Până atunci îl văzusem doar în spatele tejghelei, dar
mi-am dat seama că era mai scund decât mi-l imaginasem.
A fost o surpriză: cum ai vedea un prezentator de ştiri din
cap până în picioare. Este singura dată când l-am văzut
serios. De obicei este genul de persoană care râde întruna.
Atâţia oameni care mă priveau şi mă judecau. Parcă
aş fi sângerat în public. Am simţit că o parte din creierul
meu cedează.
A fost o senzaţie fizică reală că îmi pierd minţile.
Există un cuvânt pentru asta, Jeremy?
347
Liane Moriarty

Am căzut în genunchi pe trotuar, un gest absolut in-


util şi de altfel extrem de dureros. Rănile mi s-au vindecat
abia după câteva săptâmâni.
În momentul acela a apărut Alice. Purta o jachetă cu
care n-o mai văzusem până atunci şi se grăbea să intre la
Dinos, încruntată, cu geanta pe umăr. I-am văzut expre-
sia feţei când m-a recunoscut. S-a dat un pas înapoi, de
parcă ar fi văzut un şobolan. Probabil că s-a simţit îngro-
zitor de ruşinată. A trebuit să aleg cafeneaua ei preferată
ca să-mi fac numărul…
Dar s-a purtat frumos cu mine, trebuie să recunosc. A
venit, a îngenuncheat lângă mine şi, când ni s-au întâlnit
privirile, mi-am adus aminte de când eram copii şi ne-am
întâlnit în curtea şcolii şi brusc am avut impresia că toată
ziua interpretasem un rol, deoarece Alice era singura care
mă cunoştea cu adevărat.
„Ce s-a întâmplat?“ m-a întrebat în şoaptă.
Eu plângeam prea tare şi nu puteam să răspund.
Alice a rezolvat totul. Pe urmă am văzut că o cunoş-
tea pe mama fetiţei şi o parte din grupul de femei cu co-
pii. Au fost discuţii aprinse între mame cât timp am stat
îngenuncheată pe trotuar. Alice a reuşit să le îmbuneze
şi, până la urmă, mulţimea s-a dispersat.
Apoi m-a ajutat să mă ridic, m-a condus la maşina ei
şi m-a urcat pe locul din dreapta şoferului, după care mi-a
pus centura de siguranţă.
„Vrei să vorbim?“ a zis.
Am răspuns că nu.
„Unde vrei să mergi?“ m-a întrebat.
I-am spus că nu ştiam.
Atunci a făcut exact ce trebuia să facă şi m-a dus acasă
la Frannie. Am stat pe micuţa ei terasă şi am băut ceai,
348
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

am mâncat biscuiţi din făină de arorut unşi cu unt, am


vorbit despre problemele transportului public din NSW
şi despre oamenii care, naiba ştie de ce, cumpără pungi
de plastic în supermarketuri. (Şi eu mă număr printre ei,
dar n-am recunoscut în faţa lui Frannie.) A fost ceva atât
de simplu, de firesc şi de reconfortant!
Ştiu că Frannie e de părere că ar trebui să renunţ la
încercările de a rămâne însărcinată. A spus asta de-acum
doi ani. Zicea că uneori trebuie să ai suficient curaj pen-
tru „a-ţi îndrepta viaţa în altă direcţie“. La momentul
acela m-a cam deranjat. I-am spus că un copil nu este „o
direcţie“. În afară de asta, după câte văd, nici ea nu şi-a
îndreptat viaţa într-o direcţie nouă. Pur şi simplu, noi am
dat buzna în viaţa ei după ce a murit tata.
Slavă Domnului că a fost aşa, nu zic nu. Şi cine ştie,
poate va fi o moarte convenabilă în cartierul nostru! Hai
să gândim pozitiv! Acel tată care locuieşte la două case
mai încolo arată de zici că mai are puţin şi dă ortul popii
când tunde peluza.
În orice caz, a doua zi după acest episod psihotic, m-am
dus la medicul meu de familie şi i-am cerut să-mi recomande
un psihiatru bun. Mă întreb dacă îi plăteşti comision.
Aşa am intrat eu în viaţa ta, Jeremy.

Când Alice a intrat în cafeneaua lui Dino, au năpă-


dit-o o mulţime de senzaţii familiare. Aroma de cafea şi
de produse de patiserie. Şuieratul ritmic al expresorului.
— Alice, iubito! i-a strigat bărbatul scund şi brunet care
servea la bar.
Manevra maşina de cafea cu ambele mâini, cu ges-
turi elegante, de expert, de parcă ar fi fost un instrument
muzical.
349
Liane Moriarty

— Mi-a şoptit o păsărea că ai avut un accident! Că ţi-ai


pierdut memoria! Dar pe Dino nu-l uiţi niciodată, nu-i
aşa?
— Păi, a spus Alice cu ezitare, cred că n-am uitat de
cafeaua ta.
Dino a râs ca de-o glumă bună.
— Normal că nu, iubito! Normal că nu! Vin acuşica.
Ştiu că te grăbeşti. Doamnă ocupată. Ţi-o aduc imediat.
Fără să mai aştepte comanda, i-a adus o cafea în pa-
har de carton.
— Cum te simţi? Eşti mai bine? Îţi aminteşti tot? Ești
pregătită pentru ziua cea mare? Pentru un Mega-Meren-
gue de Ziua Mamei! Fiică-mea abia aşteaptă! Întruna îmi
spune: „Tati, tati, va fi cea mai mare tartă din lume!“
— Mmmm, a făcut Alice.
Spera că până duminică îşi va recupera memoria,
deoarece habar n-avea cum se face cea mai mare tartă cu
cremă de lămâie şi merengue din lume. Deodată şi-a adus
minte de visul despre sucitorul uriaş. Aha! Sucitorul nu
era un simbol. Era pur şi simplu un sucitor uriaş. Visele
ei erau întotdeauna dezamăgitor de evidente.
A scos capacul paharului şi a luat o gură de cafea.
Bleah! Fără zahăr şi extrem de tare. A mai luat o gură. De
fapt, era foarte bună. N-avea nevoie de zahăr. A mai luat
o gură, apoi încă una şi încă una. Îi venea să-și dea capul
pe spate şi să și-o toarne pe gât. Cofeina începuse să-i
alerge prin vene, limpezindu-i mintea, făcându-i inima
să bată mai repede şi ascuţindu-i vederea.
— Ai mai vrea una pe ziua de azi? a întrebat Dino amuzat.
— Cred că da, a acceptat Alice.
— Apropo, ce mai face sora ta? a întrebat Dino încă
râzând.
350
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

Părea a fi un tip vesel. S-a oprit şi a pocnit din degete.


— Ah, mi-am adus aminte! Era să uit… Nevastă-mea
mi-a dat ceva pentru ea.
— Pentru sora mea?
Alice a şters cu un deget marginea paharului şi a lins
spuma, întrebându-se cât de bine o cunoştea Dino pe
Elisabeth.
— E bine, cred.
Este complet schimbată. Pare îngrozitor de nefericită. Nu
prea ştiu cu ce i-am greşit.
— Când am ajuns acasă, i-am spus nevesti-mii toată
povestea… că uite, o clientă a fugit cu copilul şi apoi a
început să plângă în genunchi pe trotuar în timp ce noi
nu ştiam ce să facem! Îi preparam o cafea! Dar cafeaua nu
ajută, nu-i aşa? Nici măcar cafeaua lui Dino! Şi proastele
alea care voiau să cheme poliţia…
Doamne Dumnezeule! Elisabeth încercase să ră-
pească un copil? Alice a simţit milă faţă de ea (scumpa şi
biata ei soră, cât de rău trebuie să-i fie dacă a încălcat o
regulă în mod public?), o ruşine îngrozitoare (ce penibil!
ce ilegalitate!) şi un sentiment de vinovăţie (cum putea
ea să se îngrijoreze de ce credeau alţii, în timp ce sora ei
suferea atât de mult?).
— Le-am spus „Nu s-a întâmplat nimic!“, a continuat
Dino. Ce noroc că ai apărut tu şi le-ai calmat, şi când
mi-ai povestit despre sora ta, ce trist! În fine, nevastă-mea
mi-a dat asta. E o figurină care reprezintă zeiţa africană
a fertilităţii. Dacă ai o păpuşă din astea, dai naştere unui
copil frumos. Aşa zice legenda.
I-a dat o mică statuetă din lemn negru, cu un post-it
lipit pe ea pe care scria Alice. Figurina părea a fi o femeie
africană cu veşminte tribale şi un cap supradimensionat.
351
Liane Moriarty

— Ce drăguţ din partea soţiei tale!


Alice a luat păpuşa cu un aer reverenţios. Oare soţia
lui era africană şi păpuşa făcea parte dintr-o moştenire
mistică tribală?
— A cumpărat-o de pe internet, i-a mărturisit Dino.
Pentru o verişoară de-a ei care nu reuşea să rămână însăr-
cinată. După nouă luni — pac! Un bebe! Deşi nu foarte
frumos, sincer să fiu.
Dino s-a lovit cu palma peste genunchi şi faţa i s-a
încreţit de atâta râs.
— Îi zic nevesti-mii: „Mă, da’ urât copil! Are capul mare,
ca păpuşa!“
Râdea atât de tare, încât abia mai putea să vorbească.
— „Căpăţânos“, i-am zis, „ca păpuşa!“
Alice a zâmbit. Dino i-a mai dat o cafea şi a redevenit
serios.
— Nick a trecut ieri pe-aici, a spus el. Nu arăta prea
bine. Zic: „Ar trebui să te împaci cu nevastă-ta. Nu e bine
ce faci.“ Îmi aduc aminte când am deschis cafeneaua şi
veneaţi aici în fiecare weekend cu Madison. Toți trei în
salopete. Cea mică te ajuta la zugrăvit. Voi doi eraţi foarte
mândri de ea. N-am văzut niciodată nişte părinţi atât de
mândri! Ţi-aduci aminte?
— Hmmmm, a făcut Alice.
— I-am spus lui Nick că voi doi ar trebui să vă împăcaţi,
să fiţi iar o familie, a explicat Dino. Zic: „Ce-i atât de
rău de nu se poate repara?“ Bine, nu-i treaba mea, aşa-i?
Nevastă-mea zice: „Dino, nu-i treaba ta!“ Eu zic: „Nu-mi
pasă, spun ce cred, asta e părerea mea.“
— Nick ce-a spus? a întrebat Alice.
Băuse deja o jumătate din al doilea pahar de cafea.
— A zis: „Frate, aş repara-o dacă aş putea.“
352
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

*
Tot drumul până acasă Alice a repetat în gând cuvintele
lui Nick. Ar repara-o dacă ar putea, prin urmare… de ce nu?
Lăsase paharul cu cafea într-un suport special pe
care îl avea lângă volan. A constatat că putea să conducă
maşina aceea enormă cu o singură mână şi să bea cafea
cu cealaltă. Câte abilităţi noi şi utile! Cofeina o făcea să
vibreze de energie. Simţea că îi ieşeau ochii din orbite.
Când s-a aprins lumina verde a semaforului şi maşina
din faţă nu a pornit imediat, a obligat-o s-o ia din loc cu
un claxon insistent.
Vocea aceea tăioasă îi răsuna din nou în minte,
amintindu-i tot ce avea de făcut până să-i ia pe copii de la
şcoală la ora trei şi jumătate după-amiaza. „Trebuie să fii
punctuală, mamă“, o avertizase Tom. „Luni după-amiaza
aveam un program foarte încărcat.“
Da, nu poţi să stai toată ziua să mănânci tartă cu cremă
şi să trândăveşti. N-o să mai încapi în hainele alea frumoase,
nu? Apropo, ce se întâmplă cu rufăria? Cred că ar trebui să
bagi nişte rufe la spălat când ajungi acasă. Mamele se plâng
mereu de câte rufe au de spălat.
De ce altceva se mai plâng? De cumpărături! Când mergi
la cumpărături? Uită-te în cămară. Fă o listă. Probabil că
ai pe undeva o listă de cumpărături. Pari genul de persoană
care îşi face listă. Şi cina de astă seară? Mănâncă snacks-uri
când se întorc de la şcoală? Sau sunt obişnuiţi cu prăjiturele
proaspăt scoase din cuptor?
Sun-o pe Sohie. S-ar putea să ştie unele lucruri.
În agenda ta scrie că ai o întâlnire la ora 13 în legătură
cu organizarea evenimentului MegaMerengue. Cu siguranţă
că tu vei prezida şedinţa. Super! Ar trebui să fie interesant.
353
Liane Moriarty

Află unde va avea loc! Cum? Sună pe cineva. Sun-o pe Kate


Harper, dacă trebuie. Sau pe „prietenul“ tău.
Ar repara-o, frate, dacă ar putea. Ar repara-o dacă ar putea.
Rufe de spălat.
Da, ai spus deja asta.
Rufele!
Da, linişteşte-te.
N-ar fi trebuit să bea două cafele. Inima îi bătea mult
prea repede. A inspirat adânc de câteva ori ca să se liniş-
tească. Nu reuşea să ţină ritmul cu propriul ei corp. Sim-
ţea că-i venea să alerge nebuneşte pe o imensă întindere
de iarbă, să zburde ca un căţel scăpat din lesă.
Când a ajuns acasă, a început să fugă dintr-o cameră în
alta de parcă ar fi participat la cine ştie ce concurs, adunând
grămezi de rufe din coşuri, de pe jos, din camerele copiilor
şi din baie. Erau multe. A coborât grăbită în spălătorie. N-a
fost surprinsă când a găsit acolo o imensă şi modernă ma-
şină de spălat care ocupa jumătate din spaţiu. Când a ridicat
capacul, gata să arunce rufele înăuntru, a simţit brusc un
amestec ciudat de sentimente: ruşine, trădare, şoc.
Ce însemna asta? Amintirea a accesat imediat partea
frontală a creierului, ca o fişă dintr-o arhivă perfect ordo-
nată. Evident. Ceva se întâmplase chiar aici! Chiar aici,
în această spălătorie extraordinar de curată. Ceva oribil.
Exact. A fost o petrecere.
Într-o vară. Serile erau încă foarte călduroase. Pe podeaua
spălătoriei erau vase cu gheaţă. Sticle de bere, de vin şi de
şampanie se vedeau dintre cuburile de gheaţă ce se topeau.
Ea a coborât să mai ia o sticlă de şampanie. Râdea când a
deschis uşa şi, când i-a văzut, a spus automat „Bună!“, ca
proasta, după care creierul ei a procesat ce făceau ei, ce văzuse
ea. O femeie minionă şi drăguţă, cu părul roşu, tuns scurt, era
354
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

aşezată pe maşina de spălat, cu picioarele desfăcute, şi Nick


stătea în picioare în faţa ei, cu mâinile sprijinite pe maşină,
de-o parte şi de alta a picioarelor ei, cu capul înclinat în faţă.
Soţul ei se săruta cu o altă femeie, în spălătorie.
Alice se uita pierdută la grămada de rufe din maşina
de spălat. O vedea pe femeie atât de clar! Îi vedea oasele
delicate ale feţei. Ba chiar îi auzea şi vocea. O voce dulce,
ca de copil, care se potrivea cu statura ei minionă. A sim-
ţit un imens dezgust.
A turnat în cuvă o măsură de detergent şi a trântit
capacul maşinii. Cum îndrăznise Nick să râdă când îl
întrebase dacă o înşelase vreodată? Sărutul acela era mai
rău decât dacă i-ar fi prins împreună în pat. Era mai rău
pentru că, fără îndoială, era un sărut de început. Săru-
turile de la început erau mult mai erotice decât sexul de
la început. Sexul de la începutul unei relaţii era stângaci
şi oarecum penibil, vag ginecologic, ca o programare la
doctor. Dar săruturile cu hainele pe tine, când încă nu
v-aţi culcat împreună, erau senzuale şi misterioase.
Nick o sărutase prima oară sprijinită de maşină, după
ce văzuseră Armă letală 4 la cinema. Gura lui avea gust
de floricele de porumb, cu un strop de ciocolată. Purta
o jachetă neagră cu un tricou alb şi blugi, şi avea puţină
barbă sub buza de jos. În timp ce o săruta, ea salva deja
scena în memorie, ştiind că a doua zi o va retrăi în timp
ce stătea în faţa calculatorului. Acum accesase această
amintire şi o derula de multe ori în minte, ca pe un film
vechi. I-o descrisese cu cele mai mici detalii lui Sophie,
care avea o relaţie de cinci ani şi, prin urmare, murea de
gelozie, deşi Jack era iubirea vieţii ei.
Sophie. Prietena ei cea mai veche. Domnişoară de
onoare la nunta ei.
355
Liane Moriarty

Îi va telefona lui Sophie chiar acum. Nu se poate să


n-o fi sunat pe Sophie să-i povestească despre acel sărut
oribil din spălătorie. Probabil că mai întâi o sunase pe Eli-
sabeth. Apoi pe Sophie. Făcuse o descriere a scenei pentru
fiecare. Pentru Elisabeth, ar fi insistat pe sentimentele ei.
„Cum a putut să-mi facă una ca asta?“ ar fi întrebat cu
vocea tremurată. Pentru Sophie, ar fi lungit suspansul ca
să creeze un efect maxim: „Am coborât în spălătorie ca
să iau o sticlă de şampanie şi nici într-un milion de ani
n-o să ghiceşti ce-am văzut. Ia ghiceşte.“ De la Elisabeth
ar fi primit compasiune şi instrucţiuni foarte clare despre
ca avea de făcut mai departe. Sophie ar fi fost şocată, ar
fi reacţionat cu indignare şi ar fi invitat-o imediat în oraş
să se îmbete.
A găsit agenda cu numărul de telefon al lui Sophie.
Se pare că Sophie locuia în Dee Why. Pe coasta de nord.
Bravo ei. Dintotdeauna îşi dorise să locuiască lângă plajă,
dar Jack prefera să rămână aproape de capitală. Înseamnă
că ea câştigase până la urmă. Probabil că se căsătoriseră
şi acum aveau copii, dar Alice şi-a amintit că nu trebuia
să facă astfel de presupuneri. Spera ca Sophie să nu fi
avut probleme cu fertilitatea ca Elisabeth. Sau poate că
se despărţise de Jack? Nu. Imposibil.
— Sophie Drew.
Doamne Dumnezeule! Toată lumea devenise atât de
profesională şi de matură!
— Sophie, bună. Sunt eu, Alice.
A urmat o scurtă pauză.
— Ah, bună, Alice. Ce mai faci?
— N-o să-ţi vină să crezi ce mi s-a întâmplat, a spus
Alice şi imediat şi-a dat seama că se simţea ciudat de
prost, aproape nervoasă.
356
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

De ce? Doar era Sophie.


Încă o pauză.
— Ce ţi s-a întâmplat?
Ceva nu era în regulă. Vocea lui Sophie era prea poli-
ticoasă. Lui Alice îi venea să plângă. Of, fir-ar să fie, nu se
poate să te fi pierdut şi pe tine, nu? Cu cine vorbesc?
A renunţat să-i mai povestească scena cu sărutul.
— Am avut un accident. M-am lovit la cap. Mi-am pier-
dut memoria.
De data asta, a urmat o pauză şi mai lungă. Apoi a
auzit-o pe Sophie spunând cuiva în fundal „Nu durează
mult. Spune-le să aştepte.“
Apoi a revenit la telefon şi a spus cu voce mai tare,
parcă uşor nerăbdătoare:
— Scuze, Alice. Ce ziceai? Că ai avut un accident?
— Noi două mai suntem prietene? a întrebat Alice exa-
sperată. Mai suntem prietene, nu, Soph?
— Bineînţeles că suntem, s-a grăbit Sophie să spună cu
cordialitate, numai că tonul vocii ei parcă zicea: „Aici se
întâmplă ceva ciudat. Trebuie să fiu atentă!“
— Ultimul lucru de care îmi amintesc bine este că eram
însărcinată cu Madison. Şi acum aflu că am trei copii,
că nu mai sunt împreună cu Nick şi nu înţeleg de ce, că
Elisabeth…
— Nu, nu, nu aceea! Cea verde! s-a repezit Sophie să
spună. Scuze. Sunt în mijlocul unei şedinţe foto pentru
noua linie. Aici e ca la balamuc.
— Oh. Cu ce te ocupi?
Altă pauză.
— Aia ţi se pare că e verde? Pentru că eu n-o văd verde.
Alice, scuză-mă, dar pot să te sun eu mai târziu?
— Ah, sigur că da.
357
Liane Moriarty

— Uite, ştiu că mereu spunem asta, dar trebuie să ne


mai auzim.
— Bine.
Deci nu mai erau prietene. Adică prietene adevărate.
Erau prietene care „trebuiau să se mai audă“.
— Mi se pare că ultima dată când ne-am văzut a fost
la cocteilul acela de la prietena ta. Vecina ta… Gina. Ce
mai face?
Gina. Gina. Gina. Alice şi-a dat seama că n-ar fi su-
nat-o pe Elisabeth sau Sophie ca să-i povestească faza cu
sărutul din spălătorie. Ar fi sunat-o pe Gina.
— A murit.
— Cum? Ce-ai spus? Verde! Verde! Tu nu distingi cu-
lorile? Ascultă, Alice, trebuie să închid. Te sun eu, bine?
— Spune-mi un singur lucru, a insistat Alice, dar în
telefon se auzea deja tonul.
Sophie plecase.
Ca toată lumea, se pare.
Telefonul i-a sunat în mână şi Alice a tresărit speri-
ată, de parcă telefonul ar fi prins viaţă.
— Alo?
— Oh, se pare că eşti mult mai bine.
Era mama ei. Alice s-a relaxat. Poate că Barb era acum
dansatoare de salsa şi soţia decoltată a lui Roger, dar tot
mama ei rămăsese.
— Numai ce-am vorbit cu Sophie.
— Oh, ce drăguţ! A devenit atât de faimoasă, nu zici?
După articolul acela. Chiar vorbeam cu cineva despre ea
zilele astea. Cine era? Ah, da. Doamna care vine să-i maseze
picioarele lui Roger. Chiropracticiana. Nu, nu-i zice aşa.
Podologa. Zicea că fiica ei îşi doreşte o poşetă de Sophie
Drew de ziua ei de naştere. Am zis că eu o cunosc pe Sophie
358
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

de când avea unsprezece ani şi era cât pe ce să mă ofer să-i


obţin o reducere pentru că, sinceră să fiu, Roger are nişte
picioare înfiorător de păroase şi mi-e milă de ea, săraca,
dar pe urmă m-am gândit că tu şi Sophie nu prea vă mai
vedeţi în ultimul timp, nu? Doar vă trimiteţi felicitări de
Crăciun, nu? Aşa că am schimbat repede subiectul ca să
nu mă roage, pentru că îmi pare a fi genul de persoană
care încearcă să se folosească de relaţii ca să obţină diverse
avantaje. Şi Gina era cam aşa, nu crezi? Nu că ar fi ceva rău.
De fapt, e un mod inteligent de a-ţi trăi viaţa. Of, draga
mea, ce tragedie, zău aşa. Dar cum am ajuns să vorbesc
despre Gina? Ah, da, am pornit de la relaţii. În fine, am
trei motive pentru care te-am sunat. Chiar mi le-am notat,
pentru că în ultimul timp a început să mă lase memoria.
Apropo, tu cum te mai simţi, scumpa mea?
— Bine, a început să zică Alice.
— Foarte bine, mă bucur. Frannie îşi făcea atâtea griji
din pricina asta! I-am spus: „O să vezi, până luni îşi reca-
pătă memoria.“
— Am început să-mi amintesc unele lucruri, a spus Alice.
S-o întrebe pe mama ei despre povestea cu Nick şi
sărutul din spălătorie?
— Minunat!
Mama ei a ezitat un moment, dar s-a hotărât să
adopte în continuare un ton optimist:
— Minunat! Uite, draga mea, mă întrebam, că tot ai
spus la spital că ai vrea să te împaci cu Nick… E ceva ce
poate n-ar fi trebuit să spun? Pentru că azi m-am întâlnit
la magazin cu Jennifer Turner.
— Jennifer Turner?
Numele nu-i suna cunoscut.
— Da, ştii tu, tipa aceea foarte energică. Avocata.
359
Liane Moriarty

— Ah, vrei să zici Jane Turner.


Mmmm. Prima figură pe care a văzut-o când s-a tre-
zit în această existenţă nouă şi ciudată. Jane, cea care o
ajuta cu divorţul.
— Da, Jane. Voia să ştie cum te mai simţi. Zicea că nu
i-ai răspuns la SMS-uri.
SMS-uri. Ce-or mai fi și astea?
— În fine, i-am spus că te simţi bine, apoi i-am zis că
tu şi Nick aţi vrea să vă împăcaţi. Mi s-a părut extrem de
surprinsă. Mi-a zis să-ţi spun să nu semnezi nimic, sub
nicio formă. Insista întruna. Mă gândesc că poate n-ar fi
trebuit să-i spun. Am făcut o gafă?
— Bineînţeles că nu, mamă, a răspuns Alice automat.
— Slavă Domnului, pentru că eu şi Roger suntem foarte
încântaţi. Extrem de încântaţi! Ne gândeam că am putea
să luăm noi copiii în weekend, iar tu şi Nick să plecaţi
pe undeva, într-un loc romantic. Ăsta era al doilea lucru
pe care voiam să ţi-l spun. Să-l tai de pe listă. Tu decizi.
Ne-am bucura să-i ţinem la noi. Roger zicea că o să le facă
cinste cu o masă în oraş unde vor ei. E foarte generos.
— Mi se pare o idee excelentă.
— Serios? Oh, ce mă bucur! Pentru că i-am spus lui
Elisabeth şi ea mi-a zis că atunci când o să-ţi recapeţi me-
moria, o să schimbi macazul. Dar o ştii, în ultimul timp
e mai pesimistă, săraca de ea, şi ăsta e al treilea motiv
pentru care te-am sunat. Mai ştii ceva de ea, întâmplător?
Sunt nerăbdătoare să ştiu dacă a aflat rezultatele. Am
sunat-o de o mie de ori şi nu răspunde.
— Ce rezultate?
— Astăzi a făcut analizele de sânge. Ştii tu, pentru ulti-
mul ovul. Ah, stai puţin, mereu greşesc: embrion.
Vocea mamei ei a început să tremure.
360
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

— Of, Alice, nu trece zi fără să mă rog la Dumnezeu, dar


trebuie să recunosc că uneori sunt cam supărată pe el.
Elisabeth şi Ben s-au străduit atâta. Doar un copil, n-au
cerut prea mult, nu?
— Nu, a spus Alice.
S-a uitat la zeiţa fertilităţii pe care i-o dăduse Dino şi
care era aşezată pe tejghea. De ce nu-i spusese Elisabeth
că astăzi făcea analizele de sânge?
Mama ei a oftat.
— I-am spus lui Roger: „Eu sunt atât de fericită acum…
De ce nu pot şi fetele mele să fie fericite?“

Însemnările lui Elisabeth pentru Jeremy


Astăzi am primit o mulţime de mesaje.
Mama m-a sunat de cinci ori.
Tocmai am văzut un apel pierdut de la Alice.
Ah, şi asistenta m-a sunat de două ori ca să-mi dea
rezultatul analizei.
M-a sunat şi Lyla, probabil se întreba unde sunt, de-
oarece am ieşit să iau masa şi, nu ştiu de ce, n-am mai
avut energie ca să mă întorc la birou. Precis crede că sunt
supărată pe ea.
Ben m-a sunat de trei ori.
N-am chef să sun pe nimeni. Stau în maşină, în faţa
biroului tău, şi îţi scriu.
Iar sună telefonul. Ring, ring! Ring, ring! Lumea în-
cearcă să ia legătura cu tine, Elisabeth! Ia mai lăsaţi-mă-n
pace!

Alice tocmai întindea rufele pe sârmă (dura o veşni-


cie) când a sunat iar telefonul. A trebuit să alerge ca să
răspundă.
361
Liane Moriarty

— Alo? a răspuns ea cu răsuflarea întretăiată.


— Ah, bună, sunt eu, a spus Nick. — Pauză. — Nick.
— Da, ţi-am recunoscut vocea.
Te-ai sărutat cu o altă femeie în spălătorie! Nu pot să
cred că mi-ai făcut asta! Să-i spună de sărut? Nu. Mai întâi
trebuia să se gândească cum să abordeze subiectul.
— M-am gândit să te sun să văd cum… cum mai e cu
lovitura la cap. Ai reuşit să te descurci când i-ai dus pe
copii la şcoală?
— Dacă nu mă descurcam, ai sunat cam târziu, a spus
Alice.
Seara trebuise să le calce toate uniformele şcolare, să
facă ordine prin casă şi să pregătească o anumită gustare
pentru fiecare (după ce Tom îi atrăsese politicos atenţia
că asta făcea ea de obicei duminică seara).
— Ah, bine, a spus Nick. Se pare că ţi-ai recăpătat me-
moria, nu?
— De fapt, mi-am amintit un anumit lucru, a izbucnit
Alice.
Se pare că până la urmă avea să-i spună de sărut. Îi
era fizic imposibil să nu-i spună.
— Mi-am amintit cum te sărutai cu o tipă în spălătorie.
— Mă sărutam cu o tipă în spălătorie?
— Da. La o petrecere. Eu intrasem să iau o sticlă de
băutură.
S-a făcut linişte, apoi Nick a râs scurt.
— Stătea pe maşina de spălat, aşa-i?
— Da, a spus Alice întrebându-se cum de vorbea Nick
pe un ton atât de îngâmfat, de parcă el avea să-i reproşeze
ceva ei, nu ea lui.
— Îţi aminteşti că eu mă sărutam cu o femeie care stătea
pe maşina noastră de spălat?
362
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

— Da!
— Ştii ceva? Cât am fost împreună, eu nu m-am uitat
niciodată la altă femeie. Nu m-am sărutat niciodată cu
alta. Nu m-am culcat niciodată cu alta.
— Dar eu îmi aduc aminte că…
— Da. Ştiu foarte bine ce-ţi aduci aminte şi mi se pare
foarte interesant.
— Dar…
Alice era complet bulversată.
— Foarte interesant. Ascultă, acum trebuie să plec, dar
e clar că încă nu prea ţi-ai recuperat memoria şi trebuie
să consulţi un doctor. Dacă nu eşti capabilă să ai grijă de
copii, trebuie să-mi spui. Ai responsabilităţi faţă de ei.
Oh, dar aseară n-a fost nicio problemă să-i lase cu
ea, deşi ştia foarte bine că nici măcar nu era în stare să-i
recunoască, darămite să aibă grijă de ei. Era ilogic şi, to-
tuşi, el continua să vorbească pe tonul acela îngâmfat
care spunea cu fiecare cuvânt „eu sunt raţional, tu eşti
absurdă“, convins că doar el avea dreptate. Alice îşi amin-
tea de certuri din trecut, ca în dimineaţa când rămăseseră
fără lapte la micul dejun, sau în seara când întârziaseră
la botezul primului său nepot, sau atunci când niciunul
dintre ei nu mai avea destui bani ca să plătească biletele
de feribot, şi de fiecare dată Nick îi vorbise exact la fel.
Pe tonul acela superior, tăios şi rece, cu un mic oftat de
iritare. O scotea din minţi.
De câte ori îi vorbea aşa, îi amintea de toate ocaziile
când el făcuse la fel şi Alice se gândea: Nu suport să-mi
vorbeşti aşa!
— Ştii ceva? a exclamat ea. Mă bucur că divorţăm!
Şi, în timp ce închidea telefonul, l-a auzit râzând.

363
25

Membrii comitetului de organizare a evenimentului


Mega-Merengue şi-au făcut apariţia la uşa lui Alice la ora
unu.
Uitase complet de ei.
Când au sunat la uşă, ea era aşezată pe jos în sufra-
gerie, înconjurată de albume de fotografii. Stătea aşa de
ore întregi, răsfoind paginile şi scoţând fotografiile ca să
le privească mai de-aproape, în căutare de indicii.
Erau fotografii de la picnicuri, din excursii la ţară şi
zile la plajă, de la petreceri aniversare, de Paşte şi de Cră-
ciun. Pierduse atâtea Crăciunuri! O durea sufletul când
vedea fotografii cu copiii ciufuliţi, îmbrăcaţi în pijamale,
desfăcând cadourile cu o expresie solemnă şi concen-
trată, sub un brad imens, frumos împodobit.
Dacă ar putea să se ducă la doctor şi să-i ceară să-i dea
înapoi toate amintirile, mai puţin cele urâte…
În majoritatea fotografiilor apăreau copiii şi Nick.
Probabil că Alice era cea care le făcea. Nick arăta întot-
deauna foarte capabil când făcea o fotografie, adoptând o
expresie gravă şi profesională, dar de fapt nu se pricepea
deloc şi mereu tăia capetele oamenilor.
364
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

Alice descoperise că se pricepea la fotografie încă de


când era mică. După ce murise tatăl lor, nimeni nu le mai
făcuse fotografii. El fusese fotograful familiei, iar mama
ei nu mai avea de gând să înveţe să folosească aparatul
de fotografiat, după cum nu mai avea de gând nici să
înveţe să schimbe un bec. În anii aceia, când mama ei
se închidea în ea, iar fosta vecină, domnişoara Jeffrey,
a devenit Frannie, bunica lor adoptivă, Alice a învăţat
să schimbe singură becurile, să repare rezervorul unei
toalete, să gătească un cotlet cu legume, în timp ce Elisa-
beth a învăţat cum să solicite rambursarea unei taxe, să
plătească facturi, că completeze formulare şi să discute
cu necunoscuţi.
De câte ori dădea peste o fotografie cu Nick, încerca
să citească privirea din ochii lui. Oare era posibil să
descopere semne ale declinului căsniciei lor? Nu. Putea
să descopere declinul podoabei capilare a lui Nick, dar
zâmbetul lui către persoana din spatele aparatului de
fotografiat părea mereu sincer şi fericit.
În fotografiile unde apăreau împreună, erau mereu
înlănţuiţi cu braţele unul de celălalt, cu corpurile foarte
apropiate. Dacă unui expert în limbajul trupului i s-ar
fi cerut să evalueze stadiul căsniciei lor pe baza acestor
albume de fotografii, acesta ar fi spus fără îndoială: „Este
o familie fericită, iubitoare şi veselă, iar probabilitatea de
a se despărţi este nulă.“
Nu a insistat prea mult pe fotografiile cu oameni pe
care nu-i recunoştea, dar o figură apărea frecvent şi atunci
i-a venit în minte că probabil era Gina. Era o femeie cu
sânii mari, cu o dantură sănătoasă şi un păr bogat, de
culoare închisă. Ea şi Alice apăreau mereu ridicând spre
cameră un pahar de şampanie sau de cocteil ca pe nişte
365
Liane Moriarty

trofee. Păreau a fi foarte apropiate fizic, ceea ce era ne-


obişnuit pentru Alice. Ea nu avusese niciodată astfel de
prietene cu care să se îmbrăţişeze excesiv de afectuos, dar
Alice şi această femeie păreau să stea mereu cu capetele
apropiate şi obrajii lipiţi, zâmbind spre cameră cu gurile
rujate. Văzând aceste fotografii, Alice s-a simţit puţin
ruşinată.
— Oh, încetează! Nici măcar n-o cunoşti, a exclamat
ea cu voce tare când a găsit o fotografie în care aplica o
pupătură zdravănă pe obrazul Ginei.
Alice s-a uitat îndelung la fotografiile cu Gina, aş-
teptând s-o recunoască şi să simtă acea tristeţe profundă.
Dar, nimic. Părea o persoană simpatică, dar nu genul
de femeie pe care Alice şi-ar fi ales-o ca prietenă. Dădea
impresia că la un moment dat putea fi cam dominatoare.
Genul de femeie gălăgioasă, smucită şi obositoare.
Sau poate că nu era aşa. De fapt, Alice părea cam
gălăgioasă şi smucită în unele fotografii. Poate că acum,
când era atât de suplă şi bea multă cafea, devenise gălă-
gioasă şi smucită.
Mai erau fotografii cu Alice şi Nick, alături de Gina şi
încă un bărbat care probabil că era soţul ei. Mike Boyle.
Fizioterapeutul care se mutase în Melbourne. Acestea
erau „vremurile mai fericite“ la care făcea aluzie pe cartea
de vizită. Erau poze cu restaurante, grătare şi mese între
prieteni (cu multe sticle de vin goale pe masă, într-o în-
căpere necunoscută, probabil acasă la Gina şi Mike).
Alice a dedus din imagini că Gina şi Mike aveau două
fete brunete foarte drăguţe (gemene?), cam de aceeaşi
vârstă cu Tom. Erau fotografii cu copiii jucându-se împre-
ună, mâncând imense felii de pepene roşu, stropindu-se
în piscină, dormind ghemuiţi pe canapea. Cele două
366
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

familii merseseră împreună în excursii cu cortul. Se pare


că închiriau frecvent o anumită vilă cu nişte vederi spec-
taculoase spre mare.
Prieteni şi vacanţe. O piscină. Şampanie, soare şi râ-
sete. O viaţă de vis.
Dar poate că viaţa oricui pare minunată dacă te iei
după albumele de fotografii. Oamenii zâmbesc întot-
deauna şi înclină capul ascultători dacă îi pui în faţa
aparatului de fotografiat. Poate că la câteva secunde
după ce butonul declanşatorului făcea clic, ea şi Nick se
îndepărtau imediat unul de altul, evitând să se privească,
şi zâmbetele erau înlocuite de grimase acre.
Tocmai studia fotografiile de la nunta lui Elisabeth
şi Ben (arătau atât de tineri şi de inocenţi, cu feţele îm-
bujorate; Elisabeth era mai suplă şi mai radioasă), când
a sunat cineva la uşă. A sărit în picioare şi a lăsat pe jos
albumele cu toate acele amintiri uitate.
În faţa uşii erau două femei şi alte trei tocmai se apro-
piau pe alee. Două dintre ele îi erau total necunoscute,
dar pe celelalte le-a recunoscut de la petrecere şi de când
îi dusese pe copii dimineaţă la şcoală.
— Comitetul pentru Mega-Merengue? a întrebat Alice
ţinând uşa ca să le lase să intre.
Aveau cu ele dosare şi carnete de notiţe şi păreau
teribil de eficiente.
— Mai sunt doar şase zile! a spus o femeie înaltă şi ele-
gantă, cu părul grizonant, ridicând şi coborând sprânce-
nele de după ochelarii cu ramă pătrăţoasă.
— Ce mai faci? a întrebat o alta, cu gropiţe, sărutând-o
cu afecţiune pe obraz. Am vrut să te sun în weekend. Bill
zicea că nu i-a venit să creadă când a văzut în timp ce
alerga pe bandă că te scoteau pe targă. Zicea că niciodată
367
Liane Moriarty

nu şi-a imaginat că o va vedea vreodată pe Alice Love


căzută. Vai, nu sună prea bine.
Alice şi-a amintit de bărbatul cu faţa roşie de pe
banda de alergare, care zicea că o să-i spună lui „Maggie“
s-o sune.
— Maggie? a întrebat ea nesigură.
Femeia a strâns-o de braţ.
— Scuze! Astăzi parcă sunt proastă!
Fără să aştepte să fie invitate, femeile au intrat în
sufragerie şi s-au aşezat la masă, pregătindu-şi agendele.
— Ceai? Cafea? a întrebat Alice cu jumătate de glas,
întrebându-se dacă trebuia să le dea şi ceva de mâncare.
— Toată dimineaţa m-am gândit la brioşele tale, a spus
femeia care ridica din sprâncene.
— Te ajut eu să aduci tot ce e de adus, a spus Maggie.
Of, Doamne! Se pare că erau obişnuite cu o trataţie
serioasă.
Alice a observat expresia de surprindere de pe chipul
lui Maggie când a văzut în ce hal era bucătăria. Farfuriile
de la cină şi vasele de la micul dejun erau nestrânse. Alice
avusese de gând să le spele după ce termina cu rufele, dar
se luase cu albumele de fotografii. Pe tejghea erau numai
stropi de lapte şi resturi de hamburgeri.
În timp ce Alice se grăbea să deschidă frigiderul şi să
se uite după brioşe, Maggie a pus pe foc ibricul cu apă.
— M-am întâlnit azi-dimineaţă cu Kate Harper. Zicea că
tu şi Nick vreţi să vă împăcaţi.
„Da!“ a exclamat Alice în gând, scoţând din frigider
un recipient pe care scria Brioşe cu banane, cu o dată din
urmă cu două săptămâni. Se simţea foarte mândră de ea.
Oh, ce soldat disciplinat eşti, Alice.
— Sinceră să fiu, m-a cam surprins, a spus Maggie.
368
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

Alice a ridicat privirea la auzul tonului cu care a


spus-o. Maggie părea ofensată.
— Pentru că ştiu că Dominick are aşteptări foarte mari,
a continuat Maggie străduindu-se să adopte un ton cât
mai diplomatic.
— Tu şi Dominick sunteţi prieteni? a întrebat Alice.
Maggie a ridicat repede capul, surprinsă.
— Vreau doar să spun că Dominick este fratele meu şi
că este destul de vulnerabil. Dacă relaţia asta nu duce la
nimic, n-ar fi mai bine să-i spui?
Doamne Dumnezeule! Era sora lui. Uitându-se mai
bine la ea, Alice a observat o uşoară asemănare la ochi.
Mare figură, Kate Harper asta.
— Nu ştiu, Alice, a continuat Maggie. Alaltăieri spuneai
tot felul de lucruri, că Nick nu-ţi respecta niciodată opini-
ile şi că te făcea să te simţi proastă, dar că tu şi Dominick
aveţi o relaţie mai de la egal la egal, că te încântă fap-
tul că îţi vorbeşte despre ce face la şcoală, pe când Nick
nu-ţi vorbea niciodată despre munca lui. Ce înseamnă
asta? Nu vreau să fiu nepoliticoasă, dar mă întrebam, nu
cumva are legătură cu lovitura la cap? Adică ştiu că s-ar
putea să pară că îţi spun că eşti nebună dacă nu-l vrei pe
frate-meu! Dar eu cred că… nu ştiu… că n-ar trebui să te
grăbeşti…
A lăsat fraza neterminată, la fel cum făcea Dominick.
Nick nu-i respecta opiniile? Ba sigur că i le respecta!
Îi mai zicea câteodată că are o viziune cam naivă asu-
pra problemelor curente, dar i-o spunea într-un mod
adorabil.
Alice a dat să deschidă gura fără să ştie ce voia să
spună, dar s-a auzit din nou soneria.
— O secundă, a spus ea ridicând mâna.
369
Liane Moriarty

A alergat pe hol, trecând pe lângă murmurul de voci


feminine din sufragerie, şi a deschis uşa.
— Scuze că am întârziat, a spus o femeie minionă, cu
părul roşcat şi cu o voce dulce, ca de copil.
Era femeia cu care se sărutase Nick pe maşina de
spălat.

*
Însemnările lui Elisabeth pentru Jeremy

Aşa că am sunat şi am aflat rezultatul testului de sânge.

— Intră! a spus Alice.


Fără îndoială, corpul ei îşi amintea de această femeie.
De fapt, vocea ei mieroasă îi provoca o uşoară greaţă,
exact ca atunci când vedea avocado, pentru că, odată,
vomitase înfiorător după ce mâncase guacamole.
— Am auzit că ai căzut la gimnastică, a spus femeia. Eu
ţi-am zis că nu-ţi face bine atâta sport.
Oh, Doamne, se întindea spre ea s-o sărute pe obraz.
Chestia asta cu pupatul pe obraz i se părea cam deplasată.
Era o întâlnire a comitetului pentru Mega-Merengue!
N-ar trebui să aibă un comportament mai profesional?
Femeia şi-a desfăcut fularul de la gât, l-a atârnat
repede în cuierul de pălării şi s-a uitat la Alice cu o pri-
vire senină, fără nicio umbră de vinovăţie. Ar face asta
dacă l-ar fi sărutat pe soţul lui Alice în spălătorie chiar
în această casă? „Niciodată nu m-am uitat după o altă
femeie. Niciodată nu m-am sărutat cu alta“, îi spusese
Nick. Atunci ea de ce îşi amintea atât de clar? Şi cum de
ştia el că se întâmplase pe maşina de spălat?
370
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

— Aţi întârziat, doamnă Holloway! a strigat o voce din


sufragerie.
Holloway. Holloway… Lui Alice i-a picat fisa.
Era directoarea adjunctă. Era mult prea micuţă, mult
prea dulcică şi mult prea drăguţă ca să fie directoare
adjunctă.
Doamna Holloway a intrat în sufragerie cu un aer
nonşalant, de parcă era stăpâna casei, în timp ce Alice
s-a întors în bucătărie. Sora lui Dominick pusese deja
brioşele în cuptorul cu microunde şi aroma de banane
plutea în aer.
— Doamna Holloway, a explicat Alice.
— Bleah! a făcut Maggie şi s-a strâmbat, fără să ridice
privirea de la apa fiartă pe care o turna într-un şir de căni.
Apoi a pus vasul jos şi i-a făcut cu ochiul.
— Ai grijă s-o ţii în banca ei pe madam Holloway dacă
mai încearcă să facă pe şefa. E şedinţa ta. Tu o conduci.
— Apropo, a spus Alice. Nu pot să conduc şedinţa asta.
— De ce nu?
— E clar că Dominick nu ţi-a spus…
— Dominick nu-mi spune tot. Ştii cum sunt fraţii. Ah,
pardon! Tu nu ştii. În fine, surorile sunt altfel.
Alice a explicat încă o dată că suferea de amnezie, că
da, se va duce la doctor, că nu, nu credea că trebuia să
stea în pat, că nu, nu glumea şi că da, probabil c-a fost o
lovitură zdravănă.
— Ce faceţi acolo? Miroase a brioşe! a strigat cineva din
sufragerie.
— Aveţi răbdare că venim! a răspuns Maggie.
Apoi s-a întors spre Alice şi a spus fericită:
— De-asta ziceai că vrei să te împaci cu Nick! Ai uitat ul-
timii zece ani din viaţă! Doamne! Probabil că e o senzaţie
371
Liane Moriarty

extrem de ciudată. Încerc să-mi imaginez. Ce făceam eu


când aveam douăzeci şi şase de ani?
Alice şi-a dat seama cu surprindere că Maggie era cu
patru ani mai tânără decât ea. De fapt, toate aceste femei
mature care se aflau astăzi aici erau probabil din aceeaşi
grupă de vârstă ca ea.
Maggie a râs amuzată.
— Aş zice: „Vai de mine, cum ai ajuns să te măriţi cu
grăsuţul ăla de la benzinărie?“ Pe urmă m-aş uita la şol-
durile mele şi m-aş gândi: „Ce s-a întâmplat aici?“
S-a plesnit cu palma peste coapse, care lui Alice i s-au
părut a fi absolut zvelte.
— Începe să devină plictisitor aici.
Femeia înaltă, cu părul gri şi ochelari, a intrat în
bucătărie şi s-a urcat dintr-un salt cu fundul pe tejghea,
legănându-şi picioarele lungi şi subţiri.
A coborât vocea şi a spus:
— Alice, ar trebui să te întorci acolo înainte ca madam
Holloway să dea o lovitură de stat. Nu te îngrijora, deo-
camdată i-am sabotat subtil toate propunerile.
A coborât şi mai mult vocea.
— Dacă îşi închipuie că o să trecem peste incidentul
acela jenant din spălătorie, se înşală amarnic. Piticoata
dracului!
— Ştiţi şi voi despre incidentul din spălătorie? a între-
bat Alice strângând în mână cuţitul cu care voia să taie
brioşele.
— Alice suferă de amnezie, a explicat Maggie. Probabil
că nici nu ştie cine eşti. Alice, ţi-o prezint pe Nora.
A făcut o pauză, apoi a continuat:
— De fapt, cred că nu ştii nici cine sunt eu! Eu sunt
Maggie! Ştiai?
372
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

Avea pe chip acea expresie jenată, de om căruia nu-i


venea să creadă, pe care Alice o văzuse deja de atâtea
ori. Oamenilor nu le venea să creadă că puteai să-i uiţi.
— Umblă zvonul că ţi-ai pierdut memoria, a spus
Nora. Eu n-am crezut. Am auzit pe cineva comentând
la Dinos, dar m-am gândit că sunt baliverne. Vai! Şi
doctorii ce zic?
— Nick s-a sărutat cu doamna Holloway în spălătorie? a
întrebat Alice simţindu-se ca un copil care discută despre
săruturi cu această femeie elegantă, cu părul gri.
— Nick? s-a mirat Nora. Nu, scumpo. A fost Michael,
soţul Ginei. Gina a intrat şi a dat peste ei. Chiar că şi-a
pierdut memoria, a adăugat ea uitându-se la Maggie.
— Nu-şi aminteşte nimic, a spus Maggie tulburată, muş-
când zdravăn dintr-o brioşă. Parcă ar fi Rumpelstiltskin
din povestea aia pentru copii.
— Poate vrei să spui Rip Van Winkle.
— A, da?
— Dar îmi amintesc atât de clar, a spus Alice gândi-
toare. Îmi amintesc de parcă aş fi fost acolo.
— Bine, te-ai supărat foarte tare pentru Gina, a spus
Maggie. Of, Doamne, nici acum nu-mi vine să cred că
Gina nu mai e… să intre în clipa asta pe uşă, cu încă
o sticlă de şampanie. De câte ori aud sărind un dop de
şampanie, mă gândesc la ea. Cred că nici acum nu am
acceptat moartea ei.
— Asta dacă nu cumva piticoata s-a pupat şi cu Nick, a
spus Nora gânditoare.
— Pot să vă ajut şi eu cu ceva? s-a auzit din hol o voce
ca de copil.
— Holloway! a spus Nora calmă. Tocmai vorbeam des-
pre tine.
373
Liane Moriarty

— Sper că numai de bine.


Directoarea adjunctă s-a uitat la Nora cu ochii ei al-
baştri şi inocenţi.
— Bineînţeles! Sunt sigură că tu n-ai rufe murdare de
spălat, a spus Nora.
Maggie s-a înecat cu brioşa.
— Poftim, a spus Nora. Du tu cănile astea.
Doamna Holloway părea imperturbabilă.
— Desigur. Începem şi noi mai repede, Alice? a întrebat
ea uitându-se la ceas. Nu de alta, dar trebuie să mă întorc
la şcoală.
— Nu durează mult, i-a tăiat-o Nora, privind-o aspru.
Doamna Holloway a luat cănile şi a plecat.
Cum a ieşit din cameră, Maggie i-a dat Norei o palmă
după ceafă, zbârlindu-i părul întins.
— Eşti de groază!
Parcă era cu fetele la şcoală, numai că fetele aveau
riduri, părul grizonant şi discutau despre copii. Lucrul
acesta a liniştit-o pe Alice. Se părea că puteai să te pros-
teşti şi când erai adult.
— Dar nu înţeleg, a spus ea. Cum e posibil ca doamna
Holloway să fie în continuare directoare adjunctă
dacă…
— Dacă se sărută cu taţii prin spălătorii? a continuat
Nora. Doar noi ştim povestea asta. Gina ne-a pus să ju-
răm că nu mai spunem nimănui. Copiii lui Holloway
merg la aceeaşi şcoală. Gina zicea că nu voia să fie vino-
vată pentru destrămarea altei căsnicii.
— Nu ştii de câte ori a trebuit să-mi muşc limba când
Dominick aducea vorba de ea, a spus Maggie. O consi-
deră o profesionistă. În fine, presupun că în seara aia a
băut prea mult. Cu toţii facem greşeli.
374
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

— Maggie, nu fi atât de indulgentă cu ea, a spus Nora.


Nu merită să fie iertată. Căţeaua nici n-a tresărit când am
zis de „rufele murdare“.
— Poate a şi uitat, a spus Maggie. Au trecut trei ani
de-atunci.
— Doamna Holloway şi Mike erau amanţi? a între-
bat Alice şi şi-a dat seama că îşi făcea curaj ca să audă
răspunsul.
Deşi ştia că nu fusese Nick, îi rămăsese gustul amar
al trădării.
— Din câte ştim noi, n-a fost vorba decât de un sărut
la beţie, a explicat Maggie. Dar se pare că asta a declan-
şat toate problemele dintre Gina şi Mike. A fost foarte
nedrept. Gina şi Mike s-au despărţit, în schimb soţii
Holloway apar în continuare ca un cuplu de aur. Săp-
tămâna trecută i-am văzut la un spectacol ţinându-se
de mână şi mi-am zis: „Vomit. Să-mi aducă cineva o
găleată.“
Maggie şi-a scuturat umerii.
— În fine, hai mai bine să începem şedinţa aia.
— Poate ar fi mai bine să rămân aici, a spus Alice.
Spune-le că nu mă simt bine.
Habar n-avea cum „se ţine o şedinţă“.
— Am să trec eu prin ordinea de zi, a spus Nora. Tu doar
să dai din cap aprobator. Oricum, ai organizat totul atât
de bine dinainte încât ştie fiecare exact ce are de făcut.
Alice, eşti cea mai eficientă persoană pe care o cunosc.
— Mă întreb cum s-a întâmplat, a oftat Alice.
Şi-a lins degetul şi l-a folosit ca să culeagă firimi-
turile de brioşă de pe farfuria din faţa ei. A văzut că
femeile o priveau cu atenţie, ca şi cum ar fi făcut ceva
nelalocul lui.
375
Liane Moriarty

În loc să bage degetul în gură, a lăsat mâna pe masă


şi a spus:
— De ce vrem să facem cea mai mare tartă cu lămâie şi
merengue din lume? De ce nu o prăjitură cu brânză sau
altceva?
— Era specialitatea Ginei, a explicat Maggie. Ai uitat?
Evenimentul va fi dedicat Ginei.
Normal. Până la urmă, totul se învârtea în jurul Ginei.
Când îşi va aminti de Gina, îşi va aminti totul.

Însemnările lui Elisabeth pentru Jeremy

Simt că aş putea face cu uşurinţă unul dintre urmă-


toarele două lucruri:
Aş putea să ies cu maşina din Sydney. Poate s-o iau
pe autostrada care şerpuieşte pe coasta de sud printre
colinele înverzite, de unde se văd crâmpeie din marea de
culoarea turcoazelor. M-ar înveseli.
Apoi aş căuta o şosea dreaptă şi pustie, cu un stâlp
de telegraf pe margine. Unul din alea care parcă aşteaptă
o cruce memorială.
Aş putea intra în el cu viteză.
Ar mai fi o alternativă!
M-aş putea întoarce la birou. Aş ruga-o pe Lyla
să-mi cumpere o salată Caesar — da, cu anşoa —, o
Cola dietetică sau poate un smoothie de banane, şi în
timp ce-aş mânca, mi-aş pregăti alocuţiunea pentru
conferinţa Asociaţiei Australiene de Marketing Direct
de luna viitoare.
Aş putea s-o aleg pe prima. Sau pe a doua.
Stâlpul de telegraf sau biroul.

376
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

Nu mi se pare o decizie mai importantă decât aceea


de a alege între o Cola dietetică sau un smoothie de
banane.

— Oh, Alice ce mă bucur că te-am prins. Mă întrebam…


weekendul viitor am treaba aia de care îţi spuneam, şi mă
gândeam… ce-ar fi dacă l-aş lua eu pe Tom de la petrecerea
lui Harry, pentru că ştiu că tu ziceai că trebuie să te duci la
un prânz, aşa încât să-i duc eu pe băieţi la fotbal şi pe urmă
să-i iei tu pe-amândoi după ce se termină meciul?
— Mami, scuză-mă, te rog. Mami, scuză-mă, te rog.
Mami, scuză-mă, te rog.
— Alice! Olivia s-a hotărât cum vine îmbrăcată la petre-
cerea Ameliei? Ai auzit? E o adevărată tragedie. Şapte fete
vor să vină ca Hannah Montana, dar se pare că şi Amelia
vrea să se costumeze în Hannah Montana şi cum, la urma
urmei, ea e sărbătorita, se pare că restul nu au voie să se
costumeze la fel!
— Se apropie ziua cea mare, Alice!
— Mamă, ţi-am spus scuză-mă şi tu nici nu m-ai luat
în seamă!
— Mamă, poate să vină Clara pe la mine după-amiază?
Te rog, te rog, te rog, te rog? Mama ei a zis că-i dă voie!
— Mami?
— Mamă?
— Nu mai e mult, Alice!
— Doamnă Love?
— Alice, pot să vorbesc ceva cu tine?
Alice stătea în curtea şcolii, şi lumea serviciilor la
cantină, a meciurilor de fotbal şi a petrecerilor pentru
copii se învârtea în jurul ei ca un carusel.

377
Liane Moriarty

Nu-şi amintea nimic din toate astea.


Şi totuşi, i se păreau ciudat de familiare.

Însemnările lui Elisabeth pentru Jeremy

În caz că te întrebai, m-am decis să mă duc la birou


astăzi.
Nu vorbeam serios când am zis de stâlpul de telegraf.
Niciodată n-aş face asta. Sunt mult prea raţională şi
neinteresantă.
Apropo, am anulat următoarea noastră şedinţă. Îmi
cer scuze pentru deranj.

Cugetările unei străbunici

Ce seară neobişnuită şi, sincer, neplăcută! X a venit la


ora stabilită, îmbrăcat elegant, cu părul pieptănat cu
grijă şi cărare pe-o parte, şi a adus o sticlă de vin şi un
buchet de flori, vă rog frumos.
Nu am dat înapoi. L-am poftit să se aşeze şi, în timp
ce-l serveam cu quiche, l-am întrebat fără ocolişuri
de ce mi-a sabotat excursia la masa rotundă pe tema
eutanasiei. I-am spus că mi se părea un fel de răzbunare
şi că n-am înţeles de ce planificase croaziera în aceeaşi
zi.
El mi-a spus că motivul pentru care subiectul eutanasiei
îl afecta foarte mult era faptul că, la vârsta de opt ani,
mama lui s-a sinucis.
Ei, vă daţi seama ce prost m-am simţit! Mi s-a făcut gol
în stomac! N-am ştiut ce să spun. Mi-au dat lacrimile.
El mânca de zor din quiche când a ridicat spre mine
o privire şireată şi a spus că de fapt maică-sa a murit
378
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

liniştită în patul ei, la vârsta de nouăzeci de ani, dar că


ar fi putut să se sinucidă, deoarece avea nişte depresii
severe.
Îmi venea să-i răstorn în cap castronul cu salată.
Şi pornind de-aici, am avut o discuţie foarte aprinsă,
sau poate ar fi mai bine să spun ceartă. Am ţinut-o aşa
cu orele, dar niciunul dintre noi nu a cedat. El n-a adus
niciun argument nou. Crede că „fiecare clipă de viaţă
e un dar preţios şi că e o gravă impoliteţe să iroseşti fie
şi numai o secundă“.
Până la urmă i-am spus că, deşi este împotriva
eutanasiei, ar putea totuşi să aleagă altă zi pentru
croazieră.
El a replicat: „Nu ştii că atunci când unui băiat îi place
de o fată, o trage mereu de codiţe şi fuge cu fundiţa
ei?“
I-am spus că sigur că ştiu.
Şi el: „Ei bine, eu tot copil am rămas.“
Spuneți-mi, dragi internauţi, ce naiba a vrut să spună
cu asta?

COMENTARII
DorisDinDallas a spus…
Frannie, tu chiar te faci că nu-nţelegi? Încearcă să-ţi
spună că ÎI PLACE de tine!
Tu ce simţi faţă de el? Mie mi se pare un tip amuzant.
Unul dintre acele diamante neşlefuite.

Tipul din Brisbane a spus…


Sunt de acord cu Doris, dar nu eşti prea bătrână pentru
astfel de lucruri?
Auuuu!
379
Liane Moriarty

Frank Neary a spus…


Hei! Văd că a apărut concurenţa! Eu sunt mult mai
tânăr decât individul X. Dă-mi o şansă!

Super Buni a spus…


Scuză-mă că sunt atât de directă, dar X mi se pare
un tip alunecos. Eu nu i-aş da prea multă atenţie.
Spune-mi, Alice şi-a recuperat memoria?

Cineva ţipa.
— Mami, opreşte-l! Opreşte-l! Mami!
Alice a sărit din pat ca arsă şi a ieşit repede pe hol, pe
jumătate adormită, cu gura uscată şi ameţită de cap din
cauza somnului întrerupt.
Cine era? Olivia?
Ţipetele isterice veneau din camera lui Madison.
Alice a deschis uşa. Prin întuneric a zărit o figură care se
zvârcolea în pat şi striga:
— Ridică-l de-acolo! Ridică-l de-acolo!
Ochii i s-au acomodat cu întunericul şi Alice a reuşit
să distingă veioza de pe noptieră. A aprins-o.
Madison avea ochii închişi şi faţa crispată. Se în-
curcase în aşternuturile răvăşite, iar perna era pe pieptul
ei. Madison o lovea cu mâinile.
— Ridică-l!
Alice a dat perna la o parte şi s-a aşezat pe marginea
patului.
— E doar un vis, scumpo, a spus ea. E doar un vis.
Ştia din propriile ei coşmaruri că probabil lui Madi-
son îi bătea inima cu putere, dar că vocea din lumea reală
se va infiltra încet în lumea visului şi îl va face să dispară.

380
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

Madison a deschis ochii şi s-a aruncat în braţele


lui Alice, apăsându-şi capul cu putere în coastele ei şi
ţinând-o strâns de mijloc.
— Mami, ridică-l de pe Gina! Ridică-l de pe ea! suspina
Madison.
— E doar un vis, a spus Alice dându-i de pe frunte părul
ud de transpiraţie. Crede-mă, e doar un vis urât.
— Dar, mami, trebuie să-l iei de pe ea! Ia-l de pe Gina!
— Ce să iau de pe ea?
Madison n-a răspuns. A slăbit strânsoarea mâinilor
şi a început să respire regulat. S-a cuibărit mai bine în
poală la Alice.
Adormea la loc?
— Ce să iau de pe ea? a întrebat Alice în şoaptă.
— E doar un vis, a spus Madison cu voce adormită.

381
26

— Mătuşă Alice! Mătuşă Alice!


Un băieţel de vreo trei ani a venit alergând în bra-
ţele lui Alice. Ea l-a ridicat instinctiv şi a început să se
învârtă cu el, în timp ce copilul se agăţa cu picioarele
de mijlocul ei ca un ursuleţ koala. Alice şi-a lipit obrazul
de părul lui negru şi i-a simţit mirosul uşor acrişor. Era
profund familiar, delicios de familiar. L-a mirosit încă
o dată. Îşi amintea de acest băieţel? Sau de alt băieţel?
Uneori se gândea că poate-ar fi mai bine să-şi înfunde
nasul cu ceva ca să evite acele frustrante străfulgerări de
memorie care dispăreau înainte ca ea să le capteze şi să
le identifice.
Băieţelul şi-a lipit palmele grăsuţe de obrajii lui Alice
şi a gângurit câteva cuvinte neinteligibile, privind-o cu
ochi serioşi.
— Te întreabă dacă i-ai adus bomboane Smarties, a spus
Olivia. Întotdeauna îi aduci Smarties.
— Ah, vai! a exclamat Alice.
— Nu ştii cine e, aşa-i? a spus Madison cu o satisfacţie
dispreţuitoare.
— Ba ştie, a spus Olivia.
382
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

— E vărul nostru, Billy, a explicat Tom. Mătuşa Ella e


mama lui.
Sora cea mică a lui Nick a rămas gravidă! Ce scanda-
los! Avea cincisprezece ani, mergea încă la şcoală!
Nu prea-ţi merge mintea, nu-i aşa, Alice? Suntem în
2008! Are douăzeci şi cinci de ani! Probabil că este acum o
persoană complet schimbată.
De fapt, nu foarte schimbată, s-a gândit Alice când a
văzut-o apropiindu-se cu un aer foarte serios, făcându-şi
loc printre oameni. Ella avea aceeaşi înfăţişare gotică.
Piele albă, ochi sumbri, conturaţi cu mult dermatograf
negru, păr negru tăiat drept, cu cărare pe mijloc. Purta
o fustă lungă şi neagră, ciorapi negri, balerini negri şi o
helancă neagră, împodobită cu ceea ce părea a fi un colier
cu patru sau cinci şiraguri de perle de diferite lungimi.
Numai Ella putea să aleagă un astfel de look.
— Billy! Vino-aici, a spus ea tăioasă, încercând fără suc-
ces să-l smulgă pe copil din braţele lui Alice.
— Ella, a spus Alice în timp ce Billy se agăţa şi mai tare
cu picioarele şi îşi ascundea faţa în gâtul ei. Nu mă aştep-
tam să te văd aici.
Dacă ar fi trebuit să aleagă dintre surorile lui Nick una
care îi plăcea mai mult, ar fi ales-o pe Ella. Fusese o ado-
lescentă iritabilă şi plângăcioasă, care uneori izbucnea în
hohote de râs isteric, şi pe vremea aceea îi plăcea să vor-
bească cu Alice despre haine şi să-i arate rochiile vintage
pe care le cumpăra de la second-hand şi care o costau mai
mult ca să le dea la curăţătorie decât plătise pe ele.
— Te deranjează prezenţa mea aici? a întrebat Ella.
— Ce? Nu, bineînţeles că nu.
Era Seara Talentelor din Familie în complexul rezi-
denţial pentru pensionari unde locuia Frannie. Se aflau
383
Liane Moriarty

într-o sală mare, cu podele din lemn şi radiatoare electrice


suspendate în partea de sus a pereţilor laterali, care dădeau
atâta căldură încât toţi invitaţii îşi scoteau jachetele şi pal-
toanele. Mai multe rânduri de scaune de plastic fuseseră
dispuse în semicerc în faţa scenei cu un singur microfon
ce părea oarecum patetic în faţa cortinei uzate, din catifea
roşie. Lângă scenă erau aliniate mai multe cadre de mers
de diferite dimensiuni, unele legate cu fundă ca să fie recu-
noscute, ca bagajele pe aeroport. De-a lungul unui perete
fuseseră instalate mese demontabile lungi, acoperite cu
feţe de masă albe, pe care erau aşezate ceainice, teancuri de
pahare de unică folosinţă şi farfurii din carton cu sendvi-
şuri cu ou, prăjituri cu ciocolată şi cocos şi clătite cu gem,
acoperite cu o cremă care se topea din cauza căldurii.
Rândurile de scaune din faţă erau deja ocupate de
rezidenţii complexului. Băbuţe zbârcite, îmbrăcate cu
rochiile lor cele mai bune şi cu broşe prinse în piept, bă-
trânei cocârjaţi, cu părul pieptănat cu grijă peste chelie
şi cravate ce se vedeau de sub jachetele cu anchior. Pe
bătrâni nu părea să-i deranjeze căldura.
Alice a văzut-o pe Frannie stând chiar pe rândul din
centru, angajată în ceea ce părea o conversaţie destul
de aprinsă cu un domn cu părul alb şi faţă zâmbitoare,
care ieşea în evidenţă deoarece purta o vestă lucioasă cu
buline, peste o cămaşă albă.
— De fapt, a spus Ella care în sfârşit a reuşit să-l des-
prindă pe Billy din braţele lui Alice, mama ta a fost cea
care ne-a telefonat şi ne-a spus să venim. Zicea că tata
are trac pe scenă, ceea ce nu prea îmi vine să cred, totuşi.
Ceilalţi n-au vrut să vină.
Ce ciudat i se părea ca Barb să le sune pe surorile lui Nick
şi să le roage ceva, de parcă ar fi fost pe picior de egalitate.
384
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

Alice s-a mirat că putea să gândească aşa.


Bineînţeles că erau egale. Ce idee stupidă îi venise în
minte!
Şi totuşi, adânc — sau poate nu chiar atât de adânc —
în sufletul ei, crezuse întotdeauna că familia ei era mai
prejos decât familia lui Nick. Familia Love locuia în zona
de est a oraşului. „Rareori traversez Podul“, îi spusese
odată mama lui Nick. Alteori se ducea la operă vinerea
aşa cum mama lui Alice se ducea la tombola din sala pa-
rohiei (unde spera să câştige o tăviţă de carne sau o lădiţă
cu fructe!). Familia Love cunoştea mulţi oameni. Oameni
importanţi: deputaţi, actori, doctori, avocaţi şi oameni
cu nume sonore. Erau anglicani şi se duceau la biserică
numai de Crăciun, fără tragere de inimă, ca la un mic şi
plăcut eveniment. Nick şi surorile lui studiaseră la colegii
private şi la Universitatea Sydney. Cunoşteau cele mai
bune baruri şi restaurantele care trebuie. Parcă ar fi fost
stăpânii oraşului.
Familia lui Alice, în schimb, provenea din partea de
nord-vest, o zonă mai puţin selectă, unde locuiau func-
ţionari, contabili şi mărunţi avocaţi specializaţi în tran-
sferul de proprietăţi, majoritatea evanghelişti fervenţi.
Şi mama lui Alice rareori traversa podul, dar asta pentru
că nu cunoştea prea bine oraşul. Când lua trenul ca să
meargă în centru era un mare eveniment. Alice şi Elisa-
beth au mers la şcoala catolică pentru fete din cartier, ale
cărei absolvente se presupunea că vor deveni asistente
medicale şi profesoare, nu medici şi avocaţi. Mergeau la
slujbă în fiecare duminică şi copiii din cartier cântau la
chitară în timp ce enoriaşii cântau cu voci subţirele şi
ascuţite, urmărind cuvintele proiectate pe perete, dea-
supra capului chel al părintelui, în timp ce lumina care
385
Liane Moriarty

pătrundea prin ferestrele cu vitralii se reflecta în ochelarii


lui. Alice se gândise de multe ori că prefera să se fi născut
în mahalalele din vest. Atunci ar fi fost o gagică tupeistă
şi tare de gură. Poate ar fi avut şi un tatuaj pe gleznă. Sau
măcar dacă părinţii ei ar fi fost nişte imigranţi care vor-
beau engleza cu accent străin. Aşa, Alice ar fi fost bilin-
gvă, iar mama ei ar fi gătit paste de casă. Dar nu, erau o
familie de rând dintr-un cartier modest. Simplă şi banală.
Până a apărut Nick şi a făcut-o să se simtă interesantă
şi exotică.
„Spune-mi, despre ce lucruri vă confesaţi la confesi-
une?“ o întrebase el odată. „Ai voie să spui?“ Se uitase
la fotografiile în care Alice purta fusta plisată, specifică
şcolii catolice, ce-i cobora cu mult peste genunchi, şi îi
spusese la ureche: „M-ai excitat teribil.“ Se aşezase pe fo-
toliul înflorat al mamei lui Alice, de lângă măsuţa pătrată
şi cafenie (cea mai mare din setul de măsuţe de cafea),
cu un mileu brodat pe spetează, şi, în timp ce mânca
o felie de chiflă cu glazură roz, unsă cu unt din belşug,
şi bea o ceaşcă de ceai, a spus: „Când a fost construită
casa asta?“ Ca şi cum casa aceea simplă, din cărămidă
roşie, merita o întrebare atât de respectuoasă. „În 1965“,
răspunsese Barb. „Ne-a costat cinci sute de lire.“ Alice
nu ştiuse acest lucru! Datorită lui Nick, casa lor avea o
istorie. El clătinase din cap şi comentase ceva în legătură
cu instalaţia electrică, comportându-se exact ca şi când ar
fi stat la masa din sufrageria mamei lui, cumpărată de la
magazinul de antichităţi, mâncând smochine proaspete,
brânză de capră şi bând şampanie. Alice simţise atunci o
imensă adoraţie faţă de el.
— O să stăm cu tati când vine? a întrebat Olivia tră-
gând-o pe Alice de mânecă. Voi doi o să staţi unul lângă
386
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

altul? Aşa, când dansez, o să puteţi să spuneţi: „Oh, ea e


fiica noastră! Ce mândri suntem!“
Olivia era îmbrăcată în costum de gimnastă, cu un
tutu de tul, şi purta pantofi de balet, gata de spectacol.
Alice o machiase, deşi, după părerea Oliviei, nu suficient
de tare.
— Bineînţeles că vom sta împreună, a răspuns Alice.
— Eşti cea mai penibilă persoană din lume, Olivia, a
spus Madison.
— Nu-i adevărat, a spus Ella îmbrăţişând-o pe Olivia.
Apoi i-a aranjat lui Madison marginea bluzei bordo,
cu mâneci lungi, şi a adăugat:
— Bluza asta îţi vine superb. Ştiam eu că o să-ţi stea
bine.
— E preferata mea, a spus Madison cu mândrie. Doar că
durează un secol până o spală mama.
Alice se uita cum o privea Ella pe Madison şi a vă-
zut că expresia de pe faţa ei s-a îndulcit. Se pare că sora
lui Nick îşi iubea nepoţii şi, judecând după felul cum
Billy trăgea întruna de geanta lui Alice ca să caute în ea
bomboane, şi Alice îl iubea pe băieţelul ei. Fiecare era
mătuşă pentru copiii celeilalte. Alice a simţit brusc un val
de afecţiune faţă de Ella.
— Te-ai făcut atât de frumoasă şi de elegantă, i-a spus
Ellei.
— E o glumă cumva?
Ella a devenit rigidă şi și-a încordat maxilarul.
— S-ar putea ca mama să-ţi pară puţin cam ciudată în
seara asta, mătuşă Ella, a spus Tom. A suferit un trauma-
tism cranian. Dacă vrei să citeşti, am tipărit câteva chestii
pe care le-am găsit pe internet, CTI. Înseamnă „cu titlu
informativ“. Aşa se zice când vrei să-i spui cuiva ceva. CTI.
387
Liane Moriarty

— Tăticule! a strigat Olivia.


Nick tocmai intrase pe uşă şi se uita prin sală. Era
îmbrăcat într-un costum scump — se vedea —, cu
gulerul cămăşii descheiat şi fără cravată. Arăta ca un
bărbat de succes, matur şi atrăgător. Un bărbat care lua
decizii importante, care îşi ştia locul în lume şi care
nu-şi mai murdărea cămaşa cu gem înainte să facă o
prezentare.
Nick i-a văzut mai întâi pe copii şi faţa i s-a luminat.
În secunda următoare, a văzut-o pe Alice şi s-a întunecat.
A venit înspre ei şi Olivia s-a aruncat în braţele lui.
— Mi-a fost dor de voi, gândăceilor! a spus Nick cu vo-
cea înăbuşită de îmbrăţişarea Oliviei care se atârnase de
gâtul lui, în timp ce cu o mână l-a ciufulit pe Tom şi cu
cealaltă a bătut-o pe Madison pe umăr.
— Hei, tată, ghiceşte câţi kilometri sunt de la noi
de-acasă până aici, a spus Tom. Să vedem dacă ghiceşti.
— Mmm, cinşpe.
— Aproape! Treisprezece kilometri. CTI.
— Bună, piciule! a salutat-o Nick pe Ella, folosind ape-
lativul cu care i se adresase întotdeauna.
Ella s-a uitat la el cu o privire plină de adoraţie. În
privinţa asta nu se schimbase nimic.
— Uite şi pe piciul piciului! a spus el ridicându-l şi pe
Billy în braţe, fără s-o lase jos pe Olivia.
Billy a început să râdă şi să repete întruna:
— Piciul piciului! Piciul piciului!
— Ce mai faci, Alice? a întrebat-o Nick fără să-şi ia ochii
de la copii.
Nu s-a uitat la ea. Pe ea a salutat-o ultima. Ea nu se
număra printre persoanele favorite. Cu ea, Nick folosea
tonul profesional.
388
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

— Mulţumesc, bine.
Să nu cumva să plângi, orice-ar fi. Spre surprinderea
ei, şi-a dat seama că, în mod inexplicabil, îi era dor de
Dominick. De cineva care ştia bine că o apreciază. Era
groaznic să fii dispreţuit. Să te simţi înjosit.
O voce tremurătoare şi cunoscută s-a auzit la microfon.
— Doamnelor şi domnilor, dragi copii, îmi face o deo-
sebită plăcere să vă urez bun venit la Seara Talentelor din
Familie de la complexul rezidenţial pentru pensionari
Pădurea Liniştii. Vă invit să luaţi loc.
— Frannie! a spus Olivia.
Pe scenă era Frannie, care arăta superb în rochia ei
de un albastru regal şi care vorbea pe un ton calm, deşi
uşor afectat.
— Nu pare să aibă emoţii, a spus Madison. Dacă eu
ar trebui să vorbesc în faţa atâtor oameni, aş leşina de
emoţie.
— Şi eu la fel, a spus Alice.
Madison a făcut o grimasă.
— Nu, tu nu.
— Ba da! a protestat Alice.
Au urmat câteva momente de confuzie până s-au
aşezat toţi la locurile lor. Madison, Tom şi Olivia voiau să
stea lângă Nick; Olivia trebuia să stea la capătul rândului
ca să poată ieşi mai repede când era chemată pe scenă,
dar totodată voia ca Nick şi Alice să stea unul lângă altul,
în timp ce Billy dorea să stea la Alice în poală, ceea ce Ella
clar nu voia. Până la urmă a cedat şi Alice s-a pomenit
aşezată între Madison şi Nick, cu micul Billy cuibărit în
poala ei. Măcar el o plăcea.
Unde era Elisabeth? Alice s-a răsucit pe scaun ca să
se uite după ea prin sală. Trebuia să vină la spectacol, dar
389
Liane Moriarty

poate că se răzgândise. Barb telefonase să-i spună că tes-


tul de sânge ieşise negativ şi că Elisabeth părea liniştită,
deşi puţin ciudată. „La un moment dat am crezut că era
băută“, spusese mama ei. Alice avea în geantă figurina
fertilităţii de la Dino pe care voia să i-o dea. Oare acum
ar supăra-o? Dar dacă o priva pe Elisabeth de puterile ei
magice? O să-l întrebe pe Nick ce părere are.
S-a uitat la profilul lui sobru. Mai putea să-i ceară
părerea despre astfel de lucruri? Poate că nu. Poate că lui
nu-i păsa de astfel de lucruri.
După ce lumea din sală s-a aşezat, Frannie a bătut în
microfon şi a spus:
— Primul număr din spectacolul nostru este susţinut
de nepoata lui Mary Barber, care va interpreta „My Heart
Will Go On“.
Pe scenă a urcat o fetiţă îmbrăcată în rochie cu pa-
iete şi machiată excesiv („Vezi, mami?“ a şoptit Olivia,
aplecându-se prin faţa lui Nick şi uitându-se la Alice cu
reproş), legănându-şi umerii ca o cântăreaţă de cabaret
mai în vârstă.
— Dumnezeule, s-a minunat Nick cu glas scăzut.
Fata a apucat microfonul cu ambele mâini şi a înce-
put să cânte, cu vocea tremurând de o emoţie exagerată,
făcând publicul să tresară la unison de fiecare dată când
atingea notele înalte.
A urmat un număr de step cu un grup de nepoţi cu
jobene şi bastoane, un număr de magie al unui străne-
pot („SIT, ştiu exact cum a făcut asta“, a şoptit Tom cu
voce tare) şi un număr de gimnastică al unei nepoate.
Băieţelul Ellei s-a plictisit şi a început să se joace, mu-
tându-se de la unul la altul în poală, punându-le mâna
pe nas şi zicând „bărbie“ sau punându-le mâna pe
390
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

bărbie şi zicând „nas“, apoi râzând amuzat de propriile


năzbâtii.
— Urmează Olivia Love, a anunţat în sfârşit Frannie,
strănepoata mea cu titlu onorific, cu un număr de dans
pe care l-a coregrafiat singură şi l-a intitulat „Fluturele“.
Alice s-a speriat. L-a coregrafiat singură? Ea crezuse
că Olivia va dansa ceva din ce învăţase la şcoala de balet.
Doamne Dumnezeule, probabil că va fi oribil! Au început
să-i transpire mâinile. Se simţea de parcă ea trebuia să
urce pe scenă.
— Hmmm, a făcut Olivia fără să se mişte.
— Olivia, a strigat-o Tom. Tu urmezi.
— Mi-e puţin rău, a spus Olivia.
— Toţi marii artişti păţesc la fel, scumpo, i-a explicat
Nick. E un semn. Înseamnă că vei fi grozavă.
— Nu trebuie să…, a început Alice să zică.
Nick i-a pus mâna pe braţ şi Alice a tăcut.
— Imediat după ce începi, o să-ţi treacă, i-a spus el
Oliviei.
— Pe cuvântul tău? l-a întrebat Olivia încrezătoare.
— Jur pe roşu şi să mă muşte un câine turbat dacă mint.
Olivia și-a dat ochii peste cap.
— Ce prostuţ eşti, tati!
S-a dat jos de pe scaun şi a pornit ţanţoşă spre scenă,
fluturându-şi tutu-ul. Lui Alice i s-a făcut inima cât un
purice. Era atât de micuţă! De singură!
— I-ai văzut numărul? a întrebat Nick în şoaptă, re-
glând obiectivul unui mic aparat foto argintiu.
— Nu… Sau cel puţin nu cred. Tu l-ai văzut?
— Nu.
S-au uitat amândoi cum Olivia urca scările spre scenă.
— Parcă şi mie mi s-a făcut puţin rău, a comentat Nick.
391
Liane Moriarty

— Şi mie.
Olivia s-a oprit în mijlocul scenei cu capul plecat, cu
braţele strânse în jurul ei şi cu ochii închişi. A început
muzica. Olivia a deschis încet un ochi, apoi pe celălalt.
A căscat îndelung şi s-a întins. Era o omidă ce ieşea alene
dintr-un cocon. S-a uitat peste umăr ca şi cum ar fi observat
că-i crescuse o aripă şi a deschis gura cu o mirare comică.
Publicul a început să râdă.
Râdeau!
Fiica lui Alice era amuzantă! Ştia să amuze publicul!
Olivia s-a uitat peste celălalt umăr şi s-a cutremurat
de încântare. Era un fluture! A sărit încoace şi-ncolo, în-
cercându-şi noile aripi, la început căzând, apoi învăţând
să zboare.
Era adevărat că nu prea dansa în ritmul muzicii şi
că unele mişcări erau… în fine, cam neobişnuite, dar
expresia de pe chipul ei era un deliciu. După părerea lui
Alice — şi simţea că era foarte obiectivă —, nu mai văzuse
niciodată o interpretare a unui fluture mai amuzantă şi
mai graţioasă decât aceasta.
Când s-a terminat muzica, Alice s-a simţit plină de
mândrie şi o durea faţa de cât zâmbise. S-a uitat la pu-
blic şi a văzut că oamenii zâmbeau şi aplaudau, vizibil
încântaţi, deşi poate se abţineau să aplaude prea tare ca
să nu-i supere pe ceilalţi artişti (de ce să nu ovaţioneze
ridicându-se în picioare?), dar a fost şocată când a văzut
că o femeie tocmai scria un SMS pe telefonul mobil. Cum
de putuse să-şi ia ochii de la scenă?
— E un geniu al comediei, i-a şoptit ea lui Nick.
Nick a lăsat camera jos şi, când s-a întors să se uite
la ea, expresia de pe chipul lui reflecta aceeaşi plăcere şi
încântare.
392
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

— Mamă, am ajutat-o şi eu puţin, i-a spus Madison cu


ezitare.
— Ah, da?
Alice a cuprins-o cu braţul de după umeri şi a tras-o
spre ea.
— Sunt convinsă că ai ajutat-o mai mult, i-a şoptit. Eşti
o soră grozavă. Cum a fost şi mătuşa Libby pentru mine.
O clipă Madison a părut uluită, apoi a afişat zâmbe-
tul acela superb care îi lumina toată faţa.
— Cum de am nişte copii atât de talentaţi? a spus Alice
şi vocea i-a tremurat.
De ce Madison părea atât de surprinsă?
— Îl moştenesc pe tatăl lor, a spus Nick.
Olivia a venit în pas de dans pe culoarul dintre sca-
une şi s-a aşezat lângă Nick, zâmbind ruşinată.
— Am fost bine? Am fost minunată?
— Ai fost cea mai bună! a asigurat-o Nick. Toată lumea
zice că acum, după ce a dansat Olivia Love, putem să ne
luăm bagajele şi să plecăm.
— Glumeţule! a chicotit Olivia.
Au mai stat să vadă încă patru numere din spectacol,
printre care un moment umoristic interpretat de fiica în
vârstă de patruzeci de ani a unui rezident, care a fost atât
de lipsit de haz, încât a devenit aproape amuzant, şi un
băieţel care a început să recite o poezie de Banjo Paterson
şi pe la jumătatea ei s-a blocat din cauza emoţiei, aşa
încât bunicul lui a urcat pe scenă cu pas nesigur, l-a luat
de mână şi au terminat citind-o împreună, lucru care a
făcut-o pe Alice să plângă.
Frannie s-a apropiat din nou de microfon.
— Doamnelor şi domnilor, dragi copii, a fost o seară
foarte specială şi în curând vă vom invita la cină, dar
393
Liane Moriarty

mai avem să vă oferim un ultim moment, şi sper să mă


iertaţi, deoarece va fi susţinut tot de nişte rude de-ale
mele. Vă rog să-i aplaudaţi pe Barb şi Roger care ne vor
face o demonstraţie de salsa!
Pe scenă s-a făcut întuneric. Într-un spot de lumină
au apărut mama lui Alice şi tatăl lui Nick, îmbrăcaţi în
costume de salsa, stând complet nemişcaţi. Roger ţinea
un genunchi între picioarele lui Barb pe care o cuprinsese
cu un braţ de mijloc. Barb stătea înclinată spre spate,
expunându-şi gâtul. Roger ţinea capul înclinat spre ea,
cu o privire dramatică, teribil de încruntată.
Nick a scos un sunet gâtuit, de parcă i-ar fi rămas
ceva în gât. Ella a scos un geamăt compătimitor.
— Bunica şi bunicul arată ca nişte dansatori de la tele-
vizor, a spus Tom încântat. Par faimoşi.
— Nu-i adevărat, l-a contrazis Madison.
— Ba da.
— Sssst, au protestat Alice şi Nick la unison.
Muzica a început şi părinţii lor au început să se
mişte. Nu dansau rău, dar stilul era groaznic. Îşi unduiau
şoldurile cu pricepere. Se apropiau şi se depărtau unul de
altul. Doar că era un dans dezgustător de sexual — în faţa
atâtor oameni bătrâni!
După cinci minute agonizante, Roger s-a oprit în
faţa microfonului şi Barb a dansat în jurul lui, ridi-
cându-şi părţile laterale ale fustei şi bătând din picioare
provocator. Alice simţea că o cuprinde un atac de râs
isteric.
— Dragi prieteni! a spus Roger pe cea mai bună voce de
crainic radio de care era în stare.
În spotul de lumină i se vedeau broboanele de su-
doare de pe fruntea bronzată.
394
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

— După cum poate ştiţi, eu şi scumpa mea soţie vom


oferi lecţii de salsa marţea, din două în două săptămâni.
Este un exerciţiu excelent şi foarte distractiv! Oricine
poate dansa salsa şi, ca să vă dovedesc, voi invita pe scenă
două persoane din public care nu au dansat niciodată
salsa. Haideţi să vedem!
Spotul de lumină a început să se plimbe peste public.
Alice l-a urmărit prin sală, sperând ca Roger să aibă sufi-
cient tact şi să aleagă două persoane capabile să meargă
fără baston.
Spotul de lumină s-a oprit asupra lui Alice şi Nick
şi amândoi şi-au dus mâinile la frunte ca să-şi protejeze
ochii.
— Da, cei doi care clipesc ca nişte iepuraşi orbiţi de
lumină par a fi victimele perfecte, nu crezi, Barb? a spus
Roger.
Olivia, Tom şi Madison au sărit de pe scaune de
parcă ar fi câştigat la loterie şi au început să-i tragă de
braţe pe părinţii lor.
— Da, da! Mamă, tată, duceţi-vă să dansaţi! Haide! stri-
gau ei.
— Nu, nu! Alegeţi pe altcineva!
Alice încerca să scape din mâinile lor, cuprinsă de
panică. Ea niciodată nu se oferise voluntar pentru astfel
de lucruri.
— Cred că ar fi perfecţi, Roger, a spus Barb de pe scenă,
cu un zâmbet larg, de asistentă dintr-un show televizat.
— Îi omor, a spus Nick cu glas scăzut.
Apoi a strigat spre ei:
— Îmi pare rău! Mă doare spatele!
Bătrânii din sală nu s-au lăsat convinşi. Ei erau cei
care sufereau de artrită.
395
Liane Moriarty

— Te doare spatele…! Haida-de! a strigat o doamnă în


vârstă.
— Du-te, măi, blegule!
— Nu ne stricaţi petrecerea!
— Nu-ţi fie teamă, tati! După ce începi, o să-ţi fie bine,
l-a încurajat Olivia cu drăgălăşenie.
— Dansaţi! Dansaţi! Dansaţi! strigau bătrânii din sală,
bătând din picioare cu o energie surprinzătoare.
Nick a oftat şi s-a ridicat în picioare. S-a uitat la Alice.
— Vino şi să scăpăm odată!
Au urcat pe scenă, Alice trăgându-şi ruşinată de fustă,
de teamă să nu se fi ridicat la spate. De pe locul ei din
rândul din faţă, Frannie a ridicat din umeri şi din mâini,
într-un gest care voia să spună că ea n-avea nicio legătură
cu asta.
— În regulă. Întoarceţi-vă unul cu faţa la celălalt, vă
rog, a spus Roger.
Roger s-a aşezat în spatele lui Nick şi Barb în spatele
lui Alice. Cei doi părinţi le-au ajustat poziţia, punând
mâna lui Alice pe umărul lui Nick şi braţul lui în jurul
taliei ei.
— Apropiaţi-vă mai mult! le-a spus Roger cu voce tu-
nătoare. Nu fiţi timizi. Şi acum, uitaţi-vă unul în ochii
celuilalt.
Alice s-a uitat la Nick cu o privire rugătoare. Chipul
lui avea o expresie rece şi politicoasă, de parcă ar fi fost
doi necunoscuţi chemaţi din rândul publicului. Era chi-
nuitor de neplăcut.
— Acum haide, eşti bărbat sau şoarece? a spus Roger
bătându-l cu palma pe umăr pe fiul său. Bărbatul e cel
care conduce! Tu eşti şeful. Ea te urmează!
Lui Nick îi fremătau nările, semn că era extrem de iritat.
396
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

Cu un gest scurt, a cuprins-o pe Alice de mijloc şi a


tras-o spre el, imitând exagerat încruntătura artistică a
tatălui său.
Publicul a izbucnit în aplauze.
— Dragi prieteni, cred că avem aici pe cineva cu un
talent înnăscut! a spus Roger.
A privit-o pe Alice în ochi, ca şi cum ar fi vrut să-i
transmită un mesaj liniştitor. Era un gogoman bătrân şi
îngâmfat, dar avea intenţii bune.
— Foarte bine, uşor pe vârfuri! a spus Barb, făcând o
mişcare demonstrativă pentru Nick. Piciorul drept îna-
inte, piciorul stâng înapoi, balans înapoi pe piciorul drept,
un pas înapoi cu piciorul stâng. Laşi greutatea corpului
pe piciorul stâng, un pas înapoi cu piciorul drept. Aşa! E
foarte bine!
— Să nu uităm să mişcăm şoldurile! a strigat Roger.
Alice şi Nick nu prea dansau în public. Alice a fost
întotdeauna prea ruşinoasă, iar lui Nick îi era indiferent,
dar uneori acasă, când beau un pahar de vin la cină şi
puneau o muzică adecvată în timp ce puneau vasele în
maşina de spălat, dansau în bucătărie. Un dans spon-
tan, cu mişcări exagerate. Întotdeauna Alice era cea care
începea, deoarece chiar îi plăcea să danseze şi chiar se
descurca destul de bine.
A început să-şi mişte şoldurile la fel ca mama ei, în-
cercând totodată să ţină spatele drept. Publicul îi aclama
şi o voce de copil, probabil Olivia, a strigat: „Bravo,
mami!“ Nick râdea. O tot călca pe picioare. Barb şi Roger
zâmbeau cu gura până la urechi. Îi auzeau pe copiii lor
strigând din sală.
Încă exista acea atracţie reciprocă. Alice o simţea în
atingerea mâinilor lor, o vedea în ochii lui Nick. Chiar
397
Liane Moriarty

dacă nu mai era la fel de puternică. Tot mai rămăsese


ceva. Alice se simţea beată de fericire.
Muzica s-a oprit.
— Vedeţi? Oricine poate învăţa să danseze salsa! a stri-
gat Roger în timp ce Nick a lăsat-o pe Alice de mijloc şi
s-a îndepărtat.

Însemnările lui Elisabeth pentru Jeremy

Când eram în maşină, în drum spre Seara Talente-


lor din Familie, mi-a venit un chef nebun să mă uit la
televizor.
Era House. Simţeam nevoia să văd cum antipaticul
şi sarcasticul doctor House diagnostica boli imposibile.
Mie ce mi-ar zice doctorul House? Mi-ar fi plăcut să se-
meni mai mult cu el, Jeremy. Tu eşti atât de amabil şi de
politicos. E chiar enervant. Amabilitatea nu vindecă pe
nimeni. De ce nu-mi trânteşti în faţă câteva adevăruri
dure?
„Nu eşti fertilă. Obişnuieşte-te cu asta“, mi-ar spune
House dispreţuitor, fluturându-şi bastonul, şi eu aş ră-
mâne şocată, dar întărită.
„Am putea să ne întoarcem?“ i-am zis lui Ben.
El n-a încercat să mă facă să mă răzgândesc. Acum
se poartă foarte frumos şi e atent cu mine. Formularele
pentru cererea de adopţie au dispărut de pe tejgheaua din
bucătărie. Le-a ascuns. Provizoriu. Încă nu i-a dispărut
sclipirea aceea din ochi. Încă mai speră. Şi tocmai asta e
problema. Eu nu mai pot să-mi permit să am speranţe.
I-am telefonat imediat după ce am primit rezultatul
analizei şi când am vrut să-i spun, am constatat că am
rămas fără cuvinte; cum el nu zicea nimic, mi-am dat
398
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

seama că se abţinea să nu plângă. Întotdeauna îţi dai


seama când se abţine să nu plângă. Parcă s-ar lupta cu
ceva invizibil care vrea să-i acapareze mintea.
„Ne descurcăm noi“, a spus el în final.
Ba n-o să ne descurcăm, mi-am zis eu.
„Da“, am răspuns.
Am fost cât pe ce să-i spun adevărul.
După House, m-am uitat la Medium, pe urmă la Bos-
ton Legal, pe urmă la Cheaters! Ăsta e un show în care
sunt filmaţi cu camera ascunsă oameni reali care îşi în-
şală soţiile, apoi cei doi sunt puşi să se confrunte în faţa
camerelor de filmat. E vulgar, trist şi sordid. Dar trăim
într-o lume vulgară, tristă şi sordidă, Jeremy.
Se poate ca starea mea mentală să nu fie foarte bună
în momentul ăsta.

Spectacolul se terminase şi adulţii stăteau prin sală,


bând ceai şi cafea din pahare de carton, şi gesticulând cu
clătitele în mână, aşezate pe şerveţele de hârtie.
Un grup mare de nepoţi şi strănepoţi ţipau bucuroşi,
întrecându-se cu cărucioarele cu rotile în partea din faţă
a sălii.
— Pot să se joace cu alea? a întrebat-o Alice pe Frannie,
încercând să pară un adult responsabil, când a văzut că
Madison împingea un cărucior în care erau înghesuiţi
Olivia şi Tom, cu picioarele întinse în faţă.
— Normal că nu, a oftat Frannie. Dar mă tem că unul
dintre rezidenţii noştri a organizat cursa.
A arătat spre domnul cu părul alb cu care discutase
aprins mai devreme, cel cu vesta lucioasă, cu buline.
Bărbatul se urcase într-un cărucior şi împingea de roţi,
strigând:
399
Liane Moriarty

— Nu mă prinzi!
Frannie a strâns nervoasă din buze.
— Are optzeci şi cinci de ani, dar se comportă de parcă
ar avea cinci.
A tăcut un moment, apoi a adăugat:
— De fapt, cred că am să mă duc să fac nişte fotografii
pentru buletinul informativ.
Şi s-a îndepărtat grăbită, lăsând-o pe Alice cu Nick
şi Ella.
— A fost un spectacol pe cinste, a spus Ella.
Îl ţinea în braţe pe Billy care stătea cu degetul în gură
şi cu capul plecat pe umărul ei. S-a uitat la ei pieziş, peste
capul copilului, ca la două specimene ştiinţifice.
— A fost ultimul lucru pe care mă aşteptam să-l văd.
— Am vrut doar să-i dau o lecţie lui tata, a spus Nick.
Apoi a îndoit clătita cu două degete şi a băgat-o pe
toată în gură.
— Ţi-e foame? l-a întrebat Alice.
Şi-a plimbat privirea peste mese.
— Nu vrei un sendviş? Au cu ou şi curry.
Lui Nick îi plăceau sendvişurile cu ouă şi curry.
El şi-a dres vocea stânjenit, aruncând o privire spre
Ella.
— Nu, mulţumesc. Mi-e bine.
Ella deja se uita lung la ei, fără să se mai ferească.
— Şi cum de n-au venit şi surorile tale, Ella? a întrebat
Alice.
În mod normal, Fiţoasele ieşeau în gaşcă peste tot.
— Alice, sinceră să fiu, n-au vrut să fie în aceeaşi încă-
pere cu tine.
Alice a tresărit.
— Vai de mine!
400
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

Nu era obişnuită să le stârnească oamenilor reacţii


atât de virulente, deşi nu-i displăcea ideea de a avea
această putere asupra cumnatelor ei. Nu era rău deloc.
— Ella, a dojenit-o Nick.
— Dar aşa e, a spus Ella. Încerc să rămân neutră. Sigur,
ar fi mai bine dacă ne-ai da înapoi inelul de la bunica
Love, Alice.
— Ah! Că mi-ai adus aminte!
Alice a deschis geanta şi a scos o cutiuţă de bijuterii.
— L-am adus în caz că ne vedeam în seara asta. Poftim!
Nick a luat inelul cu un aer neîncrezător.
— Mersi.
A ţinut cutiuţa în palmă, de parcă nu ştia ce să facă
cu ea, apoi a băgat-o în buzunarul de la pantaloni.
— Ei, dacă tot a fost atât de uşor, a spus Ella, poate ar
trebui să discutăm şi despre alte lucruri, cum ar fi… nu
ştiu… situaţia financiară.
— Ella, asta chiar nu-i treaba ta, a protestat Nick.
— Atunci de ce eşti vacă şi te încăpăţânezi în privinţa
custodiei?
— Ella, depăşeşti măsura, a insistat Nick.
— Muu, a făcut Alice.
Ella şi Nick s-au uitat miraţi la ea.
— „Cine face muu? Vaca face muu!“ a recitat Alice zâm-
bind. Scuze. Mi-a venit în minte când ai spus vacă.
Billy a ridicat capul de pe umărul Ellei, a scos de-
getul din gură şi a spus şi el muu! I-a zâmbit lui Alice
încântat, apoi a băgat din nou degetul în gură şi a spri-
jinit capul de umărul mamei. Ella şi Nick au rămas fără
cuvinte.
— Presupun că e dintr-o carte din care obişnuiam să le
citim copiilor, a spus Alice.
401
Liane Moriarty

I se întâmpla frecvent. Îi tot veneau în minte cuvinte


ciudate, fraze şi versuri din cântece. Părea că amintirile
din acei zece ani fuseseră înghesuite într-un sertar mult
prea mic din creierul ei, de unde ocazional scăpau frag-
mente de neînţeles.
Din clipă în clipă, acel sertar avea să se deschidă
brusc şi să-i inunde mintea cu amintiri despre tristeţi şi
bucurii şi cine mai ştie ce. Nu îi era foarte clar dacă îşi
dorea să vină acel moment sau nu.
— Ieri, când am scăpat ceva pe jos, am spus „Bai de
mine!“ Şi mi-a sunat foarte familiar. Bai de mine!
— Aşa zicea Olivia când era mică, i-a explicat Nick şi a
zâmbit. Aşa am zis toţi o vreme. „Bai de mine!“ Uitasem.
Bai de mine!
— Îmi scapă mie ceva? a întrebat Ella nedumerită.
— Poate ar fi timpul să-l duci pe Billy la culcare, a spus
Nick.
— Ai dreptate. Foarte bine… Ne vedem duminică, a
spus Ella şi l-a sărutat pe Nick pe obraz.
— Duminică?
— E Ziua Mamei. Nu vii la mama la masă? Mi-a zis că vii.
— A, da. Sigur că vin.
Cum se descurca Nick cu viața socială fără Alice? Era
treaba ei să-i spună lui Nick ce avea de făcut la sfârşit de
săptămână. Cu siguranţă că uita o mulţime de lucruri.
— Pa, Alice, a spus Ella fără să schiţeze gestul de a o
săruta pe obraz.
Singura persoană din 2008 care nu părea obsedată
de pupături!
După o mică pauză, a adăugat:
— Mersi că ne-ai dat inelul înapoi. Înseamnă foarte
mult pentru familia noastră.
402
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

Cu alte cuvinte: Tu nu mai faci parte din familia


noastră.
— Cu plăcere, a răspuns Alice.
Să stăpâniţi sănătoşi inelul ăla oribil.
După ce a plecat Ella, Nick s-a uitat la Alice şi a
întrebat-o:
— Tot nu ţi-ai recăpătat memoria?
— Nu încă. Dar sper că în curând.
— Cu copiii cum te descurci?
— Bine.
Nu era cazul să-i mai spună de problemele cotidiene
cu biletele de voie pierdute, de uniformele nespălate şi
temele nefăcute, de faptul că nu ştia cum să procedeze
când se certau pe calculator sau pe PlayStation.
— Sunt adorabili, a spus Alice. Am făcut nişte copii
adorabili.
— Ştiu, a spus Nick, şi imediat s-a întristat. Ştiu.
A tăcut o clipă, ca şi când nu ştia dacă să vorbească
sau nu, apoi a continuat:
— De-asta mi se pare oribil că n-o să pot să-i văd decât
în weekend.
— Ah, asta…, a spus Alice. Păi, dacă n-o să ne împăcăm,
atunci sigur că ar trebui să facem jumi-juma. O săptă-
mână tu. O săptămână eu. De ce nu?
— Tu nu vorbeşti serios, a zis Nick.
— Ba sigur că vorbesc serios. O să semnez ce trebuie!
— Bine. Atunci am să vorbesc cu avocatul meu să redac-
teze un document şi mâine ţi-l trimit prin curier.
— În regulă.
— Când o să-ţi recapeţi memoria, o să te răzgândeşti, a
spus Nick şi a râs cinic. Şi n-o să mai vrei să ne împăcăm,
pun pariu că aşa va fi.
403
Liane Moriarty

— Pe douăzeci de dolari, a propus Alice întinzând mâna


spre el.
Nick i-a strâns mâna.
— S-a făcut.
Ei încă îi plăcea să simtă atingerea mâinii lui. Oare
corpul ei nu i-ar spune dacă l-ar urî?
— Am aflat că soţul Ginei a fost cel care se săruta cu
femeia aia în spălătorie, a spus Alice. Nu tu.
— A, da, abominabilul incident din spălătorie.
Nick a zâmbit spre o bătrână cu baston care încerca
să-i servească cu nişte sendvişuri de pe o farfurie pe care
abia o ţinea.
— Oh, bine, dacă insistaţi…, a spus el luând un sendviş.
Alice a observat că era cu ou şi curry.
— De ce-ai spus că ţi se pare interesant că eu cred că ai
fost tu? a întrebat Alice luând şi ea un sendviş care mai
avea puţin şi aluneca din farfurie.
— Pentru că mereu trebuia să-ţi spun că eu nu sunt
Mike Boyle.
Deşi vorbea cu gura plină, Alice a sesizat o urmă de
furie în vocea lui.
— Te identificai atât de mult cu Gina, încât era ca şi
cum ţi se întâmpla ţie. Eu îţi spuneam mereu: „N-am fost
eu.“ Dar ţie îţi intrase în cap că toţi bărbaţii sunt porci.
— Îmi pare rău, a spus Alice.
Sendvişul ei era cu şuncă şi muştar, iar gustul muş-
tarului îi amintea de ceva. Senzaţia aceasta constantă
că îi veneau în minte amintiri care imediat dispăreau,
semăna cu zumzăitul unui ţânţar care îţi bâzâie în ureche
când dormi şi ştii că atunci când vei aprinde lumina, va
dispărea, iar când vei pune capul jos şi vei închide ochii,
iar… bzzzzzz.
404
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

Nick s-a şters la gură cu şerveţelul.


— Nu trebuie să-ţi pară rău. Ce-a fost a fost.
A tăcut un moment şi a rămas cu privirea pierdută,
cufundat într-un trecut comun pe care Alice nu-l putea
vedea.
— Mă gândesc deseori că noi patru am fost prea apro-
piaţi. Am ajuns să ne implicăm prea mult în problemele
din căsnicia lui Mike şi a Ginei. Divorţul lor ne-a molipsit
şi pe noi. Ca un virus.
— Atunci hai să ne vindecăm, a spus Alice.
Cum îndrăzneau Gina şi prostul acesta de Mike să
se bage în viaţa lor şi să-i infecteze cu problemele lor
conjugale.
Nick a zâmbit şi a scuturat din cap.
— Vorbeşti ca…
S-a oprit, căutând cuvintele potrivite.
— Ca în tinereţe, a adăugat el.
După o scurtă pauză a continuat:
— În fine, problema n-au fost doar Mike şi Gina. Ar fi
prea simplu. Poate că eram prea tineri când ne-am căsă-
torit… Mmmmm. Crezi că faima i s-a urcat Oliviei la cap?
Alice s-a uitat în direcţia în care se uita el şi a văzut
că Olivia urcase iar pe scenă. Ţinea microfonul foarte
aproape de gură şi interpreta cu un dramatism grandios
un cântec pe care nu-l auzeau deoarece sunetul era oprit.
Tom se pusese în patru labe şi urmărea cablul microfonu-
lui spre pupitrul de comandă. Madison stătea pe rândul
din faţă care era gol, adâncită în conversaţie cu domnul
cu părul alb, organizatorul cursei pe scaunele cu rotile.
— Povesteşte-mi o amintire frumoasă din ultimii zece
ani, a spus Alice.
— Alice…
405
Liane Moriarty

— Haide. Care-i primul lucru care îţi vine în minte?


— Mmmm. Doamne! Nu ştiu. Cred că atunci când s-au
născut copiii. E un răspuns prea previzibil? Nu mă refer
la momentul naşterii. Asta nu mi-a plăcut.
— Nu? a spus Alice dezamăgită.
Se imaginase pe ea şi pe Nick plângând de fericire şi
îmbrăţişându-se, cu o muzică de film în fundal.
— De ce nu?
— Cred că din cauză că eram panicat tot timpul, nu
puteam să controlez nimic şi nici să te ajut. Nu făceam
nimic cum trebuie.
— Sunt sigură că n-a fost aşa.
Nick a privit-o un moment, apoi s-a uitat repede în
altă parte.
— Era atâta sânge, tu urlai de durere şi obstetricianul ăla
incompetent care n-a apărut decât după ce ai născut-o pe
Madison… Am vrut să-l bat. Dacă nu era moaşa aia… Ea
a fost de nota zece. Aia de care ziceam noi că parcă ar fi
sora geamănă a lui Posh Spice.
Şi-a privit mâinile cu un aer absent. Alice se întreba
dacă îşi dădea seama că îşi freca degetul acolo unde ar
fi trebuit să aibă verigheta. Devenise un obicei de-al lui:
când cădea pe gânduri, se juca cu verigheta. Şi acum fă-
cea la fel, deşi n-o purta.
— Şi când ai născut-o pe Olivia şi au trebuit să-ţi facă o
cezariană de urgenţă, a continuat Nick băgând mâinile în
buzunare, am crezut că o să fac infarct.
— Sărăcuţul de tine, l-a compătimit Alice.
Deşi, s-a gândit ea, probabil că nici ei nu-i fusese mai bine.
Nick a zâmbit şi a scuturat din cap minunându-se.
— Îmi aduc aminte că n-am vrut să le distrag atenţia
de la tine şi de la copil, ştii, ca în filmele alea în care
406
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

soţul leşină. Mi-am zis: Am să mor discret, în colţul ăsta.


Credeam că o să mori şi tu, iar copiii vor rămâne orfani.
Ţi-am mai spus asta vreodată? Probabil că da.
— Credeam că vom vorbi despre momente frumoase.
Alice era consternată. Fără amintiri, era ca şi cum
scenele acelea cu sânge şi ţipete o aşteptau, că încă nu
trecuse prin ele.
— Partea frumoasă era după ce se termina totul cu bine
şi ne lăsau singuri cu copilul înfăşat, iar noi puteam să-i
bârfim pe doctorii şi asistentele care nu ne plăceau în
timp ce beam un ceai şi ne uitam liniştiţi la copil pentru
prima oară. Îi număram degetele de la mâini. Era o mică
persoană nou născută. Era… magic.
Şi-a dres puţin vocea.
— Care este cea mai tristă amintire a ta din ultimii zece
ani? l-a întrebat Alice.
— Oh, aici am de unde alege.
Nick a zâmbit ciudat. Ea nu şi-a dat seama dacă era
un zâmbet răutăcios sau unul trist.
— Ziua în care le-am spus copiilor că ne despărţim. Ziua
când m-am mutat. Noaptea când m-a sunat Madison
plângând în hohote şi m-a rugat să vin acasă.
În jurul lor, oamenii discutau, râdeau şi beau ceai.
Alice simţea în cap căldura radiatoarelor. Avea impresia
că i se topeşte creştetul capului, înmuindu-se ca o cio-
colată. Şi-o imagina pe Madison plângând la telefon şi
rugându-l pe tatăl ei să se întoarcă.
El ar fi trebuit să pună telefonul jos şi să vină imediat
acasă, iar ei ar fi trebuit să pună un film video la care să
se uite îmbrăţişaţi pe canapea, mâncând peşte cu cartofi
prăjiţi. Ar fi trebuit să fie simplu să fii fericit. Uite, Elisa-
beth şi Ben, bieţii de ei, se luptau ca disperaţii să aibă o
407
Liane Moriarty

familie, în timp ce Nick şi Alice tocmai o lăsau pe-a lor


să se destrame.
— Nu crezi că ar trebui să încercăm din nou? a întrebat
ea apropiindu-se de Nick. Pentru ei? Pentru copii? De
fapt, nu doar pentru ei. Pentru noi. Pentru noi, cei care
am fost cândva.
— Mă scuzaţi!
Era o altă bătrână, cu un permanent albăstrui şi o
faţă zbârcită şi veselă.
— Voi sunteţi Nick şi Alice, nu-i aşa?
S-a aplecat spre ei şi a continuat pe un ton confidenţial:
— Sunt o cititoare a blogului lui Frannie. Cu mult timp
în urmă, am postat un comentariu despre voi! Vreţi să
ştiţi ce-am spus?
— Despre noi?
Nick părea oripilat.
— Frannie are un blog? Nu ştiam. Vreţi să spuneţi că
Frannie scrie despre noi?
— Oh, linişteşte-te, drăguţă, nu spune lucruri foarte
personale, a spus bătrâna bătându-l uşurel cu palma pe
braţ. Dar a menţionat că voi doi v-aţi separat şi eu am
spus că, după umila mea părere, voi doi sunteţi făcuţi
unul pentru altul. Din fotografii mi-am dat seama că în-
tre voi există dragoste adevărată!
— Pune fotografii cu noi pe internet? a întrebat Nick.
Mie de ce nu mi-a spus nimeni treaba asta până acum?
— Aoleu! a spus bătrâna ducând mâna la gură. Cred că
mi-a luat-o gura pe dinainte!
Apoi s-a întors spre Alice.
— Ţi-ai recăpătat memoria, drăguţă? Să ştii că la fel a
păţit o prietenă de-a mea în 1954. N-am putut s-o con-
vingem că războiul se sfârşise. Sigur, până la urmă a uitat
408
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

şi cum o chema, dar sunt convinsă că ţie n-o să ţi se


întâmple asta.
— Nu, a spus Alice. Pe mine mă cheamă Alice. Alice.
Alice.
— Spune-mi că nu postează fotografii de-ale copiilor pe
internet, a insistat Nick.
— Oh, dar aveţi nişte copii atât de frumoşi, a spus
bătrâna.
— Super. O invitaţie pentru criminali şi pedofili, a co-
mentat Nick.
— Sunt sigură că nu invită pe nimeni să ne omoare co-
piii, a spus Alice. Criminalilor, ia priviţi aici nişte victime
perfecte!
— Eu vorbesc serios. De ce crezi mereu că nouă nu ni
se poate întâmpla nimic rău? Este exact ca atunci când ai
pierdut-o pe Olivia pe plajă. Eşti atât de blazată.
— Da? a spus Alice uluită.
Chiar o pierduse pe Olivia?
— Nu suntem imuni la tragedie.
— Am să ţin minte, a spus Alice, şi Nick a făcut o gri-
masă de iritare, ca şi cum l-ar fi muşcat un ţânţar.
— Ce? s-a mirat Alice. Ce-am spus?
— Sora ta e aici? a întrebat-o bătrâna. Voiam să-i spun
că ar trebui să adopte un copil. Probabil că au rămas o
mulţime de copii orfani după ciclonul acela din Burma.
Sigur, pe vremea mea, mulţi bebeluşi erau abandonaţi
pe treptele bisericii, dar se pare că în ziua de azi nu se
mai întâmplă aşa, din păcate. Ah, uite-o pe mama ta! a
exclamat femeia zărind-o pe Barb care, încă machiată şi
costumată de dans, cu un clipboard în mână, era încon-
jurată de o mulţime de bătrâne entuziasmate. Mă duc să
mă înscriu la cursul de salsa! Voi doi m-aţi inspirat!
409
Liane Moriarty

Şi s-a îndepărtat cu mers clătinat.


— Te rog să-i spui lui Frannie că i-aş fi foarte recunoscă-
tor dacă n-ar mai scrie pe blogul ei despre mine şi familia
mea, a spus Nick revenind la tonul distant şi arogant.
— Spune-i tu! a zis Alice.
Nick o adora pe Frannie. Nick cel de altădată s-ar fi
dus s-o abordeze şi să aibă cu ea o discuţie aprinsă. La
reuniunile de familie se certau pe teme politice şi jucau
cărţi împreună.
Nick a oftat din greu. Şi-a masat obrajii ca şi cum l-ar
fi durut o măsea, împingând de carne în sus până i se
îngustau ochii şi i se încreţea pielea, făcându-l să semene
cu un gargui.
— Să nu faci asta, a spus Alice trăgându-l de braţ.
— Ce? a întrebat Nick. Ce naiba vrei?
— Of, Doamne! a spus Alice. Cum a ajuns relaţia noas-
tră atât de spinoasă?
— Cred că ar trebui să plec.
— Ce s-a întâmplat cu George şi Mildred? a întrebat
Alice.
Nick s-a uitat la ea fără să înţeleagă.
— Leii de piatră, i-a reamintit Alice.
— Habar n-am, a spus Nick.

410
fiction connection
27

„Of, Alice“, a spus Alice în sinea ei.


Era în dimineaţa de după Seara Talentelor din Fami-
lie. Pe copii îi dusese cu bine la şcoală, iar ea se aşezase
la birou, căutând indicii care s-o ajute să-şi recapete me-
moria. Tocmai dăduse peste motivul pentru care doamna
Bergen nu mai vorbea cu ea.
A împins scaunul în spate, a pus picioarele pe bi-
rou şi s-a lăsat pe spetează, cu ochii în tavan. „La ce te
gândeai?“
Se pare că Alice era un membru activ al asociaţiei
de rezidenţi care făceau presiuni asupra consiliului local
pentru a permite construirea unor blocuri de apartamente
cu cinci etaje pe strada lor. Doamna Bergen conducea
asociaţia de rezidenţi care se opuneau acestei propuneri.
A coborât picioarele de pe birou şi a scos următoarea
filă din dosar în timp ce muşca dintr-un baton de Twix
ca să se învioreze. (Făcuse un stoc de ciocolată în cămară.
Copiii au fost super încântaţi, deşi se prefăceau că nu era
nimic neobişnuit.)
Era un articol dintr-un ziar local, cu titlul: CONFLICT
ÎNTRE REZIDENŢII CARTIERULUI RAWSON, ilustrat cu
411
Liane Moriarty

fotografii cu doamna Bergen şi Alice. Doamna Bergen


apărea în grădina din faţa casei ei, lângă tufele de tranda-
firi, cu pălăria de soare pe cap şi o ceaşcă de ceai în mână,
cu o figură dulce, dar tristă.

„Este o propunere scandaloasă. Va distruge


caracterul şi stilul tradiţional al acestei străzi
frumoase“, a declarat doamna Beryl Bergen, care
locuieşte de patruzeci de ani în casa sa din strada
Rawson, unde şi-a crescut cei cinci copii.

— Bineînţeles că-l va distruge, a spus Alice cu voce


tare.
Alice apărea în fotografie stând pe acelaşi scaun pe
care stătea acum, cu o figură sobră şi formală care o arăta
categoric de patruzeci.
A mormăit cu voce tare în timp ce îşi citea propria
declaraţie.

„Este inevitabil“, a declarat doamna Alice


Love care s-a mutat în zonă în urmă cu zece ani.
„Sydney are nevoie de zone rezidenţiale mai dense
şi mai apropiate de mijloacele de transport public.
Când am cumpărat această casă, ni s-a spus că
recalificarea zonei se va face în următorii cinci
ani. Noi am ţinut cont de acest lucru când am
investit în proprietate. Municipalitatea nu poate
să dea acum înapoi, lăsând în pierdere atâţia
oameni.“

Cum? Despre ce naiba vorbea? Ei nici n-au ştiut


că era posibilă recalificarea zonei. Ea şi Nick vorbiseră
412
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

că vor îmbătrâni în această casă. Nici nu se gândi-


seră s-o vândă unui dezvoltator zonal care s-o demo-
leze şi să construiască în locul ei un oribil bloc de
apartamente.
A citit mai departe şi, într-un fel, nici n-a fost sur-
prinsă când a ajuns la ultimul paragraf.

Alice Love a preluat preşedinţia Asociaţiei Re-


zidenţilor pentru Recalificarea Zonei, după moartea
tragică a fondatoarei, Gina Boyle.

Bineînţeles. Gina. A naibii Gina!


S-a ridicat hotărâtă şi s-a dus în bucătărie unde lăsase
să se răcească o tavă cu negrese.
— V-am mai făcut din astea până acum? îi întrebase pe
copii cu o seară înainte, arătându-le fotografia din cartea
de bucate.
— Te-am rugat eu odată, dar ai zis că au prea mult za-
hăr, îi spusese Olivia.
— Da, au. Şi ce dacă? întrebase Alice în timp ce Olivia a
început să chicotească, iar Tom şi Madison şi-au aruncat
unul altuia priviri îngrijorate, de oameni mari.
A luat un recipient de plastic, l-a umplut cu negrese
şi, fără să se mai gândească, s-a dus la vecina de alături şi
a sunat la uşă.
Doamnei Bergen i-a dispărut zâmbetul de bun venit
de cum a văzut-o pe Alice şi nici n-a mai deschis uşa cu
plasă.
— Doamnă Bergen, a spus Alice punând palma pe plasa
uşii de parcă ar fi venit în vizită la o cunoştinţă aflată la
închisoare. Îmi pare foarte, foarte rău. Am făcut o gre-
şeală groaznică.
413
Liane Moriarty

Însemnările lui Elisabeth pentru Jeremy

Astăzi ţineam un seminar de o zi cu titlul „Folosirea


marketingului direct în scopul creşterii vânzărilor“, des-
tinat Asociaţiei Comercianţilor de Carne cu Amănuntul.
Nu, nu glumesc. Orice profesionist sau mic comer-
ciant poate beneficia de marketingul direct. Chiar şi tu,
Jeremy.

Îţi vine să intri cu maşina în primul stâlp de


telegraf?
Jeremy Hodges, psiholog, te poate îndrepta într-o
direcţie mai bună.
O cutie de antidepresive GRATUITĂ pentru pri-
mele 10 şedinţe.

Sau ceva de genul ăsta. Acum nu prea am inspiraţie.


Oricum, măcelarii au fost foarte simpatici şi s-au ară-
tat extrem de interesaţi. Au fost multe glume specifice
branşei şi câteva întrebări surprinzător de perspicace. (Mă
gândeam că măcelarii sunt nişte oameni simpli, rumeni
la faţă şi joviali, dar cred că doar se prefac a fi aşa, ca să
vândă mai mulţi cârnaţi.) Seminarul mergea bine. Este
imposibil să ai gânduri suicidare în timp ce explici cum
să dai personalitate unui anunţ despre cotlete de miel.
La un moment dat am văzut în public pe cineva care
n-avea nici pe departe înfăţişarea unui măcelar.
Era Alice. Arată schimbată în ultimul timp. Cred că
din cauză că se machiază mai puţin. Şi nu se mai coa-
fează. Poartă aceleaşi haine, dar într-un stil diferit, şi a
recuperat lucruri vechi pe care nu le-am mai văzut de ani
de zile. Astăzi era îmbrăcată cu o fustă lungă, un jerseu
414
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

crem cam decolorat, strâns în talie cu o curea lată, şi o


eşarfă sclipicioasă cu ciucuri pe care am văzut-o odată în
comoda Oliviei. Era frumoasă, Jeremy, şi pentru prima
dată n-am mai urât-o pentru că are timp şi bani ca să se
menţină în formă perfectă şi pentru că nu trebuie să-şi
bage ace în burtă în fiecare seară. Când am văzut-o, mi-a
zâmbit şi mi-a făcut cu mâna, apoi şi-a acoperit ochii cu
palma ca şi cum ar fi spus: „Prefă-te că nu sunt aici.“
Nu ştiu de ce, dar văzând-o, m-am simţit ciudat de
emoţionată. Când am vrut să răspund la întrebarea des-
pre costurile poştale pusă de Bill de la Carne Proaspătă
Ryde, mi-a tremurat vocea.
În pauza de dimineaţă a venit la mine şi mi-a zis
cu o voce încântată: „Sunt emoţionată. Parcă aş vorbi
cu o celebritate!“ Nu cred că a fost sarcasm. A spus-o cu
simpatie.
M-a întrebat: „De ce n-ai venit aseară la serbarea lui
Frannie?“
Era cât pe ce să-i spun adevărul. Îmi stătea pe vâr-
ful limbii, gata să-mi iasă din gură. Doar că nu era un
răspuns la întrebarea ei şi, oricum, ştiam că ar reacţiona
greşit.
Ceea ce nu e din vina ei. Oricine ar reacţiona greşit.
Însă reacţia ei m-ar împinge în prăpastia nebuniei,
iar eu abia reuşesc să rămân pe partea asta a sănătăţii
mintale.
Cred că aş putea să fac o programare ca să-ţi poves-
tesc, Jeremy.
Dar nu. N-am s-o spun cu voce tare. Cred că am să
aştept să-mi treacă.
Am să mă prefac că nu s-a întâmplat nimic, voi aş-
tepta inevitabilul şi nu-l voi lăsa să mă afecteze.
415
Liane Moriarty

Cugetările unei străbunici

Astăzi m-am dus la masa rotundă despre eutanasie, iar


ceilalţi s-au dus să se plimbe în port.
Întâlnirea a fost foarte interesantă şi informativă. Sunt
atâtea aspecte de luat în calcul.
Dar parcă mi-aş fi dorit să nu fie o zi atât de frumoasă
şi de senină. Mă cam deranja gândul că ei erau pe
vaporaş, simţind în faţă briza mării.
În orice caz, mi-a părut bine că m-am dus!
Am scris deja o scrisoare adresată reprezentantului
nostru local. Spuneţi-mi ce părere aveţi.
În altă ordine de idei, mă simt groaznic de prost şi
de jenată citind comentariile voastre despre X. Sunt
absolut convinsă că nu încerca să mă curteze şi dacă
da, atunci aş muri de ruşine! Ar fi penibil, la vârsta
noastră! De mult nu mai suntem tineri.
Apropo, Seara Talentelor din Familie a avut un succes
enorm! Iată aici câteva fotografii. Strănepoţica
mea Olivia a fost genială cu dansul ei în care imita
un fluture. A câştigat premiul al treilea. (Şi nu, eu
n-am făcut parte din juriu!) Am primit felicitările fără
să le dau prea multă importanţă. Nu voiam să par
vanitoasă.
X a discutat îndelung cu strănepoata mea mai mare,
Madison. Zicea că e o „isteaţă“, şi are dreptate.
Şi a aflat de la strănepotul meu Tom că mă pricep
destul de bine la PlayStation. M-a provocat la o partidă.
El a mai jucat cu nepotul lui şi zice că „o să şteargă cu
mine pe jos“. În seara asta mă duc pe la el. Mă aşteaptă
cu PlayStation-ul instalat! Mai zice că va pregăti ceva la
cuptor pentru cină.
416
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

Trebuie să recunosc că este totuşi un om bun.


Apropo, mă îngrijorează foarte mult nepoata mea
Elisabeth. Nu a venit la Seara Talentelor din Familie
şi nu-i stă în fire să facă asta. Nu-mi place s-o spun,
dar aceste nesfârşite încercări eşuate de a rămâne
însărcinată îi distrug viaţa.
Ah, şi Alice tot nu şi-a recăpătat memoria. S-o fi văzut
când a dansat cu Nick! Dacă n-aş şti, aş zice că au
totuşi şanse de împăcare.

COMENTARII
AB74 a spus…
Individul vrea să-ţi bage mâna sub fustă, Frannie!

Super Buni a spus…


Ultimul comentariu a fost absolut dezgustător.

Ovulul Bun a spus…


Bună! Numai ce-am descoperit blogul tău şi am citit
toată arhiva. Super blog! Dar trebuie să spun că sunt
de acord cu primul comentariu. Lui X îi place de tine!
Şi de ce nu? Bunica mea s-a îndrăgostit şi s-a căsătorit
a treia oară la 83 de ani. Cât timp există viaţă, există
şi speranţă.

DorisDinDallas a spus…
Ce-o să faci, Frannie, dacă X vrea să te sărute? O să-l
săruţi şi tu?

Frank Neary a spus…


Domnişoară Jeffrey, cred că e momentul să mă retrag.
Mi-aţi frânt inima. (Hei, aţi ţinut cumva legătura cu
417
Liane Moriarty

doamna Pascoe? A fost profesoară de geografie. Mă


întrebam dacă aveţi datele ei de contact.)

— Uite, Tom, maşina poliţiei! a strigat Alice în timp ce


trecea pe lângă ei o maşină a poliţiei cu sirena pornită.
Ni-no, ni-no!
A întors capul, sperând să vadă o feţişoară radioasă
pe bancheta din spate, dar şi-a dat seama că era singură
în maşină şi că, în orice caz, Tom era prea mare ca să se
mai bucure când vedea maşini de poliţie, iar ea nu şi-l
amintea când era mic.
Astfel de străfulgerări de memorie, sau ce erau ele, se
repetau acum la câteva minute. Ca un tic nervos ciudat. Mai
devreme, la seminarul lui Elisabeth, în pauza de ceai, vă-
zuse că unul dintre măcelari a luat la un moment dat două
fursecuri cu ciocolată şi ea abia s-a abţinut să nu-l apuce de
încheietura mâinii păroase şi să-i spună: „Unul e destul!“
Mereu se pomenea că se îndrepta hotărâtă spre un
anume loc — birou, bucătărie sau spălătorie — şi, când
ajungea acolo, nu ştia de ce venise. Odată a traversat
strada şi, când a intrat pe aleea din faţa casei unde altă-
dată locuia Gina, s-a oprit şi a spus cu voce tare: „Oh“.
Ridica telefonul şi forma un număr, apoi închidea repede
fără să ştie pe cine sunase. Altă dată, în timp ce-i aştepta
pe copii să iasă de la şcoală, s-a surprins legănându-şi
geanta ca o fetiţă, bătând-o cu palma şi murmurând un
cântecel necunoscut. „Asta e pentru mami!“ spusese
într-o seară la cină, îndreptând lingura plină spre gura
Oliviei. „Cred că începi s-o iei puţin razna, mămicuţo“,
spusese Olivia făcând ochii mari.
Dintr-un moment în altul memoria avea să-i revină.
Simţea că se apropia tiptil, ca o răceală anunţată de
418
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

ameţeli şi usturimi de gât. Doar că nu ştia dacă să i se


opună sau s-o încurajeze.
Tocmai se întorcea de la seminarul lui Elisabeth şi
se îndrepta spre şcoala copiilor pentru colaborarea cu
biblioteca. Aparent făcea asta în fiecare joi, ceea ce i se
părea excesiv de generos din partea ei.
În timp ce conducea, se gândea la Elisabeth, la cât de
confortabil se simţea ea pe scenă, vorbind în faţa acelor
măcelari, făcându-i să râdă, spunându-le ce să facă. I se
păruse atât de relaxată în timp ce vorbea la microfon.
Atât de naturală. La fel ca vedetele care vorbeau în in-
terviuri cu jurnaliştii, ca şi cum nu s-ar fi aflat în faţa
camerelor de filmat. Dar în pauză, când a stat de vorbă cu
ea, a avut ciudata impresie că Elisabeth nu era ea însăşi,
ci doar interpreta un rol. Parcă era mai autentică atunci
când se afla pe scenă, decât atunci când vorbea cu sora ei.
Alice încă nu reuşise să discute cu ea despre insucce-
sul tratamentului de fertilizare in vitro. Îi telefonase cu o
seară în urmă, după ce se întorsese de la Seara Talentelor
din Familie, dar Ben îi spusese că Elisabeth se uita la o
emisiune televizată care îi plăcea foarte mult şi o s-o sune
ea după ce se termină. Dar Elisabeth n-a sunat-o şi, evi-
dent, nu avea cum să discute cu ea când lucra. Era ridicol
că nu ştia ce se petrece în mintea surorii ei. Nici măcar
nu putea să bănuiască cum se simţea. Furioasă? Distrusă?
Sătulă de toate?
Va încerca s-o sune iar diseară, dar era atât de com-
plicat să găsească un moment liber printre atâtea lucruri
de făcut: să-i ducă pe copii la activităţile lor, să-i ajute
la teme (Aveau atât de multe! Pe Alice o apuca durerea
de cap. Într-o seară chiar a început să bombăne nemul-
ţumită când a văzute câte fişe de lucru scotea Tom din
419
Liane Moriarty

ghiozdan, o reacţie deloc profesională din partea ei.), să


pregătească cina, să facă ordine prin casă, să le pregă-
tească pacheţelele pentru a doua zi, să încerce să-i con-
vingă să nu se mai certe pe calculator şi televizor. În final,
era frântă de oboseală.
Se pare că în 2008 nu mai avea timp pentru toate.
Timpul devenise o resursă limitată. În 1998, zilele erau
mult mai spaţioase. Când se trezea dimineaţa, ziua i
se aşternea în faţă ca un hol lung pe care ea urma să-l
parcurgă liniştită, zăbovind asupra celor mai bune mo-
mente. Acum zilele erau atât de zgârcite! Felii de timp
prea subţiri. Treceau cu viteza unor maşini de curse. Zum!
În fiecare seară când trăgea pătura ca să se bage în pat,
avea impresia că numai ce-o dăduse la o parte când se
trezise dimineaţă.
Poate pentru că nu era obişnuită cu această viaţă.
Viaţa unei femei singure cu trei copii.
Făcea lucrurile în mod diferit, încercând să încetinească
timpul. Avea impresia că noua Alice, cea cu tonul repezit,
n-ar fi fost de acord cu unele dintre aceste schimbări.
Ieri, când îi luase pe copii de la şcoală, Olivia spusese
pe un ton plângăcios: „Nu vreau să mă duc la vioară“, şi
Alice, care habar n-avea că trebuia să meargă la vioară,
răspunsese „Bine, nu te duci“, apoi îi dusese pe toţi trei
la Dinos, unde îşi făcuseră temele aşezaţi la o masă ro-
tundă, bând o ciocolată caldă, şi Dino îl ajutase pe Tom
să rezolve problemele la matematică.
Mai târziu primise un telefon de la cineva care i-a
spus pe un ton iritat că tot trebuia să plătească ora de
vioară, dat fiind că nu anunţase cu douăzeci şi patru de
ore înainte. „Ah, bine“, spusese Alice şi primise o tăcere
şocată drept răspuns.
420
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

Ajungând acasă de la Seara Talentelor din Familie,


o lăsase pe Madison să stea până după ora unsprezece
ca să pregătească un tort Pădurea Neagră pentru Ziua
Bucătăriei Multiculturale care fusese organizată la şcoală.
— N-am nevoie de ajutorul tău, insistase Madison di-
nainte ca Alice să se ofere s-o ajute. Vreau să-l fac singură.
— Perfect, a spus Alice.
— Aşa zici mereu, a spus Madison. Şi până la urmă te
bagi să mă ajuţi.
— Pun pariu pe o mie de dolari că n-am să ridic un
deget ca să te ajut, spusese Alice întinzând mâna spre ea.
Madison a privit-o serioasă, apoi a afişat acel superb
zâmbet spontan şi i-a strâns mâna.
— Vreau să pariezi şi cu mine pe o mie de dolari, a spus
Tom. Hai să pariem ceva!
— Şi eu vreau! a strigat Olivia. Mamă, pariază şi cu
mine!
— Ba nu, cu mine faci următorul pariul, a protestat
Tom. Mamă, pun pariu că… hmmm, pun pariu că, stai
puţin, să mă gândesc la ceva ca lumea.
— Pun pariu că poţi să stai în mâini cinci minute! a
strigat Olivia. Ba nu, două! Nu, hai mai bine un minut.
— Pun pariu pe o mie de dolari că nu pot să număr
până la un milion! a spus Tom. Adică pun pariu că pot!
Ideea e că tu îmi dai o mie de dolari dacă pot.
— Nimeni nu poate să numere până la un milion, a spus
Olivia pe un ton foarte serios. I-ar trebui o săptămână.
— Ba nu, a spus Tom. Să zicem că durează şaizeci de
secunde ca să numeri până la şaizeci. Sau stai! Uite, să
zicem că poţi număra până la nouăzeci în şaizeci de se-
cunde. Deci, mmmm, unde-i calculatorul? Mamă? Ştii
unde e calculatorul? Mamă, tu auzi ce spun?
421
Liane Moriarty

— Copii, voi sunteţi întotdeauna atât de obositori? în-


trebase Alice.
Uneori avea impresia că îi absorbeau toată energia
mentală.
— Cam da, i-a răspuns Tom.

*
Însemnările lui Elisabeth pentru Jeremy

În timp ce măcelarii adunaţi în grupuri făceau brain-


storming pe tema hârtiei de ambalat (ha ha!), eu stăteam
şi mă gândeam la ultimul embrion pe care mi l-au trans-
ferat în urmă cu două săptămâni.
Stătuse îngheţat un an de zile.
O potenţială mică persoană încrustată în gheaţă.
Când am început tratamentul FIV, stăteam la uşa
congelatorului, luam o fărâmă de gheaţă scânteietoare pe
vârful degetului şi mă gândeam la potenţialii mei copii
congelaţi. La toate acele potenţiale persoane. Aveam con-
gelaţi şapte la un moment dat. Un tezaur de posibilităţi.
Unul putea să fie înotător. Altul putea să fie muzician.
Unul putea să fie înalt. Altul putea să fie scund. Unul
putea să fie scump şi timid. Altul putea să fie amuzant.
Unul putea să fie ca Ben. Altul putea să fie ca mine.
Eu şi Ben vorbeam despre asta tot timpul. Le trimi-
team mesaje de susţinere prin telepatie. „Rezistaţi“, le
spuneam. „Să sperăm că nu vă e prea frig.“
Odată cu trecerea anilor, n-am mai vorbit aşa. Ne-am
detaşat de proces. Era ceva ştiinţific, nimic mai mult.
Doar o procedură medicală neplăcută. Un aspect ştiin-
ţific de care nici măcar nu ne mai minunam. Da, da,
422
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

se fac copii în eprubetă. Incredibil. Dar pentru noi nu


funcţionează.
Ultima dată am ajuns cu întârziere şi am luat şi o
amendă pentru că am ignorat un indicator care interzicea
să virezi la dreapta. A fost ideea mea, ca să ajungem mai
repede, şi Ben s-a enervat atât de tare că m-a ascultat,
pentru că până la urmă am întârziat şi mai mult. „Cum
de n-aţi văzut indicatorul?“ a întrebat poliţistul şi Ben s-a
strâmbat ca şi cum ar fi spus „Din cauza ei!“ Poliţistului
i-a trebuit incredibil de mult timp ca să scrie amenda;
parcă ştia că suntem în întârziere şi asta făcea parte din
pedeapsă.
„Hai să mergem acasă“, i-am spus lui Ben. „Oricum
nu va ieşi nimic. Ăsta e un semn. N-are rost să mai dăm
banii pe parcare.“
Aş fi vrut să zică şi el ceva pozitiv, de încurajare, dar
era deja indispus. „Frumoasă atitudine. Foarte frumoasă“,
a spus. De obicei, nu e sarcastic.
Oricum, ştiu că nici el nu credea că va funcţiona. O
săptămână mai târziu mânca brioşe cu banane la Alice
acasă şi începea să se entuziasmeze în faţa ideii de adop-
ţie înainte să aflăm dacă de data asta a funcţionat sau nu.
Specialista era o fetişcană care nu părea a fi mai mare
ca Madison. Când am intrat în sala de tratament, s-a
împiedicat de ceva, lucru care nu cred că a fost de bun
augur. Hop! Vine embrionul dumneavoastră!
Când stăteam întinsă pe scaun cu picioarele elegant
desfăcute, aşteptând să vină cu acul acela imens, specia-
lista a murmurat ceva ce nici eu, nici Ben n-a auzit.
„Aici e embrionul dumneavoastră“, a repetat ea je-
nată. Poate era prima oară când făcea asta. Ne-am uitat,
şi pe ecran se vedea proiectat copilul nostru potenţial.
423
Liane Moriarty

Semăna cu non-fraţii şi non-surorile lui. Un bulgăraş


de spumă. Un strop de apă mărit cu lupa.
N-am mai pierdut vremea stând să mă minunez. Nici
să zic ceva de genul „Oh, e fantastic“. Nu m-am deranjat
să fixez imaginea în memorie în caz că într-o zi va trebui
să i-o descriu copilului meu: „Te-am văzut când nu erai
decât o mică blastocită, dragul meu.“
Nu-l cunoşteam pe medicul care a făcut transferul.
Scumpa mea doctoriţă este plecată la Paris, deoarece
fiică-sa se mărită cu un avocat francez. Medicul era un
bărbat cu faţă lungă şi sobră, care îmi amintea de con-
sultantul nostru fiscal. Un semn deloc bun. (Nu ne re-
turna niciodată taxele.) De obicei, doctoriţa mea vorbeşte
despre orice îi vine în minte, dar domnul ăsta n-a zis
nimic până n-a terminat. Apoi ne-a arătat embrionul la
ecografie.
„În regulă. L-am introdus în punctul corect“, a spus
el sec, de parcă uterul meu era un echipament industrial.
Arăta la fel ca toți ceilalţi la ecografie. O steluţă care
strălucea intermitent.
Ştiam că nu va mai străluci mult timp.
Mi-am luat privirea de la ecranul ecografului, m-am
uitat la Ben şi am văzut că îşi studia mâinile.
Numai semne rele din toate părţile.
Inspiră. Expiră. Inspiră. Expiră.
După ce măcelarii au terminat cu brainstormingul,
am urcat pe scenă şi le-am spus că asistenta mea Lyla se va
ocupa de restul zilei, ca şi când de obicei ăsta era planul.
Măcelarii au aplaudat-o amabili când ea s-a ridicat în
picioare nedumerită.
Eu am ieşit din sală. Nu reuşeam să-mi scot din cap
acea steluţă intermitentă.
424
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

*
Alice se îndrepta spre biblioteca şcolii (corpul ei pă-
rea să ştie perfect că se afla dincolo de uşile duble din
colţul curţii), când a apărut Dominick. Arăta răvăşit şi
avea o figură crispată de îngrijorare.
— Alice, a spus el. Te-am văzut de la fereastra birou-
lui. Am tot încercat să te sun.
— Îmi pare rău, s-a scuzat Alice. Uit mereu să-mi încarc
telefonul. Memoria!
Dominick n-a schiţat niciun zâmbet.
— L-am sunat şi pe Nick, a spus el. E pe drum încoace.
— L-ai sunat pe Nick? De ce?
Voia să se lupte cu el pentru ea? Să-l provoace la
duel? (Numai că Nick nu mai voia mâna ei. Aşa că, pro-
babil, nu avea rost să se mai bată. Sigur, prietene, ia-o tu.)
— Avem o problemă, a spus Dominick. O problemă
gravă cu Madison.

Însemnările lui Elisabeth pentru Jeremy

După ce-am plecat de la seminar, am primit un tele-


fon de la Ben. Avea o voce aspră ca şmirghelul.
„De ce nu mi-ai spus?“ m-a întrebat.
I-am închis.
Nu mi-a plăcut tonul lui.

425
28

— A păţit ceva?
Alice a simţit că groaza îi inundă venele şi picioarele
au început să-i tremure atât de tare, încât a trebuit să se
prindă de braţul lui Dominick, de teamă să nu cadă.
— Ah, nu, stai liniştită.
Dominick a zâmbit zăpăcit şi a bătut-o pe Alice pe
braţ.
— Fizic, e bine. Numai că a avut loc un alt incident şi
nu cred că pe acesta putem să-l ignorăm.
— Alt incident?
— Alt incident de agresiune.
— Cineva a agresat-o pe Madison?
O să-l strângă de gât pe copilul ăla. Va cere să discute
cu părinţii lui. Cineva o maltratase pe Sultana şi ea avea de
gând să-l mănânce pe ticălos cu fulgi cu tot. Turba de furie.
— Alice, a spus Dominick.
Avea un aer serios, de director de şcoală sever.
— Madison este cea care a agresat pe cineva.
— Madison n-ar agresa pe nimeni.
O cunoştea pe fiica ei. Sigur, de doar cinci zile, dar
o cunoştea.
426
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

Şi da, poate că uneori era ţâfnoasă şi puţin cam agre-


sivă când se supăra pe fratele şi sora ei, dar nu era decât
o rivalitate între fraţi (spera ea). Madison avea un fond
sufletesc bun. Uite cum o ajutase pe Olivia la coregrafia
pentru dansul fluturelui. Uite cum îl ajutase pe Tom să-şi
facă tema la geografie. Bine, Tom zicea că era enervantă şi
până la urmă Madison a plecat supărată, vărsând şiroaie
de lacrimi, iar Tom s-a lovit cu palma peste frunte şi și-a
dat ochii peste cap, ca o versiune în miniatură a tatălui
său, dar, oricum… fiica lui Alice nu era, nu putea să fie
un copil agresiv.
— Încă nu… ţi-ai revenit? a întrebat-o Dominick precaut.
— Nu chiar, a răspuns Alice.
— Să ştii că nu e prima dată când avem probleme cu
Madison. Acum câteva zile, un băieţel s-a ales cu capul
spart după o altercaţie cu Madison.
Ah, s-a gândit Alice. Ăsta era „micul incident“ la care
se referise Kate Harper la gimnastică.
— Ştiu că are probleme, cu moartea Ginei… cu di-
vorţul…, a continuat Dominick cu fruntea încreţită de
îngrijorare. Dar, Alice, îmi pare foarte rău, de data asta
chiar… oh!
A schimbat tonul vocii când a zărit pe cineva peste
umărul lui Alice.
— Uite că vine… şi el…
Alice s-a întors şi l-a văzut pe Nick îndreptându-se
spre ei. Era îmbrăcat în costum, cu cravată, şi vorbea la
telefonul mobil. Cu aerul lui de om de afaceri care ia de-
cizii importante şi nu poate fi deranjat din şedinţe, părea
rupt dintr-o altă lume în curtea însorită a şcolii unde,
prin fereastra deschisă a unei săli de clasă din apropiere,
se revărsau glasuri de copii recitând ceva.
427
Liane Moriarty

— Cam neplăcut, a spus Dominick uitându-se la Alice.


— Da…
Când Nick s-a apropiat mai mult, l-au auzit spunând:
— Hai să lăsăm două milioane. Îţi convine? Excelent.
Te salut.
A închis telefonul cu o mână şi Alice a vrut să-i zică:
„Oh, Nick, iubitule, nu mai fi aşa fiţos.“
— Dominick, aşa e? l-a salutat Nick întinzând mâna, ca
şi cum Dominick era acolo ca să le vândă ceva.
— Da, salut. Ce mai faci? a spus Dominick.
Era cu un cap mai înalt decât Nick şi, pe lângă el,
arăta ca un licean deşirat. Lui Alice îi venea să-l îmbrăţi-
şeze, dar ar fi vrut să-l îmbrăţişeze şi pe Nick. Parcă erau
nişte băieţi deghizaţi în adulţi.
— Probabil că e ceva foarte important dacă ne-ai che-
mat pe amândoi, a spus Nick pe un ton uşor iritat.
— Da, a răspuns Dominick, şi tonul lui a fost pe măsură.
Madison a ameninţat-o pe Chloe Harper cu o foarfecă. În
plus, i-a tăiat părul şi a împins-o cu faţa într-un tort. Va
trebui s-o suspend, cel puţin până la vacanţa şcolară.
Cred că are nevoie să meargă la un psiholog.
— Înţeleg, a spus Nick şi parcă dintr-odată s-a dezumflat.
Puterea trecuse de partea lui Dominick.
— Trebuie să fie o explicaţie, a spus Alice. Probabil că a
avut un motiv.
— Nu contează ce motiv a avut, a spus Dominick (cu
o oarecare aroganţă, s-a gândit Alice, pentru unul care
avea pretenţia să fie iubitul ei). E inadmisibil. Şi vă puteţi
imagina cum va reacţiona Kate Harper. Chiar acum e în
drum spre şcoală.
Deci Chloe era antipatica fiică a lui Kate Harper. Ei,
da. Asta explică totul.
428
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

— Va trebui să… nu ştiu… să le oferim un fel de com-


pensaţie, a oftat Nick.
— Nu cred că banii ar fi soluţia în acest caz, a spus
Dominick.
— N-am vrut să spun…
— În fine, cele două fete ne aşteaptă în biroul meu, l-a
întrerupt Dominick.
Alice şi Nick l-au urmat ca doi şcolari obraznici. Alice
s-a uitat la Nick cu o figură care spunea „Ce îngrozitor,
nu?“, iar Nick a răspuns cu o grimasă.
În biroul lui Dominick, Madison şi cealaltă fetiţă
stăteau pe scaune în faţa mesei. Cealaltă fată plângea
indignată, subliniind parcă acest drept, şi legăna ceva
în mâini. Alice a văzut îngrozită că era o coadă împle-
tită lungă şi blondă. Pe faţă şi pe uniformă era mân-
jită cu ciocolată, cremă şi cireşe, iar părului ei blond,
acum retezat, îi ieşea la ceafă ca un ciot peste gulerul
uniformei.
— Oh, Madison, a spus Alice involuntar. Cum ai putut
să faci una ca asta?
Madison era albă la faţă ca varul şi ochii îi scăpă-
rau de furie. Stătea pe scaun foarte liniştită şi foarte
dreaptă, cu pumnii încleştaţi în poală, ca o tânără
criminală psihopată adusă în camera de interogatorii
a poliţiei.
— Ai de dat nişte explicaţii, domnişoară, a spus Nick, şi
Alice era cât pe ce să izbucnească în râs auzindu-l.
Parcă era un bărbat care interpreta rolul unui tată
supărat într-o piesă de teatru de amatori.
Madison n-a spus nimic.
— Nu vrei să le spui părinţilor tăi ce s-a întâmplat? a
spus Dominick pe un ton mult mai autentic.
429
Liane Moriarty

Madison a scuturat viguros din cap de parcă refuza


să divulge un secret de stat torţionarilor ei.
— N-a scos o vorbă, a spus Dominick uitându-se la
Alice.
Cealaltă fetiţă și-a fluturat coada de păr în faţa ei, în
timp ce lacrimile continuau să-i curgă şiroaie pe obraji.
— Uită-te la părul meu! Mama o să te omoare, Madi-
son Love! Părul meu frumos! Va dura ani de zile până să
crească la loc. Voi avea atunci patruzeci de ani. Ai făcut-o
pentru că eşti invidioasă şi nici măcar nu ai…
Vocea i-a tremurat ca şi cum ar fi fost doborâtă de
oroarea situaţiei.
— Nici măcar nu ţi-ai cerut scuze!
— Bine, Chloe, a spus Dominick. Hai să ne calmăm.
— Madison, cere-ți scuze faţă de Chloe, a spus Alice pe
un ton sobru şi autoritar pe care nu l-a recunoscut. Chiar
acum.
— Scuze, a mormăit Madison.
— Nu vorbeşte serios! s-a smiorcăit Chloe uitându-se
la Alice şi Nick. Zice doar aşa… Lasă că o să vezi tu când
vine mama mea!
— De fapt, a spus Dominick, nu cred că vom aştepta
până atunci. Cred că domnul şi doamna Love pot s-o ia
pe Madison acasă.
S-a aplecat în faţa lui Madison ca s-o privească de la
acelaşi nivel.
— Madison, începând din acest moment eşti suspen-
dată de la şcoală, a spus el. Nu poţi fi eleva acestei şcoli
dacă te comporţi aşa, ai înţeles? Ce-ai făcut tu este foarte,
foarte grav.
Madison a clătinat din cap. Faţa ei albă devenise ro-
şie ca focul.
430
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

— Bine, a spus Dominick şi s-a ridicat. Du-te să-ţi iei


geanta şi aşteaptă-i pe părinţii tăi la poartă.
Madison a ieşit glonţ şi Chloe a izbucnit din nou în
plâns.
— Gata, Chloe, a spus Dominick pe un ton obosit.
Mama ta va veni în curând. Aşteaptă aici.
I-a scos pe Nick şi pe Alice din birou şi a închis uşa
după el.
— Probabil că n-are niciun rost să vă vedeţi cu Kate
acum, când toată lumea este atât de supărată, a spus el.
Cred că ar fi bine s-o luaţi pe Madison acasă şi să încercaţi
să staţi de vorbă cu ea, să vedeţi ce e în mintea ei. Vă
recomand cu insistenţă să o duceţi la un psiholog. Vă pot
da câteva recomandări.
Din depărtare s-a auzit un ţăcănit grăbit de tocuri.
— Cred că e Kate. Plecaţi.
Îi gonea de parcă voia să-i salveze de poliţia secretă.
— Să nu vă vadă!
Nick şi Alice au traversat cât au putut de repede curtea
şcolii şi s-au oprit la poartă. Nick gâfâia. Alice, nu. Era
mult mai în formă decât el.
— A fost groaznic, a spus Alice. Mă simt de parcă eu aş
fi tăiat părul copilei ăleia. Şi tortul! I-a trebuit atâta timp
ca să-l facă! Biata de ea!
— Cine, Chloe? a întrebat Nick.
— Nu, Madison. Cui îi pasă de Chloe?
— Alice, fiica noastră a ameninţat că o înjunghie cu o
foarfecă!
— Da, ştiu, a spus Alice.
Nick a scos telefonul mobil din buzunar şi l-a deschis.
— Nu văd cu ce ajută faptul că a suspendat-o, a zis el
uitându-se încruntat la ecranul telefonului. E ca şi cum
431
Liane Moriarty

ar recunoaşte: „Nu ştim ce să facem cu ea.“ Ei îşi declină


orice responsabilitate.
S-a uitat la Alice şi a spus:
— Nu că vreau să-l critic pe iubitul tău.
— Presupun că asta e politica şcolii, a spus Alice, sim-
ţind nevoia să-l protejeze pe Dominick şi totodată sim-
ţindu-se trădată de el.
Faptul că te săruţi cu directorul şcolii n-ar trebui să-ți
garanteze un tratament privilegiat când vine vorba de
suspendarea copiilor tăi?
— În fine, a spus Nick uitându-se la ceas. Trebuie să mă
întorc la birou. Discutăm despre asta mai târziu. Nu ştiu
la ce pedeapsă te gândeşti, dar e clar că trebuie să fie una
severă…
— Cum adică? a protestat Alice. Eu cred că acum ar
trebui să discutăm cu ea. În clipa asta. Amândoi.
Nick a părut surprins.
— Acum? Vrei să particip şi eu?
— Bineînţeles, a spus Alice. Cred că ar trebui s-o luăm
la o plimbare cu maşina. Şi nu vreau să sărim repede cu
pedeapsa. Urăsc cuvântul ăsta: pedeapsă.
— Oh, scuze. Atunci poate vrei să-i dăm un premiu şi
să-i spunem: „Bravo, scumpo, poate ar fi bine să te faci
coafeză când o să fii mare.“
Alice a pufnit în râs. Nick a zâmbit. Lumina soarelui
îi bătea direct în faţă. Şi-a pus mâna streaşină la ochi şi
a spus:
— Am să ştiu când ţi-ai recuperat memoria.
— Cum?
— După felul cum mă priveşti. Când îţi vei reveni, am
să văd asta în ochii tăi.
— Vor lansa săgeţi otrăvite? a spus Alice.
432
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

— Cam aşa.
Nick a zâmbit trist. S-a uitat din nou la ceas.
— Am o şedinţă la prânz. Cred că aş putea s-o amân
pentru altă dată.
Părea nesigur.
— Deci zici să ieşim amândoi cu ea la o plimbare?
— E ceva atât de neobişnuit?
— În mod normal, te-ai ocupa tu de tot şi mie mi-ai
spune clar că n-ai nevoie de ajutorul meu.
— A sosit o nouă Alice în oraş.
— Mie-mi spui?
Nick a dat să zică ceva, dar s-a oprit şi s-a uitat peste
umărul ei.
— Uite că vine şi mica noastră cuţitară.
Madison venea spre ei cu capul plecat, ţinând ghioz-
danul în mână fără vlagă, aproape târându-l pe jos.
— Cu cine merg? a întrebat ea fără să ridice privirea
când a ajuns lângă ei.
— Cu amândoi, a spus Alice.
— Cu amândoi? s-a mirat Madison ridicând capul
încruntată.
Părea speriată.
— Vino-ncoace, a spus Alice.
Madison s-a apropiat de ea temătoare, fără să ridice
privirea din pământ, iar Alice a tras-o mai aproape şi a
îmbrăţişat-o.
— Vedem noi cum o rezolvăm, a spus Alice cu glas scă-
zut, lipindu-şi faţa de părul ei. Tu, tati şi cu mine vom
face o plimbare până la plajă, vom mânca îngheţată şi
vom rezolva problema, oricare-ar fi ea.
Madison şi-a înăbuşit un suspin de surprindere şi a
izbucnit în lacrimi.
433
Liane Moriarty

Însemnările lui Elisabeth pentru Jeremy

Îmi zice întruna: „Închide televizorul.“


Şi eu îi răspund: „Încă nu.“
Acum câtva timp l-a închis chiar el şi, cum l-a închis,
am început să ţip ca şi cum m-ar fi lovit.
O reacţie puţin cam exagerată. Mai târziu o să-mi fie
ruşine.
Dar chiar m-a durut. Tăcerea asurzitoare care s-a aş-
ternut după ce a închis televizorul îmi spărgea timpanele.
Probabil că i-a fost teamă că vecinii vor chema poli-
ţia. Adevărul e că pare a fi genul de bărbat pe care te-ai
aştepta să-l vezi arestat pentru violenţă domestică. Aşa că
a ridicat din umeri şi l-a deschis iar.
Acum mă uit la Oprah. Vorbeşte despre o nouă dietă
interesantă. Publicul este entuziasmat. Şi eu sunt entuzi-
asmată, J. Poate am s-o încerc. Acum iau notiţe.

S-au aşezat pe plaja din portul Manly, în apropiere


de staţia de feribot, în acelaşi loc în care băuseră o cafea
în dimineaţa aceea devreme, după ce toată noaptea au
plimbat-o cu maşina pe Madison când era mică.
Aveau cu ei chiar şi pătura de picnic cu pătrate alb-al-
bastre pe care stătuseră atunci. Era în portbagajul maşinii
lui Nick. Albastrul nu mai era la fel de intens ca în amin-
tirea lui Alice, dar palmele ei şi-au amintit de asprimea
materialului.
— De unde am cumpărat pătura asta? a întrebat Alice
când s-au aşezat.
— Nu ştiu, a răspuns Nick pe un ton defensiv. Poţi
s-o iei tu dacă vrei. Nici nu mi-am dat seama că era în
maşină.
434
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

Of, fir-ar să fie! Ea nu voise să spună că o vrea. Uite


încă o dovadă a stupizeniei în care se transformase viaţa
lor. Chiar ar fi vrut să pună în discuţie cine să păstreze
pătura?
Madison s-a lăsat să cadă pe pătură şi s-a aşezat cu
genunchii strânşi la piept, cu capul plecat şi părul că-
zându-i de-o parte şi de alta a feţei. (Alice murea să i-l
taie. Ar fi mult mai frumoasă cu părul scurt. De fapt, asta
ar fi „pedeapsa“ perfectă. Tu i-ai tăiat părul lui Chloe, aşa
că am să ţi-l tai şi eu ţie.)
După lacrimile din curtea şcolii, Madison nu mai
scosese o vorbă. Nick petrecuse mult timp vorbind la
hands-free în timp ce conducea noua lui maşină. Râdea. As-
culta. Dădea instrucţiuni scurte şi precise. Zicea „Lasă-mă
să mă gândesc“ sau „Bine, e un dezastru“ în timp ce se uita
în spate pentru a schimba benzile de circulaţie. Sau zicea:
„Bravo. E o veste bună“. Era un şef atât de ocupat.
— Îţi place munca pe care o faci acum? l-a întrebat Alice
la un moment dat între două apeluri telefonice.
Nick s-a uitat la ea.
— Da, a răspuns el după câteva secunde. Îmi place.
— Atunci e minunat, a spus Alice fericită pentru el.
— Aşa crezi tu? a întrebat Nick ridicând ironic din
sprânceană.
— Desigur. De ce n-aş crede aşa?
— Lasă…, a spus Nick, şi Alice şi-a dat seama că Madi-
son asculta cu atenţie de pe bancheta din spate.
Nick închisese telefonul şi îşi lăsase jacheta şi cravata
în maşină. Acum îşi scotea pantofii şi șosetele. Alice se
uita la picioarele lui goale adâncite în nisip. I se păreau la
fel de familiare ca ale ei. Cum putea să nu rămână pentru
totdeauna cu un om când chiar şi picioarele lui — imense
435
Liane Moriarty

şi nu prea atrăgătoare, cu degete lungi şi păroase — i se


păreau atât de cunoscute, de apropiate?
— Frumos, a spus Nick arătând cu un gest spre nisipul
fin şi auriu, spre imensitatea albastră a cerului, spre feri-
botul care traversa golful înspre oraş.
A spus-o pe acelaşi ton satisfăcut cu care aprecia o
mâncare bună la un restaurant, ca şi cum vremea şi plaja
fuseseră pregătite special pentru el şi servite pe un pla-
tou, şi da, mulţumesc, totul a fost la nivelul aşteptărilor
lui, prin urmare bacşişul va fi unul generos. Tipic pentru
Nick. A lăsat capul pe spate ca să stea cu faţa la soare şi a
închis ochii.
Alice şi-a scos ghetele (avea gusturi impecabile, şi-a
spus în sinea ei) şi şosetele.
— Sunt şosetele de fotbal ale lui Tom, a observat Madi-
son ridicând bărbia de pe genunchi.
— M-am îmbrăcat în grabă, a spus Alice.
Madison i-a aruncat privirea ei obişnuită.
— Şi eşarfa pe care o porţi e din cufărul Oliviei.
— Ştiu, dar e superbă, a spus Alice ridicând în aer ma-
terialul fin şi vaporos.
Madison i-a aruncat încă o privire impenetrabilă şi
și-a lăsat din nou bărbia pe genunchi.
Nick a deschis ochii.
— Ei bine, Madison…
— Ai promis că iei îngheţată, a spus Madison uitându-se
furioasă la Alice de parcă asta era încă una dintr-o lungă
listă de promisiuni nerespectate.
— Ai dreptate, aşa am promis, a spus Alice.
— Mă duc eu să cumpăr, a spus Nick oftând.
Şi-a pus pantofii, s-a ridicat în picioare şi s-a uitat la
Madison.
436
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

— Să nu cumva să le spui fratelui şi surorii tale că am


mâncat îngheţată pe plajă, bine? Altfel mâine ne pome-
nim cu toţi copiii familiei Love suspendaţi de la şcoală.
— Bine, a răspuns Madison pufnind în râs.
Apoi, după ce Nick s-a îndepărtat, a spus:
— Nu vreau să povestesc de faţă cu tata ce s-a întâmplat.
Probabil că erau lucruri de fete.
— Bine. Povesteşte-mi doar mie.
Madison și-a lăsat din nou bărbia pe genunchi şi a
spus cu voce înăbuşită:
— Chloe a zis că tu şi domnul Gordon aţi făcut…
— Ce spui? a întrebat Alice, care nu auzise ultimul
cuvânt.
— Sex! a spus Madison cu glas pierdut. Zicea că tu şi
domnul Gordon aţi făcut sex în biroul lui. De o sută de
ori.
Domnul Gordon? Ah, Dominick.
— Scumpa mea, a spus Alice, neştiind de unde să
înceapă.
În primul rând, pentru că nu ştia dacă era adevărat.
Cu siguranţă că ei n-ar fi făcut sex în biroul lui, nu?
— Mi-a venit să vomit. A trebuit să respir adânc şi
mi-am acoperit gura cu mâna. N-aţi făcut-o, nu? Nicio-
dată nu te-ai dezbrăcat în faţa domnului Gordon, aşa-i?
Ei bine, şi dacă ar fi făcut-o, cu siguranţă că fata
aia n-avea de unde să ştie. Se presupunea că Dominick
nu făcuse un anunţ public în faţa adunării elevilor şi
profesorilor.
— Chloe Harper este o mare mincinoasă, a spus Alice
cu hotărâre.
— Ştiu, a exclamat Madison uşurată. Asta am spus şi eu!
S-a uitat spre mare şi şi-a dat părul după urechi.
437
Liane Moriarty

— Apoi a spus că sunt cea mai urâtă fată din toată


şcoală, dar aici n-a minţit, aici a spus adevărul.
Alice a simţit că i se frânge inima.
— Dar nu-i adevărat!
— Atunci am simţit ceva ciudat. Am simţit că o să-mi
explodeze capul. Cum ea stătea în faţa mea, am luat foar-
feca pentru lucru manual şi i-am tăiat coada. Hârşti şi
gata! I-a căzut pe jos. Şi când s-a întors să se uite la mine,
i-am aruncat tortul în faţă. Tortul a fost distrus. Nimeni
n-a apucat să guste din el. Şi a fost cel mai bun tort pe
care l-am făcut vreodată.
— Ai ameninţat-o cu foarfeca?
— Nu! Pe-asta a inventat-o ca să-mi facă necazuri şi mai mari.
— E adevărat ce-mi spui?
— Da, a spus Madison.
— Bine, a spus Alice. A fost un început. Ştii, Madison,
de-a lungul vieţii vei întâlni oameni care vor spune lu-
cruri urâte despre tine şi dacă vei continua să reacţionezi
aşa, vei ajunge la închisoare.
Madison a stat puţin să se gândească.
— Bine, dar sunt prea mică să merg la închisoare, a
spus ea.
— Aşa e, acum eşti copil, dar când vei fi mare…
— Când voi fi mare, nu mai contează.
— Vrei să spui că n-o să-ţi pese dacă vei ajunge la închi-
soare? Eu nu cred.
Madison a dat ochii peste cap.
— Nu, n-o să-mi pese dacă oamenii spun lucruri rele
despre mine pentru că voi fi mare. Pot să le spun. „Nu-mi
pasă, eu plec în Franţa.“
Ah, normal. Alice şi-a adus aminte că şi ea gândea
ceva asemănător când era copil. Când eşti mare, nimeni
438
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

nu-ţi poate răni sentimentele deoarece… cum te poate


afecta cineva când poţi să iei maşina şi să pleci unde vrei?
Până să apuce să formuleze un răspuns care să n-o
decepţioneze pe Madison (la ce altceva să spere?), o um-
bră s-a ridicat asupra lor.
— Comanda dumneavoastră.
Lângă ele stătea Nick, cu trei cornete de îngheţată.
— Presupun că încă îţi place cu rom şi stafide, i-a spus
el lui Alice.
— Bineînţeles.
Ce ciudat să-i pună o astfel de întrebare…
S-au aşezat să mănânce îngheţată în timp ce contem-
plau marea.
— Madison mi-a povestit ce i-a spus Chloe, a zis Alice.
A fost ceva urât şi neadevărat.
— Înţeleg, a spus Nick circumspect.
A lins din îngheţată şi le-a privit pe amândouă.
— Prin urmare, trebuie să o învăţăm pe Madison să
reacţioneze altfel când o supără ceva.
— Eu, când mă supăr, întotdeauna respir adânc de zece
ori înainte să zic ceva, a spus Nick.
— Nu-i adevărat, l-a contrazis Madison. Tu ţipi imediat.
La fel şi mama. Da’ atunci când mama a aruncat cu cutia
de pizza în tine?
Vai! Ce frumos exemplu le dădeau copiilor lor!
Alice şi-a dres puţin vocea.
— Păi, problema e că…
— Tată, te întorci acasă, te rog? l-a implorat Madison.
Eu cred că acum ar trebui să vii acasă şi să fii din nou
soţul mamei. Sunt sigură că atunci n-o să mă mai înfurii.
Şi n-o să mai fac ceva rău toată viaţa mea. Pot să scriu
asta într-un contract, dacă vrei. Aşa ai putea să mă dai în
439
Liane Moriarty

judecată dacă vreodată m-aş purta urât, ceea ce nu s-ar


întâmpla.
S-a uitat la tatăl ei cu o privire disperată şi rugătoare.
— Iubita mea, a început Nick cu o figură crispată, de
parcă l-ar fi durut măseaua.
Apoi s-a oprit când atenţia i-a fost distrasă de ceva
ce se întâmpla pe plajă. Se auzeau strigăte şi oamenii
alergau. Alice a văzut că pe vârful stâncii de mai sus de
acvariu se aduna un mic grup de oameni care arătau spre
ceva din apă.
— Balene cu cocoaşă în port! le-a strigat un bărbat care
a trecut alergând cu un aparat foto atârnat de gât.
Nick a sărit imediat în picioare, cu îngheţata în
mână, în timp ce Madison şi Alice au rămas uitându-se
la el.
— Ce mai aşteptaţi? le-a strigat şi într-o clipă toţi trei
au rupt-o la fugă pe plajă până la aleea de pe margine
şi de-acolo spre stânci, abia ţinând îngheţatele să nu le
cadă.
Au trebuit să urce nişte trepte abrupte, din ciment, şi
Alice a luat-o înainte, sărind cu uşurinţă câte două trepte
odată, ţinând îngheţata cu o mână şi fusta cu cealaltă.
A ajuns sus exact în clipa când din apele de la poalele
stâncii a ţâşnit un jet mare de apă.
— E o mamă cu puiul ei, i-a spus o femeie. Priviţi! Chiar
acolo! O să-i vedeţi din nou!
Nick şi Madison abia urcau scările în urma ei. Nick
gâfâia din greu (Cum de era într-o formă fizică atât de
slabă?)
— Unde? Unde? a întrebat Madison.
Era îmbujorată şi nerăbdătoare.
— O să le vezi imediat, a spus Alice.
440
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

Timp de câteva secunde nu s-a întâmplat nimic.


Briza a încreţit suprafaţa apei şi un pescăruş a scos nişte
ţipete tânguitoare.
— Au plecat, a spus Madison. Le-am ratat, ca de obicei.
Nick s-a uitat la ceas.
Haide, baleno, a spus Alice în gând. Ieşi odată.
Apele s-au despicat şi un animal enorm s-a ridicat în
aer. Părea că o fiinţă preistorică rupsese o barieră invizi-
bilă şi pătrunsese în viaţa obişnuită. Alice i-a zărit burta
albă, acoperită cu colonii de mici crustacee. Animalul
a părut că rămâne suspendat în aer, apoi s-a prăbuşit
din nou în apă, aruncându-le în faţă o rafală de picături
sărate.
Madison a apucat-o pe Alice de braţ. Faţa ei stropită
de apă radia de fericire.
— Mamă, uite! Uite!
Balena s-a răsucit voluptuoasă în apă, lăsând să i se
vadă porţiuni imense de piele neagră şi catifelată şi lo-
vind apa cu coada, ca şi cum s-ar fi jucat într-o piscină.
— Madison, Alice, priviţi acolo — e puiul! a strigat Nick
entuziasmat ca un puştan de şaisprezece ani.
Puiul lovea apa cu coada, ca o versiune în miniatură
a mamei lui. Alice şi-l imagina scoţând hohote de râs.
— Ha! Ha! exclama Nick înmărmurit.
În jurul lor erau numai figuri vesele şi fascinate. Sim-
ţeau pe obraji răcoarea brizei mării şi pe spate căldura
soarelui.
— Încă o dată! a spus Madison. Mai sari o dată, mamă
balenă!
— Da! a spus şi bărbatul cu aparatul foto. Încă o dată.
Şi chiar atunci, ascultătoare, balena a mai făcut un
salt.
441
Liane Moriarty

Însemnările lui Elisabeth pentru Jeremy

Ben ameninţă că o să-ţi telefoneze. Crede că mă com-


port ca o nebună.

Cugetările unei străbunici

L-am bătut la PlayStation.


Şi el a încercat să mă sărute.

Comentarii dezactivate.

S-au întors unde lăsaseră pătura, cu Madison dan-


sând în jurul lor. Era euforică. Se zbenguia. Ţopăia. Se
agăţa când de mâna lui Nick, când de mâna lui Alice,
când de amândoi odată. Oamenii care treceau pe lângă
ei o priveau zâmbind.
— A fost cel mai frumos lucru pe care l-am văzut în
viaţa mea! zicea ea fără încetare. Am să măresc fotografia
şi am să fac din ea un poster pe care să mi-l pun deasupra
patului!
Bărbatul cu aparatul foto îşi notase adresa de email
a lui Nick şi promisese să-i trimită fotografia pe care o
făcuse.
— Să sperăm că n-a ratat-o, a spus Nick.
— Nu, nu, a prins-o, a zis Madison. Sigur a prins-o. Pot
să mă bag cu picioarele în apă? Doar să văd cum e apa.
S-a uitat la Alice, Alice s-a uitat la Nick şi el a ridicat
din umeri.
— Sigur, a spus Alice. De ce nu?
Au privit-o alergând spre apă şi s-au aşezat din nou
pe pătură.
442
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

— Crezi că are nevoie de consiliere psihologică? a în-


trebat Alice.
— A trecut prin destule, a spus Nick. Accidentul Ginei.
Noi doi. Şi ea a fost dintotdeauna foarte sensibilă.
— Ce vrei să spui cu accidentul Ginei?
Alice şi-a amintit de coşmarul lui Madison. Dă-l la
o parte!
— Madison era cu tine, a explicat Nick. A văzut când s-a
întâmplat. Tu nu-ţi aminteşti, nu?
— Nu. Îmi amintesc doar senzaţia.
Numai că senzaţia aceea de groază părea imposibilă
în acel moment, cu soarele, marea, îngheţata şi balenele.
— A fost o furtună, a continuat Nick. Un copac a căzut
peste maşina Ginei. Tu şi Madison mergeaţi în spatele ei.
Un copac. Vasăzică acea imagine sinistră a unui co-
pac negru şi desfrunzit care se legăna pe fondul unui cer
de furtună era adevărată.
— Probabil că a fost oribil pentru amândouă, a spus
Nick încet.
A luat un pumn de nisip şi l-a lăsat să se scurgă prin-
tre degete.
— Şi eu n-am… n-am fost…
— Cum?
— Nu te-am sprijinit aşa cum ar fi trebuit, a spus Nick.
Mă simţeam departe de tine. Credeam că nu vei accepta
compasiunea mea. Aveam impresia că… dacă ai fi avut de
ales, ai fi preferat să fi murit eu în locul Ginei. Îmi aduc
aminte că am vrut să te îmbrăţişez şi tu m-ai respins de
parcă ţi-aș fi făcut silă. Trebuia să mă străduiesc mai mult.
Îmi pare rău.
— Dar de ce credeai că preferam să fi murit tu în locul
Ginei? a întrebat Alice.
443
Liane Moriarty

I se părea o idee stupidă şi copilărească, total absurdă.


— Pe vremea aia nu ne înţelegeam prea bine, iar voi
două eraţi foarte bune prietene, a explicat Nick. Sigur,
era minunat, foarte frumos, faptul că eraţi prietene, dar…
A făcut o grimasă comică.
— I-ai spus Ginei că erai însărcinată cu Olivia înainte
să-mi spui mie.
— Ah, da?
De ce să fi făcut una ca asta?
— Îmi pare rău.
— Bine, ăsta a fost un lucru mărunt, a spus Nick.
A tăcut o clipă, apoi a adăugat:
— În afară de asta, odată te-am auzit povestindu-i
despre viaţa noastră sexuală. Sau mai bine spus despre
lipsa ei. Bine, eu ştiu că între voi, femeile, vorbiţi despre
sex. Dar pe mine m-a frapat tonul cu care ai spus-o. Plin
de dispreţ la adresa mea. Apoi, când Gina şi Mike s-au
despărţit, ieşeai în baruri cu ea, încercând s-o ajuţi să
agaţe bărbaţi. Aveam senzaţia că erai geloasă. Voiai să fii
o femeie singură, la fel ca ea. Iar eu îţi stăteam în cale. Te
incomodam.
— Îmi pare foarte rău, a spus Alice.
Avea impresia că altă femeie se purtase atât de urât
cu Nick. Era ca şi cum el îi vorbea despre o fostă iubită
îngrozitoare care îi frânsese inima.
— Apoi Gina a murit. Şi gata. Te-ai răcit de tot faţă de
mine. Exact aşa părea: că erai din gheaţă.
— Nu înţeleg de ce-am făcut asta, a spus Alice.
Dacă prietena ei Sophie ar fi murit, ea ar fi plâns ore
în şir în braţele lui Nick, unde se simţea protejată.
— De-asta n-ai venit la înmormântare? a întrebat ea.
Nick a oftat.
444
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

— Trebuia să fiu la New York. Era o şedinţă extrem de


importantă. Era ceva ce pregăteam de câteva luni, dar
ţi-am spus de o mie de ori că nu mă deranja să anulez.
Te-am tot întrebat dacă vrei să vin la înmormântare şi
tu spuneai doar atât: „Fă ce vrei.“ Atunci m-am gândit
că poate tu preferai să nu vin. Eu am vrut să vin. A fost
şi prietena mea — cândva. Dar se pare că tu uitai mereu
lucrul ăsta. Mă scotea din sărite când o vedeam cum făcea
pe şefa cu tine, dar ţineam la ea. Doar că lucrurile s-au
complicat foarte mult după ce ea şi Mike s-au despărţit. Eu
voiam să păstrăm prietenia cu Mike, dar tu o considerai
o trădare faţă de Gina. Şi ea simţea la fel. Era foarte su-
părată pe mine. De câte ori o vedeam, mă întreba: „Te-ai
mai întâlnit cu Mike?“ şi amândouă îmi aruncaţi priviri
răutăcioase de parcă eu eram ticălosul. Nu vedeam de ce
să renunţ la un prieten bun doar pentru că se îmbătase
o dată… oricum, am discutat asta de o mie de ori. Încerc
doar să-ţi explic că m-am simţit… nu ştiu… foarte aiurea,
când a murit Gina. Nu ştiam cum trebuia să mă comport.
Îmi doream ca tu să-mi spui: „Normal că trebuie să anu-
lezi călătoria! Bineînţeles că trebuie să vii la înmormân-
tare!“ Simţeam ca şi cum aveam nevoie de permisiunea ta.
— Deci toate problemele noastre au fost din cauza lui
Mike şi a Ginei, a spus Alice.
Aceşti doi străini îi distruseseră căsnicia.
— Nu cred că trebuie să dăm vina pe ei pentru tot, a spus
Nick. Ne certam. Ne certam din tot felul de mărunţişuri.
— Cum ar fi?
— Cum ar fi… nu ştiu, de la nişte cireşe. Într-o zi trebuia
să mergem la mama la masă şi eu am mâncat nişte cireşe
pe care trebuia să i le ducem ei. A fost crima secolului. Nu
mai terminai. Mi-ai scos ochii cu cireşele alea luni de zile.
445
Liane Moriarty

— Cireşe, a repetat Alice gânditoare.


— Mă duceam la serviciu unde oamenii îmi respectau
opiniile, apoi veneam acasă unde eram tratat de parcă
aş fi fost prostul satului. Că nu puneam bine vasele în
maşina de spălat vase. Că nu ştiam cu ce să-i îmbrac pe
copii. Aşa că am încetat să-ţi mai ofer ajutorul meu. Cu
atâtea critici, nu merita.
Câteva clipe au tăcut amândoi. Lângă ei, o familie cu
un copil de câţiva ani şi unul de câteva luni întindeau o
pătură ca să se aşeze. Copilul mai măricel a luat hotărât
o mână de nisip şi s-a dus să-l arunce pe faţa surioarei lui.
Au auzit-o pe mamă strigând: „Ai grijă!“ şi tatăl l-a oprit
la timp. Mama a dat ochii peste cap şi tatăl a bombănit
ceva ce n-au auzit.
— Nu spun că eu am fost perfect, a continuat Nick.
Eram prea absorbit de muncă. Tu mă acuzai că eram ob-
sedat. Vorbeai mereu de anul când am lucrat la proiectul
Goodman. Călătoream foarte mult. Tu rămâneai să te
descurci singură cu copiii. Mi-ai zis odată că „te-am aban-
donat“. Am considerat întotdeauna că anul acela a fost
hotărâtor pentru cariera mea, dar poate că…
S-a oprit şi s-a uitat spre port cu ochii mijiţi.
— Poate că a fost şi anul care ne-a distrus căsnicia.
Proiectul Goodman. Cuvintele au făcut-o să simtă un
gust amar. Blestematul ăla de proiect Goodman. Cuvântul
„blestemat“ părea să se potrivească perfect înainte de
„Goodman“.
Alice a oftat. Totul părea atât de complicat! Greşe-
lile ei. Greşelile lui Nick. Pentru prima oară s-a gândit că
poate căsnicia ei nu putea fi salvată.
S-a uitat spre familia cu cei doi copii mici. Acum tatăl
îl învârtea pe băieţel în aer, iar mama râdea şi le făcea
446
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

fotografii cu un aparat foto digital. Mai târziu, când vor


rememora această zi, îşi vor aminti cum tatăl îl învârtea
pe băieţel în aer sau cum băieţelul era să arunce cu nisip
în surioara lui?
Madison ieşise din apă şi venea spre ei, cu o faţă ra-
dioasă şi aducând ceva în căuşul palmelor.
Nick se sprijinea cu o mână pe pătură, chiar lângă
mâna lui Alice.
Alice a simţit că degetul lui îl atingea uşor pe-al ei.
— Poate că ar trebui să încercăm din nou, a spus el.

447
29

George şi Mildred au apărut vineri.


Alice i-a găsit în fundul garajului. George era căzut
pe-o parte, ca şi cum l-ar fi răsturnat cineva. Figura lui
leonină, altădată atât de maiestuoasă, era acum pătată
de un mucegai verde, ceea ce îl făcea să pară jenat, ca
un bătrân mânjit pe la gură de mâncare. Mildred era
abandonată pe un raft, lângă o grămadă de oale vechi.
Îi lipsea o bucată dintr-o labă şi avea o expresie tristă şi
resemnată. Amândoi erau mizerabili.
Alice i-a scos pe veranda din spate şi a început să-i
frece cu apă şi înălbitor, aşa cum îi recomandase vecina,
doamna Bergen, care s-a bucurat enorm că Alice schim-
base tabăra în problema cu dezvoltatorul, şi acum îi
zâmbea din nou, îi făcea cu mâna când o vedea şi o ruga
să-i trimită pe copii pe la ea ca să cânte la pian oricând
doreau.
— Nu mai avem cinci ani, a spus Tom plictisit. Nu ştie
că avem PlayStation?
Barb se oferise să o ia pe Madison la cumpărături în
prima zi de suspendare.

448
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

— Nu te îngrijora, n-am s-o răsfăţ, îi spusese lui Alice.


N-am să-i cumpăr haine sau altceva. Numai dacă vede
ceva foarte special, desigur, caz în care am să-l păstrez
pentru ziua ei.
În timp ce-i freca, Alice se întreba dacă George şi Mil-
dred vor mai arăta vreodată la fel. Era prea târziu? Erau
prea marcaţi de cicatrici după atâţia ani de neglijenţă?
Oare era la fel pentru ea şi Nick? Fiecare ceartă, fie-
care trădare şi fiecare insultă formaseră un strat dur de
jeg care acoperea ceea ce altădată a fost atât de frumos şi
de delicat?
Ei bine, dacă era aşa, îl vor râcâi până îl vor îndepărta.
Va fi bine. Va fi ca nou! Freca atât de viguros coama lui
Mildred încât îi clănţăneau dinţii în gură.
Telefonul a sunat şi Alice a lăsat peria jos, răsuflând
uşurată.
Era Ben. Avea o voce gravă, lentă şi foarte austra-
liană, de parcă ar fi sunat din cine ştie ce regiune în-
depărtată. Zicea că Elisabeth stătea în pat şi se uita la
televizor de douăzeci şi patru de ore, că începea să ţipe
dacă el încerca să-l închidă, şi că nu ştia cât timp s-o
mai lase aşa.
— Probabil că a afectat-o foarte mult eşecul ultimului
tratament in vitro, a spus Alice, uitându-se la fotografiile
copiilor şi anunţurile şcolare lipite cu magneţi pe frigider,
dorindu-şi ca şi sora ei să se poată bucura de o astfel de
viaţă.
A urmat un moment de pauză, apoi Ben a spus:
— Păi, tocmai că nu-i aşa. Am aflat că tratamentul a
reuşit. Au sunat de la clinică să ne confirme programarea
pentru prima ecografie. Este însărcinată.

449
Liane Moriarty

Însemnările lui Elisabeth pentru Jeremy

Îl aud în camera de alături, vorbind la telefon cu


Alice. L-am pus să-mi promită că nu va spune nimănui
că sunt însărcinată.
Ştiam că va spune. Mincinosul!
N-ai idee câtă furie simt. Furie împotriva lui. Îm-
potriva mamei lui. Împotriva mamei mele. Împotriva
lui Alice. Împotriva ta, Jeremy. Vă urăsc pe toţi. Fără un
motiv anume.
Cred că pentru compasiune, milă şi înţelegere, dar
mai ales, pentru speranţe. Pentru comentariile pe care va
trebui să le aud: „De data asta o să fie!“ „Am o presimţire
că va fi de data asta!“
Simt în mine o furie clocotitoare. Încerc s-o stăpâ-
nesc aşa cum îmi imaginez că aş încerca să fac cu durerile
naşterii. Mi-e greaţă, mă dor sânii şi am un gust ciudat în
gură şi… am trecut prin asta de atâtea ori până acum, nu
pot să mai trec iar, nu pot.
Şi ceea ce mă înfurie cel mai rău, Jeremy, este că,
deşi spun asta şi cred ceea ce spun şi ştiu foarte bine că
voi pierde această sarcină aşa cum le-am pierdut pe toate
celelalte, mai ştiu că în adâncul fiinţei mele încă se aude
acea voce patetică şi absurd de optimistă care îmi şop-
teşte: „Dar dacă…?“

Alice a luat maşina şi s-a dus acasă la Elisabeth.


Ben a trebuit să-i explice cum să ajungă, deoarece ni-
cio stradă şi nici zona nu-i păreau deloc familiare. Poate
că n-o vizita prea des pe Elisabeth? Pentru că era atât de
ocupată. Mereu ocupată.

450
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

Locuiau într-o căsuţă de cărămidă roşie, cu un ga-


zon bine tuns. Era un cartier pentru familişti. În grădina
din faţa casei vecine se vedea un leagăn pentru copii,
iar peste drum o femeie tocmai se aplecase în maşină şi
desfăcea centurile unui scăunel în care stătea un copil
mic. Lui Alice îi amintea de strada ei cu zece ani în urmă.
Când a deschis Ben uşa, a auzit zgomotul televizorului.
— Vrea cu sonorul foarte tare, a spus Ben. Pregăteşte-te.
Dacă încerci să-i iei telecomanda, începe să ţipe ca un
animal încolţit. Mă înnebuneşte. Azi-noapte a trebuit să
dorm în camera de oaspeţi. Nici nu ştiu dacă ea a dormit
vreo clipă.
— Tu ce crezi că se întâmplă? a întrebat Alice.
Ben a ridicat din umerii lui masivi.
— Cred că îi e frică să n-o piardă iar. Şi mie mi-e frică.
Adică, într-un fel, aproape că m-am simţit uşurat când
am crezut că testul a ieşit negativ.
Alice a intrat după el în casă (era foarte curată, îngri-
jită şi goală, fără niciun pic de dezordine) şi l-a însoţit în
dormitor unde Elisabeth stătea aşezată în pat, cu teleco-
manda într-o mână şi o agendă cu un pix în poală.
Era îmbrăcată în aceleaşi haine pe care le purtase la
seminarul pentru asociaţia măcelarilor, dar avea părul
încâlcit şi îi cursese rimelul, formând umbre negre sub
ochi.
Alice n-a zis nimic. Şi-a aruncat pantofii din picioare
şi s-a aşezat în pat lângă Elisabeth, acoperindu-se cu pă-
tura şi proptindu-şi o pernă la spate.
Ben a rămas în pragul uşii, neştiind ce să facă.
— Bine, a spus el. Mă duc să lucrez în garaj.
— În regulă, a răspuns Alice zâmbind.

451
Liane Moriarty

Alice a aruncat o privire spre profilul lui Elisabeth.


Avea o figură serioasă şi stătea cu ochii aţintiţi la televizor.
Alice a rămas tăcută. Nu ştia ce să zică. Poate că era
de-ajuns să fie acolo.
La televizor era un episod mai vechi din serialul
MASH. Personajele familiare şi râsetele publicului o tri-
miteau pe Alice cu gândul direct în anul 1975, când ea şi
Elisabeth stăteau pe canapeaua bej după ce ieşeau de la
şcoală şi mâncau sendvişuri cu cârnaţi şi sos de tomate,
aşteptând-o pe mama lor să se întoarcă de la serviciu.
Mintea a început să-i rătăcească. S-a gândit la acea
etapă ciudată din viaţa ei care începuse vineri dimineaţă,
când îşi recăpătase cunoştinţa în sala de gimnastică. Era
ca şi cum ar fi petrecut ultima săptămână într-un loc
exotic, unde trebuia să înveţe nişte abilităţi noi şi ne-
obişnuite. Se întâmplaseră atâtea lucruri! Îi cunoscuse pe
copii. O văzuse pe mama ei cuplată cu Roger. Participase
la Seara Talentelor din Familie.
Într-un târziu, a simţit-o pe Elisabeth mişcându-se
lângă ea. Alice şi-a ţinut respiraţia.
— Tu n-ai treabă? a întrebat-o Elisabeth iritată.
— Nimic mai important decât asta.
Elisabeth a făcut o grimasă şi a tras mai mult de pă-
tură, lăsând-o pe Alice cu picioarele dezvelite. Alice a
tras-o la loc să se învelească.
Filmul s-a terminat şi Elisabeth a schimbat canalul.
Trăsăturile delicate ale lui Audrey Hepburn au umplut
ecranul. Elisabeth a apăsat din nou pe butonul teleco-
menzii şi a trecut la o emisiune culinară.
Alice simţea nevoia să bea nişte cafea. S-a între-
bat dacă va strica momentul — ce moment o fi fost şi
acesta — dacă se va duce la bucătărie să-şi prepare o
452
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

cană pe care s-o ia cu ea în pat. Of, ce n-ar da pentru un


cappuccino dublu cu lapte de la Dino.
Dino.
S-a aplecat după geanta pe care o lăsase pe jos, lângă
pat, şi a scotocit prin ea. A scos figurina fertilităţii şi a
aşezat-o cu grijă pe aşternuturi, între ea şi Elisabeth. Pă-
puşa le privea cu ochii ei bulbucaţi şi enigmatici. Alice a
întors-o puţin, astfel încât să stea cu faţa spre Elisabeth.
— Ce mai e şi asta? a întrebat Elisabeth după câtva timp
de tăcere.
— Este o păpuşă a fertilităţii. Dino de la cafenea mi-a
dat-o să ţi-o dau ţie.
Elisabeth a luat-o şi s-a uitat la ea cu atenţie.
— O vrea să mă împiedice să mai răpesc copiii clienţilor
lui.
— Probabil, a spus Alice.
— Ce trebuie să fac cu ea?
— Nu ştiu. Poate să-i aduci jertfe…
Elisabeth și-a dat ochii peste cap şi a scăpat un mic
zâmbet. A pus păpuşa alături, pe noptieră.
— Ar trebui să fie în ianuarie, a spus ea. Dacă…
— Mi se pare o perioadă potrivită pentru a face un copil,
a spus Alice. N-ar fi aşa de frig când te trezeşti noaptea
să-i dai să sugă.
— N-o să fie niciun bebe, a spus Elisabeth cu răutate.
— Putem să-l rugăm pe tata să pună o vorbă bună pen-
tru tine. Cred că el ar putea să tragă nişte sfori acolo sus.
— Tu crezi că eu nu l-am rugat pe tata şi la celelalte
sarcini? a spus Elisabeth. M-am rugat la toţi. La Iisus.
La Fecioara Maria. La Sfântul Gerard, care se zice că este
patronul fertilităţii. Nu m-a ascultat niciunul. Nu le-a
păsat de mine.
453
Liane Moriarty

— Lui tata i-ar păsa de tine, a insistat Alice şi brusc fi-


gura tatălui lor i-a răsărit clar în minte.
De obicei îşi amintea figura lui din fotografii, nu pe
cea din memoria ei.
— Poate că în cer e multă birocraţie…, a continuat ea.
— Oricum, eu nu cred în viaţa de apoi, a spus Elisabeth.
Înainte aveam viziunea asta romantică în care tata avea
grijă de copiii pe care i-am pierdut, dar pe urmă a fost
prea de tot. Probabil că în clipa asta are o ditamai creşa.
— Cel puţin aşa are o preocupare şi nu se mai gândeşte
la mama dansând salsa cu Roger.
De data asta, Elisabeth a zâmbit de-adevăratelea.
— Mama nu uită niciodată datele când ar fi trebuit
să nasc. Mă sună dimineaţa la prima oră şi stă puţin de
vorbă cu mine. Nu zice nimic despre dată, doar stă de
vorbă.
— Pare că se înţelege bine cu copiii, a spus Alice. Ei o
adoră.
— E o bunică bună, a oftat Elisabeth.
— Îmi imaginez că am iertat-o.
Elisabeth s-a întors şi s-a uitat la ea tăios, dar n-a spus
„S-o iertăm? Pentru ce?“
Era ceva despre care ele nu discutaseră serios nici-
odată (din câte ştia Alice, ele nu vorbiseră despre asta
niciodată); faptul că Barb încetase să-şi mai asume rolul
de mamă după moartea tatălui lor. Renunţase, pur şi
simplu. A fost şocant. Peste noapte s-a transformat într-o
mamă căreia nu-i păsa dacă ele plecau de-acasă sufici-
ent de bine îmbrăcate ca să nu le fie frig, dacă se spălau
pe dinţi sau dacă mâncau legumele din farfurie — şi nu
cumva asta însemna că până atunci ea doar se prefăcuse
că-i pasă? Luni de zile după aceea nu făcea altceva decât
454
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

să rătăcească prin casă toată ziua, ţinându-le de mână,


şi să plângă în timp ce se uita la albumele cu fotografii.
Atunci a apărut Frannie în viaţa lor şi au avut din nou
ordine şi reguli.
Alice şi Elisabeth au încetat să se mai gândească la
Barb ca la mama lor, ci mai degrabă ca la o soră mai mică
şi ceva mai prostuţă. Chiar şi-atunci când şi-a revenit
până la urmă şi a încercat să-şi exercite autoritatea, ele
n-au mai lăsat-o să fie mama lor. A fost o formă de răz-
bunare subtilă, dar clară.
— Da, a răspuns Elisabeth după un timp. Cred că până
la urmă am iertat-o. Nu ştiu exact când, dar am iertat-o.
— E ciudat cum se aşază lucrurile.
— Da.
S-au uitat la o reclamă pentru covoare, apoi Elisabeth
a continuat:
— Mă simt foarte furioasă. Nu pot să-ţi spun cât de
furioasă.
— Cred, a spus Alice.
Din nou, linişte.
— Am irosit ultimii şapte ani încercând să ne construim
o viaţă a noastră, o viaţă de cartier obişnuită, cu unu–doi
copii. Doar asta am făcut — practic, noi nu am trăit — şi
acum va trebui să las totul în aşteptare timp de câteva
luni până pierd din nou sarcina, apoi va trebui să trec
peste asta, Ben o să mă bată la cap cu documentele pen-
tru adopţie şi toţi ne vor încuraja şi ne vor spune entu-
ziasmaţi: Ah, da, adopţie. Ce frumos, ce multicultural! Şi
toţi se vor aştepta ca eu să uit acest copil.
— Poate că n-o să-l pierzi, a spus Alice. Poate că vei avea
acest copil.
— Sigur am să-l pierd.
455
Liane Moriarty

Gazda emisiunii culinare a adăugat câţiva stropi de


miere într-o cratiţă în timp ce spunea: „Trebuie să folosiţi
unt nesărat. Acesta e secretul.“
— Nu-mi rămâne decât să mă comport ca şi cum n-aş
fi însărcinată, a spus Elisabeth, aşa încât, dacă pierd sar-
cina, să nu sufăr prea tare, dar se pare că nu reuşesc. Pe de
altă parte mă gândesc: E în regulă. Nu-ţi pierde speranţa!
Gândeşte-te că vei reuşi. Apoi, în clipa următoare mă pani-
chez. De fiecare dată când mă duc la baie, mi-e frică să nu
văd sânge. De fiecare dată când mă duc la ecografie, mi-e
frică să nu-i văd cum se schimbă la faţă. Se zice că nu
trebuie să te stresezi pentru că stresul dăunează copilului,
dar cum să nu-ţi faci griji?
— Ai putea să-mi delegi mie grijile tale, a spus Alice. Aş
putea să-mi fac griji pentru tine cât e ziua de lungă! Mă
pricep foarte bine la asta, să ştii.
Elisabeth a zâmbit şi s-a uitat din nou spre televizor.
Bucătarul emisiunii a scos ceva din cuptor şi a mirosit
aroma cu nesaţ. „Voilà!“
— Ar fi trebuit să vin imediat să te văd când a murit
Gina, dar n-am făcut-o. Îmi pare rău.
Ce ciudat, s-a gândit Alice. Toţi se scuzau pentru ceva
care avea legătură cu moartea Ginei.
— De ce n-ai venit?
— Nu ştiam dacă voiai să mă vezi, a spus Elisabeth.
Simţeam că n-am să găsesc cuvintele potrivite. Tu şi Gina
eraţi foarte apropiate, pe când tu şi eu… ne-am îndepăr-
tat una de alta.
Alice s-a dat mai aproape de Elisabeth până când
coapsele lor s-au atins.
— Atunci hai să ne apropiem din nou.
Pe ecranul televizorului curgea genericul emisiunii.
456
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

— Am să pierd copilul ăsta, a spus Elisabeth.


Alice i-a pus mâna pe burtă.
— Am să pierd copilul ăsta, a repetat Elisabeth.
Alice şi-a apropiat faţa de burta ei.
— Haide, nepoţelule sau nepoţico, nu-i aşa că de data
asta vei rezista? Mama ta a suferit mult pentru tine.
Elisabeth a luat telecomanda, a închis televizorul şi
a început să plângă.

Cugetările unei străbunici

L-am sărutat şi eu.


N-aveaţi cum să fiţi mai şocaţi decât mine.

Comentarii dezactivate.

— Îmi plac leii, a spus Dominick.


Era ora nouă sâmbătă seara şi el stătea în faţa uşii de
la intrare, cu braţele încărcate cu un pachet de fursecuri
cu ciocolată, o sticlă de lichior şi un buchet de lalele.
Venise îmbrăcat în blugi şi o cămaşă în carouri cam de-
colorată şi era nebărbierit.
Alice s-a uitat la George şi Mildred, care fuseseră aşe-
zaţi din nou la posturile lor pentru a proteja casa. Nu ştia
clar dacă arătau excentrici şi amuzanţi, sau răpănoşi şi
de prost-gust.
— M-am gândit să trec pe la tine în caz că aveai nevoie
de companie, a spus el. Dacă eşti prea ocupată cu planu-
rile pentru mâine…
Alice nu făcea altceva decât să stea tolănită pe ca-
napea cu ochii în tavan şi să se gândească vag la copilul
lui Elisabeth şi la propunerea lui Nick de „a încerca din
457
Liane Moriarty

nou“. Nick era de părere că ar trebui să înceapă cu o „în-


tâlnire“. „Poate o ieşire la cinema“, zisese el, şi Alice se
întrebase cum vor putea „să încerce“, din moment ce
vor sta la cinema. Vor trebui să mănânce floricelele de
porumb cu mai mult entuziasm? Să aibă o conversaţie
deosebit de jovială după aceea? Să numere de câte ori
s-au arătat amuzanţi şi afectuoşi unul faţă de celălalt? Vor
trebui să încerce să se sărute cât mai romantic cu putinţă?
Nu, ea nu voia o astfel de încercare. Voia doar ca Nick să
se întoarcă odată acasă şi totul să fie la fel ca înainte. Era
sătulă de atâtea prostii.
Fusese o zi extenuantă. Toţi copiii avuseseră meci,
unul după altul. Olivia juca netball (multe salturi spec-
taculoase, dar prea puţin contact cu mingea), Tom juca
fotbal (foarte bine — a marcat două goluri) şi Madison,
hockey (catastrofal, mizerabil. „Te-ai distrat bine?“ a în-
trebat-o Alice când a ieşit de pe teren. „Ştii că nu-mi place
deloc“, i-a răspuns Madison. „Atunci de ce joci?“ „Pentru
că-mi spui tu că trebuie să joc un sport de echipă“, a repli-
cat Madison. Alice s-a dus imediat la antrenor şi a retras-o
pe Madison din echipă. Atât antrenorul, cât şi Madison
au fost teribil de încântaţi.)
La fiecare partidă, Alice a avut diverse îndatoriri
pe care a reuşit cumva să le îndeplinească la perfecţie,
aproape ca şi cum n-ar fi fost o impostoare în propria ei
viaţă. A ţinut scorul la meciul de hochei al lui Madison.
A ajutat la prepararea cârnaţilor la grătar la meciul de
fotbal al lui Tom. Şi, lucru incredibil, a arbitrat meciul de
netball al Oliviei. Cineva i-a dat un fluier şi, chiar când
protesta „Nu, nu, nu mă pricep“, a simţit în mână forma
rece şi familiară a fluierului. Pe urmă fugea pe marginea
terenului, fluierând scurt, în timp ce-i ieşeau din gură
458
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

indicaţii ciudate „Fault!“ „Repune mingea!“ „Atacant în


off-side!“ Jucătorii au ascultat-o fără discuţii.
Nick asistase la toate cele trei partide, dar nu avu-
seseră timp să vorbească. Şi el a avut de îndeplinit nişte
sarcini. A trebuit să fie arbitru în meciul de fotbal al lui
Tom. Ce părinţi minunaţi suntem, se gândise Alice cu un
amestec de mândrie şi teamă, deoarece asta era pro-
blema? De-asta trebuiau ei „să încerce“? Pentru că ea era
„mamă“ şi el era „tată“, iar mamele şi taţii erau generici,
plictisitori şi nu prea sexy? (De-asta se sărutau prin spălă-
torii la petreceri? Ca să-şi aducă aminte că au fost cândva
nişte adolescenţi zburdalnici?)
Mâine era Ziua Mamei. Ziua prevăzută pentru acel
Mega-Merengue. Probabil că Alice ar fi trebuit să facă di-
verse pregătiri — să termine formalităţile, să dea ultimele
telefoane ca să vadă dacă toată lumea a făcut ce avea de
făcut, dar ea nu era prea interesată de acest Mega-Meren-
gue de Ziua Mamei. Oricum, la întâlnirea de ieri, comite-
tul organizator părea să aibă situaţia sub control.
— Intră, i-a spus ea lui Dominick cu ochii la fursecuri.
— Copiii s-au culcat? a întrebat el.
— Da, deşi…
Alice era cât pe ce să spună în glumă că probabil
Tom se juca pe Nintendo pe sub pătură, dar a renunţat,
aducându-şi aminte de întâmplarea cu Madison şi tăiatul
părului. Era ca şi cum l-ar fi pârât pe fiul ei la directorul
şcolii.
— Ce-a făcut Kate când a văzut-o pe Chloe? a întrebat ea.
— A devenit isterică, aşa cum era de aşteptat, a răspuns
Dominick.
— I-am lăsat un mesaj în care îi ceream scuze, dar nu
m-a sunat.
459
Liane Moriarty

— Înţelegi că n-am avut încotro şi a trebuit s-o suspend


pe Madison? a întrebat Dominick în timp ce Alice îi lua
florile din mână. N-am vrut…
— Ah, sigur că da, nu-ţi face griji. Ce frumoase sunt…
Mulţumesc.
Dominick a pus fursecurile cu ciocolată pe bancă şi a
început să învârtă sticla de lichior în mână.
— Am să ştiu când îţi vei recupera memoria, a spus el.
— Cum? a întrebat Alice.
— După privire. Acum mă priveşti într-un mod po-
liticos, amical, ca şi cum nu m-ai cunoaşte, ca şi cum
niciodată…
Vai de mine! Micuţa Chloe Harper avea dreptate!
„Au făcut sex.“
El a pus jos sticla de lichior şi s-a apropiat.
Nu, nu, nu. Alt sărut, nu! N-ar fi bine. Nu s-ar potrivi
cu spiritul unei noi „încercări“.
— Dominick, a spus ea.
Chiar atunci a sunat cineva la uşă.
— Scuză-mă, a spus Alice.
La uşă era Nick.
Adusese o sticlă de vin, brânză, fursecuri şi nişte la-
lele identice cu cele aduse de Dominick. Probabil că erau
la ofertă la vreun magazin din zonă.
— Ai restaurat leii, a remarcat Nick încântat.
S-a aplecat şi l-a bătut pe George cu palma pe cap.
— Sal’tare, bătrâne!
— Eu trebuie să plec, a spus Dominick care venise la uşă.
Alice a observat că s-a uitat la flori şi la sticla de vin.
— Ah, bună, a spus Nick îndreptându-se de spate în
timp ce zâmbetul i-a dispărut de pe buze. Nu mi-am dat
seama. Nu stau…
460
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

— Nu, nu. Eu tocmai plecam, a spus Dominick pe un


ton hotărât. Ne vedem mâine.
A mângâiat-o fugitiv pe Alice pe braţ şi a coborât
scările verandei alergând uşor.
— V-am întrerupt cumva?
Nick a intrat după ea în vestibul şi a văzut buchetul
de lalele de la Dominick.
— Ia te uită! Toată lumea ţi-a adus cadouri în seara asta.
Alice a căscat. Îşi dorea atât de mult ca viaţa ei să
revină la normal! Să petreacă o seară de sâmbătă liniştită
acasă. Voia să spună: „Sunt obosită. Cred că mă duc să
mă culc“ şi Nick să-i răspundă, fără să-şi dezlipească ochii
de la televizor: „Du-te. Eu mai stau până se termină fil-
mul şi vin şi eu.“ Voia să stea amândoi în pat, fiecare să
citească o carte, apoi să stingă lumina şi să se culce. Cine
ar fi crezut că o seară de sâmbătă petrecută acasă i se va
părea la un moment dat atât de plăcută?
În loc de răspuns, Alice a deschis cutia cu fursecuri
de la Dominick, a luat unul şi s-a uitat la Nick care
rămăsese în picioare în propria bucătărie, neştiind ce
să facă.
— Să deschid asta? a întrebat el.
— Sigur.
El a deschis sticla de vin şi a turnat pentru fiecare un
pahar. Alice a pus brânza pe farfurie şi s-au aşezat amân-
doi, fiecare la câte un capăt al mesei lungi din bucătărie.
— Vii mâine? a întrebat Alice luând încă un fursec cu
ciocolată. La Mega-Merengue?
— Nu intenţionam. Vrei tu să vin?
— Bineînţeles!
Nick a râs privind-o oarecum consternat.
— Atunci, vin.
461
Liane Moriarty

— Cred că până la prânz se termină, a spus Alice. Aşa că


vei avea timp să ajungi la mama ta.
Nick s-a uitat la ea fără să înţeleagă.
— La prânzul de Ziua Mamei, i-a explicat Alice. Ai uitat?
La Seara Talentelor din Familie i-ai spus Ellei că te duci.
— Ah, da! Ai dreptate.
— Cum te descurci fără mine? l-a întrebat Alice pe un
ton jovial.
Nick a redevenit serios.
— Mă descurc bine. Nu sunt chiar atât de neajutorat.
Alice a tresărit auzindu-i tonul.
— Niciodată n-am zis că eşti, a spus ea luând o bucăţică
de brânză. Sau am zis?
— Tu nu crezi că sunt în stare să am grijă de copii
jumătate din timp. După părerea ta, aş uita să-i duc la
activităţile extraşcolare, să le semnez biletele de voie sau
ce-o mai fi. Aş uita să citesc anunţurile alea şcolare atât de
importante… Nu ştiu cum reuşesc să conduc o companie.
Bine, dar ai o secretară personală care se ocupă de toate
mărunţişurile astea.
Ea nu ştia prea bine care dintre cele două Alice a spus
asta: Alice cea ţâfnoasă din viitor sau Alice cea adevărată.
Nick a fost întotdeauna un om cu viziune.
El a umplut din nou paharele.
— Nu suport ideea de a-i vedea doar în weekend. Nu
pot să mă comport natural cu ei. Uneori mă aud vorbind
ca tata când îi văd. Cu o veselie prefăcută. În timp ce vin
încoace să-i iau cu maşina, mă surprind gândindu-mă ce
glume să le spun. Şi mă întreb: „Cum de-am ajuns aici?“
— Petreceai mult timp cu ei în weekend?
— Ştiu ce vrei să insinuezi. E adevărat că lucrez mult
peste program, dar tu nu vrei să-ţi aminteşti de câte ori
462
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

am venit acasă mai devreme. Ieşeam să mă plimb cu Ma-


dison cu bicicleta, iar vara, în serile de vineri, petreceam
ore întregi jucând cricket cu Tom. Bine, tu întotdeauna
spui că a fost doar într-o singură seară, dar eu ştiu că s-a
întâmplat de cel puţin două ori şi…
— Eu n-am vrut să insinuez nimic.
Nick a răsucit în mână piciorul paharului de vin şi
s-a uitat la Alice cu o expresie care spunea „Vreau să fiu
sincer cu tine.“
— Nu m-am priceput prea bine să păstrez echilibrul
între viaţa privată şi viaţa profesională. Aici mai am de
lucru. Dacă ne împăcăm, am să mă străduiesc mai mult.
Promit să fac asta.
— Bine, a spus Alice.
Îi venea să râdă de el pentru că spusese „Promit să fac
asta“, dar Nick se comporta ca şi cum ar fi fost vorba de
un moment decisiv. Doar că ei nu i se părea mare brânză.
Şi ce dacă uneori rămânea să lucreze până seara târziu.
Dacă asta trebuia să facă pentru a avansa în carieră, foarte
bine.
— Presupun că rivalul meu nu lucrează atât de mult
peste program, a spus Nick.
— Ce rival?
Alice simţea că vinul începuse să i se urce la cap. În
minte îi apăreau frânturi de gânduri neclare, imagini
fugitive cu figuri de oameni pe care nu-i cunoştea şi
amintiri vagi ale unor emoţii intense pe care nu le putea
descrie.
— Dominick.
— Ah, el. E drăguţ, numai că eu sunt măritată cu tine.
— Suntem separaţi.
— Da, dar încercăm.
463
Liane Moriarty

Alice a pufnit în râs.


— Scuze. Nu ştiu de ce mă face să râd. Nu-i de râs. Chiar
nu e de râs. Cred că am nevoie de un pahar de apă.
S-a ridicat şi, când a trecut pe lângă Nick, s-a trân-
tit la el în poală ca o adolescentă care flirtează la o
petrecere.
— O să încerci, Nick? i-a gângurit ea la ureche. O să
încerci din toate puterile?
— Te-ai ameţit, a spus el, apoi a sărutat-o şi în sfârşit
totul era aşa cum ar trebui să fie.
Alice şi-a lipit trupul de-al lui cu o delicioasă uşurare.
Era ca atunci când te scufunzi într-o cadă cu apă caldă
după ce te-a prins ploaia, sau ca atunci când te strecori
în nişte aşternuturi de bumbac proaspăt călcate, după o
zi extenuantă.
— Tati? s-a auzit o voce din spatele lor. Ce faci aici?
Nick a tresărit atât de tare, încât a catapultat-o pe
Alice direct în picioare.
Olivia stătea în pijamale în mijlocul bucătăriei, cu
obrajii îmbujoraţi de somn, şi se freca la ochi cu pumnii.
A căscat îndelung, întizându-şi mâinile deasupra capului.
S-a încruntat, privindu-i perplexă, apoi faţa i s-a luminat
de fericire.
— O iubeşti iar pe mami?

Cugetările unei străbunici

Îmi pare rău că am dezactivat comentariile la ultime-


le două postări, mai ales pentru că ştiu că eraţi
nerăbdători să comentaţi, dar, nu ştiu de ce, am vrut
doar să vă informez şi, timp de câteva zile, să nu citesc
răspunsurile voastre.
464
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

Daţi-mi voie să lămuresc un lucru înainte să vă


entuziasmaţi prea tare. Nu este vorba de o relaţie sau
de altă prostie de genul acesta.
Doar o aventură inofensivă. De ce nu? Este
chiar distractiv! Mâine vreau să-l iau cu mine la
Mega-Merengue de Ziua Mamei, un eveniment
organizat de Alice.
Ah, şi încă o noutate interesantă. Tocmai m-am întors
de la o altă bătălie pe PlayStation cu X (eu am câştigat,
bineînţeles!) şi el mi-a făcut o mărturisire.
Se pare că şi el citeşte acest blog!
Am fost şocată, dar nu pot să mă plâng. Un blog este
de domeniu public şi nu am restricţionat niciodată
accesul cu o parolă, dar nu mi-am dat seama că mai
mulţi rezidenţi de-aici au dat peste el.
Şi se pare că X a lăsat şi comentarii, sub pseudonim.
Hoţomanul! N-a vrut să-mi spună care. Aveţi idee?

COMENTARII

Super Buni a spus…


Am rezerve serioase în privinţa asta, Frannie. Deja te-a
înşelat! Aşa se construieşte o relaţie? (Eu cred că a fost
AB74. Întotdeauna mi s-a părut un tip grosolan.)

AB74 a spus…
Super Buni, n-am fost eu. Aş zice că a fost mizerabilul
ăla de Frank Neary!

Frank Neary a spus…


N-am fost eu, domnişoară Jeffrey. Eu vorbesc
întotdeauna din inimă.
465
Liane Moriarty

Beryl a spus…
Eu cred c-a fost Super Buni! Ce acoperire genială!
Oricum i-ai spune — aventură, poveste de dragoste sau
aiureală —, eu zic să te bucuri de fiecare clipă, Frannie!

DorisDinDallas a spus…
Săruţi foarte bine, Frannie.

466
fiction connection
30

Era „ziua cea mare“.


Alice se simţea ca o rufă mică, poate o şosetă, într-o
maşină de spălat încărcată, în plin ciclu de centrifugare.
Toţi trăgeau de ea. La un moment dat, avea o persoană
(necunoscută) agăţată de un braţ şi alta (tot necunoscută)
de celălalt braţ, fiecare încercând s-o tragă într-o altă di-
recţie. Feţe îngrijorate, feţe emoţionate, feţe zâmbitoare
şi entuziasmate se apropiau şi se îndepărtau. Oamenii se
adunau în jurul ei în grupuri mici, punând îngrijoraţi o
mulţime de întrebări, spunându-i că au avut probleme,
că livrările n-au sosit la timp. „Unde trebuie să punem
ouăle?“ „Unde trebuie să stea cofetăresele?“ „Presa vrea
să confirme că vor fi aici la ora 12. Vor să facă un interviu
cu tine la 12:30. Este în regulă? Ne încadrăm în timp?“
Presă? Interviu cu ea?
Bliţurile camerelor de fotografiat străluceau ca nişte
lumini stroboscopice. Ar fi trebuit să fie mai atentă la
şedinţa comitetului organizator. Nu îşi dăduse seama de
amploarea acestui proiect. Era… mega.
Se aflau într-un imens cort colorat, amplasat în curtea
şcolii, cu un afiş imens pe care scria Mega-Merengue de
467
Liane Moriarty

Ziua Mamei: 100 de mame vor prepara cea mai mare tartă
cu lămâie şi merengue din lume! Intrarea 10$ (copiii, gratuit).
Câştigurile vor fi donate şcolii şi Fundaţiei pentru lupta împo-
triva cancerului la sân.
Interiorul cortului fusese amenajat ca o sală de spec-
tacole, pe părţile laterale cu bănci supraînălţate unde
spectatorii puteau să stea şi să privească. Pe pereţii cor-
tului erau atârnate afişe cu numele companiilor care „cu
mândrie au sponsorizat evenimentul Mega-Merengue de
Ziua Mamei“. Alice a văzut unul şi cu cafeneaua lui Dino.
În mijloc se afla tot echipamentul necesar pentru prepa-
rarea tartei. Semăna cu un şantier de construcţii. Erau
acolo un motostivuitor, un mixer de beton, o macara, o
formă de copt special concepută pentru această ocazie şi
un cuptor unde aveau să coacă tarta. Fusese instalată şi o
imensă masă rotundă cu boluri dispuse la anumite inter-
vale. Lângă fiecare bol erau aşezate frumos ingredientele
necesare: ouă, făină, unt, lămâi şi zahăr. Soţul lui Maggie,
tipul cu faţa roşie de pe banda de alergare, care se pare că
era manager de fabrică, se ocupa de echipament şi dădea
ordine unor muncitori descumpăniţi.
— Vreau să ştiu dacă am înţeles bine. Mai întâi coacem
aluatul fără umplutură, da? a întrebat-o el pe Alice.
Măcar ştia răspunsul la întrebarea asta.
— Da, a spus ea.
Apoi a adăugat pe un ton mai ferm:
— Da. Aşa e.
— Foarte bine, şefa, a spus el şi s-a îndepărtat grăbit.
Oamenii începeau să intre în cort, după ce plăteau
la două membre ale comitetului organizator care stăteau
la intrare. Băncile se umpleau repede. Un grup de copii
cu instrumente muzicale au început să cânte o melodie.
468
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

Un colţ al cortului fusese rezervat activităţilor pentru


copii, toate având o „mega“ temă. Puteau să facă uriaşe
baloane de săpun, să rostogolească o imensă minge de
spumă şi să picteze pe un şevalet masiv cu pensule supra-
dimensionate. Alice îi lăsase pe Madison, Tom şi Olivia
să se distreze acolo.
— Totul merge bine? a întrebat cineva.
Era Dominick, care venise cu Jasper de mână. Când a
ridicat capul şi i-a întâlnit privirea, Alice s-a uitat repede
în altă parte, cu un sentiment de vinovăţie. Avea impre-
sia că îl înşelase, ceea ce… în fine, poate chiar aşa era.
— Îmi pare rău pentru aseară, a spus ea.
— Nici măcar să nu te gândeşti la asta astăzi, a răspuns
el. Oh, dar… nu ştiu dacă-ţi aminteşti că am stabilit ceva
pentru diseară… Fantoma de la Operă?
După sărutul întrerupt de aseară, Nick o dusese pe
Olivia înapoi în patul ei, apoi plecase. Stabiliseră ca
prima lor „întâlnire“ să fie în seara asta. Se duceau la
ceea ce altădată era restaurantul lor italienesc preferat.
Nick spusese că va suna să facă rezervarea.
— Ăăă... de fapt uitasem, a început să zică Alice.
Trebuia s-o rupă cu bărbatul acesta cumsecade.
— Ascultă, Dominick, cred că…
— Alice, draga mea!
Era Kate Harper care strălucea mai mult ca nicio-
dată în lumina dimineţii ce se filtra prin pânza cortului.
În urma ei venea un bărbat cu o faţă tristă, însoţit de o
Chloe foarte posacă. Părul ei retezat fusese tuns într-un
stil modern, dar Alice trebuia să recunoască faptul că nu
mai era la fel de frumoasă fără pletele ei lungi.
— Nu-i nimic, vorbim mai târziu, a spus Dominick.
Anunţă-mă dacă ai nevoie de ceva. Sunt la dispoziţia ta.
469
Liane Moriarty

— Şi eu sunt la dispoziţia ta, Alice! a adăugat vesel


Jasper.
— M-a surprins s-o văd pe Madison aici, a spus Kate
cu o voce tăioasă. Credeam că ai lăsat-o acasă, având în
vedere… incidentul.
— Madison este pedepsită foarte sever, a replicat Alice
pe un ton sec.
În fine, va fi, după ce Alice şi Nick se vor gândi la o
pedeapsă adecvată. A aruncat o privire spre colţul copii-
lor şi a văzut-o pe Madison încântată că-i venise rândul
la gigantica pompă de săpun. Fusese într-o dispoziţie atât
de fericită în ultimele zile! Era păcat să i-o strice.
— Sper, a spus Kate.
Apoi a adăugat pe un ton scăzut:
— Deoarece Chloe este traumatizată. Nu mai mănâncă,
nu mai doarme. Asta o va marca pentru tot restul vieţii.
— Kate, lasă femeia în pace, a spus soţul lui Kate. Deo-
camdată are destule pe cap.
Lui Kate i-au fremătat nările, ca şi cum Alice era cea
care ceruse să fie lăsată în pace.
— Îmi dau seama că eşti foarte ocupată, dar nu ştiu dacă
înţelegi pe deplin gravitatea situaţiei. Mesajul pe care
mi l-ai lăsat pe telefon suna aproape neserios. Ce a făcut
Madison este inacceptabil.
— Scuze! Mă tem că trebuie să ţi-o răpim pe Alice.
Erau Nora şi Maggie, prietenele ei din comitetul or-
ganizator, care au apucat-o pe Alice de coate şi au luat-o
frumuşel de-acolo.
— Tu nu participi la prepararea Mega-Merengue-lui,
nu-i aşa, Kate? i-a strigat Nora peste umăr. Mai bine ai
lua loc.

470
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

Alice a văzut-o pe Kate că s-a întors şi a plecat cu


un aer ofensat, strângând braţul soţului ei şi şoptindu-i
furioasă ceva la ureche.
— Nu ştiu ce am de făcut, a recunoscut Alice în faţa
Norei şi a lui Maggie. Nu fac decât să clatin din cap când
mă întreabă cineva ceva.
Nu era ca la arbitrarea meciului de netball când cre-
ierul ei a început să funcţioneze pe pilot automat.
— Nu-i nimic, a spus Maggie. Totul merge strună, mul-
ţumită ţie.
A fluturat în faţa lui Alice o foaie de hârtie cu desfă-
şurătorul zilei şi adnotări scrise de mâna ei, dar pe care
nu-şi aducea aminte să le fi scris. A văzut că scrisese Res-
pectaţi programul întocmai!! cu litere mari şi subliniase de
două ori.
Pe figura lui Maggie a apărut o expresie de dezgust.
— Vai de mine, a venit şi fostul tău. Ce naiba caută aici?
Presupun că vrea să arate că e un tată care se implică.
Fostul. Când a auzit cuvântul „fostul“, Alice a vi-
zualizat imediat imaginea fostului ei iubit de dinaintea
lui Nick. Richard Bourke. Încrezutul ăla care-i frânsese
inima. Dar când s-a întors, a văzut că era Nick care toc-
mai intra în cort, arătând superb într-o cămaşă albastră.
Ea îi spusese odată că ar trebui să poarte întotdeauna
albastru.
— Eu l-am invitat, i-a explicat Alice.
Maggie a privit-o cu atenţie.
— Ah! Atunci, foarte bine.
— Apropo, presupun că una dintre noi va prelua ro-
lul de maestru de ceremonii, a spus Nora. Putem spune
că nu te simţi prea bine. Altfel, piticoata aia de madam

471
Liane Moriarty

Holloway abia aşteaptă să pună mâna pe microfon şi să-şi


asume toate meritele dacă n-o oprim.
— Microfon? a întrebat Alice nedumerită.
Nora a arătat spre un microfon pe un stativ instalat
în centrul cortului.
Doamne Dumnezeule! Era prevăzut ca Alice să vor-
bească în faţa atâtor oameni.
— Oh, nu, nici nu mă gândesc. Adică da, sigur, poate să
prezinte una dintre voi.
— În regulă, a spus Nora.
Apoi expresia feţei i-a devenit neutră când Nick s-a
apropiat de ele.
— Bună, Nick.
— Bună, Nora, Maggie. Ce mai faceţi voi?
Nick le-a salutat înclinând din cap, cu un aer stân-
jenit. Văzându-l în rolul de fost soţ antipatizat, Alice a
simţit nevoia să-l protejeze. Era ca atunci când sora lui o
făcuse „vacă“ la Seara Talentelor din Familie.
— La mulţi ani de Ziua Mamei, i-a spus Nick lui Alice în
timp ce Nora şi Maggie au dispărut în mulţime. Ai primit
micul dejun în pat?
Alice a dat din cap.
— Clătite. Cred că au început să le facă de pe la ora
cinci dimineaţa. Se auzeau zgomote de vase şi ţipete. Să
vezi cum arată bucătăria acum. Dar trebuie să recunosc,
clătitele au fost excelente. Cred că Madison o să ajungă
o mare bucătăreasă într-o bună zi. Un chef autoritar, care
ţipă şi face multă mizerie.
— Îmi pare rău că n-am fost acolo ca să-i supervizez, a
spus Nick. Sărbătoreşti pentru prima oară Ziua Mamei
fără mine.
— Şi sper că ultima, a spus Alice.
472
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

— Categoric, a spus Nick susţinându-i privirea. Eu aşa


cred.
— Măi, măi, măi… Pe cine avem noi aici, Barb?
Pare-mi-se că sunt minunaţii noştri elevi de la cursul de
salsa!
Mama lui Alice şi tatăl lui Nick s-au apropiat de ei.
Roger i-a bătut pe amândoi cu palma pe umăr ca un
vânzător de maşini, învăluindu-i în parfumul familiar
al aftershave-ului său, în timp ce Barb a rămas deoparte,
plină de mândrie, de parcă Roger făcea din nou o incre-
dibilă ispravă.
— Cum te simţi, scumpo? a întrebat-o Barb pe Alice.
Arăţi superb, desigur, dar eşti foarte palidă. Ai cearcăne
la ochi. Probabil că circulă vreun virus, pentru că nici
Elisabeth nu arată prea bine.
— A venit şi Libby? a întrebat Alice surprinsă.
— E aici, împreună cu Frannie, a spus Barb arătând spre
o bancă unde Elisabeth stătea lângă Ben.
Arăta rău. Părea că-i venea să vomite. Fără îndoială
că era un semn bun. Măcar nu mai stătea să se uite la
televizor.
Lângă Ben stătea Frannie, alături de domnul cu părul
alb care organizase cursa de cărucioare cu rotile la Seara
Talentelor din Familie. Frannie stătea cu spatele foarte
drept şi se uita în jur uşor jenată, dar în timp ce-i privea,
Alice a văzut că domnul cu părul alb i-a spus ceva la ure-
che şi ea a bătut din palme şi a izbucnit în râs.
— Domnul este noul prieten al lui Frannie, i-a explicat
Barb. Xavier. Ce frumos! Sinceră să fiu, am crezut întot-
deauna că Frannie este lesbiană.
Uşurinţa cu care mama ei spusese cuvântul „lesbiană“
a lăsat-o pe Alice cu gura căscată.
473
Liane Moriarty

— Nu trebuie să fii atât de şocată, a continuat Barb uşor


indignată. De patruzeci de ani de când o cunosc, n-am
văzut-o niciodată cu un iubit.
— Probabil pentru că e foarte pretenţioasă, a spus Ro-
ger. Trebuia să găsească bărbatul potrivit. Ca tine.
— Vai, tu! a exclamat Barb cu cochetărie şi faţa i-a stră-
lucit de fericire. Am fost norocoasă că te-am întâlnit!
— Tata a fost norocos că te-a întâlnit pe tine, a spus
Nick devenind deodată serios.
Mama lui Alice l-a privit surprinsă, cu obrajii îmbu-
joraţi de plăcere.
— Ce frumos din partea ta să spui asta, Nick!
Chiar atunci a apărut din nou Maggie cu un şorţ lung
şi roz pe care scria Mega-Merengue de Ziua Mamei, alături
de imaginea unei imense tarte cu lămâie şi merengue.
Dedesubt scria Ziua Mamei, Sydney, 2008. I-a întins lui
Alice unul identic.
— Alice, şorţurile au ieşit foarte bine! a spus ea în timp
ce-i trecea şorţul pe după gât şi i-l lega la spate.
Alice s-a uitat în jur şi a văzut o mulţime de femei
cu şorţuri roz, aliniate în jurul mesei imense cu boluri
pentru prepararea aluatului.
— Cred că toată lumea este pregătită să începem, a spus
Maggie. Eşti de acord?
— Sigur că da, a zis Alice cu nonşalanţă.
— Tu stai aici, a spus Maggie. Lângă mine.
— Succes, scumpa mea, i-a urat Barb. Sper să aibă grijă
cu cuptorul acela. Merengue-ul se poate arde foarte ușor.
Îmi aduc aminte că mie mi s-a întâmplat odată când am
făcut o tartă cu lămâie și merengue, deoarece îl aveam
invitat la cină pe șeful tatălui tău şi ce tare m-am necăjit.
Mi-aduc aminte că m-am uitat în cuptor şi mă gândeam…
474
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

— Haide, Barbie, a spus Roger trăgând-o de braţ. Poţi


să-mi spui continuarea poveştii după ce ne aşezăm.
I-a făcut cu ochiul lui Alice în timp ce o conducea pe
mama ei, care tot nu terminase de vorbit, înspre locurile
din sală, şi Alice a simţit brusc afecţiune faţă de el. O
iubea pe Barb. În stilul lui infatuat, o iubea.
— Mă duc să le spun copiilor să ne aşezăm, a spus Nick
şi s-a îndreptat spre zona de joacă.
Alice s-a dus lângă Maggie şi celelalte femei cu şorţuri
roz, aşteptând să-şi ocupe locurile în jurul mesei.
— Ce bună organizare, a spus femeia care stătea lângă
Alice şi care avea un semn din naştere ca o arsură pe ju-
mătatea inferioară a feţei. Eşti al naibii de pricepută, Alice.
Sunt al naibii de pricepută, s-a gândit Alice. Se simţea
ameţită.
Nora s-a postat în faţa microfonului.
— Vă invităm pe toţi să luaţi loc. Începem prepararea
tartei!
Alice s-a uitat după Nick în public şi l-a văzut ţi-
nând-o pe Olivia pe genunchi. Aripile de zână pe care
Olivia insistase să le poarte îi atingeau faţa. Tom stătea în
stânga lui Nick şi făcea fotografii cu un aparat digital, iar
Madison în dreapta, aparent extrem de interesată de ce
se petrecea la masa de lucru. Nick a spus ceva şi a arătat
spre Alice, iar cei trei copii au zâmbit radioşi şi au făcut
cu mâna în direcţia ei.
Le-a făcut şi Alice cu mâna şi chiar atunci i-a văzut pe
Dominick şi Jasper. Stăteau cu două rânduri mai în faţă
decât Nick şi copiii, şi i-au făcut cu mâna entuziasmaţi,
crezând că Alice îi salutase pe ei.
Of, Doamne! Imediat a observat că Libby şi Ben îi
făceau cu mâna alături de Frannie, Xavier, Barb şi Roger.
475
Liane Moriarty

Alice a încercat ca zâmbetul şi salutul ei să pară că se


adresează tuturor şi fiecăruia în parte.
Nora a luat din nou cuvântul.
— Mă aflu aici în numele lui Alice Love care trebuia
să prezinte acest eveniment. După cum mulţi dintre voi
ştiţi, Alice a avut un accident în sala de gimnastică săp-
tămâna trecută şi încă nu s-a recuperat sută la sută. Ştiţi
ceva? Încă îmi aduc aminte ziua când Alice mi-a spus că
vrea să strângă o sută de mame pentru a coace cea mai
mare tartă cu lămâie şi merengue din lume. Mi-am zis
atunci că e nebună!
În public s-au auzit râsete.
— Dar o ştiţi cu toţii pe Alice. Când îşi pune un lucru
în minte, nu i-l mai scoate nimeni. E ca un bull terrier.
Din nou râsete, de data asta apreciative.
Bull terrier? Atât de mult se schimbase în doar zece
ani? Semăna mai degrabă cu un labrador. Dornică să
placă şi cam toantă.
— Dar după numai câteva luni, nu e de mirare, iată-ne
aici! S-o aplaudăm cu toţii pe Alice!
Publicul a izbucnit în aplauze frenetice. Alice a încli-
nat capul şi a zâmbit fără convingere.
— Dedicăm această zi unei prietene foarte dragi, mem-
bră a comitetului nostru de părinţi, care şi-a pierdut viaţa
într-un mod tragic anul trecut, a continuat Nora. Reţeta
pe care o vom folosi la prepararea tartei cu lămâie şi me-
rengue îi aparţine şi suntem convinşi că astăzi ne va fi
alături cu spiritul. Mă refer, bineînţeles, la Gina Boyle. Ne
este dor de tine, Gina. Vă invit să păstrăm un moment de
reculegere în memoria Ginei.
Alice a observat că toţi au plecat capul în semn de
respect şi aducere aminte pentru această femeie care se
476
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

pare că jucase un rol important în viaţa ei. Dar ea nu-şi


amintea nimic. Clătitele de la micul dejun nu-i căzuseră
prea bine la stomac. După o pauză care i s-a părut că a
durat mai mult de un minut, Nora a ridicat capul.
— Doamnelor, a spus ea, pregătiţi telurile.

477
31

Femeile au apucat telurile cu un aer solemn, de parcă


ar fi fost niște muzicieni într-o orchestră.
— Se bat ouăle, se adaugă apoi smântâna, zahărul, coaja
de lămâie rasă şi zeama de lămâie, până se obţine un
aluat omogen, citea Nora cu voce tare.
A urmat o pauză, apoi toate au pus telul jos şi au
început să selecteze ingredientele.
Alice a început să spargă ouăle unul câte unul ca să le
bată în castron. Toate femeile din jurul ei făceau acelaşi
lucru. Se auzeau râsete nervoase şi şuşoteli.
— Să nu puneţi şi cojile! a strigat cineva din public, spre
amuzamentul tuturor.
După câteva minute, cortul s-a umplut de sunetul
telurilor ce băteau compoziţia.
Urmând instrucţiunile Norei, după ce au terminat,
s-au aşezat toate la rând să toarne amestecul într-un ca-
zan industrial galben.
„Va ieşi un dezastru“, s-a gândit Alice.
— Se adaugă făina, migdalele măcinate, zahărul farin
şi untul în castronul robotului şi totul se frământă până
capătă consistenţa pesmetului făcut din pâine, a citit mai
478
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

departe Nora. În loc de robot de bucătărie, vom folosi un


mixer pentru ciment. Nu vă speriaţi, este curat! Rog fie-
care mămică să pună în mixer ingredientele amestecate.
— Nu-mi vine să cred că facem asta, i-a şoptit Alice lui
Maggie în timp ce mamele se aşezau la rând cu castroa-
nele în mâini. E curată nebunie.
— E opera ta, Alice! a răspuns Maggie râzând.
Unul dintre muncitorii care se uitau uluiţi a pus în
funcţiune mixerul de ciment, în timp ce mamele separau
gălbenuşurile de albuşuri.
— Adăugaţi gălbenuşurile şi amestecaţi, a ordonat Nora.
Şi din nou femeile s-au aşezat la rând ca să adauge
gălbenuşurile. Câteva minute mai târziu, o imensă bilă de
cocă galbenă a fost răsturnată din mixerul de ciment pe
suprafaţa presărată cu făină a mesei din centru.
— Frământaţi până capătă consistenţă elastică.
Femeile s-au adunat în jurul mesei, frământând şi
întinzând aluatul. „Prăjitura asta o să fie necomestibilă“,
s-a gândit Alice, văzând toate acele mâini nepricepute
trăgând şi împingând aluatul. În jur străluceau flash-urile
aparatelor de fotografiat.
— Acum ar trebui să punem aluatul la frigider timp de
o jumătate de oră, dar azi este vorba de cantitate, nu de
calitate, a spus Nora. Aşa că vom trece direct la întinderea
foii de aluat.
Muncitorii au adus un sucitor gigantic.
Alice s-a uitat cum la fiecare capăt al sucitorului s-au
aşezat câte trei femei care l-au prins bine de mânere şi au
început să-l împingă înainte de parcă ar fi împins la o
maşină rămasă în pană.
Din public se auzeau exclamaţii şi râsete, iar unii
spectatori strigau indicaţii când femeile împingeau în
479
Liane Moriarty

direcţii diferite, dar incredibil, după câteva minute, alu-


atul a început să se întindă. Funcţiona. Chiar funcţiona.
Începea să se formeze o imensă foaie de aluat, de mări-
mea unui pat matrimonial.
— Şi acum vine partea cea mai grea, a anunţat Nora. Se
acoperă tava cu aluat.
„N-o să reuşim“, s-a gândit Alice în timp ce femeile
s-au adunat în jurul foii de aluat şi au ridicat-o în aer pe
palmele întinse, de parcă ar fi susţinut o pânză preţioasă.
Toate aveau pe chip exact aceeaşi expresie de concentrare
amestecată cu teamă.
— Fir-ar să fie, fir-ar să fie, a spus femeia cu semnul din
naştere, când aluatul a început să se lase în mijloc.
O altă femeie a dat fuga să ridice de-acolo. Se călcau
una pe alta pe picioare şi strigau ordine scurte: „Fii atentă
acolo!“ şi „Ridică de partea aia!“
Nimeni n-a zâmbit şi n-a râs până ce foaia delicată de
aluat n-a fost aşezată pe imensa tavă de copt. Reuşiseră s-o
pună fără să se rupă şi fără să formeze fisuri. Era un miracol.
— Ura! a strigat mulţimea şi femeile au schimbat între
ele zâmbete extaziate în timp ce apăsau aluatul cu dege-
tele pe marginea tăvii.
Pe urmă au acoperit aluatul cu o mulţime de foi de
hârtie de copt pe care le-au fixat cu bile ceramice pentru
copt. Când au terminat, muncitorii au ridicat tava şi au
băgat-o în cuptor.
— O lăsăm să se coacă timp de zece minute, a continuat
Nora liniştită, ca şi cum nu era deloc surprinzător faptul
că ajunseseră până în acel punct. Între timp, iscusitele
noastre mămici vor prepara crema de bezea.
Doamnele s-au reîntors la mesele lor şi au început să
bată albuşurile, încorporând treptat zahărul pudră.
480
fiction connection
Am uitat să fim fericiți

Căldura cuptorului a inundat cortul. Alice simţea că


se înroşise la faţă şi că pe frunte i se formau broboane de
transpiraţie. Aroma prăjiturii din cuptor umplea aerul. A
început s-o doară capul şi s-a întrebat dacă nu cumva o
păştea gripa.
Mirosul din cuptor îi stârnea ceva în memorie. Doar că
era ceva mult prea mare ca să-şi amintească. Ceva imens
ca foaia de prăjitură. Prea mare pentru o singură persoană.
— Te simţi bine? a întrebat-o Maggie apropiindu-se de
ea.
— Da, mă simt bine.
Blatul prăjiturii a fost scos din cuptor în aplauzele
publicului. Era rumen-auriu. Au îndepărtat hârtia de copt
şi bilele ceramice şi au turnat peste el umplutura de cu-
loarea lămâii. Apoi au adăugat crema merengue. Femeile
erau bete de bucurie. Dansau în jurul prăjiturii ca nişte
şcolăriţe, turnând spuma de merengue peste umplutură
şi formând mici creste albe ca zăpada cu ajutorul unor
spatule de lemn.
Din nou au strălucit bliţurile aparatelor foto.
— Alice? a spus Nora la microfon. Avem aprobarea ta?
Alice avea impresia că lumea era acoperită cu un fel
de voal. Vedea ca prin ceaţă, iar gura şi-o simţea ca plină
cu vată. Parcă abia se trezise din somn şi încerca să-şi
alunge din minte visele nopţii pentru a-şi limpezi gân-
durile. A clipit şi s-a uitat cu atenţie la tartă.
— Aţi putea să mai nivelaţi puţin bezeaua în colţul
acela? a spus ea, mirată că vocea i-a sunat atât de normal.
Una dintre femei s-a grăbit s-o asculte.
Alice a dat din cap spre Nora.
— Şi acum, doamnelor şi domnilor, o introducem în
cuptor! a anunţat Nora.
481
Liane Moriarty

Soţul lui Maggie i-a făcut semn şoferului de pe mo-


tostivuitor că putea să înceapă. Toţi ochii erau aţintiţi
spre minunata tartă care a fost ridicată cu motostivui-
torul şi introdusă în cuptor. A urmat o nouă rundă de
aplauze.
— În timp ce tarta va sta la cuptor, elevii din clasa a
patra ne vor oferi un mic spectacol, a explicat Nora. D