Sunteți pe pagina 1din 522

TEHNICI NARATIVE

1. TEHNICA PUNGII DE GUNOI

Heidi Gerard Kaduson

INTRODUCERE

Copiii țin în ei multe din problemele lor, în loc să le comunice adulților sau măcar
altor prieteni. Indiferent dacă sunt prea înspăimântați să-și dezvăluie problemele
sau nu sunt conștienți de ceea ce-i deranjează, copiii se simt încărcați până la
refuz de aceste sentimente, având dificultăți în comunicarea emoțiilor lor și
eliberarea de ele. Părinții își pot întreba de multe ori copiii care e problema, iar
răspunsul va fi adesea „nimic" sau „nu știu". Tehnica pungii de gunoi a fost creată
pentru a ajuta copiii să se elibereze de problemele pe care le țin
în ei, pentru ca apoi să continue să le exploreze prin joacă, în scopul găsirii unei
rezolvări sau soluții.

ARGUMENT
Este foarte terapeutic pentru copii să se focalizeze pe problemele lor și să
găsească soluții la acestea, pentru a face față dificultăților cotidiene din viața lor.
Aplicând tehnica pungii de gunoi, copiii își notează lucrurile care îi deranjează
(acasă și la școală), apoi se concentrează pe descoperirea prin joc a soluțiilor la
acele probleme. Acest lucru le dă putere să se simtă mai stăpâni pe viața lor și să
fie mai responsabili față de ei înșiși. Pentru copii, este foarte dificil să comunice
prin cuvinte. Și totuși, prin puterea terapeutică a jocului, ei sunt capabili să
înțeleagă cum să „spună" care sunt problemele lor și cum să le „rezolve", astfel
încât să se poată elibera de presiunea pe care o poate cauza neexprimarea acestor
probleme.

DESCRIERE

Materiale necesare

Două pungi de hârtie maro pentru sendvișuri

Creioane sau carioci colorate

Douăsprezece bucățele de hârtie pentru notarea problemelor


Proces

Terapeutul introduce tehnica dându-i copilului una din pungile de hârtie, pentru ca
acesta să deseneze pe ea orice dorește. Și terapeutul desenează pe propria sa
pungă. În timpul desenului, terapeutul vorbește despre „gunoi" în felul următor:

Știi ce e gunoiul? Este ceea ce arunci la coș când nu-ți mai trebuie. Sunt lucrurile
din frigider care devin verzui când sunt lăsate acolo prea mult timp. Știi cum le
cresc niște chestii deasupra și arată dezgustător?

Terapeutul continuă să descrie gunoiul până când copilul prinde ideea și este de
acord cu comentariile terapeutului. Odată realizat acest lucru, terapeutul continuă:

Ce-ar fi dacă tot gunoiul pe care îl aruncăm la coș n-ar fi golit niciodată? Ce-ar fi
dacă gunoiul ar rămâne în casa ta săptămâni după săptămâni, luni și luni de zile?
Atunci n-ar mai exista niciun loc pe unde să trecem sau unde să ne așezăm și ar
trebui să ne cărăm gunoiul peste tot pe unde am merge. Ar trebui să-l ducem la
școală, la aniversările zilelor de naștere, să-l luăm cu noi în pat și n-am mai scăpa
niciodată de el. Ei bine, și noi ținem gunoi înăuntrul nostru. Lucruri care ne
deranjează. Lucruri la care nu ne putem opri să ne gândim. Chestii de genul
acesta. Așa că, hai să ne terminăm fiecare de
să fie pregătit pentru jocul cu oricare dintre problemele notate în ședința
precedentă. Dacă nu există figurine adecvate pentru a juca „gunoiul", atunci
terapeutul trebuie să asigure copilului lut. El trebuie să facă tot ce e necesar pentru
ca ședința prin joc să fie atât de apropiată de realitate cât dorește copilul să fie. De
multe ori copilul va găsi o soluție la problemă sau „gunoi", dar uneori terapeutul
va trebui să fie mai directiv și să intervină cu unele sugestii pentru jocul cu
figurine sau cel de rol. Terapeutul nu trebuie să lege problema în mod direct de
copil după ce începe jocul. Folosirea exclusiv a persoanei a treia este importantă
pentru a permite copilului să stea la o distanță suficient de mare față de problemă
astfel încât să o poată rezolva.

APLICARE
Tehnica pungii de gunoi poate fi folosită cu copii cu vârsta între 4 și 16 ani. Ea
poate fi utilizată cu clienți care au dificultăți de verbalizare a problemelor lor în
terapia verbală. Permițând scrierea „gunoiului", copiii își pot exterioriza
problemele și se pot elibera de presiunea inerentă menținerii lor în interior.

Samantha era o fetiță de șase ani trimisă la tratament pentru anxietate. Avea
dificultăți la adormire seara și era extrem de timidă la școală, ceea ce o făcea să nu
participe la ore. Părinții și profesorii erau îngrijorați de comportamentul ei, dat
fiind că își mesteca porțiuni din haine, își rodea asiduu unghiile și era retrasă față
de prieteni. Samantha nu le putuse spune
În restul terapiei, a fost pusă în joc câte o problemă pe săptămână, iar Samantha a
fost capabilă să-și rezolve propriile probleme în majoritatea situațiilor. A început
să afișeze o ameliorare comportamentală, participând mai activ la ore, cerând să
iasă la joacă și manifestând un comportament mai asertiv.
2. SCENARIUL UNEI EMISIUNI TV

Loretta Gallo-Lopez

INTRODUCERE

Majoritatea copiilor au rezistențe față de discutarea deschisă și dezvăluirea


sentimentelor lor legate de probleme sau evenimente perturbatoare. Copiii care au
trecut printr-o traumă sunt deosebit de atenți și precauți în terapie, fiindu-le adesea
dificil să aibă încredere în adulți. Totuși s-a descoperit că acești copii răspund
pozitiv la tehnicile prin joc și la terapia expresivă. Tehnica scenariului ilustrat
(story board) al emisiunii TV, pe care o prezint copiilor drept „Emisiunea
.................." (copilul completează spațiul liber), oferă copiilor traumatizați un
mod amuzant, neamenințător, de explorare a problemelor semnificative.

ARGUMENT
Utilizarea de strategii ce oferă atât distanțare emoțională, cât și structură poate
reduce natura amenințătoare a evenimentelor traumatice. Scenariul Emisiunii TV
oferă copiilor și adolescenților un mijloc sigur de confruntare a acestor probleme.
Copiii aderă ușor la tema emisiunii TV, iar copiii mai mari și adolescenții tind să
vadă această activitate mai adecvată vârstei și, ca atare, opun mai puțină
rezistență.

DESCRIERE
Înaintea ședinței, terapeutul pregătește cadrele scenariului ilustrat. Planșele cu
replici și desene pot fi generate pe computer sau desenate de mână. Pot fi
fotocopiate cadre goale, pentru a avea la îndemână planșe suplimentare. Pentru
crearea originalului, îndoiți o coală albă de hârtie A4 întâi orizontal pe jumătate,
apoi vertical pe trei coloane, creând șase pătrate egale. În fiecare pătrat desenați
un televizor simplu (un pătrat cu câteva cerculețe în partea de jos și un „V"
deasupra, reprezentând antena).

La începutul ședinței terapeutul îi dă copilului câteva planșe de schițe, creioane și


carioci. Terapeutul îi explică apoi copilului că vor crea povestea unei emisiuni TV
imaginare, scriind cuvinte și făcând desene pe planșe. După aceea, terapeutul îi
cere copilului să aleagă un titlu pentru emisiune, completând spațiul liber din
„Emisiunea ...............". Majorității copiilor le place să dea emisiunii numele lor,
de exemplu, „Emisiunea lui Emily" sau „Emisiunea lui
Nick". Alți copii ar putea dori să inventeze un titlu pur fictiv. Titlul trebuie scris în
primul cadru, alături de un desen. După ce i se dă un titlu emisiunii, începe
dezvoltarea poveștii. Este posibil ca terapeutul să trebuiască să ghideze activitatea
în cazul în care copilul face acest lucru pentru prima dată. În al doilea cadru,
terapeutul poate ajuta la continuarea emisiunii scriind ceva de genul „Bună ziua,
doamnelor și domnilor! Bun venit la Emisiunea lui Emily! În ediția de azi..."
Copilul trebuie să completeze spațiul rămas liber. Unii copii vor fi capabili să
creeze ei singuri povești de la acest punct încolo, terapeutul trebuind să intervină
doar cu întrebări de genul „Și ce se întâmplă mai departe?" sau „Cum se va
termina povestea?" Alți copii pot avea nevoie ca terapeutul să ajute procesul
oferind o idee de poveste, cum ar fi „Hai să inventăm o poveste despre un bătăuș".
Cu copiii sau adolescenții care au dificultăți de citire sau scriere, terapeutul
trebuie să se ofere să scrie cuvintele, astfel încât copilul să nu resimtă anxietate în
legătură cu acest aspect al activității. Copiii care sunt deosebit de rezistenți sau
ezitanți pot răspunde bine la o poveste de tipul completează-spațiile-goale, în care
terapeutul dezvoltă cursul poveștii pe baza problemelor sau preocupărilor
copilului. Terapeutul începe propoziția în fiecare cadru și cere copilului să
completeze spațiile goale. Urmează un exemplu.

Copilul are 11 ani, este hărțuit de bătăuși și temător, fiind în primul an de


gimnaziu.

Cadrul 1: Emisiunea lui Andy.


Am descoperit că tehnica scenariilor de emisiuni TV este eficientă atât la copiii
mai mici, cât și la adolescenți. Adolescenții sunt mai dispuși să se angajeze în
acest tip de activitate decât în alte tehnici ale terapiei prin joc pe care le-ar putea
percepe drept prea copilărești. Atât copiii mai mici, cât și cei mai mari par să se
conecteze rapid la tema televizorului. Deși „Emisiunea ................." este o tehnică
amuzantă și utilă pentru majoritatea copiilor, ea este valoroasă în mod special
pentru acei copii care au trecut printr-o formă de traumă sau care sunt deosebit de
rezistenți la tratament. Ea oferă distanța emoțională necesară sporirii stării de
confort și a stabilirii încrederii, simultan cu propunerea unui format oarecum
structural și delimitat, ce duce la sporirea sentimentului de siguranță și securitate.
3. NOUL CĂMIN AL CANARULUI CANDIE: O
INTERVENȚIE BIBLIOTERAPEUTICĂ PENTRU COPIII DIN
CENTRELE DE OCROTIRE, CENTRELE DE TRATAMENT ȘI
ADĂPOSTURI

Jeanine Austin

INTRODUCERE

Am dezvoltat această tehnică pentru că am descoperit goluri în literatura de


specialitate dedicată terapiei prin joc cu copiii din centrele de ocrotire socială,
centrele de tratament și
adăposturi — adesea o populație trecută cu vederea. Cu siguranță, în aceste tipuri
de instituții sunt mai puțini copii abandonați decât în familiile sociale. Dat fiind că
problemele din sistemul de plasament familial sunt atât de diferite de cele din
centrele de ocrotire, centrele de tratament și adăposturi, această tehnică abordează
caracteristicile specifice acestora din urmă, chiar dacă mulți copii din aceste
instituții au trecut anterior prin sistemul familiilor sociale. Acești copii sunt adesea
cei mai traumatizați dintre toți, având nevoie de o îngrijire specializată. Directorii
medicali, terapeuții și asistenții sociali din aceste instituții se simt adesea copleșiți
de nenumăratele nevoi terapeutice și intervenții din gama managementului de caz
necesare pentru acești copii. Această tehnică oferă oportunitatea de a ajunge într-
un mod proactiv la acești copii.

ARGUMENT
Asemenea tehnici biblioterapeutice (vezi Bibliografie) sunt intervenții
neamenințătoare ce pot oferi copilului un model de coping (ajustare). Îl pot ajuta
pe copil să se simtă mai puțin singur și izolat, dat fiind că el poate să se identifice
cu necazurile similare ale unui personaj și, în ultimă instanță, să depășească
evenimente și circumstanțe dificile sau traumatizante. Datorită componentei
educative a tehnicii „Noul cămin al canarului Candie", copilul este ajutat să se
acomodeze noului său mediu. Unele întrebări își găsesc răspunsuri, iar fricile
latente pot fi abordate și eliminate. Datorită complexității aspectelor
multidimensionale
ale îngrijirii colective, copiii pot deveni mai puțin copleșiți și mai puțin
traumatizați în gestionarea situației lor curente. Această tehnică poate fi utilizată
într-o situație unu-la-unu cu un adult îngrijitor sau într-un grup de terapie, în
special la începutul stadiului de „cimentare" a unui grup, când încrederea nu s-a
dezvoltat încă și discuțiile directe cu participanții la grup pot fi prea
amenințătoare. De asemenea, această tehnică poate prezenta evenimente
situaționale unui individ sau grup fără ca facilitatorul să fie nevoit s-o facă într-o
manieră directă, ceea ce oferă un anumit nivel de relaxare copilului. Cărțile de
povești cu personaje interesante, precum „canarul Candie", pot fi o introducere
pentru alte intervenții terapeutice, cum ar fi jocul dramatic, terapia prin artă, jocul
cu marionete și jocul cu nisip. Această tehnică poate fi folosită pentru
îmbunătățirea unei abilități, în crearea unei scene de joc sau pentru gestionarea
unei situații.

Jurnalul cu întrebări legate de acomodare, oferit la finalul cărții de povești, poate


fi folosit pentru a aborda problemele unui grup de copii instituționalizați sau
cazuri individuale. Răspunsurile verbale, scrise ori desenate ale copiilor pot fi
utile în crearea unui plan de tratament.

DESCRIERE
Noul cămin al canarului Candie (Candie Canary’s New Home) este o carte creată
special pentru copii cu vârsta de dezvoltare de 4, 5 sau 11 ani, pentru a aborda și
oferi un model de
coping și acomodare la probleme unice specifice cu care se confruntă copiii în
centrele de ocrotire socială. Canarul Candie, eroul poveștii, rezolvă multe dintre
dificultățile specifice centrelor de ocrotire, centrelor de tratament și adăposturilor.

Unele dintre dificultățile și chestiunile specifice noului cămin cu care se confruntă


canarul Candie sunt: plecarea din familia de îngrijire maternală împreună cu
asistenta lui socială, barza Shelley, pentru a ajunge într-un cămin foarte diferit;
sentimentul că e rău, fiindcă e convins că și-a „dezamăgit" familia socială;
părăsirea unui cămin de canari (familia biologică sau de îngrijire maternală)
pentru a fi cu alte tipuri de animale (din centrul de ocrotire, centrul de tratament
sau adăpost); întâlnirea multor animale îngrijitoare și animale colege diferite,
despre care are idei preconcepute negative (se confruntă cu diferențe etnice, cu
personalități diferite și cu propriile-i părtiniri); trimiterea la asistentă pentru
controlul medical îndată ce sosește; familiarizarea cu programul personalului (trei
ture ale animalelor îngrijitoare); învățarea noțiunii de activități recreaționale și
întâlnirea cu coordonatorul recreațional; învățarea noțiunii de pauză de tăcere
(time-out); dezvoltarea abilităților de rezolvare de conflict și conștientizarea
așteptărilor comportamentale; executarea muncilor de curățenie; contactul cu
mâncăruri nefamiliare; confruntarea cu tranziția altui animal într-un loc nou;
confruntarea cu un incident de udare a patului și alte probleme nocturne;
cunoașterea sistemului recompenselor și a magazinului de recompense;
confruntarea cu momentul băii; adaptarea la un coleg de cameră; venirea în
contact cu problemele legate de tribunal și oamenii legii; adaptarea la o
nouă instituție școlară; experiența hărțuirii; întâlnirea cu un terapeut; și practicarea
terapiei prin joc.

Secțiunea de jurnal a cărții poate fi utilizată pentru abordarea problemelor


specifice legate de ședința individuală sau de grup. Terapeutul ce practică terapia
prin joc trebuie să ajute copilul să-și țină cartea în siguranță, ferită de privirile
altora.

APLICARE
Noul cămin al canarului Candie poate fi citită copiilor care se acomodează unui
centru de ocrotire, unui adăpost sau centru de tratament, ori celor care se află deja
în mod curent într-o asemenea instituție. Mulți clinicieni folosesc această carte în
nenumărate moduri creative. Unii citesc copilului un mic capitol din carte și îl
folosesc ca material pentru exercițiile terapiei cu nisip sau prin joc dramatic. Alții
folosesc indicele tematic pentru a se focaliza pe o zonă-țintă, cum ar fi obișnuirea
cu diferite mâncăruri, crearea de păpuși, scrierea de poezii și desenarea. Partea de
jurnal a cărții poate fi folosită fie cerând copilului să noteze răspunsurile, să
deseneze ca răspuns la întrebări ori să dicteze răspunsurile, fie punând întrebările
din jurnal în terapia de grup, ca mijloc de stârnire a discuțiilor.

Utilizarea de către un manager de caz


Cartea poate fi citită copilului de către managerul de caz înainte sau după
tranziție. Poate fi utilizat ca obiect tranzițional. Treceți numele copilului pe carte.
Pot fi urmărite zonele de frică sau confuzie prin utilizarea indicelui tematic.
Informațiile pot fi transmise terapeutului copilului pentru a-l ajuta în crearea unui
plan de tratament.

Utilizarea de către un terapeut în terapia individuală

Cartea poate fi utilizată de un terapeut pentru a ajuta copilul să se pregătească


pentru noul loc unde se mută. Pot fi urmărite zonele de frică sau confuzie prin
utilizarea indicelui tematic. Cartea poate fi utilizată apoi imediat după sosirea
copilului în noua instituție. Copilul o poate citi terapeutului sau terapeutul o poate
citi copilului. Întrebări precum „Așa te simți și tu?" și „Asta ți s-a întâmplat și
ție?" pot fi adecvate când copilul este pregătit.

Cartea poate fi dată, de asemenea, și unui copil care se află deja într-o instituție de
îngrijire colectivă, pentru că oferă un model de coping și o poveste cu care copiii
se pot identifica, demonstrându-le că nu sunt singuri și că nu sunt răi. Noul cămin
al canarului Candie este o intervenție biblioterapeutică legitimă de identificare a
planului de tratament al copilului. Ea oferă (1) un model de coping, (2) un model
de interacțiune socială, (3) un model de soluționare a conflictelor, (4) un model de
mediu social ce poate ajuta copilul să se familiarizeze cu așteptările și normele, și
(5) un prim pas în construirea relației terapeutice și a încrederii de bază (pentru că
terapeutul demonstrează înțelegerea situației curente a copilului).
sau audio (poate fi nevoie de un accept semnat în prealabil).

Utilizarea de către terapeut în terapia de grup

Cartea poate fi, de asemenea, foarte utilă în cazul grupurilor de copii. De vreme ce
biblioterapia este o activitate deloc amenințătoare, cartea este foarte adecvată în
etapele inițiale ale terapiei de grup, când activitățile interactive pot fi prea
amenințătoare înaintea formării încrederii între membrii grupului. Secțiunea de
jurnal din carte poate fi folosită pentru discuție și comentariile ce urmează după o
activitate relevantă. Acesta este un indicator excelent al modului în care
progresează grupul. Poate numi grupul vreun aspect pozitiv al instituției? Această
informație poate fi transmisă directorilor executivi, medicali și de programe, dacă
pare oportun.

Fiecare copil își poate asuma rolul unui personaj din carte. Permiteți fiecărui copil
să încerce diferite tipuri de personaje. Puneți copiii să utilizeze diferite personaje
pentru a născoci diferite scenarii. Schimbați rezultatul. Ce se întâmplă atunci?
Faceți situația mai complexă. Către ce roluri tinde copilul și de ce? Este amuzant
să punem copiii să construiască o instituție sau să fie directorul.

Imagini copiate, figurine animale sau lucruri similare pot fi folosite în terapia cu
nisip. Puneți împreună mai multe tăvi cu nisip. Ce relații între personaje pot fi
dezvăluite? Faceți fotografii de tip Polaroid tăvilor cu nisip și dați-le fiecăruia
dintre copii.
Candie Canary’s New Home: A Trilingual Book and Journal in English, Spanish
and Vietnamese for Children Transitioning into or Residing in Residential
Treatment, Shelter, or Group Home Settings, de Jeanine Austin, master în asistență
socială, asistent social certificat; ilustrații de Will Duke.
4. CAVALERI ȘI BALAURI

Judith Hart

INTRODUCERE

Acum câțiva ani am aflat că mai mulți copii cu care lucram fuseseră trimiși la
terapie din cauza dificultăților de socializare. Colegii îi hărțuiau și se luau de ei.
Acești copii se simțeau victime și nu vedeau nicio cale prin care ar fi putut avea
vreun rol în schimbarea situației lor. Îmi ascultau sugestiile, după care îmi
răspundeau cu „Da, dar...", explicându-mi de ce era imposibil ca sugestiile mele să
funcționeze. Se descurcau bine la grupurile de abilități sociale, unde
comportamentul fiecărui membru era sub supravegherea atentă a unui adult, dar
nu puteau transfera aceste abilități în lumea de afară — pe terenul de joacă. Am
inventat acest joc pentru a-l juca împreună cu acești copii, în speranța că îi va
inspira să încerce lucruri noi, să gândească optimist și să-și rezolve problemele ei
înșiși.

ARGUMENT
Această tehnică este una de conferire de putere. Le arată copiilor că dacă-și acordă
timp pentru a se gândi la ceea ce-i preocupă, pot găsi o cale de a face față
dificultăților și de a se descurca cu alții fără să fie nevoie să se lupte fizic. Îi învață
că nu trebuie să fii mare sau puternic pentru a ieși învingător. De asemenea, are
calitățile unui basm. De vreme ce aproape orice copil este familiarizat cu anumite
basme, ei reacționează bine la acest joc și se simt confortabil cu el. Se ține cont de
unicitatea fiecărui copil, nu există soluție corectă sau greșită, iar copilul poate
duce jocul cât de departe îi permite imaginația.

DESCRIERE
Terapeutul îi spune copilului că vor juca un joc bazat pe imaginație:

Amândoi suntem doi cavaleri viteji care au fost trimiși de rege într-o misiune
importantă. Trebuie să ne aventurăm într-o pădure adâncă și întunecată, unde ne
putem întâlni cu balauri sau monștri, ori trebuie să depășim obstacole periculoase.
Trebuie s-o salvăm pe prințesă. Trebuie să ne dăm unul altuia anumite obiecte
care să ne ajute. Tu îmi dai ce crezi că m-ar putea ajuta, iar eu îți dau ce cred că te-
ar putea ajuta. Fiecare primim câte trei lucruri. Avem voie să facem schimb între
noi sau să împrumutăm obiecte unul de la celălalt. Apoi vom inventa unul pentru
altul monștri sau obstacole, pentru a le
depăși.

De obicei, dau copilului obiecte precum o frânghie, o sticlă de ulei, o pătură mare
neagră sau o baghetă magică. De obicei copilul îmi dă la început o sabie, un cuțit,
un topor, o bâtă. Eu furnizez modele de rezolvare creativă de probleme. De
exemplu, în cazul confruntării cu un monstru metalic uriaș, care nu poate fi
străpuns de sabie sau cuțit, eu sugerez să i se verse ulei în cale, astfel încât să
alunece, să cadă și să nu se poată ridica. Uneori folosesc una din armele pe care
copilul mi le-a repartizat și îi arăt un mod creativ nonviolent de a trece peste, pe
sub sau pe lângă o prăpastie. De pildă, aș putea folosi sabia ca să tai crengi și să le
folosesc pentru a construi un turn, de unde îmi pot da drumul pe o frânghie
(împrumutată de la copil) peste un hău fără fund. Această tehnică încurajează, de
asemenea, cooperarea.

Puteți schimba și structura jocul pentru a se potrivi participantului. De pildă, dacă


aș juca jocul cu o fată pentru care rolurile de gen sunt importante, aș schimba
cavalerii cu prințese ori fecioare, iar misiunea ar fi să salvăm un pui de cățel sau o
zână bună. Pe măsură ce copiii joacă acest joc ședință de ședință, devin mai
creativi cu lucrurile pe care mi le dau mie — odată a fost vorba de o „mantie
invizibilă" și o perucă.

Un băiat de opt ani a avut rezultate deosebit de bune cu acest joc. Se născuse cu
un defect la inimă și a avut nevoie de o operație pe cord la vârsta de numai câteva
săptămâni. După operație i s-a format un cheag ce i-a provocat un accident
vascular, în urma căruia a rămas cu
Unul dintre avantajele acestui joc este acela că nu necesită materiale. De
asemenea, poate fi jucat oriunde. Terapeuții care trebuie să meargă ei la clienți,
care fac naveta dintr-un loc în altul sau care au un spațiu limitat pot folosi acest
joc foarte eficient. Jocul poate fi extins la orice nivel dorit de terapeut — la tava
cu nisip, de pildă. De asemenea, poate fi jucat pe o planșetă artizanală
rudimentară, folosindu-se cărți de joc pentru alegerea obiectelor ce vor fi folosite
în misiune. Poate fi un joc activ fizic, completat cu costume. Terapeutul poate
ajusta jocul astfel încât să se potrivească pentru client.
5. POVEȘTI DIN CABINET DUSE ACASĂ

Mary Margaret Kelly

INTRODUCERE

Am aflat această tehnică de la o fetiță de șase ani cu care începusem recent


terapia. Tocmai fusese plasată într-o familie maternală de urgență, după tratarea în
spital a rănilor produse de abuzul fizic parental. Într-o seară, târziu, asistenta
maternală mi-a cerut sprijinul pentru a ajuta copilul să se liniștească și să meargă
la culcare în noua sa casă maternală. După
câteva discuții, copilul a indicat că avea nevoie să i se spună o poveste înainte de
culcare. Împreună, am creat o poveste „suficient de bună" și i-am împărtășit-o
asistentei maternale, care i-a spus din nou povestea copilului pentru a-l ajuta să
adoarmă.

ARGUMENT
Mulți copii trimiși la terapie au în trecutul lor o traumă emoțională, fizică sau
sexuală ori încearcă să facă față unor circumstanțe de viață ce par insurmontabile.
Narațiunea este recunoscută ca facilitând depășirea traumei și poate fi integrată în
contextul terapiei prin joc folosindu-se figurile semnificative pentru copil.
Adesea, în cadrul jocului, copiii atribuie diferitelor personaje aspecte ale propriei
personalități și situații. De fapt, o mare parte din terapia prin joc constă în nararea
de către copil, în fața terapeutului, a diverse povești despre aceste personaje.

Dacă un copil traumatizat e afectat de anxietate, tulburări de somn și incapacitatea


de a se liniști singur sau de a găsi confort în mediul său, pot fi create povești
liniștitoare „pentru acasă" cu personajele și liniile narative dezvoltate în ședința de
terapie prin joc.

DESCRIERE

În mod obișnuit, această tehnică este folosită către sfârșitul ședinței de terapie.
După ce
joaca s-a domolit, terapeutul poate alege să întrebe copilul dacă vrea să i se alăture
în crearea unei povești pe care copilul poate s-o ia acasă. Poveștile se dezvoltă în
moduri atât de diverse încât nu există proceduri standardizate care să se aplice în
mod obișnuit. Cu toate acestea, respectarea următoarelor sugestii duce adesea la
un succes considerabil:

1. Copilul alege ce personaj din cadrul jocului are rolul central în intrigă. El poate
fi încurajat să arate de ce a ales acel personaj anume.

2. Copilul alege tema poveștii. De obicei, tema derivă de la personaj: „Hai să


facem o poveste despre acel mic dinozaur a cărui voce nu se aude suficient de
tare"; „Această poveste va fi despre ursulețul care a zburat spre Marte cu această
navă spațială."

3. Terapeutul spune o poveste scurtă despre personaj, dezvoltând tema apărută în


jocul copilului. Terapeutul evită temele haotice sau perturbatoare, ce nu pot fi
rezolvate cu ușurință în cadrul poveștii. El continuă temele de la punctul 2 de mai
sus: „O voce slabă este foarte greu de auzit de către ceilalți"; „În drumul spre
Marte, ursulețul se poate întreba ce va găsi acolo și s-ar putea să-i fie și dor de
casă".

4. Terapeutul introduce soluția și speranța în poveste, comentând atributele


pozitive ale personajelor și descriind impactul pe care aceste caracteristici îl au
asupra mediului personajelor: „Dinozaurul a descoperit că dacă stă drept, își înfige
bine picioarele în pământ și trage adânc aer în piept, vocea lui devine mai
puternică"; „Ursulețul era foarte curios și a învățat totul despre stele până când a
putut folosi stelele drept ghid ori de câte ori voia să
Această tehnică nu este adecvată în terapia prin joc nondirectivă pe termen lung,
pentru că producerea de către terapeut a poveștilor cu soluții de-a gata în cadrul
jocului copilului au o mare probabilitate să perturbe eforturile spontane ale celui
mic de depășire a dificultăților.
6. SUPEREU!

Emily Nickerson

INTRODUCERE

Această tehnică a fost dezvoltată ca modalitate de a facilita procesul de încheiere


a psihoterapiei pentru copiii cu vârsta cuprinsă între patru și nouă ani. Pe o
perioadă de 3–4 săptămâni, în funcție de evaluarea terapeutului, copilul și
psihologul evaluează achizițiile obținute și stabilesc scopuri viitoare prin crearea
propriului supererou al copilului. Acest lucru poate fi prezentat copilului în felul
următor: „Dacă ar fi să inventezi o poveste cu un supererou, cum ar fi el? Ce fel
de superputeri ar avea eroul tău?"

ARGUMENT
Vizualizarea concretă și imageria dirijată ajută un copil să internalizeze noua
percepție dată de achizițiile făcute în terapie, precum și să conștientizeze atuurile
copilului și obiectivele viitoare. Narațiunea, folosind atât copilul, cât și imaginea
lui îmbunătățită sau
supereroul, încurajează procesul de creare a unei vieți interioare bogate,
vizualizând succesele și sporind încrederea în sine. Terapeutul încurajează copilul
să continue să folosească această tehnică și singur, ea acționând ca o punte între
munca terapeutului cu copilul și propriul impuls al copilului spre creștere și
schimbare.

DESCRIERE
Terapeutul are la îndemână schițele desenate ale unei figuri masculine și feminine.
Folosirea desenelor animate tip Disney e foarte bună. Forma corpurilor nu este
una evident adultă, ceea ce ajută copilul să se identifice cu eroul când începe să
deseneze și să definească vizual personajul.

Săptămâna 1

Terapeutul și copilul vorbesc despre calitățile pe care copilul i le-ar conferi unui
supererou. Aceasta e o modalitate pentru terapeut de a prezenta achizițiile pe care
le-a făcut copilul și obiectivele pe care vrea să le stabilească pentru viitor. De
asemenea, terapeutul poate evalua nevoile proiectate ale copilului și posibile
anxietăți. Aici poate exista o mare diversitate, în funcție de personalitate și nevoi:

„Eroul meu poate citi mii de cărți pe zi." (Folosiți interesul copilului pentru citit,
pentru a încuraja biblioterapia de unul singur sau cu un părinte.)

„Eroul meu este foarte, foarte, foarte puternic." (Vorbiți despre diferite tipuri de
atuuri și despre cum s-a dezvoltat copilul pe măsură ce terapia a progresat.)

„Eroul meu poate fi invizibil." (Vorbiți despre motivele pentru care cineva ar
putea dori să nu fie văzut.)

Săptămâna 2

Terapeutul și copilul încep să plănuiască ce vestimentație și echipament va avea


supereroul. În acest moment, când copilul declară că eroul va avea un anumit tip
de armă sau mecanism defensiv, terapeutul poate aduce în discuție abilitățile
copilului ce rezolvă aceleași probleme sau unele similare. Copilul își alege
culorile preferate pentru costumul eroului și, cu ajutor din partea terapeutului,
alege numele supereroului său. Este o idee bună ca numele eroului să cuprindă o
formă a numelui copilului sau anumite aspecte ale copilului. La începutul terapiei
folosesc titlul unei cărți pentru a da copilului semnificația numelui său. În cazul în
care copilul are un nume inventat sau unul foarte neobișnuit, atunci copilul este
cel ce alege semnificația numelui. În acest moment, copilul revine la această
semnificație și, ghidat de terapeut, își botează supereroul.

Săptămâna 3
Acest proces este el însuși un ritual de încheiere. Povestea pe care o spune
terapeutul (copilul poate face adăugiri sau poate crea una separat, dacă dorește) și
figura supereroului reprezintă experiența terapeutică și permit copilului să plece
din terapie cu o amintire tangibilă a realizărilor lui.
7. POVEȘTI METAFORICE

Herbert Goetze

INTRODUCERE

Această tehnică folosește povești metaforice încorporate în terapia prin joc. Mills
și Crowley (1986) și Lankton și Lankton (1979) discută istoria și motivele
folosirii poveștilor metaforice în terapia prin joc.

ARGUMENT
Terapiile psihodinamice subliniază importanța inconștientului. Simptomele sunt
considerate manifestări exterioare ale unor tulburări interne care, de obicei, nu pot
fi accesate prin eforturi conștiente. În contextul freudian, clienții sunt regresați la
incidentele traumatice din copilăria timpurie în scopul aducerii acelor experiențe
în mintea conștientă. În termeni
cognitivi, clientul este ajutat să capete noi interpretări ale acelor evenimente. C. G.
Jung a contribuit cu ideea sa de inconștient colectiv și arhetip (moștenit) (de pildă,
animus). O altă abordare teoretică este hipnoterapia, fondată de Milton Erickson.
În viziunea lui Erickson, simptomele sunt expresii ale inconștientului. Diferența
dintre concepția lui Erickson și perspectivele psihodinamice mai tradiționale este
aceea că simptomele nu sunt văzute doar ca având o funcție de diagnostic, ci sunt
considerate și o parte a soluției problemei. Astfel, inconștientul își exprimă
blocajele în lumea exterioară, simbolic sau metaforic, prin manifestarea de
simptome. În același timp, potențialul și resursele interioare ale clientului devin
evidente. Astfel, simptomele devin manifestări ale unei povești nespuse. Cade în
sarcina terapeutului să faciliteze expunerea poveștii clientului. În lucrul cu copiii,
basmele sunt instrumente excelente pentru exprimarea și rezolvarea conflictelor
fundamentale. Temele disperării, pericolului și amenințării sunt descrise în mod
imaginar pentru a conduce la un deznodământ pozitiv. De asemenea, este posibil
să inventezi povești pentru a facilita procesele spontane ale copilului de rezolvare
de probleme.

Lucrurile despre care vorbește copilul în terapie și felul în care se joacă par să fie
metafore pentru probleme ce necesită terapie. Metaforele au fost folosite în terapie
de la începuturile muncii lui Melanie Klein și Anna Freud. Ideea Virginiei Axline
(1947) de recunoaștere și reflectare a sentimentelor copilului a căpătat noi
semnificații prin includerea metaforelor în terapia prin joc. În timp ce terapia
centrată pe client se focalizează pe reflectarea exprimărilor
de aici-și-acum ale clientului, care sunt puse în limbaj, includerea metaforelor
duce schimburile terapeutice la un alt nivel. Terapeutul spune povești metaforice,
care sunt construite astfel încât să reprezinte o analogie a problemei copilului.
Pentru copil este mai ușor să capete o înțelegere mai profundă a problemei sale în
acest fel, decât printr-o simplă tehnică de reflectare. Adesea, el ajunge la o
înțelegere care n-ar fi putut fi atinsă prin reflectarea sentimentelor, pentru că
reflectările nu s-ar potrivi capacităților de gândire și limbaj ale copilului.

O preocupare majoră în terapia prin joc este abordarea copilului pornind dinspre
lumea sa. Dacă în terapia prin joc sunt incluse metafore, această preocupare este
satisfăcută într-un mod foarte special. În explicarea eficienței metaforelor
terapeutice (Mills și Crowley 1986) se poate apela atât la nivelul conștient, cât și
la cel inconștient. Nivelul conștient este partea de text ce afectează cursivitatea
superficială a poveștii: este prezentat un protagonist nefericit ce trăiește sau suferă
anumite conflicte. În scenă intră mai multe personaje cu care el are un contact fie
amical, fie ostil. Protagonistul își trăiește viața și, în cele din urmă, intră într-o
situație problematică dramatică ce îl amenință. Activându-și tot potențialul și toate
forțele, el va rezolva această problemă. Se vede pe sine într-o altă lumină, mai
favorabilă, recunoscându-și noile abilități, și este recompensat social de către
egalii lui.

Nivelul inconștient poate să lucreze spontan în timp ce copilul ascultă nivelul


textual și caută în poveste semnificații ascunse. Procesele inconștiente sunt
susținute de sugestii presărate în text, practică folosită în mod obișnuit în
hipnoterapie. Asemenea remarci
sugestive sunt îndreptate către copil într-un mod oarecum ascuns. Ele sunt doar
strecurate în gândurile personajelor (de pildă, „Atunci i s-a amintit de ceva ce
învățase mai înainte..."). Efectul sugestiv este adâncit prin felul în care se
modulează vocea în cazul unor asemenea pasaje de text.

DESCRIERE
Dacă Gordon (1978) distinge trei pași în construirea poveștilor metaforice — (1)
adunarea informațiilor, (2) formarea unei metafore și (3) transformarea într-o
modalitate lingvistică — Mills și Crowley (1986) au elaborat șase pași:

1. Prezentarea unui protagonist și a unui conflict metaforic: un protagonist — un


animal, de pildă — trece printr-un conflict similar celui al clientului. Protagonistul
trece prin etapele tipice ale conflictului. Dacă, de pildă, problema constă în
excluderea socială, sunt subliniate anumite situații tipice în care protagonistul este
ținta râsetelor celorlalți, este respins și izolat. Dilema existențială a protagonistului
este descrisă concis și în cuvinte simple.

2. Apariția altor personaje: în povestea în desfășurare apar noi participanți, care


se comportă ca prieteni sau dușmani și rămân într-o legătură strânsă cu
protagonistul. Psihologic, descrierea și activarea proceselor inconștiente ale
clientului, precum și a resurselor lui interioare, sunt abordate în acest al doilea
pas. Asemenea procese sunt personificate și astfel aduse în conștientul clientului
la un nivel superficial. Exagerările sunt folosite ca mijloace
lingvistice.

3. Achiziția de abilități și crearea de experiențe de învățare (situații de învățare


paralele): protagonistul face față situațiilor vieții de fiecare zi. El capătă abilități
care îi vor fi extrem de utile mai târziu. Psihologic, este descrisă dezvoltarea ce
dezvăluie treptat diverse potențe.

4. Criza metaforică: protagonistul trece prin una din cele câteva situații sau crize
de viață și supraviețuiește. El depășește criza folosind abilitățile pe care le-a
căpătat anterior (pasul 3). Psihologic, devin importante procesul de descoperire și
folosirea propriului potențial. Clientul devine conștient de modul în care să
depășească o criză prin mijloacele pe care le are la dispoziție.

5. Noua identitate: După depășirea unei crize majore, protagonistul își atinge
obiectivul mai înalt. Călătoria lui are un final fericit. Dat fiind că a depășit criza,
el își descoperă o nouă identitate. Psihologic, în cadrul acestui pas este abordată
eterna problemă umană a depășirii unei crize existențiale și a trecerii cu succes a
sinelui pe o treaptă superioară.

6. Sărbătorirea: personajele poveștii sărbătoresc succesul protagonistului.


Psihologic, stima de sine pozitivă nou dobândită este reîntărită de ceilalți.

Evenimentele vieții de zi cu zi ale copilului formează materialul brut al poveștii.


La nivelul textului, sunt construite situații analoge vieții și problemei copilului.
Sunt construite incidente, relații și dezvoltări analoge, care conduc la înțelegerea
că soluțiile anterioare la
probleme nu-l vor mai ajuta pe protagonist (și pe copil) în viitor. Pentru
construirea în poveste a unor condiții analoge adecvate, trebuie făcută o clarificare
diagnostică a experiențelor, dificultăților și situațiilor reale. Metafora de bază
aleasă în final — cum ar fi, de pildă, cuibul păsării, corabia piraților, nava
spațială, grădina zoologică — depinde de diagnostic. În cazul în care copilul are
un animal preferat, cum ar fi un pinguin, de pildă, povestea poate conține o
familie de pinguini. Dar dacă copilului îi este frică să zboare sau să înoate,
metafora unei nave spațiale sau a unei școli de pești nu trebuie folosită. Hobby-
urile, călătoriile, prietenii, amintirile și alte experiențe pozitive sunt surse ce pot fi
explorate de către copil. Aceste amintiri personale oferă un fundal util pentru o
poveste ce evocă resursele interioare ale copilului.

Transformarea lingvistică facilitează căutarea spontană de către copil a


semnificației personale pe care ar putea-o avea povestea pentru el. Câțiva factori
lingvistici s-au dovedit utili:

• Utilizarea unui limbaj nespecific, vag: acest principiu face mai ușoară
transformarea de către copil a evenimentelor din poveste în situația lui; descrierea
unor detalii specifice lipsite de importanță (cine, cum, ce, unde, când) poate
împiedica identificarea cu persoane și acțiuni.

• Descrierea acțiunilor într-un mod simplu, ușor și animat.

• Folosirea termenilor descriptivi: de pildă, în loc de „Avea încredere în el"


spuneți „Îl învestise cu o mare încredere".

• Includeți experiențe senzoriale: povestea trebuie să conțină experiențele vizuale,


auditive și
chinestezice ale protagonistului, pentru a face eficiente terapeutic procesele
subconștiente. Să vedem o propoziție a unui text ce nu conține experiențe
senzoriale: „A aruncat mingea în stradă, unde a produs pagube, și i-a fost frică de
consecințe". Fragmentul corespondent ce conține experiențe senzoriale este foarte
diferit: „A aruncat mingea cu putere în aer (chinestezic); a văzut-o zburând cu
boltă (vizual); a auzit-o fâșâind în aer; apoi a auzit-o aterizând cu o bufnitură
(auditiv); a alergat spre acel loc (chinestezic); a privit mingea care zăcea acum în
rigolă, după ce spărsese un far al unei mașini (chinestezic) și putea auzi (auditiv)
cearta pe care ar fi primit-o; de fapt, îl și vedea (vizual) pe tatăl său venind spre
el".

APLICARE
Poveștile metaforice pot fi aplicate aproape în toate cazurile terapiilor prin joc și
conflictelor. Există câteva referințe în literatura de specialitate ce dovedesc că
această afirmație nu este o simplă speculație, ci poate fi dovedită empiric. Deși
domeniul metaforelor nu se potrivește metodologiei cercetării empirice, ce
folosește criterii și reguli experimentale riguroase pentru demonstrarea eficienței,
au fost obținute unele rezultate încurajatoare (Mills și Crowley, 1986). Unele
studii arată că poveștile metaforice au fost folosite cu succes în cazul următoarelor
probleme: abuz asupra copilului, enurezis, spitalizare, leziuni cerebrale reduse,
tulburări de deficit de atenție/hiperactivitate, fobii, probleme de somn, abuz
sexual, neglijare și stimă de sine scăzută. Alexandra J. Rogers (1982) a folosit
metaforele în tratarea celor ce
sufereau de enurezis.

Eu am folosit poveștile metaforice cu un băiat instituționalizat, Ronny, de 8 ani,


despre care a fost imposibil să obțin informațiile necesare diagnosticului. Din
scenetele lui cu doi dinozauri am bănuit că a fost hărțuit sexual de fratele lui mai
mare, care trăia în aceeași instituție. Obiectivul meu pe parcursul acestei faze
inițiale a terapiei a fost să-i arăt lui Ronny că acesta era un mediu sigur, în care se
putea deschide. Iată povestea pe care am inventat-o pentru el (care a fost însoțită
inițial de imagini ilustrând șase scene).

Povestea lui Tommy și Timmy

Această poveste s-a întâmplat cu mult timp în urmă, pe vremea când dinozaurii
stăpâneau pământul. A fost odată ca niciodată un dinozaur numit Tommy. Era un
dinozaur isteț și chipeș. Îi plăcea să danseze, să cânte, să țopăie și să se joace.
Uneori era și puțin trist, căci cu ani în urmă își pierduse părinții în timpul unui
cutremur. Această tristețe nu dura mult, fiindcă nu era singur. Cei ce trăiau
alături de el îl plăceau foarte mult. Unul dintre ei îl iubea foarte mult și acesta
era fratele lui mai mare, Timmy. Tommy și Timmy locuiau împreună într-o peșteră,
mâncau împreună din copaci și se jucau împreună. Tommy cel chipeș, curajosul
dinozaur, se simțea foarte apropiat de Timmy.

Dar știți cum sunt frații. Adesea lucrurile nu mergeau bine între ei. Tommy și
Timmy se certau, se băteau și se scuipau unul pe celălalt. De fiecare dată când se
încingea vreo bătaie,
se transformau în niște dinozauri-balauri, ce răgeau, scuipau fum și pucioasă și
se luptau cumplit. Tommy era mai mic și de aceea Timmy reușea să-l pună jos.
Bietul Tommy! Nu e plăcut să fii pus jos, să fii învins, când nu te poți mișca și
când trebuie să te supui la toate ordinele celuilalt. Tommy era rănit în
sentimentele lui. Când Timmy îl punea jos pe Tommy, el se comporta și mai
nebunește. Lui Tommy îi era foarte rușine. Apoi Timmy îi spunea: „Dacă zici
vreodată cuiva că te bat, o să te omor". Asta îl făcea pe Tommy și mai neliniștit. Și
se gândea: „Nu-l mai iubesc pe Timmy". După o vreme, Timmy îl lăsa în pace pe
Tommy și se împăcau.

Dar același lucru se întâmpla din nou și din nou, iar bietul Tommy era derutat. Se
întâmplase ceva cumplit cu Timmy, care se purta foarte urât și ciudat cu Tommy.
Timmy nu arăta pic de respect față de Tommy. Uneori, Timmy era dinozaurul cel
urât, pe care Tommy îl ura, dar alteori era un Timmy foarte diferit — amabil,
drăguț, cel mai bun frate pe care ți-l puteai închipui.

Când Tommy a crescut, a cunoscut un dinozaur foarte bătrân, care a fost


prietenos cu el. Acest dinozaur cu părul alb era prea bătrân ca să țopăie, să
danseze și să zboare, dar, cu toate acestea, Tommy l-a îndrăgit. Au devenit
prieteni și Tommy putea să vorbească despre orice voia cu dinozaurul cu părul
alb. Tommy a ezitat să vorbească despre oribilul secret legat de Timmy. Totuși,
bătrânul dinozaur îl îndrăgea mult pe Tommy și știa că Tommy ascunde ceva
cumplit. Într-o zi, bătrânul dinozaur i-a povestit lui Tommy despre vremurile când
era
Rogers, A.J., Metaphors in the treatment of bedwetting, Dizertație, Ann Arbor,
Michigan, 1982.
8. RITUALUL DE TRANZIȚIE AL MICUȚEI FRUNZE

Jay Cerio

INTRODUCERE

Ritualurile de tranziție sunt utile în situațiile în care clientul pleacă din cabinetul
de terapie prin joc supărat sau hiperstimulat, când continuă comportamentul de
joacă în clasă sau acasă ori discută problemele din terapie în momente sau locuri
nepotrivite. Aceste situații arată că acel copil are dificultăți în trasarea granițelor
dintre situația de consiliere și viața de zi cu zi. Cu alte cuvinte, clientul nu înțelege
unde și când se opresc regulile de comportament din cadrul terapiei prin joc și
unde încep regulile de comportare în afara terapiei prin joc. Un ritual de tranziție
este un mod de a crea o graniță prin alocarea unei perioade de timp care nu este
nici terapie prin joc, nici viața cotidiană, în care copilul se acomodează cu
întoarcerea în clasă sau acasă. Este un tip de pauză (time-out) planificată.

ARGUMENT
Tipul de ritual de tranziție folosit depinde de genul de problemă de tranziție pe
care o prezintă clientul. Pentru copiii care devin hiperstimulați sau au dificultăți în
întreruperea jocului, este util să planificăm anumite tipuri de activități tăcute, care
să aibă loc la sfârșitul
fiecărei ședințe. Poveștile metaforice reprezintă un tip de strategie de tranziție
utilă în astfel de situații. Acest tip de activitate de tranziție ajută copilul să se
desprindă din situația terapiei prin joc.

„Mica frunză" este o poveste metaforică adaptată din abordarea de hipnoconsiliere


a lui Gunnison (1990) pentru a fi folosită în cazul copiilor. Gunnison concepe
hipnoconsilierea drept o formă de consiliere ce folosește metaforele și tehnica
inducției într-un mod diferit de felul în care sunt ele utilizate în hipnoza
tradițională sau în hipnoterapie. Gunnison integrează tehnicile inducției
ericksoniene (Haley, 1976) în hipnoconsiliere, dând clienților control total când
sunt folosite asemenea tehnici. Aceste tehnici nu implică hipnoza sau transa
hipnotică. Ele sunt doar mijloace de „însămânțare a inconștientului" (Whitaker și
Bumberry, 1988), cu scopul de a ajuta clienții să-și folosească propriile resurse
interioare.

„Mica frunză" este o poveste de relaxare foarte utilă în a ajuta copiii să-și reducă
sentimentele de anxietate sau stres. Ea oferă un simbol concret — frunza — pe
care copilul se poate concentra în timp ce terapeutul spune povestea. Clienții pot
învăța, de asemenea, să-și spună ei înșiși povestea ca strategie de autocalmare în
situații reale. În esență, este foarte similară poveștilor de dinainte de culcare ce
sunt folosite pentru relaxarea și adormirea copiilor. Pentru toate aceste motive,
povestea mi s-a părut utilă pentru copiii care tind să devină hiperstimulați în
ședințele de terapie prin joc.
DESCRIERE
Redarea poveștii necesită folosirea modulării vocii de către consilier ca tehnică de
inducere a relaxării. Consilierul folosește un tip de intonație cântată, alternând
tonul vocii de la înalt, la mediu și jos, iar volumul de la moderat la șoptit. De
asemenea, se accentuează anumite cuvinte-cheie, care sunt scrise cu majuscule în
povestea citată mai jos. Frecvența rostirii (ritmul) este lentă și controlată și trebuie
să se acordeze cu răspunsurile clientului. Dacă, de pildă, clientul începe să respire
lent, consilierul poate spune „Ai putea chiar să constați că respiri foarte LENT și
PROFUND." Pentru o descriere mai amănunțită a acestei tehnici, vezi Gunnison
(1990). Aici povestea este redată așa cum este ea spusă de vocea consilierului.

Azi vom face ceva un pic diferit. Nu uita, am discutat despre tendința ta de a fi
prea entuziasmată după ședință și de a avea necazuri după aceea în clasă. Azi,
acum, o să luăm o mică pauză, pentru ca tu să fii CALMĂ și RELAXATĂ când te
vei întoarce în clasa ta. Ești gata?

Vreau să te așezi confortabil pe scaunul tău. Ai putea ALEGE să-ți pui mâinile în
poală sau să pui capul pe masă, ori NU (pauză).

O să-ți spun o poveste și, în timp ce stai și ASCULȚI, poți ALEGE să închizi
ochii sau nu (pauză).

A fost odată ca niciodată o mică frunză. Și această mică frunză era una foarte
fericită,
căreia îi plăcea să stea alături de frații și surorile ei, tot frunze, într-un arțar mare
din pădure (pauză).

Și cel mai mult îi plăcea SENZAȚIA de FLUTURARE UȘOARĂ în vânt (pauză).


Se LEGĂNA înainte și înapoi, înainte și înapoi, până când aproape ADORMEA
(pauză).

Și se jucă ea așa toată primăvara și vara, legănându-se tot timpul în bătaia brizei,
până când veni toamna. Ei bine, știi ce se întâmplă cu frunzele toamna, când
vremea devine tot mai RECE și mai RECE. Frații și surorile micuței frunze și-au
desprins codițele din copac și au PLUTIT UȘOR spre pământ. ÎNVÂRTITE de
briză, au plutit ÎN JOS, ÎN JOS, ÎN JOS (pauză).

Mica frunză s-a simțit foarte singură și a vrut să se alăture fraților și surorilor ei.
Așa că într-o zi CU VÂNT, și-a închis ochii foarte strâns, s-a desprins și a SĂRIT
din copac. Și înainte să-și dea seama, vântul a RIDICAT-O și a dus-o SUS, SUS,
SUS, în AERUL RECE (pauză).

Apoi mica frunză a început să plutească ÎN JOS, ÎN JOS, ÎN JOS, plutind dusă de
vânt ÎN JOS, ÎN JOS, ÎN JOS (pauză).

Și poți observa că ochii tăi privesc ÎN SUS, ca și când ai putea VEDEA frunza
plutind. Sau poate că ochii tăi privesc ÎN JOS, urmărind frunza cum plutește ÎN
JOS, ÎN JOS, ÎN JOS (pauză).

Și astfel vântul a dus frunza în SUS, apoi ÎN JOS, UȘOR, UȘOR, UȘOR (pauză).
ÎN
JOS, ÎN JOS, ÎN JOS (pauză). Și poți vedea frunza PLUTIND în jos. Sau poți să
nu vezi nimic (pauză).

Sau poți să te SIMȚI ca și când ai PLUTI precum frunza. Sau poți să te simți doar
CONFORTABIL și RELAXATĂ. Nu știu. E ALEGEREA ta (pauză).

Și frunza plutea ÎN JOS și vedea că se apropia tot mai mult de pământ. Plutea
LENT și UȘOR în AER (pauză).

Mergea ÎN JOS (pauză), ÎN JOS (pauză), ÎN JOS (pauză), apropiindu-se LENT de


pământ (pauză).

Apoi frunza a aterizat pe o grămadă de frunze, de parcă ar fi căzut pe o pernă


uriașă DE PLUȘ MOALE (pauză). Era atât de moale, încât s-a afundat în acea
pernă pentru câteva momente (pauză).

Apoi s-a simțit relaxată (pauză), MULȚUMITĂ (pauză), ÎN SIGURANȚĂ


(pauză) și aproape ADORMITĂ (pauză). Se bucura să fie din nou cu frații și
surorile ei.

Și tu te poți simți puțin ADORMITĂ acum, sau nu (pauză timp de aproximativ un


minut).

Iar acum, rămânând RELAXATĂ și MULȚUMITĂ, vei începe să te simți mai


alertă pe măsură ce voi număra până la trei. Unu, îți simți picioarele mai alerte
(pauză). Doi, corpul tău se simte mai alert (pauză). Trei, îți simți brațele, gâtul și
capul mai alerte. Stând acolo vei deschide ochii și te vei simți ALERTĂ,
RELAXATĂ și MULȚUMITĂ.
Whitaker, C. și Bumberry, W., Dancing with the Family: A Symbolic-Experiential
Approach, Brunner/Mazel, New York, 1988.
9. CITIND PE „BALANSOARUL DIN VERANDĂ"

Joan M. Doherty și Roger D. Phillips

INTRODUCERE
Sfârșitul terapiei prin joc — ceea ce noi numim „reîntoarcerea" — este un
moment semnificativ al călătoriei terapeutice și un moment căruia adesea i se
acordă mai puțină atenție decât fazelor de început sau intermediare. La sfârșitul
terapiei prin joc, copilul și terapeutul recunosc ceea ce s-a realizat; călătoria i-a
permis copilului să se „deblocheze", să-și refacă încrederea în sine legată de
durerea sau circumstanțele ce au condus la trimiterea lui în terapia prin joc.
Copilul are un nou sentiment de sine, la care se adaugă tot ceea ce a învățat și
competențele căpătate în urma experienței călătoriei alături de terapeut. Dar sunt
oferite mai puține strategii și tehnici specifice încheierii terapiei prin joc. Am
descoperit că strategia noastră de scriere și citire ca și când am sta împreună
mulțumiți pe balansoarul din verandă este o modalitate foarte productivă și
satisfăcătoare de a încheia terapia prin joc.

ARGUMENT
Începutul terapiei prin joc este perioada conștientizărilor, a cunoașterii lumii reale
a copilului ce a intrat în viața noastră pentru o scurtă perioadă de timp.

După ce cabinetul de terapie prin joc este transformat de către copil într-un loc
sigur, copilul invită terapeutul în zona sacră și privilegiată a propriei sale inimi. În
timpul acestei faze intermediare a terapiei, copilul se instalează și îl ia de mână pe
terapeut, conducându-l pe calea spre vindecare, ce trece prin propriile creste și
văi, prin zone abrupte și line. Însă încheierea terapiei oferă copilului și
terapeutului ceva diferit: șansa de a face o pauză, de a
de la final. El începuse tratamentul din cauza unei timidități deranjante și a
hărțuirilor la care era supus din cauza aspectului său fizic, precum și din cauza
confuziei create de divorțul extrem de urât al părinților și a luptelor pentru
custodie.

David și hărțuitorii

A fost odată un băiat, care era întotdeauna hărțuit de alți copii. David avea 8 ani
și trăia într-un oraș alături de sora, fratele și părinții lui.

El ascundea faptul că era hărțuit tot timpul. Nimeni nu știa. Își ascundea adânc în
sine furia că era hărțuit.

Nu mai voia să știe ce simțea. Și asta a mers foarte mult timp. Dar hărțuielile au
continuat.

În fiecare zi, după școală, David se ducea acasă cu autobuzul. Era hărțuit chiar și
în autobuz. Unii băieți îl hărțuiau pentru că era gras. Îi spuneau: „Ești gras ca un
porc!" Apoi râdeau și iar râdeau.

David se simțea îngrozitor și începea să plângă. Își ascundea ochii cu mâinile,


pentru ca nimeni să nu-i observe lacrimile.

David fugi în casă și trânti ușa cât putu de tare. Voise să facă mult zgomot. Era
FOARTE SUPĂRAT că își lăsase toată furia să iasă dintr-o dată. A început să
arunce cu mingea în veiozele și mesele din sufragerie. Încă mai avea multă furie
în el. În cele din urmă, tatăl l-a
țintuit pe David la podea și i-a zis: „Calmează-te, nebunule!"

Lui David nu-i păsa că tatăl său îl țintuise la podea, fiindcă își vărsase deja toată
furia pe care o avusese în adâncul lui.

Într-o noapte, David era în patul lui și se gândea ce-ar fi putut face în privința
hărțuielilor. Apoi David și-a auzit părinții țipând unul la altul. Brusc, s-a speriat
foarte tare și a început să plângă. Într-un final, a adormit.

A doua zi dimineață, David a văzut-o pe mama lui împachetându-și hainele și a


spus: „E numai vina mea?!", după care a ieșit fugind din cameră. Și-a înșfăcat
ghiozdanul și a plecat la școală.

Mama lui David a strigat după el: „Nu, David, vino înapoi". David a continuat să
fugă și a trântit ușa după el. S-a urcat în autobuzul de școală și copiii l-au hărțuit
și mai mult.

În ziua aceea, la pauză, un puști a arătat spre el și a zis: „Priviți, vine grăsanul!"
David a fost foarte curajos și i-a spus: „Nu vreau să mă mai hărțuiești." Băiatul a
părut surprins și i-a spus: „N-am știut niciodată că așa te simți". David a spus
același lucru fiecărui băiat care-l hărțuia. Așa că toți au încetat să-l mai
hărțuiască pe David.

Când David s-a întors acasă după școală, era foarte bine dispus. Voia să-i spună
mamei ce făcuse la școală, dar ea nu era acolo. David l-a întrebat pe tatăl lui
unde era mama. Tatăl i-a spus: „Avem custodie comună." David era bucuros că
va locui cu ambii părinți.

Și David a trăit fericit până la adânci bătrâneți.


Lecții

• Trebuie să le spui părinților și profesorilor dacă te înfurii când ești hărțuit, în


loc să ții totul în tine.

• Majoritatea părinților știu când te deranjează ceva, dar au nevoie să le spui


despre ce e vorba ca să te poată ajuta.

• Copiii pot învăța cum să-și apere singuri drepturile.

• Copiii sunt supărați și speriați când părinții lor se despart.

Cartea lui David și ultima lui ședință conțineau încrederea nou descoperită că
poate face față hărțuirilor colegilor, și că sfaturile lui pentru alți copii vor fi utile.
Pe lângă faptul că și-a scris povestea, David și-a și ilustrat cartea, iar acele desene
au dezvăluit sentimente radical diferite față de cele două alternative pe care le
putea alege pentru propria persoană și evenimentele asupra cărora nu avea niciun
control. A plecat de la ultima sa ședință cu comentariul: „Nimic nu-mi poate lua
ceea ce s-a întâmplat aici." David a înțeles pe deplin că timpul petrecut împreună
în cabinetul de terapie rămânea definitiv și neschimbat, în ciuda multor schimbări
prezente și viitoare ce urmau a fi negociate.

APLICARE
Am descoperit că strategia noastră de scriere și citire a unei cărți are o
aplicabilitate largă, pentru o gamă variată de vârste, dificultăți și tulburări ale
copiilor, și chiar pentru diferite faze ale tratamentului, într-o anumită măsură. De
exemplu, am folosit ocazional scrierea unei cărți mai devreme în terapie, mai ales
când copilul părea blocat într-un punct de răscruce. În acel context, scrierea unei
cărți poate deveni o explorare a rezultatelor alternative. Dacă este folosită mai
devreme în terapie, atunci putem reveni la ceea ce s-a scris în timpul
„reîntoarcerii", focalizându-ne însă doar pe lectură și revederea lucrurilor
împreună, și afirmarea noii căi spre starea de bine. Însă am descoperit că strategia
noastră de scriere și lectură a unei cărți este mai ales o modalitate de încheiere și
adunare a energiilor și implicării în terapia prin joc.
10. METAFORA SPONTANĂ

William Walter Jenkins

INTRODUCERE

Conversația, dacă nu comunicarea, cu adolescenții este o provocare chiar și pentru


cei mai experimentați adulți. Adolescentul este suspicios, incontrolabil, retras,
nesigur, adesea rezistent, furios, necomunicativ și agitat. A ține cont de subiectul
despre care vrea adolescentul să discute este dezarmant, învinge rezistența, îl face
pe adolescent să fie docil și face
procesul vindecării mult mai plăcut pentru toată lumea. Granițele naturale sunt
reîntărite și se construiesc unele noi. Când lucrezi cu un tânăr dezrădăcinat, lipsit
de drepturi, traumatizat, cu deficit de atenție, atunci metafora spontană face ca
procesul să pară natural. Tehnica este flexibilă, animă adolescentul în ședința de
terapie și oferă o punte pentru generalizare și schimbare. Terapeutul ca metaforă
este folosit totodată și ca instrument al schimbării.

ARGUMENT
Coerența și creativitatea sunt aspecte-cheie ale muncii de succes cu adolescenții.
Adolescentul vrea să înțeleagă ce se va întâmpla și vrea să aibă un anumit control
asupra rezultatului. Experiența nu poate fi plictisitoare, trebuie să sporească
sentimentul de putere al adolescentului și trebuie să fie incitantă și plăcută. Pentru
a-i angrena pe adolescenți, trebuie să-i întâlnești pe terenul lor. Spontaneitatea
tehnicii îi angrenează la nivel emoțional și ridică mesajul la un nivel de intensitate
irezistibil. Stabilirea limitelor și acceptarea pot fi îmbinate în aceeași propoziție.

Metafora animă imaginile adolescentului, le conferă importanță și dă concretețe


suferințelor abstracte. Metafora este unul din cele mai la îndemână și versatile
instrumente pe care le avem pentru împăcarea cu incertitudinea. Metaforele pot fi
utilizate la crearea unei baze minuțioase înaintea abordării unei idei.
APLICARE
Metafora spontană poate fi utilizată și în cazul copiilor cu traume și probleme de
atașament. Cei cu deficiențe de învățare și adolescenții adoptați ajung să-și
exprime emoții adânci, păstrând totodată distanța necesară pentru a se simți în
siguranță. Tehnica îl ajută pe terapeut să-și dezvolte o a treia ureche. Ea
recunoaște temerile adolescentului într-un mod neamenințător și sugerează
posibilitatea unor alternative. Adolescenții traumatizați și cu deficiențe de
atașament pot fi ajutați cu această tehnică. Metafora face legătura între gândirea,
emoțiile și acțiunile tânărului din dialogul de mai jos. Mai întâi, abordarea
metaforică:

Adolescentul: N-are niciun sens să fiu aici. Nu poți schimba nimic. Nu mă


interesează decât să obțin ceea ce vreau. Vezi camioneta de peste drum? E tare, e
4x4 și e roșie. Ai putea să mi-o cumperi. Îți poți permite, ai destui bani. Dar n-o s-
o faci.

Terapeutul: De parcă sunt cel mai bogat om pe care îl cunoști. Crezi că dacă ți-aș
da acea camionetă, asta ar fi dovada că ești special, dar nu crezi c-o vei primi
vreodată. Dacă ai primi-o, ai simți c-o meriți, dar cel mai probabil nimeni nu ține
suficient de mult la tine încât să te ajute.

Adolescentul: Tot ce vreau este o camionetă, un carnet de conducere și bani. Tata


nu-și va da acordul să-mi iau carnetul de șofer. Nu m-a ajutat niciodată. E doar o
pacoste. Bea de stinge și-l urăsc. L-aș fi luat la bătaie dacă ar fi fost aici.
Terapeutul: Vrei să te răzbuni pe el fiindcă te-a rănit. Vrei lucruri frumoase. Meriți
să fii mai bine tratat. Te simți abandonat și furios.

Adolescentul: Când n-o să mai aibă nimic, când va fi un om al străzii, va veni la


mine să-mi ceară ceva de mâncare. O să-i dau gunoi sau o să-i spun să plece.

Terapeutul: Cumva te satisface să-l vezi la pământ și primind ceea ce merită. A


fost greșit din partea lui să te rănească.

Adolescentul spune mai multe despre viața lui, despre sentimentele lui de
răzbunare și despre ceea ce vrea să le facă oamenilor care l-au dezamăgit. Vrea să
se răzbune și să fie satisfăcut imediat. Este focalizat pe trecut. Nu găsește nicio
satisfacție în relații și nu recunoaște realizările personale. N-a mulțumit niciodată
nimănui pentru ajutorul pe care i l-a oferit, deoarece se simte oprimat și fără
valoare. Aici, metafora spontană poate fi deosebit de eficientă:

Adolescentul: Mă gândesc mereu la modul în care m-a abuzat tata și cum a scăpat
basma curată.

Terapeutul: Te gândești mereu la trecut și te simți înșelat și dornic de răzbunare;


nu ți se pare corect. Tatăl tău te-a rănit foarte tare. Este frustrant să vrei ca
lucrurile să se îndrepte și să te simți neajutorat și fără direcție, ca o rachetă ce
scapă de gravitație fără să aibă sistem de ghidaj. Sunt forțe puternice care te scot
de pe făgașul tău, dar nu poți
Koop, R. R., Metaphor Therapy: Using Client-Generated Metaphors in
Psychotherapy, Brunner/Mazel, New York, 1995.
11. TEHNICA NARATIVĂ PRIN INTERMEDIUL BENZILOR
DESENATE

Mary Ann Drake și David Drake

INTRODUCERE

Prin definiție, terapia prin joc funcționează la copiii și adolescenții reticenți sau
incapabili să-și împărtășească verbal îngrijorările și emoțiile. Narațiunea prin
intermediul benzilor desenate făcute de client este o modalitate ce încurajează
copiii și adolescenții să împărtășească ce se întâmplă în viața și psihicul lor fără să
fie nevoie să apeleze doar la abilitățile verbale. Benzile desenate oferă totodată un
insight terapeutului cu privire la ceea ce se întâmplă cu clientul și cum își
structurează și organizează tânărul lumea. Benzile desenate îi permit autorului lui
să intre într-o lume a fanteziei în care personajele și lumile sunt generate cu o
gamă completă de opțiuni, situații și emoții, într-un mod care nu este amenințător
la nivel personal.

ARGUMENT
Benzile desenate constituie o parte inofensivă și familiară a vieții majorității
tinerilor. Pentru ei, benzile desenate sunt amuzante și ludice, fără să aibă conotații
familiale sau psihice apăsătoare. Benzile desenate nu sunt considerate ca făcând
parte din artele frumoase,
așa că adolescenții și copiii nu sunt intimidați sau nu se opun când li se cere să
deseneze una. Natura secvențială a benzilor desenate relevă insighturi care adesea
nu se regăsesc în desenele singulare. În cazul unui singur desen static, terapeutul
poate pune multe întrebări despre poveste, despre ce se întâmplă sau s-a întâmplat
în imagine. Dar în cazul desenării unei suite de imagini, autorul creează într-un
mod mai concret un proces de gândire ce implică atenție la secvențialitate, la
consecințe și la rezolvarea de probleme. Pe măsură ce copilul utilizează în mod
inconștient aceste deprinderi de rezolvare de probleme, ele devin tot mai
puternice. Procesul devine un adjuvant important al poveștii pe care o spune
copilul. Pentru cei ce au dificultăți în privința acestor abilități cognitive sau nu
sunt conștienți de un asemenea tip de procesare, benzile desenate devin un pas
intermediar în dobândirea capacității de a vedea un eveniment sau o imagine ca
parte a unui întreg.

După terminarea benzii desenate, tinerii clienți se simt adesea liberi să arate fără
inhibiții ceea ce au făcut, dezvăluind adesea emoții și experiențe pe care altfel ar fi
putut să nu le exprime într-un context mai puțin familiar și confortabil decât
benzile desenate.

DESCRIERE
Oferiți o foaie de hârtie care poate fi îndoită de mai multe ori. Oferiți creioane sau
alte materiale de desenat și cereți clientului să schițeze o bandă desenată precum
cele din ziare. Banda desenată poate avea orice subiect ales de client sau tema
poate fi sugerată. Desenele
pot fi figurine schematice din linii sau pot fi mai sofisticate, dacă așa alege
clientul.

După terminarea desenului, artistul vorbește despre desen, spunându-i povestea și


împărtășind, poate, unele sentimente. Clientul poate începe cu primul cadru,
trecând apoi mai departe, sau uneori copilul începe de la coadă, mergând înapoi
spre început.

Terapeutul poate ajuta cu întrebări: „Ce se întâmplă după aceea?", „Ce s-a
întâmplat înainte de asta?", „Cum se simte personajul?", „Ce-ar fi vrut personajul
să se întâmple în loc de asta?"

Ca în cazul oricărei tehnici prin joc, în funcție de terapeut, atât clientul, cât și
terapeutul pot desena o bandă desenată și amândoi pot spune povestea.

APLICARE
Această tehnică este aplicabilă în lucrul cu copii de 4–5 ani (în funcție de
abilitățile lor motorii fine) sau mai mari. Din nou, familiaritatea benzilor desenate
face ca aceasta să fie o activitate extrem de aplicabilă majorității tinerilor.
Necesită puține materiale și clientul își poate lua banda desenată acasă, dacă
dorește. Benzile desenate creează povești minunate și pline de insighturi sau,
uneori, în funcție de sănătatea emoțională a clientului, povești de groază cumplite.

Un tânăr client a folosit a doua tehnică de împăturire arătată aici, care expunea, pe
rând, câte un singur cadru o dată. Fiecare cadru dezvăluia o parte a corpului sau o
bucățică dintr-o
parte a corpului. Când întreaga bandă desenată a fost desfășurată, părțile de corp
au alcătuit o persoană întreagă. Acest tânăr se vindecase pornind de la o stare în
care se simțise complet disociat de corpul lui fizic (din cauza unui abuz), ajungând
să recunoască aspectul unitar al corpului său.

Altă clientă, o adolescentă cu depresie severă, a cărei mamă nu avusese


capacitatea să aibă grijă de ea sau s-o protejeze de abuz, a folosit tot tehnica un-
cadru-o-dată. La expunerea cadrelor ei, și-a dezvăluit fantasma de a-și ucide
mama și de a se simți victorioasă. Ultimele două cadre erau cu mama ei moartă și
ea cu pistolul încă fumegând în mână, apoi cu piatra de mormânt a mamei și cu ea
eliberată de furia ei extremă. În realitate, această fată nu putea vorbi despre furia
ei extremă împotriva mamei sale; totuși, fantasma din banda ei desenată i-a
eliberat inconștientul, permițând acestor sentimente să iasă la suprafață.

Foaia de hârtie poate fi împăturită, divizată și utilizată în mai multe moduri.

Hârtia se împăturește în jumătate


și iar în jumătate

apoi iarăși în jumătate pentru a treia oară

Împăturită astfel, banda desenată poate fi prezentată în două moduri:


12. EXPRIMAREA DOLIULUI PRIN TEHNICA NARATIVĂ

Hilda R. Glazer și Donna Marcum

INTRODUCERE

Tehnica narativă poate fi o intervenție foarte eficientă în cazul copiilor și am


descoperit că poate fi o experiență minunată atât pentru povestitor, cât și pentru
copil. Narațiunea este aplicabilă atât indivizilor, cât și grupurilor. Tehnica narativă
descrisă mai jos este una dintre cele pe care le-am folosit și le-am găsit foarte
eficiente în facilitatea procesului de doliu.

ARGUMENT
Relatarea propriilor povești face parte din procesul de doliu. În grupurile de
suport, împărtășirea poveștilor este un element crucial al procesului de grup
(Harvey, 1996). Relatarea propriilor povești poate fi terapeutică pentru persoana
în cauză atât datorită actului în sine de a le istorisi, cât și pentru că află că nu este
singura care trăiește asemenea sentimente și trece prin doliu și durere. O
alternativă la relatarea propriei povești este metafora. Narațiunea sau metafora
reprezintă o tehnică literară prin care o idee este exprimată prin intermediul
termenilor alteia (Pearce, 1996). Ascultătorul extrage o semnificație unică și
imprevizibilă din metaforă (Pearce, 1996). Ea încurajează individul să țină cont de
propriile sale semnificații.

DESCRIERE
Muro și Kottman (1995) sugerau că tehnica narativă merge cel mai bine în cazul
copiilor de clasa a doua sau mai mari. Povestitorul începe povestea, stabilește
scena, oferă începutul și mijlocul poveștii, apoi invită copilul să termine povestea.
Copiilor li se cerea apoi să facă un desen al poveștii.

Povestea poate fi una reală sau o metaforă creată special pentru un anumit scop
terapeutic. Numeroase cărți pentru copii abordează tema pierderii și sunt
instrumente valoroase în lucrul cu copiii îndoliați. Cum piața cărților pentru cei
mici continuă să crească, vor fi cărți
disponibile pentru multe dintre problemele cu care se confruntă copiii. Poveștile
din cărțile vechi sunt benefice pentru că au o probabilitate mai mică să fie
familiare publicului tânăr. Copiii care aud o poveste pentru prima oară se pot
implica în conținut fără tendința naturală de a critica firul poveștii. Istoriile create
de povestitor pot fi dezvoltate pentru a satisface nevoile terapeutice ale copiilor și
pot fi adaptate cu ușurință pentru grupe de vârstă diferite. Trebuie ținut cont de
legile copyrightului, însă am constatat că mulți autori sunt dispuși să ne permită să
le folosim poveștile.

APLICARE
În cadrul unui studiu privind capacitatea copiilor de a-și exprima durerea doliului
prin narațiune, a fost concepută o poveste despre un copil care și-a pierdut tatăl,
apoi a suferit în plus prin pierderea casei și a prietenilor din cauza mutării înapoi
în altă casă a familiei. În drum spre noul cămin, copilul găsește un copac numai
bun pentru cățărat, pe care îl numește copacul viselor. Copiilor li se cere să
termine povestea. Iată cum au încheiat povestea doi copii.

Băiat, 10 ani:

„Mamă, putem rămâne aici tot restul vieții noastre?" „Ei bine, când vei crește
mare
Pearce, S. S., Flash of Insight: Metaphor and Narrative in Therapy, Allyn &
Bacon, Boston, Massachussetts, 1996.
TEHNICI DIN ARTELE EXPRESIVE
13. JOC DE ROL CU PLASTILINĂ PLAY-DOH

Nancy M. Schultz

INTRODUCERE

În rolul meu de consilier-terapeut prin joc într-o școală cu 450 de copii, adesea am
doar
o ședință sau două cu un copil, care fie cere personal să vină la mine, fie este
trimis de părinte pentru o consiliere de scurtă durată. Cei ce vin din proprie
inițiativă sunt adesea elevi mai mari, din clasa a treia, a patra sau a cincea; mulți
dintre ei îmi lasă un bilet personal în „sacul meu poștal", pe care-l agăț într-un loc
central al școlii. Majoritatea celor ce vin din proprie inițiativă au probleme legate
de colegi (un prieten le-a rănit sentimentele, au un conflict cu alții, nu reușesc să-
și facă prieteni etc.). Din când în când, copiii vor să discute cu mine despre o
problemă cu profesorul sau chiar despre o îngrijorare pe care o au în legătură cu
sănătatea sau bunăstarea părintelui. Cei trimiși la mine de către părinți au adesea
dificultăți în gestionarea furiei sau probleme privind temele. Trimiterile ce conduc
la o consiliere de mai lungă durată sunt adesea legate de separarea sau divorțul
părinților. O tehnică rapidă de stabilire a relației este jocul de rol cu plastilină
Play-Doh. Îndată ce se așază la măsuța mea liliputană, le dau copiilor o bilă de
plastilină Play-Doh.

ARGUMENT
Jocul de rol este o tehnică atribuită în mare măsură abordării comportamentale a
terapiei prin joc. Ea permite copilului să-și exprime sentimentele față de o
anumită situație și să exerseze noi reacții și comportamente față de situația
respectivă. În plus, copilul poate juca foarte ușor rolul altora, permițându-se astfel
dezvoltarea empatiei sau, cel puțin, experiența punctului altuia de vedere.
Folosirea plastilinei Play-Doh este o tehnică ușor de aplicat, ce
Această metodă este utilă în terapia de scurtă durată cu copiii ce au dificultăți sau
conflicte cu colegii sau frații, ori au probleme situaționale legate de școală. Odată
am folosit-o cu un copil de 9 ani, care era prea scund pentru vârsta lui și avea
nevoie să devină mai asertiv cu copiii care-l hărțuiau în autobuzul școlar. Se
simțea stânjenit de înălțimea lui. Folosind plastilina Play-Doh, s-a reprezentat de
două ori mai mare decât hărțuitorii săi și a exersat cum este să le vorbească de sus.
În alt caz, o fată cu părinți divorțați, care s-a trezit în situația de a fi nevoită să
penduleze între două case la fiecare patru zile, folosea plastilina pentru a
reprezenta casele. Una era o casă „turtită", nu prea amuzantă, iar cealaltă,
reprezentată printr-un bol Play-Doh, era plină de bucurie. A plecat din ședință
părând să realizeze pentru prima oară natura diferenței dintre sentimentele ei față
de casa fiecărui părinte. Bineînțeles că aceste reprezentări se pot schimba de-a
lungul timpului, pe măsură ce fata va depăși etapele emoționale ale asumării
divorțului părinților ei.

Atingerea și modelarea plastilinei Play-Doh pare să declanșeze adesea și


activitatea inconștientului. De exemplu, un băiat de 10 ani al cărui unchi fusese
împușcat mortal recent într-un schimb de focuri, modela adesea cocoloașe de
plastilină Play-Doh în formă de gloanțe atunci când relata ce simte în legătură cu
incidentul. Modelarea cocoloașelor părea total disociată de cuvintele pe care le
spunea, dar pentru mine era evident că Play-Doh îi permitea să exprime o
metaforă a doliului și mai ales a fricilor lui. În acest caz, am continuat ședințele
câteva săptămâni, folosind întotdeauna plastilina Play-Doh, cu care era evident că
se simte
Jocul de rol cu plastilina Play-Doh poate fi folosit în cazul majorității copiilor de
vârstă școlară și costă doar prețul unei cutii de Play-Doh. (Dacă e bine închisă în
cutie, plastilina rămâne umedă și moale). Ea este utilă mai ales terapeuților care
călătoresc și au nevoie de jucării portabile.
14. ACTIVITATEA PĂRINTE-COPIL CU ANIMALE DIN LUT

Carla Sharp

INTRODUCERE

Una din problemele actuale cele mai presante din psihoterapia copilului și familiei
este atașamentul și legătura. Terapeuții tratează adesea copii cu manifestări
opoziționiste, comportamente de fugă de acasă sau agresivitate severă. Aceste
comportamente și multe altele pot avea la origine un atașament inadecvat sau o
întreagă istorie de întreruperi ale atașamentului. Beverly James (1994) crede că o
parte din evaluarea copilului trebuie să includă o evaluare a legăturii dintre copil
și părinți. Din experiența mea, terapia prin joc este cea mai bună modalitate prin
care să se evalueze și să se trateze această relație vitală. Desigur, cu cât
este mai mic copilul ce vine cu probleme emoționale/comportamentale, cu atât
este mai mare nevoia de a determina calitatea acestei legături.

ARGUMENT
Comunicarea dintre părinte și copil are loc verbal și nonverbal. S-a stabilit foarte
clar că și copiii mici comunică natural prin intermediul metaforei (Mills și
Crowley, 1986). Copiii mici au o capacitate mai mică de a discuta verbal, direct, o
problemă la nivelul părinte–copil. În plus, nici copilul, nici părinții nu ne pot
spune ceea ce nu știu în mod conștient.

Mulți părinți vin la consiliere fiindcă nu-și înțeleg copiii și sunt derutați de
comportamentul acestora. Printre scopurile tratamentului pentru copii și părinții
lor se numără adesea sporirea înțelegerii comportamentului copilului de către
părinți și îmbunătățirea relației părinte–copil. Terapeuții pot stimula o mai bună
empatie și înțelegere între copil și părinți. Prin joc, terapeutul poate vedea cel mai
ușor dinamica subiacentă acestei relații. De asemenea, prin jocul pe care-l joacă
familia, terapeutul poate efectua schimbările necesare în această diadă relațională.
Eliana Gil (1994) afirmă: „Când adulții sunt capabili să relaționeze cu copiii și să
intre în lumea lor, se atinge o dimensiune a contactului care întărește legătura
reciprocă sau conexiunea emoțională" (p. 36). Mai simplu spus, când părintele și
copilul se joacă împreună, apare o legătură emoțională mai profundă.
DESCRIERE
Faza creării animalului

Terapeutul invită în cabinet părintele și copilul împreună. El trebuie să le fi


explicat deja ideea că terapeutul poate ajuta părintele și copilul să se înțeleagă mai
bine unul pe celălalt dacă îi pune să se joace împreună. Apoi terapeutul le arată
bilele de lut și anunță: „Astăzi aș vrea ca fiecare dintre voi să se distreze cu lutul.
Aș vrea ca fiecare din voi să facă un animal — orice fel de animal doriți. Iar când
terminați, o să vă cer să-mi spuneți o poveste împreună".

În timp ce părintele și copilul modelează animalele, terapeutul poate conduce o


discuție despre cum merg lucrurile acasă, dacă acest lucru pare adecvat.
Conținutul discuției poate apărea mai târziu în poveste. Este important să
observați cum relaționează părintele și copilul unul cu celălalt în timpul fazei de
creare: sunt curioși fiecare în privința animalului celuilalt? Cum încurajează sau
descurajează părintele copilul? Copilul își exprimă surprinderea că părintele se
poate juca? Când amândoi afirmă că au terminat, sugerați ca fiecare să-și prezinte
animalul și să spună câteva cuvinte despre acesta. Observați tipurile de animale de
lut și relația pe care o au în natură aceste două animale. De exemplu, o pisică și un
șoarece au mai degrabă o relație antagonistă, foarte diferită de cea dintre doi pisoi,
care ar putea să se joace împreună cu ușurință. De asemenea, observați dacă
aceste două animale pot ocupa același teritoriu. De exemplu, un pește și un leu ar
avea dificultăți în găsirea unui teritoriu comun.
Faza poveștii

Terapeutul le dă părintelui și copilului instrucțiunea să spună o poveste împreună.


Terapeutul precizează că povestea trebuie să aibă un început, o parte de mijloc și
un sfârșit. Acest lucru ajută la conturarea unei metafore mai pline de sens.
Încurajați animalele să poarte un dialog. Rolul terapeutului este acela de a
înregistra atent povestea. Observați aspectele semnificative ale conținutului,
afectele părintelui și copilului în timp ce povestesc și conflictul central din
poveste. De asemenea, observați dacă acel conflict a fost rezolvat și cum anume.

O diadă mamă–fiică a creat o rață (mama) și o gorilă (fiica de 11 ani). Rața și


gorila au sesizat imediat că nu vorbeau aceeași limbă. Rața măcăia, iar gorila
mormăia și au trebuit să găsească un limbaj comun pentru a se înțelege una cu
alta.

Altă diadă a creat o balenă (mama) și un tigru (băiatul de 5 ani). Aceste două
animale au trebuit să găsească un loc de întâlnire comun și, într-un final, au decis
să se întâlnească pe o plajă, unde balena a înotat la țărm, iar tigrul a rămas pe
nisip. Balena s-a oferit să plimbe tigrul pe spatele ei, dacă el promite că n-o
zgârie. Această diadă părinte–copil a fost capabilă să aibă ca temă a jocului frica
mamei de agresivitatea fiului său. Copilul a fost capabil să atingă apropierea pe
care o dorea, înfrânându-și impulsurile agresive.

O altă diadă conflictuală a creat o pisică (mama) și o rățușcă (fiica adoptată, de 10


ani). Ele s-au străduit să găsească un cămin în care să poată sta împreună.
Reticenta rățușcă se
Mills, J.C. și Crowley, R., Therapeutic Metaphors for Children, Brunner/Mazel,
New York, 1986.
15. MĂȘTI INTERIOARE-EXTERIOARE

Theresa A. Kruczek

INTRODUCERE

Copiii dezvoltă diferite aptitudini cognitive și afective. Copiii care vin la


consiliere au, de obicei, dificultăți în două arii anume de dezvoltare: concepția
despre sine și reglarea emoțiilor. În consiliere, copiii prezintă adesea o concepție
despre sine îngustă, constând în etichetele negative ce li s-au aplicat problemelor
lor de comportament. În plus, au dificultăți în identificarea și reglarea
experiențelor lor emoționale. Copiii pot folosi activitatea de creare a unei măști
pentru a-și extinde concepția despre sine și capacitatea de a-și identifica emoțiile.
Copiii mai mari pot folosi această activitate pentru a începe să înțeleagă
complexitatea experiențelor lor emoționale.

ARGUMENT
Crearea de măști este o activitate de artă creativă menită să implice copiii într-un
mod neamenințător și plăcut. Copiilor le sunt confortabile activitățile de artă
creativă, folosindu-le și în alte medii, cum ar fi școala și activitățile comunitare.
Consilierii pot folosi activitățile
artistice pentru a ajuta copiii să-și extindă repertoriul comunicativ. În mod
obișnuit, copiii sunt mai puțin defensivi când sunt angajați într-o activitate
artistică și sunt capabili să comunice mai clar și mai confortabil prin intermediul
artelor expresive. În plus, folosirea artelor expresive ajută copilul să-și
concretizeze și organizeze (cognitiv) experiențele în mod natural într-un mediu
ludic.

DESCRIERE
Activitatea de creare a unei măști poate fi simplă sau sofisticată, în funcție de
bugetul și capacitatea de planificare a consilierului și de nivelul de dezvoltare al
copilului. Măștile simple pot fi făcute din carton, cu spatulă sau elastic. Măștile
mai sofisticate pot fi făcute din măștile ceramice sau de hârtie ce pot fi cumpărate
de la magazinele de profil. În aceleași magazine se găsesc culori cu care se pot
decora aceste măști mai sofisticate. În consilierea individuală, cel mai adesea eu
fac măști simple, din carton. Am făcut și măști ceramice într-o terapie de grup cu
copii mai mari, din școala gimnazială, și cu adolescenți.

Pentru a face măști simple, desenați un oval pe un carton. Apoi trasați două
cercuri pentru ochi în mijlocul ovalului. După care desenați o gură cam la
jumătatea distanței dintre ochi și marginea de jos a măștii. În funcție de abilitățile
motorii ale copiilor, s-ar putea să fie nevoie să-i ajutați să taie cartonul în dreptul
ochilor și al gurii. Puteți fie să lipiți o spatulă în partea de jos a măștii, fie să faceți
două găurele pe marginile măștii, cam în dreptul ochilor.
Puteți folosi ață sau elastic ca legătură pentru mască. Adesea las copilul să aleagă
două cartoane de culori diferite, pe care să le lipească înainte să le taie. În acest
fel, interiorul și exteriorul măștii sunt reprezentate prin culori diferite.

Apoi îndrumați copiii să decoreze exteriorul măștii printr-un colaj. Folosiți reviste
adecvate copiilor pentru a tăia poze și cuvinte pentru colaje. Dacă încercați să
dezvoltați concepția despre sine, copiii vor trebui să aleagă pozele sau cuvintele
ce reprezintă felul în care sunt văzuți de lumea exterioară. Când au terminat de
decorat exteriorul măștii, vor decora și interiorul măștii. Interiorul măștii îi
reprezintă așa cum sunt în sinea lor. S-ar putea să fie nevoie să-i ghidați să-și
extindă masca interioară dincolo de etichetele negative. Îi puteți ajuta cerându-le
să includă lucrurile care le plac, lucrurile care-i fac să se simtă bine, lucruri la care
sunt buni, lucruri care le plac să le facă și aspirații pentru viitor.

Apoi, consilierul și copilul pot folosi imaginile și cuvintele alese ca bază a


discuțiilor ulterioare. Consilierul poate ajuta copiii să-și recunoască atuurile și să-
și extindă concepția despre sine dincolo de etichetele negative sau
comportamentele care i-au adus în consiliere. De asemenea, consilierul îi poate
ajuta să înțeleagă cât este de important ca și ceilalți să-i vadă mai mult așa cum
sunt. Consilierul și copiii pot explora modurile în care copiii le pot arăta celorlalți
cine sunt ei în „interior". Culorile alese pentru interior și exterior pot constitui, de
asemenea, o bază metaforică de discuție.

Dacă încercați să dezvoltați partea emoțională, cereți copiilor să pună pe


exteriorul
măștii imagini și cuvinte ce reprezintă sentimentele lor văzute de lumea din afară,
iar pe interior, sentimentele pe care le trăiesc înlăuntru. Este posibil să fie nevoie
să folosiți liste cu nume de emoții, pentru a-i ajuta să identifice diferitele emoții.
În funcție de nivelul lor de dezvoltare, pot avea nevoie de un nivel mai ridicat de
direcționare din partea consilierului. De exemplu, în cazul copiilor mici, s-ar putea
să fie nevoie ca terapeutul să enumere lista emoțiilor și să-i întrebe pe copii mai
întâi dacă pot defini acele emoții. În cazul copiilor mici, consilierul poate dori să
limiteze emoțiile doar la cele de bază: bucuria, tristețea, furia, frica. Când copiii
înțeleg emoția, consilierul îi poate întreba apoi dacă au adesea acea emoție. Dacă
da, atunci ei decid dacă e mai adesea o emoție ce rămâne în interior sau e arătată
la exterior. Apoi caută imagini sau cuvinte ce reprezintă emoția respectivă, pentru
a le lipi pe mască. Copiii mai mari pot avea nevoie doar de ultimul tip de
îndrumare (cu referire la interior sau exterior) sau de niciuna.

Din nou, consilierul și copiii pot folosi masca drept bază de discuție. Consilierul
poate ajuta copiii să recunoască faptul că anumite emoții interioare pot fi
manifestate în exterior sub forma altor emoții. Consilierul poate ajuta copiii să
înțeleagă că mulți oameni care vin la ședință și-au dezvoltat moduri rigide și
stereotipe de exprimare a emoțiilor. Consilierul îi poate ajuta apoi pe copii să
identifice și să recunoască toate tipurile diferite de emoții pe care le trăiesc,
referindu-se la emoțiile identificate pe interiorul și exteriorul măștii. De asemenea,
consilierul îi poate învăța pe copii cum să folosească propoziții de tip „eu" pentru
a-și
identifica emoțiile și a le comunica în mod clar celorlalți. Consilierul le cere
copiilor să folosească în următoarea propoziție fiecare emoție identificată pe
masca lor:

„Eu simt _____________ atunci când _________."

APLICARE
Această tehnică este aplicabilă tuturor copiilor. Poate ajuta copiii să-și articuleze
și să-și extindă concepția despre sine. De asemenea, poate ajuta copiii să-și
identifice și să înțeleagă experiențele emoționale. Masca ce reprezintă concepția
despre sine este utilă îndeosebi copiilor care au fost etichetați ca „dificili". Masca
emoțiilor este utilă copiilor ce manifestă tendințe către internalizarea sau
externalizarea problemelor de comportament.

Exemple de caz

O fetiță de 8 ani a fost etichetată drept „dureros de timidă" de către învățătoarea ei


și a fost trimisă la consilierul școlar. Inițial, fata nu dorea să discute și să
interacționeze cu consilierul. Consilierul a folosit masca interioară–exterioară
pentru a ajuta fata să-și dezvolte conceptul de sine. Au fost foarte puține cuvinte și
imagini pe partea exterioară a măștii. Cu un ajutor minim, fata a fost capabilă să
decoreze bogat interiorul măștii. Folosirea măștii ca bază de discuție i-a permis
fetei să înceapă să comunice verbal cu consilierul. Inițial, consilierul a
Gil, E., Outgrowing the Pain, Dell, New York, 1983.
16. TRUSA DIN GHIOZDAN

Mary Anne Peabody

INTRODUCERE
Lucrările de terapie prin joc, indiferent de orientarea teoretică, includ adesea o
listă preferată de jucării care să fie folosite cu copiii în terapie. Jucăriile sunt alese,
în general, pentru capacitatea lor de a ajuta copiii să-și exprime sentimentele,
nevoile sau experiențele. Jucăriile alese ar trebui să permită explorarea și să
încurajeze interacțiunea dintre copil și terapeut.

Copiii folosesc jucării pretins imaginative pentru explorarea diferitelor roluri și


relații, exprimarea sentimentelor, experimentarea unui comportament alternativ și
punerea în act a situațiilor pe care le observă în viața reală. Așa cum o trusă
medicală ajută copilul să exploreze și să exprime preocupări medicale, trusa din
ghiozdan ajută copilul să aducă în joc experiența școlară din viața reală. Oferindu-
i această oportunitate, terapeutul poate pătrunde mai bine în lumea școlară a
copilului.

Schaefer (1993) descrie 14 „puteri terapeutice" ale jocului, care au una sau mai
multe funcții curative. Adesea, acești factori terapeutici se suprapun sau apar
simultan, în funcție de abordarea pe care o folosește terapeutul. Fiecare copil din
terapie este unic, cu dificultăți sau tulburări specifice. În funcție de planul de
tratament al fiecărui copil, pot fi folosite diferite „puteri" terapeutice în cursul
tratamentului. Întrucât trusa din ghiozdan poate fi folosită atât în terapia prin joc
directivă, cât și în cea nondirectivă, ea scoate la iveală în mod firesc anumite
puteri ale jocului, în funcție de abordarea pe care o folosește terapeutul. Printre
puterile terapeutice pe care le-am văzut cel mai adesea la copiii ce folosesc
această tehnică se numără
prin joc. Schimbările din structura familială, mutarea, pierderea și trauma au fost
doar câteva dintre situațiile pe care copiii le-au putut aduce în terapia prin joc
datorită existenței a două case separate. În cabinetul meu am o casă de păpuși
tradițională și o casă de păpuși goală. Structura goală permite copiilor să creeze
orice tip de spațiu vor.

Când folosesc tehnica trusei din ghiozdan, cer copilului să creeze scenele în casa
de păpuși goală. Dacă nu există decât o singură casă în cabinet, copilul poate
aranja conținutul trusei în cutia cu nisip, poate construi o structură școlară din
jucăriile geometrice disponibile sau pur și simplu poate construi școala pe podea.
Tehnica permite multă versatilitate.

DESCRIERE
În interiorul unui ghiozdan simplu, de mărime obișnuită, am diferite mobile,
bănci, scaune, figurine umane și animale în miniatură, ce au legătură cu școala.
Am inclus, de asemenea, și câteva accesorii legate de școală: cărți, caiete, jucării
(coardă, minge, mașini), hărți, cretă și tablă, foițe cu propoziții scrise de tipar sau
de mână, un steag, un glob și orare în miniatură. Mici bucățele de lemn servesc
drept bănci, mese ori locuri de agățat harta.

Mare parte din obiectele din această trusă din ghiozdan pot fi făcute ieftin, din
materiale de meșterit sau prin programele clip art de pe computer. Cu această
tehnică pot fi folosite și terenuri de joacă, mese lungi de cantină și un autobuz
școlar, făcute manual sau cumpărate. Deși trusa poate fi pusă în orice cutie, copiii
asociază trusa din ghiozdan cu propriul lor
ghiozdan personal, pe care îl duc la școală în fiecare zi.

Într-o abordare centrată pe copil, dacă trusa din ghiozdan este doar una dintre
opțiuni, copiii o vor utiliza ca pe orice altă jucărie din cabinet. Trusa este așezată
pe un raft din cabinet, iar copiii o pot alege sau nu ca mijloc de terapie.

Dacă nevoile copiilor și planul de tratament cer o abordare directivă, atunci


folosesc trusa din ghiozdan în următoarele moduri:

• Le cer copiilor să-mi arate și să-mi descrie o zi de școală tipică, inclusiv plecarea
de acasă, așteptarea autobuzului, călătoria cu autobuzul, experiența în clasă,
prânzul la cantină, pauza și drumul înapoi spre casă.

• Le cer copiilor să reprezinte în jocul de rol o scenă tipică din clasă, de la cantină
sau de pe terenul de joacă. Apoi le cer să însceneze modul ideal sau cum ar vrea ei
să fie lucrurile în clasă ori pe terenul de joacă.

• Dacă un copil este implicat într-o situație conflictuală, recreăm situația cu


figurine, iar copilul încearcă să găsească moduri alternative de rezolvare a
problemei. De asemenea, pot să le ofer finaluri diferite la poveste, ca modalitate
de a-i învăța abilități de coping.

• Îi cer copilului să aleagă o figurină care să fie adultul din scenă (șoferul
autobuzului, învățătoarea, supraveghetorul de la locul de joacă) și să creeze un
scheci imaginar cu figurinele.

• Am adaptat întrebări din tehnica desenului cinetic școlar (Kottman, 1995),


cerându-le copiilor să creeze clasa lor și să se includă și pe ei înșiși, învățătoarea
lor și doi prieteni, făcând
Schaefer, C. E., The Therapeutic Powers of Play, Jason Aronson, Northvale, New
Jersey, 1993.
17. RAPORTUL ȘCOLAR DE-A-NDOASELEA

Mary Anne Peabody

INTRODUCERE

Copiii americani de vârstă școlară primesc de câteva ori pe an câte un raport


școlar, cu notele lor de la profesor. Este un concept cu care majoritatea copiilor
americani sunt destul de familiarizați. În efortul de a-i face pe copii să-mi spună
gândurile și sentimentele lor despre oamenii sau experiențele semnificative din
lumea lor, am creat un raport școlar de-a-ndoaselea, în care copilul este cel ce dă
notele. După cum am constatat, copiilor le place rolul de „profesor" și să aibă
ocazia de a da note altora. Această tehnică permite exprimarea sentimentelor și
este un vehicul pentru copii să comunice despre lumea lor.

ARGUMENT
Unii copii au dificultatea de a exprima verbal sentimente, gânduri și îngrijorări.
Folosirea unei tehnici structurate îi dă terapeutului o direcție în a-i ajuta pe copii
să comunice despre oamenii și situațiile din lumea lor. Totuși, chestionarea directă
este adesea prea
amenințătoare pentru majoritatea copiilor. Găsirea unor modalități ludice și
creative de a-i ajuta pe copii să verbalizeze într-un mediu neamenințător îi oferă
terapeutului un mod structurat de a aduna informații de la copil.

Vreau ca cei mici să simtă că viața lor din cabinet și din afara lui este importantă
pentru mine. Când le cer să dea note și să vorbească despre diferite aspecte ale
vieții lor de zi cu zi, le transmit că sunt interesată de lumea lor. Combinarea
întrebărilor deschise cu tehnicile de notare mă face să înțeleg mai profund
percepția lor despre sine, ceilalți și mediul lor.

DESCRIERE
Am conceput un șablon de raport școlar din carton gros. Am lăsat rubricile
necompletate, ca să pot ajusta raportul astfel încât să se potrivească fiecărui copil.
Întreb copilul dacă este familiarizat cu notele și raportul școlar în general. Pe
măsură ce trecem în revistă împreună acest tip de raport, scriu categoriile astfel
încât să se potrivească situațiilor pe care le trăiește copilul. Notele sunt concepute
ca o scală Likert cu cinci puncte, unde 1 este pozitiv, 3 este mediu și 5 este negativ
(Figura 17-1). Îi cer copilului să dea o notă situației sau persoanelor din ultimele
săptămâni. Terapeutul poate varia intervalul ce este evaluat, putând include
notarea zilei de azi, a săptămânii trecute și așa mai departe, în funcție de conceptul
de timp pe care îl înțelege copilul. Apoi copilul marchează pătrățelul cu o bifă sau
folosește o ștampilă cu tuș, cu care ștampilează sub notă. Dacă aveți mai multe
ștampile cu tuș de culori
diferite, e un plus pentru tehnică. După fiecare notă, pun mai multe întrebări de
clarificare, pentru a înțelege mai bine de ce copilul a ales să dea acea notă.

Întrucât atât de multe interacțiuni adult–copil sunt pline de întrebări, terapeutul


trebuie să monitorizeze atent reacția nonverbală a copilului la întrebările de
clarificare. Ritmul întrebărilor este o variabilă importantă. Terapeutul trebuie să
evite copleșirea copilului cu întrebare după întrebare. Unora dintre copii le cer să
dea note doar în câteva secțiuni pe ședință, permițându-le astfel să vadă
schimbările de-a lungul timpului.

Notat de ____________________

Data: _______________________
Poate fi folosită în diferite momente ale tratamentului, pentru a vedea cum s-au
schimbat în timp gândurile, emoțiile sau situațiile. În funcție de vârsta copilului,
de nivelul lui de dezvoltare și capacitatea de atenție, tehnica poate fi diversificată
și împărțită în fragmente cu durate mai mici. De exemplu, terapeutul poate alege
să-i ceară copilului să dea note în doar câteva domenii pe ședință, folosind tehnica
de-a lungul câtorva ședințe. Sau terapeutul poate folosi tehnica la începutul
fiecărei ședințe săptămânale, ca trecere în revistă a săptămânii. Astfel, copiii au un
mod structurat de a împărtăși terapeutului gândurile, sentimentele și percepțiile lor
din săptămâna anterioară. Tehnica poate fi folosită în diferite momente ale
tratamentului, pentru a vedea cum s-au schimbat în timp gândurile, emoțiile sau
situațiile.
18. DESENÂND PENTRU COPIL

Deborah B. Vilas

INTRODUCERE

Această tehnică a terapiei prin artă folosește arta făcută de terapeut ca modalitate
de a ajuta copiii să se conecteze la sentimente proprii, să exprime și să proceseze
emoții la care nu avuseseră acces până atunci. Am utilizat cu succes această
tehnică în munca mea de specialist în viața copilului cu copii spitalizați și ca
profesoară și terapeut într-o creșă terapeutică, în comunicarea cu copii între 2 și 5
ani cu tulburări emoționale.

Această tehnică este descrisă și de Lesley Koplow (1996), care o numește


„Creionul violet", după o poveste pentru copii (Johnson, 1955), în care fanteziile
unui băiat prind viață cu ajutorul desenelor sale.
ARGUMENT
Deși joaca este forma de comunicare cea mai bună și mai naturală a copilului, pot
fi momente când un copil nu poate folosi joaca sau cuvintele pentru a-și accesa
emoțiile decât prin intervenția unui terapeut. Indiferent dacă un copil este retras,
agitat sau într-o stare în care nu poți ajunge la el, ori vorbește o altă limbă, această
tehnică produce aproape instantaneu sentimente de validare și contact pentru
copil. Ea oferă copilului acces la aspecte care n-au ajuns încă la o expresie
simbolică.

DESCRIERE

Terapeutul folosește hârtie de desen albă obișnuită și carioci sau creioane pentru a
desena copilul. Copilul poate fi desenat în starea lui actuală sau terapeutul poate
alege să deseneze ceva ce s-a întâmplat anterior în terapie sau în viața copilului.
Talentul artistic nu este important. Totuși, trebuie reprezentate corect detalii
precum culoarea ochilor și a părului, culoarea pielii, expresia facială, și culoarea
și croiala hainelor. Copilul nu trebuie reprezentat niciodată ca o figurină din bețe.

Dacă micuțul manifestă interes și este capabil să interacționeze, terapeutul trebuie


să ceară informații copilului în timp ce-l desenează. Terapeutul poate face acest
lucru descriind procesul desenului și intercalând întrebări. Dacă cel mic nu poate
contribui, terapeutul poate
presupune ceea ce simte sau gândește copilul. Adesea, copilul va intra de
bunăvoie în dialog, chiar și numai pentru a corecta interpretarea terapeutului.
Următorul dialog este un asemenea exemplu:

Terapeutul: Bun, o să te desenez stând lângă ușă, cu mine alături de tine. Porți o
cămașă albastră și blugi. Ce culoare au pantofii tăi?

Copilul: (Niciun răspuns).

Terapeutul: Ia să vad... Pantofi negri. Acum îți desenez fața. Ce fel de guriță să
fac? O guriță tristă? Una furioasă...?

Copilul (întrerupând): TRISTĂ!

Terapeutul continuă să deseneze copilul, apoi adaugă alte personaje sau un fundal,
pentru a reda o anumită scenă. Când desenul este terminat, se adaugă o bulă de
text pentru gânduri sau cuvinte, iar copilul este încurajat s-o umple cu cuvinte,
gânduri și sentimente legate de scena respectivă. Uneori, copilul se implică în
desenare. De exemplu:

Terapeutul: Deci aici plângi. Mă întreb cum te simți în acest desen?

Copilul: Furios și trist. Desenează ușa și zidul, ușa dă spre afară, tu intri și acolo
sunt plantele. Eu sunt aici și plâng lângă zid. Zâmbești puțin, nu-i așa?

Terapeutul: Îți amintești că eu zâmbeam, dar tu te simțeai trist și furios. Ce crezi


că te
face așa de trist și furios în desenul acesta?

Copilul: Sunt trist și furios fiindcă îmi spui că trebuie să mă opresc din joacă.

Această tehnică îi poate permite terapeutului să arunce o privire și în lumea


impenetrabilă a copilului psihotic. Un asemenea copil, o fetiță de 4 ani, sărea de
colo, colo și cânta foarte tare, în limba ei. N-a răspuns la cele câteva încercări
verbale și nonverbale ale terapeutului, menite să stabilească un contact. Atunci,
terapeutul a desenat o imagine a copilului în mijlocul acțiunii (Figura 18-1).
Copilul s-a oprit din sărit și țipat și s-a apropiat ca să vadă ce face terapeutul. Apoi
ea a dictat următorul monolog în completare la desen:

Copilul: Habadibada! Veniți cu mine, veniți, dovleceilor! Mama e așa de înțepată!


Luați-mi banii din mână și mai opriți-o pe mami să-mi dea scatoalce. Mami m-a
lovit cu polonicul. Mi-a ars una-n cap, de m-am întins pe fereastră. Și m-a bătut la
fund, iar pantofii mi-au căzut în fereastră. Și mama mi-a rupt o mână. Nu știu de
ce.

Uneori, această tehnică a desenului e validatoare în sine și deschide suficient de


mult comunicarea dintre pacient și terapeut. Totodată, pentru explorarea mai
departe a problemelor prezentate, ea poate fi dublată cu alte tehnici ale artei
dramatice, cum ar fi jocul cu marionete și păpuși.
Această tehnică a fost utilizată cu succes în cazul preșcolarilor, al copiilor
psihotici, autiști și traumatizați, precum și în cazul copiilor cu tulburări de
dezvoltare persistente și întârzieri generale de dezvoltare. Poate fi folosită, de
asemenea, și cu copiii mai mari.

În plus, tehnica a fost utilă în umplerea golurilor de comunicare dintre copiii


spitalizați și personal. De exemplu, o fetiță de 5 ani, surdă și spitalizată, era
inconsolabilă după ce și-a văzut mama plecând bolnavă într-un scaun cu rotile.
Psihologul clinician nu știa niciun limbaj al semnelor, iar copilul nu putea citi de
pe buze. Specialistul a desenat o imagine cu copilul plângând și mama plecând
într-un scaun cu rotile. Fetița a exprimat imediat ușurare când a văzut că
specialistul știa ce anume o supărase.

Unii terapeuți pot fi îngrijorați că propria activitate artistică a copilului poate fi


inhibată dacă le este prezentat un model adult pe care nu-l pot egala. Terapeuții
trebuie să explice clar copilului când și unde este potrivit ca adultul să deseneze
pentru copil și când nu. Ca în cazul tuturor tehnicilor, terapeuții trebuie să-și
folosească propriile cunoștințe despre copil și propria intuiție pentru a decide când
este momentul potrivit să deseneze pentru copil. Vor fi momente în care copiii vor
fi receptivi și intervenția va avea rezonanță. În alte momente, în cazul anumitor
copii, tehnica poate fi prea intruzivă sau amenințătoare prin caracterul ei direct.

Bibliografie

Johnson, C., Harold and the Purple Crayon, Harper, New York, 1955.
Koplow, L., Unsmiling Faces: How Preschools Can Heal, Teachers’ College
Press, New York, 1996.
19. ETICHETELE ADEZIVE ALE SENTIMENTELOR

Liana Lowenstein

INTRODUCERE

Mulți copii au dificultăți în identificarea și exprimarea sentimentelor lor pentru că


au abilități verbale limitate, sunt reticenți în a se autodezvălui sau sunt anxioși în
privința procesului terapeutic. Activitățile care sunt concrete și bazate pe joacă
ajută copiii să-și exprime gândurile și sentimentele la niveluri mai scăzute ale
anxietății. Cum majorității copiilor le place să folosească etichetele adezive,
această activitate este o tehnică terapeutică antrenantă și valoroasă.

ARGUMENT
Când copiii au abilități limitate de verbalizare a sentimentelor lor, poate fi utilă
combinația discuției cu angajarea în activități bazate pe joacă. Etichetele adezive
ale emoțiilor este o tehnică ce are mai multe scopuri terapeutice: (1) activitatea
ajută copiii să identifice și să exprime emoții; (2) exercițiul oferă informații
valoroase pentru terapeut; (3) practicianul poate folosi activitatea ca pe o
oportunitate de a normaliza și valida sentimentele copiilor; (4) activitatea permite
copiilor să înțeleagă faptul că oamenii trăiesc diferite stări emoționale în diferite
părți ale corpului lor.

DESCRIERE
Terapeutul și copilul stau pe podea. Terapeutul are la îndemână o bucată mare de
hârtie de împachetat (suficient de mare încât să se poată trasa pe ea conturul
corpului copilului), carioci și diferite etichete adezive (de preferat fețe vesele,
albine, șopârle și stele). Terapeutul introduce activitatea spunând: „Azi o să facem
ceva care ne va ajuta să vorbim despre sentimente. Toată lumea are sentimente.
Uneori, trăim sentimente plăcute, cum ar fi fericirea și mândria. Alteori trăim
sentimente neplăcute, cum sunt tristețea sau furia. Este normal să avem atât
sentimente plăcute, cât și neplăcute". Apoi, terapeutul întinde hârtia de împachetat
pe podea, pune copilul să se întindă pe ea și marchează conturul corpului copilului
pe hârtie. Copilul poate personaliza conturul corpului prin culori. Apoi terapeutul
îndrumă copilul după
cum urmează:

Terapeutul: Vom folosi etichete pentru a ne ajuta să vorbim despre diferite


sentimente. Mai întâi o să vorbim despre sentimentele de fericire. Ce te face să te
simți fericit?

Copilul: Când mama îmi cumpără ceva bun.

Terapeutul: Unde simți fericirea în corpul tău?

Copilul: Peste tot.

Terapeutul: Poți folosi etichetele cu față veselă pentru a arăta unde simți fericirea
în corp. (Apoi copilul lipește etichetele pe corpul conturat.)

Terapeutul: Cum e cu sentimentul de tristețe? Ce te face să te simți trist?

Copilul: Când ceilalți copii nu se joacă cu mine.

Terapeutul: Unde simți tristețea în corpul tău?

Copilul: În inimă.

Terapeutul: Poți pune fețele fericite cu capul în jos pentru a arăta unde simți
tristețe în corpul tău. (Apoi copilul lipește etichetele cu fețe fericite cu capul în jos
în dreptul inimii corpului conturat pe hârtie).

Terapeutul: Cu toții ne înfuriem câteodată. Ce te face să te înfurii?

Copilul: Când fratele meu schimbă canalul exact când mă uit eu la televizor.
Aceasta este o intervenție concretă, ce ajută aducerea la suprafață a problemelor și
îngrijorărilor copilului. Practicianul poate folosi exercițiul ca punct de plecare
pentru explorarea și discutarea ulterioară a sentimentelor copilului. Prin folosirea
întrebărilor deschise și a comentariilor de susținere, este încurajată deschiderea
copilului.
20. HARTA SENTIMENTELOR TRASATĂ PE OMUL DE
TURTĂ DULCE

Athena A. Drewes

INTRODUCERE
Am constatat, de asemenea, că această sarcină este foarte utilă în strângerea rapidă
de informații despre abilitățile cognitive ale copilului și îngrijorările lui ascunse.
De-a lungul anilor, am fost uimită de cuvintele desemnând emoții pe care copiii
le-au adăugat pe listă, cum ar fi: împietrit, anxios, stupid, tensionat și derutat.

Apoi copilul alege o culoare pentru fiecare emoție enumerată și face o liniuță
lângă termenul emoției, cu un creion, o cariocă sau un pix colorat. Este interesant
să vezi ce alegeri fac copiii, în loc să pui în desen culori selectate dinainte. Mulți
copii cu care am lucrat au ales alte culori decât cele tradiționale pentru fericit și
furios, cum ar fi folosirea albastrului pentru fericire și a galbenului pentru furie.

Apoi folosesc ca referință o situație supărătoare emoțional despre care a vorbit


copilul sau pun copilul să-și amintească un anumit eveniment supărător emoțional
de la școală sau de acasă. După care îi cer copilului să coloreze în interiorul
persoanei de turtă dulce locul unde ar putea el să simtă fiecare dintre emoțiile
enumerate (atât în situația despre care am vorbit, cât și în general). Odată terminat
desenul, îl analizăm. Acord o atenție specială locului corporal unde este exprimată
furia și felului în care s-ar putea manifesta aceasta în lumea copilului ca răspuns la
diferite situații; apoi îi subliniez acest lucru copilului. Caut discrepanțe, precum
colorarea de către copil a sentimentelor fericite pe față, iar a furiei pe mâini,
picioare sau corp. Apoi vorbim despre felul în care se poate prezenta copilul altora
drept calm, dar în interior să clocotească sau să-și manifeste furia lovind ceva sau
agitându-și picioarele.
Ne uităm unde a plasat iubirea (de obicei desenată ca o inimă) și cum poate fi ea
„ascunsă" de straturi de frică, durere și furie.

Copiilor le place ajutorul vizual pentru a putea vedea unde simt și își exprimă
emoțiile de furie, precum și pe cele de dragoste și fericire. Acest ajutor devine
apoi un bun punct de plecare pentru a ajuta copiii să găsească moduri mai bune de
exprimare a sentimentelor lor și de gestionare a situațiilor, precum și de integrare
a afectelor lor.

APLICARE
Îmi place să folosesc această tehnică în fazele inițiale ale terapiei prin joc
individuale, la începutul procesului de relaționare, pentru a evalua cât de închis
emoțional ar putea fi copilul, cât de conștient este de viața lui emoțională
interioară și cât de în contact sau cât de disociat este față de corpul lui. De
asemenea, este o activitate amuzantă și ajută încă de la început la scăderea
anxietății legate de modurile în care putem discuta și gestiona emoțiile și situațiile
încărcate emoțional. Ca modalitate de evaluare a progresului terapeutic, voi repeta
acest exercițiu după șase luni, pentru a vedea cum ajută terapia și dacă s-au făcut
progrese în privința conștientizării și integrării emoțiilor de către copil. După ce
am văzut și discutat noua colorare a omului de turtă dulce, scot prima variantă pe
care a colorat-o copilul și fac comparație între ele, cu copilul de față. Celor mici le
place să poată vedea diferențele și să discute despre progresele făcute în direcția
unei mai bune integrări a afectelor și a unei gestionări mai bune a
emoțiilor.

Exemplu de caz

Nick era un băiat de 10 ani care afișa adesea un zâmbet larg pe față, părând fericit,
dar la cea mai mică frustrare sau tachinare din partea unui coleg, se umplea de
furie, fiind gata să sară la bătaie. În terapie, vorbea adesea furios despre faptul că
tânjea ca mama lui să se lase de droguri și să devină mama hrănitoare și
protectoare din visurile lui. Când i s-a cerut să-și exploreze emoțiile, Nick a avut
dificultăți în a-și exprima ambivalența. Am folosit desenul omului de turtă dulce
și Nick a putut vedea repede cât de multe sentimente diferite avea și unde le
simțea. De asemenea, a fost surprins că desenul avea o față zâmbitoare, când avea
atât de multe sentimente de furie în interior și a comentat că ar trebui, de fapt, să
fie încruntat. A modificat imediat gura, făcând figura încruntată (Figura 20-2).
Apoi a făcut în mod spontan legătura cu propria persoană, el însuși afișând un
zâmbet larg pe față când, de fapt, nu se simțea așa în interior, iar ceilalți trebuie să
fi crezut că el era fericit, când, în realitate, nu era deloc. Acesta a fost începutul
procesului prin care l-am ajutat să realizeze incongruența dintre figura sa fericită
care masca emoțiile lui de frică, singurătate, furie și iubire (Figura 20-3). După
șase luni, Nick a fost capabil să-și integreze afectele și să simtă că are un mai
mare control asupra furiei lui.
Figura 20-3. Al doilea desen al lui Nick
21. TERMOMETRUL „SENTIMENTELOR" ȘI
„ACȚIUNILOR". O TEHNICĂ DE AUTOMONITORIZARE

James M. Briesmeister

INTRODUCERE

În funcție de nivelurile lor cognitive și de abilitățile individuale, copiii mici nu au,


în mod obișnuit, o capacitate adecvată de a se înțelege pe sine și de a-și observa
comportamentele. Acest lucru este adevărat în special pentru copiii ce nu au
achiziția completă a celui de-al treilea nivel de dezvoltare cognitivă piagetiană, cel
al operațiilor concrete (Flavell et al.,
1993, Ginsburg & Oppler, 1988). Copiii, în cel mai bun caz, au abilități
nedezvoltate și inadecvate de autopercepție și automonitorizare. Ei încă nu
recunosc complexa gamă a propriilor lor comportamente și expresii emoționale.
Folosirea termometrului „sentimentelor" și „acțiunilor" în cadrul terapiei prin joc
oferă o tehnică comportamentală concretă pentru dezvoltarea autoevaluării și, prin
aceasta, pentru îmbunătățirea autopercepției, autocontrolului și autocompetenței.

ARGUMENT
Copiii mici au o abilitate limitată de evaluare a întinderii și intensității stărilor lor
comportamentale și emoționale. Prin însăși natura nivelului lor timpuriu de
dezvoltare, ei tind să gândească în alb și negru. Încă nu apreciază subtilitățile și
gradațiile unei game întregi de emoții. Copiii nu înțeleg pe deplin ideea că există
un continuum al emoțiilor, de la ușoare, la intense. De pildă, când li se cere să-și
descrie sentimentele, copiii vorbesc frecvent la modul general, dând răspunsuri
adecvate vârstei prin cuvinte singulare atotcuprinzătoare, precum „bun",
„scârbos", „rău". Similar, când sunt întrebați „Cât de trist (fericit, furios, supărat
etc.) te simți azi?", cei mici răspund, de obicei, în termeni absoluți, spunând „Sunt
cel mai trist." Integrând termometrul sentimentelor în cadrul terapiei prin joc,
copiii pot învăța să identifice și să monitorizeze o gamă mult mai largă de
experiențe afective.

Taxonomia sistematică și analiza factorilor terapeutici a lui Schaefer (1993)


include
dezvoltarea unui sentiment al competenței ce are ca rezultat o stimă de sine
îmbunătățită. Tehnicile terapiei prin joc ce facilitează autopercepția și
automonitorizarea stimulează sentimentul de competență al copilului. Capacitatea
de a evalua acțiunile și emoțiile proprii este esențială pentru stăpânirea de sine și
este rezultanta sentimentului de autoeficacitate (Bandura, 1977). Folosind
termometrul sentimentelor (sau acțiunilor) putem întări autocompetența copilului
prin facilitarea procesului autoevaluativ. Îmbunătățirea monitorizării cognitive a
sentimentelor și acțiunilor poate conduce la o mai bună înțelegere, la un control
comportamental și la un sentiment sporit al autoeficacității.

DESCRIERE
Majoritatea copiilor au avut experiențe cu un termometru. Un copil poate spune,
de pildă, „Mami folosește asta să vadă dacă sunt bolnav". Pot zice, de asemenea,
„Îți pui termometrul în gură ca să vezi cât de fierbinte îți este capul". Terapeuții
care lucrează cu copii pot folosi familiaritatea micuților cu acest instrument de
măsură. Pe o coală de desen sau pe un carton poate fi desenat un termometru
mare. Gradațiile de la 1 la 5 sunt desenate în exteriorul termometrului. Partea de
jos este tăiată și în spatele tăieturii se pune o bandă mai mică de hârtie roșie (sau
carton roșu). Banda roșie este mobilă și se poate mișca în sus și în jos de la
punctul cel mai scăzut, numărul 1, trecând prin 2, 3 și 4, până la punctul cel mai
ridicat, numărul 5. Copiii pot fi instruiți să măsoare nivelul perceput al propriilor
stări emoționale sau
să-și evalueze performanța comportamentală în orice sarcină dată mutând semnul
roșu al termometrului pe punctul corespunzător. Sugerăm o scală de gradații mică.
Dacă se folosește o scală mare, poate deveni derutant și copleșitor pentru mințile
fragede.

În stadiile inițiale, copiii vor avea adesea dificultăți în evaluarea nivelului de


intensitate al propriilor stări emoționale. De aceea, terapeutul poate oferi o sursă
externă și, poate, mai puțin amenințătoare de afișare afectivă folosind marionete
pentru a ilustra diferite grade de fericire, tristețe, furie și altele asemenea. Copilul
poate fi învățat să evalueze nivelul stărilor emoționale ale marionetelor. De
exemplu, micuțul poate fi instruit să miște semnul roșu la 1 dacă marioneta este
doar puțin furioasă sau la 2 dacă marioneta e mai furioasă, sau direct la 5 dacă
păpușa este cât de furioasă se poate. Terapeutul, desigur, poate arăta el însuși cum
se face această evaluare percepută a nivelurilor emoționale ale marionetelor. După
câteva demonstrații, copiii pot începe apoi să-și evalueze și să-și monitorizeze
propriile sentimente.

Același desen de pe carton poate fi și termometrul „acțiunilor". Dacă folosirea


aceluiași termometru derutează un copil foarte mic, poate fi făcut un al doilea
desen, folosindu-se o bandă mobilă din hârtie albastră, oferindu-se astfel două
instrumente de măsură separate. În mod similar, copilul poate fi învățat să
monitorizeze nivelul comportamentelor, performanței, interacțiunilor sociale
interpersonale și altele asemenea. Părinții pot intra în ședința de terapie și, cu
ajutorul acestui instrument de măsură, pot măsura și ei intensitatea celor mai
recente izbucniri temperamentale sau manifestări de tristețe ale copilului lor.
Acest feedback din
partea adulților oferă copilului ocazia neprețuită de a-și compara interpretarea și
evaluarea proprie cu cea a părinților (terapeutului, profesorilor, colegilor etc.).
Concordanța sau diferențele marcante dintre evaluarea percepută a copilului și
aceea a altei persoane poate oferi informații terapeutice cruciale și poate furniza
conținutul viitoarelor ședințe.

Prin implicarea în acest proces comparativ și oferirea de feedback, copiii încep să


afle consecințele și impactul social al propriilor stări de dispoziție, emoții,
comportamente și stiluri de interacțiune. Plasează autoevaluarea individului într-
un context social. Copiii pot învăța să identifice și să monitorizeze gradul de
reciprocitate și corectitudine existent într-un joc cu colegii. Li se poate cere să se
evalueze pe sine așa cum își închipuie că i-ar putea evalua un coechipier preferat.

Acest lucru nu numai că încurajează o autopercepție mai corectă, ci sporește și


perspectiva de ansamblu, ajutând copiii să evalueze impactul pe care îl pot avea
asupra altora acțiunile lor și stările lor de dispoziție.

APLICARE
Terapia prin joc cognitiv-comportamentală include o gamă largă și variată de
tehnici, cum ar fi cea narativă, jocul cu marionete, jocul de rol, jocurile verbale,
oglindirea și modelarea, ca să numim numai câteva. Termometrul sentimentelor și
acțiunilor este o adaptare concretă și vizuală a unei scale de evaluare. El poate fi
inclus într-o gamă largă de abordări ale
Schaefer, C. E., The Therapeutic Power of Play, Jason Aronson, Northvale, New
Jersey, 1993.
22. SĂCULEȚII MAGICI

Theresa A. Kruczek
dezvoltate în procesul de consiliere. Mai mult, simbolismul legat de săculețul
magic poate fi vindecător pentru copii.

DESCRIERE
Consilierul fie poate avea la îndemână săculeți magici pe care să-i dea copiilor, fie
îi poate pune pe copii să facă săculețul magic în ședința de terapie. Pentru a face
săculețul magic, copiii au nevoie de abilități motorii suficient de fine și de
capacitatea de a urma niște instrucțiuni. Săculeții magici sunt pur și simplu niște
traiste cu dungi, de circa 8–12 cm (pentru un model, vezi Anexa A). Săculeții
făcuți de consilier și cei făcuți de copii au avantaje și dezavantaje. Avantajul
săculețului furnizat de consilier este că poate deveni un obiect tranzițional pentru
copii între mediul terapeutic și cel de zi cu zi. Avantajul săculețului magic făcut de
copii este că, prin reușita confecționării lui, poate fi o sarcină care să ducă la
creșterea stimei de sine.

Oricare dintre mecanisme ar fi utilizat, consilierul trebuie să explice copiilor că


vracii indieni americani foloseau săculeții magici pentru vindecare. Săculețul
magic conținea simboluri sau obiecte sacre și se purta pe corp, pentru a ajuta la
procesul de vindecare. Apoi consilierul și copilul pot crea simboluri de vindecare
în contextul terapiei. Doar creativitatea este limita în producerea de simboluri de
vindecare. Simbolurile pot fi animale puternice, supereroi sau creaturi mitice. De
asemenea, pot fi oameni salvatori, cum ar fi polițiști, pompieri, medici
sau asistente medicale. Puteți folosi imageria dirijată pentru a ajuta copilul să
vizualizeze locuri sigure sau calme și să deseneze acele locuri. Puteți include chiar
și mementouri ale strategiilor cognitive și comportamentale. Copiii pot fi
încurajați și să adauge simboluri în săculețul lor cu ajutorul părinților și al altor
adulți importanți. Aceste simboluri adăugate le pot aminti de evenimente și
activități pozitive, fericite.

APLICARE
Această tehnică este utilă îndeosebi în cazul copiilor care au fost traumatizați sau
care au o anxietate semnificativă. Este benefică, de asemenea, pentru copiii al
căror mediu este haotic. În cazul tuturor acestor copii, simbolurile puse în
săculețul magic pot servi drept punte între siguranța și securitatea mediului
terapeutic și mediul lor de zi cu zi. Săculețul poate fi purtat de copil cu el. Poate
conține strategiile pozitive și adaptative de coping elaborate în contextul
consilierii.

Exemplu de caz

O fată de 9 ani a fost adusă la consiliere de către mama ei. Aceasta fusese
diagnosticată recent cu cancer la sân. La aproximativ două săptămâni după ce
părinții le-au dezvăluit acest diagnostic copiilor lor, fata s-a dus într-o tabără de
vară. A fost înțepată de albină la toaleta
din curte de două ori, în două zile succesive. La momentul venirii în consiliere, ea
refuza să iasă afară și îi era frică să se ducă la toaletă acasă. Copilul era inteligent,
creativ și în contact cu sine. În urma discuțiilor, ea și-a identificat frica de a ieși
afară drept un răspuns exagerat la înțepăturile albinelor. A arătat că înțepăturile de
albină au declanșat o frică de moarte. Adică îi era teamă că va muri. De asemenea,
a mai descris un vis în care ea și mama ei erau înconjurate de dinozauri, și niște
insecte preistorice uriașe încercau să le atace. În consiliere, am legat recentele ei
evenimente de viață „traumatice" (înțepăturile de albină și diagnosticul mamei) de
fricile ei curente. Am cusut un sac magic și am pus în el desenele cu dinozauri. În
plus, ea a adăugat imagini cu păsări (ca prădători ai albinelor) și insecticid. A
purtat săculețul magic atârnat de gât cu un șnur. Le-a împărtășit părinților fricile
ei. În câteva săptămâni era capabilă să iasă afară și nu se mai temea să se ducă la
baie acasă.

Anexa A

Instrucțiuni de coasere a săculețului magic:

1. Îndoiți marginile laterale cu jumătate de centimetru (pe dosul materialului).

2. Îndoiți marginea de sus cu un centimetru (pe dosul materialului).

3. Un pic mai jos coaseți pe lung spațiul pentru baieră.

4. Împăturiți partea din față a materialului după linia din centru.

5. Realizați cusătura finală la 1 cm de margine, de-a lungul perimetrului exterior,


începând de
23. FLORILE SENTIMENTELOR/ GRĂDINA
VINDECĂTOARE

Tamra Greenberg

INTRODUCERE

Această tehnică poate fi folosită pentru a permite copiilor să-și identifice corect și
să-și exprime adecvat sentimentele. Când se lucrează cu copii abuzați sexual,
această tehnică le permite să proceseze și să depășească experiențele traumatice.
Fiind o dezvoltare a tehnicii „Colorează-ți viața" introdusă de O’Connor (1983),
ea include o componentă creativă și tactilă adesea foarte utilă în lucrul cu cei care
au trecut printr-un abuz sexual și/sau fizic. Mai mult,
această tehnică oferă oportunitatea unui travaliu transformator, dat fiind că
florile/grădina pot fi o creație continuă, reflectând progresele de pe parcursul
tratamentului.

ARGUMENT
Trădarea resimțită atât de frecvent de copiii abuzați sexual conduce adesea la
dificultăți în relațiile interpersonale. Aceste dificultăți se pot manifesta ca o
deteriorare a capacității de a forma atașamente și/sau ca o incapacitate de a avea
încredere. Relaționarea cu asemenea pacienți prin folosirea terapiei prin joc poate
fi o formă de interacțiune mai naturală și mai puțin amenințătoare. Prin urmare,
alianța terapeutică este întărită și copilul are ocazia unei experiențe relaționale
corective. Neputința prezentă adesea la copiii abuzați sexual poate ieși la suprafață
ca anxietate, iar copiii au nevoie de ajutor în confruntarea cu sentimentele și
amintirile înfricoșătoare. Folosind jocul ca metodă de a ajuta copiii în explorarea
și împărtășirea experienței abuzului, această tehnică ajută la reducerea anxietății,
făcând astfel copiii mai dispuși să lucreze asupra traumei lor. Crearea „florilor
sentimentelor" îi ajută să identifice și să-și exprime gândurile și sentimentele într-
un mediu sigur. Mai mult, dezvoltarea unei „grădini" oferă oportunitatea
transformării și sentimentului stăpânirii de sine.

DESCRIERE
Terapeutul oferă lut într-o gamă variată de culori. Stând cu copilul, terapeutul îi
prezintă o listă de sentimente. Este util să existe liste deja făcute, care să fie
adecvate vârstei sau specifice problemei clinice respective. Alternativ, copilul
poate fi invitat să ajute terapeutul la conceperea propriei sale liste de sentimente.
După aceea, culorile sunt asociate cu emoțiile din lista de sentimente alese. De
exemplu, albastrul este asociat cu sentimentul de tristețe, roșul cu furia, galbenul
cu fericirea și așa mai departe, până când toate sentimentele sunt asociate cu toate
culorile de lut disponibile. După care, jocul începe în felul următor:

Terapeutul: Vom folosi acest lut pentru a face niște flori. Și fiecare floare va
reprezenta un sentiment pentru tine. Așa că vom folosi lista noastră de sentimente
pentru a potrivi sentimentele cu diferite culori de flori. De exemplu, dacă astăzi te
simți tristă, vom face niște flori albastre. Iar dacă te simți și furioasă, vom face
niște flori roșii. Vom face atâtea flori roșii cât de multă furie simți azi. Bine?

Copilul: Bine. Portocaliul poate să fie pentru îngrijorare?

Terapeutul: Sigur! Te simți îngrijorată?

Copilul: Da! Azi au apărut niște cărți de joc Pokemon noi și s-ar putea să nu ajung
la magazin la timp!

Terapeutul va continua să exploreze gândurile și sentimentele copilului trecând


prin toate perechile sentiment/culoare și ajutând copilul să facă florile ce-i arată
sentimentele.
Inițial, terapeutul poate folosi această tehnică pentru a explora emoțiile în general.
În ședințele ulterioare, poate fi folosită pentru a explora sentimentele și gândurile
legate de abuz, după cum urmează:

Terapeutul: Îți amintești cum am folosit florile pentru a vorbi despre sentimente?

Copilul: Da. Am avut o mulțime de flori portocalii în ziua aceea!

Terapeutul: Și azi o să facem flori. Dar astăzi vreau să te gândești la ceea ce ți-a
făcut unchiul tău și vom face florile care îți arată sentimentele legate doar de ce s-
a întâmplat atunci.

Copilul: Bine. Dar o să am nevoie de o mulțime de flori roșii!

Terapeutul: Ești foarte furioasă. Mă întreb ce te face așa furioasă.

Copilul: Ceea ce mi-a făcut unchiul mă face FOARTE furioasă!

La sfârșitul ședinței, copilul va fi creat un buchet de flori, ce reprezintă


numeroasele ei sentimente și care au ajutat-o să identifice și să-și exprime adecvat
emoțiile și gândurile referitoare la abuz.

Cu copiii mai mari, această tehnică poate fi extinsă pentru a cuprinde crearea unei
întregi grădini. În acest caz, vom include și folosirea unor componente în plus față
de flori, precum iarba și pietrele, pentru a demonstra ce simte copilul despre sine
și viața sa înainte, în timpul sau după abuz. Grădina va rămâne intactă în cabinetul
terapeutului și va fi la
O’Connor, K. J., Color your life technique. În Handbook of Play Therapy, coord.
de C. E. Schaefer și K. J. O’Connor, Wiley, New York, 1983.
24. ÎMPĂRTĂȘIREA SENTIMENTELOR PRIN
INTERMEDIUL LUTULUI

Debra Atchison

INTRODUCERE

Împărtășirea sentimentelor este o componentă de bază a terapiei. Însă împărtășirea


sentimentelor incomode este o sarcină dificilă pentru majoritatea dintre noi, adulți
sau copii. Când li se cere să descrie sau să discute emoții dificile, copiii sunt
ajutați de concretețea și concentrarea pe care o poate oferi modelajul în lut. Adică
lutul poate fi o metaforă pentru sentimente și, în același timp, servește drept
element tangibil care este vizibil, modificabil și sub controlul copilului. Un copil
poate privi lutul, se poate concentra pe el, putând evita astfel contactul vizual
direct și uneori intimidant cu terapeutul. Lutul poate fi manipulat, strâns
și izbit, ceea ce va ajuta la reducerea anxietății pe măsură ce copilul lucrează pe
un subiect de multe ori dificil. Dacă el alege să nu verbalizeze, lutul servește drept
obiect asupra căruia sunt proiectate sentimentele.

ARGUMENT
Împărtășirea sentimentelor prin intermediul lutului este o abordare directivă, utilă
ca instrument de evaluare sau tratament. În evaluare, pot fi folosite afirmații
simple precum „Vorbește-mi despre sentimentul de fericire sau tristețe pe care îl ai
acum." Printre alte îndrumări directive ce pot urma se numără: „Spune-mi când ai
mai avut acel sentiment înainte? Cât timp l-ai avut? Cine te-a făcut să ai acel
sentiment? Arată-mi cât de mare (mic, puternic, slab etc.) era". În tratament,
reflecțiile pot fi afirmații precum: „Hai să hotărâm în ce moduri poți micșora acest
sentiment neplăcut sau cum poți spori acest sentiment plăcut; Dacă ai vorbi cu
acest sentiment, ce lucruri i-ai putea spune?"

Atât în evaluare, cât și în tratament, emoția este focalizată pe lut. Pe măsură ce


tratamentul avansează, clientul poate începe să-și ia mai mult în stăpânire
sentimentele și să înceapă să le personalizeze. De pildă, reflecțiile pot fi afirmații
precum: „Mai ții minte când am lucrat cu lut și ți-ai descris sentimentele folosind
lutul? Spune-mi, fără să folosești lutul, cum te simți acum?" „Mai ții minte că
voiai să-i spui bucății de lut că o urai fiindcă te rănea? Fără să folosim lutul,
spune-mi cum te-ai simțit când acea persoană te-a rănit. Spune-mi cum
te simți acum."

Evident, acest proces poate fi folosit cu copiii care au suferit un abuz. Însă
împărtășirea sentimentelor prin intermediul lutului poate fi un instrument de
evaluare și tratament și pentru adulți. Caracterul ludic al activității ajută la
reducerea mecanismelor defensive, inclusiv a celor precum intelectualizarea și
raționalizarea. Victimele violenței domestice, de pildă, se pot focaliza pe lut,
proiectându-și sentimentele asupra lui. Victimele dezastrelor naturale, ale
divorțului sau doliului pot avea beneficii din împărtășirea sentimentelor prin
intermediul lutului. Natura tangibilă a lutului, faptul că e lucrat cu mâna și
experiența din aici și acum facilitează accesul la partea afectivă a clientului. Pe
măsură ce tratamentul progresează, clientul ar trebui să fie capabil să-și ia în
stăpânire propriile sentimente, să le exprime în ședință și să le ofere o soluție, ceea
ce dorim ca toți clienții noștri să facă.

DESCRIERE
Tema emoțiilor este introdusă încă de la prima ședință. De pildă, eu îi spun
copilului: „Acesta e momentul și locul în care să te simți în siguranță și să
vorbești despre orice dorești tu". Dacă un copil pare blocat și nu poate trece la un
nivel mai ridicat de gestionare a unui incident, i-aș putea sugera să-mi spună cum
se simte în acel moment. Dacă el nu-și poate verbaliza sentimentul, poate desena,
picta sau dramatiza. Și dacă acel copil tot nu poate să se exprime, recurg la
împărtășirea sentimentelor prin tehnica lutului.
Unii copii s-au obișnuit să-și împărtășească sentimentele prin intermediul lutului.
Când intră în cabinet, iau imediat lutul și încep să-mi dea bucăți din el, vorbindu-
mi despre sentimentele lor. Unii vor utiliza lutul (etichetat cu un sentiment) la
„gătit", făcând diferite tipuri de mâncăruri cu sentimente bune sau rele. Uneori,
copiii amestecă sentimentele între ele, ceea ce este o metaforă în sine a unor
sentimente amestecate sau confuze, ori a prezenței simultane a unor sentimente
conflictuale. Am constatat că această metaforă este utilă mai ales în lucrul cu
copiii care au probleme cu furia față de un părinte pe care îl iubesc și îl detestă în
același timp. Sau în cazul adulților, amestecul de sentimente poate descrie un
partener abuziv care este încă iubit, dar și detestat în același timp.
25. GREUTĂȚI ȘI BALOANE

Celia Linden

INTRODUCERE
DESCRIERE
Pentru a utiliza această tehnică aveți nevoie de următoarele lucruri:

Circa 12 baloane cu heliu

Hârtie și creion

Greutăți (pietre, prespapier, piese geometrice de construit etc.)

Terapeutul și copilul creează întâi liste de gânduri pozitive și negative pe care


copilul le are despre o anumită situație sau, în general, despre viața lui. Listele
trebuie să fie separate, fie pe coloane diferite, fie pe foi de hârtie diferite. Când
listele sunt complete, terapeutul va explica felul în care cognițiile negative
alimentează sentimentele de depresie și ne trag în jos. Apoi se concepe o listă de
gânduri pozitive, iar terapeutul explică faptul că aceste gânduri ne ajută să ne
ridicăm moralul și să ne simțim bine. În acest moment, terapeutul poate explica
noțiunea abstractă conform căreia gândurile noastre ne afectează în mod direct
sentimentele și că putem schimba felul în care ne simțim schimbându-ne
gândurile.

După ce listele sunt terminate, terapeutul va repartiza fiecărui gând negativ o


greutate și fiecărui gând pozitiv un balon. Terapeutul va arăta la început cum se
simte fiecare dintre obiecte, lăsând copilul să simtă senzația fizică pe care o
creează fiecare obiect. Dacă copilul este capabil, terapeutul află de la el cum se
simte acum fiecare, pentru ca această informație
să ajute la analiza activității la final. După ce copilul simte fiecare obiect,
terapeutul va vorbi despre fiecare gând negativ și îi va repartiza greutatea sa. În
cazul unui copil mai mare, greutățile pot reprezenta cogniții negative mai grave.
După ce sunt trecute în revistă gândurile negative, terapeutul și copilul pot analiza
cum este să cari acele greutăți. Copilul poate încerca să se miște prin cabinet sau
să facă o mică plimbare purtând greutățile, pentru a ilustra mai mult senzația de a
fi apăsat de povară.

Ca parte suplimentară a acestei activități, copilul poate purta ceva mai multă
vreme aceste gânduri negative (greutăți), pentru a simți cum este să te cramponezi
de gândurile negative. Când copilului i se cere să lase jos greutățile (sau să
abandoneze gândurile negative), copilul poate simți cum este să nu mai poarte cu
el aceste sentimente. Terapeutul și copilul vor analiza toate acestea după
terminarea sarcinii.

După aceea, fiecărui gând pozitiv îi este repartizat un balon. Acestea pot fi ținute
de copil sau legate de mâna lui. Terapeutul poate discuta despre „ușurimea"
acestor gânduri și poate ajuta copilul să înțeleagă de ce sunt utile aceste cogniții
pozitive. Urmează un exemplu al felului în care poate fi folosită această tehnică
într-o ședință de terapie prin joc. A fost luat dintr-o ședință cu un pacient
adolescent deprimat:

Terapeutul: Azi am adus niște lucruri care să ne ajute să ne continuăm munca de


schimbare a acelor gânduri negative ce fac lucrurile sumbre și dificile. Iată ce vom
face.
Mai întâi, o să alegem ceva ce te deranjează.

Copilul: Bine. Începem cu școala.

Terapeutul: Sigur. Ce-i cu ea?

Copilul: Întotdeauna dau importanță notelor proaste pe care le iau. Când iau o
notă proastă, cred că e cel mai groaznic lucru din lume. Și chiar nu cred că e nimic
bun atunci când iau o notă mare.

Terapeutul: Spune-mi ce-ți zici ție însuți când iei o notă proastă.

Copilul: Că sunt prost. Că toți ceilalți sunt mai deștepți decât mine. Profesorii cred
că sunt prost și că nu învăț. N-o să ajung niciodată la facultate. Și oricum, cui îi
pasă de notele bune?

Terapeutul: Chiar că sunt niște gânduri apăsătoare. Uite, pentru fiecare dintre
aceste afirmații, o să-ți dau câte o piatră (terapeutul dă copilului să țină cinci
greutăți). Ia-le și plimbă-te cu ele prin cameră (copilul face acest lucru). Acum,
puneți-le în buzunar. Cum le simți?

Copilul: Grele.

Terapeutul: Cum crezi că ar fi dacă le-ai căra cu tine în fiecare zi la școală? Cum
ar fi dacă ar trebui să le ții în brațe toată ziua?

Copilul: Cum aș mai putea scrie? Mi-ar sta în cale.

Terapeutul: Exact. Aceste gânduri apăsătoare îți stau în cale. Ele te trag în jos și
fac ca
lucrurile să fie dificile pentru tine. Acum hai să schimbăm acele gânduri în mesaje
pozitive pe care ți le poți da ție însuți.

Copilul: Îmmm...

Terapeutul: Ți-e mai ușor să te gândești la cele negative. Ești obișnuit să le asculți
pe acelea.

Copilul: Da.

Terapeutul: Să vedem. Ce-ți poți spune ție însuți despre notele tale, astfel încât să-
ți ridice moralul în loc să te tragă în jos?

Copilul: Cred că aș putea să-mi spun „Bravo!" dacă am luat o notă mai bună.

Terapeutul: Așa! Hai să-ți pun asta la încheietură (terapeutul leagă un balon de
mâna copilului, presupunând că acel copil nu are nicio problemă cu acest tip de
atingere). Ce altceva ți-ai mai putea spune?

Copilul: Că nu sunt perfect și nu voi face întotdeauna totul bine.

Terapeutul: Foarte bine! Ai două baloane. Ce zici de încă un mesaj?

Copilul: Încă învăț.

Terapeutul: Așa e!

Copilul: Doar astea îmi vin în minte.

Terapeutul: Acum fă o plimbare cu baloanele. Cum se simt?

Copilul: Diferit. Destul de amuzant.


Această activitate este utilă în mod special copiilor care se confruntă cu depresia,
dar poate fi folosită totodată cu toți copiii, pentru a ilustra efectul cogniției asupra
emoțiilor.
26. MANUALUL REGULILOR DE ATINGERE

Frances L. Strick

INTRODUCERE

Un număr tot mai mare de copii dinaintea vârstei pubertății, unii chiar de 3 sau 4
ani, sunt trimiși la specialiști în terapia prin joc din cauza unor comportamente
precoce sau inadecvate sexual. Majoritatea acestor copii, deși nu toți, au fost
abuzați (Araji, 1997). Un copil
traumatizat are nevoie să se vindece de experiențele sale traumatice (Gil, 1991),
dar trebuie totodată să și pună capăt comportamentelor sale inadecvate. Nu putem
permite copilului traumatizat să continue să-și pună în scenă propriile experiențe
acționând inadecvat împotriva altor copii, care, la rândul lor, se vor purta urât cu
alți copii. Copiii cu un comportament sexual inadecvat își pot continua purtarea
până ajung agresori sexuali adolescenți și apoi adulți (Groth, 1994). Tratamentul
pentru copiii care se poartă inadecvat din punct de vedere sexual ar trebui să
includă aceleași elemente esențiale ca și tratamentul pentru agresorii sexuali
adolescenți și adulți: depășirea negării, sporirea empatiei cu victima și dezvoltarea
unui plan de tratament (Salter, 1991).

ARGUMENT
În mod frecvent, o abordare centrată pe copil ajută cu mare eficiență copilul în
travaliul de rezolvare a experiențelor traumatice și poate fi eficace în oprirea
treptată a comportamentelor sexuale inadecvate. Totuși, o abordare directivă ce se
focalizează pe eliminarea imediată a comportamentului sexual nepermis poate fi
eficientă în prevenirea transformării în victime a multora din ceilalți copii (Salter,
1991). Tehnicile directive pot fi implementate de către același terapeut înaintea
ședinței centrate pe copil, abordând astfel nevoile de tratament atât pentru traumă,
cât și pentru impulsul de a agresa alți copii. Terapeutul subliniază că în timpul
primei părți a ședinței vor lucra împreună, iar restul ședinței, copilul va face cam
ceea ce
dorește. Am adaptat tehnica Annei Salter de asistare a copilului în crearea
propriului regulament de comportament, astfel încât să poată fi folosit și cu copii
foarte mici.

DESCRIERE
După sosire, la începutul primei ședințe obișnuite, terapeutul îi cere copilului să se
așeze lângă el. Locul, o cameră separată de cabinetul de joacă sau o anumită zonă
din cabinetul de joacă, va fi același pentru partea concentrată a fiecărei ședințe.
Terapeutul îi spune copilului că a auzit că a avut necazuri fiindcă a atins alți copii
într-un mod „inadecvat". Este important pentru copil să înțeleagă că lucrează
împreună, ca o echipă, pe „problema lui cu atingerile", astfel încât să nu mai
supere niciun alt copil sau adult prin comportamentul lui. Tehnica este
următoarea:

Terapeutul: Știi multe reguli cu privire la atingere. (N-am văzut niciun copil care
să nu fi fost învățat ceva despre acest subiect.) Noi doi o să facem un manual
despre regulile tale, astfel încât să ți le amintești foarte bine. Aici este hârtia. Poți
alege s-o capsezi sau s-o lipești cu scoci. (Copilul capsează sau lipește cu scoci
hârtia, primind ajutor, dacă este nevoie). Ce titlu ai vrea să-i pui manualului?

Copilul: „Gata cu chestiile urâte!" (Copilul are voie să pună ca titlu ceva
semnificativ pentru el, chiar dacă, la prima vedere, este ceva ce terapeutului i-ar
plăcea să corecteze.)
Salter, A., Treatment of child sexual abuse. Seminar derulat la Universitatea din
Alabama, Birmingham, 1991.
27. PĂLĂRII DE PETRECERE PUSE PE CAPETELE
MONȘTRILOR: STRATEGII DE DESEN PENTRU
STĂPÂNIREA FRICILOR

David A. Crenshaw

INTRODUCERE

Copiii recurg adesea la mecanismul de apărare al gândirii magice: „Dacă nu


vorbim despre problemă sau dacă nu ne gândim la ea, aceasta nu există". Acest
lucru este adevărat mai ales în cazul copiilor anxioși, care sunt extrem de reticenți
în a-și confrunta fricile și
îngrijorările. Tehnica pălăriilor-de-petrecere-puse-pe-capetele-monștrilor este o
metodă de desen destinată copiilor de vârstă preșcolară și școlară. Această
intervenție le permite copiilor să se confrunte cu fricile lor în mod treptat și mai
puțin amenințător. A fost utilă pentru o gamă largă de tulburări de anxietate la
copii, inclusiv pentru fricile de diverse catastrofe, asociate adesea cu anxietatea de
separare. De asemenea, a fost utilă în cazul tulburării de anxietate generalizată, al
tulburării de stres posttraumatic și al tulburării de stres acut. Expunerea treptată s-
a dovedit a fi cea mai eficientă cale de a reduce simptomatologia anxioasă și
fobică (Barlow, 1988; Silverman și Kurtines, 1996). Expunerile la obiectele sau
imaginile temute pot lua atât forma „in vivo" („pe viu"), cât și imaginară
(Silverman și Kurtines, 1996). Tratamentul, dovedit empiric, al tulburărilor de
anxietate la copii include învățarea gestionării propriilor frici sau anxietăți prin
expunerea treptată. De obicei, pentru copii este liniștitor că nu se așteaptă de la ei
să se confrunte imediat cu fricile sau anxietățile lor cele mai cumplite. Succesul
trăirii pas cu pas a evenimentului anxiogen sau a obiectului temut le sporește
încrederea și sentimentul de control.

ARGUMENT
Copiii au nevoie de o încurajare blândă, dar fermă pentru a se confrunta cu
evenimentele exterioare înspăimântătoare sau cu gândurile, fantasmele și visele
cumplite ce le ocupă mintea. Mai tuturor copiilor mici le place să deseneze și să
coloreze imagini, iar
această tehnică îi angajează într-o activitate ludică ce este, de obicei, mai puțin
amenințătoare decât verbalizarea directă a fricilor și îngrijorărilor lor. Mills și
Crowley (1986) au descris strategiile de desen utile pe care ei le-au numit desene
ale resurselor interioare, ce le permit copiilor să facă față durerii asociate rănirilor,
arsurilor sau procedeelor medicale. Aceste strategii nu numai că au ajutat la
desensibilizare, dar au și sporit speranța acestor copii, căci puneau copilul în
situația de a-și desena durerea ca fiind „spre vindecare". După cum explică Mills
și Crowley, cerându-le copiilor să deseneze cum ar arăta durerea sau îngrijorarea
lor dacă ar fi „spre vindecare", terapeutul sugerează că acea condiție „spre
vindecare" chiar există, ceea ce ajută la creșterea speranței copilului. Mills și
Crowley pun accentul nu numai pe eliberarea prin desene a sentimentelor
înăbușite, ci și pe activarea simultană a resurselor și puterii interioare. Lucrarea
lor se bazează pe scrierile și ideile lui Milton Erickson (1980), care a pus accentul
mai degrabă pe forțele pozitive de vindecare din inconștient și pe potențialul
personal, decât pe patologia persoanei avute în vedere.

DESCRIERE
Terapeutul stă la același nivel cu copilul, fie la masă, fie pe podea. Terapeutul are
la îndemână hârtie de desen și creioane, carioci, creioane colorate. Terapeutul își
poate extinde gama de opțiuni, dacă dorește, cu acuarele, vopsea de pictat cu
degetele sau lut. Opțiunile multiple sunt foarte importante pentru copiii anxioși,
de vreme ce le reîntărește sentimentul
de control personal. Strategia de desenare se desfășoară după cum urmează:

Terapeutul: Mai întâi, aș vrea să desenezi ceva la alegere (din nou, îi oferă
copilului opțiuni și senzația de control; dacă copilul pare nesigur referitor la ce să
deseneze, terapeutul îi poate face sugestii); poate fi un desen cu jucăria ta
preferată sau cu tine făcând ceva care-ți place foarte mult. Sau poate fi un desen
cu ceva ce te face să te simți foarte bine sau în siguranță.

Copilul: O să mă desenez pe mine aruncând cercuri.

Terapeutul: Este foarte bine!

După ce copilul termină de desenat, iar terapeutul a angajat copilul într-o


conversație relaxată despre desenarea activității lui preferate, el continuă: „Acum
vreau să te gândești la lucrurile înfricoșătoare care ți s-au întâmplat sau la
gândurile ori visele tale care te sperie. Nu vreau să-l desenezi pe cel care te-a
speriat cel mai tare; mai degrabă aș vrea să-l desenezi pe cel care te sperie doar un
pic."

Dacă cel mic ezită, terapeutul afirmă: „Am folosit aceste desene cu mulți copii. Și
ei au descoperit că atunci când își desenează gândurile care-i sperie sau lucrurile
care li s-au întâmplat, acelea nu-i mai sperie așa de tare. Când le pun pe hârtie, pot
să se îndepărteze puțin de ele și, spre surpriza lor, nu mai sunt așa de
înfricoșătoare cum erau în mintea lor. De asemenea, când le pun pe hârtie și mi le
împărtășesc, nu se mai simt așa de singuri".
Silverman, W. K. și Kurtines, W. M, Anxiety and Phobic Disorders: A Pragmatic
Approach, Plenum, New York, 1996.
28. INVENTARUL SENTIMENTE- GÂNDURI-NEVOI

Barbara A. Turner
DESCRIERE
Când copilul vine cu o dilemă derutantă sau nerezolvată, terapeutul poate să
noteze situația-problemă pe o foaie de hârtie și să schițeze o figură umană întreagă
de același sex și vârstă cu clientul. Desenând o inimă mare în centrul corpului,
terapeutul întreabă: „Ce simte el (sau ea, în funcție de sexul copilului) despre
asta?" Copilul poate nota răspunsul în cuvinte, culori și așa mai departe. Copiii
mai mici se pot limita la culori. Împărtășirea acestei activități îi permite
terapeutului să discute cu copilul despre sentimentele lui și să modeleze sau să
pună într-un joc, împreună cu copilul, afectul legat de eveniment. Referirea la
copilul din desen la persoana a treia — „Ce simte sau gândește el/ea?" — oferă o
distanță mai confortabilă pentru copil, ceea ce permite un acces mai ușor la
experiența lui subiectivă decât prin întrebări directe. Totodată, simplitatea
desenului face ca activitatea să fie mai relaxată și mai puțin amenințătoare.

Terapeutul desenează o bulă pentru gânduri care să iasă din capul figurii desenate
și apoi întreabă: „Acum știm ce simte. Ce crezi oare că gândește despre această
situație?" Din nou, copilul este liber să scrie gândurile ce apar din discuția lor sau
le poate scrie terapeutul pentru el. Interacțiunea terapeutului și trecerea concretă la
o altă zonă a desenului (la o altă parte a corpului) încep munca importantă de
diferențiere între sentimente și gânduri.

Apoi terapeutul desenează o pancartă mare în mâna figurii și scrie pe ea „Ceea ce


am
nevoie acum este...". Vorbind cu copilul, terapeutul spune: „Acum știm ce simte
el/ea despre asta și știm și ce gândește. Deci suntem pregătiți să aflăm de ce are
el/ea nevoie." Apoi copilul sau terapeutul notează nevoile celui mic în acea
situație particulară. Conștientizarea sentimentelor, gândurilor și nevoilor asociate
cu problema copilului facilitează discuția despre rezolvarea de probleme,
schimbarea comportamentului, stabilirea limitelor și așa mai departe.

APLICARE
Inventarul sentimente–gânduri–nevoi este un instrument psihoeducativ interactiv
și amuzant, ce poate furniza copiilor abilitățile esențiale de conștientizare a
sinelui, de care au nevoie pentru a forma relații reciproce sănătoase. Experiența de
a desena împreună îi permite terapeutului să relaționeze în mod confortabil cu
clientul la nivelul său de conștientizare și să-i faciliteze conștientizarea de sine
aflată în formare. De când am creat inventarul prin desen pentru copii, am
constatat că este o resursă excelentă și pentru clienții adulți. Deși prefer
spontaneitatea realizării desenului împreună cu clientul, există și posibilitatea de a
face dinainte copii ale câtorva tipare de figuri (pentru sugestii, vezi Figura 28-1).

Exemple de caz
În mijlocul unei ședințe, un băiat de 5 ani s-a uitat direct în ochii mei și mi-a spus
că i-a fugit pisicul. Folosind inventarul prin desen al sentimentelor–gândurilor–
nevoilor, a spus că se simte trist și a colorat lacrimi țâșnind din ochii figurii
(Figura 28-2). Spontan a colorat o inimă verde la baza desenului, spunând: „Mi-e
dor de pisicuțul meu." Pe măsură ce copilul vorbea și colora, i-am notat
sentimentele. A desenat un „bilet" în partea din sânga sus a desenului, spunând „Îl
iubesc pe pisicuțul meu", apoi l-a desenat pe iubitul său „Max".

După aceea am schițat o bulă pentru gânduri, întrebând: „Ce crede el despre fuga
pisicuțului lui?" A răspuns repede că voia un nou pisic. Când l-am întrebat de ce
ar avea nevoie în legătură cu această problemă, mi-a răspuns: „Am nevoie de un
pisic de Crăciun!" Și cu toată solemnitatea înțelepciunii lui de copil de 5 ani, a
adăugat spontan: „Aș fi vrut să nu fugă. Sper că și-a găsit un cămin bun".

Un alt client, un băiat de 10 ani care suferise pierderi multiple, a necesitat mai
multă muncă de convingere din partea terapeutului. Când am folosit inventarul
prin desen al sentimentelor–gândurilor–nevoilor pentru a explora felul în care a
resimțit recenta mutare a tatălui său în celălalt colț al țării, tot ce a putut face a fost
să coloreze în zona inimii o mică mâzgăleală întunecată de portocaliu, violet și
verde suprapuse (Figura 28-3). I-am spus încetișor: „Mi se pare foarte trist".
Prinzând ideea, clientul a răspuns: „Sunt foarte trist". „De asemenea, sunt speriat
pentru tata, fiindcă este periculos în Chicago." A continuat să-mi spună despre
filmele cu gangsteri, a căror poveste se întâmpla la Chicago. Aceasta a dus la o
Figura 28-3. Inventarul prin desen al sentimentelor– gândurilor–nevoilor:
băiat de 10 ani
29. VARIAȚIE A JOCULUI ATRIBUTELOR DE FAMILIE

Erika L. Sturkin

INTRODUCERE

Evaluarea inițială a copilului și familiei este necesară pentru toți clienții.


Înțelegerea
punctului de vedere al copilului despre fiecare membru al familiei și interacțiunea
tipică presupune adesea referințe clare la problemele prezentate de părinți.
Această tehnică oferă adesea o sursă bogată de informații, pe măsură ce terapia
continuă.

ARGUMENT
Copiii care nu au examinat rolul fiecărui membru al familiei în crearea mediului
de acasă s-ar putea să nu fie conștienți de propria contribuție la situațiile dificile și
nici de eforturile părinților lor de a face față. Prin verbalizarea percepției
temperamentului, comportamentului și stilului social de către copil, pot începe să
apară noi tipare de interacțiune. Terapia cognitiv-comportamentală poate fi
folosită apoi în mod eficient prin intermediul terapiei prin joc, după cum a
subliniat Susan M. Knell (1993). Această tehnică poate fi folosită în timpul fazei
de evaluare, pentru a înțelege perspectiva copilului asupra dinamicii familiei.
Ulterior, se poate face referire la aceste atribuiri făcute inițial, pentru clarificarea
legăturii gând–emoție–comportament și pentru crearea unui nou dialog cu sine.

DESCRIERE

Ca parte a procesului de evaluare, desenul familiei poate fi folosit pentru a începe


procesul de explorare de către copil a propriilor sale percepții. Copilului i se dă o
coală albă de
Knell, S., Cognitive-Behavioral Play Therapy, Jason Aronson, Northvale, New
Jersey, 1993.
30. CUM MĂ DESCURC? O TEHNICĂ DE AUTOEVALUARE

Ellen M. Stikney

INTRODUCERE

O importantă parte a procesului terapeutic este continua revizuire a progreselor


făcute. Acest lucru este accentuat în special în abordările terapiei scurte și adesea
este cerut de procedurile îngrijirii asistate. Terapia prin joc nu face excepție.
Această revizuire este făcută, în general, cu părinții copilului. Și copilul poate
beneficia foarte mult dacă este inclus în această evaluare, pentru că primește
feedback în privința schimbărilor sau învață să-și identifice propria creștere. Și
punctul de vedere al copilului poate oferi terapeutului informații valoroase în
privința viitoarelor obiective de tratament și/sau a oportunității încheierii terapiei.
„Cum mă descurc?" este o tehnică ce oferă copiilor un mod de a comunica în mod
concret aceste idei.

ARGUMENT
Copiii tind să gândească la modul concret. Pentru ei poate fi dificil să
conceptualizeze creșterea și schimbarea, și să găsească cuvinte pentru a le descrie,
mai ales într-un mod măsurabil. Folosirea de imagini și desene oferă copiilor un
mod adecvat stadiului lor de dezvoltare și semnificativ de a se implica în procesul
autoevaluării.

DESCRIERE
Această tehnică este introdusă prima dată în faza de evaluare a tratamentului
copilului. În prima sau a doua ședință, terapeutul desenează următoarea imagine
pe o foaie de hârtie:

Terapeutul explică: „Tu [sau părinții tăi] ai [ați] zis că te simți [furios, trist,
îngrijorat,
Această tehnică poate fi folosită cu copii între 4 și 10 ani, pe tot parcursul
procesului lor de terapie, pentru a evalua progresele și nevoile viitoare de
tratament. Poate fi utilă în special copiilor ce se confruntă cu doliu și pierdere,
gestionarea furiei, anxietate și tulburarea de deficit de atenție și hiperactivitate
(ADHD). Îi poate ajuta să-și comunice emoțiile într-un mod tangibil și le conferă
putere prin faptul că își văd propriul rol în procesul de vindecare.
31. CUTIA COȘMARULUI: CUM SĂ DĂM PUTERE
COPIILOR PRIN LUCRUL CU VISELE

Deborah Armstrong Hickey

INTRODUCERE

Coșmarurile însoțesc multe dintre problemele ce influențează copiii, mai ales pe


cei ce au suferit în urma traumei, abuzului sau a altor forme de agresiune. Chiar și
copiii care doar reacționează la factori de stres mai puțin severi, cum ar fi mutarea
sau moartea unui animal de companie, sunt adesea chinuiți de o sporire a
coșmarurilor, ce pot deveni un tipar de tulburare a somnului care să se întindă pe o
lungă durată.

Cu toate acestea, un terapeut de copii rareori va lucra direct cu simptomul


coșmarurilor, cel mai probabil din cauza lipsei de experiență și de pregătire în
lucrul cu visele copiilor. Această tehnică a început ca o simplă tehnică de artă
expresivă, ce facilitează exprimarea fricilor copiilor (și adulților), creând un
conținător al acelor frici, apoi schimbând mediul ce
întreține fricile, astfel încât copiii să poată potoli ceea ce-i înfricoșează. Desigur,
potolirea fricii deschide spațiul pentru procesare și vindecarea de ceea ce a
influențat inițial instalarea fricilor (coșmarurilor).

Tehnica presupune alegerea de către copii a unei cutii în care ei creează o


reprezentare a coșmarurilor pe care le au. În interior și pe exterior sunt puse
obiecte și colaje ce exprimă experiența lor personală a coșmarului. Procesul
presupune alegerea materialelor și pregătirea construirii cutiei coșmarului,
construirea cutiei, apoi jocul cu și/sau modificarea cutiei în anumite moduri, astfel
încât cutia și ceea ce conține ea să devină mai puțin înfricoșătoare pentru copil.

Am încercat această tehnică în munca mea cu adulții, apoi am folosit-o cu copiii.


Am constatat că atât adulții, cât și copiii au relatat o scădere a numărului
coșmarurilor, precum și o schimbare a comportamentului în starea de veghe
(sporirea interacțiunilor sociale pozitive, o mai mică influență a fricilor în timpul
zilei și o mai mică influență a sentimentului de a fi victimă).

Această tehnică poate ajuta copiii să le fie mai puțin frică de somn și să devină în
general mai puțin temători, și le poate facilita vindecarea de trauma pe care au
suferit-o, într-un fel care permite o anumită distanțare de evenimentul însuși.

ARGUMENT
Din punctul de vedere al dezvoltării, copiii par să fie predispuși la coșmaruri.
Înțelegerea lor cognitivă este că visele sunt reale și, de obicei, se simt neputincioși
în influențarea viselor lor. Ca în viața cotidiană diurnă, copiii se simt adesea la
mila evenimentelor și a influențelor ce par să-i controleze sau chiar să le facă rău.

Visele sunt una din primele zone în care îngrijorările cotidiene și traumele sau
rănile mai semnificative ale copiilor se exprimă prin imagini. În timpul visului,
apărările copilului sunt dezactivate, permițând astfel apariția chiar și a celor mai
perturbatoare gânduri sau amintiri; de aici, sporirea numărului de coșmaruri în
perioadele de schimbări, traumă sau alte evenimente din timpul zilei care par în
afara controlului lor.

Copiii nu înțeleg cognitiv de unde vin aceste imagini sau cum să le reducă ori să
le facă față. Cutia coșmarului poate fi un conținător fizic în care copilul poate
pune imagini terifiante, fie pentru stocare, fie pentru explorare și o eventuală
procesare. Exprimarea fricilor într-o formă concretă poate oferi o ușurare imensă
copiilor ale căror imagini interioare au devenit atât de înfricoșătoare, încât
interferează cu viața lor cotidiană la școală și acasă.

Crearea cutiei coșmarului oferă, de asemenea, oportunitatea de a avea controlul


asupra materialului conținut, de a crea într-un loc sigur o oglindă bogată și adesea
puternică a experienței interioare și, în final, de a descărca o parte din durerea cu
care au devenit impregnate aceste imagini/experiențe.
După crearea cutiei coșmarului, adesea copiilor le place să creeze un simbol sau o
figură care le poate oferi forța și îndrumarea necesară. Crearea acestei figuri sau a
acestui simbol poate duce la o internalizare a unui anumit control și forță a eului.

Pentru terapeutul de copii, visul copilului exprimat într-un asemenea mediu este o
reprezentare bogată și evocatoare a vieții interioare, forțelor, vulnerabilităților și
capacității de conectare la resurse a copilului. Este un instrument de evaluare
minunat!

DESCRIERE
Materialele necesare pentru această tehnică sunt următoarele:

cutii de mărimi diferite, cu și fără capac

lipici/lipici solid

culori de pictat și pensule

poze (decupate/fără cuvinte)

materiale pentru colaje, printre care: ață, materiale cu diferite texturi, elemente din
natură și așa mai departe

obiecte din plastic, incluzând figurine de oameni și animale

bijuterii și pietre

obiecte aduse de acasă

lut
Această tehnică poate necesita mai multe ședințe pentru a fi încheiată, în funcție
de cum abordează copilul crearea cutiei. Această tehnică trebuie folosită numai
după formarea unei relații excelente cu copilul. Cel mai adesea, terapeutul și
copilul s-au angajat deja în jocuri și discuții despre coșmarurile copilului. Poate că
terapeutul îi va fi citit deja copilului o poveste despre vise ori coșmaruri.

Terapeutul poate începe spunându-i copilului că în unele țări, cum ar fi Malaesia,


copiii (și adulții) sunt încurajați să vorbească ziua despre visele rele și să le facă o
căsuță a lor. Mai mult, terapeutul îl poate informa pe copil că în unele culturi chiar
se insistă ca acei copii (sau adulți) care au vise urâte să ceară (în mod insistent) un
dar de la „monstrul" înfricoșător din vis, fiindcă nu este deloc în regulă ca cineva
sau ceva să sperie o persoană în felul în care îi sperie coșmarul.

Terapeutul îi poate întreba pe copii dacă sunt interesați să facă asta în prezența
terapeutului, care să-i protejeze și să-i ajute. Dacă sunt de acord, terapeutul îi
invită să creeze un loc pentru coșmar și monstru în cutia pe care o aleg. Trebuie
subliniat că aceasta este alegerea copilului și că, dată fiind natura materialului
interior de care acel copil poate fi influențat, el nu trebuie forțat și nici măcar
convins să accepte să creeze cutia.

Apoi copilul poate face cutia. Uneori, copiilor le place mai întâi să-i spună visul
terapeutului, în timp ce acesta notează visul cu litere mari, pe o foaie mare de
hârtie. Apoi, copiii
copiii care sunt temători în general și care au familii puternice și suportive. Le
oferă copiilor oportunitatea de a-și exprima în mod creativ coșmarurile într-un
recipient ce le permite să se simtă protejați și în siguranță. Le permite să modifice,
să se joace cu sau pur și simplu să vadă coșmarul dintr-o poziție mai puternică.

Pentru copiii care au trecut printr-o traumă sau au fost victime, este imperativ ca
terapeutul să aibă o relație excelentă cu copilul și să fie asigurată continuitatea
terapiei. O contraindicație pentru această tehnică ar putea fi acei copii care
prezintă simptome ale unei tulburări de gândire.

Tehnica cutiei coșmarului este cel mai bine utilizată cu copiii între 6 și 12 ani, dar
versiuni modificate (mai simple, cu mai puține materiale) pot fi utilizate și cu
copii mai mici.

Bibliografie

Foreman, M., Land of Dreams, Holt, Rinehart & Winston, New York, 1982.

Garfield, P., Your Child’s Dreams, Ballantine, New York, 1984.

Ginsberg, M., Ookie-Spooky, Crown, New York, 1979.

Kincher, J., Dreams Can Help, Free Spirit, Minneapolis, Minnessota, 1988.

Siegal, A. și Bulkeley, K., Dreamcatching, Three Rivers Press, New York, 1998.

Spurr, P., Understanding Your Child’s Dreams. Sterling, New York, 1999.

West, K., Crystallizing Children’s Dreams, Amata Graphics, Lake Oswego, 1978
Wiseman, A. S., Nightmare Help: For Children from Children, Ten Speed Press,
Berkeley, California, 1989.
32. TITLUL TERAPIEI

Dee Ray
de asemenea, oportunitatea de a face comentarii asupra timpului petrecut în
terapie, inclusiv asupra relației cu terapeutul, a cărei abordare directă este adesea
un lucru formidabil pentru copii.

DESCRIERE
Pe parcursul tratamentului, terapeutul oferă sistematic copilului timp pentru desen
în cadrul ședințelor de consiliere. Uneori, terapeutul poate cere un desen specific,
cum ar fi imaginea copilului însuși sau a familiei lui. Terapeutul îi cere copilului
permisiunea să păstreze el desenele. Este important ca terapeutul să asigure
copilul că desenele vor fi ținute la loc sigur și că se poate uita la ele oricând. De
asemenea, terapeutul trebuie să noteze data pe spatele desenului.

În ultimele două ședințe de consiliere, terapeutul îi prezintă copilului toate


desenele și îi cere să le treacă în revistă. Adesea, acest lucru încurajează copilul să
spună cum se simțea când le-a desenat și ce evenimente aveau loc la momentul
respectiv. De asemenea, are ocazia să-și exprime sentimentele actuale față de
momentul când a fost făcut desenul. Apoi terapeutul întreabă copilul care este
titlul fiecăruia dintre desene. După ce copilul pune câte un titlu fiecărui desen,
terapeutul și copilul întind desenele pe jos în ordine cronologică. De regulă,
această acțiune produce multe discuții, copilul recunoscând și verbalizând anumite
teme. Dacă nu, terapeutul poate ajuta copilul întrebând: „Observi ceva care se
repetă sau
diferă în desenele tale?" Terapeutul răspunde reflectând și clarificând observațiile
copilului. Copiii decid dacă vor sau nu să-și ia acasă desenele. Adesea, copiilor le
este suficient travaliul lor din terapie și nu au nevoie să-și păstreze desenele.

APLICARE
Această tehnică se bazează pe artele expresive, dar introduce o componentă
cognitivă ce încurajează copilul să recunoască și să verbalizeze problemele și
impactul terapiei. Am folosit această tehnică în consilierea școlară și în practica
mea privată. Copiilor aflați în stadiul operațiilor concrete și cu atât mai mult celor
în stadiul operațiilor formale (Piaget, 1976) le place să evidențieze temele și să-și
treacă în revistă desenele din trecut.

Fondatorul acestei tehnici este una din clientele mele. Era o elevă în clasa a șasea,
a cărei mamă o abandonase și o lăsase cu un tată vitreg, despre care descoperise
recent că nu este tatăl ei natural. Desenele ei erau pline de ură de sine și haos. I-
am păstrat desenele pentru că nu le lua niciodată cu ea și, de altfel, erau foarte
interesante. În ultima noastră ședință, m-a întrebat dacă i-am păstrat desenele.
Când i-am răspuns, a fost foarte încântată și a cerut să le vadă. I le-am pus pe
masă. S-a concentrat intens pe fiecare, discutând cum s-a simțit în momentul când
l-a desenat, după care le-a pus câte un titlu fiecăruia. Când a terminat, am întrebat-
o dacă le putem întinde pe toate pe podea. A fost de acord.

Unele dintre titlurile ei erau „Familie", „Ciocnire între culturi", „Eu însămi",
„Lumea
Piaget, J., Construirea realului la copil, Ed. Didactică și Pedagogică, București,
1976.
33. FII SINCER CU TINE

Richard Bromfield

INTRODUCERE

Adesea întâlnim copii care sunt la limita dintre o viață decentă și una imorală.
Încercând
Această tehnică poate fi folosită cu copii care fură, mint, folosesc droguri sau se
comportă în orice mod imoral și iresponsabil, și care tind să nu-și asume vina
pentru ce fac.
34. VASELE DE VISE: VINDECAREA NATURALĂ A
COPIILOR CU FRICI ȘI TRAUME

Joyce C. Mills

INTRODUCERE

În fața traumei, durerii și fricii, adesea viziunile din visele noastre și sentimentul
identității proprii pot fi învăluite de sentimentul atotcuprinzător de lipsă de
speranță. În aceste
perioade dificile, simbolurile din visele noastre trebuie să fie trezite din nou și
aduse la suprafață, pentru a ne ajuta să facem față și să ne vindecăm de suferințele
care ne orbesc temporar posibilitățile, soluțiile și bucuriile simple ale vieții.
Crearea imaginativă a „vaselor de vise" și activitatea ludică pe care o presupun,
reprezintă un element-cheie în a ajuta copii și familiile lor să scape de fricile și
traumele lor, și să capete sentimentul de putere și stare de bine (Mills, 1999).

ARGUMENT
Pe 11 septembrie 1992, uraganul Iniki a lovit cu o forță feroce mica insulă
hawaiană Kaua’i — vântul măsurând până la 365 km pe oră. Kaua’i a rămas timp
de aproape trei luni fără electricitate și telefon, și cu rezerve limitate de apă și
hrană. Acest eveniment a avut o semnificație particulară pentru mine, fiindcă eu și
soțul meu abia ne mutaserăm acolo cu zece zile înainte.

Ca răspuns la nevoia comunității de ajutor specializat și sensibil la diferențele


culturale, mi s-a cerut să fiu directorul unui proiect pentru zona izolată din vestul
insulei Kaua’i. Programul pe care l-am elaborat în cele din urmă s-a numit
Proiectul Activităților de Familie din Vestul Kaua’i, sponsorizat de Serviciul
pentru Copii și Familii al Kaua’i și finanțat de Biroul de Servicii pentru Tineret.
Acest program a oferit tinerilor și familiilor din vestul insulei servicii de consiliere
și activități comunitare atât de vindecare, cât și preventive. Alături de mine au
mai lucrat trei asistenți sociali din comunitatea locală.

Programul le-a oferit tinerilor și familiilor lor oportunitatea să nu se focalizeze pe


tulburarea de stres posttraumatic, ci pe un model mai centrat pe vindecare și
prevenție pe care l-am numit „vindecarea stresului posttraumatic". În modelul
vindecării de stres posttraumatic au fost implicate trei programe: (1) activități de
vindecare naturală; (2) grupuri parentale narative, (3) centrul narativ (de
consiliere).

Pe lângă faptul că aceste servicii s-au focalizat pe o atmosferă de siguranță și


respect, în care se putea produce vindecarea naturală a traumei provocate de
uraganul Iniki, ele au mai inclus totodată și educație, activități, consiliere și sprijin
pentru acei tineri și familiile lor care aveau traume sau probleme anterioare.
Obiectivele proiectului au fost redarea sentimentului de putere, asumarea
specificului cultural și implicarea comunității pentru a sprijini tinerii și familiile
din vestul insulei. Una dintre activitățile de vindecare naturală pe care le-am
folosit cu copiii și comunitatea a fost „vasele de vise".

Activități de vindecare naturală

Activitățile naturale de vindecare pot fi definite ca proiecte experiențiale și de


învățare pentru tineri și familiile lor, ce promovează o activare și reintegrare a
forțelor interioare și a resurselor emoționale. Activitățile de vindecare naturală se
bazează pe principiile hipnoterapiei ericksoniene și pe folosirea terapeutică și cu
respect a tehnicii narative, artelor
Am revăzut în minte povestea. Am început să mă gândesc la moarte ca la o formă
de somn și la faptul că atunci când dormim, visăm. De aici, „vasele de vise".

Vase de ceramică cu gaură gata făcută pot fi cumpărate ieftin de la florărie. Ele
pot fi decorate cu mărgele, pene și culori. Decorarea vaselor cu simboluri onirice
creează un sentiment de relaxare și bucurie.

Pașii creării unui vas de vise

Acest exercițiu este conceput să ajute copiii să-și refacă legătura cu visele ce aduc
bucurie, putere și auto-apreciere. Vasele de vise pot fi create într-unul din două
moduri: (1) printr-o abordare interactivă, folosind un vas ceramic, vopsele și alte
materiale; sau (2) folosind desenul vasului de vise oferit aici.

Versiunea tangibilă

Folosiți un vas ceramic mic, cu o gaură pe fund. Decorați-l cu culori, pietricele,


scoici, flori, nisip, pământ și așa mai departe. În ședința de terapie cereți copilului
să țină vasul în mâini, să închidă ochii, să respire de câteva ori adânc, inspirând pe
nas și expirând pe gură. Astfel, copilul stabilește o legătură cu vasul. Copilul
poate spune: „Bună, sunt Joyce și am venit aici să-mi împărtășesc visele". Cereți
copilului să se gândească la imagini și simboluri
din visele sale frumoase ori la lucruri pe care îi place să le facă. Când imaginile
sunt clare, copilul își deschide ochii și începe să-și creeze propriul vas de vise,
folosind materialele oferite de dumneavoastră (Figura 34-1).

Figura 34-1. Vase de vise la îndemână


Puteți cere copilului să facă un desen cu ceea ce vrea acum în viața sa. Puneți
desenul terminat în vas și spuneți copilului să pună vasul lângă patul său noaptea.
Adăugați apoi: „Bucură-te de visele tale când dormi. Dimineață poți să scoți
desenul din vas și să-l pui în album, creând astfel un jurnal al vasului de vise."

Versiunea desenată

Aplicați aceiași pași pentru a pune copilul să deseneze un vas de vise similar celui
arătat în Figura 34-2. Singura modificare este să cereți copilului să-și imagineze
că ține vasul în mâini înainte să înceapă să-l deseneze. Restul rămâne la fel
(Figura 34-2).
Figura 34-2. Versiunea desenată a vasului de vise

APLICARE
La un centru local din zonă, am spus unui grup de copii povestea vaselor de vise.
Apoi copiilor li s-au dat niște mici vase de ceramică și li s-a cerut să țină vasele în
mâini, să-și închidă ochii, să facă niște „respirații magice de fericire" (Mills,
1992) și să lase simbolurile viselor lor frumoase să le intre în minte. Când
imaginile lor au fost clare, participanților li s-a cerut să deschidă ochii și să
înceapă să-și decoreze vasele.

Această activitate a fost semnificativă pentru copii și părinții lor, pentru că multe
din casele lor fuseseră distruse de uragan și dormeau pe jos sau în corturi.
Avuseseră coșmaruri și le era frică să se ducă la culcare. Făcându-și propriile vase
de vise, copiii le-au putut pune lângă locurile lor de dormit, pentru a le reaminti de
visele lor frumoase. Li s-a spus că acele găuri de pe fundul vaselor erau făcute
pentru a lăsa toate visele rele să treacă și pentru ca vasul să le păstreze toate visele
lor frumoase. Până în prezent, peste cinci sute de familii din vestul insulei Kaua’i
au vase de vise în casele lor.

Folosirea vaselor de vise în terapia prin joc individuală este deosebit de utilă în
cazul adolescenților cu probleme, care au o viziune îngrădită sau obiective
limitate. Ei își pot crea
propriile vase de vise, ca parte a procesului terapeutic. Adolescenții se confruntă
uneori cu o stimă de sine redusă, furie, absenteism școlar sau abuz de substanțe,
recurgând la un comportament indisciplinat, deviant social și violent. Deși este
esențial ca adolescenții să dezvolte abilități sociale adecvate, cred că acest
obiectiv nu poate fi realizat fără speranță și viziune. Vasele de vise oferă acestor
copii un mijloc tangibil și totuși simbolic de reprezentare a speranței care se află
în fiecare dintre ei.

În terapia de familie, se oferă un vas mai mare și toți membrii familiei sunt
încurajați să-și adauge simbolurile viselor, speranțelor, hobby-urilor și așa mai
departe. Mă centrez întotdeauna pe scoaterea la lumină a resurselor interioare ale
familiei, astfel încât să se întărească și să facă față eforturilor, conflictelor sau
traumelor.

În acest proces terapeutul nu face nicio interpretare a simbolurilor. Copiii sau


familia pot interpreta semnificațiile propriilor lor simboluri dacă doresc.
Includerea copilului în proces nu întâmpină nicio rezistență. Semnificațiile
simbolurilor descrise de către copil oferă totodată semințele viitoarelor metafore
povestite, ce pot fi dezvoltate în terapia prin joc. Uneori copilul creează un vas de
vise în tăcere, fără exprimarea niciunei interpretări. Și acest lucru trebuie acceptat
în totalitate de către terapeut, fără să-l interpreteze în niciun fel ca rezistență sau
negare. Atmosfera este întotdeauna una de joc și acceptare.

Am utilizat atât versiunea tangibilă, cât și pe cea desenată a vaselor de vise cu


copii de la vârste preșcolare până la adolescenți și într-o varietate de locuri —
clase, spitale, centre de
Mills J. C. și Crowley, R. J., A multidimensional approach to the utilization of
therapeutic metaphors for children and adolescents. În Developing Ericksonian
Therapy: State of the Art, p. 302–232, coord. de J. Zeig și S. Lankton,
Brunner/Mazel, New York, 1988.
35. TEHNICA „DESENEAZĂ-ȚI COȘMARUL"

Nancy Boyd Webb

INTRODUCERE

Visele urâte sunt probleme tipice pentru copii. Deși motivele lor variază,
experiența de a se trezi înfricoșat poate fi supărătoare atât pentru copil, cât și
pentru părinți. Deși toți copiii au coșmaruri din când în când, mai ales în perioada
preșcolară, atunci când apar în fiecare noapte și necesită intervenția repetată a
părinților, este posibil să fie necesar ajutorul profesionist.

În practica mea am constatat că visele urâte constituie unul din motivele trimiterii
în terapie a copiilor care au fost traumatizați, deprivați sau care au probleme de
separare. Anxietatea pe care copilul reușește s-o gestioneze în timpul zilei erupe
noaptea, când copilul doarme, și apare sub forma unor imagini înfricoșătoare
foarte vii. Adesea copilul fuge țipând în dormitorul părinților, perturbând somnul
tuturor.
ARGUMENT
Când un copil poate transpune o „imagine" din mintea sa pe o foaie de hârtie,
aceasta devine un obiect asupra căruia se poate acționa. Însuși procesul de a
desena visul îi conferă copilului control asupra visului. Terapeuții prin artă
(DiLeo, 1973, Malchiodi, 1998) numesc acest lucru „externalizare", ceea ce
înseamnă că ceea ce era înainte o reprezentare internă devine externă și mai puțin
înfricoșătoare prin intermediul desenului.

Tehnica „Desenează-ți coșmarul" este o metodă de terapie prin joc directivă,


concepută să ușureze simptomul perturbator. Terapeutul cere inițial copilului să-și
deseneze visul. Apoi, în funcție de factori de dezvoltare, precum vârsta copilului
și nivelul de dezvoltare cognitivă, terapeutul decide acțiunea adecvată și îndrumă
copilul în consecință. De exemplu, pentru un copil sub 7 ani, care încă mai crede
în gândirea magică, terapeutul poate alege o metodă prin care să „distrugă visul"
(imaginea) și să scape de el, astfel încât să nu-l mai deranjeze niciodată. Dacă este
vorba despre un copil mai mare, același obiectiv poate fi realizat prin metode mai
avansate cognitiv, cum ar fi, de pildă, să i se ceară copilului să deseneze un vis
frumos pe care i-ar plăcea să-l aibă și/sau imaginea propriei persoane trezindu-se
dimineață după un somn de noapte liniștit. Tehnicile din urmă se bazează pe
procesul de înlocuire a cognițiilor dezadaptative și restructurare pozitivă.

Indiferent de metodă, este important pentru terapeut să transmită atitudinea


realistă,
optimistă, încrezătoare că această metodă a desenului chiar funcționează și ajută
copiii în privința coșmarurilor lor.

DESCRIERE
Pasul 1: Angajament și contract

După întâmpinarea binevoitoare a copilului și clarificarea faptului că terapeutul


este o persoană care ajută copiii în privința problemelor și îngrijorărilor lor,
terapeutul îi spune acestuia că știe de la mamă că are dificultăți cu somnul
noaptea. De obicei, copilul aprobă din cap, dându-i terapeutului ocazia să
generalizeze problema: „Mulți copii care vin la mine au vise urâte." De obicei,
acest lucru suscită interesul copilului, iar terapeutul spune apoi că știe modalități
prin care poate ajuta copiii să scape de coșmaruri. Apoi îl întreabă dacă vrea să
„fie ajutat ca visele rele să dispară." Când copilul este de acord, începe faza
implementării.

Pasul 2: Desenează visul

Terapeutul ia carioci colorate și hârtie de desen și îi cere copilului să deseneze


partea înfricoșătoare a visului. Dacă copilul spune: „Nu știu să desenez bine",
terapeutul îi răspunde: „Nu-i nimic. Nu e nevoie să fii artist pentru a face asta.
Desenează cum știi tu mai bine și arată-mi partea foarte înfricoșătoare". În timpul
desenării, terapeutul poate cere
clarificări: „Povestește-mi despre partea asta"; „Ce e asta de aici?" În funcție de
vârsta copilului și de situație, terapeutul poate face o afirmație de validare: „Nu-i
de mirare că erai speriat. Pare foarte înfricoșător!" Aceasta ar trebui urmată
imediat de o afirmație legată de vis: „N-o să te lăsăm noi, domnule Lup, să-l mai
trezești pe Danny din somn!"

Pasul 3: Distruge visul

Terapeutul întreabă copilul, privindu-l direct: „Ce ai putea face pentru a distruge
acest lup îngrozitor?" De obicei, la început, copilul nu știe ce vrea să spună
terapeutul. Așa că acesta continuă: „Ai făcut acest desen, e al tău și poți face ce
vrei cu el. Unora dintre copii le place să rupă desenele lor înfricoșătoare în
milioane de bucăți și să le arunce la gunoi. Alții vor să le mâzgălească peste tot cu
negru, pentru ca nimeni să nu le mai vadă, iar alții îmi cer să le țin eu la cabinet,
încuiate în fișet, astfel încât să nu mai iasă niciodată de acolo. Tu decizi cum să
scapi de el."

Pasul 4: Soluția

Copilul decide, iar terapeutul îl încurajează să „scape cu adevărat de visul acela


oribil." Indiferent ce decide copilul, terapeutul spune: „Acest lup îngrozitor nu-l
va mai deranja niciodată pe Danny. De acum încolo Danny va dormi foarte bine și
n-o să mai aibă vise urâte."
Webb, N. B., Social Work Practice with Children, Guilford, New York, 1996.
36. COLOREAZĂ-ȚI SENTIMENTELE!

Hilda R. Glazer

INTRODUCERE
Dezvoltarea unui vocabular al emoțiilor și înțelegerea modului în care își exprimă
sentimentele individul reprezintă un proces de dezvoltare important. Adesea,
ajutarea copiilor să vizualizeze locul emoțiilor în corp îi ajută să înțeleagă emoțiile
și modul în care sunt exprimate emoțiile. Am folosit o tehnică ce a ajuns să fie
numită „Colorează-ți sentimentele" atât cu copii de vârstă școlară, cât și cu
adolescenți. Discuțiile ce urmează după terminarea desenului sunt adesea foarte
revelatoare pentru copil.

ARGUMENT
Deși, în mod frecvent, nu avem un vocabular al sentimentelor prea larg, suntem
capabili cel mai adesea să identificăm cu ușurință unde se află emoțiile în corpul
nostru, cum simțim intern emoțiile și cum le exprimăm. Cu alte cuvinte, ceea ce
nu putem numi sau descrie, putem arăta vizual prin desenele noastre. În mod
special pentru copiii care au pierdut pe cineva drag, emoțiile asociate doliului sunt
noi și greu de înțeles, ca să nu mai vorbim de verbalizat. Am constatat că
încurajarea exprimării emoțiilor prin desen poate facilita procesul de înțelegere și
creștere.

Exercițiul necesită o alegere a culorilor pentru sentimentele selectate. Deși nu


există o convenție în privința culorilor, după cum remarca și Allan (1988),
interpretarea culorii are un temei. Din experiența mea, nu există un tipar de
potrivire a numelor emoțiilor și culorilor. Pentru copil, libertatea de alegere a
culorilor este un element important al acestei experiențe.
cere să folosească lista de sentimente și să coloreze părțile din corp unde este
localizat fiecare sentiment. În experiența mea n-a existat niciodată vreo situație în
care un copil de vârstă școlară sau mai mare să nu poată face acest exercițiu.

După exercițiu urmează discutarea lui, care va fi diferită, în funcție de orientarea


teoretică a terapeutului. În această fază, îi cer copilului să-mi vorbească despre
culori și să reflecteze la exprimarea sentimentelor. În diadele părinte–copil
încurajez discuția despre asemănări și diferențe. În funcție de profunzimea
discuției, mai ales cu adolescenții, pot întreba clientul dacă a învățat ceva prin
acest proces.

Aceasta a fost o experiență plină de învățăminte pentru o fată de 13 ani, care


venise în terapie din cauza bolii cronice a mamei ei, dar și a reacției ei la procesul
bolii și a impactului pe care îl avea asupra vieții familiei. Fata începuse recent să-
și rănească mama îmbrățișând-o prea strâns sau strângându-i mâna când o ajuta
să-și schimbe perfuzia. Aceste incidente au devenit tot mai frecvente și le supărau
atât pe mamă, cât și pe fiică. Am făcut conturul corpului ei pe o coală maro mare,
iar ea n-a avut nicio problemă în alegerea sentimentelor sau culorilor potrivite
acelor emoții. Primul sentiment a fost cel de furie și culoarea era violet. Și-a
colorat gura cu violet și apoi mâinile. După care a spus cu însuflețire: „Furia îmi
iese prin mâini, de aceea o rănesc!" Colorarea și discuția ulterioară s-a centrat pe
ceea ce învăța despre ea însăși făcând acest exercițiu. La următoarea ședință mi-a
relatat că i-a arătat desenul mamei ei și că de la ședința anterioară nu-i mai făcuse
rău acesteia. Comportamentul nu a
Allan, J., Inscapes of the Child’s World, Spring, Dallas, Texas, 1988.
37. ILUSTRATE ÎN MIȘCARE

Paris Goodyear-Brown

INTRODUCERE

Această tehnică a fost dezvoltată în cadrul tratamentului unui grup de adolescente


care erau interesate de artă. Pentru implicarea totală a acestor adolescente a fost
creat un exercițiu ce combină imageria dirijată, mișcarea, scrierea, arta și actoria.
Ideea organizării materialului în acest fel a venit de la Liz Lerman, dansatoare de
dans modern ce folosește combinații între mișcare și text pentru a dezvolta noi
teme de dans.

ARGUMENT
Deși fiecare dintre modalitățile combinate aici (scrierea, arta și mișcarea) au o
valoare terapeutică intrinsecă, integrarea lor unică sporește probabilitatea
clientului de a căpăta un sentiment de competență/realizare în cel puțin unul dintre
domenii, sporindu-i astfel stima de sine. Mai mult, natura structurată a exercițiului
le creează adolescenților un sentiment de siguranță și le permite să se relaxeze în
trăirea experienței/amintirii. Adolescenții se simt adesea copleșiți de terapiile
tradiționale bazate pe verbalizare, mai ales de cele în care adolescentul este lăsat
să conducă discuția. Ei simt că trebuie să vină cu ceva. Această tehnică oferă
un cadru și un oarecare stimul proiectiv, pe care adolescentul poate construi.
Clientul apelează la un loc „sigur" ca punct de referință, îndepărtând tânăra
persoană cu un pas de evenimentul sau trauma reală. Prin acest exercițiu,
adolescenților li se dă oportunitatea să facă legături minte–corp. Mișcările
corporale pot ajuta adolescenții să treacă de apărările lor și să intre într-un contact
mai intim cu sentimentele proprii.

În timp ce manipulează simboluri (componentă esențială a terapiei prin joc cu


copii mai mici), adolescenții încep totodată să-și practice nou descoperita lor
capacitate de a gândi abstract. Ei creează un simbolism activ la un nivel de
abstracțiune, textul, care este transformat într-un alt nivel, imaginea, iar în final
într-un al treilea nivel, mișcarea. Adolescentului i se oferă cel puțin trei ocazii
diferite de a crea și recrea semnificații. În propria mea practică, acest exercițiu s-a
dovedit catharctic și, de aceea, vindecător în sine.

DESCRIERE
Următoarele instrucțiuni sunt pentru lucrul cu un grup, dar același exercițiu poate
fi folosit și cu clienții individuali.

Pasul 1

Aplicați clientului tehnica imageriei dirijate, cu următoarele instrucțiuni.


„Amintește-ți
un loc unde te-ai simțit în siguranță." (Puteți înlocui termenii emoțiilor în fiecare
săptămână, dar cel mai bine este să ajutați clienții să învețe pașii exercițiului cu
termenul „în siguranță" ca stimul). Unii adolescenți n-au nicio amintire a vreunui
loc sigur. Ei trebuie încurajați să-și „imagineze un loc unde s-ar putea simți în
siguranță".

Pasul 2

Invitați clientul să exploreze acel loc în mintea lui. Puneți întrebări care să ajute
clientul să se concentreze pe culorile, formele, priveliștile, sunetele și mirosurile
locului lor sigur.

Pasul 3

Ușurați ieșirea clientului din vizualizare și cereți-i să scrie „o ilustrată din locul
tău sigur". Este important să aveți forme de ilustrate la îndemână, căci ele oferă un
spațiu curat, proiectiv și totuși concis în care să scrie.

Pasul 4

După ce clientul a terminat textul, cereți-le să întoarcă ilustrata și să deseneze o


imagine a propriului loc sigur pe fața acelei cărți poștale. Aici nu există reguli,
deși adolescentul ar putea să ceară câteva.
Pasul 5

Instruiți clientul să lase deoparte ilustrata. Puneți-l să-și vizualizeze din nou locul
sigur. Dați-i o foaie de hârtie și cereți-i să scrie numere de la 1 la 4. Apoi cereți-i
să extragă din locul lui sigur patru cuvinte sau expresii de următoarele tipuri:

1. un element arhitectural

2. un mic detaliu

3. un element principal (lucrul care i se pare cel mai evident)

4. dispoziția sau sentimentul acelui loc.

Pasul 6

După ce clientul și-a făcut lista, cereți-i să enumere patru gesturi corporale, fiecare
din ele reprezentând câte unul dintre lucrurile trecute pe listă (puteți asemăna
această sarcină cu șaradele).

Pasul 7

Următorul pas este să-l puneți să decidă în ce ordine vor să pună toate gesturile
laolaltă. Puneți-l să exerseze gesturile în acea ordine. În terapia de grup, clienții se
pot grupa în perechi și le pot exersa unii cu alții.
Ilustratele în mișcare sunt utile și în formarea unui vocabular emoțional al
clienților. Se creează în fiecare săptămână ilustrate centrate pe diferite sentimente.
„Amintește-ți un loc în care te-ai simțit fericit, furios, trist." Puneți clienții să
discute în fiecare săptămână despre aspectele comune ale expresiei fizice a acestor
emoții. La finalul grupului, clienții vor simți o legătură chinestezică mai mare cu
sentimentele lor și își vor fi extins repertoriul emoțional. Această tehnică poate fi
folosită totodată și în cazul clienților individuali ce se confruntă cu traumă, doliu
și pierdere. Poate fi folosită chiar și ca formă de antrenament de desensibilizare
pentru supraviețuitorii abuzului sexual.
TEHNICI BAZATE PE PRACTICAREA DE JOCURI
38. BINGOUL EMOȚIONAL

Heidi Gerard Kaduson

INTRODUCERE

Recunoașterea și diferențierea emoțională între sine și ceilalți se dezvoltă pe


diverse niveluri, trecând de la concret și egocentric la complex, abstract și
orientat-spre-ceilalți. Aceasta este caracterizată de Harter (1983) ca fiind
capacitatea crescândă a copilului mic de a înțelege emoțiile. Când copiii cresc mai
mari, apare o tot mai mare diferențiere între sine și părinte, și o înțelegere a
atributelor celorlalți. Totuși copiilor li se pare dificil să discute cu alții despre
sentimente. Dar dacă există o atmosferă mai puțin amenințătoare într-un format de
joc, copiii se pot exprima cu mai multă ușurință.

ARGUMENT
Atât pentru copii, cât și pentru adulți este benefic terapeutic să-și poată exprima
emoțiile într-un mediu sigur. În grup apar și alte beneficii. Copiii îi pot auzi și pe
alții că au aceleași
sentimente ca și ei. De aceea, copiii nu se mai simt singuri în suferința sau bucuria
lor. În grup se dezvoltă un sentiment de coeziune, ce permite desfășurarea
procesului de grup. Copiii pot spune cu ușurință când se simt într-un anumit fel,
câtă vreme este „doar în glumă" sau „în joacă". Copiii au o probabilitate mai mare
să fie capabili să-și exprime emoțiile cu ajutorul colegilor de aceeași vârstă și al
terapeutului. Odată ce sentimentele sunt exprimate, se produce o eliberare a
afectului, astfel încât copiii se pot simți mai puțin împovărați de problemele lor
după eliberarea informației. Mulți copii se simt foarte confortabil și mai puțin
amenințați să răspundă la întrebări într-un format de joc, datorită distanțării pe
care o simt față de realitate.

DESCRIERE
Materiale necesare:

Jocul de bingo

Panou de afișaj pentru reprezentarea emoțiilor în formă scrisă și desenată

Cartonașe pentru a desena și scrie emoțiile pe ele

Accesorii cu arici

Jetoane de bingo

Terapeutul face o Hartă a Sentimentelor pe panou. Atât în cuvinte, cât și în


desene, această hartă are numere — care vor fi folosite în jocul de bingo —
asociate unui anumit
sentiment; de exemplu, B1 = fericit, B2 = trist, B3 = singur, B4 = captivat, B5 =
furios, I16 = frustrat, I17 = plictisit, I18 = mândru, I19 = copleșit, I20 = speriat și
așa mai departe. În jocul de bingo sunt cincisprezece numere sub fiecare literă,
pentru un total de douăzeci și șapte de sentimente. Terapeutul le poate crea pe
toate douăzeci și șapte sau poate reduce numărul, folosind doar cinci sau zece sub
fiecare literă. Această Hartă a Sentimentelor va reprezenta numerele emoțiilor ce
vor fi folosite când este strigat un număr, și va funcționa ca un etalon pentru copii,
care o vor privi, astfel încât nu mai e necesar ca terapeutul să citească de pe hartă
corespondențele dintre numere și emoții.

Tot terapeutul face și „strigările" cartonașelor cu aceleași cuvinte și desene pe ele.


Acestea pot fi făcute din carton sau etichete cu spatele tare, astfel încât să poată fi
lipite pe Harta Sentimentelor. Ca atare, terapeutul va spune numărul, îl va atașa
verbal de o emoție și va lipi cartonașul strigat pe Harta Sentimentelor cu bolduri
sau accesorii cu arici. După aceea, jocul de bingo emoțional este gata de folosire.
Terapeutul împarte cartonașele de bingo membrilor grupului. Sunt împărțite, de
asemenea, și jetoanele de bingo pentru a fi puse în pătratul numărului strigat, după
ce ei spun când au avut acel sentiment în propria viață.

Terapeutul spune:

O să joc bingo emoțional cu voi. Eu o să strig un număr și voi spune sentimentul


corespunzător lui. Dacă aveți acel număr, ridicați mâna. Când vă strig, trebuie să-
mi
Harter, S., Cognitive-developmental considerations in the conduct of play therapy.
În Handbook of Play Therapy, coord. de C. Schaefer și K. J. O’Connor, p. 95–
127, Wiley, New York, 1983.
39. JOCUL FOTOGRAFIEI EMOȚIILOR

Harvey Payne

INTRODUCERE

O problemă comună în rândul copiilor mici, mai ales al celor cu dizabilități de


dezvoltare și al copiilor mai mari cu reacții agresive, este identificarea corectă și
răspunsul adecvat la semnele socio-emoționale venite din partea celorlalți.
Indicatorii socio-emoționali ai feței sunt adesea neobservați sau interpretați greșit.
Folosirea fotografiilor unor persoane apropiate din viața copiilor, care să exprime
o gamă largă de emoții, poate ajuta la sporirea conștientizării indicatorilor socio-
emoționali și la răspunsuri mai adaptative și specifice la aceștia.

ARGUMENT
Jocul este un mediu terapeutic ce permite procesarea și învățarea socio-emoțională
cu mai puțină rezistență și anxietate, și cu mai mult amuzament și exercițiu. Jocul
fotografiei permite copiilor să interacționeze cu emoțiile și să răspundă la ele într-
un mediu sigur, în care emoțiile sunt resimțite ca mai puțin puternice și mai
gestionabile, și în care se pot încerca noi modalități de răspuns. Distincțiile
emoționale, cum ar fi furios versus serios, pot ajuta copiii
să-și scadă starea de agitație sau reacțiile speriate la interacțiunile adulte, cum ar fi
conformarea la cerințe. Utilizarea fotografiilor persoanelor apropiate din viața
copiilor ajută la generalizarea celor învățate în ședința de terapie la nivelul lumii
reale. Utilizarea fotografiilor ajută, de asemenea, la evocarea unor răspunsuri
emoționale specifice față de acești oameni, într-un mod ce permite copilului să
exerseze în joc și să verbalizeze răspunsuri mai adaptative.

DESCRIERE
Cereți permisiunea să faceți fotografii membrilor de familie și personalului de la
școală, exprimând diferite emoții. Cereți persoanelor să aibă atât expresii faciale
exagerate, cât și normale pentru emoțiile de fericire, tristețe, furie, frică,
îngrijorare, seriozitate, amuzament și altele, în funcție de nevoile copilului aflat în
terapie.

Primul pas este identificarea emoțiilor, iar acest lucru poate fi făcut prin mai multe
tipuri de joc. Se amestecă fotografiile și se pun între terapeut și copil. Fiecare
dintre ei alege o poză și spune cine e persoana și ce emoție exprimă. Pot fi folosite
jetoane sau etichete adezive pentru răspunsurile corecte sau încercările făcute.
Trebuie oferit un scurt comentariu despre trăsăturile feței care ne ajută să aflăm
emoția: „Mama ta pare tristă. Vezi cum are colțurile gurii în jos?" Pentru a ajuta la
observarea și procesarea indicatorilor socio-emoționali, pot fi utilizate și alte
jocuri, precum cel ce folosește cartonașe de memorie și în care copilul trebuie
să numească repede emoția exprimată de fiecare fotografie.

Următorul pas este folosirea unor cartonașe pentru inventarea unor situații sau
povești despre persoană și sentimentele ei. „Aceasta este învățătoarea mea. E
fericită fiindcă mi-am făcut toate temele azi." Pe măsură ce copilul își dezvoltă
abilitățile, pot fi adăugate alte fotografii, pentru crearea de povești cu emoții
diferite sau oameni interacționând unii cu alții. „Mama este furioasă. Surioara e
caraghioasă. Mama e furioasă pentru că Jill nu-și face curat în cameră și fuge de
colo, colo, ca o caraghioasă." Terapeutul poate oferi modelul răspunsurilor
emoționale adecvate sau poate sublinia anumite zone de interes în poveștile lui
despre fotografii, similar tehnicii narative reciproce a lui Richard Gardner (1971).

Din când în când, acest proces poate isca în copil răspunsuri emoționale relevante,
inclusiv refuzul de a se uita la fotografie. Lucrul cu copilul în marginea
manifestării și verbalizării acestor răspunsuri emoționale poate duce la o
înțelegere mai bună și la vindecare:

Terapeutul: Nu-ți place poza aceea.

Copilul: Nu pot să-l sufăr. Întotdeauna face asta.

Terapeutul: E greu când tatăl tău e furios.

Copilul: E greu când nu e niciodată prezent.

În fine, cartonașele pot fi folosite pentru a ajuta copilul să învețe răspunsuri


adaptative la reacțiile emoționale exprimate în fotografii.
Gardner, R. A., Mutual storytelling: a technique in child psychotherapy, Acta
Paedopsychiatrica 38: 253–262, 1971.
40. JOCUL DE DAME AL EMOȚIILOR

Michael Kantrowitz

INTRODUCERE

Adesea, copiii au dificultăți semnificative în verbalizarea emoțiilor lor. Deseori


sunt anxioși și uneori chiar suspicioși în privința tratamentului și terapeuților.
Chestionarea copiilor în legătură cu familia sau comportamentul lor poate să-i
îndepărteze și mai mult, deoarece este foarte probabil ca adulții să-i fi întrebat
deja în privința anumitor situații din viața lor sau cum se simt în legătură cu
acestea. Jocul de dame al emoțiilor este folosit preponderent cu copii de 7 ani sau
mai mari, deși copiii mai mici beneficiază și ei de pe urma acestui joc, învățând
despre emoții și cum să le verbalizeze. Acest joc a fost creat prima dată pentru a
ajuta o adolescentă să-și exprime sentimentele de furie pe care le manifesta față de
tatăl ei, care era
alcoolic. Mama și tatăl ei divorțaseră de câțiva ani, dar contactul rar și
inconsistent al tatălui ei cu ea i-a produs multe sentimente opuse, pe care îi era
greu să le verbalizeze. Jocul de dame al emoțiilor a creat și a deschis ușa ce i-a
permis să-și exprime aceste emoții îngropate.

ARGUMENT
Joaca este abordarea teoretică cea mai naturală și eficace pentru a ajuta copiii să
crească. Le permite să se focalizeze pe o activitate amuzantă, în timp ce anxietatea
scade și pavează drumul către exprimarea emoțiilor lor, facilitând astfel
vindecarea. Unul dintre cele mai interesante aspecte ale jocului cu copii este
capacitatea lor de a recunoaște nevoia intrinsecă a stimei de sine. Cum mulți copii
care intră în terapie au o asemenea nevoie, ei adesea tind să fie atrași de
experiențe ludice care le oferă oportunitatea de a-și spori stima de sine. Ca atare,
jocurile interactive ce oferă elementele necesare unei experiențe terapeutice de
creștere pot fi esențiale pentru copii și adolescenți.

Psihologii și terapeuții folosesc de ani de zile jocul de dame pentru a crea o relație
cu pacienții lor. Jocul de dame al emoțiilor adaugă dimensiunea sentimentelor și
comunicării. Unul din obiectivele jocurilor terapeutice este înlăturarea tuturor
aspectelor competiționale. O consecință naturală a acestui fapt este că se exclude
astfel unul din cele mai simple moduri ale copiilor de a căpăta stimă de sine —
prin câștigarea jocului. Cum obiectivul jocului de dame este să câștigi, același
obiectiv a fost păstrat neschimbat și în jocul de dame al
emoțiilor. Această competiție de nivel redus în a face pe copil să fie interesat să
joace, fiindcă el câștigă la nivelul stimei de sine cu fiecare damă capturată și cu
fiecare victorie trăită de copil. Acest lucru este important, căci procesul de
vindecare se poate opri dacă un copil încetează să mai joace, din orice motiv, cum
ar fi că e plictisitor sau fiindcă nu poate câștiga un plus de stimă de sine.

DESCRIERE
Jocul de dame al emoțiilor se joacă exact ca orice joc de dame. Pentru pregătirea
jocului, terapeutul alege din 80 de emoții diferite incluse în fiecare versiune a
jocului (pentru vârsta de 6–8 ani, 8–10 ani și 10 ani – vârsta adultă). Fiecare nume
de emoție este lipit sub un pul. Fiecare piesă de joc are o altă emoție. Jocul se
practică pe o tablă obișnuită și se joacă exact ca jocul de dame, cu o singură
diferență: când un jucător capturează pulul celuilalt jucător, pentru a-l păstra
trebuie să-l întoarcă, să citească emoția cu voce tare și să relateze un moment când
a simțit acea emoție. Cum ambii jucători trebuie să verbalizeze emoțiile,
comunicarea și înțelegerea se produc într-o manieră neamenințătoare. Ca și în
jocul de dame, cel ce are cele mai multe puluri (emoții) la sfârșitul jocului este
câștigătorul — unei stime de sine sporite. (Desigur, acesta este întotdeauna
copilul).

Terapeutul poate oferi modelul pentru emoții adecvate în situații adecvate, atunci
când îi vine rândul. Terapeutul nu trebuie să chestioneze copilul în legătură cu
emoțiile sau situațiile
Jocul de dame al emoțiilor poate fi folosit și în terapia maritală/de cuplu, pentru a
îmbunătăți comunicarea dintre doi adulți. Adulții vor găsi interesantă și
provocatoare versiunea pentru vârsta 10 ani–adult. Ai putea fi surprins să vezi că,
adesea, mulți adulți au dificultăți în relatarea emoțiilor lor atunci când practică
acest joc. Folosirea jocului de dame al emoțiilor în terapia de cuplu produce
adesea material fertil de explorat în cabinet.
41. „MONSTRUL"

Steve Harvey

INTRODUCERE

„Monstrul" presupune o serie de activități ludice expresive, în care copiii și


părinții lor creează și alungă împreună un monstru. Aceste activități sunt elaborate
în așa fel încât monstrul poate deveni o metaforă pentru sentimentele de anxietate
ale copilului. Pe măsură ce copilul și părintele (sau în combinație cu alți membri
apropiați ai familiei) dezvoltă o activitate dramatică de fugărire a monstrului,
metafora este extinsă spre controlul anxietății. Mai mult, pe măsură ce
reciprocitatea dintre părinți și copii devine tot mai mare în joaca lor, și relația lor
poate fi îmbunătățită.

Această interacțiune presupune un joc dinamic (Harvey, 1994, 1997). Jocul


dinamic este un stil de intervenție centrat pe familie, în care membrii acesteia sunt
instruiți să elaboreze împreună o joacă improvizată, ce are relevanță atât pentru
problemele emoționale ale copilului, cât și pentru conflictele relaționale dintre
părinți și copii. În acest stil de terapie, părinții și copiii sunt ajutați să folosească
într-un mod integrativ o activitate creativă, dramatică,
artistică, de mișcare, video și narativă. Unul din principiile de bază ale jocului
dinamic este acela că familiilor li se cere să înceapă să se joace folosind structura
unei activități de bază. Este de așteptat ca familiile și copiii să dezvolte apoi
variații în cadrul acestei structuri de bază, care să fie legate de experiența lor
emoțională subiacentă. Terapeutul ajută apoi familiile să-și încorporeze aceste
variații într-o versiune unică și personală a structurii respective. Aceste episoade
de joacă dezvoltate pe parcurs sunt folosite pentru a ajuta familiile să-și abordeze
problemele. Această îndrumare este considerată esențială în ajutorarea familiilor,
mai ales a acelora cu conflicte semnificative, pentru a începe să înțeleagă cum să
se joace împreună în mod improvizat, și cum să-și exprime și organizeze
experiența emoțională. Joaca ce rezultă din cadrele inițiale este ghidată așa încât
să conțină relevanță personală, catharsis și să ajute familiile să se angajeze în
rezolvarea creativă de probleme. (Vezi și „Vulcanul", capitolul 42). „Monstrul"
oferă o asemenea structură inițială.

ARGUMENT
Când copiii resimt anxietate, adesea folosesc imaginea unui monstru pentru a
exprima asemenea emoții. Poveștile despre învingerea monștrilor de tot felul
abundă în basme și în literatura pentru copii. De obicei, în asemenea povești
protagonistul este amenințat, apoi trebuie să-și folosească unele dintre abilități,
cum ar fi viclenia, curajul și inventivitatea, pentru a învinge provocarea
monstrului. Folosind imaginea universală a monstrului și tema învingerii
obiectului amenințător, copiii pot fi ajutați să-și stăpânească fricile interioare.
Acest lucru se realizează folosind scenariul generalizat al alungării monstrului și
ajutând apoi copiii să dea relevanță personală acestei povești și acestor imagini.

Când părinții sunt incluși în poveste, fie ca parteneri activi ce-și ajută copiii să se
confrunte cu monstrul, fie în rol de martori, relația dintre părinte și copil poate și
ea să se schimbe în mod pozitiv. Când părinții sunt incluși în dezvoltarea jocului
improvizat în jurul temei urmăririi monstrului, poate fi abordat atât obiectivul
reducerii anxietății, cât și cel al îmbunătățirii interacțiunii părinte–copil.

DESCRIERE
Pentru a începe, terapeutul le cere mai întâi copilului și părintelui să aleagă ceva
din cabinet pe post de monstru. Sunt oferite mai multe animale de pluș, marionete,
eșarfe sau alte elemente ajutătoare ce pot fi mișcate. Dacă părintele și copilul au
dificultăți în alegere, terapeutul sugerează un animal de pluș. După începerea
acțiunii membrii familiei pot alege un alt monstru, care se potrivește mai bine
nevoilor lor. Părintelui și copilului li se spune apoi să pregătească un gest și o
frază scurtă, cum ar fi „Pleacă, monstrule!" sau pur și simplu „Oprește-te!", ce-l
va face pe monstru să plece și să-i lase în pace. După aceea, terapeutul începe să
miște monstrul către părinte și copil, urmărind cu atenție cum reacționează.

În acest joc, monstrul nu ajunge niciodată la părinte sau copil, iar terapeutul
folosește
reacția familiei la apropierea monstrului ca și indiciu al dezvoltării următoarei
părți a poveștii monstrului. De obicei, părintele și copilul nu-și coordonează
acțiunile fizice și verbale inițiate, pe măsură ce monstrul se apropie, iar terapeutul
oprește jocul când monstrul este la scurtă distanță de copil și părinte. După aceea
terapeutul le folosește reacția pentru a discuta modul în care părintele și copilul
pot alunga monstrul. Acest joc este modificat în funcție de noile indicii.
Terapeutul oprește jocul și schimbă modul de alungare a monstrului până când
părintele și/sau copilul se implică activ să-l urmărească ei înșiși. Poate fi nevoie
de câteva încercări înainte ca părintele și copilul să-și improvizeze propriul
răspuns față de povestea monstrului într-un mod mai spontan.

Terapeutul poate cerceta mai multe aspecte pentru a ajuta familia să facă
următorul pas către improvizație. Dacă părintele și copilul au un răspuns verbal
puternic, ei sunt încurajați să-și folosească vocea și/sau mijloacele verbale pentru
a-i spune monstrului să plece. Însă dacă părintele sau copilul par mai capabili să
folosească mijloacele fizice, atunci părintele și copilul sunt instruiți să-și
exagereze și să mărească amploarea gesturilor lor. Uneori copilul face mișcări
fizice neintenționate, pe măsură ce se apropie monstrul. Terapeutul caută să
observe asemenea mișcări, în special la extremități, cum ar fi degetele de la mâini
sau picioare. Dacă asemenea mișcări se produc, atunci copilul este ajutat să le
extindă la activități precum lovirea (dacă degetele de la picioare s-au mișcat când
monstrul se apropia) sau împingerea (dacă au fost folosite mâinile sau degetele de
la mâini) monstrului.
Se pot produce două extreme, mai ales în cazul copiilor cu niveluri ridicate de
anxietate intruzivă, cum sunt cei ce suferă de tulburare de stres posttraumatic. O
extremă este cea a copiilor și părinților care împietresc complet la apropierea
monstrului și se mișcă foarte puțin sau deloc, iar o altă extremă este cea a copiilor
care atacă foarte agresiv monstrul și nu sunt deloc conștienți de ceea ce fac
părinții lor. În cazul copiilor care împietresc, terapeutul devine foarte atent la orice
mișcare inconștientă, inclusiv la respirație, pentru a le folosi ca indicii de creare a
următorului pas. În această linie de idei, unele diade părinte–copil au fost instruite
să „sufle către monstru pentru a-l alunga". Când un copil a devenit mai sigur pe
suflatul său, a început în mod spontan să-i strige ordine monstrului care se apropia
de el. O strategie generală pentru copiii care atacă monstrul a fost ca terapeutul să
devină crainic alături de părinte și să aclame copilul când încearcă să se confrunte
cu provocarea.

Pe măsură ce copiii și părinții devin mai independenți în joaca lor, acțiunea poate
fi extinsă la folosirea artei și a narațiunii. Copiii sunt încurajați să deseneze sau să
construiască monștrii în alt fel, iar apoi să creeze un final, cum ar fi trimiterea
monștrilor în închisoare, sfâșierea lor sau aruncarea lor pe ușă afară. Și părinții pot
fi instruiți să-și ajute copiii inventându-și propriile basme despre învingerea
monștrilor lor.

APLICARE
Activitățile specifice jocului „Monstrul" sunt deosebit de utile copiilor care au
trăit
Harvey, S. A., A dynamic play therapy response to divorce. În Play Therapy
Theory and Practice: A Comparative Presentation, coord. de K. O’Connor și L.
Braveman, Wiley, New York, 1997.
42. „VULCANUL"

Steve Harvey

INTRODUCERE
„Vulcanul" este un joc folosit adesea în abordarea intervenției de tipul jocului
dinamic (descris în capitolul 41). Este unul din jocurile inițiale ce pot fi folosite
pentru a ajuta copiii și familiile lor să abordeze dificultățile asociate cu
experiențele emoționale elementare de furie, retragere și alte experiențe negative
mai puțin diferențiate. În mod tipic, copiii care trec prin asemenea stări
emoționale puternice au în istoria lor de viață experiențe de abuz și pierderi
semnificative și au sentimente puternice de insecuritate, care le răpesc capacitatea
de a avea încredere. Asemenea copii pot prezenta niveluri ridicate de furie și
manifestări agresive. De obicei, părinții și alți adulți apropiați relatează că le este
dificil să discute cu copiii lor într-un mod cu sens despre experiențele lor
personale. În mod interesant, jocul „Vulcanul" s-a dovedit eficient și cu copiii care
păreau foarte retrași.

ARGUMENT
Adesea, când copiii, mai ales de vârste mici, trec prin experiența traumatică a
separării de figurile de atașament primare sau a pierderii lor, devin copleșiți de
reacțiile lor emoționale. În fața morții unui membru al familiei sau a suferirii unui
abuz fizic sau sexual, copiii pot deveni incapabili să verbalizeze sau chiar să
înțeleagă puternicele emoții pe care le trăiesc. Asemenea copii pot deveni distrași,
agresivi și distanți față de restul adulților din viața lor, chiar dacă li se oferă o
îngrijire pozitivă și sensibilă. Nu este neobișnuit pentru unii dintre copii să
Activitățile jocului „Vulcanul" pot fi practicate individual de copii (cel puțin la
început) alături de terapeut sau împreună cu unul sau ambii părinți, în funcție de
decizia terapeutului privind nevoile copilului. Când copilul este văzut individual,
de obicei, terapeutul pregătește copilul pentru a juca „Vulcanul" și cu părinții săi
mai târziu, spunându-i că își poate învăța părinții cum să joace. Prima parte a
jocului, indiferent dacă e jucată de către copil împreună cu terapeutul sau în
familie, este o activitate fizică ce începe prin a i se spune copilului că poate deveni
un vulcan dacă se întinde pe o pernă mare, în timp ce terapeutul și, posibil, un
părinte, îngrămădesc alte perne peste „munte". În acest moment, copilul trebuie să
poată cere oricâte perne dorește să fie puse pe munte sau să poată decide dacă fața
îi va fi acoperită sau nu. Unii copii preferă să rămână cu fața neacoperită, în timp
ce alții vor să fie cu totul în interiorul grămezii de perne. De asemenea, unii copii
doresc doar puține perne puse peste ei, în timp ce alții cer mai multe. În fine,
copilul este întrebat, de asemenea, dacă dorește ca părintele să stea cu el sub perne
sau nu.

Această parte a jocului poate fi folosită cu copii de 5 ani sau mai mici dacă se are
în vedere cu atenție să nu fie copleșiți cu prea multe perne sau să fie separați de
părinte prematur. Această problemă poate fi rezolvată ușor, asigurându-ne că
micului client îi place activitatea, folosind doar una sau două perne în grămada
inițială și cerându-i părintelui să se întindă lângă copil și să-l ajute în partea de
„erupție" a jocului.
După ce toate aceste aranjamente sunt terminate, vulcanului i se spune să înceapă
să erupă aruncând toate pernele. Apoi terapeutul (și părintele, dacă micuțul este
unicul vulcan) aruncă pernele înapoi peste copil în timp ce vulcanul continuă să
erupă lovind pernele. Pot fi făcute diferite adăugiri în această parte a jocului,
pentru a oferi un element competitiv. Copilului (sau copilului și părintelui) i se
cere să încerce să arunce toate pernele în 30 de secunde sau într-un anumit număr
de minute (de obicei unul sau două), în timp ce terapeutul încearcă să arunce
pernele înapoi. Copilului i se poate cere, de asemenea, să facă erupția cât mai
mare posibil, aruncând pernele de pereți sau departe de terapeut. În timp ce
copilul (sau copilul și părintele) câștigă de obicei ușor această parte a jocului,
trebuie avut grijă ca adulții să nu țină pernele în timp ce acoperă copilul. În
această activitate, adulților li se cere să arunce pernele înapoi pe copil pentru ca
acesta să le lovească. Unii dintre adulți vor să țină pernele pe copil în ciuda acestei
reguli. Dacă se întâmplă acest lucru, adultului i se spune să stea la câțiva metri
distanță de vulcan, pentru a se asigura posibilitatea copilului de a continua erupția,
adică lovirea sau aruncarea pernelor.

Unii copiii trec la lovire în timpul acestei faze de erupție datorită înseși naturii
unice a jocului. Asemenea modificări sunt luate în seamă, iar apoi terapeutul le
include în povestea erupției. De exemplu, unii copii vor să se ridice în picioare în
loc să continue să stea culcați, pentru a lovi mai bine pernele, în timp ce alții se
opresc din lovit și vor să se ascundă sub muntele lor de perne. Asemenea evoluții
sunt apoi reformulate ca parte a poveștii vulcanului
(pentru descrierea pe larg a unui studiu de caz, vezi Harvey, 2000).

Când activitatea vulcanului se termină, copilului i se cere să deseneze un vulcan


cu lavă înăuntru, iar apoi să deseneze erupția, pentru a crea o metaforă vizuală a
acțiunii fizice. După aceea, copilului și părintelui li se cere să creeze o poveste a
vulcanului. Poate fi făcută și o înregistrare video a acțiunii fizice, care să fie
folosită, de asemenea, ca sursă a poveștii. Asemenea extinderi ale activității
vulcanului s-au dovedit foarte utile în încurajarea atât a realizării metaforei
expresive, cât și a creativității. După toate acestea, copilului și altor membri ai
familiei li se cere să-și folosească înregistrările video și desenele pentru a descrie
și eticheta sentimentele pe care le au în interior. După aceea, comportamentul
familiei din timpul fazei de erupție a jocului sau diferitele desene și metafore ale
poveștii pot fi folosite pentru a ajuta copiii să-și verbalizeze experiențele mai
profunde și/sau mai copleșitoare. În fine, familiei și copilului li se cere să observe
când se întâmplă erupțiile vulcanilor lor acasă, în efortul de a face legătura dintre
acțiunea din joc și comportamentul de acasă. Jocul vulcanului este adesea jucat
după aceea din nou, folosindu-se situații reale din viața de zi cu zi.

APLICARE
Cea mai clară utilizare a „Vulcanului" este pentru copiii care nu pot să verbalizeze
sau să-și exprime experiența emoțională și în familiile care au dificultăți cu
exprimarea emoțională. De obicei, asemenea copii au trecut printr-o traumă
psihică și/sau pierderea unei
Harvey, S. A., Dynamic play with families. În Current Approaches in Drama
Therapy, coord. de P. Lewis și D. Johnson, Charles Smith, New York, 2000.
43. JOCUL „NIMEREȘTE EMOȚIA"

Joyce Meagher
obligați să-și exprime un sentiment doar atunci când ratează mingea. Intrând în
joc, copiii vor alege adesea cu mai multă larghețe să-și exprime sentimente
relevante pentru problemele lor, indiferent dacă mingea este ratată sau nu.

De asemenea, activitatea fizică promovează eliberarea de emoții, căci copilul


simte că are puterea de a controla activitatea, plus că i se întărește încrederea în
sine pe măsură ce reușește tot mai multe lovituri.

Aceasta îl poate ajuta pe terapeut să evalueze forța sentimentelor, observând


limbajul corporal al copiilor în timp ce lovesc mingea. Copilul poate fi foarte
hotărât să lovească în mod repetat o minge de o anumită culoare, permițând
terapeutului să comenteze acest tipar: „Observ că ori de câte ori ți se aruncă o
minge roșie, te străduiești foarte mult s-o lovești!" Adesea copiii au răspuns: „Nu
vreau s-o ratez fiindcă nu sunt pregătit să vorbesc despre ceea ce mă face furios"
sau „Mă simt bine când pocnesc zdravăn mingea furiei, fiindcă mă face să mă
simt mai puțin furios!" Astfel, însăși lovirea sentimentului în sine poate fi o
eliberare bine-venită!

DESCRIERE
Într-un coș din cabinet trebuie să fie oricând la dispoziția copiilor bâte și mingi
din spumă, cu care să lovească sau pe care să le prindă, terapeutul fiind cel ce
aruncă. Adesea, copiii vor schimba pozițiile, cerându-i terapeutului să stea „la
serviciu" cu rândul. O perioadă
Copiii cu probleme de atenție, de conduită sau cu anxietate se descurcă foarte bine
cu acest joc, pentru că este foarte captivant și mai puțin amenințător decât
conversația directă. De asemenea, este util și în ședințele de terapie de familie,
ajutând la promovarea exprimării de emoții între părinți și copil, precum și între
frați.
44. JOCUL „RĂSTOARNĂ EMOȚIA"

Joyce Meagher

INTRODUCERE

Copiii din psihoterapie răspund adesea cel mai bine când sunt puși într-o situație
obișnuită, neamenințătoare și distractivă, mai ales când scopul este exprimarea
emoțiilor. Dacă un joc este practicat în formatul lui obișnuit, el este adesea
cunoscut și acceptat cu entuziasm. Copiii care manifestă anxietate în acordarea de
încredere unui nou terapeut sau într-o situație nouă se vor relaxa când vor practica
un joc ce încurajează cu ușurință sentimentul de control, în condițiile în care e
nevoie de abilități minime. După aceea este foarte firesc să
accepte un alt mod de a se juca, ce poate suscita interesul copilului și pare să-l
relaxeze. Folosirea culorilor primare ale discurilor de jucărie pentru a descrie
emoțiile este ușor înțeleasă și asimilată de copii chiar și de 3 ani (dacă au abilități
verbale acceptabile); dar și copiii mai mari, și chiar părinții, găsesc acest limbaj ca
fiind comun pentru înțelegerea reciprocă.

ARGUMENT
Copiii își exprimă în mod natural emoțiile prin joacă, comunicându-le oral, prin
limbajul corpului și simbolic, prin activitățile de punere în scenă. Când copiii
practică un joc sunt mai puțin defensivi în privința discutării sentimentelor lor,
fiindcă își consideră răspunsurile doar o parte a jocului. În jocul „Răstoarnă
emoția", copiii pot controla ce sentiment să exprime, fiindcă au șansa de a alege
discul de culoarea emoției și-l pot folosi în mod repetat. Intrând în joc, copiii vor
alege adesea cu mai multă larghețe să-și exprime sentimente relevante pentru
problemele lor, mai ales când ceilalți jucători sau terapeutul folosesc diferite
discuri reprezentând sentimente.

De asemenea, entuziasmul de a încerca să nu răstoarne tabla de joc ajută la


promovarea eliberării sentimentelor, deoarece copilul simte că are puterea de a
controla activitatea, plus că i se întărește încrederea în sine pe măsură ce reușește
să pună discurile în mod strategic astfel încât să mențină tabla de joc în echilibru.

Aceasta îl poate ajuta pe terapeut să evalueze forța sentimentelor, observând ce


discuri
sunt alese; copilul poate fi foarte hotărât să folosească în mod repetat o anumită
culoare de disc sau să evite o anume culoare, permițând terapeutului să comenteze
acest tipar: „Observ că ai folosit foarte multe discuri albastre în acest joc!" Adesea
copilul comentează: „Asta pentru că am multe sentimente de tristețe!" Astfel, se
poate produce o deschidere, aflându-se mai multe despre problema copilului într-
un mod firesc.

DESCRIERE
Se folosește un joc Topple („Răstoarnă") cumpărat și, inițial, se joacă în modul
obișnuit. Obiectivul este să se câștige puncte distribuindu-se discurile în mod egal
pe tabla de joc, fără să fie răsturnate. Apoi terapeutul sugerează o utilizare
specială a jocului, numită „Răstoarnă emoția".

Există circa 20 de discuri de patru culori diferite, iar culorile sunt asociate, de
către terapeut, emoțiilor elementare: discul roșu este cel „fierbinte" sau
sentimentul de furie; discul galben este cel „însorit" sau sentimentul de fericire;
iar cel albastru este cel „întristat" sau sentimentul de tristețe; discul verde este cel
„verde de supărare" sau sentimentul de invidie (copiilor mici le explic acest
sentiment: „Ai vrea să ai ceea ce are altcineva sau ai vrea să poți face ceea ce face
altcineva.").

Când un disc este pus pe tabla de joc, jucătorul relatează un moment când a avut
acea emoție. Jucătorul poate alege orice culoare de disc din grămadă, fără
interdicție de repetare
Copiii care practică acest joc își vor invita deseori un părinte sau un membru al
familiei într-o ședință ulterioară și sunt foarte încântați să-i explice regulile nou-
venitului! Este un instrument foarte popular în cabinetul de terapie pentru că
facilitează o exprimare confortabilă a emoțiilor.
45. JOCUL „CU ÎNCETINITORUL"

Heidi Gerard Kaduson

INTRODUCERE

Mulți copii cu deficiențe la nivelul abilităților sociale par să aibă probleme și cu


autocontrolul și gestionarea nivelului lor de activare. În situații de grup, acest
lucru poate fi o problemă pentru copil, fie la școală, fie în afara ei. Jocul „Cu
încetinitorul" a fost creat pentru a-i face conștienți pe copii de nivelul lor de
activare prin focalizarea lor pe această abilitate de autocontrol. Mulți terapeuți
care lucrează cu copii dinamici sau impulsivi pot vedea că aceștia învață cel mai
bine practicând comportamentul dorit. De aceea, acest joc a fost creat pentru a-i
determina să acționeze cu încetinitorul, în loc să le tot vorbim despre asta.

ARGUMENT
Învățarea prin practică este un proces foarte activ. Copiilor cu dizabilități le este
dificil
să învețe ceva dacă nu sunt implicați activ în învățare. Multe abordări cognitiv-
comportamentale învață copiii ce să facă, însă chiar dacă acești copii știu
răspunsul corect, ei au dificultăți în a face realmente ceea ce trebuie. Această
tehnică pune copiii să exerseze iar și iar până când devin conștienți de mișcarea cu
încetinitorul asupra căreia au un control. Termenul de autocontrol
comportamental se referă la implementarea procedurilor de automonitorizare,
autoevaluare și autoreîntărire. „Automonitorizarea" se referă la conștientizarea
apariției anumitor comportamente sau gânduri vizate; „autoevaluarea" implică
analizarea frecvenței sau calității comportamentului supus modificării, în raport cu
anumite standarde sau criterii existente; iar „autoîntărirea" se referă la
administrarea individuală de reîntăriri, dacă a fost atins un anumit standard de
comportament. Această tehnică poate ajuta copilul să facă pași în direcția corectă,
demonstrându-i cum să facă exercițiul într-un cadru ludic.

DESCRIERE
Materiale necesare

Cronometre (pentru fiecare copil)

Cartonașe laminate (vezi mai jos)

Zar

Jetoane de poker
Materiale de colorat

Premii pentru realizări (Figura 45-1)

Proces

Copiilor din grup li se prezintă jocul, cu instrucțiuni în privința a ceea ce


înseamnă autocontrolul. Multor copii li se cere să spună cum cred ei că ar putea fi
definit autocontrolul. Apoi terapeutul mută discuția la nivelul de activitate și pe
tema dificultății de a avea autocontrol când ne mișcăm prea repede. Copiilor li se
cere să ilustreze pe o foaie de hârtie cum ar putea arăta mișcarea rapidă. Orice
desen este acceptabil, iar copiii sunt lăudați pentru ilustrarea lor, oricum ar fi ea.
După ce grupul a înțeles premisa, fiecărui copil i se dă un cronometru. Pe centrul
mesei se află cartonașele laminate, create de terapeut, ce conțin diferite scene pe
care copilul le va pune în act cu încetinitorul. Aceste cartonașe sunt făcute din
etichete din hârtie, ce pot fi printate pe computer și laminate, ca să dureze mai
mult. Copiii vor juca jocul dacă vor crede că este un joc pe care „toată lumea" l-a
jucat. Cartonașele pot conține situații precum următoarele: aruncarea unei mingi
de baschet, alergarea într-o cursă, ridicarea mâinii, a juca baseball, scoaterea
pistoalelor, a juca fotbal, un extemporal la matematică, sărituri.

După aceea, terapeutul pune copilul să dea cu zarul, ca să vadă cine începe
primul. Cel care dă cel mai mare număr începe primul. Acel copil ia un cartonaș și
se duce în capătul
Figura 45-1. Model de diplomă oferit copiilor
46. FĂ-MĂ SĂ RÂD

Risë VanFleet

INTRODUCERE
DESCRIERE
Terapeutul explică faptul că jucătorii (terapeutul și copilul) vor încerca pe rând să-
l facă pe celălalt să zâmbească sau să râdă. Jucătorul cu figura serioasă începe
jocul spunând țâfnos: „Fă-mă să râd". El trebuie să-și păstreze figura serioasă și să
nu zâmbească sau să râdă sub niciun motiv. El trebuie să se uite la fața celuilalt
jucător și să-l privească în ochi pe toată durata rândului său.

Celălalt jucător trebuie să facă orice poate pentru a face seriosul să zâmbească sau
să râdă. Nu are voie să-l atingă fizic, dar poate să se strâmbe, să spună glume, să
scoată zgomote ciudate sau să facă orice altă bufonerie caraghioasă, ce l-ar putea
face pe celălalt să râdă. Poate să se apropie de el, dar atingerea nu este permisă.

Terapeutul începe jocul, permițând copilului să aleagă rolul cu care i-ar plăcea să
înceapă. Terapeutul are grijă să-i asigure copilului succesul sau o experiență
pozitivă, orice rol ar alege acesta. De exemplu, dacă copilul decide să fie la
început figura serioasă, terapeutul face tot felul de bufonerii, dar în limitele a ceea
ce poate tolera copilul. Este important ca terapeutul să ilustreze câteva
comportamente caraghioase fără să-l copleșească pe copil. Dacă copilul zâmbește,
terapeutul râde și spune: „Acum e timpul să mă faci tu pe mine să râd." Unii copii
au nevoie să fie încurajați să se strâmbe și să scoată zgomote. Terapeutul trebuie
să mențină o atmosferă destinsă, iar copilul nu trebuie niciodată să aibă impresia
că ar
trebui să-i fie rușine pentru că face pe caraghiosul. Unui copil foarte timid,
terapeutul îi poate oferi câteva cartonașe sau glume pentru a le folosi dacă are
nevoie.

Terapeutul asigură succesul copilului râzând după ce copilul face ceva. La


început, terapeutul nu lungește prea mult rundele de joc. Rolurile alternează rapid.
Dacă copilul își menține figura serioasă 30–60 de secunde, terapeutul declară
runda „câștigată" de copil. Poate fi folosit orice sistem de scor, pentru a reîntări
jocul.

După ce fiecare jucător a fost figura serioasă de circa patru ori, jocul se poate
încheia.

APLICARE
„Fă-mă să râd" este o intervenție rapidă ce poate fi folosită cu copiii care, din
diferite motive, zâmbesc sau râd rar. Este o tehnică utilă pentru copiii care cred că
experiența sau manifestarea umorului este inacceptabilă sau care nu se pot juca de
teama de a nu fi judecați. „Fă-mă să râd" poate fi folosită pentru perioade scurte,
de-a lungul mai multor ședințe. Copiii nu vor fi niciodată forțați să joace, dar
rezistența la acest joc poate fi redusă dacă terapeutul menține o atmosferă destinsă
și lipsită de prejudecăți. Terapeuții trebuie să utilizeze cu precauție această tehnică
și să evite impresia că râd de copil.

Exemplu de caz
Josh, în vârstă de 9 ani, a fost trimis la terapie de către învățătoarea sa fiindcă
părea izolat de colegii săi de clasă. Era înzestrat intelectual și se descurca extrem
de bine la învățătură, însă interacționa arareori cu colegii săi. Învățătoarea i-a
descris comportamentul față de colegi drept superior și condescendent. Prima
evaluare a arătat o anxietate considerabilă și tendințe perfecționiste puternice. Se
descria pe sine ca fiind mai matur decât colegii lui, dar a dezvăluit o dorință de a
fi acceptat de către ei. Când terapeuta a descoperit că lui Josh îi plăceau filmele cu
Clint Eastwood, a decis că „Fă-mă să râd" putea fi o intervenție ideală cu acest
băiat aparent mohorât. La început, când Josh a fost în rolul figurii serioase, n-a
zâmbit și n-a râs deloc. Terapeuta i-a lăudat capacitatea de a-și păstra figura
serioasă. Primele încercări ale lui Josh de a o face pe terapeută să râdă au fost
rigide și nesigure. Cu încurajare, în primul rând sub forma zâmbetului terapeutei
(care a și „pierdut" runda), Josh a devenit tot mai îndrăzneț de la ședință la
ședință. După ce a jucat acest joc timp de patru săptămâni (pe lângă alte
intervenții ale terapiei prin joc), Josh a fost capabil să spună glume și să danseze
ca o maimuță caraghioasă pentru a o face pe terapeută să râdă. Pe măsură ce s-a
destins și a început să accepte mai mult umorul și joaca, relațiile lui cu colegii s-
au îmbunătățit.
47. „TE PĂSTREZ ÎN MINTEA MEA": O ABORDARE
PENTRU LUCRUL CU COPIII TRAUMATIZAȚI ȘI CU
TULBURĂRI DE ATAȘAMENT

Cynthia A. Langevin

INTRODUCERE

O dilemă obișnuită în lucrul cu copiii este tratarea celor ce au tulburări de


atașament combinate cu o istorie de factori de stres traumatici. Au lipsit multă
vreme tehnicile de terapie prin joc specifice diagnosticului care să abordeze
probleme de o asemenea complexitate. Pentru a lucra în contextul terapiei prin
joc, a fost elaborată o tehnică specializată care îmbunătățește relația terapeut–
copil. Ea oferă o structură creativă și, prin terapia cognitivă pe care o conține și
cadrul de îmbunătățire relațională, oferă mecanismul atât de necesar pentru
producerea experienței emoționale corectoare în cadrul relației terapeutice.
Constanța obiectului devine realizabilă prin această tehnică.

În mod frecvent, copiii cu probleme de atașament au dificultăți în menținerea unei


imagini mentale constante a adulților importanți, inclusiv a terapeutului. Mai
mulți copii pe care i-am tratat m-au salutat în sala de așteptare surprinși că nu
eram moartă și că am reapărut.
Acești copii au adesea o deficiență a constanței obiectului, dar și a sinelui.
Jocurile lor sunt adesea variante pentru de-a v-ați ascunselea, cucu-bau sau leapșa.
„Te păstrez în mintea mea" a fost creat ca alternativă la aceste jocuri. El plasează
terapeutul în rolul de furnizor al grijii materne, o experiență care adesea le lipsește
copiilor cu tulburări de atașament. El oferă totodată prilejul reciprocității, copilul
fiind încurajat să se centreze pe terapeut. Natura interacțională a acestei tehnici
servește și la modificarea modelului intern de lucru.

Bowlby (1973, 1980) a introdus și apoi a dezvoltat conceptul de „model intern de


lucru" și rolul pe care îl joacă acesta în dezvoltarea personalității și funcționarea
psihică. Modelul intern de lucru este o reprezentare mentală dezvoltată în timpul
copilăriei, bazată pe experiențele timpurii cu persoanele de îngrijire semnificative.
Bowlby sugera că experiențele timpurii ale unui copil mic de a face față lipsei de
disponibilitate a persoanei de îngrijire pot genera mai târziu reguli cognitive sau
așteptări privind disponibilitatea și susținerea emoțională a celorlalți, inclusiv a
colegilor, profesorilor și terapeuților. Dezvoltarea conceptului de sine al copilului
poate fi afectată, în sensul că acesta se vede pe sine în termenii nivelului de
receptivitate al persoanei de îngrijire. Unii copii dezvoltă despre ei înșiși credința
că nu merită să fie iubiți sau sunt de neiubit. Alți copii, în încercarea de a se
adapta unei persoane de îngrijire nereceptive, dezvoltă comportamente
opoziționiste și provocatoare, ca mijloc de a-și asigura un anumit nivel de răspuns.
Această atitudine opoziționistă poate fi apoi inclusă în dezvoltarea conceptului de
sine al copilului, devenind o parte a profeției autoîmplinite.
ARGUMENT
Aceste modele de lucru și credințele conexe ce sunt atribuite sinelui pot fi
reașezate sau repuse în lucru prin relațiile interpersonale corectoare. Această
metodă de joacă este un instrument ce ajută procesul de repunere la lucru.
Totodată ea ține cont și de nevoile copilului, care continuă să suporte transformări
în toată viața lui, printre care se numără și renegocierea atașamentului la fiecare
fază nouă de dezvoltare. Efortul de a echilibra autonomia și relaționarea vizează
anume copilul traumatizat sau cu tulburări de atașament. Această provocare poate
fi susținută printr-un sprijin terapeutic coordonat, ce ajută copilul să-și integreze
pulsiunile conflictuale.

Tulburările în relațiile de atașament timpurii pot avea ca rezultat copii mai


vulnerabili la depresie, pentru că au un sentiment internalizat de securitate foarte
scăzut. Asemenea copii au mai puține resurse pentru a face față stresului și, astfel,
sunt mai susceptibili la o stimă de sine redusă, la sentimente de insecuritate mai
puternice și la depresie, rezultatul fiind uneori comportamentele incontrolabile.
Cognițiile depresive ce se dezvoltă sunt și ele parte din acest proces.

DESCRIERE
„Te păstrez în mintea mea" este o tehnică încântătoare și simplă, introdusă în faza
inițială a tratamentului. Ea începe cu o invitație adresată copilului de a-și crea
propria cutie specială pentru acest joc. Multe alte exemple de cutii cu prenumele
pe ele sunt expuse la vedere în cabinet. Aceste exemple funcționează ca un
stimulent și-l ajută pe copil să-și depășească disconfortul, anxietatea și/sau
nesiguranța inițială, oferindu-i o sarcină specifică de îndeplinit. Actul creării și
luării în posesie imediată produce satisfacție prin simpla sa realizare. Materialele
care trebuie să existe la îndemână sunt cutii de plastic cu capac și diverse
materiale de meșterit, cum ar fi șervețele de hârtie, lipici, sclipici, bețe de
înghețată, paiete și pampoane.

Împreună cu terapeutul, copilul creează propria cutie, cu prenumele lui afișat


vizibil pe ea. O metodă atractivă este trasarea literelor cu lipici și acoperirea lor cu
sclipici. Sunt încurajate și alte utilizări ale materialelor.

Sarcina este explicată cât se poate de clar: „În aceste cutii o să scriem și o să
adunăm lucrurile speciale pe care auzim că le spune celălalt. De pildă, mi s-a spus
adesea că aș zice: «Te poți gândi la un moment când s-a întâmplat ceva diferit?»
Poate tu spui: «Asta chiar mă deranjează». Ceea ce spun eu va ajunge în cutia ta și
ceea ce spui tu va ajunge în cutia mea. Vei lua cutia mea cu tine acasă și o vei
aduce înapoi la fiecare ședință, iar pe a ta o voi ține aici cu mine".

Procesul de adunare și scriere a mesajelor pe fâșii mici de hârtie, ca biletele de


papagal, va începe imediat. Cum un aspect al tratamentului copiilor cu tulburări
de atașament este
centrat pe oferirea de experiențe de sprijin reparatorii, începerea dialogului de
către terapeut are o formă prestabilită. De exemplu, centrarea pe numărarea
pistruilor copilului și comentarea faptului că sunt simpatici și atrag atenția asupra
acelei fețe drăgălașe vor fi scrise pe foița de hârtie. Citit, bilețelul va suna așa:
„Număr 19, 20, 21 de pistrui pe partea dreaptă a feței. Ei pun în evidență foarte
bine ochii aceștia mari și căprui."

În colecția de fraze, pot fi folosite și alte afirmații ce oferă genul de atenție


prezentă în mod ideal în procesul relației timpurii dintre mamă și bebeluș, în care
fiecare atribut al copilului este comentat și prețuit. Pentru a determina copilul să
înceapă să-l asculte pe terapeut, acesta va trebui să repete adesea: „Vai, cred că
tocmai m-am surprins spunând același lucru. M-ai auzit când am zis iar:
«Jonathan, ești un jucător chiar foarte bun!»? Hai să notăm asta pentru cutia ta".
Apoi, terapeutul fie scrie propoziția, fie îl ajută pe copil s-o scrie el.

Cu cooperarea adultului care îngrijește copilul, acesta își ia cutia acasă și i se


spune să citească oricând bilețele. Este subliniată importanța de a aduce cutia cu el
la fiecare ședință. Pentru situația în care cutia este uitată, se păstrează în dosarul
copilului un duplicat al fiecărui bilețel din ambele cutii. Fiecare ședință începe cu
o trecere în revistă a modului în care funcționează sistemul „Te păstrez în mintea
mea". În timpul ședințelor ulterioare, dacă terapeutul aude copilul repetând o frază
deja notată, atunci o caută și face o referire specială la ea. Același proces este
repetat dacă terapeutul spune ceva deja prezent în cutia copilului.

Acest proces este inclus în fiecare ședință, pe măsură ce restul muncii terapeutice
Bowlby, J., Attachment and Loss, Vol. 3: Loss, Sadness and Depresion, Hogarth,
Londra/Basic Books, New York, 1980.
48. ZARURILE SENTIMENTELOR

Mary Ann Valentino

INTRODUCERE

Sporirea capacității clientului copil de a eticheta, diferenția, exprima și gestiona


afectele reprezintă obiective obișnuite ale terapiei, indiferent de orientarea
terapeutului. Folosind
interpretarea, terapeutul poate ajuta copilul să înțeleagă experiența emoțională
prin reflectarea afectului și a motivului atașat comportamentului de joacă; însă, pe
măsură ce copilul se dezvoltă cognitiv, devine tot mai importantă încurajarea
verbalizării experiențelor emoționale de către acesta (Harter, 1983).

ARGUMENT
O’Connor identifică trei abilități implicate în gestionarea emoțiilor: (1)
conștientizarea spectrului de stări emoționale; (2) capacitatea de a lega stările
emoționale de situațiile în care apar; și (3) capacitatea de a exprima verbal adecvat
emoțiile. Există diferite tehnici educaționale și de joc disponibile terapeutului prin
joc, pentru etichetarea și exprimarea stărilor emoționale (ca, de pildă, „Șaradele
emoționale" și „Poveștile caraghioase" în Kondracki, 1993, „Colorează-ți viața" în
O’Connor, 1983). Totuși, Harter (1983) subliniază că pentru terapeutul de copii de
un interes deosebit vor fi recunoașterea și integrarea de către copil a emoțiilor
aparent contradictorii, ce apar simultan, legate de un singur eveniment sau o
singură persoană. Ea descrie o tehnică de desen pe care a elaborat-o și o păpușă
nouă ca mijloace de facilitare a acestei recunoașteri. Tehnica „Zarurile
sentimentelor" a fost creată pentru abordarea următoarelor obiective:

1. Sporirea conștientizării de către copil a diferitelor stări emoționale.

2. Încurajarea copilului să vorbească despre evenimentele de viață la un nivel


afectiv.
punând copilul să vorbească fie despre un moment ipotetic în care pot apărea cele
două emoții, fie despre un anumit moment din viața copilului când au apărut cele
două emoții.

APLICARE
Tehnica „Zarurile sentimentelor" poate fi folosită de către multe persoane care
lucrează cu copii. Nivelul de pregătire necesar depinde de profunzimea dorită și
de conținutul discuției. Părinții și profesorii pot dori să folosească „Zarurile
sentimentelor" ca modalitate de a discuta despre numirea și exprimarea afectelor,
în timp ce terapeuții pentru copii pot dori să folosească „Zarurile sentimentelor"
ca modalitate de a discuta despre sentimentele contradictorii față de un părinte
abuziv.

Conform lui Harter (1983), capacitatea de a recunoaște apariția simultană a două


emoții urmează o secvență de dezvoltare ce coincide cu dezvoltarea cognitivă a
copilului. Copilul preoperațional pare să fie limitat la înțelegerea unei singure
emoții o dată; astfel, această tehnică nu este adecvată în acest caz. Pe măsură ce
copiii intră în stadiul operațiilor concrete, Harter (1983) sugerează o secvență de
dezvoltare pe patru niveluri a conceptualizării stărilor emoționale simultane: (1)
emoții de valență similară referitoare la un singur eveniment sau persoană; (2)
emoții de valență similară referitoare la evenimente sau persoane diferite; (3)
emoții de valențe diferite referitoare la evenimente și persoane diferite; (4) emoții
de valențe diferite referitoare la un singur eveniment sau o singură persoană.
Având în minte aceste
secvențe de dezvoltare, tehnica „Zarurile sentimentelor" poate fi folosită pentru a
evalua capacitatea copilului de recunoaștere a două stări emoționale simultane.
Totuși, chiar și un copil care poate demonstra stăpânirea tuturor celor patru
niveluri atunci când discută ipotetic sau despre evenimente ori persoane relativ
neutre, el poate avea mari dificultăți în discutarea unor situații emoționale foarte
intense.

Tehnica „Zarurile sentimentelor" a fost folosită cu un băiat de 9 ani care fusese


abuzat fizic de tatăl vitreg și apoi luat din casa tatălui vitreg și a mamei biologice
și plasat la bunica maternă. După câteva ședințe, terapeutului i-a devenit clar că
acest copil avea mari dificultăți în recunoașterea și exprimarea multiplelor sale
emoții contradictorii față de tatăl biologic, care locuia în apropiere cu noua soție și
era în așteptarea primul lor copil. Era furios și trist că tatăl lui nu-l luase cu el și
era fericit să-și vadă tatăl în vizite. Aceste sentimente contradictorii i-au produs
adesea probleme în timpul vizitelor la tatăl său, căci copilul ajungea să saboteze
vizitele comportându-se în mod pasiv-agresiv. Tehnica „Zarurile sentimentelor" a
fost folosită pentru a aborda numeroasele sentimente diferite pe care oamenii le
pot avea în același timp referitor la același eveniment sau persoană. Pentru
etichetarea zarului au fost alese 12 emoții: pe primul zar erau bucuros, fericit,
încântat, gelos, furios și speriat; pe al doilea zar erau mândru, iubit, plin de
speranță, singur, trist și dezamăgit. Stările emoționale au fost alese conform
nevoilor clientului; pe fiecare zar erau trei stări emoționale confortabile și trei
incomode, astfel încât emoțiile de același tip să poată veni împreună, permițând
astfel crearea unor
O’Connor, K. J., The color-your-life technique. În Handbook of Play Therapy,
coord. de C. E. Schaefer și K. J. O’Connor, p. 251–258, Wiley, New York, 1983.
49. E BINE SAU RĂU: DEPINDE DE MINE

Donna Cangelosi

INTRODUCERE

De obicei, copiii nu înțeleg în ce fel comportamentele lor conduc la rezultate


pozitive sau negative, în schimb tind să simtă că pur și simplu li se întâmplă
lucruri bune sau rele. Acest lucru este adevărat mai ales în cazul copiilor mici și al
celor ce tind să-și externalizeze dificultățile, cum ar fi cei cu probleme de
impulsivitate și alte tulburări de conduită și comportamentale. Această tehnică a
fost elaborată pentru a ajuta copiii să înțeleagă legătura
dintre comportamentul lor și situațiile ce apar în viața lor, fie ele pozitive sau
negative.

ARGUMENT
Scopul principal în lucrul cu copiii care tind să externalizeze dificultățile este să
fie ajutați să-și formeze un loc al controlului mai degrabă intern. Acest lucru este
realizat prin sporirea capacității lor de autoreflecție și ajutându-i să identifice
legăturile dintre gânduri, emoții, acțiuni și consecințe.

„Benzi rulante și scări"™ (Milton Bradley Co., 1979) este un joc popular
neamenințător către care copiii tind să graviteze în cabinetul de terapie prin joc. El
a fost conceput de autorii săi pentru a-i învăța pe copii cum funcționează
„recompensele pentru faptele bune și măsurile luate pentru boacăne". Jocul poate
fi adaptat cu ușurință pentru a-i învăța pe copii că este important să gândești
înainte de a acționa, să identifici gândurile sau comportamentele problematice, să
întărești abilitățile de luare a deciziilor pozitive și să fii mândru de realizări.

DESCRIERE

Copilul și terapeutul avansează cu rândul pe tabla de joc, învârtind discul cu


numere până când cineva atinge pătratul de sus (#100). De fiecare dată când este
nimerită o scară, jucătorul (copilul sau terapeutul) povestește un moment în care a
făcut ceva pozitiv,
Acestă tehnică poate fi folosită în terapia individuală, de grup sau de familie.
Când este folosită cu un grup de copii sau cu membrii familiei, ideile pentru un
coping eficient sunt solicitate de la toți participanții.
50. CÂND VIAȚA SE ÎNTOARCE CU SUSUL ÎN JOS

Donna Cangelosi

INTRODUCERE

Copiii aduși la terapie prin joc au adesea o istorie de viață și probleme legate de
pierderi, separări și schimbări de viață majore, cum ar fi moarte, divorț parental,
boală și spitalizare, relocare și nașterea unui frate/soră, ca să numim doar câteva
(Cangelosi, 1997). Fiecare dintre aceste evnimente foarte influente este determinat
de forțe aflate în afara controlului copilului.

Lipsa implicării în luarea deciziilor privind schimbările și pierderile majore lasă


adesea copiii cu sentimente de vulnerabilitate, neajutorare, furie, tristețe și
senzația de a nu avea control. Această tehnică a fost elaborată pentru a ajuta copiii
să comunice și să capete un control asupra emoțiilor și experiențelor lor.

ARGUMENT
Lucrul clinic eficient cu orice populație de clienți necesită găsirea de către
terapeut a unui mod de a face tratamentul sigur pentru client. În general, copiii a
căror istorie de viață implică pierdere, separare și schimbări majore nu se simt în
siguranță să vorbească deschis despre emoții din cauza conflictelor de loialitate,
confuziei și sentimentului că nu este în regulă să simtă ceea ce simt. Ca toți copiii,
nici aceștia nu au capacitatea de a pune în cuvinte stările emoționale. Segal (1984)
observa că incapacitatea lor de a vorbi despre emoții le prelungește procesul de
doliu. Ca atare, el recomandă folosirea tehnicilor terapeutice bazate pe
comunicarea simbolică.

Copiilor mici le place să joace „Nu vărsa fasolea" (Milton Bradley Co., 1984) și
tind să
Segal, R. M., Helping children express grief through symbolic communication.
Social Casework 65: 590–599.
51. JOCUL CU CĂRȚI „PESCUITUL SENTIMENTELOR"

Michael Kantrowitz
interactivă. Învățând emoții și exprimarea lor în timp ce se joacă, copiii pășesc pe
calea spre vindecare. Acest lucru îi ajută pe copii nu doar să supraviețuiască, ci și
să înflorească.

DESCRIERE
„Pescuitul sentimentelor" se joacă exact ca „Du-te la pescuit". Diferența majoră
este că fiecare carte are o emoție și o față cu o expresie potrivită emoției
respective (52 de cărți cu 13 emoții diferite), astfel încât chiar și atunci când
copilul uită ce înseamnă emoția respectivă, figura potrivită îi permite să înțeleagă
și să se raporteze la acea emoție.

Fiecărui jucător i se dau șapte cărți. Restul cărților rămase sunt puse cu fața în jos
și împrăștiate între jucători, fiind numite „iazul de pescuit". Jocul începe când un
jucător îl întreabă pe altul dacă are vreo carte cu „fericire", „tristețe", „frică" sau
orice altă emoție din care cel ce întreabă trebuie să aibă în mână cel puțin una.
Dacă celălalt jucător are una sau mai multe din cărțile cerute, trebuie să-i dea toate
acele cărți jucătorului care a întrebat și rămâne rândul acelui jucător; dacă
jucătorul întrebat nu are niciuna dintre cărțile cerute, el spune „Du-te la pescuit".
Apoi jucătorul care a pus întrebarea alege o carte din iazul de pescuit. Dacă a ales
cartea cerută, rămâne tot rândul lui, dacă nu, acum vine rândul celuilalt jucător.
Când un jucător adună toate cele patru cărți cu aceeași emoție, el le pune cu fața
în jos, le păstrează și trebuie să povestească o situație în care a simțit acea emoție.
Jocul continuă până când sunt adunate toate cărțile și sunt verbalizate toate
emoțiile. Jucătorul care are cele
mai multe emoții la sfârșit este cel ce câștigă.

APLICARE
„Pescuitul sentimentelor" are aplicări multiple. Poate fi jucat de copii cu vârsta de
5 ani și peste, precum și de către adulții de orice vârstă. Poate fi folosit ca
modalitate prin care indivizii să învețe emoții și cum să le exprime,
îmbunătățindu-le astfel comunicarea într-un mod relaxat, neamenințător. Limitele
folosirii lui țin doar de imaginație. „Pescuitul sentimentelor" poate fi folosit în
grup, cu două sau mai multe pachete de cărți de joc. Dat fiind că „Pescuitul
sentimentelor" conține emoții pe care copiii e posibil să nu le înțeleagă încă, ei au
ocazia să învețe o nouă emoție și să o asocieze cu emoțiile pe care le-au trăit deja,
crescându-le astfel „IQ"-ul emoțional.

De multe ori am folosit „Pescuitul sentimentelor" pentru a spori deschiderea


copiilor care aveau dificultăți semnificative de verbalizare a emoțiilor legate de
părinți, școală sau frați.

Un asemenea caz a fost cel al unui băiat de 7 ani care se bătea la școală. Divorțul
părinților săi se afla în plină desfășurare, trecând deja șase luni de la începerea lui.
Când jucam „Pescuitul sentimentelor", s-a lăsat pe spate, privind în tavan și
vorbind despre faptul că îi este dor de tatăl lui (referitor la cărțile cu tristețe) și că
se simte furios că părinții lui se ceartă atât de mult — uneori legat de el și de
drepturile de vizitare — și sunt supărați unul pe altul. Când a început să dea
drumul acestor emoții înăbușite, a început procesul de vindecare.
Este foarte important ca terapeutul să nu pună nicio întrebare referitoare la
emoțiile exprimate de copil în timpul jocului, pentru a menține atmosfera de
siguranță și încredere. Distragerea copilului de la joc prin punerea de întrebări
referitoare la emoțiile pe care tocmai le-a verbalizat poate crea instantaneu o
atmosferă de neîncredere. Terapeuții trebuie să aibă încredere că exprimarea
emoțiilor de către copil și contactul ulterior cu acestea facilitează procesele de
vindecare și creștere, îmbunătățesc comunicarea și relația copilului cu lumea
exterioară.
52. JOCUL GENOGRAMEI CU PREȘCOLARUL

Paris Goodyear-Brown

INTRODUCERE
În activitatea mea cu copii preșcolari caut în permanență modalități de adaptare a
tehnicilor existente la nevoile conceptuale, de atenție și de comunicare unice ale
acestei grupe de vârstă. Această tehnică este inspirată din munca Elianei Gil cu
jocul de familie al genogramei. Totuși, această adaptare face din crearea
genogramei un joc cu stimulente, un sistem de recompense intrinsec, care este
continuat printr-o tehnică narativă. Mai mult, nu este un demers de grup, ca în
jocul de familie al genogramei, ci un instrument de evaluare individuală.

ARGUMENT
Genograma este de multă vreme un instrument care-i ajută pe clinicieni să
conceptualizeze, să vizualizeze și să organizeze informația referitoare la sistemele
familiale. De obicei, informația folosită pentru construirea genogramei este
obținută de la membrii adulți ai familiei. Însă pentru mine este clar că micii mei
clienți au percepții adânc înrădăcinate ale dinamicii familiei lor, care trebuie
abordate. Majoritatea acestor copii încă nu au cuvintele necesare articulării nici
măcar a comportamentelor pe care le observă la membrii familiei lor, cu atât mai
puțin a felului în care observațiile lor le-au influențat idealizarea fiecărui membru
al familiei. Adăugarea de figuri de joc care să reprezinte fiecare membru al
familiei oferă un debușeu prin care acești copii pot oferi descrieri clare în propriul
lor limbaj. Stimulentul suplimentar al adunării de pietre pentru a le schimba pe
premii îi ajută să se concentreze
Am folosit tehnica aceasta cu copii de 3–5 ani și am avut doar un singur client
care a refuzat să participe. Mai mulți au cerut să joace din nou acest joc.
Majoritatea copiilor adoră senzația de putere pe care o simt când aleg orice jucărie
din cameră pe post de mamă. Apoi primesc o reîntărire sub forma pietrei colorate,
după fiecare nouă figură plasată. În termenii evaluării, este important să fim atenți
nu numai la simbolurile alese, ci și la felul în care le alege copilul. De exemplu,
un client a ales imediat extraterestrul meu înfricoșător pe post de tată, dar apoi l-a
pus la loc și a ales un supererou (prima alegere părea prea apropiată de realitate
pentru copil). Copiii se pot dezvălui simbolic sau le poți observa apărările în
acțiune prin faptul că pot crea o familie „model", când tu ai dovezi de abuz.

Copiii spun foarte multe prin alegerea simbolurilor.

Un copil de 4 ani a ales trei figurine diferite pentru tată și le-a pus pe toate pe
genogramă. O figurină era un luptător mare și foarte agresiv, alta era o figurină
masculină mică, ce nu putea sta în picioare, iar a treia un Phoebus, prințul bun din
desenul animat Disney Cocoșatul de la Notre-Dame. Acest copil fusese martorul
violenței domestice timp de patru ani și, deși nu dispunea încă de cuvinte, a
descris ciclul violenței domestice prin alegerea a trei tați: „Tata este violent, apoi
se face mic și spune că-i pare rău, apoi este minunat o vreme, până când devine iar
violent."

Capacitatea acestui preșcolar de a-și exprima înțelegerea fluctuațiilor tatălui său


m-a
În fine, clientul alege un sine–obiect când alege un simbol care să-l reprezinte pe
genogramă. Terapeutul este încurajat să urmărească felul în care își tratează
clientul sinele–obiect în ședințele viitoare și să răspundă obiectului într-un mod
ocrotitor pe parcursul terapiei.
TEHNICI ALE JOCULUI CU PĂPUȘI
53. OAMENII-BALON
DESCRIERE
Materiale necesare

Două sau mai multe baloane de 25 cm

Contururi de guri, nasuri și ochi (Figura 53-1)

Contururi de picioare (Figura 53-2).

Carioci pentru colorarea baloanelor

Lipici sau bandă adezivă

Foarfecă
Figura 53-1. Contururi de guri, nasuri și ochi

Dacă are probleme în realizarea acestui lucru, terapeutul poate umfla și lega
baloanele. Apoi copilului i se cere să aleagă din imaginile de ochi, nasuri și guri
trăsăturile pe care vrea să le folosească pentru acea persoană. Copilul colorează
imaginile și le decupează, pentru a le lipi pe balonul său. Terapeutul face același
lucru ca și copilul, asigurându-se întotdeauna că portretizează persoana indicată
de copil sau părinți ca fiind cauza dificultăților copilului. După aplicarea
trăsăturilor pe balon, copilul alege picioarele și culorile pe care le dorește, le
decupează și le atașează la baza balonului, prin nod. Terapeutul face la fel,
folosind picioarele
Molly, de 7 ani, avea probleme de socializare la școală. Era foarte inteligentă, însă
era hărțuită de fetele din clasa ei. Când a fost folosită tehnica oamenilor-balon, și-
a făcut balonul cu ochii, nasul și gura mici, iar terapeutul a făcut celălalt balon cu
o gură mare și arătând înfricoșător. Lupta baloanelor a început când terapeutul i-a
spus lui Molly că vor reproduce o zi de la școală, când Molly a fost hărțuită. Ea i-
a spus terapeutului ce să-i spună balonului („Hei, aragaz cu patru ochi, ești așa de
proastă, că ai nevoie de ochelari ca să vezi"). Când terapeutul a reprodus
comportamentul descris de Molly, aceasta a început să lovească balonul
„hărțuitor" cu toată forța, râzând când părțile aplicate i-au zburat în toate părțile.
Apoi Molly a strigat: „Ei, gură mare, acum e timpul să-ți dispară gura" și a lovit
balonul până când a zburat. Molly a râs atât de tare, încât s-a rostogolit pe podea.
În acel moment se eliberase de atât de multă furie înăbușită, încât s-a dus acasă
mai relaxată decât o văzuseră părinții tot anul. A început să folosească și alte
tehnici cognitive pentru a face față hărțuitoarelor din clasa ei, dar a avut o părere
mult mai bună despre sine, după cum a reieșit din toate relatările.
54. URȘII MARI

Linda B. Hunter

INTRODUCERE

Urșii mari sau alte animale de 1–1,2 metri sunt niște tovarăși extrem de importanți
pentru terapia prin joc. Ei sunt abuzați și ocrotiți, loviți și îmbrățișați în mod
repetat de către copiii cu vârste între 3 și 13 ani. Au un rol central în exprimarea
emoțiilor, acesta fiind și scopul nostru ca facilitatori. Ei permit interacțiuni cu
întregul corp și sunt atât molicei și buni de cuibărit în ei, cât și insensibili la
durerea celor mai agresive acte.
Mulți copii se confruntă cu sentimente de furie și comportamente agresive. Mulți
părinți și profesori care trimit copiii la terapie se plâng că aceștia (de obicei) nu-și
exprimă emoțiile, adică nu vorbesc despre ele. Terapeuții prin joc știu că, de fapt,
copiii își exprimă emoțiile foarte precis și dramatic prin comportamentul lor
agresiv. Lucrând cu acești copii în cabinetul de terapie, avem două nevoi, uneori
contradictorii: (1) să permitem exprimarea deplină a emoțiilor astfel încât copiii să
ajungă să-și înțeleagă și să-și controleze comportamentele; și (2) să nu fie nimeni
rănit — alți membri ai grupului, noi înșine și agresorii —, astfel încât copiii să nu
se simtă vinovați că au rănit pe cineva.

Utilizarea animalelor de pluș mari pentru a redirecționa comportamentul agresiv


generat de sentimentele de furie permite atât exprimarea lor deplină, cât și
siguranța.

ARGUMENT
Urșii ocupă rolul necesar de substitute când copiilor li se spune că „nu este voie ca
oamenii să fie loviți/pocniți sau răniți în alt mod". După ce sunt înghiontiți, loviți
sau dați de pereți, urșii au decența să rămână întinși și să se arate răniți, spre
deosebire de unele pungi de lovit cu pumnul, vândute în acest scop, care se umflă
la loc cu un zâmbet desenat, ca și când a fi lovit este ceva amuzant, ceea ce orice
copil știe că nu este adevărat.

Deși sunt utili în terapia prin joc individuală, urșii sunt esențiali pentru ședințele
nondirective cu grupuri mici. Urșii sunt un receptacol al loviturilor și șuturilor
unui copil furios
până când sunt eliberate suficiente emoții, astfel încât autocontrolul să se poată
manifesta și copilul să-și cenzureze comportamentul. Folosirea unui urs de pluș
pentru a proteja pe toată lumea când se fac reflecții asupra emoțiilor, se stabilesc
limite și se fac alegeri oferă copiilor oportunitatea să-și dezvolte empatia față de
ceilalți și să-și rezolve propriile conflicte.

Conștientizarea actuală a prevalenței violenței la copii a generat multe discuții


utile despre metodele pozitive de prevenire. Unii terapeuți, părinți și profesori își
exprimă îngrijorarea că orice formă de lovire poate încuraja, de fapt, violența pe
care sperăm s-o prevenim. Dar folosirea animalelor de pluș mari ca saci de box
poate fi descrisă din punct de vedere comportamental prin termenul de aproximare
succesivă. Pentru copiii care sunt agresivi față de ceilalți este un mare pas pozitiv
să-și redirecționeze loviturile către un obiect neînsuflețit, care nu-i rănește la
rândul lui sau nu le hrănește în niciun fel furia. Aceasta, împreună cu o atitudine
necritică și comentarii empatice din partea terapeutului, permite copilului să-și
accepte în cele din urmă emoțiile de furie și să aleagă mijloace mai puțin
dureroase și mai adecvate de a și le exprima. Scopul este autocontrolul pozitiv și
verbalizarea asertivă a emoțiilor.

Animalele de pluș mari îndeplinesc și alte roluri importante în cabinetul de


terapie. După baterea la sânge a ursului, săritul în capul lui și lovirea lui repetată
în stomac, când furia interioară este eliberată pe moment, ursul acceptă cu
bunătate să fie vindecat (cu echipamentul din trusa medicală), ocrotit (hrănit,
îmbrăcat, pus în pat, îngrijit cu tandrețe) și iubit (cu mângâieri blânde, vorbe calde
și îmbrățișări). Copiii mici își simt cu mândrie propria forță
când reușesc să ridice, să care și chiar să arunce ceva mai mare decât ei.

Pe lângă exprimarea sentimentelor agresive, furioase, ostile, urșii permit și


exprimarea altor emoții și îngrijorări dificil de gestionat și recunoscut. Confuzia
generată de bombardarea cu imagini și mesaje sexuale chiar și a copiilor mici,
prin intermediul televiziunii, poate fi pusă în act în siguranță cu ursul, fără
reîntărirea furnizată de reacția de șoc sau de critica părinților. Astfel, copiii își
descoperă propriul control intern de temperare a acestor impulsuri dificile, care,
probabil că pe termen lung, previne activitatea sexuală prematură și/sau gesturile
vătămătoare față de colegi de aceeași vârstă sau copii mai mici.

DESCRIERE
Animalele de pluș mari fac parte integrantă din echipamentul terapiei prin joc,
chiar dacă trebuie cărate la fiecare întâlnire săptămânală. Înaintea începerii
terapiei, ele sunt plasate la vedere într-un mod tentant pentru orice ar vrea copiii
să facă cu ele. Când este pe cale să înceapă un conflict între doi copii care vor
aceeași jucărie sau își deranjează unul altuia joaca sub orice altă formă, terapeutul
se duce cu ursul lângă cei în cauză. Prima intervenție este reflectarea
sentimentelor ambelor părți: „Doi membri ai grupului vor aceeași jucărie." „Tu ai
luat-o primul și încă te joci cu ea." „Nu ți se pare corect că el o ține atât de mult."
„Amândoi vă simțiți foarte furioși." „E greu să rezolvăm treaba asta." Când
conflictul trece de la verbal la fizic, când unul înșfacă jucăria și celălalt începe să
lovească sau să împingă, este timpul
stabilirii limitelor și ursul intră în acțiune. Terapeutul folosește modelul de
stabilire a limitelor în trei pași, cunoscut sub acronimul ACT:

Asumă-ți emoția: „Ești foarte furios că a luat jucăria."

Comunicarea limitei: „Dar nu este voie ca oamenii să fie înghiontiți/loviți."

Țintește o alternativă: „Ursul poate fi înghiontit/lovit."

Ursul este plasat cu calm între cei doi copii în așa fel încât să primească loviturile
în timp ce reflecțiile continuă. Adesea, copilul furios își va vărsa emoțiile pe urs.
Uneori, nu este necesară decât o reamintire și o ocazie pentru ca cei doi copii să
găsească o soluție pozitivă, scuze reciproce, o joacă în cooperare și așa mai
departe.

În orice ședință individuală, când agresivitatea este îndreptată către terapeut,


cabinet sau jucării care se pot rupe, ursul poate fi adus în același mod, ca tampon
și substitut, fiind ținut adesea de către terapeut în fața copilului sau dat copilului,
pus pe podea sau sprijinit de perete, în timp ce reflecțiile și punerea limitelor
continuă: „Ești foarte furios pe mine. Dar nu este voie ca eu să fiu lovit. Ursul
poate fi lovit."

APLICARE
Animalele de pluș mari sunt utile într-o gamă largă de probleme și vârste, nu doar
Cea mai creativă și îndrăzneață utilizare a urșilor în programul nostru a fost
inițiată de un tânăr consilier, ce s-a confruntat cu cele mai dificile grupuri, cele de
băieți de gimnaziu. A cărat urși mari de pluș săptămână de săptămână în clasa în
care se țineau grupurile, dându-le acestor adolescenți extrem de activi o țintă
pentru exprimarea în siguranță nu numai a energiilor agresive și sexuale ce le
răvășeau corpul, ci adesea și a calităților ocrotitoare ascunse cu grijă, pe care
băieții de această vârstă le recunosc cu atâta dificultate. Schimbările pozitive
observate la acești băieți și la mulți alții au validat de atunci importanța animalelor
mari de pluș în terapia prin joc.
55. ASCULTAREA REFLECTANTĂ FOLOSIND PĂPUȘILE

Lois Theall

INTRODUCERE

Cum joaca este un limbaj copilăresc, dar și un mod de autoexprimare, ea este și


limbajul folosit de terapeut pentru a interveni în așa fel încât să stimuleze
schimbarea modului de gândire, simțire și comportare al copilului. În psihoterapia
cu copii, ca și în cea cu adulți,
este important pentru client să se simtă auzit de către terapeut. Un mod în care
terapeuții ajută adulții să se simtă auziți este folosirea procesului de ascultare
reflectantă. Cum copiii ne vorbesc și se dezvăluie pe sine prin joaca lor,
terapeuților li se poate părea dificil să asigure clientul-copil că îi „aude" procesul
de joacă, mai ales într-un mod nondirectiv. Terapeuților li se poate părea dificil și
să rămână implicați față de copil atunci când se joacă în moduri nondirective. Este
important să rămână implicați, pentru ca viitoarele intervenții adecvate să poată fi
făcute în interacțiunea prin joacă, la momentele potrivite.

ARGUMENT
Tehnica ascultării reflectante cu păpuși este terapeutică din trei motive: (1) asigură
copilul că este auzit de către psiholog; (2) permite terapeutului să rămână implicat
efectiv în procesul jocului; și (3) permite distanța psihică necesară adesea în
crearea unei siguranțe suficiente pentru autoexprimarea copilului. Am constatat că
această tehnică este deosebit de utilă în următoarele situații:

1. Terapia prin joc cu copii reticenți: uneori, în special la începutul terapiei, un


copil poate refuza să se joace. Dacă terapeutul folosește o păpușă, copilul poate fi
atras de aceasta; astfel, gheața este spartă și copilul intră mai ușor în joc.

2. Terapia prin joc nondirectivă: când un copil este implicat total într-o joacă
nondirectivă, de obicei este concentrat total pe acea activitate. În asemenea
momente, când terapeutul își
folosește propria voce pentru a vorbi cu copilul, el îl poate scoate pe copil din joc,
aducându-l în momentul prezent, cel al relației cu terapeutul. Folosind unul din
instrumentele de joacă, precum păpușile, pentru a intra în comunicare cu copilul,
terapeutul va avea însă mai multe șanse să-i permită copilului să rămână
concentrat pe joaca lui și, în același timp, copilul va ști că terapeutul este prezent
și îi acordă atenție.

DESCRIERE
Terapeutul alege o păpușă neutră, care arată destul de prietenoasă. O păpușă-
animal este mai bună decât una umană, dat fiind că animalele prietenoase pot
stârni mai puține asociații decât păpușile ce întruchipează oameni. O păpușă cu o
„labă" care poate da noroc este cea mai bună, fiindcă oferă mai multe posibilități
de conectare.

Când un copil refuză să se joace

Dacă după o perioadă de explorare a cabinetului, copilul continuă să refuze să


înceapă să se joace nondirectiv, terapeutul poate lua discret păpușa aleasă și,
ținând-o la o anumită distanță de copil, dar la nivelul ochilor acestuia, poate
începe să discute cu aceasta:

Păpușa către terapeut: Mă bucur că m-ai ales. Văd că mai este cineva aici.

Terapeutul către păpușă: Da. A venit cineva acum ceva timp.


jocului. Vorbind cu terapeutul, păpușa a observat că micuțul n-a început încă să se
joace și/sau a ales să nu dea noroc, a numit un sentiment (a fi rușinos) sau o
situație (nu e pregătit) ce ar putea fi motivele refuzului de a intra în contact sau de
a se juca. Această ascultare reflectantă deschide calea păpușii de a interveni,
făcând o sugestie de joacă, chiar prin jocul său: „Mă întreb cu ce o să aleagă
[numele copilului] să se joace". Acest lucru este făcut fără presiunea unei întrebări
directe privind joaca preferată. Când păpușa îi spune terapeutului că și ea este
rușinoasă, este vorba despre o intervenție menită să creeze o identitate cu copilul,
să construiască o legătură și să sporească sentimentul de siguranță al copilului
pentru a începe. Șoptitul păpușii este o tehnică de stârnire a curiozității copilului și
de a-l implica și mai mult.

Secvența poate continua după cum cere situația:

Păpușa către terapeut: Unii oameni cred că nu este politicos să vorbești în șoaptă
cu cineva în fața altcuiva. Poate lui [numele copilului] nu i-a plăcut asta. Poate
sunt prea rușinoasă să spun cu voce tare ceea ce ți-am spus. Aș vrea să-i spun lui
[numele copilului], dar mi-e prea rușine.

Terapeutul către păpușă: Înțeleg.

Această intervenție pune copilul într-o poziție de putere, fiindcă cineva din
cameră se rușinează în fața lui, și arată că păpușa are încredere în terapeut,
recunoscând față de el că e rușinoasă. Este o ascultare reflectantă pentru că
exprimă posibilitatea ca micului client să nu-i
placă această mișcare a păpușii, deschizând totodată calea unei alte intervenții:

Păpușa către terapeut: Mă întreb dacă [numele copilului] mi-ar șopti de-a ce-i
place lui cel mai mult să se joace. Ar fi în regulă dacă ar face asta?

Terapeutul către păpușă: Pentru mine ar fi în regulă.

Păpușa către copil: (șoptește auzibil la urechea copilului): Vrei să-mi șoptești de-
a ce-ți place cel mai mult să te joci?

Folosirea șoptitului ca tehnică este una dintre cele mai puțin amenințătoare
moduri de comunicare cu un copil. În folosirea păpușilor pentru implicarea
copiilor reticenți este important ca păpușa să rămână jucăușă fără să aibă o energie
exuberantă care să-l copleșească pe copil. Energia păpușii trebuie să completeze
energia copilului; nu trebuie să fie atât de joasă încât să scadă și mai mult nivelul
de energie, dar nu trebuie să fie nici atât de ridicată încât să-l copleșească.

Când un copil este absorbit de joaca nondirectivă

Când un copil începe joaca nondirectivă, este important ca terapeutul să stea în


contact cu copilul, astfel încât acesta să se simtă auzit, iar terapeutul să poată
interveni la momentele potrivite. Când copilul este absorbit în joaca nondirectivă,
terapeutul poate lua discret păpușa
aleasă și, la o anumită distanță de copil, dar la nivelul ochilor acestuia, începe să
reflecteze:

Păpușa către terapeut: Văd că [numele copilului] a ales să se joace cu dinozaurii.


Mă întreb ce se va întâmpla mai departe.

Terapeutul către păpușă: Și eu mă întreb.

Păpușa către terapeut: Uite, încep să se lupte.

Aceste comentarii ocazionale dintre păpușă și terapeut fac parte din procesul
ascultării reflectante în sensul că acele comentarii relatează ceea ce este observat.
Alte intervenții pot fi făcute mai târziu, la momentul oportun:

Păpușa către terapeut: Uite, aligatorul mușcă încontinuu din dinozaur. Mă întreb
dacă îi este foame sau este furios.

Aceasta este o ascultare reflectantă în sensul că păpușa relatează o observație și


sugerează o emoție. În acest punct, copilul poate răspunde. Dacă el spune „Îi e
foame", terapeutul poate interveni metaforic:

Păpușa către terapeut: Mă întreb de ce anume îi este foame.

Copilul poate răspunde: „Îi este foame de dinozauri!"


Folosind păpușa, terapeutul poate continua să intervină metaforic:

Păpușa către terapeut: Mă întreb câți dinozauri vrea să mănânce aligatorul.

Dacă copilul pare foarte furios, dar nu recunoaște, păpușa poate continua:

Păpușa către terapeut: Uneori, când îmi vine să mușc, sunt foarte furioasă.

Această intervenție îi dă permisiunea copilului să-și recunoască el însuși furia,


prin identificarea cu păpușa. Copilul poate răspunde: „Și eu" sau poate încuviința
pur și simplu din cap.

Folosirea ascultării reflectante și a altor intervenții atunci când păpușa i se


adresează terapeutului, și nu copilului oferă un nivel în plus de siguranță pentru
copil, care poate fi păstrat. Punând păpușa să vorbească prima, terapeutul aduce
treptat în atenția copilului un alt personaj căruia copilul îi poate spune povestea sa.
Păpușa devine terapeut pentru copil și poate interveni când este nevoie.

Mai târziu, copilul poate fi abordat mai direct, punând păpușa să discute cu unul
dintre personajele cu care se joacă acesta, cum ar fi aligatorul din cazul de mai
sus. În continuare urmează o exemplificare a ceea ce poate fi spus după stabilirea
unei relații mai bune și a unei atmosfere securizante:
Păpușa către aligator: Mă întreb dacă te simți vreodată atât de furios încât să vrei
să muști dinozaurii.

Aici aligatorul poate ataca păpușa. Acesta este un semn că păpușa-terapeut este pe
direcția bună. Dacă copilul îndreaptă aligatorul spre terapeut și nu spre păpușă,
aligatorul poate fi redirecționat către păpușă, în loc de terapeut. În acest fel,
terapeutul deține controlul ședinței și îi arată copilului un mod de a-și exprima
furia în siguranță, în loc să-și facă rău sieși sau altcuiva.

Păpușa către terapeut: Uau! Chiar că arată ca un aligator furios!

Aici copilul poate spune: „Așa și este!" Și astfel furia este verbalizată.

Aceasta este o ascultare reflectantă în sensul că păpușa sugerează sentimentul


manifestat, dar menține încă distanța psihică spunând că aligatorul este cel furios,
și nu copilul.

Cum copiii sunt capabili să se vindece prin metaforele oferite de joacă, nu este
întotdeauna necesar să determini copilul să-și declare sentimentele direct și
explicit. Însă uneori este util să se procedeze astfel, mai ales când terapia prin joc
cu copilul este integrată în terapia de familie și sentimentele copilului pot fi
recunoscute, discutate și acceptate de către familie. Dacă un terapeut alege să
intervină pentru a-l face pe copil să-și declare explicit o emoție, această
intervenție poate fi făcută tot când acesta se joacă, la momentul oportun:
Am constatat că această tehnică este deosebit de utilă în cazul copiilor reticenți.
Însă am folosit-o adesea și cu alți copii, fiind utilă pentru că asigură copilul că este
auzit și pentru că terapeutul rămâne implicat în joacă, creând totodată distanța
necesară autoexprimării copilului într-o atmosferă de siguranță. Această tehnică
poate fi utilizată, de asemenea, și în terapia directivă. De exemplu, o păpușă poate
fi folosită pentru a implica un copil reticent într-un joc structurat sau, pe măsura
desfășurării activității, păpușa poate reflecta reacțiile și alegerile copilului.
56. PERSONAJE-PĂPUȘI CU NUME DE EMOȚII

Marijane Fall

INTRODUCERE

Procesul de consiliere poate lua multe direcții diferite. Majoritatea copiilor care
vin în cabinetul meu de consiliere școlară o fac pentru că vor ca cineva sau o
anume situație să se schimbe. Majoritatea copiilor care vin în practica mea privată
o fac pentru că părinții au decis că odraslele lor au nevoie să se schimbe. Ambele
grupuri par să aibă în comun o lipsă de
congruență între două idei, credințe sau situații opuse. Treaba mea ca terapeut este
să ajut copiii în schimbarea lor personală, ceea ce adesea are de-a face cu
incongruența cu care se luptă. În plus, constat adesea că descoperirea gândurilor și
acțiunilor este partea cea mai ușoară. Emoțiile sunt adesea mai greu accesibile.
Tehnica păpușilor-șosetă, botezarea lor cu nume de emoții și crearea unui
spectacol de păpuși pentru terapeut s-a dovedit foarte benefică pentru dezvăluirea
misterului emoțiilor, pentru numirea lor și, prin aceasta, pentru începerea în mod
clar a procesului de schimbare.

ARGUMENT
În terapie, adulții se luptă pentru claritate și pentru congruența dintre gânduri,
emoții și acțiuni. Procesul de obținere a acestei congruențe înseamnă adesea
descoperirea emoțiilor atașate evenimentelor, credințelor sau acțiunilor. Copiii au
un acces mai redus la emoții, dat fiind că ei (1) nu au cuvinte pentru a le descrie,
(2) sunt adesea într-un stadiu de dezvoltare concretă și (3) sunt orientați către
momentul prezent. Provocarea pentru terapeut este să ajute copilul să
achiziționeze un vocabular emoțional, să utilizeze tehnici concrete, adecvate din
punctul de vedere al dezvoltării lor și să aducă problemele la suprafață, pentru a fi
gestionate. Această tehnică a păpușilor-șosetă satisface toate aceste cerințe.

DESCRIERE
Această tehnică necesită o cutie de materiale pentru crearea păpușilor:

Șosete de diferite culori (eu le iau de la magazinele second-hand, la un preț infim)

Ațe, blană sintetică sau alte materiale similare părului

Nasturi, mărgele, ochi binevoitori (în pachete, la magazine specializate)

Bandă dublu adezivă

Carioci magice

Copilul este invitat să facă o păpușă-șosetă ce intră pe mână. Consilierul îi poate


arăta, punându-și o șosetă pe mână, și adăugându-i păr, ochi și gură. Consilierul
pune o singură condiție: păpușile trebuie să fie păpuși-emoții și trebuie să li se dea
nume de „emoții". În timp ce copilul face păpușa, terapeutul poate reflecta
procesul și interacțiunea copilului cu materialele. Când copilul termină, terapeutul
îl invită să facă un spectacol cu păpușa. Din nou, condiția este aceeași, ca păpușile
să capete nume de emoții. Apoi consilierul devine un spectator apreciativ,
continuând după încheierea reprezentației cu o discuție despre conținutul acesteia.

APLICARE
Tehnica păpușilor-șosetă poate fi folosită cu majoritatea copiilor în terapia prin
joc. Ea
La nivel superficial s-ar putea crede că nu s-au realizat prea multe. Însă în ziua
aceea copilul avea 24 de ore la dispoziție pentru a se decide dacă preferă să
locuiască la mamă sau la tată. La vârsta de 7 ani, copilul era prea mic pentru o
asemenea decizie și a pus în act confuzia legată de această hotărâre. În cinci
minute de la montarea spectacolului, fata a anunțat spontan că le va cere părinților
să ia ei decizia. „Îmi vine să leșin", a spus ea. „Ei vor trebui să decidă."
Spectacolul de păpuși a eliberat-o din starea de confuzie în care se afla. A luat
decizia, s-a întors în clasă și și-a terminat temele pentru prima dată în acea
săptămână.
57. TEATRUL CU JUCĂRII

A. J. Palumbo

INTRODUCERE

Jocul cu marionete este bine cunoscut specialiștilor care tratează copii. Terapeuții,
psihologii experți în cazuri judiciare și asistentele medicale care lucrează cu copii
aflați sub stres includ în tratamentul lor crearea marionetelor și teatrul de
marionete. Utilizez marionetele în tratament de 20 de ani și sunt totodată păpușar
profesionist, cunoscut sub numele „Doctorul Caraghios". Astfel, înțeleg folosirea
marionetelor din punct de vedere artistic și al divertismentului și totodată le văd
valoarea în terapia copilului și de familie.

Jocul cu marionete poate fi adaptat pentru a se potrivi stringențelor terapiei, cum


ar fi resursele limitate și parametrii stricți ai regulilor de management al îngrijirii.
Condițiile spațiului de lucru pot reduce eficiența terapeutică a jocului cu
marionete în mai multe moduri: (1) controlul nivelului de zgomot adesea modifică
expresia vocală, oferind mai puține oportunități pentru observarea datelor
calitative legate de furia, depresia, imaginația și apărările copiilor; (2) spațiul de
joacă este adesea limitat, restrângând capacitatea de extindere a mușchilor mari în
timpul jocului sau pe aceea de a face asociații între episoadele de joc expresiv; (3)
echipamentul teatrului de marionete este limitat și scenele sunt inadecvate,
producând întreruperi ale fluxului creativ și limitând imaginația copilului.
Astfel, în cabinet este dificil să creezi un context semnificativ adecvat prin teatrul
de marionete, mai ales acel cadru emoțional și ideatic care să fie conținut de jocul
cu marionete și să ajute la crearea unei legături cu viața copilului.

Folosesc marionetele în tratarea unor probleme speciale: copii cu dizabilități fizice


și copii din spitale, orfelinate, adăposturi familiale, clinici, programe de educație
specială și centre de refugiați. Am descoperit modalități de reducere a limitărilor
resurselor și spațiului pentru sporirea comunicării terapeutice folosind „teatrul cu
jucării".

ARGUMENT
Copiii diagnosticați cu tulburarea de deficit de atenție/hiperactivitate (ADHD) sau
tulburarea de stres posttraumatic care sunt stresați de sărăcie, n-au adăpost, sunt
deprimați, abuzați sau neglijați ori care nu se pot adapta la școală sau în sistemul
maternal au adesea o stimă de sine redusă, o adaptare slabă și rezultate școlare
scăzute, o istorie de familie disfuncțională și sunt izolați sau agresivi. Pentru a
ajuta acești copii foarte defensivi să participe la un lucru atât de „copilăresc" cum
este jocul cu marionete este nevoie ca activitatea să presupună: (1) cerințe minime
în privința abilităților, dar un nivel ridicat al rezultatelor; (2) imprevizibilitate; (3)
oportunități frecvente pentru comentarii terapeutice; și (4) suficient de multe
situații caraghioase, pentru a crea un mediu relaxat și neamenințător. Jocul cu
marionete de hârtie, lipite pe bețe, puse în relație cu numeroase figuri, obiecte și
situații înrudite,
într-o cutiuță ușoară, este o intervenție de terapie prin joc ce se adaptează unei
game variate de obiective ale terapiei copilului.

DESCRIERE
Jocul meu cu marionete folosește „teatrul cu jucării" compus din trei decoruri
interschimbabile de lemn și pereți din placaj vopsiți și decorați în culori puternice,
care se pot monta pe o masă. Aceste teatre cu jucării se pot adapta cu ușurință
unei game variate de talente, temperamente, spații de joacă limitate, bugete
restrânse și abilități reduse de manevrare a marionetelor, astfel încât să permită
chiar și copiilor indiferenți să creeze un joc cu marionete dramatic și plin de
imaginație. Ele reduc anxietatea pacientului față de ideea de a juca într-un
spectacol, teamă de care suferă adesea copiii traumatizați. Scenele sunt mici,
astfel încât copiii să-și poată proiecta mai ușor emoțiile în aceste spații
controlabile. Scenele mari pentru jocul cu marionete pot stârni panica multor
copii; teatrele cu jucării nu creează provocări sau amenințări nedorite.

Teatrele cu jucării ajută copiii cu imaginația mai puțin dezvoltată să creeze cu


ușurință piese spontane. Aceste teatre au un mod rapid de schimbare a celor trei
decoruri. Acest proces de înlocuire rapidă a fundalului se potrivește fluctuațiilor
rapide ale atenției ce caracterizează mulți copii aflați în tratament.
Pentru alte informații despre utilizarea terapeutică a teatrelor cu jucării, intrați pe
www.drsilly.com sau Puppettherapyinstitute.org.
58. MODELAJ DE BALOANE

Diane E. Frey și Douglas J. Griffin

INTRODUCERE
DESCRIERE
Modelajul baloanelor (numit și sculptură din baloane) este arta de a face animale
ușor de recunoscut (cum ar fi un câine, o pasăre sau un șoricel) ori obiecte (cum ar
fi o sabie) prin răsucirea unor baloane. Un balon potrivit pentru această artă
măsoară aproximativ 5 centimetri în diametru și 1 metru și jumătate în lungime,
fiind răsucit, de obicei, în așa fel încât să se obțină bule mai mici din care se pot
forma apoi animale sau obiecte. Figura 58-1 ilustrează câteva exemple clasice de
sculpturi din baloane.

Populația-țintă

Principala populație-țintă pentru folosirea baloanelor răsucite în terapie sunt


copiii. Însă copilul trebuie să fie capabil să înțeleagă riscurile asociate cu umflarea
baloanelor. Copilul trebuie, de asemenea, să-și fi dezvoltat capacitățile simbolice
sau ale jocului „ca și când", ceea ce de obicei se întâmplă între vârstele de 2 și 6
ani (O’Connor și Shaefer, 1983).

Această tehnică poate fi folosită și cu adolescenți sau adulți, clientul realizând sau
ajutând la crearea figurinei din balon. În acest mod, procesul aduce în plus
beneficiul unui sentiment de împlinire al clientului. Răsucirea baloanelor se poate
aplica și în terapia de grup sau de familie, de vreme ce o întreagă familie sau un
întreg grup poate participa la crearea de personaje din baloane.
APLICARE
Sculptura din baloane are avantaje multiple pentru terapia prin joc. Pe copii îi
distrează, lucru care îl ajută pe terapeut să stabilească rapid o relație cu clientul.
dându-i acestuia un sentiment de împlinire când le realizează el însuși sau ajută la
crearea lor. Acest lucru poate fi un mod excelent de a „sparge gheața" și de a pava
drumul pentru discuții terapeutice mai extinse. Pe lângă îmbunătățirea stimei de
sine, clientul își poate îmbunătăți și abilitățile motorii fine, dacă-l lăsăm să creeze
el figurina. Tototdată, când clientul își creează el însuși sculptura din balon, acest
lucru devine o activitate artistică în cadrul terapiei prin joc. Baloanele sunt
considerate și mai mult o artă dacă lăsăm clientul să decoreze sculpturile din
baloane cu diferite culori de carioci permanente.

Un alt avantaj este acela că facilitează efectul terapeutic al exprimării de sine, în


cazurile în care terapeutul stimulează copilul să spună povești cu ajutorul
baloanelor. De exemplu, terapeutul îi spune clientului că poate păstra balonul dacă
spune o poveste despre acesta.

Modelajul baloanelor poate fi folosit pentru multe tipuri de clienți dificili, întrucât
este o metodă foarte adaptabilă și distractivă totodată. De asemenea, baloanele pot
fi folosite și ca puncte de referință în evaluarea progreselor făcute de client,
observându-se dacă acesta trece la alte sculpturi din baloane sau continuă să se
centreze pe aceleași tip de fiecare dată. Terapeutul poate determina dacă temele
asociate cu balonul se schimbă în timp.

Tehnica de față are avantajul intrinsec de a include materiale foarte ușor de


transportat. Nu este nevoie decât de baloane și de o pompă de aer manuală.
Totodată, îi oferă clientului o metaforă-obiect pe care o poate lua acasă ca
amintire a ședinței de terapie care să-i amintească să facă activitățile discutate cu
terapeutul. Încurajează și implicarea parentală deoarece
permite o focalizare imediată pe dialogul dintre copil și părinți sau terapeut și
părinți. În fine, creează sentimente anticipatorii pozitive în legătură cu viitoarele
ședințe, de vreme ce copilul abia așteaptă să se întoarcă pentru a se juca iar cu și
mai multe baloane.

Instruire

Timpul necesar pentru stăpânirea tehnicii de modelaj al baloanelor este cuprins


între câteva ore pentru figurinele animale de bază și aproximativ 50–100 de ore
pentru 20 sau mai multe figurine. Metoda autodidactă obișnuită este cea prin
utilizarea instructajelor video, a înregistrărilor audio și a cărților practice (Myers
1998), precum și a site-urilor web (Moss 1998). Un minimum de resurse necesare
se rezumă la un curs introductiv video de învățare a tehnicii de modelaj al
baloanelor (aproximativ 100 RON), un pachet de baloane cu dimensiunile
specificate anterior (aproximativ 30 RON) și câteva pompe manuale (aproximativ
20 RON fiecare).

În faza finală a terapiei, o fată de 10 ani netalentată, provenind dintr-o familie de


oameni extrem de talentați (părinții, doi frați și o soră), i-a spus terapeutului
următoarea poveste, folosindu-se de baloane (un urs, o lebădă, o broască, un
câine, o țestoasă și o rață):

A fost odată ca niciodă un ursuleț de pluș care era bun la aproape orice, mai puțin
la înot. S-a dus la lebădă să-l învețe cum să înoate. Ea a încercat, dar nu a reușit.
Nu știa
cum să învețe acest lucru pe altcineva. Atunci ursulețul s-a dus la frizer să-l
învețe, dar nici acesta nu știa să înoate. El se pricepea la tăiatul părului. Doar asta
știa, așa că l-a tuns pe ursuleț. Apoi a venit un câine, care i-a spus că știe să înoate
foarte bine, ba chiar atât de bine încât au și numit un stil de înot după el — înotul
câinesc. Ursulețul însă nu putea să înoate câinește. S-a dus și la pisică, dar
acesteia îi era frică de apă. S-a dus la broască, dar broasca nu a făcut altceva decât
să sară în apă. S-a dus la țestoasă, care l-a învățat cum să plutească, însă ursulețul
în continuare nu putea să înoate. A ajuns până la urmă și la rață, care i-a spus:
„Ești minunat în tot ceea ce faci. Fii bucuros că poți face bine atât de multe lucruri
și uită de înot."

Este de remarcat faptul că această clientă a ales un total de șase baloane, iar în
familia ei sunt șase membri. Personalitatea fiecăruia este reflectată în baloanele
alese (ea fiind ursulețul, bineînțeles). Tema poveștii pare să fie acceptarea de sine,
și nu încercarea de a căpăta un talent anume sau de a deveni ceea ce nu ești.
Acesta a fost unul din scopurile majore ale terapiei: îmbunătățirea stimei de sine și
acceptarea de sine prin reducerea comparațiilor cu alții. Pentru părinți, punerea în
scenă a poveștii prin baloane a fost mai puțin amenințătoare decât prin terapia
tradițională (care fusese încercată anterior), fiind totodată mult mai elocventă și
mai eficientă.

S-a spus că „poți spune mai multe despre o persoană după ceea ce spune ea despre
Visual, C., Captain Visual’s Big Book of Balloon Art, Carol, New York, 1996.
59. TERAPIA PRIN JOC CU PLASTILINĂ: SĂ FACEM O
CREATURĂ „URÂCIOASĂ"
funcție „ancorarea" persoanei. Funcționează similar bine-cunoscutelor baloane
antistres umplute cu nisip sau făină, oferind în plus oportunitatea de a crea ceva
bun din acel stres.

Fiind un personaj umanizat, prin expresia ori limbajul său corporal „Urâciosul"
produce o comunicare nonverbală ce poate fi un pretext pentru exprimarea
emoțiilor unei persoane. Copiii tind să îți spună tot despre creatura lor
„urâcioasă". Ei pot transforma personajul într-o persoană „rea", pe care apoi o pot
răni pentru a se elibera de sentimentele pe care le au față de abuzator. În acest fel,
copilul își poate exprima emoțiile într-o situație neamenințătoare.

DESCRIERE
„Oogly" sau „Urâciosul" este un personaj creat din plastilină care nu se întărește
(disponibilă sub forma „setului Oogly"). N-ai cum să greșești modelarea lui,
fiindcă numai cel care-l face cunoaște semnificația și viața creaturii Oogly.
Plastilina poate fi folosită în mod repetat. Mulți terapeuți au încă plastilina
cumpărată cu câțiva ani în urmă. Pasta are tonuri pământii — o nonculoare —
pentru a exclude riscul respingerii ei din cauza preferințelor sau asocierilor
negative cu unele culori. Instrumentele incluse sunt simple: un bețișor „Oogly"
pentru a-i face ochii (un creion), un dispozitiv pentru realizarea părului (un tip
special de presă de usturoi). Simplitatea face totul. Ea elimină confuziile și
permite exprimarea lucrurilor inhibate prin intermediul folosirii plastilinei.
Clientul își poate distruge creatura urâcioasă, pentru a o lua de la capăt.
Pentru început recomand să-i dați copilului o cantitate mică de plastilină pentru a
o frământa. Acest lucru tinde să-l liniștească și să-i dea un sentiment de confort.
Pe măsură ce-și frământă pasta, îi spun că vom face un „Urâcios". De obicei, mă
întreabă „Ce este un Urâcios?" Îi răspund fără să-i dau prea multe detalii sau
instrucțiuni: „E un personaj amuzant, o să vezi!" Încep să fac un vas prin subțierea
plastilinei cu degetele (aplatizez o bilă de plastilină într-un fel de clătită cam de
jumătate de centimetru grosime, apoi îi ridic marginile pentru a-i da forma de vas
de lut tipic). După aceea, îi dau copilului suficientă plastilină pentru a începe și el
să-și facă vasul lui. Când plastilina are o grosime satisfăcătoare și arată ca un mic
vas, îi spun copilului să-l așeze pe o parte. Astfel, gura vasului devine gura
creaturii urâcioase. Apoi spun: „Acum îi voi pune un nas. Orice mărime e bună."
Fac un rulou din puțină plastilină pentru nas și îi sugerez să facă același lucru.
„Acum îi vom face ochii. Câți ochi va avea creatura ta urâcioasă? Doi? Trei?
Unul? Șase?" În urma acestei sugestii, copilul prinde automat ideea că este vorba
de obiectul lui; îl va face să arate exact așa cum vrea el. Apoi continui cu
Urâciosul meu, dând instrucțiuni de bază pe parcurs. Sugerez coarne, urechi, negi,
limbi cu papile gustative vizibile, dinți — orice stârnește imaginația. Copilul vede
că mă joc cu el pe parcurs și asta îl ajută să se relaxeze. Această focalizare pe
Urâcios, în timp ce râdem și creăm, duce adesea la împărtășirea unor povești și la
începerea stabilirii unui sentiment de încredere între noi.

Pe măsură ce adăugăm alte trăsături creaturii, deschidem noi căi de comunicare.


Principala aplicație a acestei tehnici este în terapia prin joc cu copiii. Ea poate fi
folosită totodată și ca un „spărgător de gheață" în terapia cu adulți și familii. Este
indicată și în cazul copiilor cu tulburarea de deficit de atenție/hiperactivitate
(ADHD) și tulburarea de deficit de atenție (ADD), unde s-a observat că ajută la
concentrarea atenției. O persoană cu dizabilități cu suficientă dexteritate poate
folosi plastilina și se poate bucura de beneficiile oportunității de a crea un Urâcios
special și unic.
60. URSUL ADORMIT

Sandra Foster

INTRODUCERE
Adesea, copiilor le este dificil să vorbească despre fricile lor. Mersul la culcare,
precum și trezitul în timpul nopții, le pot stârni multe frici. Această tehnică poate
fi folosită pentru a ajuta copiii să-și gestioneze fricile și să le ofere ceva palpabil
de luat cu ei acasă, pentru a le liniști temerile când acestea își fac apariția. Ursul
adormit încape sub perna copilului, care își poate strecura mâna chiar în interiorul
ursului. Acesta este făcut din materiale moi sau pufoase, iar unii copii aleg să
doarmă direct pe urs, ceea ce le oferă un plus de confort.

ARGUMENT
Acesta este un exercițiu concret ce ajută copiii să-și exprime deschis fricile și
îngrijorările. Tehnica le permite să-și verbalizeze temerile și le oferă ocazia de a
vorbi în deplină siguranță despre lucrurile de care se tem. Multor copii le este
dificil să vorbească despre fricile lor, dar atunci când creează ceva pot exprima
mai deschis ceea ce simt. Sentimentele și atitudinile a căror exprimare directă
poate fi amenințătoare pentru ei pot fi proiectate în siguranță pe urs, ceea ce-i
ajută să se simtă mai puțin amenințați. Dat fiind că este un obiect tangibil, pe care
copiii l-au făcut ca să-l ia cu ei, ursul le oferă o modalitate sigură de exprimare a
sentimentelor și furnizează material pentru continuarea lucrului atât cu terapetul,
în următoarele ședințe, cât și acasă, cu familia.

Am constatat că această tehnică este utilă și în cazul copiilor ce suferă din cauza
Figura 60-1. Tiparul ursului de dormit

Când copiii sunt ocupați cu crearea unor obiecte în joacă, le e mai ușor să-și
exprime emoțiile. În timp ce copilul taie și coase componentele ursului, el și
terapeutul pot inventa o poveste despre ceea ce îl înspăimântă. În poveste pot fi
incluse și alte emoții ale copilului.
O clientă de 8 ani își pierduse fratele mai mare într-un accident rutier cu un an
înainte și nu reușea să-și revină. A venit la mine în terapie și i-am sugerat să facă
un urs. Procesul a durat patru ședințe. În timp ce lucra la urs, a început să
vorbească despre cât de dor îi era de fratele ei. A insistat să-și coasă singură ursul,
cu foarte puțin ajutor din partea mea. Uneori vorbea deschis despre sentimentele
ei; alteori era gânditoare și adesea era tăcută când lucra. Apoi, mi-a povestit
despre toate lucrurile de care îi era dor legat de fratele ei și a decis brusc că are
nevoie să umple ursul cu lucruri ce îi aminteau de calitățile lui deosebite. După
care mi-a scotocit cabinetul și și-a adunat propriile „comori": o mărgeluță
fosforescentă, pentru ca lui să nu-i fie frică niciodată, o piatră roz, care să-i aducă
aminte cât de mult l-a iubit, o fotografie cu familia lor și multe alte obiecte care
aveau sens pentru ea. Când a terminat, a cusut complet ursul, spunându-mi că
trebuie să-l ducem la mormântul fratelui său. Cu permisiunea părinților, ne-am
dus împreună și a pus ursul pe mormânt. Tot procesul a fost o validare a propriei
sale experiențe, ea fiind capabilă să-și perlaboreze doliul.
61. PSIHODRAMA CU PĂPUȘI

Douglas G. Sprague

INTRODUCERE

Această tehnică este derivată din psihodramă, proces terapeutic în care clienții pun
în act în mod spontan dramele lor interioare, în cadrul unui grup. Psihodrama cu
păpuși aplică
principiile și tehnicile psihodramei în terapia individuală cu copii, folosind păpuși
sau animale de pluș.

În psihodrama tradițională, terapeutul are rolul regizorului. El începe jocul


dramatic alegând un client din grup ca prim personaj, numit protagonist. Acest
client este instruit să vorbească fie din propria-i postură, fie ca un personaj diferit,
sugerat de terapeut, fie ca alt membru al grupului. Apoi regizorul alege mai multe
persoane pentru diferite roluri ale piesei dramatice, de regulă persoane importante
din viața protagonistului, cum ar fi: mama, tatăl, fratele/sora, profesorul,
soția/soțul sau un prieten. Schimbul de roluri și dublarea sunt două dintre tehnicile
folosite de regizori/terapeuți în regizarea piesei dramatice, bazate pe copii și
păpuși.

În cazul schimbului de roluri, regizorul oprește piesa și le cere la doi dintre


participanți să inverseze rolurile între ei, iar apoi să-și continue conversația; de
pildă, o persoană care vorbește cu cineva care joacă rolul tatălui său va face
schimbul de roluri și va continua conversația ca și cum ar fi tatăl. Aplicând
tehnica dublării, regizorul oprește drama și cere unei alte persoane să joace unul
dintre personaje, dar într-un mod diferit sau din perspectiva unui alt tip de
personalitate; de pildă, regizorul ar putea să introducă o nouă persoană în piesă
pentru a juca un personaj trist sau furios.

În psihodrama cu păpuși, copilul și terapeutul folosesc diferite păpuși sau animale


de pluș pentru a juca diferite personaje. În această abordare, terapeutul joacă atât
rolul
regizorului, cât și pe cel al unuia dintre personaje.

ARGUMENT
Principala valoare a acestei abordări modificate a psihodramei provine din faptul
că ea ajută clienții să devină mai conștienți de conflictele și emoțiile lor interioare
mai puțin evidente. Jucând spontan diferite roluri într-un loc sigur, copiii pot
dezvălui diferite emoții și stiluri de personalitate. Ei pot pune în act furia sau
anxietatea care înainte erau ascunse. Pot pune în act diferite părți conflictuale ale
dramei lor interioare, cum ar fi stilul „pămpălău" versus stilul asertiv. Aceste
informații, provenind din conștientizările de sine, sunt foarte utile atât
terapeutului, pentru evaluarea copilului, cât și copilului, care descoperă mai multe
lucruri despre sine și se simte mai confortabil cu acel sine. Un al doilea argument
al valorii acestei abordări este faptul că ea oferă copilului mai multe șanse de a
privi lumea din perspectiva altcuiva, ceea ce-i va spori capacitatea de a face față
lumii, văzând-o și din unghiul unei mame, surori sau prieten. Un ultim argument
în favoarea valorii psihodramei cu păpuși este acela că ea oferă copiilor ocazia de
a exersa acțiuni pe care s-ar putea să dorească să le încerce ulterior. O fată pasivă
ar putea constata că este mai capabilă să-i ceară mamei sale s-o lase să aibă un
timp doar al ei, dacă a exersat asta în psihodramă.

Cu siguranță, orice client poate beneficia de o conștientizare de sine sporită și de


un repertoriu mai bogat de comportamente și emoții pe care această tehnică le
încurajează.
fiu eu __________ (membrul familiei) și noi doi vom sta de vorbă o vreme".

6. La scurt timp, terapeutul verifică dacă joacă în mod adecvat rolul membrului de
familie: „Cum mă descurc? Așa e și ________ (membrul familiei)?"

7. Terapeutul joacă rolul membrului de familie adaptându-se la informațiile


furnizate de copil. Purtați încă o conversație, iar după puțin timp, verificați din
nou: „Cum mă descurc?"

Schimbul de rol

8. Inversați rolurile, astfel încât terapeutul să joace rolul copilului, iar copilul rolul
membrului familiei. Continuați conversația: „Hai să facem schimb de roluri. Fii tu
_______ (membrul familiei), iar eu voi fi tu."

9. La scurt timp, schimbați din nou rolurile și mai discutați puțin: „Bun, hai să
schimbăm iar rolurile. Fii din nou tu însuți."

10. Verificați cu copilul: „Cum merge?" „Îți place?" „Cum a fost să fii _________
(membrul familiei)?"

Dublarea

11. Puneți copilul să aleagă o altă păpușă, care să-i fie geamăn: „Să ne oprim un
moment. Alege o altă păpușă care să fie geamănul tău."
12. Puneți copilul să joace rolul geamănului său, dar cu o personalitate diferită,
cum ar fi geamănul fericit, trist, furios sau speriat. Puneți geamănul să poarte o
conversație cu membrul de familie, al cărui rol îl jucați: „Fii tu geamănul tău și eu
voi fi ___________ (membrul de familie). Hai să-l facem pe geamănul tău diferit
de tine. Fă-l pe geamăn foarte _________ (trăsătură de personalitate). Pune-l pe
geamănul tău să discute cu _________ (membrul familiei)."

13. Inversați rolurile între terapeut și copil, astfel încât terapeutul să joace rolul
geamănului, iar copilul să joace rolul copilului inițial. Apoi continuați conversația:
„Hai să schimbăm. Fii tu __________ (membrul familiei), iar eu voi fi geamănul
tău."

14. După puțin timp, schimbați iar rolurile și discutați în continuare: „Hai să
schimbăm din nou rolurile. Fii tu însuți din nou."

15. Verificați situația cu copilul. Dacă este dispus să vorbească, atunci continuați:
„Cum merge? Ce-ți place la geamănul tău?"

16. Următorul pas este să-l puneți pe copil să joace atât propriul rol, cât și pe cel
al geamănului său și să pună cele două roluri să discute între ele: „Acum, să-i
punem pe gemeni să vorbească unul cu altul. Ține-l pe unul într-o mână și pe
celălalt în altă mână și fă-le cunoștință. Să-i lăsăm pe gemeni să discute."

17. Verificați situația cu copilul. Dacă este dispus să vorbească, mergeți mai
departe: „Cum merge? Gemenii încep să se placă unul pe celălalt?"
Copii cu puține abilități sociale: această tehnică le oferă copiilor cu abilități
sociale limitate ocazia de a încerca și exersa metode noi și eficiente de a
interacționa cu oamenii.
TEHNICI CU JUCĂRII ȘI OBIECTE DE JOACĂ
62. FOLOSIREA TERAPEUTICĂ A PIESELOR
GEOMETRICE DIN JOCURILE DE CONSTRUIT

Charles E. Schaefer

INTRODUCERE
DESCRIERE
Deși piesele geometrice simple din lemn de diferite forme și mărimi vor satisface
majoritatea preșcolarilor, materialele de construcție mai neobișnuite — un pantof
gol, cutiile de cereale, piesele din plastic sau material textil, cutiile de lapte și
cărămizile din spumă — pot stimula și ele creativitatea. Jocul cu piese geometrice
poate fi îmbunătățit prin introducerea unor elemente ajutătoare simple: animale de
jucărie care să locuiască în grădina zoologică, steaguri pentru un castel, oameni în
miniatură pentru a popula o casă, vehicule pentru tuneluri și poduri.

APLICARE

Folosirea pieselor geometrice ale jocurilor de construit ca tehnică de psihoterapie


a fost un subiect relativ neglijat în literatura de specialitate a terapiei prin joc. Ele
își găsesc utilitatea în cazul a două tulburări din copilărie: retragerea socială și
tulburarea de deficit de atenție/hiperactivitate.

Retragerea socială

Jocul cu piese geometrice pune bazele dezvoltării prieteniei, deoarece stimulează


copiii
să se implice în interacțiuni sociale pozitive cu ceilalți (Rogers 1985). Cartwright
(1974) nota că utilizarea pieselor geometrice de construit invită copiii să lucreze
împreună și că atunci când aceștia sunt interesați și deciși să creeze împreună o
construcție, ei tind să caute ajutorul reciproc și învață să tolereze diferențele.
Rogers (1985) a descoperit că în timpul jocului cu piese geometrice
comportamentele prosociale, precum zâmbitul, participarea pe rând la aceeași
activitate, întrajutorarea și cerutul politicos (opus ordinului) au apărut mai
frecvent decât comportamentele antisociale, precum luarea jucăriilor altcuiva fără
permisiune, lovitul, amenințările și aruncarea jucăriilor.

Însă fiecare copil are propria sa capacitate de implicare cu succes în jocurile de


construit cu piese geometrice, care diferă de a celorlalți. Teoria co-constructivistă
a dezvoltării sociale oferă o explicație a motivului pentru care unii copii sunt mai
buni negociatori sociali decât alții (Ross și Rogers 1990). Teoria co-constructivistă
sugerează că acei copii care au o bună înțelegere a modului cum ar trebui să se
poarte în cadrul unei situații specifice de joacă au mai mult succes în interacțiunile
lor sociale decât copiii ce nu dețin o înțelegere clară a situațiilor de joacă. Ross și
Rogers afirmă:

Copiii au avut succes în practicarea jocului datorită capacității lor de a înțelege


limbajul și acțiunile celorlalți, și de a răspunde cu un limbaj și acțiuni potrivite în
contextul situației concrete de joacă. Cu alte cuvinte, pentru a avea succes în
interacțiunile de
joacă, un copil trebuie să intre în situația de joacă știind la fel de bine ca
partenerul de joacă cum să se comporte și ce să spună și să fie capabil să-și
adapteze limbajul la schimbările continue ale situației fizice și sociale, pe măsură
ce se desfășoară interacțiunile dintre colegi. Astfel, convențiile și procedurile
jocului cu piese geometrice sunt co-construite atât intrapersonal cât și
interpersonal. (p. 18)

Copiii ce nu sunt capabili să-și negocieze singuri interacțiunile de joacă vor avea
nevoie de un terapeut care să-i învețe această abilitate. Terapeutul, acționând ca un
îndrumător de joc, instruiește, oferă modele, direcționează și reîntărește
interacțiunile adecvate în cadrul jocului cu piese geometrice. Terapeutul lucrează
individual cu copilul retras social până când acesta este pregătit să se descurce în
interacțiunile cu colegii săi.

Tulburarea de deficit de atenție/hiperactivitate (ADHD)

Jocul cu piese geometrice poate fi util ca tehnică terapeutică și pentru copiii cu


ADHD. Trăsătura esențială a ADHD-ului este un tipar continuu de lipsă de atenție
și/sau hiperactivitate-impulsivitate. Copiii cu această tulburare au de obicei
dificultăți în menținerea atenției asupra unei sarcini și dificultăți în amânarea
reacțiilor și în a-și aștepta rândul.

O sarcină terapeutică specifică pentru copiii cu ADHD este aceea de a-i învăța să
fie reflexivi, adică să se oprească, să se gândească, să plănuiască următorul pas și
să cântărească
alternativele și consecințele înainte de a acționa. Jocurile de construit cu piese
geometrice presupun, prin definiție, planificare din partea copiilor, pentru ca ei să
poată construi structura dorită. De asemenea, copiii trebuie să așeze fiecare piesă
cu grijă, pentru a nu dărâma structura. În acest fel, copiii cu ADHD exersează o
mai mare reflexivitate, reducând impulsivitatea.

Inițial, terapeutul împrăștie diferite forme geometrice pe jos în cabinet și


sugerează copilului: „Hai să ne folosim imaginația ca să construim ceva grozav!"
Apoi, pentru a stimula gândirea intenționată (oprire și gândire) la un copil
impulsiv, terapeutul ar trebui să pună câteva întrebări înainte de începerea jocului
de construcție: „Ce ți-ar plăcea să construiești?" Dacă răspunsul copilului este „o
casă", terapeutul ar putea întreba apoi: „Cât de mare vrei să fie casa? Cât de
înaltă? Câte camere are? Va avea uși și ferestre? Eu ce trebuie să fac ca să te
ajut?"

Pentru a promova și mai mult gândirea reflexivă a copilului în timpul construirii,


terapeutul oferă un model pentru gândirea cu voce tare întrebând, „Ce s-ar
întâmpla dacă am face asta? Ce am putea face pentru a ne asigura că turnul nu
cade?"

Pe lângă gândirea reflexivă, jocul cu piese geometrice poate fi folosit pentru a


mări durata atenției unui copil cu ADHD. Din moment ce piesele geometrice de
construit reprezintă o jucărie preferată a copiilor (Kinsman și Berk 1979), jocul cu
piese geometrice probabil că va încuraja copiii cu ADHD să persiste asupra
sarcinii până când reușesc să termine construcția
Ross, D.D. și Rogers, D.L., Social competence in kindergarten: analysis of social
negotiations during peer play. În Early Child Development and Care 25:15–26,
1990.
63. GESTIONAREA FURIEI: RACHETELE DIN STICLĂ

Neil Cabe

INTRODUCERE
Furia și comportamentele asociate sunt, probabil, cele mai întâlnite simptome la
copiii care vin la terapie. Majoritatea copiilor sunt capabili să identifice motivul
furiei, dar puțini dintre ei pot să o utilizeze într-un mod constructiv și chiar și mai
puțini știu cum să o elibereze într-un mod adecvat. Învățarea copilului să-și
elibereze furia într-un mod adecvat și să conștientizeze pericolele deciziei de a-și
ține furia în interior sunt principalele dificultăți ale gestionării furiei.

ARGUMENT
Într-o anumită măsură, furia unui copil servește ca mecanism defensiv pentru
integritate și identitatea de sine. Ca atare, ea trebuie să fie tratată ca o problemă de
putere și control, care permite copilului să evite responsabilitatea personală pentru
propriile acțiuni, să evite adevăratele sentimente subiacente și să reîntărească
modul de comunicare defectuos ce perpetuează disfuncția personală sau familială,
permițând astfel apariția furiei. Copiii trebuie mai întâi să asume faptul că furia
ținută în interior duce la explozii, iar furia eliberată încet și adecvat aduce ușurare.
În acest scop poate fi folosită tehnica rachetei din sticlă.

Tehnica rachetei din sticlă oferă copilului o eliberare sigură și fără riscuri.
Majorității copiilor nu le place propria furie și vor să scape de ea, fără să dispună
însă de o modalitate constructivă de a face față unei emoții atât de puternice.
Această tehnică trece de la prezentul
Nu apropiați amestecul și cutiuța de ochi și față!

Deseori folosesc ochelari de protecție, mai ales cu copii mai mici, iar amestecul în
sine nu este deloc toxic. În cei câțiva ani de când utilizez această tehnică, niciun
copil nu a fost rănit vreodată; cu toate acestea, folosesc tehnica doar cu copiii care
pot să-mi urmeze instrucțiunile și n-o folosesc cu cei aflați sub vârsta școlară.

Copilul va cere să încerce tehnica „rachetei din sticlă" de mai multe ori. La o
„lansare" ulterioară, fără știrea copilului, folosesc o agrafă pentru a găuri capacul
uneia dintre cutiuțe, iar apoi desfășor experimentul în prezența copilului. În acest
caz, amestecul din cutiuța mea va arunca o spumă lichidă superbă în aer, în timp
ce cutiuța copilului va exploda din nou.

Imediat după aceea întreb copilul de ce cutiuța mea nu a explodat. Invariabil, mi


se răspunde că în capacul cutiuței mele exista o gaură ce a eliberat treptat
presiunea. În acel moment, insist să se uite în ochii mei și îi explic că atunci când
permitem furiei să se adune în interior, ea produce o explozie, dar atunci când
eliberăm furia puțin câte puțin, deflagrația nu mai are loc. Nimeni nu uită vreodată
această experiență. După aceea, explorez împreună cu clientul care este sursa
furiei sale, ce se ascunde sub ea, și modurile în care își poate elibera furia treptat,
fără să „explodeze".

APLICARE
Această tehnică este adecvată pentru majoritatea copiilor furioși. Am folosit-o cu
succes în cazul majorității grupelor de vârstă, atât în ședințe individuale, cât și de
grup, și am descoperit că este extrem de eficientă cu clienții aflați la vârsta
preadolescenței sau a adolescenței. Clienții cu comportament opoziționist și cei cu
tulburări de conduită iubesc zgomotul, acțiunea și dezordinea. De asemenea, am
lăsat copilul să aleagă culori care să reprezinte anumite sentimente (albastru
pentru tristețe, roșu pentru furie, galben pentru anxietate, verde pentru invidie),
am reluat exercițiul și am descoperit împreună cum copilul poate elibera și aceste
emoții puternice în moduri mai constructive. Mulți copii ce nu s-au apropiat
niciodată de propriile emoții puternice și profunde au reușit acest lucru folosind
tehnica rachetei din sticlă.
64. COLEGI DE JOACĂ: FOLOSIREA PĂPUȘILOR ÎN
CADRUL TERAPEUTIC

Cynthia Caparosa Sniscak

INTRODUCERE

Includerea păpușilor terapeutice în terapia copilului mi-a fost foarte utilă. Păpușile
oferă o multitudine de opțiuni creative și nelimitate în procesul terapeutic. Cel mai
adesea, în lucrul cu copiii, umanitatea noastră este una dintre cele mai utile
instrumente terapeutice, dar uneori faptul că suntem ființe umane reale, vii, pare
să le creeze probleme clienților noștri. Sunt multe momente în practica mea
psihoterapeutică în care atenția, concentrarea și răspunsurile mele empatice nu
sunt suficiente și împiedică procesul clientului. Mi-am dat seama că aș putea
folosi un ajutor extern din surse ce nu sunt la fel de impresionabile ca mine. Am
căutat ceva ce le-ar putea oferi clienților mei o ocazie sigură și confortabilă de
exprimare a sentimentelor, iar mie ocazia de a evalua mai bine problemele și
nevoile lor. E.C. Hanson, un sculptor în materiale moi din Colorado, a fost rugat
să creeze câteva păpuși terapeutice ce vor satisface aceste nevoi. Rezultatul
acestei rugăminți a fost apariția Colegilor-de-joacă (Play-Mates). Eu și clienții
mei avem acum o întreagă comunitate de suport terapeutic disponibilă și gata să
ajute.

Colegii-de-joacă sunt păpuși din materiale moi, umplute cu fibră de poliester. Au


aproximativ 75 cm înălțime. Sunt rezistente, pot fi spălate, sunt foarte atrăgătoare
și plăcute la atingere. Parte din farmecul lor pare să vină din diversitatea
expresiilor faciale și a caracteristicilor speciale pe care le are fiecare păpușă.
Aceste păpuși sunt confecționate manual și fiecare dintre ele este unică. Ele
reflectă multe stări și dispoziții. Unele dintre păpuși sugerează siguranță și
confort, altele par anxioase sau îngrijorate. Alte expresii sugerează furie, frică,
plictiseală, surprindere sau satisfacție. Colegii-de-joacă oferă diversitate și în ceea
ce privește vârsta, rasa, sexul, etnia, afilierile de grup și stilul. Pot arăta ca o
bunică, precum un bebeluș sau ca un adolescent punker, skater, studios sau atlet.
Pot fi mame, tați, rude sau membri ai familiei extinse. Le-au fost desemnate roluri
de abuzatori, profesori, polițiști, prieteni sau bătăuși.

Păpușile terapeutice sunt utile atât în jocul centrat pe copil, cât și în jocul directiv
sau inițiat de către terapeut. Sunt adecvate pentru utilizarea cu persoane
individuale sau cu familii. Întrebuințările păpușilor sunt nelimitate. Clienții s-au
conectat în mod spontan și creativ cu păpușile în multe moduri. Păpușile s-au
dovedit a fi utile cu o varietate de persoane și probleme. Le-am folosit cu copii ce
au suferit o traumă sau au avut un istoric de victimă. Au fost utile în cazul copiilor
impulsivi și în cazul copiilor ce au suferit o pierdere. Colegii-de-joacă au fost
folosiți de către copii ce aveau dificultăți în gestionarea furiei sau a agresivității și
de către copii ce aveau dificultăți în exprimarea emoțiilor. Păpușile au ajutat copii
ce aveau dificultăți legate de abilități sociale sau de comunicare și au fost folosite
cu copii anxioși și temători. Chiar și copiii cu probleme de atașament sau ale căror
familii treceau prin perioade de
tranziție au folosit păpușile în travaliul lor terapeutic. Uneori clienții, în special
adolescenții, aleg o păpușă pe care o țin în brațe pe parcursul ședinței, pentru a-i
liniști.

ARGUMENT
Păpușile terapeutice le oferă sprijin clienților în timp ce aceștia lucrează asupra
unor probleme sau abilități prin exercițiu, joc, fantezie sau dramatizare. Ele
servesc ca recuzită pentru clienți în timpul travaliului terapeutic. Comunicarea
conținutului cu încărcătură emoțională este dificilă pentru copii și adolescenți.
Pentru ei este mai confortabilă terapia prin joc și fantezie, decât terapia prin
cuvinte. Păpușile sunt utile pentru repunerea în act a întâmplărilor trecute sau
pentru crearea unor realități noi. Copiii își pot dezvolta propriul scenariu și pot
juca roluri în propriile povești. Copilul devine regizor în scenele pe care le alege,
implicând păpușile ca personaje în propriile povești. Păpușile pot juca orice roluri
alocate de către copil, iar terapeutul se poate alătura, dacă este invitat. Acest tip de
terapie prin joc centrată pe copil oferă foarte multă putere copiilor. Păpușile oferă
copiilor multe ocazii în care să se simtă puternici, plini de forță și deținând
controlul.

Păpușile ajută, de asemenea, la dezvoltarea cunoașterii, a explorării și


interacțiunii, acceptând exersarea de alegeri comportamentale noi sau diferite. Au
fost utile și în cazul copiilor foarte impulsivi, cu dificultăți în privința judecăților
și alegerilor lor comportamentale. Adesea copiii vor pune păpușile în aceleași
situații în care se regăsesc și ei atunci
când iau decizii greșite și trebuie să se descurce cu consecințele acțiunilor lor sau
să se adapteze la acestea. Terapeuții pot ajuta alăturându-se jocului și prezentând
alegeri comportamentale mai adecvate. Colegii-de-joacă oferă copiilor ocazii de
rezolvare a problemelor și de exersare a noilor abilități, oferind totodată spațiu
pentru descărcarea emoțiilor. Păpușile au fost folosite adesea pentru exersarea
asertivității sau pentru lucrul asupra comportamentelor sociale dificile.

Mulți copii ce-au fost victime, care au supraviețuit unei traume sau ale căror
atașamente sunt întrerupte sau perturbate sunt blocați emoțional. Acești copii s-ar
putea să nu fie în contact cu propriile sentimente sau le-ar putea fi teamă să-și
simtă ori să-și exprime propriile sentimente. Păpușile terapeutice le oferă ocazia
să facă un travaliu proiectiv. Clienții copii ar putea atribui păpușilor roluri,
atitudini, voci și stări. Temele ar putea fi legate de furie, siguranță, protecție,
agresivitate, putere și control. Clienții joacă adesea teme legate de bine și rău.
Păpușile le oferă copiilor siguranța și distanța de care ar putea avea nevoie pentru
a lucra asupra unor sentimente dificile sau copleșitoare. Astfel, ei reușesc să spună
lucruri pe care nu le-ar putea spune în lumea reală. Clienții copii pot scăpa
nepedepsiți atunci când își manifestă furia față de o persoană anume, fără riscurile
asociate în lumea reală. Mulți copii și-au exprimat sentimentele foarte puternice
față de abuzatori sau membri ai familiei, după ce au alocat acele roluri păpușilor.
Uneori aceste ocazii pot fi deosebit de utile pentru membrii familiei, dacă aceștia
asistă la joc. Astfel, părinții și tutorii au posibilitatea să observe
intensitatea emoțiilor pe care le simt copiii lor în astfel de situații, iar copiii au
ocazia să-și implice părinții în munca lor terapeutică. Și copiii temători și anxioși
au găsit păpușile ca fiind deosebit de utile. Copiii pot lucra asupra fricilor lor prin
crearea de situații imaginare și confruntarea anxietăților. Ei pot exersa curajul și
asertivitatea și modalități de a se apăra singuri.

Colegii-de-joacă sunt foarte supuși. Ei pot fi oricine decide clientul că vor fi. Ei
nu încearcă să controleze, să răspundă sau să amenințe cu pedepse atunci când
sentimentele sunt exprimate sau direcționate către ei. Ei permit copilului să
conducă situația. Sunt suficient de corporali pentru a fi manipulați și sunt de
mărimi adecvate. Aceste păpuși au ajutat clienții să-și exprime furia, durerea,
singurătatea, rușinea și gelozia. Au fost bătute, îmbrățișate, pupate, încătușate, s-a
țipat la ele și s-a dansat cu ele.

DESCRIERE
Copiii cu abilități sociale și o comunicare deficitare au folosit păpușile ca
personaje într-o poveste creată împreună cu terapeutul. Terapeutul invită copilul
să creeze un scenariu al poveștii. Dacă acesta are dificultăți în găsirea unei idei,
terapeutul poate oferi sugestii. Dacă este adecvat, poate fi sugerat un fir al
poveștii, ce poate fi o metaforă pentru una din problemele semnificative din viața
copilului. Adesea, după ce terapeutul oferă câteva sugestii de scenariu, copiii vor
veni cu propriile idei. Apoi păpușile sunt alese ca personaje din poveste și le sunt
alocate roluri. Copiii sunt cei ce decid ce rol vor juca ei și ce rol va juca
terapeutul.
Terapeutul și copilul dezvoltă împreună povestea prin conversațiile improvizate
dintre personaje. Terapeutul poate răspunde personajelor copilului, în funcție de
problemele terapeutice ale copilului. Personajele terapeutului pot modela
comportamente adecvate, pot exprima sentimente, pot sugera comportamente utile
prin care fac față unor situații și pot folosi stilurile adecvate de comunicare și
comportament social, cu care copilul are dificultăți. Această intervenție a fost utilă
în cazul a doi copii diagnosticați cu tulburare Asperger.

Copiii care au fost victime se simt deseori furioși, temători și lipsiți de putere.
Poate fi utilă înscenarea unui simulacru de proces pentru abuzator. De cele mai
multe ori copilului îi va face plăcere să joace rolul polițistului sau al judecătorului
care dă sentința. Pot fi utilizate articole de recuzită precum ciocănelul, roba
judecătorului și cătușele. Păpușile joacă roluri de abuzatori, jurați, martori, alte
persoane din sala de judecată, precum și persoane semnificative pentru copil.
Colegii-de-joacă au fost judecați, băgați în pușcărie, bătuți, călcați în picioare, s-a
țipat la ei și au fost trimiși la închisoare pe viață sau condamnați la moarte.
Adesea sunt siliți să-și ceară scuze în public pentru faptele oribile comise
împotriva clientului. Dacă aceste probleme sunt foarte serioase, păpușile permit
copiilor să se elibereze de suferința emoțională. De obicei se declanșează multe
râsete în timp ce copiii joacă aceste scene, iar acest lucru le oferă foarte multă
putere.

Pentru copiii care sunt separați de părinți la propriu sau la figurat, păpușile pot
ține locul părintelui absent. În general, copiii au foarte multe sentimente în
legătură cu această
Adăugarea păpușilor terapeutice în cabinetul de terapie oferă posibilitatea să se
lucreze asupra problemelor legate de rezolvarea conflictelor, gestionarea furiei,
exprimarea afectivă, dezvoltarea abilităților sociale și de comunicare, creativitate,
rezolvarea problemelor, rezolvarea problemelor victimă–abuzator, problemele
relaționale și stăpânirea de sine. Ele ajută la tratarea tulburării de stres
posttraumatic, a tulburării opoziționiste, a tulburării de deficit de
atenție/hiperactivitate (ADHD), a problemelor relaționale părinte–copil sau între
copii, a problemelor legate de doliu și pierderi, a stimei de sine scăzute, a
anxietății și a problemelor de dezvoltare. Aceste păpuși pot fi folosite atât în
ședințe directive, cât și în ședințe nondirective. Ele permit terapeutului să
identifice afectele și și să ofere ajutor în cunoștință de cauză.
65. GĂSIREA ECHILIBRULUI - PE PLACA DE
ECHILIBRISTICĂ

Sally Kondziolka

INTRODUCERE

Mulți copii traumatizați au nevoie de jocuri ce implică activitatea fizică. Alți copii
au nevoie să poată stăpâni diferite activități centrate pe corp, pentru a-și construi
stima de sine sau pentru a-și dezvolta un loc intern al controlului. Unii copii au
dificultăți senzorio-motorii, o imagine corporală dezastruoasă sau probleme
somatice, ca efecte secundare ale abuzului
fizic sau sexual. Adesea, acești copii necesită activități ce-i ajută să-și integreze
toate părțile corpului, ori să-și conecteze partea superioară a corpului cu cea
inferioară. Copiii cu probleme de atenție au deseori nevoie să-și cultive
concentrarea prin sarcini corporale. Alți copii au nevoie de recuzită sau jocuri prin
care să-și poată exprima, clarifica și canaliza energia nervoasă sau debordantă.
Toți copiii pot beneficia de pe urma dezvoltării încrederii — atât în ei înșiși, cât și
în alții. Toate aceste probleme și multe altele pot fi abordate prin folosirea plăcii
de echilibristică (uneori denumită placă „bongo") ca recuzită a jocului activ.
Originile acestor instrumente de recuzită legate de echilibristică se află în terapiile
fizice și ocupaționale. Aceste articole de recuzită sunt adesea folosite de terapeuți
de dans și mișcare, dar în scopuri psihoterapeutice — și nu fizice.

ARGUMENT
Jocul activ, de tip fizic, angrenează copiii simultan la nivel cognitiv, emoțional,
social și somatic. Mișcarea expresivă și jocul nonverbal, activ fizic, stârnesc o
comunicare imediată și uneori mai autentică (sau mai puțin defensivă). De
asemenea, pot fi utile și în formularea unor obiective concrete de lucru, ce implică
atât creșterea emoțională, cât și realizările fizice; poate deveni o metaforă pentru
stilul personal și/sau procesul copilului.

DESCRIERE
Placa plană este plasată deasupra unui cilindru. Terapeutul ar putea dori ca la
început să ofere un exemplu de menținere a echilibrului pe placa de echilibristică
(Figura 65-1). Copilul poate apoi începe prin plasarea picioarelor în locurile de
suport de pe placă.

Figura 65-1. Menținerea echilibrului pe placa de echilibristică

Terapeutul joacă rolul „supraveghetorului" pentru a menține siguranța: „Sunt aici


să te
Acest articol de recuzită este util pentru adolescenți (în special pentru cei ce
prezintă comportamente de competiție și/sau de rezistență), dar poate fi folosit cu
succes chiar și în cazul copiilor de numai 4 ani. În plus, poate fi folosit în
diagnosticare: el permite terapeutului să observe integrarea fizică, încrederea în
sine, stima de sine, abilitatea de a-și asuma riscuri moderate, înclinația înspre
stăpânire, locul controlului, simțul spațiului personal și capacitatea de a avea
încredere a copilului. Terapeutul ar putea lăsa placa la vedere în camera de terapie,
astfel încât copilul să poată iniția explorarea ei. Poate fi oferită și ca activitate
sugerată: „Ai chef să încerci ceva nou și diferit astăzi?" Totodată, oferă copilului
și posibilitatea de a învăța să accepte sprijinul — la propriu — din partea unui
adult.
66. TEHNICA JOCULUI CU PĂPUȘI ADAPTABILE PENTRU
PĂRINȚI

Carol A. Brennan

INTRODUCERE

Adesea, părinții copiilor aflați în distres nu știu ce să facă pentru a-și ajuta
odraslele să se simtă mai bine. Există nevoia unor tehnici specifice, adecvate
vârstei, pe care părinții să le poată implementa cu succes în astfel de circumstanțe.
Tehnica jocului cu păpuși adaptabile pentru părinți a fost concepută inițial pentru
părinții copiilor mici ce manifestau simptome emoționale în timpul perioadelor de
tranziție sau de schimbare din viața lor. Sub îndrumarea doctorului Garry
Landreth, autoarea a dezvoltat tehnica de față ca punct central al unui studiu de
disertație, ce-i examina eficiența în cazul folosirii ei de către părinții unor copii
mici, pentru reducerea stresului produs acestora de separarea și/sau divorțul
părinților. Cel mai adesea,
reacțiile copiilor aflați în distres seamănă cu frica sau anxietatea. Scopul tehnicii
este să reducă stresul observabil al copilului în cadrul unei situații specifice, astfel
încât aceeași situație sau una similară din viitor să fie resimțită ceva mai pozitiv.
Tehnica a fost utilă multor copii, în diferite situații. Ea a dus, totodată, la apariția
tehnicii jocului cu păpuși adaptabile, pe care un clinician creativ n-o va găsi doar
ușor de adaptat unei largi varietăți de situații specifice copiilor mici, ci și ușor de
învățat și de aplicat de către părinți și alți adulți importanți din viața copiilor.

ARGUMENT
Copiii sunt ființe active. Atunci când nu dorm, majoritatea copiilor se mișcă,
învață despre ei înșiși și lumea lor prin joacă. Conform cercetărilor lui Jean Piaget
în domeniul dezvoltării cognitive, învățarea și gândirea copiilor mici este de tip
concret. Mai precis, copiii mici învață cel mai bine prin experiențe efective. De
aceea, cuvintele sunt adesea insuficiente pentru ca un copil mic să învețe și să
înțeleagă. Situația optimă de învățare pentru un copil mic ar putea fi creată prin
combinarea cuvintelor cu obiecte concrete.

A fi părinte este o sarcină complexă, pe care mulți și-o asumă fiind foarte puțin
sau deloc pregătiți. Fără să vrea, părinții pot gestiona greșit unele situații ale copiii
lor, doar pentru a descoperi mai apoi că eforturile lor au fost inutile. Rezultatul ar
putea fi descurajarea și, pe măsură ce copiii sunt tot mai tulburați, părinții pot avea
sentimentul de incompetență. De
exemplu, în efortul de a-și ajuta copiii când plâng sau sunt supărați, adesea
majoritatea părinților vor încerca să-i liniștească oferindu-le un sprijin calm, logic
sau pasiv. Dacă aceste opțiuni nu funcționează, părinții pot recurge la negocieri,
amenințări sau la retragerea privilegiilor, pe măsură ce devin tot mai exasperați.
Se consideră că părinții sunt cei ce pot avea cel mai bun impact asupra distresului
emoțional al copiilor lor. Majoritatea părinților par motivați să-și ajute copiii dacă
știu ce au de făcut atunci când intervențiile obișnuite nu au succes.

Istorisirea de povești a fost mult timp atât o formă populară de divertisment, cât și
o formă de învățare pentru copii. Poveștile pot fi citite direct din cărți, spuse din
amintiri sau inventate. Unele povești iau forma pieselor de teatru, folosind dialog
și personaje. Tehnica jocului cu păpuși adaptabile pentru părinți îmbină o poveste
simplă cu obiecte sau figuri concrete. Folosirea ei urmărește să ofere copilului atât
o explicație verbală, cât și o reprezentare simplă — dar concretă — a situației
prezentate prin poveste.

DESCRIERE
Tehnica jocului cu păpuși adaptabile pentru părinți este recomandată pentru copii
de 7 ani sau mai puțin, ce manifestă distres în timpul unei anumite situații
particulare. Este o tehnică directivă prin care părintele formulează un scenariu
relevant pentru o poveste ce-i va fi spusă copilului. Povestea ar trebui să fie
simplă, concisă și clară pe tot parcursul său, la început, în partea de mijloc și la
final. Povestea ar trebui să se concentreze asupra unei singure
situații și să ilustreze o versiune pozitivă a unei situații ce a fost dificilă pentru
copil în trecut. Apoi părintele ar trebui să aleagă păpuși, figurine sau jucării de
pluș pentru reprezentarea personajelor principale din poveste. Cel mai adesea
personajele vor fi copilul, părintele și, posibil, o altă persoană. În timp ce-i spune
povestea copilului, părintele pune în scenă cele mai importante elemente, folosind
personajele deja selectate. Se recomandă un cadrul relaxat și confortabil pentru
spunerea poveștii, iar momentul ales ar trebui să fie potrivit atât pentru copil, cât
și pentru părinte. Pentru ca tehnica să fie eficientă, părintele ar trebui să
plănuiască să-i spună copilului aceeași poveste de cel puțin două-trei ori înainte să
aștepte producerea unor schimbări în comportamentul acestuia. Dacă se dorește, o
poveste poate fi repetată în aceeași zi, dar este recomandat ca repetările să se facă
la câteva ore distanță între ele.

Tehnica este concepută pentru a ajuta la reducerea stresului sau a anxietății


copilului privind o schimbare sau situație dificilă. Astfel de situații ar putea fi
dificultatea copilului de a dormi singur, îngrijorări legate de o schimbare în modul
de îngrijire al copilului sau teama de a petrece o noapte în lipsa unui părinte.
Următoarea poveste este împărțită în trei paragrafe pentru a ilustra în mod clar
începutul, partea de mijloc și sfârșitul, ea putând fi folosită pentru a ajuta un copil
ce are probleme legate de mersul la culcare.

Vreau să-ți spun o poveste despre mersul la culcare și trezitul dimineața.

Ea este păpușa Abby, iar ea este păpușa Mami. Ele au luat cina, iar Mami spune:
„Abby, e momentul să te pregătești să mergi la culcare". Abby răspunde: „Bine,
Mami, voi merge să mă îmbrac în pijamale". (Îndepărtați figurina-copil.) Și, în
timp ce Abby se îmbracă în pijamale aici, Mami alege o poveste pe care să i-o
citească. Apoi Mami o ajută pe Abby să se spele pe dinți (adăugați efecte sonore)
și o ajută să se așeze confortabil în pat. (Puneți figurina-copil culcată.) Apoi Mami
se așază pe marginea patului lui Abby și îi citește povestea. După ce termină
povestea, Mami o îmbrățișează și o sărută pe Abby de noapte bună (adăugați
efecte sonore) și spune: „Noapte bună, Abby. Somn ușor. Ne vedem dimineață. Te
iubesc". Iar Abby spune: „Noapte bună, Mami. Și eu te iubesc".

Apoi Mami merge la bucătărie (îndepărtați figurina-părinte de figurina-copil,


astfel încât cele două să nu se vadă între ele) și pregătește cafetiera pentru
dimineața următoare. Apoi Mami merge în camera ei și se pregătește de culcare.
Se spală pe dinți (adăugați efecte sonore), se îmbracă în pijamale, urcă în pat
(puneți figurina culcată) și stinge lumina (adăugați efecte sonore).

Și așa, în timp ce Abby doarme în patuț, iar Mami doarme în patul ei, casa este
foarte liniștită și amândouă se odihnesc. Curând se face dimineață. Abby se
trezește în pătuțul ei, se freacă la ochi și se întreabă dacă Mami s-a trezit deja. Se
dă jos din pătuț și merge în camera Mamei (mutați figurina-copil spre figurina-
părinte). Se apleacă peste Mami și spune: „Bună, Mami!" Iar Mami deschide
ochii, îi zâmbește lui Abby și spune „Bună
Tehnica jocului cu păpuși adaptabile pentru părinți a fost concepută inițial în
folosul părinților copiilor mici ce treceau prin stresul produs de separarea sau
divorțul parental. De atunci, tehnica a fost folosită cu succes de adulți aflați în
multe roluri, pentru a ajuta copiii stresați într-o gamă largă de situații. Printre
exemple se numără copiii aflați în asistență maternală sau care și-au pierdut
părinții în diferite circumstanțe, copiii din centrele de tratament, copiii aflați în
procesul de adopție, copiii care își schimbă școala, copiii cărora le era frică să iasă
la joacă de unii singuri în propria curte din spatele casei și copiii ce se tem că vor
fi uitați și abandonați la centrul de zi, la finalul zilei. Utilizarea acestei tehnici s-a
dovedit utilă nu doar în scăderea anxietății copiilor în numeroase situații, ci și
pentru creșterea sentimentului de competență al persoanelor responsabile cu
îngrijirea copiilor.
67. ILUSTRAREA PĂPUȘILOR MATRIOȘKA

Jo Ann L. Cook

INTRODUCERE

Folosirea păpușilor matrioșka (Figura 67-1) în terapia prin joc a fost inspirată
inițial de păpușile și figurinele pictate din comerț. Mărimea lor crescătoare a
reprezentat maturizarea, iar îmbinarea păpușilor una într-alta a constituit simbolul
internalizării stărilor de dezvoltare anterioare. Analogia și simbolismul acestor
păpuși au fost înțelese cu ușurință de către copii, care au prins ideea că, odată cu
dezvoltarea fizică, există și șansa asociată de creștere mentală, emoțională și
comportamentală, precum și cea de internalizare a acestor evoluții. Problemele de
dezvoltare personală, stimă de sine și creștere a conștientizării personale pot fi
ilustrate și abordate cu ajutorul seturilor de păpuși matrioșka din lemn nepictate.
Copiii își pot folosi păpușile în timp ce-și descriu poveștile de viață și planurile de
viitor. Ei pot combina păpușile pentru a reprezenta o integrare a sinelui. Tehnica a
prezentat interes atât pentru băieți, cât și pentru fete, pentru o gamă largă de copii
și adolescenți.
Figura 67-1. Păpușile matrioșka

ARGUMENT
Conceptul de creștere personală este unul abstract și copiii îl înțeleg mult mai ușor
prin folosirea unor amintiri specifice. Implicarea în crearea materialelor ce vor fi
folosite în cadrul ședințelor îi oferă copilului un control mai mare și îi dă ocazia
să-și amintească experiențe, situații, probleme. Copiii pot ilustra și decora o
anumită figurină, care să le permită să-și definească mai clar una din perioadele
lor de creștere care a fost semnificativă într-un mod pozitiv, negativ sau marcată
de dificultăți. În plus, tehnica aruncă o lumină și asupra vârstelor și stadiilor de
dezvoltare ulterioare, oferind un cadru în care problemele pot fi abordate din nou
și reformulate. În mod similar, atunci când copilul identifică perioade marcate în
mod deosebit de succes și putere, analogia este că acestea rămân internalizate și la
nivelul stadiilor ulterioare, fiind utilizabile în viitor. Deoarece timpul, succesiunea
și emoțiile sunt concepte abstracte, crearea și elaborarea concretă a unei
succesiuni personale de creștere permit angajarea unor amintiri și asocieri care,
altfel, n-ar fi putut fi suprinse printr-o sigură tehnică.

DESCRIERE

Copiilor li se prezintă un set de păpuși matrioșka nepictate, inițial sub forma unei
singure figurine. Apoi li se arată că figurina poate fi desfăcută, pentru a dezvălui o
serie de alte figurine de mărime descrescătoare. Aceste figurine pot fi comentate,
făcându-se referire la diverse probleme, inclusiv la diferitele vârste sau stadii de
creștere, la talente, abilități și proporții relative sau la atuuri, identitate, roluri
subsumate și interese proprii. Copiii sunt încurajați să identifice o serie de vârste,
evenimente, atuuri, talente sau roluri pe care doresc să le abordeze sau să le
descrie. În timpul discuțiilor, copiii încep să decidă care dintre figurine le vor
ilustra alegerile. Ilustrațiile pot fi completate cu diferite carioci, creioane, vopsele,
cerneală și penițe. În timpul realizării ilustrației, unii copii oferă foarte multe
informații și asociații legate de subiect. Alții pot fi prinși în proces, începând să
verbalizeze doar după ce și-au terminat ilustrația, iar figurinele lor pot fi folosite
în activități de joacă, discuții și povestiri.

APLICARE
Întrebuințările tehnicii desenării păpușilor matrioșka au fost numeroase și
constituie un mijloc de implicare activă a copiilor într-un proces asociativ și de
înțelegere a comportamentului lor curent în relație cu istoria personală sau cu
potențialul de schimbare din viitor. Tehnica a funcționat bine pentru copiii ce
aveau nevoie de întărirea stimei de sine. Talentele, atuurile și realizările lor sunt
interiorizate, constituind baza succeselor viitoare. De asemenea, copiii imaturi sau
anxioși beneficiază și ei de pe urma ilustrării concrete și personalizate a faptului
că procesul de maturizare implică o creștere atât emoțională, cât și fizică, precum
și
Cea mai interesantă întrebuințare a fost cea a unei fete cu tricotilomanie, problemă
de lungă durată pentru ea. Seria sa de figurine prezenta anii anteriori, când părul ei
era bogat și nedeteriorat. După aceea a urmat o perioadă în care problemele ei
erau evidente și vizibile, fiind mascate de vopsirea părului și peruci. În final,
ultima figurină a fost terminată când ea și-a depășit problema; aspectul ei era
normal, iar afectul afișat era și el considerabil schimbat, ilustrând realizările ei:
obținerea controlului și creșterea personală din tot acest timp.
68. TEHNICA CUTIEI CU JUCĂRIOARE DE TINICHEA

Jo Ann L. Cook

INTRODUCERE

Tehnica Cutiei cu Jucărioare de Tinichea (Figura 68-1) a fost improvizată inițial


ca o adaptare a jocului Sacul-cu-Jucării creat de dr. Richard Gardner (1986)
pentru a oferi material transportabil, interesant și stimulativ, care să atragă copiii
reticenți în privința investigării și exprimării intereselor și asociațiilor lor. Aceste
jucărioare de tinichea sunt o colecție din copilărie, fiind așezate pe un birou pentru
a atrage atenția și implicarea copiilor retrași. De-a lungul anilor, ele au fost
folosite pentru diferite aplicații și răspunsuri. Mai recent, Gardner (1994) a creat
jocurile de tip Alege-și-Spune, care includ atât sacul cu jucării (jucărioare de
tinichea), cât și alți saci de materiale-stimul, cum ar fi imagini cu emoții, cuvinte
și acțiuni. Pentru câteva idei introductive în alcătuirea colecției, vezi Gardner
(1994). Jucăriile în miniatură pot inspira o colecție personală unică. S-a constatat
că tehnica Cutiei cu Jucărioare de Tinichea stimulează interesul, participarea și
exprimarea copiilor, de la preșcolari la adolescenți, fiind folosită, de asemenea, cu
copii și familiile acestora. Nivelul implicării a rămas constant pe parcursul
utilizării tehnicii. Ușurința transportării a reprezentat un avantaj, iar
materialele pot fi folosite pe un birou, pe podea sau ca pioni personalizați în
jocuri.
ședințele ulterioare, pe măsură ce își extind și clarifică alegerile inițiale.

DESCRIERE
Tehnica se folosește în felul următor: se prezintă cutia cu jucărioare de tinichea, se
pune colecția la vedere și li se dă copiilor permisiunea să exploreze jucărioarele,
să le aleagă pe cele cu care vor să lucreze, și să le aranjeze oricum doresc. Dacă
este necesar, terapeutul exemplifică explorarea și poate participa, la cererea
copilului. Când este timp suficient și copiii dau semne că au ales câteva jucărioare
de tinichea, sunt întrebați ce au ales, de ce și li se cere să descrie aranjamentul lor
particular. Materialul prezentat facilitează: observarea explorărilor și alegerilor
făcute în procesul de luare a deciziilor; descrierile și asociațiile personale; ordinea
aranjamentului, fie ea după preferință, fie după succesiune sau ordine temporală;
și o punere în scenă sub forma unei mici piese de teatru, povești sau alte expresii
concrete sau metaforice. Când copiii și-au terminat piesa de teatru, descrierea sau
demonstrația, ei sunt încurajați să se gândească dacă se pot identifica cu oricare
dintre jucărioarele de tinichea; de exemplu, dacă au o jucărie preferată ori o
amintire preferată, sau din contră, dacă vor să excludă vreuna dintre ele din grup
și de ce. După aceea, jucărioarele de tinichea pot fi atașate unui desen, ca
decorațiuni, și pot fi mutate de către copii sau folosite în cabinet, în căsuța de
joacă sau la tava cu nisip, pe măsură ce terapia avansează.
Gardner, R.A., Dr. Gardner’s Pick-and-Tell Games, Creative Terapeutics and the
Center for Applied Psychology, Cresskill, NJ, 1994.
69. LENTILE

Celia Linden

INTRODUCERE

Una dintre provocările obișnuite în tratarea copiilor mici este transformarea


informațiilor în ceva suficient de concret pentru ei, astfel încât să le poată folosi în
viața de zi cu zi. Tehnicile învățate în cabinetul de terapie prin joc trebuie să fie
suficient de practice și bine exersate, astfel încât copilul să le poată folosi și în alte
medii în care funcționează. Aceasta este baza unui tratament eficient.

Teoria cognitiv-comportamentală are multe lucruri de oferit copiilor aflați în


cabinetul de terapie prin joc. Totuși, de multe ori, terapeutului îi este dificil să facă
informațiile ușor de înțeles. Tehnicile ce pot face teoria să prindă viață prin
intermediul jocurilor sunt resurse extrem de valoroase, pe care clinicienii trebuie
să le aibă la îndemână. Copiii vor fi adesea mult mai vorbăreți și deschiși în
legătură cu sentimentele lor când sunt implicați într-o activitate de joacă ce le
oferă un loc sigur în care se pot exprima. Activitățile experiențiale oferă copilului
șansa angajării în învățarea unor constructe importante, într-o manieră ludică și
neamenințătoare.
ARGUMENT
Terapia prin joc se bazează pe ideea că, prin acest element ludic, copiii pot trăi
situații noi și pot învăța comportamente noi, din alt domeniu decât cel cu care au
de-a face în mod curent. Folosirea elementelor de recuzită este un mod eficient de
a-i ajuta pe copii să-și schimbe perspectiva și să-și extindă orizontul.

DESCRIERE

Pentru utilizarea acestei tehnici aveți nevoie de câteva perechi de ochelari de soare
cu lentile de diferite culori. De asemenea, puteți folosi folie de plastic colorată sau
orice alt material care schimbă culoarea lucrurilor văzute, atunci când sunt privite
prin el.

Terapeutul prezintă activitatea explicând cuvântul perspectivă și cum se aplică el


în cazul copilului. În această parte a introducerii, terapeutul adaptează activitatea
exact la scopurile pe care încearcă să le atingă. Dacă copilul este deprimat,
terapeutul poate vorbi despre diferitele lentile prin care lucrurile se văd rozalii sau
întunecate. Dacă este vorba despre un copil cu tulburări de conduită, terapeutul
poate discuta despre lentilele diferite ca fiind punctele de vedere ale oamenilor
asupra unei anumite situații.

Apoi copilul probează diferitele perechi de ochelari. Terapeutul îi va cere


copilului să
descrie ceea ce vede și modul în care arată lucrurile pentru el. În cazul în care
copilul este deprimat, terapeutul va folosi doar două perechi de ochelari colorați
diferit (o pereche închisă și alta deschisă) și se va centra pe diferența dintre lentile
ca fiind diferența dintre modul rozaliu și modul întunecat de a vedea lucrurile,
ilustrând ideea că realitatea este colorată de către „lentila" prin care copilul o
privește. Ochelarii pot fi purtați și în afara cabinetului, pentru a generaliza ideea
că felul în care copilul privește casa, școala și comunitatea este afectat de lentila
pe care copilul alege s-o folosească. Se pot da teme pentru acasă, cum ar fi, de
pildă, purtarea ochelarilor rozalii într-un loc în care copilul nu se simte deloc bine,
care să-i sugereze fizic copilului că sentimentele sale se pot modifica prin
schimbarea lentilei. Apoi copilul îi poate spune terapeutului cât de diferită a fost
perspectiva folosind lentile diferite, iar discuția viitoare se poate centra pe teoria
cognitiv-comportamentală din spatele ideii că modul în care gândim ne afectează
felul în care simțim.

În cazul în care copilul prezintă o tulburare de conduită sau suferă de tulburarea


de comportament opoziționist, terapeutul va avea pregătite pentru acesta mai
multe perechi de ochelari diferite. După ce copilul i-a purtat și a avut ocazia să
descrie ceea ce a văzut, terapeutul va centra discuția asupra modului în care
fiecare pereche de ochelari a făcut camera să arate diferit și asupra felului în care a
fost schimbată realitatea de către lentilele prin care a privit-o copilul. Discuția va
ilustra faptul că, deși perspectivele au fost diferite, fiecare dintre ele a fost validă,
depinzând de lentilele prin care a privit copilul. Acești ochelari pot fi dați
copilului, pentru a-i folosi atunci când apare o situație în afara ședințelor de
terapie prin joc. În timpul unui conflict de acasă, de pildă, copilul și părintele pot
purta ochelarii pentru a „vedea" perspectiva celuilalt asupra unei situații. La
început își poartă propriii ochelari și comentează situația. Apoi fac schimb de
ochelari și încearcă să „vadă" altfel. În următoarea ședință pot discuta rezultatul
experienței lor. Ceea ce urmează este un exemplu al utilizării acestei tehnici cu un
adolescent deprimat:

Terapeutul: Astăzi vom folosi acești ochelari diferiți, care ne vor ajuta să privim
lucrurile care te sâcâie. Vei observa că am două perechi diferite — o pereche cu
lentile închise și o pereche cu lentile deschise. Întâi vom folosi ochelarii cu lentile
întunecate și vreau să te gândești la toate gândurile negative legate de ceva ce te
deranjează. Apoi vom folosi acești ochelari rozalii deschiși la culoare și le vom
permite gândurilor pozitive să se exprime. Hai să alegem un subiect de pe lista de
„Lucruri care mă supără".

Copilul: Voi începe cu percuția.

Terapeutul: Excelent. Pune-ți ochelarii ăștia întunecați și hai să auzim partea ta


întunecată și negativă vorbind despre cântatul la tobe și despre profesorul tău.

Copilul: E oribil!

Terapeutul: Sună destul de negativ!

Copilul: Am un profesor rău, toți ceilalți colegi sunt mai buni decât mine și nu e
deloc distractiv.

Terapeutul: Altceva?

Copilul: Nu… Asta e tot.

Terapeutul: Bun. Hai să schimbăm ochelarii și să-i pui pe cei cu tentă rozalie.
Acum vom vedea altfel aceste gânduri. Ai spus că ai un profesor rău. Știu că nu-ți
place de el și nici modul în care se poartă cu tine în clasă. Cum putem schimba
acel gând și cum îl putem privi dintr-o perspectivă pozitivă?

Copilul: O să scap de el la anul!

Terapeutul: Deci este profesorul tău acum, dar nu pentru totdeauna.

Copilul: Da.

Terapeutul: Încă înveți?

Copilul: Da.

Terapeutul: Bun. Mai este o parte a gândurilor negative pe care trebuie să


încercăm să o vedem diferit. Ai spus că toți ceilalți sunt mai buni decât tine.
Acesta este un mod complet negativ de a-ți privi performanțele. Cum putem da o
tentă pozitivă acestei idei, astfel încât să nu te mai simți rău în funcție de ceea ce
fac toți ceilalți?

Copilul: Hm… (pauză)… nu contează cum cântă toți ceilalți, pentru că nu ar


trebui să mă compar cu ei.

Terapeutul: Abilitățile de care dispui sunt doar ale tale și ești un cântăreț capabil.
Această activitate este utilă în cazul majorității copiilor, pentru ilustrarea noțiunii
de perspectivă și a ideii că diferențele de opinie sunt valide și onorabile. Cu toate
acestea, tehnica este deosebit de valoroasă în cazul acelor copii cărora le este
foarte dificil să tolereze poziția unei alte persoane și care au nevoie ca perspectiva
lor să fie unica existentă în legătură cu subiectul discutat. De asemenea, copiii ce
suferă de depresie pot beneficia de pe urma acestei activități atunci când ea este
structurată ușor diferit, pentru a ilustra cognițiile negative și pe cele pozitive.
70. FOLOSIREA PĂPUȘILOR ANATOMICE ÎN
PSIHOTERAPIA COPIILOR ABUZAȚI SEXUAL

Jamshid A. Marvasti

INTRODUCERE

Păpușile anatomice, cunoscute și sub denumirea de păpuși naturale, sunt


construite cu organe genitale, cavități corporale și păr pubian. De obicei ele
înfățișează un bărbat și o femeie adulți, respectiv un băiat și o fată prepuberi,
idealul fiind să fie reprezentați atât în varianta de culoare, cât și în cea albă. De
mulți ani, aceste păpuși sunt folosite în evaluarea și validarea abuzului sexual al
copiilor, sunt utilizate, în general, în evaluările criminalistice ale abuzului sexual
asupra copiilor și au fost un subiect controversat pentru unii avocați ai apărării. S-
a considerat că o păpușă anatomică dezbrăcată este sugestivă într-un mod sexual
pentru copil și, astfel, ar putea contamina sau influența procesul de evaluare și
validare a
incestului și abuzului sexual. În evaluările criminalistice aceste păpuși sunt
considerate mai degrabă instrumente decât jucării și sunt prezentate numai după
ce copilul verbalizează victimizarea sexuală, pentru a facilita comunicarea.

Există și alte moduri de utilizare a păpușilor, precum folosirea lor în tratarea


copiilor sexualizați. În acest caz, le-am utilizat ca jucării, nu ca instrumente.
Copiii pe care i-am tratat astfel au fost abuzați sau suprastimulați sexual. Ei au
trecut deja prin procesul de verificare criminalistică și legistă, fiind trimiși la
tratament. Acești copii nu necesită terapie doar pentru trauma cauzată de abuz, ci
au nevoie și de intervenții ulterioare pentru comportamentul lor sexual, în măsura
în care ar putea fi tentați să facă altora ceea ce li s-a făcut lor — să atingă zone
genitale ale altora sau să îi provoace să aibă cu el relații de natură sexuală.

Copiii sexualizați prematur, etichetați totodată drept copii reactivi sexual, pot fi
agresivi sexual față de colegii lor, sunt preocupați de acte erotice și sexuale și pot
să se masturbeze excesiv sau se pot implica în jocuri sexuale în mod compulsiv,
fără să țină cont deloc de faptul că acest lucru este neadecvat. (Marvasti, 2000).

ARGUMENT
Copilul abuzat sexual poate prezenta diferite comportamente patologice și
indezirabile, iar de multe ori terapia prin joc este tratamentul cel mai potrivit
(Marvasti, 1989, 1993). Păpușile anatomice sunt folosite ca jucării în următoarele
scopuri:
1. Să i se ofere copilului ocazia de a repeta actul abuzului sexual cu păpușa, nu cu
alți oameni.

2. Copilul să-și ventileze trauma, de pildă prin lovirea penisului păpușii


masculine.

3. Să i se ofere copilului educație sexuală.

4. Pentru îmbunătățirea amintirii evenimentelor traumatice de către copil.


Memoria este un fenomen „dependent-de-stare", ceea ce înseamnă că ea se
îmbunătățește atunci când persoana este expusă la starea și circumstanțele
înregistrate odată cu evenimentul inițial. Aceste păpuși, având zone genitale
explicite, pot declanșa amintirile copilului legate de circumstanțele și detaliile
abuzului sexual.

5. Să i se permită copilului să se desensibilizeze și să se pregătească pentru un


examen ginecologic sau pentru reiterarea scenei, dacă acest lucru era perceput
anterior ca incomod.

6. Să se ofere un substitut pentru corpul terapeutului atunci când copilul vrea să


atingă zonele genitale ale terapeutului (Marvasti, 1994).

Copilul: Pot să-ți ating cocoșelul? (arătând către zona genitală a terapeutului
bărbat).

Terapeutul: Nu îmi place să fiu atins de copii, dar pot să-ți dau această păpușă
specială, iar tu poți să zici că sunt eu și să-i faci orice vrei.

Copilul: Cocoșelul tău este la fel ca acesta? (arătând către penisul păpușii).

Terapeutul: Da, am un cocoșel ca orice băiat și bărbat. Fetele au ceva ce se


numește
vagin. Îl poți vedea uitându-te la cealaltă păpușă (îi dă copilului păpușa anatomică
feminină).

DESCRIERE
Terapeutul introduce păpușile anatomice îmbrăcate ori de câte ori consideră că
este indicat. El poate să-i explice copilului că păpușile au părți ale corpului
similare cu cele ale unei persoane reale și că, dacă vrea, poate să le dezbrace și să
se joace cu ele oricum dorește. Apoi copilul poate să:

1. Repună în act o activitate sexuală între păpușile masculine și cele feminine


(dacă a fost expus la acte sexuale ale părinților și la suprastimulare).

2. Repete incidentul abuzului sexual, dacă acesta a fost perceput ca fiind


traumatic. Terapeutul sau păpușa ce-l substituie poate participa la joc, oferind
soluții, sugestii, clarificări și interpretări sau poate schimba neajutorarea/neputința
și rezultatul negativ al evenimentului; de pildă, păpușa-fată se poate lupta cu
abuzatorul sau poate chema poliția. Păpușile-polițiști pot intra în casa de păpuși și
îl pot aresta pe abuzator sau — atunci când păpușa abuzatoare îi spune victimei
„Ăsta e un joc și trebuie să-l ții secret" — păpușa-terapeut poate interveni zicând:
„Spune cuiva despre asta chiar acum, pentru că nu este un joc".
Copiii care au fost suprastimulați pot simți nevoia compulsivă de a repeta actul
sexual cu alții, în scopul de a scădea nivelul tensiunii interne și pentru a obține
controlul personal asupra traumei. Acești copii sunt neajutorați în controlarea
furiei și preocupării lor, care se află în categoria obsesiei și compulsiei. Păpușile
anatomice pot fi folosite în terapie în scopul repetării prin deplasare a traumei,
pornind de la prezumția că acest lucru ar putea diminua nevoia copilului de a o
repune în act cu ceilalți, în realitate. Terapeutul poate să-i ofere copilului doar
păpușile anatomice pentru a se juca cu ele în cadrul ședinței, iar copilul poate
pune în scenă cu ele ceea ce ar vrea să le facă altor copii. Uneori pot fi necesare
trei ședințe săptămânale în primele două săptămâni, mai ales în cazul în care
copilul a fost exmatriculat de mai multe ori din diferite centre de zi sau școli
datorită jocurilor sexuale frecvente și fără discernământ cu colegii, fără
consimțământul acestora. De obicei, acești copii nu răspund la pedepse.

APLICARE
Această tehnică ajută copiii a căror sexualizare prematură este evidentă, care o
pun în act și, posibil, victimizează alți copii. Unii copii traumatizați, cu
diagnosticul de tulburare de stres posttraumatic (PTSD), pot reacționa negativ la
vederea unei păpuși anatomice dezbrăcate, amintindu-și momentul abuzului. Ei
pot arunca păpușa sau pot fugi țipând din cabinetul terapeutului.
Marvasti, J.A., Child suffering in the abusive and dysfunctional communities and
families in the U.S.A., în Child Suffering in the World, editor J. Marvasti, p. 326–
360, Sexual Trauma Center Manchester, CT, 2000.
71. TERAPIA DE FAMILIE PRIN JOCUL CU NISIP

Lois Carey

INTRODUCERE

În ultimii ani, jocul cu nisip a devenit o tehnică terapeutică respectabilă în lucrul


cu copii, iar mai recent, valoarea sa a crescut și s-a îmbogățit prin utilizarea
tehnicii în lucrul cu familii. Jocul cu nisip este o tehnică ce folosește o tavă cu
nisip și o colecție variată de obiecte în miniatură, cu ajutorul cărora copilul sau
familia pot construi o scenă ce poate ilustra imediat problemele psihologice ale
copilului sau ale familiei. Există diferențe semnificative între terapia individuală
și cea de familie, dar în acest capitol este abordată utilizarea acestei tehnici în
cazul familiilor. Pentru mai multe informații, puteți consulta bibliografia.

Familiile din ziua de azi resimt stresul legat de nevoile părinților cu două slujbe,
părinților divorțați, părinților singuri, bunicilor ce-și cresc nepoții, părinților
adolescenți și părinților dependenți de alcool sau droguri. Una dintre problemele
majore ale acestor familii este că cel ce devine purtătorul simptomelor este
copilul. Familiile cred că dacă va fi vindecat copilul, totul va fi în regulă. După
cum știm cu toții, nu se întâmplă așa. Niște părinți ocupați
pot însemna adesea niște copii neglijați emoțional, ce trăiesc în familii cu slabe
abilități elementare de comunicare și care nu știu cum să gestioneze eficient
problemele atunci când apar. Terapia de familie prin jocul cu nisip este concepută
atât pentru a spori capacitatea familiei de a-și îmbunătăți tiparele de comunicare,
cât și pentru încurajarea construirii de relații, precum și pentru a oferi susținere
purtătorului de simptome. Aceste probleme pot fi abordate într-un mod jucăuș,
care poate fi nonverbal și amuzant totodată.

ARGUMENT
Joaca este modul prin care copiii își comunică gândurile, speranțele, sentimentele
și îngrijorările. Părinții nu sunt obișnuiți să privească jocul drept tehnică
terapeutică sau ca posibilă cale de comunicare cu copilul lor, punându-i la îndoială
valoarea. Terapeuții ce practică terapia prin joc știu că lucrurile stau cu totul altfel.
Terapeuții ce folosesc jocul cu nisip ca element al tratamentului copiilor exclud
adesea părinții, cu excepția consultațiilor parentale. Terapeuții de familie ce văd
familia ca pe un sistem îi exclud adesea pe copiii mici din cadrul ședințelor,
trimițându-i la un terapeut specializat în terapia prin joc. Terapia de familie prin
jocul cu nisip este o metodă ce-i poate include aproape imediat atât pe părinți, cât
și pe copii. Familiile pot afla care sunt problemele copiilor (și propriile probleme)
prin înțelegerea și utilizarea metaforelor ce devin vizibile în procesul jocului cu
nisip și care, adesea, sunt nonverbale. De exemplu, am tratat odată o fată de opt
ani, care voia să-i arate mamei sale
imaginea din nisip pe care tocmai o terminase. Imaginea conținea o insulă în
mijlocul tăvii, înconjurată de un șanț. Un dragon mare era cocoțat în vârful unui
castel, în timp ce pe malul opus se aflau o fetiță și cățelul său. Reacția mamei a
fost imediată. A suspinat adânc și a spus „Acesta este modul în care mă vede ea?"
Întrucât aceasta era prima ședință a fetei și nu voiam ca mama să se simtă
judecată, i-am răspuns că este prea devreme pentru o astfel de presupunere.
Evitarea problemei din partea mea a avut ca scop doar scăderea nivelului de
anxietate atât al mamei, cât și al fiicei, pentru ca procesul terapeutic să poată
continua. Dacă acest lucru s-ar fi întâmplat într-un stadiu mai avansat al
tratamentului, aș fi gestionat situația în mod diferit, probabil cerând perechii să
pună în joc de rol problema ilustrată prin jocul cu nisip.

DESCRIERE
Familiile trimise la terapie pentru unul sau mai mulți dintre copiii lor sunt
întotdeauna reticente în legătură cu experiența pe care o vor avea. Rolul
terapeutului este esențial în a ajuta familiile să înțeleagă faptul că terapia prin joc
este doar un prim pas. După aceea, familia este ajutată să vadă valoarea terapiei de
familie prin joc și a avantajelor implicite pe care le presupune implicarea întregii
familii. Acest lucru este ilustrat cel mai bine prin descrierea terapiei sistemice de
familie, mai ales cea legată de problemele de comunicare. Familiile trebuie
asigurate că această tehnică va fi un ajutor în plus pentru tiparele lor generale de
comunicare, le va ajuta să-și privească diferit dilema și, posibil, să găsească alte
soluții. După acest tip de introducere și după ce familia acceptă să încerce această
inedită formă de terapie, li se prezintă cabinetul de terapie prin jocul cu nisip.
Membrii familiei sunt încurajați să atingă atât nisipul ud, cât și pe cel uscat, pentru
a începe să se acomodeze cu această activitate necunoscută. Apoi li se sugerează
să se uite la colecția de obiecte miniaturale ce sunt expuse pe rafturile de pe pereți.
Ultima instrucțiune este aceea că fiecare dintre ei va avea ocazia să vorbească
despre scenă la finalul ședinței. Rolul terapeutului în această etapă este acela de
observator, remarcând mai ales cum se comportă fiecare persoană față de
atingerea nisipului și cum se poartă unii față de ceilalți. Sunt importante toate
interacțiunile, verbale sau nonverbale, din timpul procesului de pregătire al
familiei pentru utilizarea acestei tehnici terapeutice necunoscute.

Mama, tata, Billy, de zece ani, și Joan, de opt ani, se află în terapie din cauza
encoprezisului lui Billy și depresiei lui Joan. Li s-a descris terapia de familie prin
jocul cu nisip după modelul de mai sus și au creat o imagine în nisip undeva în
primele șase săptămâni de tratament. Imaginea este creată în nisip ud, cu
participarea tuturor membrilor familiei și utilizarea unei singure tăvi de nisip.
(Există situații în care ar putea fi benefică despărțirea familiei în două echipe și
utilizarea a două tăvi diferite.) Mama resimte disconfort față de nisipul ud și i se
permite să fie participant-observator. Ceilalți membri ai familiei aleg figuri
miniaturale pentru a le folosi, certându-se uneori pe ele. Terapeutul le permite să
rezolve între ei aceste
dispute, pentru a le observa capacitățile de rezolvare a problemelor. Tatăl încearcă
să restabilească ordinea; terapeutul îi sugerează să se abțină. Billy a ales mai mulți
șerpi, un dinozaur, un hipopotam mic, unul mare și un tigru. Cere voie să adauge
mai multă apă în tavă, deoarece vrea ca hipopotamii și șerpii să se tăvălească în
noroi. Alegerea acestor miniaturi reprezintă modul lui de a face legătura cu
propriile probleme de tip anal și de a le ilustra. Tigrul și dinozaurul se află în
apropiere și sunt așezați față în față. Mama, ca observator, este îngrozită și afirmă
că nu poate suporta o asemenea dezordine. Și lui Joan cantitatea de apă pe care a
adăugat-o Billy în tavă îi creează disconfort și își alocă un colț doar pentru ea,
care este umed, dar nu plin de apă. În acel colț, ea împrejmuiește cu garduri o
mică zonă și creează scena unei ferme, cu o casă și câteva animale precum vaci,
cai, porci și găini. Apoi așază pe acoperișul casei o fetiță cu mâinile ridicate.
Acest lucru îl îngrijorează pe terapeut, din cauza implicațiilor suicidare; însă nu
spune nimic pe moment. Tatăl ocupă centrul tăvii și adaugă două camioane mari,
un buldozer, câțiva soldați și cavaleri. Încearcă să construiască un drum prin
dezordinea udă a lui Billy, dar acesta îi spune să se retragă. (Billy stabilește
limita.) Apoi tatăl așază soldații (cu arme) în direcția hipopotamilor lui Billy aflați
în noroi. (Reacția tatălui la stabilirea limitelor?) Cavalerii pe cai sunt cu fața spre
ferma lui Joan. (Protecție?)

Familia se uită la rezultatul final și membrii sunt încurajați să spună o poveste


folosind personajele pe care le-au ales. Billy începe, spunând că tuturor
animalelor le place să se bălăcească în noroi și să se murdărească. El spune că
tigrul este acolo să păzească celelalte
animale de oricine ar încerca să le deranjeze, dar că tigrul și dinozaurul sunt
inamici. Legat de propria scenă cu ferma, Joan spune că fetița este speriată de ce
ar putea face animalele, așa că a pus-o pe acoperiș pentru a o proteja. (Pare să se
refere la animalele de fermă, dar s-ar putea referi și la animalele feroce ale lui
Billy.) Tatăl spune că soldații lui sunt acolo pentru a menține ordinea, iar cavalerii
o vor salva pe fetița de pe acoperiș. Mama nu spune nimic, dar pare neajutorată și
supărată; ochii i se umplu de lacrimi.

Terapeutul face rezumatul: „Șerpii și hipopotamii par să ne arate cât de plăcut este
să te bălăcești în noroi. Tigrul, pe de altă parte, pare să fie furios și să nu știe ce să
facă. Poate că tigrul vrea să atace animalele din noroi, dar mai întâi trebuie să se
lupte cu dinozaurul?" (Terapeutul încearcă să facă legătura dintre simptomul lui
Billy și sentimentele lui amestecate de plăcere și furie.) Terapeutul trece apoi la
Joan, comentând cât de speriată pare să fie fetița de pe acoperiș și că s-ar putea să
fie bucuroasă că există în apropiere cavalerii pentru a o salva. (Face aluzie la
posibila ideație suicidară a copilului și la faptul că acei cavaleri se află acolo
pentru protecție. Atașează prezența parentală ca sprijin.) Apoi face niște
comentarii legate de prezența camioanelor pentru a construi un drum (sugerând că
tatăl încearcă să ajute) și de soldații furioși pe animalele ce se scaldă în noroi
(furia tatălui legată de simptomul lui Billy). După aceea, atenția este îndreptată
spre afectul nonverbal al mamei: „Pare să nu fie deloc confortabil pentru tine să
observi așa ceva; dar se pare că s-a realizat totuși ceva constructiv. Ai vrea să mai
spui ceva?" Mama izbucnește în lacrimi și reușește să spună cât de neajutorată
și tristă o fac toate acestea.

O imagine în nisip ca aceasta permite unei familii să-și dezvăluie cele mai adânci
temeri și sentimente într-un mod jucăuș și neamenințător, la care pot participa toți
membrii săi — chiar și participantul-observator.

APLICARE
Terapia de familie prin jocul cu nisip creează o punte de legătură între terapia
individuală prin jocul cu nisip, terapia prin joc și terapia de familie. În aceste
condiții, practicianul trebuie să aibă cunoștințe despre toate aceste abordări
diferite și să încerce un concept relativ nou. Fundamentul teoretic al terapiei de
familie prin jocul cu nisip este orientarea sistemică. Tehnica este deosebit de utilă
pentru familii în care sunt preponderente problemele de comunicare, în care a
existat o pierdere semnificativă, cum ar fi un deces, un divorț, o recăsătorire (când
unul sau ambii soți au copii), în care copiii sunt purtătorii simptomelor, sau în care
abuzul de substanțe reprezintă o problemă. Practicianul se poate gândi creativ și la
alte situații în care jocul cu nisip ar putea fi util.

Bibliografie

Bowen, M., The use of family theory in clinical practice, în Comprehensive


Psychiatry,
Wynne, L., Some indications and contraindications for exploratory family therapy,
în Intensive Family Therapy, coord. de I. Boszormenyi-Nagy și J. L. Framo, pp.
289–322, Harper & Row, New York, 1965.
72. REACȚII TERAPEUTICE LA SACUL DE BOX
GONFLABIL: VINDECAREA FURIEI
și foarte agresiv; mă sperie — așa era și tatăl lui… A asistat la foarte multe scene
de violență domestică".

Furia și agresivitatea la copii sunt două dintre cele mai obișnuite simptome ce
necesită terapie. Copiii par incapabili să identifice sursa cea mai adâncă a furiei
lor, chiar dacă ea pare evidentă pentru noi, ca adulți. Poate că părinții sunt în
divorț sau copilul a fost abuzat ori se simte neprotejat într-un anumit fel — există
o gamă largă de tipuri de medii ce vor determina comportamente furioase și
agresive la copii. Părinții sunt foarte speriați de furia propriilor copii și adesea le
este rușine din cauza ei. Răspunsul unui terapeut prin joc la furia unui copil este
extrem de important în transformarea furiei, care, în general, este rezultatul fricii.

ARGUMENT
Societatea americană a devenit conștientă de impactul violenței asupra copiilor
încă din 1984, când guvernul federal a recunoscut oficial că violența maritală
constituie o problemă; anual sunt expuși la violență maritală cel puțin 3,5
milioane de copii. Asistând la scene de violență domestică sau suportând ei înșiși
abuzul în mod direct, copiii sunt răniți în multiple moduri, ce le întrerup
dezvoltarea normală. Utilizarea unui sac de box gonflabil constituie un mod de
exprimare a furiei și ostilității, fiind o alegere obișnuită în rândul copiilor.
Presiunea internalizată a unui copil, pe care el o exteriorizează sub forma
comportamentului agresiv, trebuie să fie transformată într-o exprimare a energiei
emoționale a copilului, fiind apoi
redirecționată sau eliberată.

Mulți copii furioși descoperă că lovirea sacului de box gonflabil este un mod bun
de eliberare a furiei și agresivității acumulate. Sacul de box gonflabil, atunci când
este folosit pentru acest tip de eliberare, permite copilului să-i arate terapeutului
nivelul de durere emoțională, furie sau experiențe violente pe care le-a îndurat sau
la care a asistat ca martor. Primul scop este acela de a descărca sentimentele
negative în cabinetul de terapie prin joc. Sacul de box gonflabil neutru poate purta
multe fețe în timpul ședințelor de terapie. Descărcarea furiei este un prim pas
important, dar redirecționarea furiei este esențială. Reacțiile terapeutului față de
sacul de box gonflabil fie vor spori, fie vor diminua furia și agresivitatea pe care
le simte copilul. Este vitală reducerea legăturilor dintre sentimentele negative ale
copilului, pe de o parte, și experiențele și comportamentele furioase/agresive pe
care copilul le-a învățat. Răspunsurile atente la descărcările de furie asupra sacului
de box gonflabil vor elibera furia copilului și vor dezvălui frica și tristețea ce stau
ascunse în spatele scutului protector al furiei. La urma urmei, te simți mult mai
puternic dacă ești furios, decât dacă ești trist sau rănit.

DESCRIERE
Terapeutul stă pe un scaun pe care-l poziționează la nivelul copilului. Copilul
trage sacul de box gonflabil din colțul camerei sau îl abordează într-un alt fel.
Odată ce copilul trece la acțiune, foarte multe sentimente și experiențe negative
sunt proiectate asupra sacului
de box gonflabil, alături de atribuirea unei identități negative sacului în sine. Este
important ca terapeutul să aibă o atitudine neutră față de sac, inclusiv față de
genul acestuia (până când află cel pe care i-l atribuie copilul) și să-și păstreze
empatia față de cele îndurate de copil. Pentru neutralizarea furiei este esențial să
se pună accentul pe sentimentul sau experiența transmise de copil. Majoritatea
copiilor nu verbalizează prea mult în timpul acestui proces. Uneori întreb copilul
„Ai vrea să-i spui ceva?" sau „Este ceva ce ai vrea să știe?" Dacă nu primesc
niciun răspuns, nu mai insist.

Atunci când copilul începe să lovească sacul de box gonflabil cu mâinile,


picioarele sau pumnii, încep să-i ofer feedback.

Terapeutul: Vrei să știe că ești furios. Ai vrea ca această persoană să știe cum e să
fii rănit. Vrei să-i spui să nu-ți mai facă rău.

Copilul: (Foarte furios dar simțindu-se puternic; ia o sabie, un pistol sau o bâtă de
baseball și depune foarte multă energie în a „răni" sacul de box gonflabil. Copilul
petrece considerabil de mult timp lovindu-l în zona feței — posibile probleme de
identitate — și a urechilor, indicând, poate, expunerea la abuz verbal sau certuri
violente).

Terapeutul: Vrei să știe cum e să fii lovit în față… de mai multe ori… Vrei să știe
cum e să auzi lucruri care dor. Trebuie să învețe o lecție. Trebuie să știe cum e să
fii rănit rău.

Copilul: Da, el trebuie să învețe o lecție. Sunt puternic. (Către sacul de box
gonflabil)
Îți place? (Copilul continuă să lovească sacul de box gonflabil. Pe măsură ce
copilul simte că terapeutul înțelege evenimentele emoționale, duce jocul la un
nivel mai profund).

Terapeutul: Vrei ca tipul ăsta să știe că acum tu ești puternic. Acum ai ceva putere
asupra lui. Ai vrea să-i spui ceva?

În acest moment, foarte puțini copii vor vorbi direct cu sacul de box gonflabil.
Unii copii o fac; uneori sacul de box îl simbolizează pe „Dumnezeu" sau o putere
ce face să se întâmple lucruri-greu-de-înțeles. Alteori este o persoană — un adult
care i-a rănit sau bătăușul din curtea școlii. Uneori reprezintă o forță de temut. În
oricare dintre cazuri, este esențial pentru vindecare ca cel mic să fie în contact cu
aceste sentimente. Feedbackul legat de agresivitate pe care îl ofer cel mai des este:
„Asta trebuie să doară." Copiilor le place să audă această afirmație, iar eu o voi
repeta. Apoi adaug: „Vrei să știe cum este să fii rănit".

Copilul: Mâinile lui sunt înțepenite; nu-și poate folosi mâinile.

Terapeutul: Vrei ca el să știe cum e să fii neputincios. El trebuie să accepte orice îi


faci. Trebuie să știe cum e să nu poată face nimic.

Copiii se află adesea într-o poziție de neputință. Acest feedback validează puternic
experiența și sentimentele copilului, care motivează comportamentele agresive.
Am lucrat cu copii
foarte furioși ce au continuat să lovească sacul de box gonflabil până la 45 de
minute. Ai nevoie de multă răbdare și de un nivel ridicat de conștientizare pentru
a continua să „fii" alături de un copil și sentimentele lui de furie pentru o perioadă
lungă de timp. Experiența mea este că, pe măsură ce sentimentele și experiențele
copilului sunt validate prin reacții adecvate la adresa sacului de box gonflabil,
nevoia de agresivitate scade.

Terapeutul: Ne-au rămas doar cinci minute să ne jucăm azi. Ce ai vrea să știe
această persoană înainte să încheiem?

Copilul: Faptul că va merge la închisoare. (Metaforă pentru izolare.) Îl bag în


pușcărie! (Pune sacul de box gonflabil în colțul camerei, cu fața spre perete.) Nu
te uita la mine, tu acolo trebuie să stai.

Terapeutul: Acum te simți în siguranță. El este la închisoare; nu poate să-ți mai


facă rău. I-ai arătat cum e să fii rănit și cum este să fii la închisoare. Acum trebuie
să te asculte el pe tine.

Este foarte important ca terapeutul să cunoască mediul copilului și să se asigure că


acum este unul sigur pentru copil. Pe măsură ce sentimentele copilului sunt
validate, acesta își pierde interesul să mai bată sacul de box gonflabil. Dacă
agresivitatea continuă pentru mai mult de aproximativ zece ședințe, uneori întreb
„Cum îi poți arăta tipului ăstuia că ești furios pe el, altfel decât prin bătaie?" sau
scot sacul de box gonflabil din cabinetul de joacă, iar când
Straus, R., Children exposed to marital violence, în Family Violence Across the
Life Span: An Introduction, coord. de O. W. Barnett, C. L. Miller-Perrin și K. V.
Perrin, Thousand Oaks și Sage, Los Angeles, CA, 1991.
73. DINOZAURII TRECUȚI PRIN DEZASTRU

Risë VanFleet

INTRODUCERE

Dinozaurii trecuți prin dezastru sunt deosebit de utili pentru copiii ce au avut parte
de o situație traumatică, precum un accident sau o rănire, pentru copiii care au
supraviețuit unui dezastru cum ar fi un uragan sau un cutremur, sau pentru copiii
care au avut un membru al familiei bolnav. Această tehnică poate fi utilizată în
terapia individuală sau în cea de grup. Dinozaurii trecuți prin dezastru creează o
metaforă pentru rănire și vindecare și oferă copiilor experiența stăpânirii situației
și a posesiei controlului.

ARGUMENT
Când copiii sunt expuși unei traume sau boli, ei se simt adesea neajutorați și
înspăimântați, la fel ca adulții. Adulții sunt capabili să vorbească despre trăirile
lor, însă copiii „vorbesc" prin intermediul jocurilor lor. Dinozaurii trecuți prin
dezastru îi ajută pe copii să simtă
un mai mare control atunci când sunt expuși la evenimente incontrolabile și
anxiogene. Dinozaurii aceștia ar trebui să fie folosiți ca parte a unui plan de
tratament mai cuprinzător.

DESCRIERE
Materialele necesare pentru această tehnică de terapie prin joc sunt următoarele:

1. Dinozauri flexibili.

2. Material pentru ghips, o fașă ghipsată (disponibile în magazinele de


consumabile medicale).

3. Un mic vas cu apă călduță.

Terapeutul oferă copilului un dinozaur și alege unul pentru el însuși. Fașa de ghips
este tăiată în fâșii cu dimensiuni între 1 cm și 2,5 cm, câteva dintre ele fiind la
dispoziția copilului și terapeutului. Terapeutul începe prin crearea unei scurte
povești despre dinozaur:

Acești dinozauri au trecut printr-un dezastru (sau au trecut printr-o perioadă grea
ori li s-a întâmplat ceva rău) și au fost răniți. Prin ce fel de dezastru crezi că au
trecut? (Această întrebare opțională poate fi folosită pentru implicarea copilului în
relatarea poveștii.) Ei bine, sunt răniți și au nevoie de ajutor. Am câteva lucruri
aici pe care le putem folosi pentru a-i ajuta să se facă bine. Putem să le punem
niște pansamente și
niște ghips.

Terapeutul arată apoi copilului cum să înmoaie rapid fașa ghipsată în apă pentru a-
l face maleabil. Apoi copilul aplică fâșiile pe oricare din părțile corpului
dinozaurului pe care consideră că trebuie să le imobilizeze. Terapeutul pune la
rândul său câteva bucăți de ghips pe propriul dinozaur, dar se mișcă mai încet
decât copilul, astfel încât deciziile sale să nu influențeze alegerile copilului.

După ce sunt aplicate fâșiile de ghips, dinozaurii sunt puși deoparte pentru ca
ipsosul să se poată usca și întări (aproximativ 20 de minute). În acest timp, poate
fi folosită o altă intervenție. Odată ce ghipsurile dinozaurilor s-au uscat, terapeutul
poate comenta faptul că acum dinozaurii lor se pot vindeca. Apoi terapeutul poate
discuta cu copilul, pe scurt, diverse moduri în care dinozaurii vor fi diferiți: atât
negative („Dinozaurul va șchiopăta când merge"), cât și pozitive („Va ști cum să
ajute alți dinozauri care au trecut prin dezastre similare"). Sugestiile ar trebui
obținute de la copil. Această discuție ar trebui ținută pentru o perioadă foarte
scurtă de timp, într-o manieră relaxată și în cadrul metaforei dinozaurului.

Este important de explicat copilului că ghipsurile dinozaurilor nu pot fi date jos,


dar că ghipsurile oamenilor pot fi scoase. Această activitate poate include
decorarea ghipsurilor cu ajutorul markerelor, dacă se dorește.

APLICARE
VanFleet, R., Filial Therapy: Strenghtening Parent–Child Relationships Through
Play, Professional Resource Exchange, Sarasota, FL, 1994.
74. FOLOSIREA ANIMALELOR DE JUCĂRIE PENTRU
DEZVĂLUIREA RELAȚIILOR DE FAMILIE

Dolores A. Mortimer

INTRODUCERE

Animalele de jucărie sunt enumerate printre materialele sugerate de Axeline


(1969) pentru utilizarea în cabinetul de terapie prin joc. Conform lui Guerney
(1983), „lista de jucării inițială a lui Axeline este reprezentativă, probabil, pentru
ceea ce folosesc încă majoritatea terapeuților, în ciuda numeroaselor inovații
recent apărute în domeniul jucăriilor" (p. 27). O premisă de bază a terapiei prin
joc este aceea că un copil va dezvălui cum își percepe propria persoană și lume
prin modalități creative și imaginative (Irwin și Rubin, 1976). Ca terapeuți, trebuie
să învățăm să observăm cu înțelepciune, să descifrăm și să înțelegem îndeaproape
mesajele pe care copilul le transmite prin tipurile de jucării alese, modul în care le
folosește,
intensitatea jocului și verbalizările însoțitoare.

Beneficiile utilizării jocului în terapia de familie se manifestă în multe moduri.


Sunt expuse gândurile, sentimentele și percepțiile ascunse ale fiecărui membru al
familiei; angajează membrii familiei într-o sarcină plăcută; facilitează
comunicarea; și relevă dinamica de operare a unui anumit sistem familial.

ARGUMENT
Animalelor li se pot atribui o multitudine de trăsături de personalitate și, de-a
lungul epocilor, au fost folosite metaforic pentru a descrie atuurile, slăbiciunile,
emoțiile, sistemele de valori umane și dezvoltarea caracterului omenesc.
Animalele au fost folosite în mitologie, proverbe, fabule, alegorii, anecdote,
desene animate, poezie și muzică pentru a transmite un mesaj, a da o lecție sau a
sublinia o anumită idee. La rândul său, terapeutul poate folosi animalele de jucărie
pentru a obține o înțelegere profundă a relațiilor de familie și pentru a facilita o
mai bună înțelegere între membri.

DESCRIERE

Deși nu este necesar să aveți numeroase animale de jucărie, e de dorit să aveți


câteva exemplare de animale sălbatice, animale de fermă, câteva reptile sau
animale acvatice și
câțiva dinozauri. De asemenea, este recomandat să existe și câteva familii de
animale, sau cel puțin perechi de mame cu pui, cum ar fi o vacă și un vițel sau o
vacă mai mare și una mai mică. Toate animalele trebuie puse împreună, fără o
ordine anume, într-un o cutie de depozitare.

Tehnica poate fi folosită directiv sau nondirectiv, în funcție de scopul ședinței, de


nivelul de dezvoltare al copilului și de informațiile pe care sperăm să le obținem
pe parcursul ședinței. Într-o abordare nondirectivă, copilului i se prezintă cutia cu
jucării: „Aici e o cutie cu diferite tipuri de animale. Dacă vrei să te uiți prin cutie,
vei observa tot felul de animale. Apoi poți să te joci cu ele cum vrei."

Într-o abordare directivă, terapeutul prezintă cutia și spune: „Aici e o cutie cu


animale. Scoate fiecare animal din cutie și observă cu atenție mărimea și expresia
figurii lor. Gândește-te cum e fiecare animal. De exemplu, eu cred că o căprioară
este un animal tăcut și foarte blând, precum Bambi. Tu s-ar putea să crezi altceva
despre căprioară decât mine, ceea ce este în regulă. După ce te uiți și te gândești la
animale, și după ce vor fi scoase toate pe masă, o să-ți dau următoarea
instrucțiune". După ce copilul termină de așezat toate animalele pe masă,
terapeutul îi spune: „Acum gândește-te la fiecare din persoanele din familia ta. Ce
îi place fiecăreia să facă? Cum se poartă fiecare? Alege un animal pentru fiecare
persoană din familia ta. Dacă toată lumea din familia ta, inclusiv tu, ați fi câte un
animal, ce animal ar fi fiecare persoană?" După ce copilul alege câte un animal
pentru fiecare persoană, puteți analiza
în cel fel seamănă fiecare persoană cu animalul asociat ei: „Care din lucrurile pe
care le face sunt precum (animalul)? Arată-mi cum se poartă (animalul). Ce
spune? Ce se întâmplă mai departe?"

Pentru majoritatea copiilor este dificil să-și exprime sentimentele ambivalente


legate de membrii familiei, despre haosul sau conflictele din cadrul familiei, dar
folosirea animalelor de jucărie ca mijloc de expresie înlătură orice urmă de
anxietate a copiilor. Ei sunt liberi să-și exprime cele mai ascunse gânduri,
sentimente și percepții despre propria persoană și lume.

APLICARE
Această metodă a fost utilizată cu succes în cazul copiilor ce au trecut prin
separarea parentală, divorț, sau abandon. Tehnica a fost folosită și cu copii ce
manifestau comportament opoziționist, tulburare de deficit de atenție (ADD),
tulburare de deficit de atenție/hiperactivitate (ADHD), copii anxioși sau
perfecționiști și copii cu o viață de familie instabilă din varii motive, printre care
și boala cronică sau dependența de substanțe a unuia dintre părinți.

Billy, un băiat de patru ani, a fost descris de către părinții lui ca fiind foarte activ.
Educatoarele se plânseseră în mai multe rânduri părinților că Billy era agresiv
fizic față de alți copii. Îi era dificil să-și facă prieteni și să-i păstreze din cauza
abilităților lui sociale deficitare și a incapacității lui de a interacționa în mod
adecvat cu alți copii. Billy părea să aibă un mediu
familial stabil. Se bucura de luxul unei mame casnice și de stabilitatea unor părinți
iubitori și grijulii, ambii cu studii superioare. Cu toate acestea, ei nu-și puteau da
seama de ce fiul lor manifesta asemenea tendințe agresive.

Am decis să folosesc abordarea nondirectivă pentru a înțelege mai bine


comportamentul lui Billy. I s-a oferit cutia cu animale și a fost încântat să se joace
cu conținutul acesteia. Joaca lui a devenit foarte intensă, existând multe lupte între
animale. A pus în scenă foarte multe conflicte. Am observat că exista un tigru
foarte fioros, care se lupta cu toate celelalte animale și părea să câștige de fiecare
dată. Majoritatea comentariilor lui Billy din timpul jocului reprezentau mârâituri
din partea tigrului și câteva țipete și suspine din partea animalelor care pierdeau
lupta cu tigrul.

Spre sfârșitul ședinței am pus întrebări.

Consilierul: Dacă ar trebui să fii unul dintre aceste animale, care dintre ele ai
alege să fii?

Billy: (Afișând un zâmbet larg și mult entuziasm) Acesta! Tigrul!

Consilierul: Cum se face că ai alege să fii tigrul?

Billy: (Foarte mândru) Pentru că este activ! Eu sunt foarte activ!

Consilierul: Cine spune că ești activ?

Billy: Mama spune asta. Dar chiar sunt, pentru că așa vreau să fiu.
moduri adecvate de socializare, pe măsură ce am început să reformulăm pozitiv
înțelesul termenului activ.

Gerald, de opt ani, prezenta o incapacitate de a se concentra la școală. Avea


rezultate școlare slabe și era descris de către profesori drept un copil cu „probleme
de comportament". La prima întâlnire cu el, i-am prezentat cutia cu animale. I-a
făcut plăcere să se uite la ele și să le scoată din cutie. Era foarte metodic, scoțând
atent fiecare animal și grupându-l cu un altul similar. Am observat că toate
animalele asemănătoare stăteau unele lângă altele (caii mari alături de caii mai
mici, vaca lângă vițel; ursul mare cu ursul mic etc.). A fost tăcut în timpul
lucrului, iar eu am avut grijă să nu vorbesc, deoarece nu voiam să-i stric
concentrarea. Odată ce toate animalele au fost grupate, a pus porcul cel mare
întins lângă porcul cel mic. Cei doi se aflau față în față. Apoi a oftat: „Gata, toate
mămicile sunt cu puii lor."

„Da, observ că toate mămicile sunt cu puii lor", i-am oglindit afirmația.

„Mămicile nu ar trebui să-și părăsească niciodată puii", a continuat Gerald.

„Ai dreptate. Înțeleg. Mămicile nu ar trebui să-și părăsească niciodată puii." I-am
repetat aceste credințe, apoi i-am pus o întrebare legată de ceea ce am observat:

„Toate animalele sunt în picioare, dar acești doi porci stau întinși. Cum se face că
ei stau întinși?"

„Mămica alăptează bebelușul", a explicat Gerald.

Informațiile adunate în această primă ședință au relevat multe lucruri cu care aș fi


putut
Irwin, E. și Rubin, J., Art and drama interviews: decoding symbolic messages, Art
Psychotherapy, 3:169–175, 1976.
75. „ELIBEREAZĂ-TE DE FURIE"

Erika L. Surkin

INTRODUCERE

Reprimarea furiei și lipsa conștientizării sentimentelor de mânie reprezintă adesea


atât cauza dificultăților comportamentale ale copiilor, cât și rădăcina multor
tulburări anxioase. Ținta acestei tehnici este exprimarea în locul reprimării. Copiii
învață să trăiască un catharsis activ, în timp ce terapeutul obține o înțelegere mai
adâncă a acelor aspecte ce-i creează probleme clientului.
ARGUMENT
Conceptul de explorare a catharsisului, al lui Barry C. Ginsberg (1993), indică
faptul că exprimarea și eliberarea emoțională constituie o parte esențială a
psihoterapiei. Neexprimarea emoțiilor produce atitudini și comportamente
neadecvate. Exprimarea verbală a surselor furiei, combinată cu eliberarea
emoțională activă, conduce clientul spre un nou nivel integrativ, oferindu-i o sursă
de autoexprimare și de comportament asertiv. Exprimarea furiei în prezența unui
terapeut poate ajuta la căpătarea unui sentiment de eliberare, promovând
acceptarea de sine. Validarea oferită de terapeut prin încurajarea eliberării
energice a furiei constituie un pas important în stabilirea alianței terapeutice.
Atunci când clientul verbalizează cauza furiei, terapeutul poate planifica
intervenții adecvate, în scopul facilitării sporirii capacităților eficiente de
rezolvare de probleme.

DESCRIERE

Materialele necesare sunt niște baloane de 25–30 cm, rotunde, deschise la culoare,
un pix cu cerneală cu uscare rapidă și jucării de tipul „Palmelor de cauciuc"
(Snapper Hands), ce se găsesc în magazinele de jucării sau de chilipiruri.
Baloanele creează imediat o atmosferă jucăușă în cabinetul de terapie. Respirația
profundă este un efect secundar benefic al umflării baloanelor, având ca rezultat o
stare de relaxare. Copilul nu umflă baloanele complet, pentru
a se evita riscul ca acestea să se spargă în timpul etapei de desenat. Folosiți câte
un balon pentru fiecare membru al familiei și instruiți copilul să deseneze o față
pe fiecare balon, pentru a reprezenta fiecare membru al familiei (inclusiv pe el
însuși).

„Palmele de cauciuc" sunt jucării elastice, cauciucate, ce au forma unei palme


atașate de un mâner lung și gros. Unele dintre ele sunt lipicioase, ceea ce produce
un entuziasm și mai mare. Copilul este încurajat să ia baloanele pe rând, să spună
de ce este furios pe persoana desenată pe balon (folosind un ton al vocii mânios)
și apoi să pălmuiască balonul. În timp ce copilul „pălmuiește" balonul, terapeutul
ar trebui să intervină, încurajând copilul să lovească balonul din nou, folosind un
ton al vocii entuziasmat, oglindind furia copilului și susținând dreptul de a simți
acea emoție. Efortul necesar mânuirii jucăriei elastice, lovirii balonului și
dezlipirii mâinii elastice creează rapid atât o atmosferă distractivă, cât și mișcare
fizică. Cu cât se face mai mult efort, cu atât eliberarea emoțională este mai mare.
Dacă este posibil, pot fi exprimate mai multe motive de furie în legătură cu fiecare
membru al familiei. Este bine să se ofere copilului libertatea de a alege ordinea
baloanelor.

APLICARE
Exprimarea furiei într-un mediu de acceptare și siguranță constituie un pas
important în procesul terapeutic, atât pentru copiii anxioși, cât și pentru cei cu
tulburare de comportament opoziționist. Atingerea eliberării emoționale va
îndrepta copilul către următorul pas al
Ginsberg, B. G., Catharsis, în The Therapeutic Powers of Play, coord. de C. E.
Schaefer, p. 107–141, Jason Aronson, Northvale, NJ, 1993.
76. PARTICIPAREA LA JOCUL SIMBOLIC ȘI METAFORIC

Carol Whited

INTRODUCERE

În terapia prin joc nondirectivă, copilul este complet liber să-și aleagă mediul de
joacă, iar terapeutul trebuie să respecte acest principiu. Însă am descoperit un mod
de a participa alături de copil, indiferent de alegerea lui, folosind o manieră
jucăușă, dar una cu un conținut subiacent simbolic semnificativ.

Probabil că inițial copilul nu va fi conștient de implicațiile alegerii sale, dar


terapeutul poate decide să fie conștient, la nivel intuitiv, de semnificații în
contextul vieții copilului. Natura asociațiilor simbolice/metaforice ale terapeutului
oferă o legătură unică cu copilul și jocul acestuia.

Acest proces trebuie abordat cu atenție, astfel încât să fie fidel semnificațiilor
simbolice, fără să impună copilului scopuri artificiale și/sau fără demontarea prea
rapidă a unor bariere defensive importante.

ARGUMENT
Chiar și un copil foarte mic va răspunde rapid la jocul simbolic ce pătrunde în
realitatea sa, fără să aibă nevoie de niciun fel de explicație la un nivel cognitiv.
Terapeutul dă jocului un cadru de referință și, dacă acesta e de succes, jocul pare
să se desfășoare de la sine, condus de calitatea autentică a momentului. În cazul în
care copilul nu pare receptiv, terapeutul poate aștepta un alt moment oportun
pentru o nouă încercare.

Acest gen de participare la joc devine terapeutică atunci când copilul realizează, la
un anumit nivel, că terapeutul îl înțelege mai profund decât oricine până atunci.
Copilul va reveni la joc în mod repetat, extinzându-l creativ până când se va simți
satisfăcut.

La început, copilul poate să nu înțeleagă, la nivel conștient, felul în care jocul face
parte din viața lui. Este foarte important, mai ales la început, să nu se
intelectualizeze, să nu se explice sau să nu se pună întrebări ce ar putea perturba
natura metaforică a comunicării dintre terapeut și copil. Terapeutul poate, pur și
simplu, doar să pună în cuvinte ceea ce se întâmplă în cadrul jocului.

DESCRIERE
Copilul poate alege aceleași jucării sau obiecte săptămână de săptămână,
extinzându-și jocul, dar folosind întotdeauna o anumită jucărie sau un anumit
obiect. Acest lucru devine un indiciu în privința semnificațiilor pe care copilul le
poate atribui inconștient acestui obiect. În
același timp, terapeutul devine conștient de întregul mediu în care a trăit copilul.

Folosind această conștientizare, terapeutul începe să extrapoleze câteva


posibilități, reflectând în sinea sa: „Mă întreb dacă motocicleta aceea mare ar
putea fi tatăl, iar motocicleta mică ar putea fi Johnny?" În acest moment, dacă
tatăl este încarcerat, de exemplu, iar Johnny a menționat adesea acest lucru,
terapeutul ar putea aranja câteva cuburi de jucărie sub forma unui pătrat, spunând:
„Hei, motocicletă mare, trebuie să stai aici și nu poți să ieși!" (sugerând o
închisoare). În cazul în care copilul înțelege, ar putea pune motocicleta mare în
interiorul pătratului, dărâmând apoi cuburile și spunând cu voce tare și plină de
furie: „Dar eu am să-l scot de acolo!"

Apoi copilul va juca de nenumărate ori „eliberarea tatălui din închisoare" cu


motocicleta sa cea mică, găsind ușurare în jocul ce-i satisface fantasma salvării
tatălui și reunirea cu acesta. La început, terapeutul poate pur și simplu doar să
recunoască această dorință: „Cu siguranță, motocicleta mică își dorește să ajute
motocicleta mare." Dar în ședințele următoare, terapeutul ar putea vorbi mai direct
despre sentimentele lui Johnny pentru tatăl său, emoții ce ar putea fi mai
ambivalente decât au fost exprimate în mod inițial.

APLICARE
Acest gen de parcurs terapeutic poate fi folosit în numeroase moduri și cu
materialele ce se găsesc de obicei în cabinetul de joacă. Ideea este să faceți
legătura cu materialul ales de
copil și, cu un ajutor minor, să modificați ușor jocul, continuând totuși să vă
conformați planurilor copilului. Astfel, terapeutul poate ajuta copilul să facă
asociații intuitive. Iată câteva exemple:

Când a avut loc un deces în familie, în jocul copilului ce îngroapă în mod repetitiv
obiecte în nisip pot fi introduși copaci și pietre frumoase (semănând cu un
cimitir). Jocul cu două case, cuburi de jucărie mici și locuri înconjurate de garduri
poate reprezenta îngrijorarea copilului cu privire la părinții lui divorțați. Pentru a-i
reprezenta pe mamă, tată și copil, terapeutul poate folosi o familie de animale în
loc de figuri umane. Punând tatăl într-un loc, iar mama în altul, terapeutul poate
adăuga o potecă din biluțe de sticlă pentru a face legătura între cei doi și poate
pune puiul de animal pe potecă, eventual făcându-l să alerge în mod jucăuș între
cele două case.

Furia extremă sau teama de sentimentele de mânie reprezentate de animale


sălbatice pot fi gestionate prin utilizarea unor mici garduri din plastic pentru
crearea unor locuri sigure pentru fioroasele animale, unde acestea se pot calma și
se pot simți în siguranță. Plasturii puși pe păpuși-bebeluși, pe terapeut sau chiar pe
copil pot indica repararea abuzului fizic și emoțional. Terapeutul își comunică
propria contribuție la îmbunătățirea situației prin cooperarea în procesul de
reparare și cu ajutorul trusei medicale. Protestează zgomotos la loviturile pe care
le primește, strigând: „Nu mă mai răni!"

Acest procedeu poate fi aplicat când copiii au comportamente necontrolate,


traume
Nu am vorbit niciodată direct cu Scotty despre nevoia lui de a-și îmbunătăți
comportamentul scăpat de sub control, dar se întâmpla să-i spun adesea în timpul
jocului: „Te pricepi să-i arăți mașinii cum să-și păstreze controlul" sau „Înveți
mașina cum să fie de ajutor" validându-i astfel marele succes avut cu acea mașină.
Comportamentul lui Scotty s-a îmbunătățit atât acasă, cât și la școală, iar Scotty a
ajuns să aibă o părere mult mai bună despre el însuși.
77. DĂRÂMATUL LINIȘTITOR

Richard Bromfield

INTRODUCERE
Acest joc este util copiilor ce se luptă cu frustrarea și furia. Este potrivit în special
pentru copiii cu anxietate excesivă, inhibiții, vinovății nejustificate și probleme
somatice.
78. EXERCIȚIU DE RELAXARE: BALOANELE DE SĂPUN

Neil Cabe

INTRODUCERE

Majoritatea copiilor nu sunt conștienți de legăturile dintre mintea și corpul lor. Cu


alte cuvinte, ei nu realizează că stările lor emoționale produc reacții fizice. Dintr-o
perspectivă clinică, reacțiile fizice la furie și anxietate pot necesita exerciții de
relaxare care să-i ajute pe copii să-și depășească problemele. Furia poate fi ea
însăși un substitut al copilului pentru anxietate; exercițiile de relaxare eficiente pot
ajuta micul client să le gestioneze pe ambele.
„Baloanele de săpun" sunt un instrument pe care terapeutul îl poate descrie cu
ușurință, iar copilul îl poate pune lejer în aplicare.

ARGUMENT
Când copiii încep să se simtă anxioși sau când furia amenință să-i copleșească,
este necesară o tehnică imediată de reducere a reacțiilor fizice ale acestor două
emoții puternice, înainte să apară comportamentele explozive.

Când copiii devin anxioși sau furioși, un set complex de procese fiziologice
determină o serie de reacții fizice. Cel mai vizibil, „valul" de adrenalină, care
copiilor poate chiar să le placă, produce vasoconstricție — adică micșorarea
ușoară a vaselor de sânge. Acest lucru determină, la rândul său, o creștere a
ritmului inimii și o respirație superficială, deoarece creierul are nevoie de mai
mult sânge și de un nivel crescut de oxigen. Învățând copilul să respire profund și
controlat, ritmul lui cardiac scade, îi crește nivelul de oxigen, iar vasele lui de
sânge primesc mesajul să revină la starea normală.

Învățarea unor modalități simple de abordare a acestor stări fizice ajută copiii nu
numai în ameliorarea răspunsului fizic, ci și în diminuarea distresului lor
emoțional. Dar și mai important este faptul că îi învață că au suficientă putere să
înceapă să-și gestioneze atât emoțiile, cât și comportamentele. Baloanele de săpun
pot ajuta în mod eficient atingerea acestor scopuri.
DESCRIERE
A face baloane de săpun implică simultan mai multe simțuri ale copilului, permite
interacțiuni neamenințătoare între terapeut și copil și constituie o activitate ieftină,
ce poate fi pusă în practică aproape oriunde. Soluțiile comerciale pentru baloane
sunt disponibile în orice magazin general sau de jucării. Activitatea poate deveni
chiar și mai interactivă, în cazul în care copilul și terapeutul creează soluția pentru
baloane împreună (vezi mai jos). Eu realizez întotdeauna această activitate
împreună cu copilul.

Începeți prin a umple cabinetul de baloane de săpun, suflând fără grijă în


dispozitivul care le creează. Mulți copii vor „sparge" baloanele pe măsură ce
acestea cad, iar unii chiar le vor mușca. Pot fi cumpărate soluții aromate pentru
baloane. În cabinetul meu sunt preferate baloanele cu aromă de struguri.

După câteva minute, invitați copilul să încerce să sufle un singur balonaș. Acest
lucru este mai dificil decât își imaginează majoritatea copiilor, dar cu puțin
exercițiu devine ușor. Atunci atenția se concentrează pe respirația adâncă și
expirarea controlată. Încerc să-i învăț pe copii să respire din burtică, folosind
respirațiile profunde asociate cu meditația. Cereți-le copiilor să-și pună mâna pe
burtică și s-o simtă ridicându-se și coborând în timp ce respiră. Efectul calmant
asupra copiilor este aproape imediat.

În acest moment, le explic copiilor că atunci când devin furioși sau anxioși,
creierul
strigă după mai mult aer, dar plămânii lucrează cu mare greutate din cauza
anxietății și nu pot trimite suficient aer spre cap. Dacă respiră adânc, creierul va
transmite inimii să-și încetinească ritmul și plămânilor să lucreze mai eficient.
Apoi le spun direct — descriind reacțiile fizice la furie sau anxietate — că pot
preveni comportamentele mânioase dacă, de fiecare dată când simt că devin
furioși, agitați sau tensionați, învață să respire ca atunci când suflă baloane de
săpun. Un bun exemplu, care pare să funcționeze cu majoritatea copiilor, este
modul în care se simt înaintea examenelor școlare.

Exersați suflatul baloanelor de săpun cu copiii până când aceștia pot crea cu
regularitate un singur balon mare. Apoi cereți-le să-și amintească să respire ca
pentru baloanele de săpun de fiecare dată când simt că devin furioși sau agitați. Eu
le spun că este nevoie de trei respirații — nu două și nu patru — pentru a reuși.
Scopul acestei instrucțiuni este să-i oblige pe copii să se concentreze doar asupra
respirației. Pe măsură ce învață să respire, învață și să se relaxeze.

APLICARE
Am folosit cu succes această tehnică cu copii de toate vârstele. Atât adolescenții,
cât și copiii mici se bucură de această activitate. Am folosit-o chiar și cu adulți
cărora li s-a recomandat să lucreze cu mine pe probleme de gestionare a furiei.
Pentru mulți clienți este prima dată când devin conștienți de legătura minte–corp
implicată în furia și anxietatea lor.
Puteți adăuga și arome în cazul în care copiilor le place să muște baloanele.
Acestea vor avea gust de struguri cu săpun, dar în cantități atât de mici, nu există
nici un risc pentru copii. Creșteți sau scădeți cantitățile ingredientelor, în funcție
de cantitatea de soluție pentru baloane pe care doriți s-o obțineți.
79. CUTII CU JUCĂRII SPECIAL DEDICATE

Otto Weininger și Linda Perlis

INTRODUCERE

Folosirea câte unei cutii cu jucării separate pentru fiecare copil aflat în tratament,
conținând jucării și materiale folosite în mod exclusiv de către acel copil pe
parcursul terapiei, reprezintă atât o tehnică, dar și o componentă esențială a
abordării kleiniene contemporane din psihoterapia prin joc — este la fel de
esențială ca însăși folosirea jucăriilor (Klein 2008)!

ARGUMENT
Fiecare copil aflat în psihoterapie are o cutie cu jucării ce conține toate jucăriile,
materialele, creațiile și rezultatele tratamentului. Cutia și conținutul acesteia sunt
unice și specifice fiecărui copil, devenind rapid un ajutor pentru diagnostic și o
componentă esențială a tratamentului. Această cutie cu jucării devine
semnificativă atât ca simbol, cât și ca păstrător al lumii interne a copilului, precum
și ca reprezentare concretă a tuturor aspectelor terapiei — inclusiv a relației cu
terapeutul și a progresului continuu al tratamentului.

Folosirea unor materiale dedicate exclusiv fiecărui copil în parte își are originea în
tradiția kleiniană și este frecvent folosită în centre de tratament precum Clinica
Tavistock din Marea Britanie. Această metodă rămâne una din trăsăturile
definitorii ale tehnicii terapiei prin joc create de Melanie Klein. Utilizarea și
semnificația ei în psihoterapia prin joc se datorează accentului pus de Klein pe
importanța înțelegerii lumii interne și a fantasmelor copilului, pe măsură ce el le
pune în act în mod repetat prin utilizarea propriilor materiale și jucării, și în relația
cu terapeutul. Cutia cu jucării ajunge să reprezinte toate aspectele procesului
terapeutic, elementele lumii interne a copilului și relațiile reale și imaginare pe
care copilul le are cu figurile externe.

DESCRIERE
Cutia cu jucării și materiale este făcută de terapeut pentru fiecare copil înainte de
începerea tratamentului, pe baza nevoilor și diagnosticului copilului — elemente
ce sunt
determinate în timpul procesului de evaluare. Cutia conține diverse jucării simple
— ca, de pildă, figurine, mașini, animale etc., precum și foarfece, bandă adezivă,
lipici, hârtie, plastilină simplă, plastilină Play-Doh, creioane/carioci, una sau mai
multe mingi și orice alte materiale sau obiecte pe care terapeutul le consideră
potențial utile acelui copil anume. De exemplu, copiilor despre care se consideră
că au nevoie să-și exprime furia li se pun la dispoziție jucării potrivite în acest
scop, cum ar fi mingi și/sau plastilină. Pe parcursul tratamentului pot fi adăugate
materiale sau jucării, precum și orice alte obiecte, desene sau creații concepute în
cadrul ședințelor. Cu toate acestea, cutia și conținutul acesteia rămân intacte pe tot
parcursul tratamentului. Cutiile sunt ținute într-un spațiu sigur și separat de
depozitare, cum ar fi un dulap de vestiar încuiat sau o cameră încuiată. Cutia este
adusă în cameră înainte de fiecare ședință. Este suficientă o simplă cutie de carton
cu capac, deși la Clinica Tavistock, precum și în alte locuri, copiilor le sunt
alocate sertare individuale.

Cutia cu jucării, mobila strict necesară și poate câteva obiecte mari de joacă, cum
ar fi o casă de păpuși, sunt singurele materiale aflate la dispoziția copilului și
terapeutului în cabinetul de joacă. Nu există jucării universale și/sau comune mai
multor copii. Unii terapeuți pun la dispoziția tuturor copiilor aceleași jocuri; însă
copilul are impresia că doar el folosește aceste jocuri, de la o ședință la alta. Alți
terapeuți țin la îndemână rechizite pentru desen, cum ar fi carioci și hârtie, și le
scot pe toate la începutul ședințelor, în loc să păstreze seturi separate în cutia
fiecărui copil în parte.
APLICARE
Folosirea cutiei este considerată o componentă esențială a tratamentului, iar
semnificația ei pentru procesul și relația terapeutică apare încă de la prima ședință,
când se realizează cutia, iar conținutul și utilizarea ei sunt discutate cu copilul. În
această primă și importantă ședință, copilul înțelege rapid că aceste jucării și, prin
extensie, el însuși, sunt speciale. Ele nu vor fi folosite, împărțite și nici măcar
văzute de nimeni altcineva, fiindu-i disponibile la fiecare ședință. Prin această
discuție, copilul este imediat capabil să înceapă să aprecieze natura privată și
confidențială a relației terapeutice. Unicitatea acestui cadru al terapiei și modul în
care diferă de alte situații din viața copilului — cum ar fi realitatea împărțirii
jucăriilor cu frații sau cu alți copii din clasă — sunt înțelese treptat de fiecare
copil. Caracterul distinct al relației de tratament este subliniat și mai mult când
copilul află că această cutie nu le va fi arătată nici măcar părinților. Se discută, de
asemenea, faptul că jucăriile și materialele aparțin copilului; datorită acestor
aspecte legate de control și proprietate, jucăriile capătă o importanță simbolică
pentru copil în privința folosirii și/sau distrugerii lor. Deși te-ai putea aștepta de la
copii să dorească să-și ia jucăriile acasă, de fapt, lucrurile stau exact invers —
adesea, copiii aduc lucruri de acasă pentru a le păstra în siguranță la cabinet sau
pentru a le pune în cutia personală.

Fantasma sau exclusivitatea, adesea atât de predominante și necesare, mai ales în


fazele
de început ale tratamentului, sunt întărite prin prezența cutiei de jucării. Un
moment important al tratamentului este întotdeauna cel în care copilul poate
renunța la controlul omnipotent asupra terapeutului, începând să întrebe de cutiile
altor copii, manifestând curiozitate, gelozie, și alte fantasme și sentimente legate
de ceilalți pacienți copii sau adulți. La unii copii totul apare mai întâi sub forma
exprimării interesului față de alte cutii sau sub forma exprimării anxietății că alți
copii le-ar putea vedea cutia personală, că le-ar putea atinge lucrurile sau le-ar
putea fura obiecte din cutie. Înțelegerea reacțiilor la prezența sau absența oricărui
obiect din cutie, inclusiv a exprimării dezamăgirii sau a cererii de noi jucării, este
foarte importantă în timpul tratamentului.

Dialogul continuu dintre copil și terapeut despre natura și cantitatea conținutului


cutiei poate dezvălui diverse laturi ale sentimentelor de suficiență, nevoie, lăcomie
și/sau sărăcie ale copilului în relația cu terapeutul, precum și cu alte persoane din
viața lui. Cutia înregistrează progresul tratamentului și al muncii depuse, pe
măsură ce anumite jucării sunt ignorate sau excluse doar pentru a reveni în
perioadele de stres, regresie ori trecere în revistă a ședințelor anterioare. Cutia
include înțelegerea comună a faptului că perechea copil–terapeut a evoluat;
internalizarea acestei înțelegeri ajută copilul să-l poarte pe terapeut cu el acasă și
la școală, funcționând astfel mai eficient.

Modul în care copilul abordează cutia atât la început, cât și pe parcursul


tratamentului dezvăluie laturi ale sentimentelor față de sine în relațiile sale, reale
și imaginate, cu
exemplu, un băiat de patru ani a desenat imaginea unui zombi, și a insistat să fie
ajutat să scrie acest cuvânt pe cutie. Un băiat de șapte ani a desenat pe cutie
imaginea unui monstru, scriindu-și numele cu litere de tipar sub desen. Cutia în
sine poate fi inclusă în joc, așa cum s-a întâmplat în cazul unui copil care a
decupat cu grijă un mâner din capac, pentru a-l folosi ca scut. Uneori cutia are o
funcție magică, de protecție și siguranță pentru copiii ale căror vieți interioare sau
reale sunt haotice sau înspăimântătoare.

Cutia și conținutul său țin locul comunicării verbale și al asocierilor libere din
terapia cu pacienții adulți. Cutia înregistrează natura continuă a comunicării dintre
terapeut și copil; mulți dintre copii se vor uita în cutie înainte de începerea
ședinței, ca și când ar căuta o amintire concretă a conținutului ședințelor
anterioare. Toți terapeuții prin joc apreciază capacitatea remarcabilă a copiilor de
a relua procesul de unde a rămas în ședința anterioară, iar această capacitate este
sporită de accesibilitatea obiectelor din cutie. Figurinele din plastilină sau
desenele artistice neterminate pot fi recuperate din cutie, iar joaca poate fi reluată.
Acest lucru confirmă, bineînțeles, și forța procesului terapiei prin joc, nu doar pe
cea a utilizării cutiei, întrucât copiii o vor face chiar și în lipsa unei cutii speciale.

Copiii capătă un sentiment de familiaritate și confort datorită cutiei personale și


capacității terapeutului de a-i păstra în mintea sa de la o ședință la alta, capacitate
pe care ajung treptat să o crediteze. Cutia funcționează, la propriu și metaforic, ca
un container — un loc concret, dar și psihic, în care se strâng sentimentele,
gândurile, ideile, fanteziile și punerile în
Klein, M., Tehnica psihanalitică prin joc, în Invidie și recunoștință, Trei,
București, 2008.
TEHNICI DE JOC ÎN GRUP
80. DINOZAURII DINAMICI

Risë VanFleet

INTRODUCERE

Dinozaurii Dinamici reprezintă o tehnică eficientă de spart gheața într-un grup. Ea


permite copiilor să se exprime fără să intre în detalii prea personale, ceea ce e util
în special în cazul copiilor pentru care autodezvăluirile sau implicarea într-un grup
reprezintă un disconfort. Această tehnică a fost folosită atât cu copii preșcolari și
liceeni, cât și cu adulți. Pentru această tehnică sunt necesari dinozauri flexibili.
ARGUMENT
Autodezvăluirile directe pot fi amenințătoare, în special în timpul stadiilor
timpurii ale terapiei de grup. Pe de altă parte, atunci când timpul de terapie este
limitat, este important ca terapeutul să ajungă la problemele relevante cât mai
repede posibil. Unul dintre marile avantaje ale terapiei prin joc este capacitatea
acesteia de a oferi copiilor o distanță suficientă pentru a se exprima și a lucra
asupra problemelor lor fără să-și riște imaginea sau stima de sine. Dinozaurii
Dinamici sunt concepuți pentru a ajuta copiii să se îndrepte rapid în direcția
problemei lor terapeutice, în timp ce află mai multe unii despre ceilalți în moduri
mai puțin directe. Dinozaurii folosiți sunt atrăgători și, în același timp, neutri ca
aspect, astfel încât copiii pot proiecta multe sentimente, interese și probleme
diferite asupra lor.

DESCRIERE

Fiecărui copil îi este oferit un dinozaur flexibil. Terapeutul cere fiecărui membru
al grupului să petreacă individual câteva minute cu dinozaurul său pentru a-l
cunoaște. Apoi copiilor li se cere să pună un nume dinozaurului și să îl îndoaie
într-o poziție care exprimă ceva despre personalitatea dinozaurului. Terapeutul
participă și el la această activitate.

Când toată lumea este gata, terapeutul cere fiecărui copil să prezinte grupului
dinozaurul său. Terapeutul poate încheia această activitate întrebând copiii ce
părere au în
Dinozaurii Dinamici pot fi folosiți pentru o gamă largă de probleme. Sunt deosebit
de utili în terapia de grup prin joc pentru a ajuta copiii să înceapă să interacționeze
între ei și, ulterior, pentru a-i ajuta să-și exprime diferite sentimente. Terapeutul
poate descrie un număr nelimitat de situații la care dinozaurii copiilor pot
reacționa. Dinozaurii oferă un context imaginar în care pot fi abordate probleme
din viața reală.
81. FIGURINA DE PLASTILINĂ PLAY-DOH „SUNT BUN
LA..."

Paris Goodyear-Brown

INTRODUCERE

În ultimii doi ani am lucrat numai cu copii între 3 și 5 ani, care au trăit traume
severe sau care au fost catalogați ca suferind de tulburări emoționale severe. Unii
dintre acești copii sunt violenți, toți sunt regresați cel puțin într-o arie de
dezvoltare, mulți dintre ei fiind blocați la nivelul „teribilei vârste de doi ani".
Tehnica a apărut intuitiv într-o ședință de terapie prin joc, în care încercam să
găsesc diferite modalități prin care să implic un copil de 3 ani în laborioasa muncă
a autoobservării pozitive.
ARGUMENT
Preșcolarii sunt egocentrici prin însăși natura lor și cred că tot ceea ce se întâmplă
este din cauza lor. Astfel, copiii internalizează trauma și integrează evenimentele
negative și credințele despre aceste evenimente într-o stimă de sine deja fragilă.
Unul dintre principalele obiective ale tratamentului lor ar trebui să fie creșterea
stimei de sine. Însă terapia cu copiii de această vârstă poate fi complicată de
limitele capacităților lor lingvistice abia emergente și de caracterul concret al
gândirii lor. Pentru ei, conceptele abstracte de stimă de sine și autodiscurs pozitiv
sunt greu de înțeles, fiind sarcina terapeutului să inventeze moduri prin care să-i
implice în mod concret în acest proces. Acest exercițiu începe cu larg uzitatul
mijloc terapeutic al plastilinei Play-Doh și implică folosirea de pietricele colorate,
ce reprezintă, metaforic, calitățile minunate ale fiecăruia dintre noi. Copiii sunt
implicați la nivel senzorio-motor, distrăgându-li-se astfel atenția de la disconfortul
ce poate apărea când li se cere să se concentreze asupra atributelor lor pozitive.
Același copil de 3 ani ce se uita la mine lipsit de expresie când i-am cerut să îmi
spună un lucru drăguț despre el, a fost capabil să producă 15 afirmații pozitive
despre sine, la rând, în timp ce era concentrat pe acest joc.

DESCRIERE

Această tehnică poate fi folosită ori de câte ori un copil alege de la început în
cabinet
plastilina Play-Doh sau ea poate fi introdusă încă de la a treia ședință. Singurele
materiale necesare sunt două cutii de plastilină Play-Doh și câteva pietricele
colorate (sau mărgele, cristale, biluțe de sticlă etc.). Copilul și terapeutul aleg
fiecare câte o culoare de plastilină. Clientul este invitat să facă orice dorește, în
timp ce terapeutul începe să creeze din plastilină o formă adâncă asemănătoare
unei cești, ce constituie baza (puneți deoparte niște plastilină pentru următorul
pas). Terapeutul face apoi un cerc plat (suficient de mare încât să acopere baza) și
invită copilul să-i facă cercului o față cu ajutorul câtorva pietricele colorate. În
timp ce copilul face asta, terapeutul umple baza goală cu pietre. Fața este pusă
apoi deasupra bazei, iar terapeutul începe să vorbească despre faptul că toți
oamenii pot părea la fel din exterior, dar poți vedea toate calitățile unei persoane
numai când reușești să privești în interiorul ei (dați cercul la o parte).

Apoi terapeutul spune: „Să ne prefacem că persoana din plastilină sunt eu. Am
multe calități în interiorul meu. De pildă, sunt bun la … jocuri (terapeutul scoate o
mărgică din figurina de plastilină și i-o dă copilului), sunt bun la… datul în leagăn
(îi dă clientului o a doua mărgică)" și tot așa. Pentru copil, afirmațiile terapeutului
trebuie să constituie modele pentru fraza „Sunt bun la…", urmată de un
comportament simplu, descris într-un limbaj potrivit vârstei. Terapeutul se poate
preface că îi vin greu ideile, solicitând ajutorul clientului în acest sens. După ce
terapeutul a făcut câte o afirmație pozitivă despre sine pentru fiecare mărgică, iar
copilul are toate mărgelele, terapeutul poate invita clientul să le pună pe toate
înapoi în
Această tehnică poate fi folosită și în cadrul unui grup. La început, membrii își pot
crea propriile figurine pline de pietricele și pot împărtăși grupului propriile
afirmații de tip „Sunt bun la". Dacă unuia dintre copii îi este greu să conceapă
afirmații pozitive despre sine, grupul îl poate ajuta să le formuleze pe baza
atributelor pozitive observate la copilul respectiv. În procesul de încheiere, toți
membrii grupului pot participa la crearea unei singure figurine mari, pe care s-o
umple cu pietricele, formulând apoi afirmații de tip „Sunt bun la…" la nivelul
întregului grup. La final, fiecare membru păstrează o pietricică drept amintire a
experienței de grup și pentru a transfera în alte domenii ale vieții rezultatele
terapeutice benefice obținute.
82. ELASTICUL

Bernadette H. Beyer

INTRODUCERE

Această activitate oferă flexibilitate în termenii concentrării la nivel de grup.


Structura de bază a folosirii unui elastic (de tipul celui folosit de copiii ce sar
„elasticul"), de care cei mici să se țină în timpul ședințelor de grup, rămâne
constantă. Terapeutul alege conținutul discuției adecvate grupului în funcție de
stadiul grupului și de problemele ieșite la suprafață. Am descoperit, întâmplător,
că experiența de grup este mai profundă atunci când membrii grupului se pot ține
de o coardă. Aceasta devine un obiect asupra căruia membrii grupului își pot
descărca, în siguranță, o parte din anxietate. Adesea, membrii anxioși sau
impulsivi vor răsuci elasticul sau vor trage de el când nivelul lor de confort scade.
Utilizarea elasticului este comparabilă cu cea a baghetei vorbitoare, a animalului
de pluș sau a mingii antistres, care sunt trecute de la un membru la altul, când le
vine rândul să vorbească. Elasticul are totodată și rolul de a menține legătura
dintre membrii grupului în timpul discuțiilor. Forma circulară contribuie la
construirea coeziunii grupului. Dezvoltarea acestei tehnici se bazează pe munca
desfășurată de dr. Tom Smith (1996). Susan Wilson, pe care o supervizez, mi-a
prezentat ideile lui Smith privind activitățile unui program de formare a
abilităților sociale. Am adaptat munca lui Smith din acest domeniu, pentru a se
potrivi nevoilor copiilor implicați în terapia prin joc.

ARGUMENT
Grupurile mele de terapie prin joc sunt formate, în mod obișnuit, din fete și băieți
între 7 și 12 ani, fiecare grup având până la opt membri. Tehnica elasticului ajută
la diminuarea apărărilor membrilor și încurajează exprimarea, în siguranță și într-
o manieră neamenințătoare, a problemelor cu încărcătură emoțională. Exercițiul
este o invitație de a aduce în procesul de grup probleme dureroase sau incomode.
Copiii aleg frecvent să-și dezvăluie problemele legate de stima de sine scăzută,
conflictele familiale, izbucnirile temperamentale, rivalitatea între frați și
dificultățile în relațiile cu colegii lor.
Adesea pot să realizez o evaluare continuă atât a grupului ca întreg, cât și a
progresului fiecărui copil, pe baza informațiilor dezvăluite în timpul acestei
activități. Când copiii îi aud pe ceilalți membri ai grupului dezvăluind secrete,
temeri sau dorințe, își dau seama că nu sunt singurii care au aceste sentimente.
Copiii cu rezistențe își vor asuma adesea riscul de a se expune mai mult
procesului de grup atunci când anxietatea lor scade prin joc.

Tehnica elasticului este eficientă și pentru încheierea procesului de grup. În mod


frecvent, copiii se concentrează intens pe dinamicile interne în timpul ședinței.
Este important să-i ajutăm să se pregătească să părăsească lumea terapiei prin joc
și să reintre în realitatea lor exterioară. Dacă terapeutul nu ajută copiii în
realizarea acestei tranziții, părinții ar putea semnala comportamente necontrolate
după ședința săptămânală de grup. Prin activitatea cu elasticul, copilul va avea
ocazia să se regrupeze, să-și recapituleze achizițiile și/sau să integreze emoțiile
trăite în timpul ședinței.

DESCRIERE
Folosiți un elastic, o centură (disponibilă în magazinele de echipament sportiv și
pentru corturi) sau o sfoară moale de aproximativ 1–1,5 m lungime. Zgârierea
pielii de către sfoară poate fi evitată prin folosirea unor materiale moi. Eu prefer
coarda (elasticul) din mai multe motive. Este moale, se întinde cu ușurință, e
ieftină, e disponibilă în multe culori și modele și, de obicei, are cusută pe ea o
etichetă a producătorului, ce poate fi folosită ca reper în
cadrul activității. Dacă folosiți centurile sau sfoara moale, faceți un nod ce poate fi
folosit ca reper.

Cereți membrilor grupului să țină sfoara. Sfoara se va plimba în cadrul grupului,


în timp ce toți copiii vor continua să țină de ea.

Primul exemplu de discuție de grup este instruirea membrilor să identifice un


„plus" (ceva ce li s-a întâmplat în ultima săptămână și în legătură cu care sunt
fericiți sau entuziasmați) și un „minus" (ceva în legătură cu care sunt furioși, triști
sau speriați). După ce li se cere copiilor să țină sfoara, terapeutul spune „Start!",
indicând dacă sfoara trebuie mutată spre dreapta sau spre stânga. Apoi, terapeutul
începe să tragă sfoara către prima persoană, toți membrii grupului făcând aceeași
mișcare. Când terapeutul spune „Stop!", persoana care atinge reperul sau nodul își
descrie „plusul" și „minusul". Copilul ar putea spune, de pildă: „Săptămâna asta
am înscris un gol la meciul de hochei și m-am simțit mândru." În mod obișnuit,
terapeutul va avea grijă ca toată lumea să aibă ocazia să povestească cel puțin un
„plus" și un „minus". Atunci când terapeutul își descrie propriile „plusuri" și
„minusuri", el are ocazia să le arate copiilor cât este de important să te concentrezi
asupra propriilor probleme, și nu pe ale altora (cum ar fi, de pildă, mama, fratele,
prietenul etc.). Inițial, copiii vor descrie plusuri și minusuri mai puțin
amenințătoare. Pe măsură ce grupul progresează, membrii vor începe să-și
dezvăluie secretele mai des, întrucât au un conținător pentru anxietatea lor și
încrederea de grup a fost construită. De multe ori, membrii grupului vor cere să
descrie mai
Smith, T., Racoon Circles, Cazenovia, WI: Racoon Institute, 1996.
83. CREIONUL MAGIC

Bernadette H. Beyer

INTRODUCERE

Încep fiecare ședință a unui grup de terapie prin joc cu o activitate de încălzire,
indiferent dacă grupul se desfășoară pe o perioadă limitată sau nu. Copiii abia
așteaptă acest
moment și una din primele întrebări este deseori „Ce facem azi ca joc de
încălzire?" Unul din jocurile preferate ale membrilor grupului este „Creionul
magic". Activitățile de încălzire sunt un mod minunat prin care membrii grupului
se reunesc unii cu ceilalți, se repun în contact cu ei înșiși și devin ancorați fizic.
Deseori, copiii pe care îi întâlnim în terapie sunt învățați să se distanțeze de
sentimentele lor și/sau să se disocieze de propriile corpuri. Ca terapeuți, unul din
rolurile noastre este să le oferim modele de comportament ce-i încurajează să-și
integreze mintea și corpul, devenind astfel ancorați. În special copiii care au fost
traumatizați se vor apăra împotriva durerii „închizându-și" corpul. În siguranța
oferită de cabinet, activitatea creionului magic va încuraja copiii să-și simtă din
nou corpul în joacă. Având instrucțiuni și limite clare, copiii pot face experimentul
de a deveni mai flexibili și mai spontani prin aceste mișcări corporale în joacă.

ARGUMENT
La începutul fiecărei întâlniri de grup copiii sunt adesea anxioși. Sunt în plină
tranziție de la stresul zilnic la mediul sigur al cabinetului. O modalitate a copiilor
de a se simți în siguranță este folosirea ritualurilor. Faptul că știu că fiecare grup
începe cu o activitate de încălzire le oferă copiilor spațiul necesar pentru a deveni
mai puțin defensivi și mai prezenți în cadrul experienței terapeutice. Deseori
activitatea de încălzire va implica ceva fizic. Acest lucru le oferă copiilor o cale
de a ieși cu mintea din activitățile școlare și de a reveni în propriul
corp. Activitatea creionului magic ajută copiii să-și elibereze tensiunile corporale
acumulate pe parcursul zilei. Pe măsură ce copiii se deschid prin activitatea de
încălzire, sunt mai receptivi la o experiență de grup mai profundă. Un alt avantaj
al acestei activități este construirea coeziunii de grup.

DESCRIERE
Această tehnică poate fi folosită cu grupuri de copii din momentul în care aceștia
învață să citească pe litere cuvinte simple. Terapeutul le cere copiilor să stea în
picioare și să își imagineze că au un creion magic între dinți. Apoi membrilor
grupului li se cere să scrie în aer cuvântul joacă, cu creioanele lor magice.
Terapeutul exagerează mișcările pentru a încuraja copiii să se miște liber. Inițial,
copiii vor fi adesea rigizi și timizi în mișcările lor. Încurajându-i să facă „litere
uriașe", pot fi ajutați să înceapă să se joace cu mișcările lor.

După aceea, terapeutul le poate cere membrilor grupului să-și mute creionul
magic în altă parte a corpului, cum ar fi fruntea sau nasul. De data aceasta
membrii grupului își scriu propriul nume în aer. În mod frecvent, un copil va
întreba dacă trebuie să-și scrie numele de familie și prenumele sau dacă trebuie să
scrie cu litere de mână sau de tipar. Terapeutul încurajează copilul să aleagă
varianta care-i este cea mai comodă.

În continuare, membrilor grupului li se cere iar să-și mute creionul magic într-o
altă parte a corpului (cot, genunchi și bărbie). O parte a corpului deosebit de utilă,
ce presupune
Această tehnică este utilă pentru majoritatea copiilor, inclusiv cei timizi și cei cu
probleme de control al impulsivității. Copilul cu un autocontrol deficitar va trebui
să răspundă în cadrul parametrilor stabiliți de grup. Copilul cu un autocontrol
excesiv va avea ocazia să încerce experimental, într-un loc sigur, cum e să fie
flexibil și să-și simtă corpul. Din moment ce toți membrii grupului, inclusiv
terapeutul, își mișcă trupurile, pentru un copil timid va fi mai puțin amenințător să
se alăture jocului. Activitatea „Creionul magic" este un mod jucăuș de a sparge
gheața, de a construi coeziunea grupului și/sau de a ajuta fiecare copil să devină
mai prezent în propriul corp.
84. GALERIA DE ARTĂ STÂNGACE

Risë VanFleet

INTRODUCERE

Galeria de Artă Stângace este concepută pentru a ajuta copiii să devină mai puțin
inhibați în privința desenului. Acest lucru este util întrucât există multe tehnici de
terapie prin joc care implică desenul. Unii copii se opun intervențiilor prin desen
sau artă, spunând „Nu pot să desenez." Alții petrec excesiv de mult timp încercând
să facă ceva perfect. Galeria de Artă Stângace este o tehnică de terapie prin joc ce-
i ajută pe copii să treacă peste aceste bariere, astfel încât terapeutul să poată folosi
diverse abordări prin artă în mod mai eficient.

ARGUMENT
Adesea, copiii ce se opun intervențiilor prin artă fac acest lucru pentru că sunt
inhibați în privința producțiilor lor artistice. Ei pot fi perfecționiști, temându-se că
ceilalți îi vor critica. Pot să nu aibă încredere în propria persoană și să se teamă că
desenele lor nu se ridică la nivelul așteptărilor. Galeria de Artă Stângace este
concepută să le demonteze aceste idei despre ei înșiși sau/și despre arta lor,
permițându-le astfel să fie mai spontani în exprimările lor artistice.

DESCRIERE
Galeria de Artă Stângace poate fi folosită cu clienți individuali, dar funcționează
cel mai bine cu grupuri mici de copii. Terapeutul pregătește hârtia pentru desen,
trasându-i o margine simplă și scriind în partea de sus sau de jos „Artă Stângace".
Centrul hârtiei rămâne gol. Fiecare copil primește hârtia sa astfel pregătită și
carioci colorate. Terapeutul explică faptul că vor face cu toții un desen cu totul
special, ce va fi expus în Galeria de Artă Stângace. Este ceva special deoarece
galeria acceptă doar lucrări care sunt foarte caraghioase, stângace, dezordonate
sau neîngrijite. Galeria nu dorește să aibă lucrări aranjate, ordonate, desenate
perfect — există alte galerii specializate în așa ceva.

Terapeutul le spune copiilor că trebuie să deseneze cele mai prostești, stângace și


dezordonate imagini posibile. Ei trebuie s-o facă repede, pentru ca desenele lor să
fie cu adevărat neîngrijite. Și terapeutul face un desen, arătându-le astfel copiilor
un model de artă
Samantha era o fetiță perfecționistă, în vârstă de 9 ani, căreia îi era greu să încerce
lucruri noi, fiindcă îi era teamă de eșec. Ea era membră a unui grup de
terapie/abilități legate de prietenie. Ori de câte ori terapeutul cerea grupului să
deseneze ceva, Samantha și o altă fată refuzau, ambele spunând că nu știu să
deseneze prea bine. Terapeutul a utilizat tehnica Galeriei de Artă Stângace cu
întregul grup, în două ședințe diferite. Samantha a devenit tot mai dispusă să
folosească arta în alte contexte, în special când terapeutul o îndemna să-și
amintească de exercițiul Galeriei de Artă Stângace.
85. CUTIA FURIEI

Heidi Gerard Kaduson

INTRODUCERE

Mulți copii aflați în terapie de grup au numeroase probleme de gestionare a furiei.


Cu toate acestea, atunci când sunt întrebați ce anume îi înfurie sau când se
lucrează cu ei doar cognitiv-comportamental, copiii nu par să se poată concentra
asupra problemei reale care îi deranjează. Prin folosirea Cutiei furiei, toți membrii
grupului îi pot asculta pe cei cu probleme similare și pot intra, totodată, în
discuție, validând răspunsul dat de copilul care vorbește. Furia este un fenomen
obișnuit, dar mulți copii știu doar cum să o simtă, nu și cum să o gestioneze.
ARGUMENT
Dat fiind că furia este un sentiment atât de frecvent în rândul copiilor, a devenit
foarte important ca noi să concepem moduri și tehnici care să le permită să-și
exprime furia într-un mediu sigur. De asemenea, prin procesul de grup, furia
resimțită poate fi validată de ceilalți, iar copilul nu se mai simte singur. Prin
utilizarea Cutiei furiei, fiecare membru al grupului are ocazia să spună cum se
simte. Nu există răspunsuri greșite, iar ceilalți oferă confirmări doar dacă sunt de
acord. Acest lucru permite copiilor să vorbească, fără pedepse sau repercusiuni,
despre situații legate de furie.

DESCRIERE

Materiale necesare

Cutie de cafea decorată cu hârtie cartonată de către grup

Carioci

Jetoane de poker sau bingo

Cartonașe tematice legate de furie, conținând începuturi de propoziții precum:

Mă înfurii de fiecare dată …

Mă înfurii ori de câte ori cineva …


Proces

Cutia trece de la un membru al grupului la altul, astfel încât aceștia să poată scrie
un cuvânt furios pe ea. Dacă nu vor să scrie, pot să deseneze un simbol furios.
După ce fiecare contribuie la crearea cutiei, terapeutul pune în ea cartonașele
legate de furie. Fiecare copil primește douăzeci de jetoane. După ce se dă cu zarul,
copilul cu cel mai mare număr ieșit la zar începe. El alege un cartonaș din cutie și
completează propoziția afișată. Membrii care sunt de acord cu el pun câte un jeton
pe masă. Jocul continuă până când sunt folosite toate cartonașele. Fiecărui copil îi
vine rândul cel puțin o dată sau de două ori. Copiii pot alege să nu participe când
le vine rândul.

APLICARE
Jocul „Cutia furiei" este potrivit atât pentru copiii ce-și exprimă furia în moduri
adecvate, cât și pentru cei cărora le este greu să recunoască faptul că au vreun
sentiment de furie. Simpla verbalizare a afirmațiilor legate de furie ajută copilul să
elibereze o parte din ea, iar validarea pe care ceilalți membri ai grupului i-o oferă
îl face să se simtă acceptat și că nu este nimic în neregulă cu el. Cu cât sunt puse
mai multe jetoane pe masă, cu atât copilul simte că ceea ce exprimă este normal și
că este înțeles de ceilalți, cel puțin.
Membrilor unui grup de formare a abilităților sociale, alcătuit din șase băieți cu
vârsta între 10 și 12 ani, li s-a dat de jucat Cutia furiei. Copiii au scris următoarele
cuvinte furioase pe cutie: Furios, Supărat, Turbat de furie, Supărat Rău, Enervat
și Roșu de Supărare. Jetoanele au fost împărțite și — conform zarului — Michael
a fost primul. Michael a extras cartonașul „Poți să-ți dai seama că sunt furios
atunci când …" și a răspuns „țip". John a spus „Și eu" și a adăugat un jeton pe
masă. Paul nu a adăugat un jeton, dar a comentat că el ar avea probleme dacă ar
face așa ceva. Stuart a spus „Țipătul mă face să mă simt bine", și a adăugat un
jeton. Bobby a spus „Sunt de acord", și a adăugat și el un jeton, iar Bill a încheiat
spunând „Pe mine nu." Când am revenit la Michael, el a scos o exclamație de
uimire. Am continuat astfel tot restul ședinței de cincizeci de minute, fără ca
cineva să-și refuze rândul, deși membrii știau că au acest drept. Cutia furiei poate
fi folosită cu copii cu vârsta de peste 5 ani. A fost, de asemenea, o tehnică utilă în
grupuri de adulți, atunci când nimeni nu voia să înceapă să vorbească despre furie
și despre cum încearcă să o gestioneze.
86. CREATIVITATE COOPERANTĂ

Ellen M. Stickney

INTRODUCERE

Capacitatea de a forma și menține relații între micuții de aceeași vârstă este o


sarcină de dezvoltare esențială pentru funcționarea pozitivă a copilului în
majoritatea domeniilor vieții sale. Acesta este un aspect al dezvoltării ce poate fi
afectat cu ușurință de o varietate largă de probleme mentale sau familiale, precum
depresia, anxietatea, tulburările de atașament, tulburarea de deficit de
atenție/hiperactivitate (ADHD), tulburările de învățare, dependențele chimice ale
membrilor familiei și parentajul necorespunzător. Jocul creativității cooperante,
folosit în terapia de grup, permite copiilor să exerseze abilități ce-i vor ajuta să
lege prietenii, să ofere și să primească feedback pozitiv pentru aceste
comportamente prosociale.

ARGUMENT
Un grup de terapie prin joc oferă copiilor un mediu excelent pentru dezvoltarea
abilităților sociale necesare în stabilirea și menținerea unor relații pozitive între
colegi. Una dintre aceste abilități este cooperarea. Dat fiind că relațiile între egali
ale copiilor mici se formează prin joacă, cel mai eficient mod de a cultiva această
abilitate este în contextul unei activități
ludice. Combinarea acestui joc cu o discuție anterioară despre lucrurile utile pe
care le fac oamenii și cu o discutare ulterioară a observațiilor legate de lucrurile
utile pe care le-au făcut membrii grupului ajută la reîntărirea și internalizarea
acestor comportamente.

DESCRIERE
Terapeutul și un grup de patru până la șase copii stau așezați în jurul unei mese
sau în cerc, pe podea (fără covor). Materialele necesare sunt patru–șase cutii de
plastilină Play-Doh, fiecare de altă culoare. Pentru copiii care știu să citească, sunt
utile o cariocă și o coală mare de hârtie, pe care să noteze ideile apărute în
discuție. Terapeutul explică:

Terapeutul: Subiectul discuțiilor și jocurilor noastre de azi o să fie ceva foarte


important pentru a fi un bun prieten. Acel ceva este cooperarea. Cine vrea să ne
spună ce este cooperarea?

Copilul: Este atunci când faci ceea ce ți se spune.

Terapeutul: Da, aceea este cooperare, atunci când faci ceea ce te roagă mama sau
profesoara. Ce altceva mai este cooperarea?

Discuția continuă în scopul enumerării unei liste de comportamente cooperante


sau utile, cum ar fi faptul de a împărți ceva, așteptarea rândului, oferirea de ajutor,
ascultatul,
oferirea de idei.

Apoi terapeutul explică activitatea ludică:

Terapeutul: Acum vom crea împreună, ca grup, un animal/monstru. Mai întâi,


vom decide împreună ce anume să facem. Apoi vom discuta câteva idei despre
cum ar putea arăta. După care îl vom crea. În timp ce facem acest lucru, să ne
gândim cu toții la lucrurile pe care tocmai le-am aflat despre cooperare și
întrajutorare.

După ce a fost adoptată decizia și au fost discutate ideile, terapeutul explică


regulile jocului.

Terapeutul: Vă voi da fiecăruia dintre voi o cutie de plastilină Play-Doh. Voi


începe animalul/monstrul nostru punând pe masă/podea o parte din el. Apoi, în
cerc, îi vom adăuga pe rând câte o altă parte, câte trei runde de fiecare. Regula
este că nu puteți modifica nimic din ceea ce a adăugat altcineva la
animalul/monstrul nostru. Dacă vreți, puteți împărtăși sau cere idei altora.

Apoi jocul continuă până când fiecare membru și-a consumat cele trei runde, iar
animalul/monstrul este complet.

Terapeutul: Cine a observat pe careva din grup oferind ajutor?


Într-o variantă pentru copii de peste 11 ani, structura dată de așteptarea rândului
fiecăruia este eliminată, iar membrilor li se dau materiale ciudate (ca, de pildă, o
cutie de pantofi, bețe de înghețată, dopuri de sticle, o bucată de sfoară, coli de
hârtie cartonată, foarfecă, carioci și o rolă de bandă pentru vopsit) și instrucțiunea
de a construi ceva, orice vor, în douăzeci de minute. Singurele reguli sunt: toată
lumea ajută într-un fel sau altul, iar rezultatul final reprezintă o singură creație. Ca
și mai sus, vor exista discuții anterioare și ulterioare.
87. ROBOTUL ANTIABUZ: FOLOSIREA UNEI MASCOTE ÎN
GRUPUL DE TRATAMENT PRIN JOC AL BĂIEȚILOR
ABUZAȚI SEXUAL

Mark Berkowitz

INTRODUCERE

Grupurile de tratament pentru băieți abuzați sexual reprezintă o modalitate


eficientă de a ajuta băieții să-și perlaboreze experiența de victimizare. Crearea
unei atmosfere cât mai informale în spațiul de desfășurare a grupului
îmbunătățește experiența prin întărirea coeziunii grupului și sporirea prezenței la
grup.
Ca mascotă a grupului de tratament al băieților preadolescenți abuzați sexual a
fost folosit un robot programabil, cumpărat din rețeaua de electronice
RadioShack. Robotul avea circa 75 cm înălțime și era manevrat printr-o
telecomandă fără fir. Prin utilizarea caracteristicilor telecomenzii, inclusiv un
microfon, robotul se putea mișca, scotea sunete specifice și „vorbea". În corpul
robotului se afla un reportofon.

ARGUMENT
Există mai mulți factori ce explică utilitatea tratamentului de grup ca o modalitate
eficientă de a lucra cu băieți abuzați sexual. În primul rând, când faci parte dintr-
un grup, sentimentul de izolare se disipează. În al doilea rând, ai un sentiment
crescut de siguranță. În al treilea rând, procesul de grup oferă băieților ocazia să-și
dezvolte noi capacități interactive și o rețea socială de sprijin.

Mascota este una dintre tehnicile ce ajută la crearea sentimentului de siguranță, la


reducerea mecanismelor defensive și la producerea schimbării. Deși mascota nu
este o activitate terapeutică anume concepută pentru atingerea scopului specific
grupului, totuși scopurile pot fi atinse indirect prin utilizarea ei.

DESCRIERE
Mascota îndeplinește mai multe sarcini în timpul ședințelor de grup:

1. Sarcini administrative: mascota poate introduce noi subiecte de discuție, trece


în revistă realizările ședinței precedente și explică elemente administrative
generale. Acest lucru poate fi făcut cu ajutorul unor mesaje înregistrate dinainte
pe reportofon sau prin utilizarea de către unul din moderatori a microfonului de pe
telecomandă.

2. Oportunități pentru sentimentul de a fi special: prin folosirea reportofonului


încorporat și a unui mesaj înregistrat dinainte, robotul poate vorbi despre băieți și
se poate centra atât asupra unicității fiecăruia dintre ei, cât și asupra punctelor lor
comune. Pe baza informațiilor adunate în timpul procesului inițial de evaluare sau
din ședințele acumulate, au fost create mesaje ce identificau băieții și diferențele
individuale dintre ei. Aceste mesaje făceau referire la hobby-uri, zile de naștere,
interese și ocazii speciale. Scopul era dezvoltarea atât a sentimentului unicității,
cât și a asemănărilor dintre băieți.

3. Coeziunea grupului: prin includerea robotului în activitățile terapeutice poate fi


format un grup unit. Proiectele de grup, precum atribuirea unui nume robotului
sau participarea la un joc de puzzle ce reconstituie imaginea robotului, permit
băieților să coopereze și să lucreze împreună. Pe măsură ce grupul devine mai
legat, se ajunge la un sentiment mai ridicat de siguranță și loialitate.

4. Identificarea și exprimarea sentimentelor: prin utilizarea unor mesaje


înregistrate dinainte, robotul și-a format o personalitate și și-a descris
sentimentele. De exemplu, în timpul
Mascota unui grup de tratament nu trebuie să fie neapărat un robot programabil.
Animalele mari de pluș sau marionetele pot fi și ele mascote. De pe urma unei
mascote pot beneficia și băieții sau fetele între 6 și 11 ani, aflați în alte programe
de tratament de grup, centrate pe doliu, divorț sau gestionarea furiei.
88. JOCUL COMORII: O INCURSIUNE ÎN COMUNICARE ȘI
ÎNȚELEGERE

Marcie Fields Yeager

INTRODUCERE

Când un tânăr este membru al unui grup — fie acesta o echipă sportivă, un grup
de elevi ce lucrează împreună la un proiect școlar sau o familie —, un ingredient
esențial al succesului îl constituie abilitățile bune de comunicare. Membrii
grupului trebuie să-și poată transmite unul altuia ideile, opiniile și sentimentele.
Pentru a face planuri și pentru a rezolva probleme, ei trebuie să fie capabili să
discute unii cu alții.

Jocul Comorii folosește metafora echipajului unei corăbii aflat în căutarea unei
comori,
pentru a le permite tinerilor și familiilor lor să învețe și să exerseze abilitățile de
comunicare esențiale.

ARGUMENT
Având la dispoziție telefoane mobile și internet, tinerii din ziua de azi pot
comunica în multe feluri. Cu toate astea, succesul și fericirea unui copil sunt în
continuare determinate în mare măsură de străvechea capacitate de a vorbi față în
față cu ceilalți. O bună capacitate de comunicare îi ajută pe tineri să-și facă
prieteni și să-i păstreze, să se înțeleagă cu părinții și profesorii, și să conlucreze cu
alții pentru stabilirea de scopuri și rezolvarea de probleme. Jocul Comorii le
permite jucătorilor să identifice și să exerseze abilități de comunicare esențiale.
De asemenea, îl ajută pe terapeut să evalueze nivelul acestor abilități și să
identifice aspectele problematice.

În consonanță cu tema și metafora sa de bază, jocul conține și un cod de conduită


scris „pentru echipajul venerabilei corăbii pornite în căutarea Comorii".
Terapeutul poate folosi codul pentru a-i angrena pe jucători în identificarea
atitudinilor, comportamentelor și abilităților esențiale ce contribuie la lucrul în
echipă.

Răspunzând la întrebările de pe cartonașe, jucătorii pot să învețe și să exerseze


patru tipuri de abilități de comunicare: (1) formularea și exprimarea de opinii pe
un subiect dat; (2) împărtășirea propriilor sentimente, experiențe, vise și speranțe;
(3) exprimarea aprecierilor la
adresa contribuției altora; și (4) asumarea unei poziții, în scopul rezolvării unui
conflict în mod respectuos.

La nivelul avansat al jocului, participanții sunt provocați nu numai să răspundă la


întrebări, ci și să inițieze interacțiuni/comunicări cu unul sau mai mulți dintre
membrii grupului.

Jocul include un ghid pentru părinți, ce oferă terapeutului un mijloc prin care îi
poate ajuta pe părinți să reîntărească abilitățile acasă, prin utilizarea adunărilor de
familie.

Răspunsurile la întrebările jocului dezvăluie adesea aspectele problematice;


terapeutul le poate nota și aborda ulterior, prin alte forme de terapie.

DESCRIERE
Tema comorii din joc este reflectată în toate materialele. Este recomandat ca
terapeutul să înceapă prin discutarea codului de conduită cu jucătorii. În acest fel,
se stabilesc tema și scopul jocului, iar interesul și imaginația jucătorului sunt
stimulate.

Tabla de joc este o hartă a Coastei Drumului de Aur, înconjurată de o margine ce


constă în 30 de simboluri. De asemenea, într-un săculeț există 30 de monede, iar
simbolurile lor fac pereche cu cele 30 de simboluri de pe marginea hărții. Fiecare
jucător (sau „membru al echipajului") are o sarcină — să adune monedele
corespunzătoare simbolurilor din regiunea hărții care-i revine.

Jucătorii câștigă monede atunci când răspund la întrebările din una din cele patru
Jocul Comorii este ideal pentru grupuri (inclusiv familii), întrucât abilitățile de
comunicare învățate prin el sunt esențiale în orice grup. Codul de conduită poate fi
fotocopiat și oferit membrilor grupului pentru a le reaminti abilitățile învățate în
cadrul jocului. Terapeutul poate alege să exerseze acest joc mai întâi cu copilul, în
terapia individuală, pentru ca apoi să-i permită celui mic să-l ajute la prezentarea
și explicarea jocului celorlalți membri ai familiei. Partea ce poate fi reprodusă a
ghidului pentru părinți este inclusă, pentru ca aceștia să poată reîntări abilitățile
acasă, prin adunările de familie.
89. TEATRUL PRIN „REDARE"

Gregory Ford și Dotti Ward-Wimmer

INTRODUCERE

Teatrul prin „redare" (playback) este o „formă de improvizație teatrală în care


oamenii povestesc evenimente reale din viața lor, pe care apoi le urmăresc jucate
chiar acolo, pe loc" (Salas, 1993, p. 6). El îmbină elemente ale improvizației
teatrale, psihodramei, drama-terapiei și ale tradiției narative orale prin care
valorile comunității sunt transmise de la o generație la alta. Acest tip de teatru este
practicat peste tot în lume, în ateliere, spectacole și spații clinice. Am folosit o
serie de exerciții de tipul teatrului prin „redare" cu copii și adolescenți.
ARGUMENT
Teatrul prin „redare", formă de improvizație concepută de Jonathan Fox în 1975,
este o valoroasă tehnică terapeutică narativă proiectivă prin care participanții
verbalizează povești și sentimente personale, apoi și le pun în scenă reciproc, unii
pentru ceilalți. Acest lucru permite copilului să-și abordeze propriile sentimente,
conflicte interne, bucurii și povești, fără să fie nevoit să le retrăiască. În schimb,
interacțiunea ce urmează după aceea permite terapeutului să ofere o intervenție
adecvată. În esență, această tehnică este o reflectare tridimensională a
sentimentelor. Teatrul prin „redare" permite participanților să simtă ce înseamnă
să fii respectat și auzit. El încurajează participanții să-și considere viața o serie de
povești și sentimente ce pot fi exprimate, ținute minte și iubite. Jucând acest tip de
teatru, copiii capătă adesea un mai bun insight asupra propriilor sentimente și își
dezvoltă empatia față de ceilalți micuți.

DESCRIERE

O persoană care are o poveste sau o emoție pe care dorește să o vadă pusă în
scenă o va spune dirijorului (terapeutului). Dirijorul va ajuta persoana să aleagă
actorii ce vor întruchipa personajele din poveste. După aceea, povestitorul va
urmări punerea în scenă. Spre
deosebire de psihodramă, unde protagonistul devine actor, în Teatrul prin „redare"
povestitorul pur și simplu doar privește (Salas, 1993). Un sentiment este pus în
scenă sau concretizat ca o sculptură fluidă, în mod similar cu sculptarea familiei
descrisă de Virginia Satir (citată în Emunah, 1994). Stând în afara poveștii, ca
martor, povestitorul poate alege apoi să integreze evenimentul în propria viață din
aici-și-acum.

Redarea în cerc a sentimentelor

Participanții stau în cerc. Terapeutul explică faptul că urmează să ne prezentăm


într-un mod cu totul diferit. „Fiecare vom păși în centrul cercului pe rând și ne
vom spune numele. Simultan cu rostirea propriului nume, vom arăta, printr-un soi
de mișcare a corpului, cum ne simțim în pielea noastră chiar în clipa asta. Nu ne
vom folosi deloc de cuvinte pentru a descrie sentimentul. Doar vom arăta, prin
intermediul corpului nostru, cum ne simțim în timp ce ne rostim numele. După ce
ne spunem numele și arătăm cum ne simțim, reintrăm imediat în cerc și doar
privim."

Prima persoană pășește în cerc și acționează în felul explicat mai înainte. Toți cei
din cerc așteaptă ca primul participant să-și reia locul în cerc. Apoi, cu excepția
inițiatorului acțiunii, toată lumea face un pas în cerc, repetă numele primului
participant și, simultan, îi repetă mișcările prin care a arătat cum se simte în
propria-i piele. Participantul inițiator privește punerea în scenă a sentimentelor
sale. La finalul punerii în scenă a fiecărei experiențe,
participanții din grup se întorc în perimetrul cercului și privesc în ochi persoana
care a inițiat experiența. Fiecare membru al cercului va avea ocazia să facă toate
acestea și să-și vadă propriile sentimente redate de ceilalți.

Terapeutul trebuie să încurajeze participanții să-și dea voie să redea acțiunea


persoanei ce a inițiat-o, fără s-o judece. El poate spune: „Vi se poate părea
caraghios, indecent sau nestăpânit. Dar acesta este sentimentul persoanei
inițiatoare și al nimănui altcuiva. Încercați să i-l redați cu acuratețe. Suspendați-vă
reticența pentru o clipă". (Dacă este necesar, terapeutul poate interveni pentru
clarificări, cenzurări și prevenirea oricărui abuz.) La finalul procesului, sau pe
parcursul lui, dacă se dorește, terapeutul întreabă: „Cum a fost să ne arăți ce ai
simțit? Și cum a fost după aceea, când ți-ai văzut sentimentul redat de ceilalți?"

Sculpturile fluide

Participanții stau în cerc. Terapeutul cere fiecărui participant să arate „printr-un


sunet și o mișcare" ce simte față de un anumit lucru (de pildă, bani, înghețată etc.).
Fiecărei persoane i se cere să țină minte sunetul și mișcarea pe care a creat-o.
După ce toată lumea a avut ocazia să-și prezinte sunetul și mișcarea, terapeutul
cere unui grup de trei sau patru participanți să stea aliniați în fața celorlalți. Restul
participanților formează pe moment publicul și se pot așeza. Terapeutul le aduce
aminte celor patru actori de sunetul și mișcarea pe care le-au creat fiecare dintre
ei, instruindu-i ca, atunci când va spune „Să privim!", unul dintre actori să facă
Salas, J., Improvising Real Life: Personal Story in Playback Theatre,
Kendall/Hunt, Dubuque, IA, 1993.
ALTE TEHNICI
90. EMISIUNEA DE ȘTIRI

Heidi Gerard Kaduson

INTRODUCERE

Această tehnică a fost creată pentru a spori capacitățile de verbalizare și de


rezolvare de probleme ale copilului. S-a observat că ei își pot rezolva unele
probleme atunci când există o anumită distanțare față de acestea. Copiilor le este
mult mai ușor să-și dezvăluie problemele prin joacă decât să vorbescă despre ele.
Nici chiar copiii care au capacitatea de a verbaliza nu-și pot comunica
sentimentele sau nu pot spune ceea ce îi deranjează până când nu ating stadiul de
dezvoltare al operațiilor formale (11–12 ani). De aceea, această tehnică ajută
copiii să abordeze prin joacă problemele prin care trec și să găsească soluții la
aceste probleme.

ARGUMENT
Datorită mai multor factori, adesea copiilor le este dificil să-și rezolve propriile
probleme. Chiar dacă le este mai ușor să-i ajute pe alții și pot fi foarte dispuși s-o
facă, copiii consideră că este amenințător să răspundă la întrebările „De ce?"
referitoare la propriul lor comportament. Totuși, când este folosită tehnica
Emisiunea de Știri, copiii reușesc să se distanțeze suficient de problemă pentru a o
privi obiectiv și li se pare mai ușor să găsească
rezolvarea problemelor „altora". De fapt, prin această tehnică copiii lucrează
asupra propriilor probleme, dar în contextul ajutorului acordat altora aflați în
situații similare cu ale lor. În Emisiunea de Știri, terapeutul facilitează discuția și
ajută copilul să rămână focalizat pe problemele prezentate prin intermediul
apelurilor telefonice.

DESCRIERE
Materiale necesare

Cameră video

Telefon

Hârtie

Masă și scaune

Proces

Terapeutul introduce tehnica Emisiune de Știri drept un program de știri, prezentat


de terapeut, în care este invitat un „expert" (copilul). Terapeutul îi spune copilului
despre ce știri vor discuta ei doi în emisiune. Copilul poate adauga orice altă știre,
atâta timp cât se încadrează în tema emisiunii. Terapeutul prezintă prima știre și
anunță încă o dată că expertul din acea zi este copilul. După ce termină de
prezentat primul subiect al știrilor, terapeutul anunță
că e un telespectator la telefon. Copilul ridică telefonul și terapeutul își schimbă
vocea, pentru a se preface că este persoana de la celălalt capăt al firului. Toate
apelurile primite vor fi legate de problemele reale ale clientului. După ce apelantul
pune expertului întrebarea, clientul îi răspunde telespectatorului de la telefon.
Terapeutul trece apoi la următoarea știre și jocul continuă până când el încheie
emisiunea. În cazul în care copilul nu poate găsi un răspuns la o întrebare,
terapeutul îl poate îndruma să obțină ajutor de la o păpușă, un vrăjitor sau orice
altă sursă posibilă. După aceea, terapeutul poate să ajute copilul oferindu-i
variante de rezolvare a problemei. Se poate face o copie a înregistrării video, dacă
terapeutul consideră util ca familia să afle ce soluții a găsit copilul.

APLICARE
Această tehnică este foarte utilă cu copiii între 6 și 13 ani, care au o capacitate de
verbalizare ridicată. Tehnica li se pare foarte simplă copiilor extrem de deschiși și
mai dificilă celor mai retrași sau anxioși. În cazul în care copilul nu intră suficient
în joc, pot fi folosite păpuși pentru a se pune o distanță și mai mare față de
problemele reale despre care se discută în emisiune.

Michael, de 9 ani, este diagnosticat cu tulburare bipolară. Este foarte vorbăreț, dar
are dificultăți în a se descurca cu propriile sale probleme. Își asumă rar
responsabilitatea pentru acțiunile sale, motiv pentru care deseori părinții se supără
pe el. Suferă de o anxietate severă,
Emisiunea continuă cu discuții despre uragane și tornade, dar tema pentru care
sună telespectatorii rămâne aceeași (exprimarea emoțiilor). În cazul în care copilul
este foarte implicat în joc, această tehnică poate să dureze toată ședința, iar
înregistrarea ei video îi va fi arătată în ședința următoare, pentru a vedea cu ochii
lui că poate soluționa probleme singur, fără niciun ajutor.
91. O OGLINDĂ CA OBIECT TRANZIȚIONAL

Berrell Mallery

INTRODUCERE

O oglindă poate fi obiect tranzițional. Timp de 10 luni, Mallery și Navas (1982)


au înregistrat video o serie de ședințe de terapie de grup cu băieți între 9 și 12 ani.
Camera de filmat și microfonul se aflau în locuri diferite și au devenit granițe fixe,
impunând băieților limite de comunicare bine definite. Acest aspect a fost cu atât
mai important cu cât în profilul psihologic al băieților exista și factorul de
diagnostic al nerespectării limitelor.

În activitatea mea curentă cu preșcolari între 2 ani și jumătate și 5 ani cu nevoi


educaționale speciale, folosirea unei oglinzi facilitează interacțiunea cu mediul în
moduri similare cu folosirea înregistrării video. Acești copii sunt obișnuiți cu
sălile de clasă și serviciile conexe bine structurate. În schimb, terapia centrată pe
client este structurată puțin sau deloc. Prin urmare, prezența structurii capătă o
nouă formă; cu alte cuvinte, oglinda oferă structură și feedback pentru copii. În
micul cabinet de joacă, copiii au nevoie să testeze granițele prin jocul lor sau
evitarea jocului. Oglinda le-a oferit o graniță fixă, ce a încurajat o manifestare mai
structurată (mai bine controlată) în cazul copiilor expansivi sau agresivi și a
favorizat inițiativa în cazul copiilor retrași sau inhibați, permițând reacții și o
implicare generală sigure și
confortabile.

ARGUMENT
Implicarea populației de copii preșcolari cu nevoi educaționale speciale prezintă
anumite limite. De regulă, dezvoltarea abilităților lor verbale, motorii, emoționale
și sociale este întârziată sau dereglată. Verbalizările și inițiativele nonverbale ale
clinicianului nu sunt de mare ajutor în timpul ședințelor de terapie. Totuși,
reacțiile pozitive ale copiilor față de faptul de a se simți stăpâni pe situație
constituie unul din cele mai puternice instrumente de implicare a lor, mai ales
atunci când ating scopuri care le fac plăcere. Astfel, oglinda a fost folosită pentru
a facilita dobândirea îndemânării în lucrul cu materialele, fiind folosită totodată și
la crearea unui angajament sigur și confortabil între copil și terapeut.

DESCRIERE

Plasați o oglindă în cabinet la o înălțime potrivită cu cea a copiilor. Oglinda


descrisă în acest capitol a fost fixată pe peretele din fața unei mici mese. În clasă,
oglinzile verticale sau cele libere sunt potrivite pentru jocul cu măști și costume,
facilitând adesea puneri în act pline de forță. Oglinda din cabinet a fost secundară
activităților alese și a oferit mai multe opțiuni pentru o implicare treptată a
copiilor și terapeutului. Copiii care aleg să stea cu spatele la
terapeut pot totuși să-l vadă. Cei expansivi și agresivi doreau să-și vadă punerea în
act, iar oglinda le oferea feedbackul dorit și, simultan, îi împiedica să-și ducă până
la capăt pornirile agresive. Copiii care s-au așezat la masă în mod convențional au
putut folosi oglinda ca intermediar al contactului vizual cu terapeutul, când
contactul vizual direct devenea prea amenințător.

APLICARE
Această tehnică a fost folosită în următoarele cazuri: Mark, de 3 ani și jumătate, a
fost diagnosticat cu tulburarea de deficit de atenție/hiperactivitate (ADHD) și
afazie. Oglinda pare să-l fi ajutat în privința autocontrolului. Singura activitate
care îi plăcea suficient pentru ca să rămână angrenat în ea, chiar și pe termen
scurt, era cea cu plastilina Play-Doh. Slăbiciunea motorie și dificultățile de
coordonare făceau operațiunea de scoatere a capacului o provocare pentru el.
Rezistența mică la frustrare îl făcea să renunțe ușor sau să treacă la altă jucărie.
Datorită oglinzii, nu numai că a studiat ce făcea, stimulându-și centrarea atenției
asupra unei singure activități, dar a avut și avantajul să vadă porțiunea ridicată a
capacului din zona ce nu-i era vizibilă în mod direct. Această conștientizare i-a
oferit acel moment de atenție suplimentară și efort pentru a reuși. Ca urmare,
atenția la sarcinile care-l interesau a fost sporită suficient prin feedbackul dat de
oglindă, pentru ca îndemânarea lui să înregistreze un progres rapid. Interesul lui
sporit pentru plastilina Play-Doh, îndemânarea de a tăia cu foarfeca și
feedbackul oglinzii i-au permis concentrarea atenției pe o durată mai lungă și
gratificarea dată de progresul obținut. A fost foarte fericit când aceste trei
elemente au funcționat împreună pentru a-l ajuta.

Morgan, de 4 ani, a venit inițial cu muțenie selectivă (sau mutism selectiv). Nu


folosea limbajul. De asemenea, era foarte reținut emoțional și social. Inițial a ales
să se joace cu o căsuță Fisher Price într-un mod foarte controlat. A ales cu
reticență o figurină și, ca să se joace cu ea, și-a înclinat capul peste căsuța parțial
deschisă, creându-și un spațiu intim, dar foarte restrâns. În timp, spațiul lui de
joacă a crescut. A ridicat lent pe acoperiș alte figurine și piese de mobilier,
studiindu-le în oglindă. Tot lent și cu mare dexteritate, a stabilit ordinea în care
personajele principale au fost aruncate de pe acoperiș spre oglindă, în timp ce el
privea imaginea. Pe măsură ce s-a obișnuit cu aceste comportamente, și-a extins
jocul către finaluri deliberat nefavorabile. În cele din urmă, a ciocnit o mașină și
un cărucior, ceea ce a condus la o interacțiune între personaje și mai puțin la o
interacțiune între Morgan și oglindă. Treptat l-a angrenat și pe clinician în temele
sale.

Oglinda l-a ajutat pe Morgan și în privința evidentei discrepanțe dintre percepția


internă a felului în care intenționa să se prezinte unui observator — derivată din
sentimentele care îi motivau comportamentele —, imaginea oglindită a
comportamentelor sale reale și descrierile mai atent controlate ale propriilor
sentimente. Pe măsură ce-și studia în oglindă imaginile propriilor reacții, a început
să apară o integrare mai semnificativă a sentimentelor și
comportamentelor sale.

Oglinda s-a dovedit utilă și în cazul lui Chichi, o geamănă cu vârsta de 3 ani, pe
care a ajutat-o să-și regleze comportamentele dezorganizate. Inițial, ea dădea
impresia că era geamănul care avea rolul să reacționeze, nu să inițieze gesturi. În
drumul spre terapie și în timpul ședințelor era tot timpul într-o stare de așteptare.
Gesturile, expresiile faciale, afirmațiile și comportamentele ei continue încercau
să provoace reacții. Când acestea nu reușeau să-i ofere interacțiunea din zona ei de
confort, începea să se angajeze în comportamente provocatoare și prostești,
căutând în mod constant reacții prin care să i se impună limite sau să fie pusă la
punct. În ședințe era centrată în principal pe obținerea unei reacții din partea
clinicianului, și nu pe inițierea propriului joc.

După apariția oglinzii în cabinet, principalul interes al lui Chichi pentru


autostăpânire a sporit, dar, de data asta, propriile ei reacții erau centrale pentru
motivația sa. A început să petreacă mai mult timp la masă. Eforturile ei slab
controlate de stăpânire a sarcinilor și interacțiunilor s-au transformat treptat în
eforturi ciudat de concentrate. Progresul ei a înregistrat un salt în ședințele în care
a folosit oglinda pentru a se privi când încerca să folosească foarfeca. Înainte, se
întrerupea imediat ce începea să decupeze, uitându-se la terapeut și râzând
caraghios într-un mod anxios suprastimulat. Însă când folosea oglinda, își studia
poziția brațului, foarte similar modului în care pacienții de fizioterapie folosesc
oglinda ca ajutor pentru obținerea unei poziții corecte. Își privea mâna manevrând
foarfeca. Părea să fie într-un proces de
Maller, B. și Navas, M., Engagement of preadolescent boys in group therapy:
videotape as a tool, în International Journal of Group Psychotherapy 32:453–467.
92. MODIFICAREA TERAPIEI PRIN JOC NONDIRECTIVE
PENTRU UTILIZAREA EI CA INSTRUMENT DE EVALUARE

Terry Boyle
interacțiunea dintre copil și mediul său fizic și emoțional, în cadrul limbajului
jocului.

DESCRIERE
Comentariile terapeutului se limitează doar la descrierea jocului, ceea ce reduce
șansele de influențare a temei emergente. Pe tot parcursul ședinței, terapeutul
încurajează activitatea jocului prin simpla punere în cuvinte a ceea ce s-a
întâmplat. În timpul jocului copilului, el nu face niciun comentariu interpretativ.

Studiu de caz

Departamentul Serviciilor Sociale și de Sănătate (DSHS) a cerut o evaluare pentru


Mindy, de 5 ani, pentru stabilirea custodiei și a condițiilor de vizitare. Evaluarea
era necesară din cauza acuzațiilor făcute de mamă, conform cărora tatăl o abuza
sexual pe Mindy. Nu exista nicio dovadă fizică care să susțină aceste acuzații.
Tatăl avusese custodia timp de doi ani și jumătate, timp în care Mindy își vizitase
mama un weekend la două săptămâni. Acuzațiile mamei au determinat DSHS-ul
să o ia pe Mindy din casa tatălui său și să o plaseze în grija unui asistent maternal.
După șapte săptămâni, din cauza unor probleme administrative, fără legătură cu
cazul, Mindy s-a întors în casa tatălui său, fiind reluat aranjamentul de parentare
inițial.
Imediat după întoarcerea la tatăl său, Mindy a intrat în terapie pentru a se
determina dacă era în siguranță. Conflictul părinților a continuat să fie foarte
tensionat, acuzațiile reîncepând chiar după prima săptămână de la întoarcere.
Pentru evaluarea cazului lui Mindy s-a ales utilizarea abordării nondirective.

În primele trei ședințe Mindy a trecut de la pictură la tava cu nisip și apoi la casa
de păpuși, repetând de fiecare dată aceeași pictură și aceeași temă de joacă la tava
cu nisip și casa de păpuși. Terapeutul a însoțit-o, rezumându-se doar la
recunoașterea activităților ei.

Pictură

Mindy: Acesta este sânge roșu și galben.

Terapeutul: Este mult sânge roșu și galben în pictură.

Mindy: Se numește pictură a morții.

Terapeutul: Pictura are un nume, pictură a morții.

Tava cu nisip

Mindy (folosind două călugărițe): Sar în sus și în jos pe Ariel (pe sirenă). Au
arme.

Terapeutul: Ariel e sub nisip și ele sar pe ea.

Mindy: (lovește și mai tare cu călugărițele peste Ariel)


Terapeutul: Sar și mai tare pe Ariel.

Mindy: Lui Ariel îi place.

Căsuța cu păpuși

Mindy: (trage cu ochiul pe sub fusta păpușii)

Terapeutul: Păpușa este privită pe sub fustă.

Mindy: Se uită la ea când merge la baie.

Terapeutul: Ea merge la baie și cineva o privește.

Mindy: Șșt, ea nu știe.

Terapeutul: Aha, ea nu știe.

Trebuia să determin dacă Mindy fusese abuzată de tatăl ei sau instruită de mamă.
După ce am observat tipare comportamentale ce indicau un copil extrem de anxios
și haotic, am cerut o schimbare în condițiile de viață ale lui Mindy, care să elimine
unul din termenii ecuației. Am cerut ca Mindy să rămână cu tatăl și să nu intre în
contact cu mama timp de două luni. Acest aranjament urma să păstreze rutina
zilnică a lui Mindy și să nu-i modifice complet mediul, reducând astfel riscul
schimbării comportamentului ei în terapie.

În a patra ședință, după două săptămâni fără contact cu mama ei (nici telefonic,
nici prin scrisori), Mindy a continuat cu aceeași ordine a jocurilor, dar pe o altă
temă. În această
aici!

Terapeutul: Poți vedea multe jucării aici.

Mindy (ridicând telefonul): Asta ce e?

Terapeutul: Te întrebi la ce-l poți folosi.

Mindy a continuat să exploreze jucăriile tot restul ședinței. În următoarele șase


ședințe, a arătat un interes crescut pentru jocul imaginar. Mai multe jocuri aveau
ca temă grija ocrotitoare, despre care spunea că a învățat-o de la tatăl ei. O dată,
Mindy a adus-o în discuție și pe mama ei.

Mindy (la telefon): Mami mi-a zis să nu vorbesc cu tine.

Terapeutul: Mami nu vrea să vorbești cu mine.

În urma comentariului ei, Mindy a avut scurte comportamente agresive cu nisipul


și pictura, după care a revenit la jocul creativ, incluzându-l și pe terapeut, conform
vârstei.

La ședința următoare a fost invitată și mama. Terapeutul a observat totul printr-o


oglindă cu două fețe. Mama i-a adus un cadou constând din multe piese mici, pe
care tot ea le-a desfăcut în timp ce Mindy o privea. Mindy i-a cerut apoi să
picteze. Mama a insistat să-i arate instantanee cu familia și prietenii, descriindu-i
fiecare fotografie și cine apare în ea. De mai multe ori mama s-a plâns că nu știe
să facă fotografii reușite, iar Mindy a liniștit-o și a
încurajat-o să continue să încerce.

La sfârșitul ședinței, mama i-a cerut fetei în două rânduri un „sărut pe gură", după
care, stând cu spatele la geamul de observație, a ridicat-o pe Mindy în brațe.
Mama s-a înclinat către Mindy, însă s-a retras repede și a spus cu voce tare: „Fără
limbă, Mindy!" La plecarea mamei, terapeutul a intrat în încăpere, a rămas
nemișcat și a spus: „Voi sta aici un timp".

Mindy: Vreau să pictez.

Terapeutul: Ai dori să pictezi acum.

Mindy (se așază, pregătește culorile și se întoarce spre terapeut): Asta o să fie tare
înspăimântător.

Terapeutul: Vrei să-mi arăți o pictură înspăimântătoare.

Mindy (atacă hârtia cu pensulele de sus până jos): Acesta este sânge. (Se ridică.)
Am terminat. (Iese din cameră).

Evaluarea cu ajutorul acestei modificări a terapiei prin joc nondirective permite


apariția temelor fără să fie alterate de interpretări. În studiul de caz, temele s-au
schimbat odată cu schimbarea contextului experiențelor lui Mindy.
Conștientizarea bruscă a spațiului de joacă a coincis cu perioada în care ea nu s-a
mai aflat în mijlocul luptei dintre părinți și când a locuit doar cu tatăl ei.
Expunerea anterioară la conflict și contactul cu mama i-au afectat serios procesele
firești de implicare și explorare. Această tehnică modificată a scos la iveală și alte
Norton, B. E. și Carol, C., Reading children through Play Therapy: An
Experiential Approach, Denver CO: Publishing Cooperative, 1997.
93. VIZITA ACASĂ ȘI SPECIALIȘTII TERAPIEI PRIN JOC

Virginia Ryan

INTRODUCERE

În terapia prin joc, indiferent de abordare, obiectivul tuturor terapeuților în


primele ședințe este să ajute copilul să se relaxeze și să se simtă confortabil în
prezența lor. Un alt scop comun al tuturor acestor terapeuți este să ajute copilul să
facă legătura între ședințele de terapie și viața de zi cu zi, progresele din cabinetul
de terapie extinzându-se și în mediul școlar și de acasă al copilului. În practica
mea cu copiii din sistemul maternal și în cadrul
formărilor în terapia prin joc pe care le fac cu terapeuți venind din contexte
profesionale foarte diferite, am adoptat o componentă esențială a practicii
asistenței sociale și anume vizita la domiciliu. În acest capitol se va discuta un
anumit tip de vizită la copil acasă, vizita introductivă, și va fi ilustrată tehnica pe
care o folosesc.

ARGUMENT
Copiii aflați într-un sistem de îngrijire temporară și care vin foarte mult în contact
cu diferiți specialiști trebuie să facă față unei anxietăți puternice fără să
beneficieze de siguranța și spirijinul unor figuri de atașament permanente. În cazul
acestor copii, terapeuții trebuie mai întâi să decidă dacă o intervenție terapeutică
prin joc este benefică și dacă condițiile lor de acasă vor putea susține intervenția
(pentru o discuție mai detaliată, vezi Ryan și Wilson, 1996, capitolul 1). După ce
iau decizia, încep munca vizitând copiii acolo unde locuiesc în momentul
respectiv. Această tehnică are câteva argumente subiacente. Mai întâi, conform
teoriilor despre atașament, toți copiii aflați în situații străine au nevoie de un
sprijin suplimentar din partea principalelor figuri de atașament. În situații cu
potențial anxiogen, copiii aflați în îngrijire temporară, separați de primele lor
persoane de îngrijire, au adesea nevoie de reasigurări suplimentare din partea
figurilor de atașament de substituție. Oricât de interesante și de ispititoare ar fi
jucăriile din cabinet, văzut prin ochii copilului, el rămâne un mediu necunoscut,
iar terapeutul este un străin pentru copil la începutul terapiei.
DESCRIERE
Pentru a le reduce copiilor senzația de necunoscut, adeseori terapeuții îi invită să
vină, împreună cu persoanele de îngrijire, într-o vizită introductivă la cabinetul de
joacă, înainte de începerea ședințelor de terapie. Însă un dezavantaj este că
terapeutul e asociat în primul rând cu cabinetul de joacă, nu cu mediul mai larg al
copilului. Vizitele la domiciliu, pe de altă parte, lasă copiilor amintiri concrete și
bazate pe acțiune ale terapeutului, și îl plasează pe acesta în mediul de acasă. (Și o
prezentare a cabinetului de joacă din terapie poate fi ușor integrată în prima
ședință de terapie cu copilul). Un al doilea argument pentru vizitele la domiciliu
este legat deci de teoria dezvoltării copilului și de cercetările asupra memoriei lui.
Legăturile dintre terapia prin joc și mediul de acasă sunt mai ușor de făcut pentru
copiii mici și pentru cei care se află sub stres afectiv atunci când acțiunile concrete
și mediul real le oferă amintiri bazate pe acțiuni. Al treilea motiv pentru o vizită
inițială la domiciliu este acela că astfel terapeutul înțelege copilul mult mai
repede. Terapeuții pot cunoaște în mod direct membrii (inclusiv animalele de
companie) și atmosfera generală din casă, în loc s-o facă în mod indirect prin
ochii copilului sau al altor adulți.

Susan și cei doi frați ai ei locuiau la un asistent maternal, pentru că autoritatea


locală îi decăzuse din drepturi pe părinți. Copiii fuseseră neglijați grav și pe o
perioadă lungă de timp de către părinții lor, iar fratele mai mare al lui Susan fusese
abuzat fizic. Toți cei trei copii au
fost trimiși la mine la terapie. Suferința pricinuită de vizitele inițiale, precum și
dezvoltarea lor emoțională erau îngrijorătoare. Păreau să aibă nevoie de terapie, la
fel de mult pe cât aveau nevoie de parentajul adecvat și plin de căldură pe care îl
ofereau asistenții maternali. Totodată, autoritatea locală voia să-mi exprim opinia
în legătură cu nevoile, dorințele și sentimentele copiilor legate de contactul cu
părinții — opinie care urma să se fundamenteze pe ședințele de terapie prin joc pe
care urma să le am cu copiii de-a lungul mai multor luni.

Am avut o întâlnire introductivă cu Susan, de 6 ani, și cu frații ei, Gerry, de 8 ani,


și Mark, de 4 ani (pentru o prezentare detaliată a cazului, vezi Ryan și Wilson,
1996). Întâlnirea a avut loc în camera de joacă din casa asistenților maternali.
După ce Cath, asistenta maternală, i-a prezentat, Gerry a continuat să se joace pe
un minicomputer, iar Susan s-a agitat prin toată camera cu un cărucior de păpuși.
Mark s-a așezat foarte aproape de mine pe canapea și mi-a vorbit repede despre
activitățile lui de dimineață, încercând să-mi acapareze toată atenția. Când Mark a
făcut o pauză, le-am spus că poate au aflat deja de la Cath că John, asistentul lor
social, m-a rugat să-i văd în cabinetul meu de joacă. Munca mea era aceea de a
ajuta copiii îngrijorați, nefericiți sau temători. Deja vorbisem cu John și Cath. „Ei
mi-au spus că poate vă pot fi de ajutor."

Niciunul dintre copii nu s-a uitat la mine sau nu mi-a răspuns când m-am oprit,
dar tăcerea lor nefirească a fost un semn pentru mine că mă ascultă cu urechile
ciulite: „Poate nu știți ce să credeți în legătură cu asta". Pauză. „Când veniți la
mine puteți să vă jucați cu tot
felul de jucării, putem vorbi sau pur și simplu să stați împreună cu mine. Fiecăruia
dintre voi îi va veni rândul în cabinetul de joacă. Veți avea timp să decideți ce
vreți să faceți acolo". Pauză. „Cath o să vă aștepte în altă încăpere și puteți să stați
cu ea în timp ce vă așteptați rândul. Să vă spun câte ceva despre cabinetul meu de
joacă. Se află într-o clădire de lângă parc. Pot să vă desenez clădirea acum, ca să
știți cum arată."

Până am scos din geantă o hârtie și un pix, Susan și Gerry au venit mai aproape de
Mark, iar acesta mi-a zis că vrea să deseneze. Am scos mai multe coli și pixuri,
vorbindu-le despre clădire și parc. În timp ce Mark și cu mine desenam, Susan și
Gerry ne urmăreau cu atenție, acultându-mă cum descriam cabinetul de joacă și ce
se afla în el. Apoi am discutat despre următoarea lor vizită la mine și alte chestiuni
practice (Ryan și Wilson, 1996).

Acesta este un exemplu complex, bazat pe propria mea experiență în terapia prin
joc cu copiii cu probleme. La întâlnirea noastră inițială, acești copii păreau să se
simtă mai relaxați cu asistenta maternală când erau în grup, decât când stăteau
fiecare singur cu ea. De asemenea, asistenta maternală și camera de joacă din casa
acesteia păreau să diminueze anxietatea dată de întâlnirea cu un străin care le
vorbea despre temerile lor. Reprezentările concrete ale cabinetului de joacă (de
exemplu, desenele mele) i-au ajutat să facă legătura între cabinetul meu și noua
lor experiență, pe de o parte, și starea lor mai relaxată asociată cu casa lor
maternală temporară. (În locul desenelor, terapeuții pot alege să aducă fotografii
ale cabinetului.) Alt ajutor concret important la care terapeuții pot apela sunt
câteva mici jucării din
Ryan, V. și Wilson, K., Case Studies in Non-directive Play Therapy, Bailliere
Tindall, Londra 1996, reeditat de Jessica Kingsley Publishers, Londra, 2000.
94. PERETELE

Mary L. Hammond-Newman

INTRODUCERE

Folosesc terapia prin joc din perspectiva strictă a centrării pe copil și pe mediu.
De aceea, în loc să introduc direct o activitate pentru un copil, adolescent sau
adult, o adaug în cabinetul de joacă, pentru a putea fi la alegerea clientului.
Cabinetul de joacă a fost conceput astfel încât să stârnească atât exprimarea
verbală spontană, cât și dezinhibarea motorie amplă prin jocuri și materiale
artistice care, în general, murdăresc. Cazuistica mea e formată, în mare parte, din
copii, adolescenți și adulți proveniți din familii cu probleme de adicție sau alte
disfuncționalități. Ei au învățat că spontaneitatea copilărească și exprimarea
emoțiilor și opiniilor nu sunt tolerate atâta vreme cât în familie există adicție,
boală și abuz.

ARGUMENT
Pentru mulți clienți din terapia prin joc, un moment de schimbare apare când li se
dă permisiunea să exploreze în siguranță limitele și extremele comportamentului
lor. Pentru clienții care n-au urlat niciodată de furie sau care și-au înăbușit
întotdeauna strigătele de spaimă, este important să aibă ocazia să se aventureze în
acest teritoriu neexplorat al tărâmului emoțional. Dacă nu au râs niciodată cu
poftă sau n-au chicotit cu încântare, atunci cabinetul de joacă și terapeutul ar
trebui neapărat să le ofere această ocazie. În cabinet a fost adăugat un perete
pentru încurajarea explicită a nivelurilor neexplorate ale extremelor
comportamentului clientului.

DESCRIERE
Zidul este o bucată de plexiglas de 1,2 m pe 2,5 m prinsă vertical de peretele
camerei. Pe podea, sub plexiglas, este lipită o folie de plastic, care se schimbă
periodic. Lângă perete se așază mingi umplute cu nisip, mingi ușoare de plastic și
animale de pluș. Pe partea opusă peretelui se află culori de pictat, pensule de
dimensiuni medii și mari, o cutie cu lut și una cu plastilină Play-Doh. Peretele se
curăță ușor, folosind o cârpă sau/și un ștergător de geamuri. Uneori e bine ca
peretele să fie curățat împreună cu clientul, alteori e mai bine ca mizeria să
rămână pe perete. Decizia depinde de nevoile terapeutice ale clientului.

Clienții de toate vârstele sunt intrigați de acest perete. Adesea, în primele ședințe,
este
evitat și nu e adus deloc în discuție, mintea clientului pregătindu-se pentru ceea ce
ar putea el să ofere. În general, din cauza intensității pe care o evocă, peretele este
ales de client pentru a-și exprima problemele sau emoțiile dificile pe la jumătatea
procesului terapeutic, și la mijlocul unei ședințe. Copiii mici tind să-l folosească
pentru a-și exersa libera exprimare sau pentru a-i arăta terapeutului limitările
acestei exprimări în familie. Copiii mai mari tind să-l folosească agresiv, pentru a-
și exprima propria indignare sau pentru a descrie comportamentele scandaloase
ale părinților lor. Adolescenții și adulții tind să se focalizeze pe o emoție, care
devine ținta lor pe perete, sau pe o persoană față de care simt nevoia să-și exprime
agresivitatea. Dat fiind că este mare, dar și conținut totodată, peretele reprezintă
pentru client dualitatea de a-și pierde controlul și de a fi în siguranță, totodată.

Peretele permite depășirea mai multor reguli nesănătoase învațate în familie, ca


„Nu îți exprima deschis emoțiile", „Nu fi furios pe adulți", „Nu face gălăgie", „Nu
fi mai fericit decât părinții tăi". Când clientul încalcă aceste reguli într-un mediu
securizant și cu sprijinul unui terapeut, el își sporește puterea personală.

R., un băiat de 8 ani, a fost trimis la mine pentru că are un tată alcoolic absent, pe
care este obligat să-l viziteze două weekenduri pe lună și în unele vacanțe. R.
suferă de tulburare de deficit de atenție/hiperactivitate (ADHD), dar este stabil sub
medicație. Mama și fiul descriu comportamentul tatălui adict, caracterizat de un
control excesiv și de imprevizibilitate. În terapia prin joc, R. a lucrat asupra
exprimării durerii și doliului atât pentru separarea de tatăl
său, cât și pentru modul în care se purta acesta cu el. În plus, și-a abordat și
aspectele emoționale subiacente ale ADHD, confuzia legată de percepțiile sale
despre lume și mesajele parentale foarte diferite, durerea și furia față de reacțiile
altora la comportamentele și imaturitatea sa. La început, a folosit alte materiale
din cabinet pentru a-și exprima durerea și doliul.

În a șasea ședință, s-a plimbat prin cabinet, s-a uitat pieziș la peretele din plexiglas
și a întrebat: „La ce folosește?" I-am răspuns: „Unii copii îl pictează, alții aruncă
cu mingile în el, alții dau în el cu lut sau plastilină Play-Doh. Tu ai putea să faci
altceva cu el". A replicat: „Aș vrea să arunc cu plastilină Play-Doh în el". Iată
segmentul de terapie care a urmat:

Copilul (Face un cocoloș din plastilina Play-Doh din cutie, pe care îl aruncă de
perete. Cocoloșul se izbește de perete și se lipește de el).

Terapeutul: Pac! S-a lipit de perete.

Copilul: Sunt puternic. Pot să-l fac să se lipească.

Terapeutul: Tu CHIAR ești puternic. Îl faci să se lipească.

Copilul: (Scrâșnește din dinți și mormăie în timp ce aruncă.)

Terapeutul: E un cocoloș de Play-Doh grozav de supărat.

Copilul: Da! (Aruncă repede trei cocoloașe, una după alta!)

Terapeutul: E grozav de supărat! Grozav de supărat! Grozav de supărat!

Copilul: (Arcuiește brațul și aruncă foarte tare cocoloșul.)


Terapeutul: Cocoloșul acela de plastilină este cumplit de furios!

Copilul: (Aruncă haotic cocoloașele, spre marginile și colțurile plexiglasului;


unele se lipesc, altele nu.)

Terapeutul: Plastilina asta Play-Doh și-a pierdut controlul. Nu poți ști în ce


direcție se duce, unde o să aterizeze, dacă se va lipi sau nu.

Copilul: (Continuă să arunce până când e epuizat fizic și emoțional.)

APLICARE
Exemplul de mai sus este unul tipic pentru folosirea peretelui de către copii de 3–
11 ani, adolescenți și adulți. Copii ca R., care anterior își exprimau inadecvat
frustrarea și furia, au, în fine, un debușeu pentru agresivitate care ține cont de
nevoia lor de jocuri cu componentă motorie amplă și de capacitatea lor deosebită
de a le pune în practică.

Clienții anxioși, temători nu se apropie la început de perete tocmai pentru că


acesta le cere să exprime ceea ce nu au exprimat până acum sau ceea ce le-a fost
interzis. Primele lor încercări de a arunca ceva în perete sunt timide și slabe. Ar
putea să chicotească inhibați. Ca atare, rolul terapeutului este să-i încurajeze ca
proxima aruncare să fie mai puternică și mai sonoră, iar următoarele să se
depășească unele pe altele. Terapeutul poate participa uneori la această activitate,
oferind astfel un model de exprimare deschisă.

Clienții depresivi găsesc putere și o energie renăscută atunci când sunt încurajați

Peretele este o adaptare după pereții de artă din plexiglas ai Centrului de Sugari și
Copii Mici de la Pacific Oaks College din Pasadena, California, locul unde
autoarea și-a obținut masteratul.
95. RELUAREA VIDEO

Jeanine Austin

INTRODUCERE

Multor copii le este dificil să înțeleagă care sunt cauzele interioare ce le determină
sentimentele și comportamentele negative și nu-și dau seama că au la dispoziție
mai multe opțiuni pentru a face față evenimentelor de viață stresante.

ARGUMENT
„Reluarea video" este un tip de joc dramatic ce ajută copilul să recunoască, prin
observație, cauzele comportamentului negativ și să înțeleagă în mod concret
conceptul de opțiune comportamentală. Această tehnică îi conferă putere
copilului, arătându-i modalități de rezolvare cu succes a problemelor personale.

DESCRIERE

Materiale necesare

Cameră video

Casetă video (pentru terapeut)


Aparat de redare video și televizor

„Premiul Academiei de Film" pentru „cea mai bună alegere"

Consimțământ pentru filmare

Materiale opționale

Casetă video (disponibilă să fie luată acasă de copil)

Ochelari de soare

Costumație

Marionetă și teatru de păpuși

Microfon adevărat sau fals (pentru discursul de primire a premiului)

Proces

Copilul este încurajat să pună în scenă un anumit incident problematic,


dramatizarea incluzând antecedentele acestuia, sentimentele pe care le-a trezit și
răspunsul dezadaptativ al copilului. Acest incident poate fi pus în scenă prin
marionete, costume sau din spatele ochelarilor de soare. Uneori, copilul consideră
o problemă ca fiind încă prea amenințătoare pentru a o recrea în fantezie. Într-un
asemenea caz, poate fi folosită o problemă similară sau fictivă, ori, când copilul
este încă reticent, terapeutul poate fi el primul care pune în scenă povestea.
După filmarea scenelor, terapeutul și copilul vor urmări împreună caseta video. Ei
se vor gândi împreună cum ar putea alege copilul o soluție pozitivă la problemă.
Scopul este să găsească (și să noteze) câteva moduri mai bune de rezolvare a
problemei. Pentru copiii de vârstă mai mică, cu retard sau dizabilități, se pot
desena diferite scene care să reprezinte fiecare opțiune.

Următorul pas este punerea în scenă de către copil a mai multor opțiuni pozitive.
Terapeutul și/sau copilul (care este reprezentantul „Academiei de Film")
selectează „cea mai bună alegere". Filmarea va fi derulată până la evenimentul
declanșator. Acest moment va fi ales împreună de terapeut și copil, care vor
discuta, pe scurt, despre declanșatorii emoționali și comportamentali.

Înregistrarea cu cea mai bună alegere va fi suprapusă peste cea cu rezultatul


negativ (lăsând intactă înregistrarea circumstanțelor de început). Caseta este
vizionată din nou, astfel încât copilul să se poată vedea reacționând mai adecvat.
Terapeutul va oferi copilului, marionetei sau personajului, premiul Academiei de
Film pentru „cea mai bună alegere". În timpul discursului de primire a premiului,
copilul este încurajat să explice diferențele observate între cele două casete în
privința gândurilor sale, a expresiei faciale, a limbajului corpului și a emoțiilor
resimțite. Acest discurs este înregistrat după segmentul cu cea mai bună alegere.
O copie a înregistrării îi este dată copilului, împreună cu diploma „Academiei de
Film". (Asigurați-vă că obțineți acordul scris al părinților pentru filmare înainte de
momentul înregistrării.)
s-a întâmplat. (A ales să facă acest lucru fără mijlocirea unei marionete sau a unui
costum, însă a purtat ochelari de soare.) În a doua fază, am discutat puțin despre
momentul în care ar fi avut opțiunea să se comporte diferit. În al treilea rând, am
găsit două opțiuni posibile și rezultatele lor. Am ales opțiunea noastră preferată.
După aceea, am derulat filmarea înapoi până la momentul în care ar fi putut să
aleagă diferit. Am înregistrat și am pus în scenă noul scenariu împreună. Într-un
final, eu (Academia de Film) i-am acordat premiul pentru cea mai bună alegere.
Ea a luat un „microfon" și a ținut un discurs de primire a premiului, pe care, de
asemenea, l-am filmat. Ea cere în mod frecvent să revadă filmarea, ceea ce și
facem împreună.
96. PARTICIPAREA LA REZISTENȚĂ

Sophie L. Lovinger

INTRODUCERE
ședinței nu se terminase încă, i-am spus mamei să-l aducă la terapie.

A intrat nervos și s-a așezat pe scaunul meu, cu brațele încrucișate și o expresie


furioasă. Știam că nu voi reuși să comunic cu el dacă îl confrunt direct, așa că i-
am spus: „Ne-ai tras o păcăleală grozavă mie și mamei!" S-a relaxat vizibil și a
început să zâmbească. Apoi, i-am zis: „Acum ai o problemă. N-o să mai poți
folosi trucul ăsta, pentru că eu și mama îl știm deja". A continuat să zâmbească
larg și apoi am reușit să vorbim despre motivul care îl determinase să anuleze
ședința.

Nu l-am confruntat în privința comportamentului lui, ci chiar l-am susținut și


lăudat pentru ingeniozitate. Faptul că am reacționat într-un fel în care nu se
aștepta m-a ajutat să încep să înțeleg ce se afla în spatele comportamentului lui și
ce îl motiva.

Am primit un telefon de la părinții lui George, în vârstă de 10 ani, care urinase


într-o pungă de hârtie și o lăsase în dulapul din dormitor. Când George a venit la
ședință, i-am spus că părinții lui m-au sunat. Stătea așezat la masa de joacă, cu
spatele la perete. Când i-am zis despre apelul telefonic, a pălit și s-a încovoiat tot.
Era atât de speriat, încât mi-am dat seama că nu puteam spera să înțeleg
comportamentul acestui copil foarte tulburat dacă nu-i scădeam din intensitatea
afectului. M-am aplecat și i-am spus că vreau să-l întreb ceva. I-am zis: „Cum ai
reușit să-l faci să nu curgă din pungă?" Culoarea i-a revenit în obraji, poziția
corpului a redevenit firească și s-a însuflețit din nou. Mi-a răspuns că urinase în
două rânduri și că pusese în pungă multe șervețele, care să absoarbă lichidul. I-am
zis că aflasem de la tatăl lui că-l
pedepsise să facă curat în baie timp de o săptămână. George a strâmbat din nas și
a confirmat. Apoi, am putut discuta despre cauzele din spatele acestui incident și
despre cum putea fi scoasă această furie din interior și care erau alte modalități de
a o exprima.

Lui Jenny, o fetiță în vârstă de 9 ani, i-au trebuit 25 de minute să parcurgă distanța
dintre sala de așteptare și cabinet, mai exact șase metri. Ea mi-a comunicat nu
doar comportamental, ci și verbal, că nu voia deloc să mă vadă. În acea seară, am
primit un telefon de la mama ei, care era afectată pentru că fata nu dorea să mă
vadă. Am stabilit ca mama să vină la o ședință și să-mi spună care este situația.

Când a venit la întâlnire, mi-a spus că tatăl lui Jenny nu-i susținea eforturile de a
obține ajutor specializat pentru copilul lor. Avea senzația că refuzul lui Jenny era o
consecință a faptului că era prinsă la mijloc în conflictul dintre părinți. De
asemenea, mi-a spus că acel comportament care o îngrijorase cel mai tare la fată
se atenua lent, pe măsură ce rezistența copilului la tratament creștea. După multe
discuții, într-un final mama a putut accepta recomandarea mea ca fata să nu
continue terapia. De asemenea, era pregătită să o anunțe pe Jenny că nu mai era
nevoie să mă viziteze, atâta vreme cât continuau schimbările pe care le prezenta.
Dar dacă vechile comportamente reveneau, și ea trebuia să vină din nou la mine,
să vorbim. N-am mai văzut-o niciodată de atunci.

APLICARE
În fiecare dintre vignetele de mai sus, nevoile copiilor au fost satisfăcute într-un
mod care le-a permis să crească și să se schimbe. Folosesc această abordare pentru
majoritatea problemelor legate de rezistență. Ea este potrivită tuturor tipurilor de
probleme prezentate de copiii în terapie, precum și tuturor tipurilor de categorii de
diagnostic. Nu am utilizat un anumit mod de gestionare a problemei aduse în
terapie, ci mai degrabă am răspuns pe moment fiecărui copil într-un mod care l-a
făcut să se simtă liber să lucreze pe acele probleme pe care nu voia să le abordeze
inițial. Am devenit aliatul copilului, ceea ce i-a conferit mai multă putere.
97. FOLOSIREA TERAPEUTICĂ A MAGIEI

Brian D. Gilroy

INTRODUCERE
Misterul, incitarea și provocarea magiei îi captivează pe copii. Ea ne oferă un mod
rapid și ușor de a-i atrage pe tărâmul lor natural, al jocului. Activitatea mea cu
copiii a avut numeroase beneficii terapeutice de pe urma magiei.

DESCRIERE
Construirea relației

Magia este o activitate cu un grad ridicat de implicare, care le atrage rapid atenția
copiilor. Ea îi poate ajuta pe consilieri să pară mai jucăuși și mai abordabili.
Magia este un mijloc foarte eficient de detensionare și disipare a anxietății.

Consolidarea grupurilor

Magia poate fi și un instrument extrem de eficient de spart gheața în grupurile de


sprijin pentru copii. Poate fi folosită și pentru a promova normele de grup pozitive
și cooperarea.

Instrument de învățare

Magia poate fi utilizată metaforic pentru învățarea unor abilități de viață. De


exemplu, trucurile de magie precum „eliberarea" sau „evadarea" pot reprezenta
depășirea obstacolelor
și atingerea obiectivelor.

Instrument de diagnostic

Magia poate fi un instrument util și la îndemână pentru depistarea depresiei la


copii.

Gestionarea comportamentului

Pentru copiii mai mici interesați, magia poate funcționa și ca întărire pozitivă.
Copiii pot primi trucuri de magie ca recompensă pentru comportamentul adecvat.

Alianța terapeutică

Atunci când este folosită corect în consilierea individuală pe termen lung, magia
poate fi o activitate împărtășită, un teritoriu comun și ceva pe care copilul să îl
aștepte cu nerăbdare.

Abilități sociale

Puteți învăța copiii să facă trucuri, timp în care pot învăța să deprindă abilități de
prezentare, asertive și de încredere în sine. (Pentru detalii, vezi Counseling Kids,
în Resurse).

APLICARE
Folosirea magiei în consilierea individuală

Magia poate fi extrem de eficientă în consilierea unu la unu cu copii și


adolescenți. Ea poate reduce tensiunea și ajuta la construirea rapidă a unei relații.
Pentru doi frați, de 6 și 9 ani, școala noastră era cea de-a treia la care se mutau
într-un interval de 18 luni. Se mutaseră recent, împreună cu mama lor, dintr-un
adăpost pentru femei maltratate. Când au venit prima oară în cabinetul meu de la
școală, se părea că ultimul lucru pe care și-l doreau era să stea de vorbă cu încă un
străin. Totuși, după ce am presărat atent ședința cu câteva trucuri de magie bine
alese, băieții i-au spus mamei că le-a plăcut noul lor consilier, le-a făcut plăcere să
vorbească și că voiau să se întoarcă pentru a vedea și alte trucuri. Mai mult, au
acceptat chiar să participe la programul nostru de schimb de experiență cu alți
copii.

Recomandări pentru folosirea magiei cu copiii

• Înainte de a face un truc, obțineți întotdeauna acordul copiilor. În felul acesta ei


nu se vor simți manipulați sau „păcăliți" să se dezvăluie. Din experiența mea, cei
mai mulți copii/adolescenți vor accepta cu bucurie să vadă un truc. Formulați-o ca
pe o invitație: „Vrei să vezi o magie grozavă?"

• Atunci când lucrați cu copii, care sunt foarte suspicioși sau precauți, puteți să le
dezvăluiți
secretul trucului la final. Acest lucru poate aduce încredere și un sentiment de
comuniune.

• Folosiți trucuri pe care copiii le pot atinge, examina și încerca ei înșiși.

• Apelați la trucuri care facilitează interacțiunea dintre dvs. și copil (spre


deosebire de cele prezentate pe o scenă). Este ideal când copilul simte o parte din
magie.

• Fiți precauți în privința utilizării magiei cu copiii care au un simț al realității


limitat sau suferă de psihoză.

Utilizarea magiei în grupuri

Magia poate constitui un factor de energizare fantastic pentru grup, clasă sau orice
altă formă de activitate în cadrul căreia copiii se adună cu regularitate. Ea poate
facilita interacțiunea, participarea și învățarea în moduri extrem de plăcute.
Grupurile sunt în mod natural atrase de distracție și de abilitățile de magie,
adorând, în general, provocarea de a descoperi secretul unui truc reușit. Magia
este un minunat mijloc de captare a atenției.

Recomandări

1. Pentru a promova un comportament adecvat în grup, puteți anunța că este


posibil ca, spre finalul ședinței, să faceți un truc de magie. Subliniați faptul că,
pentru ca magia să poată avea loc, este nevoie ca membrii grupului să se
conformeze regulilor (respect, ascultare,
cooperare etc.). Consecința poate fi o presiune pozitivă reciprocă între membrii
grupului.

2. Stabiliți niște parametri înainte de a face trucuri de magie în grupuri. Aceștia


pot avea un impact general pozitiv.

a. „Atunci când fac un truc, nimeni nu strigă, nu se ridică de pe scaun, nu vorbește


și nu mă întrerupe."

b. „Dacă sunteți convinși că știți secretul trucului, nu-l spuneți nimănui altcuiva,
pentru că puteți strica bucuria restului grupului. Dacă aveți întrebări despre cum
se face trucul, veniți să vorbim separat."

c. „Orice încălcare gravă a regulilor poate duce la anularea trucului de magie."


Majoritatea grupurilor mele ardeau de nerăbdare să participe la aceste trucuri de la
finalul ședinței și rareori am fost nevoit să le anulez.

3. Folosiți trucuri de magie care implică participarea tuturor membrilor grupului.


Magia care generează interacțiune și lucru în echipă este ideală. Trucurile care
implică „citirea gândurilor" pot fi foarte distractive și eficiente pentru grupuri.
Unele dintre cele mai apreciate trucuri de magie pe care le-am folosit sunt: Die-
cipher II (ghicește care este cifra aleasă de pe un zar), D’Lite (o lumină apare și
dispare prin pase magice) și Mental Prediction Board (ghicește cărțile alese dintr-
un pachet de joc).

Magia și medierea conflictelor


Nu sugerez folosirea metaforei la toate trucurile de magie, dar acest lucru este cel
mai adecvat în multe situații, mai ales în cazul grupurilor. Totuși, recomand să nu
se abuzeze de acest instrument. Folosiți metafore simple și adaptate nevoilor
populației cu care lucrați. Vă voi oferi un exemplu de magie ca metaforă, însă
posibilitățile sunt nelimitate și puteți fi oricât de creativ doriți.

Aristotel a recunoscut cu multă vreme în urmă valoarea metaforei, considerând-o


cea mai bogată formă de comunicare verbală. Shakespeare era un maestru al
metaforei, iar Milton Erickson, faimos psihiatru din Phoenix, o folosea în mod
genial pentru a gestiona rezistența clienților săi. Iată câteva domenii majore în
care puteți folosi magia ca metaforă:

Încrederea în sine

Abilitățile interpersonale

Imaginea corporală

Rezolvarea de probleme

Prevenția abuzului de alcool/droguri

Aprecierea diferențelor

Soluționarea conflictului

Responsabilitatea

Conștientizarea carierei

Toleranța
Siguranța/sănătatea

Succesul la școală

Prietenia

Ajustarea (coping) la pierdere

Luarea de decizii

Următorul truc, D’Lite, este un bun exemplu pentru felul în care magia poate fi
folosită, metaforic, ca instrument de învățare.

D’Lite

Setul D’Lite este disponibil în majoritatea magazinelor de profil din SUA, unde
costă între 25 și 35 de dolari. Nu necesită nicio capacitate specială. Există și
instrucțiuni video, la 10 dolari.

Efecte generale

Arătați mâna goală, întindeți-o în orice direcție și generați o lumină roșie în aer, pe
care o treceți dintr-o mână într-alta, o faceți să dispară și să reapară de mai multe
ori. Este un truc elegant, strălucitor și cu efect magic garantat (potrivit pentru
vârsta cuprinsă între 5 ani și cea adultă).
Metafora

Acest efect este o metaforă pentru respect, toleranță și rezolvarea conflictelor


interpersonale. O prezentare specială a trucului D’Lite poate genera discuții
entuziaste în clasă/grup pe marginea acestor subiecte, scoțând în evidență în mod
relevant inutilitatea conflictelor.

Trucul

Pentru acest truc, aveți nevoie de două luminițe, una pentru fiecare mână. Începeți
prin captarea atenției publicului, scoțând o luminiță din buzunar, ureche etc.
(Consultați instrucțiunile care însoțesc luminițele). Prezentați publicului ambele
luminițe aprinse una lângă alta, ținând câte una în fiecare mână. Ridicați mâna
dreaptă și spuneți: „Aceasta e luminița voastră". Apoi, ridicați mâna stângă și
spuneți: „Aceasta e luminița mea". Țineți ambele luminițe ridicate una lângă alta
și continuați: „După cum puteți vedea, luminița voastră și luminița mea strălucesc
cu aceeași intensitate, nu-i așa?" Cereți grupului să-și concentreze atenția asupra
luminiței din stânga (luminița dumneavoastră). Suflați și stingeți luminița din
mâna dreaptă și spuneți: „Tocmai v-am stins luminița și ați putut vedea că a mea
nu a luminat mai puternic, nu-i așa?" Aprindeți din nou luminița din mâna
dreaptă. Acum, cereți grupului să se concentreze pe luminița din mâna dreaptă (a
lor). Stingeți-o pe cea din stânga (a dvs.) și spuneți:
„Tocmai mi-am stins luminița. Nu-i așa că nici a voastră nu a luminat mai
puternic?"

Concluzie

„Nu e nevoie să ne stingem unii altora luminile pentru a o face pe a noastră să


strălucească mai tare. Ce înseamnă asta pentru voi? Haideți să discutăm."
Continuați lecția cu grupul/clasa pe marginea toleranței, a respectului și
conflictelor.

Pregătirile

Ce efect urmărim atunci când alegem un truc

În alegerea unui truc de magie pentru utilizarea în consilierea cu copii, sunt


importante următoarele criterii:

E ușor de folosit/simplu

Magia poate fi examinată

Pregătirea/montarea e rapidă

E capabil să uluiască

Are dimensiuni mici/portabil

Facilitează interacțiunea

Are puține piese/componente


Poate fi folosit în mod repetat

Poate fi urmărit de aproape (nu presupune o scenă magică)

Ajută copiii să interacționeze ca o echipă

Are materiale durabile/de calitate

Cele mai potrivite zece trucuri de magie pentru consilieri

În cele ce urmează găsiți o listă de trucuri de magie testate de consilieri și care


îndeplinesc criteriile de mai sus. Ele pot fi găsite în majoritatea magazinelor de
profil din SUA și costă între 5 și 25 de dolari.

Dice Bomb [Bomba cu zaruri]**, pentru copii de peste 6 ani și adulți

Magic Coloring Book [Cartea magică de colorat]**, pentru copii între 5 și 9 ani

Die-cipher II [Ghicește zarul]**, pentru copii de peste 12 ani și adulți

Shrinking Die [Micșorat până la dispariție]*, pentru copii între 6 și 9 ani

Crystal Cleaver [Cristalul magic]*, pentru copii de peste 10 ani și adulți

Mental Prediction Board [Panoul de predicție mentală]**, pentru copii de peste 12


ani și adulți

Floating Dollar [Banul plutitor]**, pentru copii de peste 5 ani și adulți

Puff the Magic Dragon [Pufi, dragonul magic]*, pentru copii între 5 și 9 ani

D’Lite [Lumina magică]**, pentru copii de peste 5 ani și adulți


Pentru mai multe informații, consultați cartea mea Counseling Kids: It’s Magic,
Therapeutic Uses of Magic With Children and Teens, 1998, care include și un
program de abilități sociale. Consultați, de asemenea, programul de prevenție
„Here’s Looking At You 2000" (Comprehensive Health Ed. Found., Seattle, WA)
și programul pentru abilități de socializare Quest International (Granville, OH).
98. TRUCUL SCHIMBĂRII EMOȚIONALE ÎN TREI PAȘI

John Sommers-Flanagan și

Rita Sommers-Flanagan

INTRODUCERE
Alfred Adler (2011) a descris o abordare a schimbării emoționale, care ulterior a
fost denumită tehnica apăsării pe buton (Mosak 1985). Ea a fost concepută să
ajute clienții adulți să capete un control mai mare asupra stărilor lor emoționale.
Cercetările timpurii au indicat că tehnica apăsării pe buton era eficientă în
ameliorarea stărilor depresive ale clienților adulți (Brewer 1976). Mergând pe
ideea lui Adler, am modificat tehnica apăsării pe buton pentru terapia cu copii.
Noi numim această tehnică trucul schimbării emoționale în trei pași (TSETP).

ARGUMENT

TSETP poate fi folosită în mod direct cu copiii care se confruntă cu o dispoziție


negativă, în mod didactic cu cei care vor să își controleze mai bine dispozițiile
viitoare sau în mod simbolic, prin formate tradiționale de terapie prin joc, de
exemplu cu terapeutul sau clientul care predau această tehnică unei marionete sau
păpuși (Sommers-Flanagan și
Sommers-Flanagan 1997).

TSETP oferă clienților educație emoțională și experiențe care le conferă putere


asupra emoțiilor lor. Argumentul se bazează pe mai multe descoperiri rezultate în
urma cercetării și a experienței clinice: (1) adesea, motivul pentru care un copil
este adus la terapie este dispoziția lui deprimată sau iritată (Achenbach 1991 a, b);
(2) atunci când tinerii clienți sunt capricioși, implicarea lor în tratament este
dificilă (Sommers-Flanagan și Sommers-Flanagan 1995a); (3) copiii care vin în
terapie nu au o educație emoțională și se simt fără control asupra stărilor lor
emoționale.

DESCRIERE
Deși TSETP include trei stadii principale, există și un al patrulea stadiu. El a fost
adăugat, adesea spre surprinderea tinerilor clienți, pentru a ilustra faptul că atunci
când avem de-a face cu emoțiile apar uneori surprize și pentru a aprofunda
cunoștințele clienților.

Prezentarea trucului schimbării emoționale

În funcție de vârsta copilului, terapeuții pot prezenta această strategie ca un truc


de magie sau pur și simplu ca „o metodă bună de a scăpa de o proastă dispoziție,
atunci când vrei".
Înainte de parcurgerea celor patru pași, este prezentat conceptul de schimbare
emoțională. Indiferent dacă se lucrează cu un individ sau cu un grup, acest lucru
poate fi făcut întrebând: „Te-ai simțit vreodată prost dispus?" Dacă se lucrează cu
un copil care este iritabil în acel moment, poate fi mai adecvat un comentariu
reflexiv: „Am observat că pari să fii prost dispus". În această a doua situație,
clientul trebuie să fie validat și să i se dea permisiunea de a fi într-o dispoziție
proastă (de exemplu, „Aici e în regulă să fii prost dispus."). Dacă proasta
dispoziție a clientului nu este acceptată, el poate rămâne într-o stare negativă din
spirit de frondă.

După ce recunoaștem că stările de dispoziție negative sunt firești, educația


emoțională formală continuă: „Stările de proastă dispoziție sunt ciudate. Chiar
dacă nu se simt bine, de multe ori oamenii nu vor să iasă din starea proastă și să
treacă într-o stare mai bună. Înțelegi ce vreau să spun? E ca și cum n-ai vrea să te
forțeze nimeni să ieși din starea proastă".

O altă modalitate de a genera empatie și de a face educație emoțională este de a


spune (convingător): „Nu-i așa că nu poți să suferi să-ți spună cineva
«Înveselește-te!» sau «Zâmbește!»? Doamne, la așa ceva mie îmi vine să strig
«Sunt prost dispus și o să rămân așa cât am eu chef!»"

Terapeuții trebuie să recunoască controlul personal al clientului asupra stării sale:


„Un lucru e sigur. N-o să încerc să te înveselesc... În niciun caz. Dar dacă vrei să
îți schimbi starea într-una mai bună, pot să îți arăt un truc care să te ajute să faci
asta oricând vei dori".
Pasul 1

Primul pas este să le dați micilor clienți permisiunea și capacitatea de a simți și


exprima ceea ce simt: „Uneori, trebuie să îți dai voie să fii prost dispus. Odată ce
ai simțit o emoție, poți să o și exprimi. Atunci când ai emoții și le exprimi, tu ai
controlul. Dacă nu-ți simți și nu-ți exprimi emoțiile, în special pe cele neplăcute, e
posibil să rămâi blocat într-o stare de proastă dispoziție".

Căutarea unor metode specifice de exprimare a sentimentelor împreună cu clientul


poate fi utilă. Clientul și terapeutul trebuie să lucreze împreună (poate, cu
cretă/cariocă pe o tablă sau pe o coală de desen mare) pentru a identifica strategii
de exprimare a sentimentelor, cum ar fi (1) desenul; (2) lovirea pernei; (3) scrierea
unui bilet răutăcios (fără să fie trimis); (4) strâmbatul în fața oglinzii sau (5)
folosirea cuvintelor, poate chiar țipătul.

Terapeuții trebuie să modeleze activ exprimarea afectivă sau să ajute clienții în


exprimarea sentimentelor. Am avut un succes deosebit cu strâmbatul în fața
oglinzii. (Micii clienți se amuză foarte tare când fac acest lucru împreună cu
terapeutul.) Momentul optim pentru trecerea la al doilea pas din TSETP este cel în
care clienții au dat semne de ușoară schimbare a stării generale și a afectului. De
multe ori, acest lucru se întâmplă când terapeutul și clientul exprimă împreună
diferite emoții.

Dacă un client nu reacționează la pasul 1 din TSETP, nu treceți la pasul 2. În


schimb,
încercați o altă strategie de schimbare a dispoziției (vezi Sommers-Flanagan și
Sommers-Flanagan, 1995b). Reflectați ceea ce vedeți: „Se pare că acum nu prea ai
chef să-ți exprimi sentimentele acelea neplăcute. Dar e în regulă. Putem să
încercăm altă dată treaba asta".

Pasul 2

Această etapă presupune ajutarea clienților în selectarea și concentrarea asupra


unei amintiri plăcute, întâmplări amuzante sau gând care să-i distragă emoțional.
Pentru a ajuta clienții să treacă de la gânduri negative la unele pozitive, pot fi
folosite următoarele afirmații sau întrebări: „Știai că îți poți schimba starea de
dispoziție doar dacă te gândești la altceva?"; „Când ai alte gânduri, e ca și cum ai
apăsa pe un buton din creier. Îți poate schimba canalul emoțional"; „Spune-mi cel
mai amuzant lucru care ți s-a întâmplat săptămâna aceasta".

E posibil ca ceea ce li se pare amuzant tinerilor să nu fie la fel și pentru terapeuții


adulți. De exemplu, unei fetițe îi plăcea să-și schimbe dispoziția punându-și pisica
pe cap în timp ce își privea hamsterița gestantă. Această diferență în ceea ce
privește umorul ține de o deosebire culturală și de dezvoltare între copii și adulți,
iar terapeutul trebuie să o depășească.

E posibil ca unii clienți să nu poată relata o întâmplare sau amintire amuzantă.


Acesta poate fi un semn de depresie (Forgas, 1991). Chiar dacă poate fi necesar ca
terapeutul să spună o glumă sau o istorioară hazlie, obiectivul este ca însuși
clientul să poată accesa o poveste amuzantă proprie. Dacă nu va reuși, puteți opri
procesul de învățare, spunând: „În
unele zile, nici mie nu-mi vine în minte nicio întâmplare hazlie. Sunt sigur că data
viitoare vei găsi ceva amuzant să-mi povestești. Astăzi, am găsit eu o poveste
haioasă. Data viitoare, putem să încercăm iar amândoi".

Pasul 3

Prin acest pas, tinerii clienți învață că stările emoționale sunt contagioase și li se
întărește noua dispoziție pozitivă obținută la pasul 2. Explicarea contagiozității
stărilor de dispoziție sporește educația emoțională a clienților, precum și șansele
de a căpăta mai multă putere asupra propriilor emoții: „Stările de dispoziție sunt
contagioase. Știi ce înseamnă contagios? Înseamnă că poți prelua aceste stări de la
oameni care se simt bine sau se simt rău. La fel cum s-a întâmplat când ai venit
aici. Am observat că și tatăl tău era prost dispus. Asta m-a făcut să mă întreb dacă
tu ai preluat starea lui proastă sau el a luat-o de la tine. În orice caz, acum pari să
ai o dispoziție mai bună. Și mă întreb dacă o să poți să-i transmiți și lui starea ta
bună".

Tinerii clienți pot avea nevoie de ajutor pentru a înțelege cum să răspândească o
stare de bună dispoziție în jurul lor, pentru că transmiterea unei stări de bună
dispoziție altcuiva necesită o anumită empatie. În funcție de vârsta și
temperamentul clientului, uneori poate fi util să prezentați ideea de schimbare a
stării celorlalți ca pe o provocare (Erikson 1968). „Pun pariu că nu ai înțeles exact
cum funcționează asta și nu îi vei putea schimba starea mamei
tale." Puteți folosi frecvent acest tip de formulări provocatoare atunci când lucrați
cu tineri având un comportament opoziționist (de exemplu: „Astăzi ești probabil
blocat într-o stare de proastă dispoziție. Aș putea să te învăț un truc pentru
schimbarea emoțională, dar nu știu dacă ești genul de persoană care să fie dispusă
să facă asta".)

Pasul 4

Când am folosit procedura TSETP, ni s-a părut util să le cerem clienților s-o
explice și unei alte persoane, după ce au învățat-o în terapie.

APLICARE
Mosak (1985) afirma: „Tehnica apăsării pe buton, la fel ca și alte tehnici, este
eficientă în mod selectiv. Ea(...) este doar un alt instrument aflat la dispoziția
clinicianului" (p. 213).

TSETP este deosebit de utilă în trei situații. În primul rând, poate fi o strategie de
învățare esențială atunci când se lucrează cu copii afectați în mod regulat de stări
emoționale depresive, de furie sau anxioase. În al doilea rând, ea poate ajuta în
cazul în care copiii sunt blocați într-o anumită stare emoțională pe durata unei
ședințe de terapie. În al treilea rând, poate fi folosită ca tehnică de joacă pentru a
face educație emoțională grupurilor mai mici sau mai mari de copii.
----- Tough Kids, Cool Counseling: User-Friendly Approaches with Challenging
Youth, American Counseling Association, Alexandria, VA, 1997.
99. CREAȚIA COPILULUI: IMAGERIE DIRIJATĂ
COMBINATĂ CU MUZICĂ

Janet Logan Schieffer

INTRODUCERE

Terapeuții prin joc cunosc importanța implicării active a copilului în procesul de


schimbare. Cu cât copilul va fi mai implicat în procesul de schimbare, cu atât e
mai probabil ca rezultatul să fie pozitiv. Atunci când copilul are ocazia să își
stabilească propriul obiectiv în terapia prin joc și să-și folosească propria
creativitate, se poate produce o reacție în lanț. De exemplu, imaginați-vă un copil
cu diagnosticul de tulburare de deficit de atenție/hiperactivitate (ADHD) care vrea
și are ocazia, cu ajutor din partea terapeutului, să-și înregistreze propria imagerie
dirijată combinată cu muzică (IDCM). Copilul va deveni mai calm, mai liniștit.
Printre alte consecințe benefice pentru copil se pot număra: îmbunătățirea
relațiilor cu colegii, un grad de concentrare mai ridicat în cadrul activităților
școlare și de acasă, și un sentiment de forță, tipic celor care simt că pot. Astfel,
folosind capacitățile imaginative ale copilului în combinație cu interesele sale
specifice, se pot obține rezultate terapeutice pozitive sporite. Capacitățile
imaginative ale copilului sunt exprimate prin metafore sau simboluri.

Aceste simboluri reprezintă pentru copil o metaforă a schimbării. Unul dintre cele
mai
productive moduri de folosire a metaforelor copiilor este ca terapeutul prin joc să
comunice cu ajutorul lor, în loc să le interpreteze direct. IDCM are rol de
metaforă. Când copilul se relaxează, devine deschis sugestiei. Momentul în care
ascultă o înregistrare este ideal pentru a-și reaminti cele mai importante strategii
de a face față problemelor și noile atitudini pe care are dificultăți în a le reține.
Pentru copil, secretul succesului creării și ascultării unei IDCM este să pătrundă
adânc în viața sa emoțională, atât de bogată în simboluri. În felul acesta, devine un
agent activ al schimbării în propria sa poveste metaforică.

ARGUMENT
Asistarea copilului de către practicianul terapiei prin joc în înregistrarea unei
IDCM are numeroase avantaje: (1) scenariul este personalizat, fiind bazat pe ceea
ce știe terapeutul despre copil, problema prezentată de copil, interesele lui și
joacă; (2) asistența acordată copilului pentru înregistrare face ca experiența de
învățare să fie mai profundă; (3) copilul învață să vorbească clar, rar și calm,
învățând astfel să se liniștească pe sine; (4) copilul învață să-și transmită sieși
încredere, confort și relaxare, pe măsură ce rostește cuvintele într-un ritm măsurat,
egal; (5) copilul poate fi creativ, dezvoltându-și abordarea sa unică și creând
scenarii de relaxare și coping speciale, sau vizualizând imagini pe care le găsește
liniștitoare; (6) copilul poate folosi orice muzică sau efecte de sunet dorește, sau
poate lăsa gol fundalul sonor; (7) copilul își poate auzi propria voce, lucru care
poate fi extrem de liniștitor; (8) copilul poate
asculta înregistrarea oricând pe parcursul zilei, pentru a-și reaminti strategiile de
coping, afirmațiile importante și noi atitudini pe care are dificultăți în a le reține;
(9) și alți membri ai familiei pot asculta și valida înregistrarea și (10) procesul de
creare a unei IDCM este simplu.

DESCRIERE
Terapeutul are nevoie de două aparate de înregistrare. Dacă terapeutul dorește să-i
ofere copilului posibilitatea de a include muzică în înregistrarea IDCM, atunci
trebuie să-i pună la dispoziție câteva instrumente de percuție cu efect liniștitor,
cum sunt clopoțeii de vânt, tuburile care imită sunetul ploii sau clopoțeii obișnuiți
(Oaklander 1990) și/sau fragmente muzicale care să susțină eficiența scenariul
IDCM (Allen și Klein 1996, Bonny și Savary 1990, Campbell 1997, Early 1990).
S-a dovedit că muzica de tip baroc sau New Age are ca efect sporirea relaxării și
învățării, reducând ritmul bătăilor inimii și crescând eficiența IDCM (Bonny și
Savary 1990, Campbell 1997).

Pașii pentru realizarea unei înregistrări IDCM sunt următorii: (1) Terapeutul
întreabă copilul dacă ar vrea să-și facă propria înregistrare IDCM, pe care s-o
folosească atunci când nu este în cabinetul de terapie. El îi explică obiectivul și
utilitatea înregistrării IDCM: „IDCM ajută copiii să învețe să se simtă fericiți,
calmi și relaxați, și să se și distreze puțin". (2) Terapeutul îi explică copilului că
înregistrarea IDCM va avea trei părți, pe care le vor realiza împreună: (a) o parte
scurtă de relaxare; (b) o parte despre o poveste, călătorie sau fantezie;
(c) o parte de revenire în „acest loc". (3) Copilul și terapeutul inventează împreună
o poveste legată de problema cu care se confruntă copilul sau terapeutul creează o
poveste pornind de la metaforele folosite de copil pe durata terapiei prin joc, ori,
într-o a treia variantă posibilă, copilul și terapeutul folosesc o poveste dintr-o
ședință anterioară. Mai există și posibilitatea ca terapeutul și copilul să aleagă un
scenariu deja existent (Davis et al., 1988, Oaklander, 1988, Ziegler și Ziegler,
1992). (4) Terapeutul ajută copilul în încercarea de a-și ajusta vocea la un volum
echilibrat și o tonalitate constantă, chiar monotonă. Terapeutul trebuie să îl
încurajeze pe copil să-și ia răgazul necesar și să-și imagineze că inspiră adânc și
vizualizează întreaga poveste. (5) În cazul în care copilul dorește să includă un
fundal muzical, el alege dintre instrumentele de percuție, precum clopoței de vânt
sau tuburi care imită sunetul ploii, ori dintre fragmente muzicale deja înregistrate.
(6) Copilul înregistrează IDCM. (7) Copilul și terapeutul ascultă împreună
înregistrarea realizată. (8) Copilul se gândește când și cum l-ar putea ajuta
ascultarea înregistrării în afara ședinței de terapie. Înregistrarea IDCM trebuie să
aibă o durată de aproximativ 5–10 minute.

O altă variantă pentru aplicarea acestei tehnici de terapie prin joc este realizarea
unei cărți artizanale cu desenele copilului, care să însoțească IDCM. Uneori,
pentru copil poate fi utilă realizarea acestei cărți înainte de înregistrarea audio. Pe
măsură ce copilul experimentează incluzând sau omițând anumite fragmente, el va
descoperi ce anume funcționează cel mai bine pentru el. Singura regulă aici este:
alegeți varianta care funcționează.
APLICARE
Având în vedere că există peste 250 de terapii care se centrează pe relaxare și
imaginație, baza de cercetare privind efectele terapeutice ale intervenției prin
aceste metode este, la rândul său, substanțială (Sheik și Jordan, 1983). Majoritatea
copiilor care sunt interesați să învețe cum să se calmeze pot beneficia în urma
creării propriilor înregistrări IDCM. Autorul a folosit această tehnică cu copii
diagnosticați cu cancer, dificultăți de învățare, tulburări comportamentale și de
control al furiei, precum și cu copii care au frați sau părinți cu afecțiuni psihice
cronice. IDCM nu este recomandată copiilor diagnosticați cu dificultăți în
separarea planului imaginar de realitate.

Exemplul următor arată cum IDCM poate avea un rezultat terapeutic pozitiv
pentru un copil și un părinte singur, cu care a lucrat autorul.

Copilul în vârstă de 8 ani avea un diagnostic de tulburare de deficit de


atenție/hiperactivitate (ADHD). În istoricul copilului, acesta a manifestat interes
față de delfini, tehnici de reducere a stresului și calculatoare. Nu mai este nevoie
să adaug că și mama lui a fost interesată de tehnici de reducere a stresului. Ea se
afla în căutarea unei metode prin care să interacționeze pozitiv cu fiul său. La
cererea lor, am scris și înregistrat un scenariu de relaxare cu sunete ale delfinilor
în fundal, pe care cei doi să le poată asculta împreună. Această strategie s-a
dovedit de succes atât pentru fiecare în mod individual, cât și pentru relația dintre
ei.
Cei doi și-au înregistrat propriile scenarii, folosindu-și propriile voci și s-au distrat
împreună făcând acest lucru. Fiul lua înregistrarea cu el la școală și o asculta ori
de câte ori simțea nevoia. Profesorul a remarcat o ameliorare a comportamentului
copilului.

Fragment din scenariul IDCM realizat în ilustrarea de caz

Selecție muzicală (a copilului)

Various Artists (1998) Celebrarea delfinului hawaiian (CD), Magical Sound


Studio: Hawaii.

Scenariu de relaxare (citit de copil)

[Numele copilului], te rog să te așezi cum îți este mai comod. Închide ochii și
respiră de trei ori lung, adânc și cu bucurie (pauză). O respirație cu bucurie este
o respirație largă, ce te ajută să te relaxezi... și te face să te simți calm... Lasă
muzica să te calmeze... Simți cum mușchii ți se relaxează, inima ți se relaxează și
respiri încet și adânc. Spune-ți: „Sunt calm și relaxat". [Numele copilului], vei
face o călătorie incredibilă. Încearcă să te lași purtat de ea. Imaginează-ți ce îți
spun și observă cum te simți în timpul acestei călătorii.

Scenariu imaginar (scris de copil cu ajutorul terapeutului)


În imaginație, te transformi într-un delfin. Îți simți corpul mare alunecând fără
niciun efort în ocean. Te simți foarte mare și, în același timp, foarte ușor, ținut de
apă. Simți cum ieși la suprafața apei și apoi te scufunzi în adânc. Te distrezi, înoți
cu alți prieteni delfini. [Numele copilului], te vezi cum înoți ușor în ocean. Când
ieși la suprafață, uită-te la cer și privește cum plutesc norii pe deasupra ta. Norii
își schimbă formele. Încearcă să ghicești ce forme iau (pauză). Observi cum unul
dintre nori este mai întunecat, este un nor special. În acel nor poți să aduni
lucruri atunci când ești furios. Pune în nor tot ceea ce te face să te simți furios.
Vezi norul negru și furios cum dispare sau poate își schimbă forma într-una
amuzantă... faci cum vrei tu... pentru că, odată puse în nor, acele lucruri nu mai
au de ce să te înfurie. Ia-ți la revedere de la nor. Te simți bine. Te simți liniștit și
calm. Acum poți să te scufunzi adânc în ocean... Acolo găsești un cufăr cu o
comoară, pe care scrie numele tău... Îți folosești botul puternic pentru a-l
deschide. Înăuntru vei găsi un mesaj secret, doar pentru tine. Deschizi mesajul. Îți
spune tot ceea ce te face fericit și îți spune că ești foarte iubit. Ia-ți la revedere de
la cufărul cu comoară, luând cu tine toate lucrurile care te fac să te simți fericit.
Cufărul cu comoară îți spune să te întorci curând. Pentru că ești un delfin,
imaginează-ți că ești cu prietenii tăi delfini... Simți cum te distrezi cu prietenii tăi
delfini... Ce faceți împreună? În ce aventură curajoasă ați fost împreună? Ce
fapte bune ați făcut?

Revenirea la realitate

Acum relaxează-te pentru câteva clipe. Respiră calm și imaginează-te plutind în


ocean.
Ziegler, R. și Ziegler, P., Homemade Books to Help Kids Cope: An Easy to Learn
Technique for Parents and Professionals, Magination, New York, 1992.
100. TEHNICA PUTERII ANIMALULUI: INTERIORIZAREA
UNUI SIMBOL POZITIV AL PUTERII

Deborah Armstrong Hickey

INTRODUCERE

Copiii care sunt trimiși la terapie prin joc suferă adesea de o stimă de sine redusă,
nu au capacitatea de a rezolva probleme, iar relațiile lor cu colegii și cu adulții
sunt dificile. Acești copii pot avea și dificultăți de controlare și gestionare a
impulsurilor, și pot recurge la
agresivitate pentru a-și exprima sentimentele și pentru a cere satisfacerea nevoilor
lor (deși, fără succes). În plus, în general copiii nu au o cunoaștere de sine sau
abilitățile afective necesare pentru a face față acestor provocări într-un mod care
să-i facă să aibă o părere mai bună despre ei și ceilalți sau să fie mai siguri pe ei.

Tehnicile care le sporesc copiilor sentimentele pozitive față de propria persoană și


le îmbunătățesc capacitatea de a face față unor situații provocatoare pot fi
puternici catalizatori ai schimbării. Totuși, orice tehnică bazată pe limbaj poate
lucra și împotriva intereselor lor de dezvoltare și terapie.

Copiilor le e dificil să spună ce atuuri le-ar plăcea să aibă sau ce fel de trăsături i-
ar ajuta în situațiile dificile. Totuși, ei pot identifica, de obicei, animalele care
dețin acel tip de putere pe care le-ar plăcea să îl aibă și ei. Deseori, invit copiii să
aleagă un animal (sau două, uneori) cu care să se identifice sau cu care le-ar
plăcea să semene într-o anumită privință.

Această tehnică se bazează pe practici ale nativilor americani, care invită oamenii
să invoce un totem din natură pentru a-și integra un anumit tip de energie sau o
calitate pe care vor să o aibă în viața conștientă. Un totem poate fi orice obiect
natural, ființă sau animal a cărui energie poate fi atribuită sau dorită de o persoană
pe parcursul vieții (Andrews 1997). Fiecare animal are propriul său mod de a fi,
ce poate fi considerat o putere și care poate fi folosită de adulți și copii deopotrivă,
pentru a face față mai bine situațiilor din viața lor.
ARGUMENT
Comunicarea copiilor se realizează cel mai bine prin limbajul jocului, simbol și
imaginație. În general, copiii vor avea mari reticențe să vorbească despre puterile
pe care le-ar plăcea să le aibă sau despre dorința lor intensă de a se simți mai
încrezători în sine și de a avea mai mult succes. Totuși, ei au un interes și o
fascinație naturale față de animalele care au aceste atribute. Acest lucru poate fi
folosit ca un avantaj extraordinar în terapia prin joc.

Jocul cu aceste simboluri poate facilita internalizarea puterilor pe care le


proiectează asupra acestor animale. Când copiii se joacă cu animalele, ei trec,
imaginar, de la o soluție la alta pentru problemele cu care se confruntă, dând frâu
liber dezvoltării și creativității în găsirea celor mai satisfăcătoare rezolvări și
regăsind confortul în exprimarea celor mai adânci sentimente, temeri ori speranțe.

DESCRIERE

Terapeutul poate începe să citească sau să relateze o poveste despre cum indigenii
americani le cereau adesea copiilor să meargă în sălbăticie și să viseze animalul
care le va conferi puterile sale, pe măsură ce cresc. Totuși, e posibil ca această
etapă de pregătire să nu fie necesară. Simpla aducere a unei cutii cu poze cu
animale este, de obicei, o invitație suficientă pentru ca cei mici să-și aleagă un
animal care îi interesează. Pozele nu trebuie să aibă
Sams, J. și Carson, D., Medicine Cards: The Discovery of Power through the
Ways of Animals, Bear, Santa Fe, NM, 1988.
101. SHAZAM

Donna Cangelosi

INTRODUCERE

Shazam este un obiect tranzițional imaginar creat de copil, al cărui rol este să-i
amintească lecțiile învățate la terapie. Această tehnică a fost elaborată pentru
copiii cu dificultăți de control al impulsului, pentru a-i obișnui să gândească
înainte de a acționa, diminuându-le
astfel problemele comportamentale și conferindu-le un sentiment de control
personal și de putere.

ARGUMENT
Adesea, copiilor impulsivi le este dificil să folosească informații pe care le știu
deja și chiar le înțeleg din punct de vedere cognitiv, pentru că au tendința de a
acționa înainte de a se gândi ce opțiuni au. „Shazam" (un nume de vrăjitor din
benzi desenate dat de unul dintre micii mei pacienți, care a folosit cu succes
această tehnică) este o activitate amuzantă și creativă, ce îi oferă copilului un
„mesager" personal, care îi amintește să se gândească ce opțiuni are înainte să
acționeze. Prin exercițiu și reîntăriri în timpul ședințelor de terapie, această
tehnică ajută copiii mici să internalizeze nu doar mesagerul Shazam (care este, de
fapt, o reprezentare simbolică a terapeutului), ci și mesajele pe care Shazam are să
i le transmită.

DESCRIERE

Materiale

Această tehnică este utilizată cel mai bine cu ajutorul unei largi palete de
materiale din zona artelor. Printre acestea, se pot număra hârtia colorată,
creioanele colorate, carioca, nasturii, lipiciul, bucățile de material textil, sfoara sau
lutul.
parcurs, terapeutul va întreba dacă Shazam se descurcă să-l ajute pe copil.
Problemele pot fi rediscutate și revizuite ori de câte ori este necesar, de la o
ședință la alta.

APLICARE
Aceasta este o activitate amuzantă și creativă, potrivită în special copiilor din
clasele primare care au nevoie de ajutor pentru a se opri să gândească înainte să
acționeze. Am folosit cu succes această tehnică cu copii cu dificultăți legate de
controlul impulsului, probleme comportamentale, tulburare de deficit de
atenție/hiperactivitate (ADHD), precum și cu copii cu un nivel redus al stimei de
sine. Această ultimă categorie a avut de câștigat gândindu-se la trăsăturile lor
pozitive înainte de a acționa (de exemplu, gândindu-se la un posibil răspuns
înainte de a reacționa după ce a fost ostracizat de colegi).

Când li se dă posibilitatea să-și creeze propriii mesageri imaginari, copiii au


tendința să asculte cu mai mult entuziasm și deschidere mesajele ce le reamintesc
de schimbarea tiparelor de gândire și comportament. Prin procesul de
internalizare, ei învață până la urmă să includă noile comportamente în viața de zi
cu zi și capătă un sentiment de împlinire și control personal.

S-ar putea să vă placă și