SUBIECTUL 1

a). obiectul şi funcţiile politologiei

Sociologia politică are la bază următoarele idei directoare:

a) unitatea fundamentală a societăţii umane , concepând această societate ca o
totalitate de elemente interdependente, astfel încât politicul, economicul, socialul,
spiritualul, moralul nu sunt decât faţete diferite ale unuia şi aceluiaşi tot integral şi
integrator – societatea umană.
b) Aceste faţete nu se constituie ca nişte lumi închise, ca nişte monade
autosuficiente, izolate unele în raport cu altele, ci ca nişte lumi complexe cu
structuri proprii dar aflate şi în interdependenţă şi influenţă reciprocă.
c) Structura proprie a întregului ca şi caracterul său deosebit de complex fac să apară
anumite relaţii, anumite caracteristici care nu există ca atare în fiecare dintre
elementele sale componenete luate izolat, astfel încât un fenomen apărut într-o
anumită zonă a vieţii sociale are repercusiuni asupra întregului. Prin urmare,
analiza unui aspect al vieţii sociale este imposibilă fără a se ţine cont de celelalte
aspecte ale întregului.
• pornind de aici putem deduce că sociologia politică urmăreşte să
evidenţieze care este natura, locul şi rolul politicului în viaţa societăţii, să
includă politicul în structura şi funcţionarea societăţii globale, să coreleze
fenomenele politice cu cele sociale.
• deci la întrebarea „Ce este sociologia politică?” se poate răspunde astfel:
sociologia politică este acea ramură a sociologiei care studiază politicul în
determinarea sa concretă şi în desfăşurarea sa istorică, raportat la cadrele
şi structurile socio-economice ale societăţii care îl înglobează.
• mai concret, sociologia politică este ştiinţa care studiază:
a) puterea politică ca manifestare a puterii societăţii
b) statul si instituţiile politice ca formă de organizare a societăţii
c) grupurile politice ca varietate a grupurilor sociale.
d) relaţii politice ca element al relaţiilor sociale
e) ideile politice ca tipuri de idei sociale.
f) comportamentele politice ca genuri de comportamente sociale
g) conflictele politice ca tipuri particulare ale conflictelor sociale.
• în legătură cu obiectul de studiu al sociologiei politice există numeroase
controverse, care-şi fac simţită prezenţa şi în ziua de azi, urmărind să
stabilească dacă sociologia politică este studiul vieţii politice în
complexitatea sa ori numai al puterii politice, dat fiind că unul dintre
fenomenele tipice ale societăţii contemporane este lupta pentru putere.
Fără îndoială, considerarea sociologiei politice ca ştiinţă care analizează
puterea este exactă, dar unilaterală întrucât limitează obiectul sociologiei
politice la una dintre componentele sale.
• unul dintre cele mai des întâlnite şi acceptate puncte de vedere este acela
conform căruia sociologia politică este domeniul sau ramura specializată
a sociologiei, care studiază viaţa politică în complexitatea ei, ca zonă a
vieţii sociale, care analizează politicul în contextul sistemului social, total,
integrat în funcţionalitatea socială generală.
• politologia şi sociologia politică nu sunt însă unul şi acelaşi lucru. E
adevărat că obiectul lor de studiu este identic. Ceea ce face distincţia
dintre cele două este perspectiva de abordare: politologiei îi este specifică
analiza teoretică în timp ce sociologiei politice îi este specifică
investigarea sociologică (ea se bazează mai mult pe fapte empirice).
Politologia îşi concentrează eforturile asupra aparatului guvernamental şi
mecanismelor conducerii politice, ale guvernării; sociologia politică
asupra interacţiunii dintre politică şi structura socială, dintre procesele
politice şi societate.
• Politologia studiază şi explică natura şi esenţa politicului, geneza şi
dinamica lui, precum şi locul şi rolul pe care îl are ca realitate complexă,
iar sociologia politică analizează şi explică natura şi esenţa politicului,
dezvoltarea lui în cadrul unor micro şi macro-structuri sociale, locul şi
rolul lui în societate, intercondiţionarea şi influenţa reciprocă cu celelalte
domenii ale vieţii sociale.
• Funcţiile politologiei:
 a. funcţia cognitivă. Politologia realizează o funcţie de cunoaştere şi
interpretare a realităţii politice. Această cunoaştere este obiectivă, lipsită de
încărcătură ideologică.
b. funcţia creativă. Cunoaşterea realizată de politologie se materializează în
elaborarea unor teorii, concepţii, doctrine şi programe politice, într-un cuvânt
în crearea unor valori politice ce vor crea şi fundamenta cultura politică.
c. funcţia praxiologică. Politologia nu este numai o ştiinţă teoretică, abstractă,
ci ea este dublată de o importantă dimensiune praxiologică. Prin rezultatele şi
concluziile la care ajunge, ea este în măsură să ofere soluţii pertinente pentru
îmbunătăţirea şi perfecţionarea sistemului politic.
d. funcţia formativ-educativă civică şi patriotică. Prin datele, cunoştinţele şi
informaţiile dobândite, politologia contribuie în mare măsură la formarea şi
dezvoltarea unei educaţii civice patriotice şi politice.
e. funcţia previzională. Politologia poate prefigura modelele şi alternativele de
dezvoltare sociale şi le pune la dispoziţia societăţii.

b). Ideologia democrat-creştină

• în tema care ne interesează, personalismul şi neotomismul ocupă o poziţie

privilegiată. Personalismul instituţionalizează un cuplu categorial: individ-
persoană în care persoana capătă o prioritate absolută, deoarece ea se
bucură de un dublu registru ontologic: ca individ, obligat să convieţuiască
în societate şi, în calitate de creatură după chipul şi asemănarea lui
Dumnezeu, a cărei esenţă este vocaţia ei spirituală. Calea spre recuperarea
acestei esenţe se află undeva între angajarea în comunitate şi libertatea de
a alege sau de a spune nu.
• Pentru E. Mounier a te angaja înseamnă a concilia spiritul de libertate cu
transcendenţa. Transcendenţa este forţa care în om şi în afara lui face
posibilă libertatea, ajutând-o să treacă de la tragicul existenţei la libertatea
autentică. Totul se absoarbe în credinţa în om, considerat în vocaţia lui,
care înseamnă triumf asupra răului şi luptă împotriva scufundării lui în
 lumea obiectului, în psihologia consumatoristă. În aceată prinvinţă, între
umanismul democrat-creştin , care stipulează că între liberalismul laic şi
materialismul ateu trebuie să existe o a treia forţă, bazată pe iubirea
creştină a aproapelui, şi personalism există o identitate deplină.
• Aşadar doctrina democrat-creştină are asupra celorlalte doctrine politice
avantajul individualizării unui fundament filosofic, identificat clar în cele
două curente filozofice. Pentru neotomismul contemporan, dreptul natural
reprezintă o expresie a legii naturale, aşa cum se manifestă ea în domeniul
economic şi social-politic. El este „sistemul de norme după care trebuie
evaluate măsurile economice şi instituţiile politice, criteriul de apreciere a
dreptului pozitiv. El defineşte binele societăţii şi, în acelaşi timp, binele
său. Legea naturală este, deci, legea morală”.
• Preeminenţa valorilor morale în documentele partidelor democrat-creştine
europene se înscrie ca nişte pietre de hotar în reconstrucţia posttotalitară a
lumii. Încă din 1943-1944 Alcide de Gasperi publică cele două variante
de program ale Democraţiei-Creştine italiene unde eficienţa acţiunii
politice este în funcţie de conştiinţa morală. După al doilea Război
Mondial, poziţionarea imaginii de centru a partidelor democrat-creştine
este facilitată de definirea lor ca partide de inspiraţie creştină, de
întemeiere a vieţii comunitare pe valorile culturale şi morale inspirate din
Sfânta Scriptură. Programul comun al celor trei partide democrat-creştine
olandeze din 1971 îşi propune să apere o politică inspirată din Evanghelie
şi să realizeze o societate cât mai conformă cu ideea de dreptate de care
vorbeşte Biblia. Mai ales după Consiliul Vatican II partidele democrat-
creştine se definesc tot mai mult ca partide de centru, deschise spre
sectoarele secularizate ale societăţii; ca partide laice şi neconfesionale, în
sensul că, deşi ele se definesc partide de inspiraţie creştină, ele sunt
independente faţă de ierarhia Bisericii şi sunt deschise tuturor acelora care
s-au îndepărtat de practica religioasă.
• strâns legată de această deschidere spre lume a partidelor democrat-
creştine este teza neotomistă a „afirmării autonomiei temporalului în
 calitate de scop intermediar sau infravalent” în cadrul proceselor de
laicizare şi secularizare contemporane. Recunoaşterea autonomiei
temporalului este dictată de admiterea lucidă a realităţii profane.
• concepţia neotomistă despre proprietatea privată se înscrie în categoria
drepturilor naturale fundamentale. J. Maritain consideră că dreptul la
proprietatea privată a bunurilor materiale derivă din legea naturală,
deoarece specia umană are în mod natural dreptul de a poseda pentru
folosinţa sa comună bunurile materiale ale naturii.
• în cadrul dreptului de proprietate Toma din Aquino distingea între dreptul
de folosinţă a lucrurilor pentru satisfacerea nevoilor materiale şi dreptul de
dispoziţie a lor (vânzări, donaţii). El considera că numai primul drept este
drept natural fundamental, egal pentru fiecare. Tot astfel, ca urmare a
dreptului de asociere ce derivă din legea morală naturală, Toma din
Aquino acorda o importanţă egală şi dreptului de proprietate colectivă,
deşi recunoştea superioritatea proprietăţii private. Papa Leon al XIII-lea
declară în această privinţă în enciclica-manifest Rerum Novarum că
proprietatea privată are la bază munca şi aptitudinile individuale.
• dreptul la proprietate privată este un drept natural invariabil, anterior
constituirii societăţilor politice, în conformitate cu prioritatea ontologică şi
teleologică a individului creştin faţă de societate. El reprezintă un element
de bază al ordinii sociale; de aceea, orice ordine economică şi socială
normală trebuie să se sprijine pe baza solidă a dreptului de proprietate
privată.
• în enciclica Rerum Novarum „ dreptul la proprietatea privată, drept ce nu
provine din legile umane ci de la natură, nu poate fi anulat de stat. Acesta
are numai posibilitatea să regleze mijloacele acestei proprietăţi şi să le
concilieze cu binele comun”. După al doilea Război Mondial, partidele
democrat-creştine afirmă în programele lor coexistenţa celor două forme
de proprietate.
• enciclica Popularum Progressio afirmă: „proprietatea privată nu este un
drept necondiţionat, absolut şi nelimitat. Nimeni nu poate folosi exclusiv
pentru sine bunuri, când altora le lipseşte strictul necesar. Într-un cuvânt,
conform învăţăturii tradiţionale a părinţilor Bisericii şi a marilor teologi,
dreptul de proprietate nu poate fi niciodată folosit în dauna Binelui
Comun”. Punând pe prim-plan interesele Binelui Comun, enciclica
Popularum Progressio afirmă că „binele comun cere uneori o expropriere
atunci când o proprietate se află în calea realizării lui ca urmare a
întrebuinţării sale necorespunzătoare”.
SUBIECTUL 2
a). Sistemul politic şi elementele sale interne

• David Easton a definit sistemul politic ca „ansamblul interacţiunilor prin

care obiectele de valoare sunt repartizate pe cale autoritară într-o
societate”. În opinia lui Easton, mediul intrasocietal al unui sistem politic
ar cuprinde celelalte sisteme aparţinând aceleiaşi societăţi (cultural,
economic, ecologic) dar separate de sistemul politic prin interacţiunile
politice. „Sistemele interne vor include ansambluri de comportamente, de
atitudini şi de idei care pot fi numite economie, cultură, structură socială
sau personalitate”. Mediul extrasocietal este compus din aceleaşi sisteme
(economic, cultural, ecologic, diplomatic) cu deosebirea că acestea aparţin
altor sisteme sociale globale. Ambele medii (atât cel intern, cât şi cel
extern) constituie o sursă de influenţe numeroase, creând şi modelând
condiţiile în care sistemul politic însuşi trebuie să funcţioneze.
• sistemul politic a fost definit ulterior în funcţie de relaţia lui cu sistemul
social global, în următoarele modalităţi:
- prin aplicarea modelului cibernetic de comunicare şi control, sistemul politic
fiind înţeles ca o reţea de „fluxuri de comunicare” către şi dinspre societate,
precum şi ca un sistem complex de control asupra tensiunilor interne şi invers,
din partea societăţii asupra a ceea ce se întâmplă în interiorul sistemului
politic.
- sistemul politic conceput ca „ansamblul proceselor de decizie care privesc
totalitatea unei societăţi globale”
- sistemul politic redus la sfera decizional-guvernamentală, definit unilateral
ca regim politic;
- prin abordarea funcţionalistă a lui G.Almond care defineşte sistemul politic
ca un sistem de interacţiuni care îndeplineşte funcţiile de integrare şi adaptare
prin intermediul întrebuinţării constrângerii fizice.
● în încercarea de a defini raportul dintre sistemul social global şi sistemul
politic s-au conturat două poziţii:
- cea sistemic-structuralistă care consideră sistemul politic ca un subsistem al
sistemului social global
- cea funcţionalistă care concepe sistemul politic ca o realitate ce coincide,
acoperă sistemul social global, acesta din urmă fiind un cosistem al celui
dintâi, tocmai pentru că sistemul politic este o activitate de conducere şi
organizare a societăţii în ansamblu.
● G.Almond concepe sistemul politic ca un sistem social, compus dintr-un
ansamblu de roluri sociale şi de interacţiuni între aceste roluri. În opera lui
G.Almond, sistemul politic este compus dintr-o structură politică şi cultură
politică (structura politică cuprinde ansamblul activităţilor politice: instituţiile
politice, dar şi aspectele politice ale structurilor sociale, precum clanurile,
rudele, prietenii, mijloacele de informare)
● Almond distinge următoarele funcţii ale sistemului politic:
- funcţiile de menţinere şi adaptare ale sistemului, care vizează crearea de noi
roluri politice şi înlocuirea celor vechi în raport cu exigenţele sistemului
- funcţiile de conversie politică, care vizează transformarea cererilor în bunuri
de valoare ce vor alimenta apoi sistemul: raportul dintre legislativ, executiv şi
juridic în cadrul separaţiei puterilor
- funcţia de extracţie vizează capacitatea de a mobiliza, în profitul sistemului
politic, resursele materiale şi umane ale mediului său intern şi internaţional.
- funcţiile de reglementare, care privesc activitatea desfăşurată de structurile
specializate ale sistemului politic în controlul comportamentului politic al
indivizilor şi grupurilor. Această funcţie vizează capacitatea sistemului politic
de a repartiza resursele politice, în funcţie de cerinţe (input-uri), şi de a le
transforma în rezultate (out-put-uri).
● pe lângă aceste funcţii enunţate de Almond şi Easton, din operele altor
specialişti (H.W:Wiseman, David B.Truman) se mai pot deduce şi alte funcţii
ale sistemului politic:
- funcţia de mobilizare a resurselor politice (capacitatea sistemului politic de a
identifica aceste resurse, de a-şi da seama dacă ele sunt suficiente sau sărace,
 de a conştientiza costurile şi de a găsi mijloacele cele mai adecvate de
orientare a acestor resurse spre îndeplinirea obiectivelor urmărite)
- funcţia de determinare a scopurilor şi sarcinilor sociale (capacitatea de a
regla activitatea socială prin acte normative programatice)
- funcţia de integrare a elementelor societăţii
● autonomia relativă constă în faptul că, deşi sistemul politic este parte
integrantă a societăţii, el nu se dizolvă în sistemul social global care-l
cuprinde, nici nu se substituie acestuia şi nici nu se identifică cu el, ci se
afirmă ca un element structural distinct. De aceea, se poate spune că el
beneficiază de o independenţă relativă în raport cu societatea. Această
independenţă este relativă pentru că, fiind o componentă a societăţii, sistemul
politic nu poate face abstracţie de caracteristicile şi direcţiile fundamentale de
evoluţie a societăţii. De asemenea, este o autonomie relativă întrucât sistemul
politic este cel care stabileşte obiectivele funcţionării şi dezvoltării societăţii şi
a subsistemelor sale.
● sistemul politic înglobează: instituţiile politice, relaţiile politice, ideile
politice, normele şi valorile politice.

b). Statul oriental-antic

● principalele structuri ale statului oriental antic, cu diferenţe minore de la un stat la altul
şi de la o perioadă istorică la alta, sunt:
a. sincretismul etico-politico-religios al legitimităţii ordinii politice. Înseşi teogoniile şi
cosmogoniile orientale explică naşterea societăţilor politice printr-un act fondator, de
origine sacră. La baza apariţiei statului oriental stă o „nuntă cosmică” dintre un zeu
fondator şi o zeiţă sau o muritoare în urma căreia se naşte viitorul rege sau împărat.
Primele teorii contractualiste privind geneza statului relevă caracterul încă nediferenţiat al
relaţiei dintre puterea politică, religioasă şi ordinea morală. În Cartea legilor lui Manu,
scrisă în secolul al IV-lea î.e.n., Manu este trimis să pună capăt stării de anarhie din
primele societăţi umane. Ordinea politică propusă de Manu este întemeiată pe un sistem
de valori ce rezultă din stratificarea socială în caste. Castele sunt rezultatul virtuţilor din
vieţile anterioare care s-au materializat în scurtarea ciclului de naşteri(metempsihoze).
Brahmanii erau casta superioară deoarece ei aveau competenţa de a citi şi interpreta
textele şi legile. Regele se recruta din casa războinicilor şi era asistat în conducere de un
Consiliu regal, alcătuit din guvernatorii provinciilor.
b. legitimitatea teocratică a puterii politice. La început, puterea politică fiind profund
personalizată, prerogativele ei erau întrupate în persoana sacră a împăratului sau regelui,
consideraţi de origine divină. Prin urmare, legea terestră repeta ordinea divină.
c. tendinţa spre centralizare şi unitate, spre construcţia imperiului, tendinţă care se va
regăsi în construcţia statului european medieval după căderea Imperiului Roman de Apus.
d. statul oriental antic este un stat paternalist şi birocratic. Principala structură a statului
oriental antic era birocraţia compusă din funcţionarii centrali şi locali a căror principală
sarcină era strângerea impozitelor şi vărsarea lor la bugetul central, în schimbul unor
retribuţii foarte slabe. Aceşti funcţionari(mandarinii) reprezentau o elită administrativă şi
culturală. Alături de funcţionarii obişnuiţi, exista o mulţime de agenţi subalterni, de
asistenţi şi de administratori rurali tot mai numeroşi.
e. regimul juridic al proprietăţii Întreaga suprafaţă a ţării aparţinea împăratului, care
dăruia templelor şi membrilor curţii regale suprafeţe întinse de pământ, iar ţăranilor loturi
colective, în folosinţă pe un an calendaristic, percepând tribut în natură, care putea ajunge
la jumătate sau două treimi din recolta obişnuită. De aceea, aceste state s-au numit şi
„societăţi tributale”.
f. intervenţionismul de stat s-a manifestat cu precădere în amenajarea şi îngrijirea
canalelor de irigaţie, ceea ce le-a atras şi denumirea de „societăţi hidraulice”.
g. impermeabilitatea şi circulaţia închisă a elitelor politice. Funcţionarii superiori ai
statului se recrutau din rândul aristocraţiei. După o educaţie care dura aproape 7-12 ani
aceştia erau promovaţi în aparatul central al statului (scribi)
● exemple de state orientale antice: sumerian, babilonian, akkadian, egiptean, persan,
chinez şi indian.
SUBIECTUL 3
a). Conceptul de ideologie

● termenul de „ideologie” a fost creat în 1789 de Antoine Destutt de Tracy.

● ideologiile sunt, în general, credinţe de grup pe care indivizii le asimilează prin
procesele de socializare; mulţi oameni primesc o ideologie prin identificarea cu un grup
social sau prin distanţarea faţă de acesta.
● ideologiile se transformă în argumente: ele sunt menite să convingă şi să contracareze
concepţiile rivale.
● ideologiile afectează în totalitate unele din valorile majore ale vieţii.
● ele cuprind programe pentru schimbarea sau conservarea ordinii politice; pentru
apărarea, reformarea sau abolirea unor instituţii social-politice
● ele sunt, în parte, raţionalizări ale intereselor de grup, dar nu în mod necesar interesele
tuturor grupurilor care le îmbrăţişează
● ele sunt normative, etice, moralizatoare în ton şi conţinut
● ele sunt, inevitabil, părţi ale unui sistem de credinţe mai vast şi împărtăşesc
proprietăţile structurale şi stilistice ale acestui sistem
● ele au un corp de documente sacre (Constituţii, Declaraţii de drepturi, manifeste,
programe) şi eroi (părinţi fondatori, unificatori, salvatori, profeţi şi înţelepţi, mari
interpreţi şi autori)
● toate ideologiile, ca toate celelalte credinţe, implică o teorie a cauzei şi efectului în
lume, precum şi o teorie despre natura mamă (bună sau rea, perfectibilă sau nu).
● ideologiile se disting de alte tipuri de credinţe prin poziţia pe care o ocupă în raport cu
opt criterii:
- caracterul explicit al formulării
- voinţa de a se concentra asupra unei credinţe pozitive sau normative particulară
- distincţia faţă de alte sisteme de credinţe trecute sau contemporane
- închiderea sau respingerea inovaţiei
- caracterul intolerant al prescripţiilor
- caracterul pasional al promulgării lor
- exigenţa lor privind adeziunea
- asocierea lor cu instituţiile menite să întărească şi să realizeze credinţele respective.
● Raymond Boudon distinge două tipuri fundamentale de definiţie a ideologiei: cea
tradiţională, care defineşte ideologia plecând de la criteriul adevărului şi falsului şi cea
modernă, care o defineşte mai curând, plecând de la ideea de sens. Astfel, o normă poate
avea un sens, poate fi adaptată la o anumită stare a societăţii, fără să fie, din această
cauză, nici adevărată, nici falsă.
● se pot distinge două tipuri principale de explicaţie a fenomenelor ideologice: explicaţia
iraţională şi explicaţia raţională. Primul tip reia într-o mare măsură filosofia clasică a
erorii; ca eroare, ideologia ar fi produsul forţelor care scapă controlului subiectului. În
explicaţiile de tip raţional, adeziunea la ideologii poate, dimpotrivă, să fie analizată ca un
comportament comprehensibil.
● din încrcişarea celor două tipuri de definiţii şi a celor două tipuri de explicaţii, Boudon
obţine patru combinaţii posibile:
1. Definiţie tradiţională şi explicaţie iraţională
2. Definiţie tradiţională şi explicaţie raţională
3. Definiţie modernă şi explicaţie iraţională
4. Definiţie modernă şi explicaţie raţională.
● funcţia ideologiei este de a face politica posibilă, oferindu-i concepte dotate cu
autoritate şi capabile să-i dea un sens, ca şi imaginile evocatoare cu ajutorul cărora
realitatea politică poate fi percepută într-un mod sensibil.
● ideologiile cuprind noţiuni şi propoziţii în acelaşi timp descriptive şi normative. Dar
aceste propoziţii întreţin o relaţie cu realitatea analogă aceleia pe care hărţile o întreţin cu
realitatea geografică, adică o relaţie de tip simbolic.
● activitatea ideologică trebuie deosebită cu grijă de activitatea şi creaţia intelectuală.
Aceasta din urmă se caracterizează printr-un ansamblu de propoziţii logice a căror
finalitate este descoperirea adevărului. Obiectivitatea cunoaşterii nu presupune
intenţionalitatea acţiunii, nici utilizarea valorii de fals pentru popularizarea ideilor sau
descoperirilor ştiinţifice. Dimpotrivă, discursul ideologic, deşi este un sistem coerent de
reprezentări şi de atitudini, urmăreşte să pună în formă stările afective difuze ale unui
grup, sub presiunea persuasivă a mesajului, indiferent de valoarea de adevăr a acestuia,
sau uneori chiar împotriva acestei valori.
● fiecare ideologie îşi alege grupuri ţintă ai căror membri sunt consideraţi ca cei mai apţi
să preia mesajele difuze în funcţie de situaţia, interesele şi apartenenţa lor de clasă. La
nivelul acestui plan vertical va opera întâlnirea dintre ideologiile sistematizate şi
reprezentările spontane ale grupurilor şi claselor. O clasă socială nu vehiculează în
cultura sa politică, o ideologie comună sistematic formulată, ci norme şi valori proprii,
tipuri de acţiune şi reacţiune, un anumit ethos specific. Acest ethos se traduce printr-o
sensibilitate particulară faţă de anumite fenomene şi o indiferenţă faţă de altele.
● cu toate că ideologia este lipsită de eficacitate, în sensul că nu poate rezolva probleme
reale, fiindcă nu provine dintr-o analiză adecvată a faptelor, ea transformă realitatea mai
mult decât ar putea-o face cunoaşterea exactă. Ideologia este ineficientă în sensul în care
ea nu aduce în practică nici una dintre soluţiile pe care, teoretic, programul său le-a etalat.
● Jean-Francois Revel numeşte ideologia „întreită dispensă”: dispensă intelectuală,
dispensă practică şi dispensă morală. Dispensa intelectuală constă în a reţine din realitate
numai elementele favorabile tezei pe care o susţii, ba chiar a inventa această realitate,
negându-le pe altele. Dispensa practică suprimă criteriul eficacităţii, elimină valoarea
oricărui contraargument, una din funcţiile ideologiei fiind fabricarea explicaţiilor care
absolvă. Dispensa morală anulează noţiunile de bine şi de rău, în ce-i priveşte pe
protagoniştii ideologiei; sau mai degrabă, în cazul lor, ideologia ţine loc de morală.
Funcţiile ideologiei:
1.Funcţia partizană. Datorită faptului că menirea principală a unei ideologii este de a
apăra şi promova interesele grupului în conflict cu alte ideologii, o ideologie este prin
definiţie partizană. Fiind vorba de competiţia pentru alocarea resurselor politice, o
ideologie luptă pentru a învinge. O ideologie va recunoaşte evidenţa realităţii doar în
măsura în care aceasta îi poate servi obiectivelor ei. De aceea, o ideologie se impune nu
atât prin valorile adevărului, cât printr-o violenţă simbolică.
2. Funcţia ocultativă(de disimulare). O ideologie politică trebuie în mod necesar să
ascundă, să treacă sub tăcere, să disimuleze că nu a luat la cunoştinţă despre faptele care
o contrazic, dar mai ales ea trebuie să-şi ascundă propriile intenţii( de multe ori interese
meschine de grup sau individuale sunt prezentate în culorile patetice ale interesului
naţional).
3. Funcţia justificativă. Ideologia justifică puterea într-un mod raţional, prin consens sau
necesitate, disimulând ceea ce puterea are esenţial: faptul că ea rămâne sacră pentru cei
care o exercită, că ea trebuie să fie astfel şi pentru cei care o suportă şi că presupune o
ameninţare de violenţă pentru cei care o refuză.
4. Funcţia incitativă(propagandistică).Prin limbajul său, ideologia scuteşte puterea să
recurgă la violenţă, pe care o suspendă şi o reduce la starea de ameninţare îndepărtată.
Tot prin limbajul său, ideologia legitimează violenţa când puterea o cere, făcând-o să
apară ca o necesitate.
5. Funcţia de raţionalizare a discursului ideologic. Forma discursului ideologic este
raţională, în sensul că păstrează tipul cognitiv de cunoaştere raţională. Dar conţinutul său
este în esenţă volitiv.
6. Funcţia de identificare. Fiind împărtăşite de membrii unui grup, aceste sisteme de
reprezentări şi credinţe colective asigură conştiinţa apartenenţei la o comunitate.

b). Elementele corelative ale puterii politice

● autoritatea politică. În cadrul sistemului politic, autoritatea este acel alter ego al puterii,
care-i asigură acesteia stabilitatea, presupunând concordanţa dintre obiectivele puterii şi
interesele majorităţii sociale. Sub acest din urmă aspect, autoritatea exprimă legitimitatea
puterii. Cea mai simplă definiţie a autorităţii politice ar putea fi capacitatea de a obţine
ascultarea în absenţa constrângerii. Legitimitatea(alt corelativ al puterii) reprezintă un
fenomen social în legătură nemijlocită cu actul întemeierii puterii, cu învestirea acesteia
cu atributele autorităţii şi cu capacitatea de a servi progresului politic şi social al societăţii
respective. Una dintre cele mai răspândite definiţii ale legitimităţii puterii din literatura
sociologică actuală se referă la consensul pe care această putere îl întruneşte în rândul
celor care se supun. Maurice Duverger consideră în acest sens că singura sursă a
legitimităţii unei puteri constă în faptul că ea este conformă schemei de legitimitate
definită de sistemul de valori şi norme al colectivităţii în cadrul căreia se exercită şi că
asupra acestei scheme există un consens în interirul colectivităţii. Carl Friedrich
consideră autoritatea drept capacitatea de a elabora raţional scopurile politice şi de a le
justifica adepţilor prin referire la valori şi la tradiţie. După el, geneza autorităţii este
valoarea şi nu legitimarea. Autoritatea politică se diferenţiază în raport cu puterea după
natura elementelor care o întemeiază şi după metodele folosite pentru a-şi realiza
scopurile propuse. Dacă puterea se sprijină pe ierarhii şi pe diviziunea necesară între
clasele de sus şi clasele de jos, autoritatea ne apare ca un complement necesar al puterii,
care menţine şi consolidează legătura dintre majoritatea socială şi reprezentanţii puterii.
Ea se întemeiază pe valorile progresiste ale societăţii respective, în măsura în care aceste
valori sunt promovate şi îi menţin valabilitatea istorică. Spre deosebire de putere care
mizează şi pe constrângere, autoritatea se întemeiază pe consensul unei majorităţi faţă de
obiectivele conducerii şi decurge nu din ierarhie, ci din reglementările normative.
● forţa. Forţa semnifică aplicarea de sancţiuni acolo unde nu există supunere de
bunăvoie; ea poate însemna limitarea sau chiar eliminarea totală a alternativelor într-o
acţiune socială. Deşi forţa este cel mai eficient instrument pentru acapararea puterii într-o
societate şi deşi rămâne permanent fundamentul oricărui sistem de inegalitate, ea nu
reprezintă cel mai eficient instrument pentru menţinerea şi exploatarea poziţiei de putere.
Indiferent de obiectivele unui regim, imediat ce opoziţia organizată a fost distrusă, este în
avantajul său să recurgă mai mult la utilizarea altor tehnici şi instrumente de control şi să
permită forţei să treacă pe planul doi pentru a fi utilizată doar atunci când celelate tehnici
nu dau rezultate. Din punct de vedere sociologic, putem denumi forţa politică ansamblul
de mijloace(umane şi materiale) de coerciţie, presiune, distrugere sau construire pe care
voinţa politică a unei clase, bazată pe instituţii şi grupări, le pune în acţiune pentru a
asigura respectarea unei ordini convenţionale sau, dimpotrivă, pentru a o schimba. Forţa
şi puterea nu sunt noţiuni antitetice, contradictorii, ci complementare. Dacă nu există
putere fără forţă, puterea, în schimb, adaugă forţei, inteligenţă, autoritate, prestigiu,
fermitate. În raport cu puterea, forţa este un mijloc ce nu devine eficace decât dacă este
aplicat, adică pus în mişcare de către o voinţă sau un organ. Forţa este un mijloc de
constrângere ce se confruntă cu alte forţe interne pe care le domină, până când una dintre
acestea înfrânge rezistenţa puterii. Considerarea forţei drept unul dintre factorii de
stabilitate politică socială degenerează uneori în cultul forţei şi în prezentarea sa drept
principal factor în menţinerea şi promovarea păcii, în timp ce nu forţa este principalul
factor ci un eventual echilibru de forţe.
● influenţa. Exercitarea influenţei determină o schimbare autentică a preferinţelor. Ea
este capabilă să schimbe convingerile. Influenţa seamănă cel mai mult cu puterea
persuasivă, deoarece amândouă se bazează pe valori şi sentimente, însă diferenţa constă
în profunzimea efectelor lor; persuasiunea interzice preferinţele supuşilor, fără a le
schimba. Influenţa are caracter reciproc, producând efecte dorite de diferite grupări sau
indivizi asupra puterii şi invers. Ca fenomen social, influenţa poate fi personală sau
impersonală, ea poate apărea în relaţiile interpersonale sau ierarhice şi, întrucât aceleaşi
persoane pot fi, în acelaşi timp, influenţate, exercitând la rândul lor, influenţă, ea este, de
asemenea intercursivă. Dar, în toate aceste cazuri, influenţa se realizează în absenţa
constrângerii. Din faptul puterii decurge un caz special de exercitare a influenţei; ea este
procesul influenţării cu ajutorul unor constrângeri în caz de nesupunere. Prin urmare,
influenţa este o variabilă fundamentală care poate interveni în mecanismul luării
deciziilor. Cele mai frecvente acceptţii ale termenului de influenţă o consideră ca pe o
acţiune de deviere (în absenţa constrângerii) de la tipul prevăzut de comportament al unui
individ sau mecanism social. Există însă şi cazuri, destul de frecvente, când influenţa este
realizată datorită temerii că în caz contrar ar urma o sancţiune negativă.
● prestigiul. Prestigiul poate fi interpretat ca un fenomen legat uneori de putere, în sensul
că grupuri puternice tind să devină prestigioase, şi invers, grupuri prestigioase tind să
devină puternice. Prestigiul separă indivizii sau grupurile unele de altele, determinând un
fel de stratificare ce apare în societăţile omeneşti. Dar cele două fenomene se manifestă şi
separat, sunt deci variabile independente. Prestigiul în sine nu este suficient pentru a crea
putere, dar este un însoţitor firesc al puterii. Un mod aparte de interpretare a prestigiului
realizează Lapierre. Potrivit analizei sale referitoare, aproape exclusiv la prestigiul
individual, acesta este un fenomen de putere, determinând supunerea celor din jur faţă de
persoana care-l posedă. Prestigiul apare astfel ca o extrapolare a autorităţii, competenţei
sau avantajelor obţinute într-un domeniu către alte domenii. Mambrii unui grup,
recunoscând la unul dintre ei o superioritate pe scara aptitudinilor, au tendinţa să-i
atribuie o poziţie asemănătoare în alte direcţii de activitate. În viaţa politică, prestigiul,
deşi nu este determinant, are o mare importanţă pentru cucerirea şi păstrarea puterii
SUBIECTUL 4
1. Puterea politica: definitii si caracteristici
Prin analiza puterii politice ne situam la nivelul cel mai general al societatii, una
dintre caracteristicile acestei forme de putere fiind exercitata la nivelul global al unei
comunitati umane. Datorita caracterului ei integrator, ea are capacitatea de a cuprinde in
sine si a subordona, ca resurse si mijloace proprii, celelalte forme de putere. Aceste forme
pot avea o influenta deosebita asupra puterii politice, avand, uneori, chiar tendinta de a i
se substitui sau a-i impune mijloacele de actiune, ori de a-i dicta scopurile, insa, in
principiu, subordonarea lor fata de acestea reprezinta conditia esentiala a realizarii
procesului politic in ansamblu, a dirijarii societatii luate ca intreg. Puterea politica
serveste necesitatii de a asigura echilibrul diferitelor colectivitati care alcatuiesc
societatea si compatibilitatea activitatilor ce se desfasoara in interiorul ei. Scopul ei este,
asadar, de a asigura existenta societatii si posibilitatea dezvoltarii ei. Georges Balandier
considera ca “puterea va fi definita ca rezultand, pentru orice societate, din necesitatea de
a lupta impotriva entropiei care o ameninta cu dezordinea-asa cum aceasta ameninta orice
sistem.”
Determinismul intern , care releva puterea ca o necesitate sociala, rezulta din
importanta mentinerii echilibrului si coeziunii interne ale oricarei societati. Dar ea rezulta
dintr-o necessitate externa, deoarece fiecare societate este in legatura cu exteriorul, este,
in mod direct sau indirect, in relatie cu alte societati; scopul puterii este, in acest caz, de a
organiza aliantele si apararea, de a afirma, in raport cu exteriorul, unitatea si coeziunea,
trasaturile distincte si interesele comunitatii pe care o reprezinta. Teoreticienii cei mai
importanti ai puterii politice recunosc suveranitatea drept una dintre caracteristicile
esentiale ale puterii politice. Aceasta presupune calitatea puterii de a fi instanta suprema
intr-o societate sau, altfel spus, inexistenta unei alte autoritati superioare ei, la care sa
poata face apel pentru a-i contesta deciziile. Scopurile politice cer ca acesta forma de
putere sa fie superioara in raport cu celelalte puteri sociale, sa fie supusa numai unor
limitari constitutionale si, in ultima instanta, ca numai aceasta putere sa aiba drept de
coercitie in caz de nesupunere fata de deciziile sale. Aceasta nu impiedica sustragerea
guvernantilor de la orice control social, sau independenta lor in fata reglementarilor
legale; detinatorii puterii politice- legislatori si guvernanti, avand ca functie sa hotarasca
in numele ansambului societatii globale, guverneaza prin deciziile lor toate celelalte
puteri sociale, fara a fi obligati sa se supuna vreuneia dintre acestea. Intelegerea puterii
politice ca o capacitate generalizata (la nivelurile societatii globale) de decizie si control
necesita sublinierea ca aceasta calitate nu reprezinta ceva efemer si ca ea este intruchipata
in diferite mijloace reale de infaptuire a vointei sale, fiind consolidata de puterea
aparatului de conducere. Este esential sa se inteleaga ca pentru mentinerea si consolidarea
puterii sale, o anumita clasa sau grup social nu folosesc numai un anumit mijloc, chiar
daca acesta este foarte eficace, ci totalitatea mijloacelor economice, sociale, politice si
ideologice.
Controlul politic reprezinta functia fundamentala a oricarei puteri de acest fel,
care le subordoneaza pe toate celelalte. Aceasta dimensiune a manifestarii sale este atat
de importanta, incat analistii puterii(Talcott Parsons) o definesc ca pe o varietate de
control imperativa. Prin exercitarea controlului politic, puterea isi asigura finalizarea
actelor si realizarea intereselor fortelor sociale pe care ea le reprezinta. Aceasta functie nu
semnifica doar verificarea conformitatii actiunilor reale cu vointa puterii, ci ea reprezinta
ansamblul procedeelor si mijloacelor care decurg din resursele si valorile acestei puteri si
fac posibila reglarea mecanismului social global, precum si dinamica acestuia, potrivit cu
imperativele puterii. In functie de natura regimului politic, de nivelul consensului si al
contestarii fata de valorile promovate de putere, ca si metodele prin care se exercita,
controlul puterii poate fi slab sau, dimpotriva, eficient in raport cu societatea. Acest
control este corelat, de asemenea, cu legitimitatea puteri; natura procedeelor sale este
determinata de nivelul de dezvoltare a democratiei si de echilbrul care exista, in
societatea data, intre controlul exercitat de putere asupra societatii si controlul pe care
societatea il poate avea asupra puterii sau de garantiile care exista impotriva abuzurilor
acestei puteri. Atunci cand exista o disociere intre valorile puterii si interesele majoritatii
sociale si cand controlul puterii este coercitiv in mod nediferentiat, rezulta o scadere a
nivelului activitatii sociale, ceea ce echivaleaza cu o scadere a capacitatii de control din
partea puterii.
Regimurile totalitare au incercat sa exercite un control total asupra societatii in
ansamblu si a membrilor acesteia. De fapt, tendinta de a exercita un control total asupra
membrilor unei societati da si denumirea generica a unor astefel de regimuri.
Totalitarismul comunist a dorit si el sa realizeze un control cat mai deplin asupra
societatilor in care a luat fiinta, mai intai sub forma extremismului bolsevic in Rusia si
apoi , cu sprijinul direct si indirect al Armatei Rosii, intr-o serie de tari din Europa de Est
si din Asia. Aceasta extindere si mentinere a unor asemenea regimuri a putut avea loc si
datorita unor crize specifice pe continetul European, dar si a unor erori grave de apreciere
din partea unor regimuri democratice cu traditie din Europa, cu privire la natura si
posibila evolutie a bolsevismului. In virtutea unor astfel de erori, fosta Uniune Sovietica,
guvernata pe tot parcursul sau de cele mai tiranice si criminale regimuri, a putut aparea
drept aliatul natural al Occidentului impotriva nazismului hitlerist, desi s-ar fi putut
imagina o politica prin care, in timpul celui de-al doilea razboi mondial, sa se fi prabusit
si nazismul si bolsevismul. In mod paradoxal atunci cand un regim incearca sa fie cat mai
opresiv, utilizand o gama nesfarsita de mijloace, el nu reuseste totusi exercite un control
total, ci, dimpotriva, rezumatul final nu poate fi decat cel cunoscut deja: o rezistenta tot
mai generalizata impotriva unei astfel de puteri.
Un alt aspect esential al puterii care reproduce, de fapt, modul sau de generare
intr-o colectivitate rezida in caracterul sau relational si asimetric. Puterea se infaptuieste
intr-o relatie sociala caracteristica, conducere-supunere, care constituie cele doua laturi
inseparabile ale fiecarui fenomen de putere. Acest fapt determina ca puterea sa fie o
relatie asimetrica care sa exprime o diferenta de potential intre cei care conduc si cei care
se supun. Intre conducere si supunere se stabileste o interactiune determinanta, prin care
una dintre parti cauta sa determine comportarea celeilalte. Dialectica puterii se realizeaza
intre cei 2 termeni ai relatiei-conducatori si condusi. Spre deosebire de alte acte ale
conducerii sociale, puterea are mereu un caracter imperativ, obligatoriu, care presupune o
superioritate determinanta a unei parti a relatitei puterii. Anumiti exponenti ai gandirii de
dreapta, plecand de la constatarea inegalitatii rolurilor in relatia de putere, procedeaza la
fetisizarea inegalitatii sociale, a relatiilor sociale in general, prezentata apoi ca o baza
permaneta a puterii. Cei care exprima extremismul de stanga, contesta valabilitatea si
legitimitatea oricarei puteri, considerand ca societatile umane isi vor regasi echilbrul
necesar numai dupa ce se se vor emancipa de manifestarea oricarei puteri si autoritati.
Existenta acestui statut inegal intre conducere si supunere in cadrul puterii nu trebuie sa
ascunda faptul ca, in procesul realizarii ei, cele doua parti de influenteaza reciproc, ceea
ce determina ca puterea sa fie o rezultanta a interactiunii ambilor factori. Orice societate
resimte nevoia de a fi reprezentata si condusa la nivel global, de a-si echilibra diferitele
forme de putere din interiorul sau, precum si de a se manifesta in raport cu alte natiuni.
Este necesara o selectare a celor mai valorosi indivizi intr-o comunitate umana pentru a
organiza si conduce societatea la divere niveluri. Ierarhiile si nivelurile puterii sunt, in
principiu mecanisme de oraganizare si conducere care asigura randamentul necesar si o
selectare corecta a valorilor in interiorul unei societati; in acest sens ele pot exprima
potentialul de progres al comunitatii in cauza, in masura in care ea poate ajunge sa fie
reprezentata de cei mai prestigiosi membri ai sai.
In evolutia regimurilor totalitare, in locul supunerii obtinute prin persuasiune,
neviolent, se obtine subordonarea exclusiv prin mijloace violente (constrangere
psihologica, violenta fizica). Legitimitatea regimului este contestata de majoritatea
societatii, detinatorii puterii devenind incapabili sa hotarasca pierzand controlul
instrumentelor puterii publice sau exercitand teroarea pentru a recastiga pozitia pierduta.
Regimurile democratice trebuie in mod necesar sa echilibreze sau sa determine
compatibilitatea controlului exercitat de putere asupra societatii cu procedurile
democratice pe care societatea, la randul ei le desfasora pentru a-si mentine puterea sub
control cat mai atent si riguros. Este adevarat ca experienta de pana acum ofera destule
motive de indoiala ca puterea, chiar si intr-un stat cu traditie democratica si cu destule
garantii in ce priveste ascendenta institutiilor abilitate sa exercite controlul asupra
guvernantilor, ar putea fi ferita de abuzuri. Sociologii si politologii care se ocupa de
studiul puterii in societatile democratic ar trebui, inainte de a se pronunta asupra sanselor
acestora de a-si controla guvernantii, sa faca o evaluare cat mai exacta asupra masurii in
care societatile totalitare amintite au indus in societatile occidentale anumite sindromuri
si comportamente straine de traditie democratica. Acest lucru s-a petrecut in mai toate
societatile occidentale, odata cu instalarea ordinii mondiale bipolare sub hegemonia celor
2 superputeri: SUA si URSS.
Raportul dintre stat si putere
In cadrul sistemului politic al oricarei societai actuale, statul reprezinta principalul
instrument al puterii politice, ipostaza in care el asigura realizarea deciziilor ei specifice,
precum si o mare parte a functiei de control pe care puterea o exercita in raport cu
societatea. Actualele cercetari stiintifice referitoare la stat releva faptul ca acest
instrument de putere concentreaza sub autoritatea sa majoritatea resurselor economice,
normative sau coercitive de care poate dispune o societate. Aceasta crestere continua a
prerogativelor statale, precum si a mijloacelor sale de intreventie in raport cu societatea
determina ca el sa poate indeplini o functie sociala generala.
!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!Statul este doar un instrument al puterii politice.
In analiza puterii trebuie luati in considerare si alti facori extrastatali cum ar fi
partidele politice si organizatiile politice.
2. Statul de drept
Perioada cuprinsa intre Marea Revolutie Franceza si revolutiile de la 1848 poate fi
considerata, pe plan teoretic, o sinteza a teoriilor jurnalistice si a celor contractualiste, in
incercarea de a oferi garantii libertatilor politice in fata valului de revendicari economice
ce cuprinsese Europa. Conceptul de „stat de drept” a fost lansat in literatura juridica in
prima jum a sec al XIX+lea, mai cu seama in lucrarea lui Rudolf von Mohl. In
consecinta, afirmarea valorilor social-politice in principalele documente ale vremii s-a
bazat pe recunoasterea ca „toti oamenii sunt inzestrati de creatorul lor cu anumite drepturi
inalienabile”, ceea ce constituie, de atunci, osatura drepturilor si libertatilor politice.
Aplicata la liberalism, definitia legii data de Montesquieu, conform careia „legile, in
intelesul cel mai larg, sunt raporturile necesare care deriva din natura lucrurilor”, face ca
dreptul sa legitimeze politica deducand-o din sistemul de referinta al individului si din
libertatatile sale. De aceea, in societatiile civile, in doctrina liberala, liberatatea politica se
prezinta ca o prelungire, complementa de garantare a libertatii civile. Retragerea statului
din fata societatii civile inseamna emanciparea politica a indivizilor. Postuland libertatea
individuala ca valoare si ca scop, liberalismul postuleaza drepturile individului in cadrul
separarii ireductibile intre stat si societatea civila. El recunoaste liberul arbitru al
subiectului de drept, intrezicand statului sa patrunda in forul intim al liberatii personale,
expresie a dreptului natural. Societatea civila este sfera relatiilor stabilite la initiativa
indivizilor, cand acestia se unesc in mod liber, pe baza libertatii lor naturale, pentru a
poseda, contracta, concura, comunica si in care asocierea spontana trebuie sa fie ferita de
imixtiunea puterii politice, iar sfera activitatii statului sa fie limitata in functie de nevoia
de siguranta si aparare a indivizilor. Aparitia unei separari intre stat si societatea civila va
fi in functie de o cauza interna: complexitatea societatii nu va mai permite fortelor
agregative ale societatii civile sa garanteze armonia fara interventia reglatoare a puterii
politice. Daca nimic uman nu are sens decat prin relatia dintre indivizi, individul nu
exista ca fiinta autonoma, ca cetatean, decat ca personalitate politica si juridica. Respectul
persoanei, al demintatii sale se obtine prin libertatea politica. Ilabeas corpus, habeas
anima- aceasta dubla revendicare a individualitatii si a libertatii va constitui unul din
principiile statului de drept prin care acesta se va opune dreptului statului. Ceea ce
garanteaza drepturile si libertatile civile ale oamenilor este legea. Ea reprezinta factorul
de mediere intre interesele civile si cele politice, intre drepturile individuale si interesele
comunitatii. La Montequieu, legea contine si conotatia spatiului social in care
comportamentul uman este inserat in omologia real-rational. La Rousseau, legea devine
expresia vointei generale, a suveranitatii corpului politic. Prin contractul social, libertatea
naturala devine civila o data cu asocierea individului la comunitate. La Rousseau, deja,
statul de drept nu mai este rezultatul unei conventii juridice care confera oamenilor scutul
si garantia libertatilor. El este produsul legitimitatii, creat de vointa generala, prin care
libertatea naturala se transforma in libertate politica, deoarece supunerea in fata legii, a
vointei generale devine libertate. Dar modul in care libertatea naturala se transorma in
libertate sociala, politica si instituie legalitatea ca structura de baza a statului de drept
avea sa le demonstreze intr-un chip neegalat Aristotel. Ca animal politic, omul nu poate
exista in afara statului, deoarece statul este in el. Statul este, in acelasi timp, o comunitate
necesara si naturala. Conform teoriei sale ontologice, intregul este mai mare decat suma
partilor si preexista partilor.Prin apropierea bunurilor rezultate din munca de transformare
a naturii, paterfamiliae(cetateanul) isi demonstreaza capacitatea de a fi liber. Libertatea
lui naturala, intrucat se intemeiaza pe proprietatea privata, criteriul decisiv al departajarii
oamenilor in liberi(cetateni) si neliberi(supusi, lipsiti de proprietate). Dar liberatatea pe
baza de proprietate privata poate fi extinsa si la asociatii naturale mai mari, precum satul
sau statul(polisatul). Dupa cum liberatea este naturala si statul este natural, intrucat se
bazeaza pe comunitatea de interese particulare care se materializeaza in Binele Public.
Statul este universalul care contine si determina interesle individuale. Justitia este cea
care coordoneaza suma partilor in Intreg, interesle particulare in Binele general. Legea
regleaza raporturile politice din cadrul comunitatii pentru ca egalitatea politica sa devina
temeiul libertatii tuturor. De aceea, Legea este „suveranul printre oameni”, expresia celui
mai mare bine, „ratiunea umana fara patimile oarbe, eliberata de dorinta.”. Din acesta
constructie politico-juridica se deduce principiul legalitatii, cheia de bolta a statului de
drept, in sensul ca nimeni nu este mai presus de lege asa ca toti datoreaza supunere in fata
legi si respectarea ei ca expresie a suveranitatii populare. Totodata, urmatoarele principii
ale statului de drept se constituie ca un garant al drepturilor si libertatilor fundamentale
ale omului impotriva tendintelor sau posibilitatilor de transformare a statului in putere
absoluta sau arbitrara:
- controlul constitutionalitatii legilor
- controlul jurisdictional al actelor adminstrative
- separarea, echilibrul, cooperarea si controlul reciproc al puterilor in stat
- suprematia legii constituionale, ca lege fundamentala in spiritul careia deriva
legile organice
- respectarea drepturilor si libertatilor fundamentale ale omului
- ocrotirea minoritatilor, in sensul de a se bucura de plenitudinea drepturilor
majoritatii
- drepturi si obligatii egale acordate opozitiilor politice minoritare, in sensul de a-si
asuma responsabilitatile conducerii si nu numai drepturile ce deriva din calitatea
de opozant.
SUBIECTUL 5
1. Principalele momente ale constituirii politologiei ca stiinta
Sociologia a devenit ramura specializata abia in anii 30 ai sec nostru. Dar
premisele pentru constituirea acestei stiinte au existat inca de mai inainte.
Fapt este ca in Antichitate, a fost sesizata existenta politicului ca obiect de
cercetare in general, ceea ce a facut ca elemente ale disciplinelor specializate care se vor
constitui ulterior sa existe inca din perioada inceputuilor reflectiei teoretice asupra
politicului si a politicii. Perspectiva sociologica asupra politicului are o istorie extrem de
bogata. Analistii desprind 2 momente hotaratoare:
A) cel al precursorilor
b) cel al intemeietorilor.
In acest caz fenomenul politic este abordat fie din perspectiva istoriei, mai ales legat de
marile personalitati istorice, capatand astfel o tenta anecdotica, evenimentiala, fie din cea
a dreptului, mai ales a dreptului public si constitutional, constituindu-se ca anexa a
acestor domenii, dobandind o tenta predominant descriptiva.
Seria precursorilor incepe cu Aristotel care in lucrarea “Politica”, subliniaza ca
omul este o fiinta politica pentru ca el este un animal naturalmente sociabil, capabil sa
traiasca ingrupuri organizate si reglate, in societatea civila si in corpuri politice, in cadrul
carora unii comanda, iar altii se supun. Spre deosebire de animale omul este civic,
deoarece numai el este in stare sa formeze societati civile si sa-si organizeze modalitati de
sociabilitate sub forma de grupari politice si stat. Contributia lui Aristotel este dosebita
mai ales in ceea ce priveste analiza raporturilor dintre cetatean, comunitate si stat,
folosirea metodei comparative in studiul constitutiilor cetatilor antice, distinctia intre
formele de guvernamant si succesiunea acestora pe baza criteriilor de nastere, avere si
numar. La Stagirit, decisiv este insa criteriul calitativ sau pur, si anume in folosul cui se
exercita actul de guvernamant. Daca acesta se exercita in favoarea sau in intresul celor
mai multi, adik al Binelui Public, atunci decisiv este criteriul calitativ. Succesiunea
formelor de guvernamant, astfel obtinuta, este paralela cu aceea a formelor de
guvernamant obtinute prin aplicarea criteriului impur sau derivate. Dar la Aristotel,
politica este stiinta celui mai mare Bine, a Binelui Public. Cauzele care actioneza
material, conform scopului, spre forme tot mai elaborate, actioneaza, deopotriva, si in
viata sociala. De aceea, Aristotel vedea in polis forma desavarsita a comunitatii politice,
ideala pt dezvoltarea presonalitatii cetateanului, ca proprietar, om liber grec prin nastere.
O a doua figura monumentala a precursorilor este Machiavelli, socotit, pe drept
cel care a conferit caracter stiintific preocuparilor teoretice privind politicul si politica
prin cele 2 opere fundamentale: “Discurs asupra primei decade a lui Titus Lixius” si
“Principele”. In ambele lucrari, dar mai ales in Principele, Machiavelli a decifrat legile
evolutiei statelor, a abordat faptele politice in inlantuirea lor cauzala si a relevat, pe de o
parte interesul ca element motor al actiunilor umane si rolul proprietatii ca izvor al
conflictelor de interese in societate, iar, pe de alta parte, a definit politicul ca domeniu de
reflectaresi manifestare a conflictului dintre interesele unor grupuri sau personalitati. El
este considerat creatorul discursului stiintific asupra politicii ca i-a conferit acestuia un
obiect propriu, metoda si, mai ales, legi proprii. In ceea ce priveste obiectul, Machiavelli
socoteste stiinta politica drept stiinta despre stat si stiinta a puterii. Referitor la metoda
cercetarii politice, Machiavelli a facut saltul de la filosofia politica la stiinta politica,
rupand-o pe aceasta din urma de teologie si concepand-o ca demers pozitiv. De aceea in
conceptia lui Machiavelli, studiul politicii este o disciplina descriptiva si nu normativa,
indicativa nu imperativa, constatativa nu valorizatoare, intemeindu-se pe studiul vietii
politice prin observare, inductie, comparatie. El fondeaza notiunea de lege sociologica,
adik legea care guverneaza faptele sociale. Din studiul istoricilor romani, coroborat cu
abordarea epocii sale, Machiavelli ajunge la concluzia ca natura umana este rea si
neschimbata in timp. Din aceeasi viziune isi extrage Machiavelli principiile propagandei
si psihologiei politice, arme redutabile in cucerirea si cresterea puterii.
Alaturi de Machiavelli, sunt considerati precursori importanti si Hobbes, Locke,
Rousseau si indeosebi Adam Smith, care au incercat, fiecare in maniera proprie, sa
explice prin factori economico-sociali temeiurile coeziunii diferitelor sisteme politice,
supunerea oamenilor fata de autoritatea politica si comportamentul politic al
conducatorilor, al indivizilor si al grupurilor.
Un alt precursor, care poate fi considerat un adevarat intemeietor al sociologiei
politice este Montesquieu. Prin “Spiritul legilor”, dar si prin cea de-a doua lucrare a sa”
Consideratii asupra cauzelor grandorii romanilor si a decaderii lor”, Montesquieu a avut o
contributie remarcabila la crearea premiselor pentru abordarea sociologica a politicului
prin postularea principiului legitatii ca decurgand din insasi natura lucrurilor”; prin
promovarea ideii relativitatii formelor de guvernamant Montesquieu constata ca nici o
forma de guvernamant nu are valoare absoluta a unei forme sau a alteia, ci trebuie
analizata corespondenta fiecareia cu spiritul poporului respectiv, cu specificul acestuia. O
alta contributie importanta a lui Montesquieu este aceea ce a fi sustinut si argumentat
ideeea ca exista relatii constante intre faptele sociale. De aceea, “stiinta care abordeaza
faptele sociale, ca si pe cele politice, trebuie sa fie, dupa Montesquieu, ceea ce numim
azi o stiinta nomotetica, adik o stiinta care se intemeiaza nu pe rationamente a priori, ci
pe observarea faptelor. Cu Montesquieu trecem de la precursori la intemeietorii abordarii
sociologice a politicului.
Intemeietorii:
La inceputul sec al XIX-lea o contributie marcanta la intemeierea sociologiei
politice au avut-o socialistii utopici-Saint-Simon, initiatorul “fiziologiei sociale”, Charles
Fourier, profetul “armoniei culturale, condusa de “legea atractiei universale” si Pierre-
Joseph Proudhon care considera ca”stiinta sociala” trebuie sa releve antinomiile mereu
noi ce survin in societate. Ideea ca omul se naste bun de la natura, dar ca societatea il
corupe se asociaza, in gandirea socialistilor utopici cu necesitatea unei pedagogii sociale,
bazata pe educatia claselor de jos. Saint-Simon realizeaza si distinctia intre producatori si
lenesi, faptul ca munca este singura sursa a valorii.Socialistii utopici preconizeaza
transformarea societatii in ansamblu si pun politicul si studiul acestuia in legatura cu
ansamblul social. Ei au relevat necesitatea si posibilitatea unei stiinte positive despre
politica, intemeiata pe observatie si experiment, aidoma stiintelor naturii. Aceasta idee va
fi preluata si dezvoltata de fondatorul pozitivismului si creatorul numelui sociologiei-
Auguste Comte. Comte fundamenteaza notiunea de sociologie, in lucrarea “Curs de
filosofie pozitiva”, adica acea stiinta care studiaza realitatea sociala, asa cum celelalte
stiinte studiaza realitatea fizica. El concepe sociologia ca o veritabila disciplina stiintifica,
adica obiectiva si pozitiva, observand faptele sociale dupa metode si tehnici stintifice. Pe
aceste baze , el revendica o politica pozitiva, ca parte componenta si finalitate a
sociologiei.El are marele merit de a fi exprimat cerinta ridicarii studiului politicii la
rangul de stiinta de observatie, capabila sa dezvaluie legile sociale. El a considerat ca
analiza fiecarui fenomen, in general, si a celui politic, in special, poate capata un caracter
stiintific numai daca ea este facuta sub un dublu aspect.
1) al armoniei fenomenului respectiv cu fenomenele coexistente
2) al inlantuirii acestuia cu starea anterioara si posterioara a dezvoltarii sale.
Comte pune accentul pe ordine si solidaritate, considerand ca rolul politicii ar fi acela de
factor al consolidarii ordinii, iar studiul politicii s-ar constitui intr-un fel de cod de
mentinere a echilibrului si unitatii organismului social.
Alexis de Tocqueville in principala sa opera, “De la democratie en Amerique”,
construieste o veritabila teorie a democratiei pe baza unui bogat material faptic adunat
din realitatile democratiei americane, prin metoda observatiei si prin aplicarea tehnicilor
anchetei si interviului. Contributia sa substantiala consta in elaborarea si fundamentarea
teoriei democratiei ca mod de guvernare, iar in plan metodologic a metodei observatiei.
Unii cercetatori contemporani care se ocupa cu istoria constituirii si dezvoltarii
sociologiei politice ca mod de abordare specific al politicului il considera pe Marx printre
precusrsorii disciplinei. Ceea ce aduce el nou este considerarea politicului la nivel global
si dezvaluirea in acest cadru a intreactiunii complexe a politicului cu structura social-
economica si de clasa a societatii. Otto Stammer aprecia ca marxismul a fost prima
conceptie care a propus“ ordinea politica in raport cu relatiile de putere si cu grupurile
concurente existente in societate.” Activitatea politica este un act esential pentru clasa
care domina societatea, in virtutea monopolului pe care il detine asupra proprietatii.
Esenta politicului este un raport de puteri, dar nu de puteri politice, ci economice.
Asadar Marx studiaza, mai intai puterea ca relatie de dependenta in procesul de
productie capitalist, ca o manifestare a relatiei dominatie si de servitute. Forma specifica
a procesului capitalist de munca determina forma relatiilor de putere predominante in
societatea capitalista. Intrucat puterea economica a capitalului se manifesta ca dominatie
asupra muncii la nivelul raporturilor dintre clase, care devin astfel antagonice, dominatia
economica devine, in acelasi timp, si dominatia politica, iar statul capitalist este
instrumentul principal al acestei puteri politice nascute din dominatia economica de clasa.
Totusi, puterea politica are o independenta relativa in raport cu baza sa economica.
Interdependenta dintre cele doua forme de putere-economica si politica, precum si felul
in care prima constituie o resursa pentru cea de-a doua, dictandu-I totusi interesele sale,
constituie o preocupare esentiala pentru teoria sociala. Ceea ce este excesiv in analiza
intemeitorilor marxismului este postularea caracterului antagonic al relatiilor de
productie. Pe langa faptul ca dezvoltarea istorica din acest secol a demonstrat ca nici o
societate nu se transforma in mod obligatoriu ca urmare a antagonismelor de clasa si ca
dimpotriva, e posibila transformarea sa radicala de pe urma unui sir succesiv de reforme
la nivelul fortelor sale de productie.
O figura proeminenta a epocii stiintifice a fost Max Weber, care a fundamentat
sociologia politica mai ales prin contributiile sale in caracterizarea politicului, definirea
statului si a rolului acestuia in interpretarea birocratiei si constituirea unei tipologii a
fenomenelor de dominatie. O idée centrala a sistemului teoretic weberian este ca
sociologia politica poate si trebuie sa fie o disciplina stiintifica distincta, avand sarcini si
arii problematice proprii. Pt el, sociologia politica isi propune sa inteleaga in ce sens si in
ce grad politica exercita o influenta semnificativa asupra oamenilor si orienteaza
comportamentul lor. Sociologia politica trebuie sa realizeze o definire a tipurilor de
actiune politica, nu dupa continutul sau scopurile urmarite, ci dupa mijloacele folosite,
preum si o tipologie a autoritatii dupa mecanismele social-psihologice ale motivatiei, care
confera acesteia legitimitate.
In prima jumatate a secolului al XIX-lea, intemeietorii viitoarei sociologii politice
au pus fundamentele acestei stiinte, sesizand urmatoarele aspecte esentiale:
a. politicul si socialul sunt doua realitati diferite, relativ autonome, aflate in relatii
de independenta si influenta reciproca
b. specificul institutiilor si proceselor politice in raport cu cele sociale
c. caracterul schimbator, dimensiunea temporala, istorica a tipurilor de ordine
politica.
A doua jumatate a sec XIX
In Franta: Le Play si discipolii sai care au pus bazele cercetarii empirice
Emile Durkheim care a contribuit la progresul sociologiei mai ales sub aspect
metodologic. Durkheim si scoala au dezvoltat abordarea sociologica a politicului prin
preocuparile pentru diviziunea muncii in societate.
Mauss, Halbwachs, Lucien Levy-Bruhl, Emil Boutmy care au intemeiat scoala
sociologica franceza, dezvlotand analizele lui Durkheim.Leon Duguit care a contribuit
substantial la aprofundarea raporturilor reciproce dintre juridic si politic. Charles Benoist,
Andre Siegfried care este intemeitorul sociologiei electorale.
In Marea Britanie figura centrala este Herbert Spencer care, prin lucrarea
“Principiile sociologiei” unde aplica notiunile de structura si functie din biologie,
orienteaza sociologia catre calea abordarii organicist-istoriciste a fenomenului politic.
James Bryce care in lucrarile sale principale – The American Commonwelath si Modern
democraties- dezvolta metoda comparativa si formuleaza expres principiul ca fiecare
organism politic, fiecare forta politica trebuie sa fie studiata in mediul social istoric in
care a aparut si in care functioneaza.
In Germania: s-a realizat prin contributia lui Max Weber si a altor autori trecerea
de la ceea ce se numea” sociologie a statului” la sociologia politica. Autori: Caspar
Blunthschli, Ferdinand Tonnies, Wilhelm Dilthey, George Simmel, Max Scheler, Herman
Heller.
In Italia : doua figuri proeminente:Gaetano Mosca care promoveaza conceptul de
clasa politica alaturi de cel de formula politica si Vilfredo Pareto care a realizat un tratat
de referinta in domeniu, prin fundamentarea teoriei circulatiei elitelor si analiza rolului
elitelor politice.
Statele Unite ale Americii reprezinta tara unde contributiile la edificarea si
aprofundarea viitoarei sociologii politice au fost cele mai substantiale. Reprezentanti: G.
Summer, F.H. Giddings si, mai ales, C. Cooley si G.H. Mead. Cercetatori: Bears,
Bontlay, Merriam, Laswell si Turnan.
In tara noastra preocuparile pentru sociologia politica apar atat in sisteme
sociologice cu vocatie mai mare( Xenopol si Spiru Haret), precum si in lucrarile unor
prestigiosi sociologi:
Virgil Barbat- Imperialismul american, Draghicescu- Partidele politice si clasele
sociale, P.P. Negulescu- Partide politice, Stefan Zeletin- Neoliberalismul.
P.P Negluescu in lucrarea sa “Destinul omenirii” realizeaza o analiza a regimurilor
politice totalitare; Dimitrie Gusti, în concepþia cãruia stiinta politicã apare ca o disciplinã
exclusive normativã si practicã, sarcina explicãrii fenomenului politic revenind
sociologiei si, în particular,unei viitoare sociologii politice, probând aceasta prin
sectiunea a doua a lucrãrii Sociologia militans, secþiune intitulatã Elementele sociologiei
politice si consacratã partidului politic si sociologiei rãzboiului; Petre Andrei, în lucrarea
Sociologia generalã argumenteaza ca politica este o parte a sociologiei, al carei obiect il
constituie statul. Mircea Djtivara considera ca unul si acelasi obiect-actiunea politica si
statul poate fi studiat din trei puncte de vedere distincte-sociologic, juridic si politic. In
perioada postbelica, sociologia romaneasca a avut un decurs sinous. Abia in 1965 a fost
recunoscuta oficial. A urmat apoi o perioadã de reflux, la capãtul cãreia sociologia a fost
scoasã din învãtãmântul superior, iar cercetarea sociologicã supusã unor puternice rigori,
încorsetãri si comprimãri.
Concluzie:
In acesta perioada s-a reusit lichidarea viziunii eronate a gandirii sociale a trecutului ce
opunea statul si societatea ca doua organisme independente si sa demonstreze ca statul
este doar unul dintre multiplele grupuri de institutii sociale; sa se stablieasca in
consecinta, ca raportul dintre instituþiile si grupurile de institutii sociale constituie
obiectul sociologiei generale, iar raportul dintre institutiile politice si celelalte institutii,
domeniul special al sociologiei politice;
Începând de prin anii ‘30-’40 ai secolului nostru, sociologia politicã se afirmã ca o stiintã
constituitã, dobândeste constiita specificitãtii sale si si-o revendicã, trece printr-un proces
viguros de specializare si profesionalizare si-si circumscrie valentele pragmatice ca
rãspuns la nevoia acut resimtitã de ameliorare a institutiilor, aspirând sã aibã utilitate
directã pentru actiunea politicã si sã-si afirme vocaþia reformatoare. Rãspunzând
unui asemenea imperativ, sociologia po1iticã trece prin trei etape mai importante:
a. etapa empiricã, marcatã de douã curente principale: empirismul si behaviorismul.
Empirismul este orientarea care opereazã ruptura cu epoca anterioarã a speculatiilor
teoretice si a „fãcãtorilor de utopii” si care întemeiazã sociologia politica pe afirmarea
cercetãrii empirice, a investigatiei concrete, a examinãrii datelor si evenimentelor, a for-
mulãrii constatãrilor factuale.
Behaviorismiul s-a centrat pe conceptul de comportament politic, definit ca ansamblu al
motivatiilor, reactiilor si actiunilor oamenilor, ale grupurilor si ale personalitãtilor fatã de
datele, faptele, procesele, evenimentele, structurile si instutiile politice.
b. etapa formalizarii se întinde, cu aproximatie, între 1955-1969, când s-a dezvoltat un
alt curent — cel al perspectivei teoretice. Acesta a abordat, cu predilectie, domenii ale
vietii politice ignorate pânã atunci, cum este cel al valorilor, istoria ideilor politice,
sistemul politic, puterea politicã, birocratia, partidele politice, elitele politice etc., iar sub
aspect metodologic a forjat metode rafinate si foarte moderne de analizã, cum este
metoda sistemicã, analiza functionalã, abordarea organizaþionalã sau analiza
structuralistã, teoria jocurilor. David Easton este unul dintre reprezentantii de marca ai
acestui curent care a fundamentat conceptul de partid politic si a implementat in
sociologia politica analiza sistemica. Alti reprezentanti de marcã sunt Talcott Parsons,
Marion Levy, Robert King Merton si, mai ales, Gabriel Almond, care au promovat
abordarea functionala, centratã pe conceptele-cheie de functie, status, rol.
G. Almond ana1izeazã functionarea sistemului politic la trei nivele:
a. interactiunea sistemului politic cu mediul sãu;
b. functionarea sa internã;
c. menþinerea si adaptarea sa.
El deceleazã astfel un întreg complex de functii a1e sistemului politic, functii
care, dacã nu sunt îndeplinite sau sunt imperfecte, imprimã sistemului politic o
functionare proastã.
Un al treilea curent, în afarã de cel sistemist si functionalist a fost cel care a promovat
abordarea organizationalã, ce plaseazã functionarea sistemului politic în cadrul general al
organizatiilor sociale si al institutiilor politice, locul central ocupându-l statul.
c. etapa experimentãrii, a operationalizãrii instrumentelor, conceptelor si modelelor de
analizã a complexitãtii si vastitãtii realitãtii politice, este etapa actualã, ce se întinde de
prin anii ‘7O pânã în prezent.

2. Statul modern

Definitia statului : principala institutie prin care se exercita puterea politica in cadrul unei
societati, in limitele unui anumit teritoriu strict delimitat prin frontiere, de catre un grup
organizat minoritar care isi impune vointa sa asupra majoritatii privind modul de
organizare si conducere a respectivei societati.
Din acesta definitie rezulta 4 caracteristici esentiale ale statului:
 1. sedentarizarea populatiei pe un anumit teritoriu;
2. institutionalizarea si centralizarea puterii principale
3. forma de organizare si conducere a unei comunitati umane
4. existenta unui grup conducator investit cu atributii de guvernare.
Esenta statului consta in relatia sa reciproca dintre supunerea voluntara a populatiei si
intarirea autoritatii centrale a statului. Continuitatea vietii de stat este asigurata si de
consensul cu privire la necesitatea functiilor esentiale ale guvernarii.
Cum arata si etimologia sa termenul stat(lat status=stare pe loc) trimite la ideea
de sedentarizare. Notiunea de stat a fost utilizata pt prima data de Machiavelli în
„Principele”, iar mai apoi se va impune în vocabularul politic al epocii moderne, pe
masura ce caracteristicile sale reflectau transformarile de la nivelul sistemului social
medieval.
Aparitia statului este conditionata de un lant de procese social politice indelungate
care au dus la aparitia structurilor institutionale. Evolutia formelor de asociere umana
confirma ipotezele ontologice ale lui Aristotel cu privire la geneza statului:
1. intregul este mai mult decat suma partilor
2. intregul este anterior partilor
Nevoile comunitatilor umane reclamau forme din ce in ce mai complexe de oraganizare
care vor fi grefate organic in orizontul de dezvoltare a noilor comunitati. Trecerea de la
puterea personificata si personalizata, specifica primelor comunitai umane, la puterea
politica institutionalizata, materialaizata intr-un ansamblu de norme si reguli este doar
une dintre acestea.

Forme de stat
1. Statul oriental antic
2. Satul in Grecia si Roma antica
3. Staul medieval
4. Staul mercantil
5. Statul modern
Statul modern este o incarnare a liberalismului clasic. Ideologia politica a Iluminismului
si procesele de rationalizarea economica din a doua jumatate a secolului al XVIII-lea
ofera premisele necesare pentru intelegerea formarii statului modern.
Transformarile economice si politice care au condus la aparitia statului modern sunt:
- conflictele religioase din sec XVI-XVII se vor stinge prin intarirea statului in
raport cu Biserica si prin afirmarea bisericilor nationale
- procesele de secularizare lenta vor duce la o separare a Bisericii de Stat si a
invatamantului religios de cel laic;
- unificarea normelor juridice intr-un sistem de drept si crearea unei jurisdictii cu
aplicabilitate pe intreg teritoriul national
- concentrarea si centralizarea puterii politice intr-o singura instanta suprema;
depasirea caracterului policentric si fragmentar al puterii, specific evului mediu;
- aparitia administratiei publice caracterizata printr-o pregatire de specialitate, prin
separarea locului de munca de angajat si prin drepturi si datorii consfintite prin
reglementari rigide;
- suveranitatea nationala incarnata in vointa poporului ca titular al acesteia;
- puterea politica se manifesta indeosebi prin intermediul legilor, eleborate de
parlamentele nationale.
Statul modern impune noi structuri ale ordinii politice: putere impersonala, unicitatea
conducerii, monopolul fortei legitime pentru asigurarea ordinii sociale, controlul
aparatului administrativ si pe noii titulari ai acstor functii si organe. Noua delimitare
legala a autoritatii suprima suveranitatea absoluta a monarhului in numele
suveranitatii nationale. Puterea de stat evolueaza de la concentrarea ei personalizata la
separarea ei intre diversi titulari, sub forma unui sistem de norme abstracte, care
fixeaza competentele fiecaruia. Statul liberal clasic mai este definit ca „statul
minimal” sau statul „paznic de noapte”, care are sarcina asigurarea ordinii si a
cadrului juridic pentru dezvoltarea vietii economice.
Statul modern este marcat de 3 mari structuri care vor configura distinctiv
doctrina liberala in spatiu si timp:
- consolidarea noilor relatii de productie in economie
- aparitia societatii civile
 - rationalismul de origine iluminista.
Odata cu afirmarea relatiilor de productie capitaliste si crearea pietelor nationale,
a sistemelor economice natioanale, relatiile sociale nu vor mai fi verticale ca in
„vechiul regim”, ci orizontale. La acestea se adauga abolirea relatiilor feudale,
suprimarea breslelor si a corporatiilor mercantile, capitalizarea terenurilor arabile.
Statul modern va stimula, de asemenea, libera concurenta de pe piata prin
acordarea de libertati vamale, financiare, contractuale, industriale. Statul nu are
voie sa intervina la nivelul pietei, intrucat preturile se formeaza liber prin
dialectica cerere-oferta.
Statul modern liberal se bazeaza pe urmatoarele principii:
1) Individualismul. Doctrina liberala este o doctrina a libertatii individuale in
conditiile legii. Ea face din individ, din drepturile si libertatile sale un principiu de
selectie sociala si o valoare morala. Exceptand egalitatea juridica in fata legii, in
liberalism orice cetatean are posibilitatea sa se afirme pe planul vietii sociale prin
munca si calitatile sale datorita cadrului juridic si conditiilor socio-economice puse la
dispozitia sa: libertatea de initiativa, de asociere, de contractare, libertatea opiniilor, a
credintei, a constiintei.

2)Rationalismu. Ca paradigma dominanta a absolutismului luminat, rationalismul face

din cunosterea rationala o lege universala. Dreptul omului la fericire, perfectionarea lui
morala si intelectuala presupun cunoasterea naturii sale, a mediului sau social-politic ca si
eliberarea din chingile obscuratismului si dogmatismului. Ca si rationalismul, statul
liberal a promovat increderea in vitutile cunoasterii si a stiintei, ca instrumente vitale ale
progresului social si moral al omului. Statul liberal clasic se bazeaza pe doua mari
premise: in domeniul economic si in domeniul social consolidarea „capitalismului”, ca
principala forma de productie, iar in domeniul ideologic hegemonia rationalismului de
origine iluminista. Rationalismul presupune o cultura a laicizarii, a separarii Bisericii de
Stat, a invatamantului religios de cel laic, eliberarea omului de constrangerile traditionale,
deoarece libertatea indispensabila pentru procesul cunoasterii.
3) Principiul suprematiei legii este un principiu al statului de drept liberal si reprezinta o
incununare a proceselor de institutioanlizare a puterii si societatii democratice. Fiind o
emanatie a dreptului si legii naturale, legea civila ofera protectie si garantie drepturilor si
libertatilor fundamentale ale omului, valoriloe social-politice moderne. Legea trebuie sa
medieze intre drepturile civile si cele politice, intre interesele individuale si interesele
comunitatii. La Rousseau legea devine expresia vointei generale, a suverantitatii corpului
politic. Odata cu Declaratia de Independenta a Statelor Unite ale Americii apare pentru
prima data legitimitatea rational-legala fata de cea traditional-istorica. Axul teoretic al
acestei legitimitati este ca nu conduc oamenii, ci dreptul, si deriva din suprematia legii.
4) Principiul guvernarii reprezentative constituie modalitatea de exercitare a suveranitatii
nationale prin reprezentanti carora li se deleaga pe o perioada de timp posibilitatea de a
fixa competente functionale. In calitate de titular al suverantitatii, poporul deleaga
exercitiul suverantitatii reprezentantei nationale –parlamentul- aleasa prin manifestarea
suverana de vointa a poporului sau natiunii. Satul liberal isi propune ca obiectiv
elaborarea legilor, codificarea lor ca norme juridice generale de catre reprezentantii
legitimi ai puterii. Parlamentul –institutie centrala in staul liberal- nu trebuie sa mai
reprezinte interesele de grup, dupa criteriile vechiului regim, in care se intruneau
reprezentantii vasalilor, ci interesele intregii natiuni, exprimand altfel „vointa generala”.
Formarea „vointei generale” s-a datorat in mare parte reprezentantilor politici ai claselor
dominante.
5) Principiul separarii, echilibrului si controlului reciproc dintre puteri. Statul liberal nu
modifica principiile definitorii ale statului clasic( unicitatea conducerii; puterea
impersonala; monopolul fortei legitime pentru mentinerea ordinii publice; controlul
aparatului administrativ), dar schimba titularii acestor functii. Noua delimitare legala a
autoritatii suprima suveranitatea absoluta a monarhului in numele suveranitatii nationale.
In cadrul puterii politice, se trece de la concentrarea la distribuirea ei intre diferiti agenti,
cu intentia de a limita puterea de stat si de a garanta astfel libertati individuale. Divizarea
puterii a reprezentat un compromis intre grupurile dominante. Un exemplu ar fi
bicameralismul generalizat, ca expresie a pactului dintre burghezie si aristocratie. Secolul
al XVIII-lea va cunoaste afirmarea deplina a monarhiei constitutionale de tip
parlamentar. Cabinetul se autonomizeaza, deliberand, de obicei, fara ca regele sa fie
prezent. Cabinetul tinde sa fie „omogen” din punct de vedere politic, format din
parlamentari si condus de un prim ministru.
 In calitate de titular al puterii, caruia poporul i-a delegat exercitiul
suveranitatii, statul are dreptul sa fixeze competentele puterilor sale si continutul
functiilor sale in care sa se reflecte vointa generala. In epoca moderna primul care a
teoretizat pentru prima data principiul separarii puterilor in stat a fost John Locke, in
lucrarea „al Doilea tratat de guvernare”. John Locke distinge 3 puteri ale statului:
legislativa, executiva si federativa. Puterea legislativa are ca titular poporul si este puterea
care da „ forma, viata si substanta statului”. Puterea executiva il are ca titular pe principe
si pune in aplicare legile. Puterea federativa regleaza raporturile dintre metropole si
colonii, dreptul de a incheia tratate, de a face pace si de a declara razboi si apartine tot
regelui. Pentru ca aceste puteri sa se instituie este nevoie de formarea societatii politice.
Montesquieu realizeaza o teorie a separarii puterilor in stat pornind de la separarea
organelor statului si a functiilor statului ca separare a atributelor suveranitatii. El distinge
puterea legisltiva(face legile); puterea executiva(aplica legile si supravegheaza aplicarea
lor), puterea judecatoreasca(judeca diferendele, restabilind starea de legalitate).
Montesquieu recomanda incredintarea acestor atribute speciale ale suveranitatii unor
titulari deosebiti si independenti unii de altii. Punerea in practica a acestei recomanda ri
anuleaza posibilitatea abuzului de putere. Separatia puterilor este granita legalitatii si
legalitatea este garantia libertatii.
6) Principiul suveranitatii . Dupa cum o atesta si etimologia termenului, suveranitatea
reprezinta calitatea puterii de comanda a statului de a fi suprema pe teritoriul national.
Inca din sec. XVI-lea, Jean Bodin, in „Les six livres de la Republique”, fixa urmatoarele
caracteristici ale suveranitatii:unica, perpetua, inalienabila. Suveranitata este unica
deoarece pe teritoriul unui stat nu pot exista concomitent doua puteri supreme: doua
parlamente, doua guverne, regele si presedintele. Puterea unui stat se manifesta pe intreg
teritoriul statului. Suveranitatea este perpetua deoarece nu pot exista pauze in
manifestarile ei. Chiar daca pot exista pauze in exercitarea ei, legea fundamentala
prevede cine trebuie sa preia prerogativele exercitarii suveranitatii, din moment ce
reprezentantii poporului delegati sa o exercite nu o mai pot indeplini. Suveranitatea este
inalienabila in sensul ca principiul director care a creat-o- vointa generala sau nationala-
nu poate fi instrainat nici unei persoane, nici unei familii, nici unei clase. Ea este plenara
deoarece statul exercita pe intreg teritoriul national plenitudinea functiilor sale. Ea este
exclusiva deaorece puterea pe care statul o exrcita asupra teritoriului national. Ea emana
de la natiune, care poate delega unor reprezentanti ai ei sarcina exercitarii ei pe o
perioada limitata. Incepand cu sec XIX-lea suveranitatea nationala poate fi conceputa ca
o competenta a competentelor; este dreptul statului de a-si fixa propriile sale reguli si
atributii.
SUBIECTUL 6
Conceptul de partid politic
George Voicu consideră că cea mai corectă şi pertinentă definiţie a partidului
politic este cea dată de Benjamin Constant :” Un partid este o reuniune de oameni care
profesează aceeaşi doctrină politică”.1
Pentru a defini partidele politice trebuie să avem în vedere mai multe aspecte ale
acestui concept. Pentru acesta trebuie să pornim de la explicarea dimensiunilor
conceptului.
Prima dimensiune este cea ideologică, şi s-a impus ca importanţă conceptuală.
David Hume a făcut el observaţii asupra fenomenului partizan in lucrarea sa „Essay on
partides” din 1760. El sesizase în această privinţă un aspect esenţial; anume că programul
politic joacă în faza iniţială a unui partid, un rol determinant pentru coagularea
indivizilor, dar că acesta trece cu timpul pe un loc secund, locul prim fiind ocupat de
dimensiunea organizatorică, de imperativele de ordin grupal. În zilele noastre, ideologiile
denotă o instabilitate accentuată. Identitatea doctrinală a unui partid nu este canonică.
Doctrina unui partid este formată din punctele de vedere exprimate de membrii partidului
respectiv de-a lungul timpului. Aceste motive par suficiente pentru ca mulţi sociologi să
situeze în prim-planul definiţiei partidelor criteriul formal sau organizatoric. Astfel putem
spune că partidul politic este, strucural, o organizaţie. Absenţa organizaţiei coincide cu
dispariţia acestuia. Maurice Duverger apreciază criteriul organizaţiei ca fiind esenţial
pentru definirea partidelor politice. Democraţiile existente probează viabilitate acestui
punct de vedere cel puţin ca frecvenţă, dacă nu ca generalitate. Un partid este interesat să-
şi adjudece oameni competenţi sau reputaţi social, din varii domenii, aceştia devenind un
capital politic în dublu sens; atât real, cât şi simbolic. Cea de-a doua dimensiune este cea
oligarhică. Ea este secundară, deşi pericolele entropiei o fac într-un anumit grad necesară.
Pluripartidismul, şi nu numai ca fundament al democraţiei, este mult mai congruent cu
teoria stratarhică.
Cea de-a treia dimensiune, dimensiunea teleologică, este esenţială pentru
conceptul de partid politic. Ea ii marchează diferenţa specifică şi subordonează şi

1
George Voicu,Pluripartidismul.O teorie a democraţiei, ed. All, Bucureşti, 1998, pag.61
domensiunea ideologică şi pe cea organizaţională, în sensul că explică raţiunea existenţei
lor.
William Schoenfeld tratează partidele politice, în lumina oferită de studiul asupra
comportamentului electoral, ca „ polarizatori de interese, transmiţători de ideologie, de
doctrină şi de atitudini politice, modelatori de politici publice, creatori de legături între
cetăţeni şi guvern.”2 Francois Borella vede în partide”maşini electorale”, menite să
controleze şi să capteze energia populară. Max Weber a sesizat încă din 1919 că nu pot
exista alegeri fără partide politice. Aceasta explică totodată şi geneza fenomenului
partizan. „ Căci partidele actuale se definesc nu atât prin programul lor sau prin clasa
aderenţilor lor, cât prin natura organizaţiilor: un partid este o comunitate cu o structură
particulară. Partidele moderne se caracterizează înainte de toate prin anatomia lor-
protozoarelor din epocile anterioare le-a succedat partidul ca un organism complex şi
diferenţiat al sec al XX- lea. Această evoluţie se traduce în limbaj- americanii zic
„maşină „ pentru a desemna forme pe care le îmbracă uneori partidele lor; comunştii
numesc „aparat” strucura ierarhică a partidului lor şi îl desemnează în general cu acest
termen expresiv- Organizaţie.”3 Robert Michels este cel care a marcat un moment în
ştiinţele politice prin „ legea de fier” a partidelor politice pe care a propus-o. Potrivit
acestei „ legi”, un partid politic este ineluctabil o oligarhie birocratică caracterizată, la
vârful organizaţiei, de un cerc interior închis de lideri profesionişti, cerc practic
inamovibil. Pentru S. Elderfeld partidul politic este un ansamblu deschis, permeabil atât
la nivelul de jos, cât şi la cel al conducerii executive, rău definit şi slab conturat. El
susţine că „un partid este o structură deschisă, permeabilă nu numai la bază, ci şi la vârf,
grijulie să atragă categorii sociale marginale şi doritoare să le ofere un mijloc de acces la
centrele sale de decizi esenţiale, o posibilitate de promovare în cadrul structurii sale. Un
partid este de asemenea, mai degrabă, o structură de autoritate de tip elitist.”4
Înainte de toate veritabila raţiune de a fi a partidelor este accesul la guvernare sau,
altfel spus, cucerirea puterii. Un partid politic se distinge deci de orice altă organizaţie
socială prin aceea că el pretinde puterea, încredinţat că poate guverna ţara singur sau în

2
George Voicu,Pluripartidismul.O teorie a democraţiei, ed. All, Bucureşti, 1998, pag.63
3
George Voicu,Pluripartidismul.O teorie a democraţiei, ed. All, Bucureşti, 1998, pag.64
4
George Voicu,Pluripartidismul.O teorie a democraţiei, ed. All, Bucureşti, 1998, pag.64
coaliţie cu alte partide. George Voicu consideră că elementele care compun definiţia
partidelor sunt:
a) partidul politic este o asociaţie de tip voluntar;
b) având drept liant o ideologie politică
c) în numele căreia acţionează pentru a cuceri puterea, prin intermediul
alegerilor, şi pentru a o exercita nemijlocit.
Joseph LaPolombara şi Weiner, descoperă cele patru caracteristici ale partidului politic
privit ca organizaţie:
1) este o organizaţie durabilă
2) o organizaţie completă
3) voinţa deliberată de a exercita,în mod direct, puterea
4) voinţa de a căuta sprijin popular
Având în vedere aceste caracteristici, putem spune că partidele unice nu erau partide în
adevăratul sens al cuvântului. George Voicu le numeşte partide-stat.Sistemul politic nu
poate fi redus la o singură parte, ci el trebuie să fie alcătuit din mai multe, ceea ce
reprezintă fundamentul democraţiei. Acest principiu obligă partidele la convieţuire cu
celelalte. Partidele politice nu sunt numai adversare, ci mai ales complementare. Din
perspectiva relaţiilor dintre ele partidele nu sunt numai partide contra, ci mai ales, cum
observa Sigmund Neumann, partide pentru, întrucât îndeplinesc o funcţie de integrare
politică. Partidele sunt astfel într-o relaţie de parteneriat.
Funcţiile partidelor politice
George Voicu consideră că principalele funcţii ale partidelor politice sunt cucerirea
puterii şi medierea între cetăţeni şi stat. Acesta din urmă este, după cum afirmă
politologul român, principala funcţie, cea care face medierea între societatea civilă şi
societatea politică. Este o funcţie de mobilizare care se maifestă tot timpul dar în chip
plenar, în timpul alegerilor, când se strabileşte o corespondenţă reciprocă între societate,
pe de o parte şi partidele politice, pe de altă parte. Altfel spus, partidele sunt interfaţa
dintre societate şi stat. Nu există un alt mijloc în afara partidelor care să permită
cetăţenilor să-şi aleagă felul în care doresc să fie guvernaţi; numai partidele pot oferi
alegătorilor instrumentul eficient şi democratic de a organiza politic societatea. Partidele
participă în chip esenţial la actul cel mai de preţ al vieţii politice constituţionale: alegerea
guvernanţilor. P.P. Negulescu sesizase foarte bine raţinea de ordin practic pentru care
partidele nu pot fi înlocuite în acest proces constituţional.” Pe când candidaţii pot fi
nenumăraţi, partidele sunt numai câteva, şi chiar când nu e cineva fixat de mai înainte
asupra lor se poate orienta cu mai multă înlesnire şi mai multă siguranţă(...)Pe de altă
parte – propaganda lor prin discuţii contradictorii pe care le provoacă cu privire la
problemele curente, contribuie cu putere la luminarea opiniei publice şi ajută astfel
popoarele să guverneze efectiv prin ele însele, fiindcă le dă puterea să ştie ce voiesc şi ce
trebuie să hotărască în faţa urnelor, când se indeplineşte actul esenţial al vieţii
constituţionale”5. Acestei funcţii bazal-constituţionale, P. Negulescu îi adaugă o alta: cea
care ţine de eficienţa parlamentară. Între structurarea votului şi recrutarea personalului cu
capacitate de guvernare există o relaţie foarte strânsă. Din acest punct de vedere, un
partid este deopotrivă o şcoală de formare a celor care vor ocupa posturile
guvernamentale şi parlamentare. Kay Lanson, în 1976, observă că „din toate instituţiile şi
organizaţiile bazate pe libertatea de asociere, numai partidele aspiră în mod deschis şi
6
neechivoc” să asigure legătura între mase şi puterea publică pentru a-şi plasa
reprezentanţii organizaţiei lor în posturi în care ei pot exerciata această putere în numele
masei. Raţiunea lor de a fi este crearea unei legături între guvernanţi şi guvernaţi.
Partidele sunt simultan producători şi produse în cadrul unor tipuri particulare de pieţe pe
care cercetătorii le-au numit pieţe politice. Pieţele politice sunt definite ca locuri în care
se schimbă produse politce contra sprijinului politic şi al voturilor. Antony King a făcut o
analiză exhaustivă a funcţiilor partidelor politice pe care ştiinţele politice le-au inventariat
de-a lungul timpului, stabilind că acestea pot fi reduse la 6 tipuri fundamentale:
a) structurarea votului
b) integrarea şi mobilizarea marelui public
c) recrutarea lideilor politici
d) organizarea guvernării
e) determinarea politicilor publice
f) coalizarea intereselor

5
George Voicu,Pluripartidismul.O teorie a democraţiei, ed. All, Bucureşti, 1998, pag.65
6
George Voicu,Pluripartidismul.O teorie a democraţiei, ed. All, Bucureşti, 1998, pag.65
H. Merkl a propus regruparea şi redefinirea acestora în alte 6 categorii funcţionale:
1) ” recrutarea şi selectarea personalului conducător apt pentru posturile guvernamentale”
2) ” conceperea programelor şi controlul politicilor pentru guvernare”
3) ” coordonarea şi controlul organelor guvernamentale”
4) „ integrarea societară prin satisfacerea şi concilierea cererilor de grup sau prin
asimilarea unui sistem comun de credinţe sau ideologii”
5)” integrarea socială a indivizilor prin mobilizarea sprijinului lor şi prin socializare
politică”
6) „ funcţia contra- organizaţiei”
Acestea sunt funcţii ideale. Un partid nu trebuie să îndeplinească toate aceste funcţii. Este
totuşi o funcţie depistabilă într-o formă sau alta aproape în fiecare caz: aceea de mediere.
Ea apare ca fiind cea mai importantă, întrucât partidele sunt veritabile relee pentru voinţa
politică a societăţii sau a unor segmente sociale precum comunităţile religioase sau
etnice. Această funcţie este congruentă cu funcţia constituţională sau constituantă pe care
un partid politic o indeplineşte într-un sistem politic. Dincolo de posibilele funcţii
concrete şi variabile, partidele contribuie în chip fundamental la echilibrul sistemic al
unei societăţi democratice. Ceea ce este capital pentru acest echilibru este sistemul de
partide, pluralitatea lor auto-organizată. Există aşadar o funcţie fundamentală care
transcende orice partid luat separat şi care este realizată de toate partidele împreună, de
relaţiile dintre ele.

2. Cauzele obiective si subiective ale izbucnirii revolutiilor.

Sec XX poate fi numit pe buna dreptate „secolul revolutiilor”. Revolutiile care au
izbucnit au fost cauzate de multiple modificari care s-au produs la nivelul societatii
moderne. De aceea, pentru a analiza aceste revolutii trebuie sa analizam aceste schimbari
care au condus la indelungatul proces al modernizarii. Intr-o acceptiune mai larga,
modernizarea politica denota procesele indefinite de transformare a sistemelor politice
intr-o perspectiva evolutionista, de la simplu la complex, de la traditional la modern.
Ceea ce face ca modernizarea sa fie un concept sintetic integrator este tocmai aceasta
presupusa trecere de la ceva inferior la ceva care care pare a fi superior. Conceptul de
modernizare desemneaza transormarile structurale ale tuturor componentelor unui sistem
politic, in sensul perfectionarii lor. Intr-o abordare sistematica S.Huntington enumera
urmatoarele caracteristici ale modernizarii: industrializarea, urbanizarea, secularizarea
democratizarea, educatia, activitatea mass-media, mobilizarea sociala, dezvoltarea
economica, afirmarea suveranitatii nationale, diferentierea unor noi functii politice si a
structurarilor specializate, rationalizarea autoritatii politice.
Modernizarea implica schimbari calitative, de lunga durata si uneori
ireversibile in toate componetele unei societati; ea presupune o transformare structurala a
societatilor traditionale, in trecerea lor spre societatile moderne. Procesul politic
reprezinta o succesiune de stari, de feneomene sau actiuni politice, calitativ omogene,
unite prin relatii cauzale sau functionale care duc la un scop comun. Daca in acesta
succesiune apare ceva nou, atunci avem de-a face cu un proces evolutiv. Evolutia
cuprinde ideea de schimbare cand notiunii de devenire i se adauga elementul teleologic,
adik o succesiune de etape in realizarea unui scop. Transformarea implica schimbari
calitative in procesul evolutiei. Aceste schimbari sunt ireversibile, ceea ce apropie
transformarea de dezvoltare; ambelor le este proprie noua calitate dobandita in urma
proceselor evolutive. Progresul social-politic, ca si evolutia, implica o ascensiune de la
simplu la complex, de la inferior la superior.
Tranzitia „desemneaza o faza particulara in evolutia unei societati, faza
caracterizata prin dificultati structurale, interne sau externe, in reproducerea raporturilor
economice si sociale care o structureaza si ii confera logica de functionare si forme
evolutive specifice.
M. Glodier delimiteaza intre societatile constituite a caror dezvoltare si identitate
decurg din convergenta raporturilor economice, politice si culturale si societartile de
echilibru reproductiv modificate datorita coabitarii unor relatii sociale diferite. In sens
global, modernizarea politica implica dezintegrarea sistemului traditional de valori si
schimbari de durata in structurile materiale si spirituale ale societatilor. Modernizarea
politica se manifesta in principal pe urmatorii vectori ai schimbarii:
1.Un proces de rationalizare a autoritatii si de legitimare a puterii statului national cu
baza in vointa populara si in nu in alte sedii;
2. Stratificarea sociala si diviziunea complexa a muncii. Aparitia unor noi functii politice
a dus la aparitia unor noi functii politice a dus la aparitia unui personal specializat si,
totodata, la separarea prerogativelor acestor functii de competenta functionarilor si a
structurilor specializate
3. Explozia ratelor de participare politica, determinata atat de factori obiectivi cat si
subiectivi.
Exista o multitudine de cauze si conditii ale aparitiei unui conflict revolutionar iar
acestea nu pot fi reduse, intr-o maniera pozitivista, doar la intrebuintarea fortei si a
violentei, dupa cum pot fi reduse, intr-o maniera determinista, doar la conflictul dintre
posedanti si neposedanti. Exista cauze de durata profunda care creeaza o situatie
exploziva si factori imediati, incidentali care o declanseaza si care pot fi nerecurenti,
personali sau fortuiti. Exista cauze obiective ale apartiei si maturizarii unui conflict
revolutionar, cauze care apar din disfunctiile sistemului politic, si conditiile izbucnirii
unui conflict revolutionar exista o legatura indisolubila, in sensul ca presiunea cauzelor
predetermina specificul conditiilor iar conditiile, la randul lor, faciliteaza materializarea
cauzelor in actiunea revolutionara. Revolutia devine probabila daca intervin anumiti
factori speciali: „precipotantii”sau „accelaratorii”. Din acestia, mai frecventi sunt 3:
1) aparitia unui lider inspirat sau a unui profet;
2) aparitia unor organizatii secrete revolutionare
3) infrangerea zdrobitoare a fortelor armate intr-un razboi extern
Acesata duce la scaderea prestigiului si increderii in elita conducatoare, submineaza
morala si disciplina fortelor de represiune, pregatind astefel calea pentru cucerirea si
declansarea procesului. De cele mai multe ori cauzele obiective interfereaza cu cele
subiective. Se poate intampla si invers, deoarece nu exista intotdeauna o relatie biunivoca
intre activitati similare care apar din conditii diferite ca si actiuni diferite generate de
conditii similare. Ceea ce mediaza intre realitatea obiectiva si actiune este atitudinea
subiectiva, predispusa la actiunea revolutionara. O revolutie apare intr-un context politic
determinat de tipul de stat, de forma de regim politic, e gradul evolutie, de specificul
culturii politice. Aceste variabile isi pun amprenta asupra desfasurarii si organizarii
procesului revolutionar. In desfasurarea lor, revolutiile sunt favorizate sau impiedicate de
o serie de factori. Dincolo de determinarile cauzelor, orice revolutie se desfasoara intr-un
cadru natural nu lipsit de importanta. Lombroso atrage atentia asupra faptului ca
revolutiile se desfasoara mai ales in anotimpurile calde. In antichitate si in evul mediu
conflictele izbucneau mai ales in lunile martie, iunie sau iulie si scadeau considerabil in
lunile friguroase.

Cauzele subiective si obiective ale izbucnirii unei revolutii

Cele mai importante sunt urmatoarele:

Cauze subiective:
1) Falimentul proceselor de socializare politica;
2) Frustrarea generata de mobilitatea sociala esuata Alienarea intelectualilor fata de
ordinea existenta
3) Instarinarea clasei politice fata de guvernanti
4) Coexistenta in viata sociala a miturilor si ideologiilor subversive sau conflictuale
5) Alienarea intelectualilor fata de guvernanti
6) Guvernarea dogmatica, despotica si ineficienta
7) Circulatia excesiva si inadecvata a elitelor care pun sub semnul intrebarii
coeziunea sociala

Cauze obiective:
1) Saracia crescanda
2) Cresterea economica rapida care genereaza schimbari sociale necontrolate, cum ar
fi dezradacinarea unor mase mari de oameni.
3) Dezechilibrele dintre productie si distributia bogatiei
4) Combinatia dintre cresterea economica pe termen lung si recesiunile pe termen
scurt
5) Aparitia noilor actori pe scena vietii politice
6) Tensiunile dintre stat si societatea civila
7) Conflictele politice internationale
Fiecare dintre aceste cauze este valabila in sine,dar o explicatie satisfacatoare a
izbucnirii unei revolutii nu poate face abstractie de lanturile cauzale multifactoriale
dintre cauze si conditii. Unele din cauzele subiective fundamentale ale izbucnirii
revolutiilor este aparitia unei mentalitati revolutionare obsesive. In orice situatie
revolutionara exista un grup de oameni atat de convinsi de justetea propriei lor cauze
si de necesitatea urgenta de a crea un nou Rai pe pamant incat orice obstacol sau
constrangere de natura morala, religioasa, politica sau sociala pot si trebuie sa fie
depasite in conceptia lor.
Procesele psihologice prin care revolutionarii ajung la decizia de a elimina raul au la
baza lantul etiologic al violentei: frustrare-agresivitate-ura-revolta-trecerea la actul
violent al distrugerii. Mobilitatea sociala rapida atat pe verticala cat si pe orizontala,
si, in special, industrializarea si urbanizarea au produs cu siguranta un proces de
dezradacinare. Factorii obiectivi se combina cu cei subiectivi pentru a explica
anumite comportamente deviante in planul relatiilor sociale.In timp ce unii dintre noii
veniti sunt integrati intr-un mod eficient in noul lor strat social, altii nu se simt in
largul lor si incearca un sentiment de nemultumire difuza.Daca ei sunt umiliti si
respinsi de membrii de status la care ei aspira, pe baza nii lor pozitii si averi, este
posibil ca ei sa devina constienti de inferioritatea lor sociala, acesta putandu-i
determina sa adopte ideea de a determina ordinea social-politica. Ei pot incerca sa-si
atenueze sentimentul de nesiguranta prin impunerea cu forta a normelor si valorilor
noilor grupuri normelor si valorilor oficiale ale societatii. In explicarea cauzelor, care
determina izbucnirea, desfasurarea si reusiat unei revolutii, H. Eckstain intrebuinteaza
o paradigma in care factorii subiectivi si cei obiectivi interactioneaza, indiferent de
importanta lor. El examineaza patru variabile pozitive: procesul de dezorientare
sociala, ineficienta elitelor, subversiunea si mikloacele rebelilor si patru variabile
negative: mecanisme de diversiune; mijloace de constrangere aflate la indemana
puterii; mecanisme de adaptare si respingere efectiva. Fiecare tip de razboi intern, si
fiecare faza a fiecarui tip, poate fi explicat in termenii acestor 8 variabile. Procesul de
dezagregare sociala este o cauza profunda;ineficienta elitei guvernate este o structura
de comportament;represiunea efectiva a vointei politice. In modelul sau, Eckstein se
preocupa indeosebi de factorii care actioneaza cu succes in favoarea sau impotriva
violentei revolutionare.
Astfel, „razboiul intern” este „orice recurs la violenta in cadrul unei ordini publice
pentru a scimba constitutia sa, guvernantii sai, politica sa”. Caracterul comun al
revolutiiloe, razboaielor, loviturilor de stat este „intrebuintarea violentei pentru a
atinge obiective care nu pot fi atinse fara acesta violenta”. O societat lipsita de
violenta politica si de conflicte este o utopie. O obiectie fata de paardigma lui Ekstein
este aceea ca reuneste diferite niveluri ale explicatiei si nu reuseste sa mentina
distinctia fundamentala dintre peconditii si precipitanti. In al doilea rand, el se
concentreaza asupra factorilor care actioneaza in favoarea sau impotriva manipularii
incununate de succes a violentei, mai degraba decat asupra factorilor de profunzime
care actioneaza in directia crearii unui potential revolutionar.
SUBIECTUL 7

1. Islamul politic
- Dominique Sourdel-

~ Cursul de geopoliticǎ: ,, Sintagma << ISLAM POLITIC>> a fost adoptatǎ de cǎtre

specialişti- mai ales occidentali- cu referire la pǎtrunderea perceptelor religioase în
sfera laicǎ a politicii ‘’.

~ Conceptul de ,, Islam politic’’ în ,,Islamul’’ de Dominique Sourdel :

,, Islam’’= atitudine religioasǎ de supunere lui Dumnezeu, caracterizeazǎ revelaţia

monoteistǎ propovaduita de Mahomed in Arabia secolului al VII- lea si raspandita, de-a
lungul timpului in intregul lumii.
Caracterul, prin esenta, juridic al Islamului provine dintr-un cod revelat religios si
social, Coranul.
Legea, ansamblu de precepte juridico-religioase care trebuie dintotdeauna sa conduca
comunitatea credinciosilor, se intemeiaza pe Coran, text sacru cu valoare absoluta ; insa
unele dintre dispozitiile lui nu se aplica decat unui stadiu de dezvoltare dat al societatii
musulmane. Avand in vedere evolutia politica, juristii s-au vazut obligati, pt a completa
aceste reguli, sa faca apel la elemente noi, dar care reprezentau in ochii lor continutul
implicit al revelatiei si erau legate de spiritul acesteia fie prin autoritatea traditiei, fie
printr-un rationament analogic : acestea, impreuna cu Coranul constituie ,, sursele legii’’.
1. Coranul este prima sursa a legii
2. Sunna = ,, practica si teoria traditiei musulmane’’ ; semnifica ,, comportament,
mod de actiune’’ si se aplica indeosebi comportamentului Profetului Mahomed,
ea reprezentand o culegere de informatii(= hadît = ,, X a aflat de la Y, care stie de
la Z, ca EL, Profetul a facut/ a zis……) referitoare la comportamentul acestuia.
Sunnitii = pastratorii doctrinei oficiale.
 3. Scolile juridice
Dreptul, ca stiinta, se intemeiaza pe sunna, el constituindu-se concomitent
cu stiinta ,, traditiilor’’ deci.
Exista mai multe sisteme juridice(,, madhab’’), datorate divergentelor
dintre juristi, unii urmand linia traditiei, iar altii recurgand, in caz de indoiala la
parerea lor personala. Astfel unii dintre primii juristi, care intemeiaza scoli de
drept, admit ca surse ale legii : Coranul, sunna, interpretarea personala( pe baza
unui consens : gasirea celei mai bune solutii dintre cazul vechi si un caz nou
Exista mai multe scoli traditionale. Astazi ele sunt : scoala malikitǎ,
hanafitǎ, şafiitǎ şi hanabalitǎ. Dreptul se aplica cu ajutorul unor manuale practice
scurte, care rezuma reglementarile fiecarei scoli.

Legea islamica si viata religioasa :

Legea islamica :
= reînnoire a pactului preetern acordat de Allah urmasilor lui Adam
= Expresia contractului pe care Domnul il acorda credinciosului, simplu sclav.
– respectarea ei --> garantarea celei mai bune conditii de existenta in viata actuala si
rasplata vesnica in viata viitoare.
- din ea decurg cele 3 mari capitole ale ,, dreptului canonic’’ :1. prescripţii religioase
2. drept penal
3.principii de viaţǎ socialǎ
- Obligaţii canonice : ,, stâlpii credinţei’’ :
~ profesiunea de credinţǎ: recunoaşterea transcedentalitǎţii
~ rugǎciunea ritualǎ
~ postul Ramadanului
~milostenia legiferetǎ
~ pelerinajul ce putin o datǎ în viaţǎ la Mecca- joacǎ şi un rol politic, adunând musulmani
din toatǎ lumea
~ rǎzboiul sfânt

Aplicarea legii şi organele puterii :

1. Puterea executivǎ:
- naturǎ divinǎ; existǎ un reprezentant al autoritǎţii divine- califul( caracter ereditar)
- califul- vegheazǎ la aplicarea legii, administreazǎ comunitatea = şef politic
- ajutat de un vizir, secretari de stat, miniştrii, imam( cel însǎrcinat cu îndrumarea
rugǎciunii), amir( comandat al armatei)
2. Puterea judecǎtoreascǎ :
- îndeplinitǎ de cadiu= judecǎtor şi notar, ajutat de hisba= poliţie a statului

2. Culturǎ politicǎ
- Mǎgureanu -

Gabriel A. Almond si Bingham G. PoweIl -1966 : „Cultura politicã este un model de

atitudini individuale si de orientãri fatã de politicã, manifestate în rândul membrilor unui
sistem politic. Ea este un domeniu subiectiv care stã la baza actiunilor politice si care le
conferã importantã.
Astfel de orientãri individuale cuprind câteva elemente: orientãri cognitive, exacte
sau mai putin exacte, pe tema subiectelor si convingerilor politice; orientãri emotionale,
sentimentulul angajãrii, respingerii în raport cu subiectele politice si orientãri estirnative,
aprecieri si opinii pe tema unor subiecte politice, ceea ce, de obicei, presupune aplicarea
unor standarde apreciative privind subiectele si evenimentele politice’’ (

Sidney Verba : „Cultura politicã a unei societãti constã dintr- un sistem de credinte
ernpirice, simboluri expresive si valori care defînesc situatia în care are loc actiunea
politicã. Ea oferã orientarea subiectivã a politicii’’.
Stabileşte 3 dimensiuni :
- dimensiunea cognitiva : presiunea mediului si bombardamentul informational obligã,
oarecum, individul sã constientizeze realitatea politica( el stie câte ceva despre
institutiile supreme ale statului, despre liderii si partidele politice, despre evenimentele
politice importante la nivel mondia1).
- Dimensiunea afectiva : cuprinde latura emotionalã a va1orilor politice sau sociale,
atitudinea de atasament, de respingere sau de refuz fatã de fenomenele sau institutiile
politice. Ea are un rol important în formarea atitudinilor. Cunostintele sau înformatiile
politice sunt primite mai usor când existã o personalizare a relatiilor politice, adicã atunci
când ele provin de la o rudã, de la un prieten, de la un lider care suscitã o admiratie
personalã, independent de politica dusã
- Dimensiunea evaluativa : cuprinde judecãtile de valoare despre fenomenele si realitatea
politicã. Fiecare apreciazã viata politicã în functie de o scarã de valori ierarhizatã.
Eva1uarea fenomenelor politice necesitã cunostinte politice. Cunostintele
politice sunt însã modelate si orientate de sentimentele politice fatã de o ideologie, de un
lider, de un program de guvernare. cunostintele politice reprezintã etape necesare în
procesul de consolidare si interiorizare a atitudinilor si opiniilor politice, în urma cãruia
ele devin convingeri.

Din combinarea acestor trei dimensiuni, G. Almond si Sidney Verba elaboreazã trei
tipuri de culturã politicã cultura parohialâ (localã sau provincia1ã),
cultura de supunere (de subordonare),
cultura participativâ.
Pentru a le individualiza, autorii recurg la notiunea de congruenta între o
culturã politicã si o structurã politicǎ :
-culturã politica parohialã :
~ corespunde unei structuri politice traditionale,descentralizate la nivelul regiunii,
tinutului, satului. În cadrul acestei culturi
~ nu existã un interes deosebit pentru problemele de politicã nationa1ã sau pentru
sisternul politic national;
~ accentul cade pe problernele politice de interes local.
~ preotul, seniorul, învãtãtorul sunt liderii locali; iar biserica, scoala si primaria
sunt institutiile politice fundamentale.
~ tip de personalitate : provincialul
 ~ Traditia ritualizeazã comportamentul politic si suspendã temporalitatea; rolul
inovatiei si al spontaneitãtii este minim.

- Cultura politica de supunere

~ corespunde unei structuri autoritare si centralizate la nivel national.
~ subiectii acestei culturi sunt constienti de existenta sistemului politic nationa1,
dar se multumesc cu o atitudine de pasivitate în privinta participãrii la conducerea
po1iticã, din cauzã cã matricea caracterialã a acestei culturi, prin cele douã valori politice
de bazã — autoritate si loialitate — le-a înlocuit cu o „conformitate de automat” si i-a
determinat sã delege problemele libertãtii si initiativei lor unui lider putemic, în schimbul
protectiei acestuia.
~ tip de personalitate : supusul

- culturii participative :
~ cetãtenii sunt constienti de mijloacele lor de actiune asupra
sistemului politic, ca si de posibilitatea lor de a influenta cursul evenimentelor politice
prin mijloacele specifice participãrii democratice: referendurnuri, alegeri, actiuni de
protest, greve etc..
~ corespunde unei structuri politice democratice.
~ tip de personalitate : participantul, cetateanul activ

Orientãrile politice ale unui individ contin în grade diferite elemente ale culturii
parohiale, de supunere si participative ; orice culturã politicã a unei ţǎri cuprinde
elemente parohiale, de supunere si participative. Proportia dintre aceste elemente este
datã de varibilele arãtate mai sus, la care se adaugã impactul tot mai mare al mass- media
asupra omogenizãrii culturale nationale, precum si dezvoltarea instructiei scolare.
Totdeauna, o culturã politicã nationalã este marcatã de specificul dezvoltãrii sale
istorice, de conditii le geopo1itice, de succesiunea regimurilor politice, de matricea
culturii sale populare. Cultura politicã nu include numai „sistemele de atitudini, credinte
si sentimente” care dau un sens actiunii politice la un moment dat. Componentele ei de
bazã nu sunt numai atitudinile, rnotivatiile si capacitatea de a convietui. Ea include,
totodatã, dimensiunea istorica a constiintei nationale, ref1ectatã în specificul national,
înteles ca mod specific de a gândi si reactiona la problemele fundamentale ale existentei
si nu, în ultimul rând, la cele politice( De aceea, la specialistii din tãrile lovite atât de greu
de conditiile istorice vitrege, dimensiunea constiintei nationale, problematica statului-
natiune si continuitatea idealurilor nationale reprezintã componente intrinseci ale culturii
politice).

Profesorul polonez Wladislaw Markiewicz, prin cultura politicã întelege „acele

elemente istorice constituite, în cultura, luata global, care vizeaza valorile recunoscute si
asteptate de cãtre o colectivitate datã, referitoare, în primul rând, desi nu exclusiv, la
sistemul puterii de stat.
Cultura politicã este înteleasã ca un efect al procesului istoric îndelungat si un
produs a1 coabitarii sociale, schimbãtoare în timp. La fel ca si alte valori culturale,
valorile culturii politice se subordoneazã legilor mostenirii culturale, în sensul cã valorile
se subordoneazã liniilor dominante de actiune din cadrul unui model cultural, se
oboectiveazã sub forma unor norme de comportament, a unor obiceiuri, institutii si
organizatii politice care influenteazã, orienteazã si controleazã comportamentul politic al
membrilor unei cornunitãti nationale. Ca model de comportament (atitudini si orientãri
politice individuale) indus de modelele culturale, cultura politicã poate fi consideratã
meta-socializare politicǎ, în sensul cã atât agentii, cât si subiectii socializãrii nu pot
depãsi orbitele gravitationale ale modelului.

Modificãri de substantã în manifestarea culturilor politice pot fi date de dinamica

pe orizontalã si stratificarea pe verticalã a puterii, induse de o diviziune profesionalã a
muncii din ce în ce mai sofisticatã si de o complicare fãrã precedent a rolurilor si
functiilor sociale. Sub presiunea mass- media si a industriei culturale care fabricã fãrã
încetare bunuri culturale de consum, valorile oficiale sunt omologate .si instrumentalizate
în logica dominatiei simbolice. In aceste conditii este firesc ca valorile politice
traditionale sã sufere, din principiu, o reasezare a semnificatiilor, în functie de noul spirit
al timpului. Se nasc astfel subculturile, ca forma de reactie la acest proces de
omogenizare a valorilor si normelor culturale, in cadrul comunitatilor inchise- etnice,
religioase sau culturale- acestea edificandu-si astfel propriile sisteme de valori.
Contraculturile : se caracterizeazã printr-o contestare violentã a normelor si
valorilor politice oficiale, recomandând înlocuirea lor cu altele radical noi.

Un alt criteriu de clasificare al culturilor- dat de familiile politice :

- cultura politica a Stângii: laicitate; credinta in progres; schimbare socialã; solidaritate;
justitie socialã; egalitate; republicanisrn;
- cultura politica a Dreptei: religiozitate; conservatorism (cultul fami-liei, al
proprietãtii private); anticomunism; monarhism; conservarea ordinii si a institutiilor
vechi; elitism.

Valorile politice = repere in orientarea actiunii politice

~ exprima tensiuni si conf1icte inteme, cauzate de raportul individului cu mediul sãu
politic ;
~ pot fi considerate, totodatã, o constientizare în planul vietii politice a raportului
dintre actiune si nevoile umane, mediate sau personifîcate prin interese.
~ pot fi considerate mijloace eficiente în actiunea politicã pentru satisfacerea
necesitãtjlor sociale si ale personalitãtii umane.
~ sunt valori- mijloc( Tudor Vianu : ,, Valoarea economicã prin care banii devin
bunuri este o valoare-rnijloc. Tot astfel, valoarea politicã. Acela care doreste sã obtina
puterea politicã o întelege ca pe un mijloc în vederea realizãrii anumitor scopuri sociale,
religioase etc. Politica nu poate fi niciodatã scop în sine”).
~ exista un dialog intre valori, dupa cum exista si o relatie de continuitate-
discontinuitate a lor. Dialogul dintre valori ia nastere din procesul de valorizare a
relatiilor sociale dintre oameni si instituie reprezentarea idealã a bunurilor si obiectelor
politice de care comunitatea are nevoie în realizarea obiectivelor ei fundamentale.

Cultura politica si stil politic :

 Stilul politic a fost perceput ca o sintezã dîntre tipologia regimurilor politice
(democratice, autoritare, dictatoriale, totalitare) si tipologia personalitãtilor împrumutatâ
din psihologie (introvertitextravertit; f1egmatic; sangvin; melancolic etc.)
Stilul politic nu poate fi izolat de cultura politicã. Corelarea implicitã stil-culturã
poate conduce la o vizjine mai cuprinzãtoare privind instrumentalizarea principiilor,
valorilor si normelor unui regim politic. Stilul politic, scrie C. J. Friedrich, „nu este (sau
nu trebuie sã fie) o evadare de la norme si valori, ci un mijloc de a le face explicite”
SUBIECTUL 8

1. Tendintele actuale in studierea partidelor politice

- Mǎgureanu -

Criteriul traditional care structura tipologia partidelor politice în functie de situarea

celor trei familii politice pe axa Stânga - Dreapta, reprezentatã ca un continuum, nu mai
este operational la ora actualã.
Reprezentarea partidelor politice pe continuumul axei Stânga/Dreapta, în functie
de încrucisarea celor douã clivaje ideologice – 1. posesori ai mijloacelor de productie
versus neposedanti (clasele defavorizate) si 2. corelativ, dorinta de schimbare a ordinii
sociale versus conservarea ei - este aceea de care s-a uzat inflationist în ultimii ani:
- Stânga (partidele comuniste; socialiste si social-democrate);
- Centrul (partidele liberale);
- Dreapta (partidele democrat-crestine; partidele conservatoare si partidele agrariene).

Dualismul tendintelor a dus la un dualism a1 partidelor( sub presiunea noilor

tehnici de votare si a temperamentului actorilor politici).
- Duverger : ,, Orice politicã implicã o alegere între douã tipuri de solutii: solutiile
intermediare se ataseazã uneia sau alteia. Aceasta înseamnã cã centrul nu existã în
politicã: poate exista un partid de centru, dar nu o tendintã de centru, o doctrinã a
centrului (...). Orice centru este divizat contra lui însusi, care rãmane separat în douã
jumãtãti : «centru stãnga si centru dreap-a»”.
Duverger analizeazã o serie de opozitii care pot sã se suprapunã cu opozitii
similare din celelalte familii politice:
1. politice (monarhiti contra republicani);
2. sociale (muncitori contra burghezi);
3. economice (dirijisti contra liberali);
4. religioase (clerici contra laici sau catolici contra protestanti);
5. emice (partide locale — minoritare — contra partide nationale)
- Jean Blondel : criteriul întrebuintat de el este gradul de democratizare atins de un partid
în manifestãrile sale politice :
~ la stânga - comunistii, socialistii si social-democratii;
~ în centru — liberalii radicali;
~ la dreapta — agrarienii, crestin-democratii si conservatorii

Dupã realizarea revolutiei industriale si a revolutiei nationale au rezultat noi

clivaje între partide. Caracteristica acestora este diminuarea factorului ideologic si
tipologiile partidiste multidimensionale. Stein Rokkan stabileste patru clivaje
fundamentale ale par-tidelor, care iau nastere în urma opoziþiilor dintre:
1. posedanti/ neposedanti (partide burgheze/muncitoresti);
2. Bisericã/ Stat (partide religioase — partide seculare);
3. Centru/ Periferie (partide centraliste- partide autonomiste);
4. Ruralt/ Urban (partide agrariene — partide ecologiste — partide urbane).
Olandezul Arendt Lijpart va detalia dimensiunile ideologice ale acestor clivaje,
fapt care va determina cresterea lor la sapte:
1. Dimensiunea socio-economicã (Proprietate privatã sau publicã; gradul mãrit sau redus
al intervenþiei pub1ice, al elementelor de planificare, al programelor de protectie socialã
etc.)
2. Dimensiunea religioasã (Opune partidele de inspiratie religioasã si pe cele de tip laic în
solutionarea unor probleme cu conotatie moralã, prin intermediul /sau cu concursul/
valorilor religioase si al pozitiei politice a Bisericii: problema divorturilor, a avorturilor,
educatia sexualã etc.)
3. Dimensiunea etno-culturalã (Din 29 de tãri examinate de Lijpart, 20 sunt emic
omogene, iar din cele 9 rãmase, care prezintã diviziuni etnice, numai cinci cunosc clivaje
interpartizane clare.)
4. Dimensiunea urban-ruraiã (Acest clivaj nu apare în cadrul sistemului de partide decât
într-un numãr redus de tãri, desi decalajul sat-oras este frecvent în multe tãri, inclusiv în
cele dezvoltate.)
5. Dimensiunea referitoare la sprijinul regimului (Clivaj între partidele care sutin regimul
democratic si partidele importante care îl contestã.)
6. Dimensiunea de politicã externã (Clivaj între partidele politice democratice si partidele
occidentale foste comuniste)
7. Dimensiunea „materialisti contra postmaterialisti”

2. Modele de revoluţie
- curs Frigioiu -

Strâns legat de tipologia revoluþiilor este modelul revoluţionar( acesta oferã o

circumscriere mai exactã a factorilor care individualizeazã procesul revolutionar în
complexitatea desfasurãrii lui). In literatura de specialitate s-au impus douã macromodele
de revolutii: occidentalã si orientalã.
Modelul occidental ( a)/ Modelul oriental ( b)
– ( a)Capitala este centrul procesului revolutionar care se propagã ulterior în provincie;
– ( b) Centrul procesului revolutionar este provincia sau periferia de unde fortele
revolutionare se îndreaptã spre capitalã;

–( a) Actorii revolutionari sunt intelectualii si clasa muncitoare (în traditia marxistã);

– ( b)Actorul revolutionar este tãrãnimea sprijinitã de gherilele revolutionare;

– Succesiunea fazelor revolutionare:

(a)1. mobilizarea noilor forte politice;
2. cãderea vechii ordini;
3. edificare noii ordini.
(b)1. cãderea vechii orânduiri;
 2. mobilizarea noilor forte politice;
3. dualismul dintre noua si vechea ordine;
4. edificarea noii ordini.

- Mobilizarea resurselor politice: ( a) puternicã si eficientã

Mobilizarea resurselor politice: ( b) slabã si dispersata

Modelul marxist de revoluţie:

- politicul si economicul se întrepãtrund într-o asemenea mãsurã încât teoria schimbãrii

transpune destul de fidel în plan istoric ontologia sa si teoria cunoasterii.
Monismul sãu materialist pune la baza lumii materia, spiritul devenind
factorul secund, realitatea secundarã. De aici derivã determinismul mecanicist al
conceptiei sale, o anumitã fatalitate a schimbãrii sociale care antreneazã în dialectica ei
societatii si epoci istorice, independent de vointa sau constiinta oamenilor.
- procesele economice sunt, în esentã, procese materiale, care antreneazã modificãri în
toate sferele vietii sociale, inclusiv în formele constiintei:
- „În productia socialã a vietii lor, oamenii intrã în relatii determinate, necesare,
independente de vointa lor – relatii de productie –, care corespund unei trepte de
dezvoltare determinate a fortelor lor de producþie materiale. Totalitatea acestor relaþii de
producþie constituie structura economicã a societãtii, baza realã pe are se înaltã o
suprastructurã juridicã si politicã si cãreia îi corespund forme determinate ale constiintei
sociale.
- existenta socialã a oamenilor determinã constiinta

Ideea de revolutie la Marx :

- este strâns legatã de aparitia si afirmarea proletariatului pe scena vietii politice în a doua
jumãtate a secolului al XIX-lea când Marx si-a elaborat teoria.
- reprezintã încununarea logicã a unor procese economice care aveau ca mobil suprem
satisfacerea intereselor si însusirea privatã a produselor muncii de cãtre posesorii
mijloacelor de productie care erau si stãpânii mijloacelor de productie simbolice, adicã ai
ideologiilor. Functia acestora era tocmai de a legitima stratificarea socialã si ierarhia
avantajelor pe baza constiinþei false, adicã a pseudomotivatiilor cu privire la meritele
sociale ale posedantilor.
- legea economicã fundamentalã a capitalismului creeazã, prin însãsi natura ei, tensiunea
economicã între actori, ceea ce duce la maturizarea conditiilor revoluþionare.
. Celebra teorie a plusvalorii, elaboratã de Marx în Capitalul (1867), aratã clar
mecanismele exploatãrii, ale producerii plusvalorii, care genereazã contradictia dintre
fortele de productie înaintate si relatiile de productie înapoiate: „Pe o anumitã treaptã a
dezvoltãrii lor, fortele de productie materiale ale societãtii intrã în contraditþie cu
relatiile de productie existente, sau ceea ce nu este decât expresia juridicã a acestora din
urmã, cu relatiile de proprietate în cadrul cãrora ele s-au dezvoltat pânã atunci. Din
forme ale dezvoltãrii fortelor de productie, aceste relatii se transformã în cãtuºe ale lor.
Atunci începe o epocã de revolutie socialã“.
- O componentã esentialã a modelului marxist de revolutie = clasa socialã capabilã sã
distrugã acest mecanism al exploatãrii. Singura clasã socialã care, prin forta ei numericã
şi prin structura ei organizatoricã poate realiza acest lucru este proletariatul

Modelul austro-marxist

- continuare a modelului marxist si, totodatã, o perfectionare a lui.

- caracteristicile acestui curent sunt:
1. profeseazã reformismul social-democrat;
2. se distanteazã critic fatã de unele teze radicale ale marxismului, cum ar fi aceea a
cuceririi puterii politice prin violentã.
- conform teoreticienilor, cucerirea puterii politice prin revolutie nu este decât începutul
revolutiei. „Revolutia politicã poate fi opera unei zile, a unui ceas mare. Greul începe a
doua zi, când trebuie sã înceapã reconstructia societãtii si când trebuie implementat noul
sistem de valori în structurile si institutiile sociale si când revolutia politicã este
continuatã sau se transformã în revolutie socialã“
- Otto Bauer : principalã caracteristicã a revolutiei presupune implementarea unui set de
valori cu rezonantã socialã care, pe de o parte, sã consolideze pozitia politicã câstigatã,
iar pe de altã parte, sã dea un rãspuns favorabil maselor care le-au sustinut, vãzând în ele
singura sansã de eliminare a nedreptãtilor de pânã atunci.
- revolutiei politice trebuie sã-i urmeze revolutia socialã – ca etapã necesarã în
materializarea obiectivelor ei în viata social-economicã.
Înlãturând vechiul sistem, revolutia politicã creeazã un context specific în care se
impune legiferarea unei noi ordini politice capabile sã punã în practicã mãsuri destinate
înlãturãrii exploatãrii politice, mai precis a efectelor ei. Pânã ce reglementãrile legale
favorabile noii puteri politice nu devin functionale, nu se poate vorbi de o autenticã
preluare a puterii politice.
SUBIECTUL 9

1. Loviturile de stat
- Mǎgureanu –

Lovitura de stat implicã substituirea vechilor autoritãti cu conducãtori noi.

O caractetisticã de fond a loviturilor de stat reusite este cã acestea sunt, în
majoritatea cazurilor, lovituri de stat sprijinite de militari.
Cauze ale loviturilor de stat reuşite :
- lipsa de rezistenta din partea populatiei împotriva pucistilor. O explicatie ar consta în
faptul cã poporul este absent din viata politicã( exista o prãpastie între guvernanti si
guvenati, un vid politic)
- cei rãstunati nu au opus nici un fel de rezistentã sau, dacã au fãcut-o, au opus una cel
mult simbolicã. In mod frecvent, loviturile de stat sunt date în absenta sefi1or de stat
vizati, pentru a evita riscutile inutile sau victimele politice.
- fortele armate au de partea lor monopolul fortei si al constrângerii materiale
- dificultãtile trecerii de la partidul unic la sistemul pluripartidist, considerat o structurâ
de bazã a regimurilor democratice.

- Loviturile de stat ar fi fenomene exclusiv urbane, datoritã prãpastiei care separã

dualismul structurilor politice. Viata politicã este concentratã exclusiv în orase, în timp ce
la sate cutuma joacã un rol predominant, de unde dezinteresul fatã de institutiile vietii
politice moderne.
- geneza loviturilor de stat: la nivelul contradictiilor din cadrul minoritãtilor politice
urbane.
- armata = un instrument destinat sã serveascã interesele anumitor grupuri politice
 Lovitura de stat implicã substituirea vechilor autoritãti cu conducãtori noi, care
fac parte frecvent — dar nu întotdeauna — din elita politicã sau parapolitica în curs, fãrã
ca aceastã înlocuire sã aibã, în general, chiar la nivelul politicului, consecinte de o
importantã decisivã. Aceastã reînnoire — mai mult sau mai putin partialã — a
elitei conducãtoare nu schimbã conditiile de acces si participare la sistemul politic, în par-
ticular, în sensul unei deschideri si poate sã nu antreneze decât modificãri institutionale
limitate. Asadar, lovitura de stat nu provoacã transformãri profunde ale sistemului politic

- modificãri institutionale limitate induse de loviturile de stat- analizate in functie de 2

factori :
~ timp( consecintele pe ternen scurt, lung)
~ mediu( efectele politice, sociale si economice pe care loviturile de stat le genereaza)

- se pune problema pãstrarii constitutiei anterioare loviturii de stat, ca lege fundamentalã.

În unele cazuri, constitutia este abrogatã, în altele suspendatã (pânã la elaborarea uneia
noi), iar uneori este mentinutã în vigoare provizoriu, sub rezerva câtorva modificãri
- in general, legislatia noului regim urmãreste compromiterea celui vechi, ceea ce este
perfect compatibil cu efortul de consolidare a puterii.

2. Religie şi politicǎ în primele secole creştine

- curs Frigioiu -

Aparitia crestinismului a produs o restructurare profundã a raportului dintre

religie si puterea politicã.
„Împãrãtia mea nu este din aceastã lume“, spune Iisus Hristos si tâlcul adânc
al acestei maxime vizeazã transcendenta sistemului de valori al noii religii.
 Clauza specialã a contractului pe care noua religie l-a impus lumii este salvarea de
urmãrile nefaste ale pãcatului originar. Valorile noilor comunitãti crestine sunt functie de
aceastã aspiratie fundamentalã. Ele se instituie în jurul unei axe cu precãdere moralã:
penitenta, austeritatea, umilinta. Ideea cã aceste valori întãresc sufletul în luptã cu ispitele
cãrnii, sediu al trupului si al pãcatului, a constituit unul din elementele liantului coeziv al
primelor comunitãti crestine.
Al doilea element care explicã forta coezivã a acestora ţine de raportul particular
pe care ele l-au promovat cu puterea politicã. Interesul Sfintilor Pãrinti ai Bisericii,
Apostolul Pavel în primul rând, apoi Tertulian, Celsius, Origene, Sfântul Ambrozie,
Dyon Hrisostomul era de a evita orice conflict cu puterea pãgânã oficialã pentru a câstiga
timp, atât de necesar întãririi comunitãtilor crestine, zguduite si asa de schisme si erezii
Prin caracterul sãu transcendent noua religie amplificã valorile morale din primele
comunitãti crestine pânã pe punctul de a face din ele o punte de legãturã cu Divinitatea,
astfel încât aspiratiile si comportamentul uman sã fie contaminate de încarnarea terestrã.
Prin rezonanta lor integrativã, prin puritatea si plenitudinea aspiratiilor, valorile
morale deschid o cale de acces spre transcendenta.
Începând cu Jean Hrisostomul, Sfintii Pãrinti ai Bisericii vor teoretiza explicit
supunerea în fata puterii temporale, recunoscând cã arbitrariul puterii politice si
dominatia economicã se adreseazã trupului, cãrnii, sediu al ispitelor si al pãcatului, ceea
ce nu contravenea învãtãturilor Bisericii.
Intre Vechiul Testament si Noul Testament existã diferente profunde, începând cu
reprezentarea divinitãtii monoteiste însãsi, pânã la impactul acesteia asupra conceptiei
politice în cele douã religii.
Primirea Tablei cu legi de cãtre Moise pe muntele Sinai, indiferent de forma de
guvernãmânt, reprezintã structura institutionalã a comunitãtii, de sursã a autoritãtii si
legitimitãtii ei teocratice. Astfel, în crestinism, teocratia rezidã, ca si la poporul lui Israel,
din suveranitatea legii religioase si civile pe care regele este tinut sã o respecte sub
amenintarea pedepsei cu detronarea în virtutea autorittþii ce derivã din acest contract
solemn încheiat cu divinitatea.
Noul cadru spiritual, indus de transcendenta divinitãtii, îsi va pune o amprentã
decisivã nu numai asupra relatiilor de putere, ci si asupra raporturilor morale si civile,
asupra raporturilor dintre stat si societatea civilã. Spiritualitatea crestinã se deosebeste de
cea anticã printr-un nou spatiu moral si printr-un nou umanism: în calitate de arhitect
suprem al universului, Dumnezeu îsi iubeste toate creaturile sale cu o dragoste egal
împãrtãsitã. Demnitatea eminentã a persoanei derivã din actul primar al iubirii divine: toti
oamenii se nasc egali între ei, indiferent de rasã sau origine, pentru cã posedã de la
Creatorul lor un suflet, fereastrã spre divinitate. Aceastã constiintã a egalitãtii, provenind
din statutul de crestin, pune în miscare valoarea cea mai de pret a comunitãtilor crestine:
iubirea aproapelui, ca simbol al domniei legii lui Dumnezeu pe Pãmânt.
Idealul politic al grecilor: dezvoltarea personalitãtii umane si o viatã fericitã este
înlocuit de idealul crestin: o viata virtuoasã în acord cu morala crestinã.

Douã evenimente majore vor facilita drumul puterii spirituale, a Bisericii, in

primele secole crestine, spre afirmarea hegemoniei sale în raport cu puterea temporalã,
a regilor sau a împãratilor: nãvãlirea popoarelor barbare care a permis Bisericii sã joace
primul ei rol major, în viata politicã a Occidentului si aparitia lucrãrii Sfântului Augustin
(350-430), De Civitate Dei (Despre Cetatea lui Dumnezeu). Aceastã operã va juca un rol
capital în cristalizarea teoriei politice a crestinismului, pentru aproape o mie de ani, pânã
la aparitia celuilalt monument al gândirii politico-religioase a lumii crestine: Summa
theologiae a lui Toma din Aquino.
. Odatã cu crestinarea Imperiului, valorile morale de Bine si de Rãu capãtã o
conotatie politicã indiscutabilã. De aceastã datã, printii crestini nu mai sunt exteriori
Bisericii. Ei fac parte din comunitatea crestinã „care comportã si o organizare temporalã a
statului dupã legile Evangheliei“. Translatia semanticã de la valorile crestine de virtute si
pãcat, în conditiile crestinãrii Imperiului, s-a impus si asupra acþiunilorapolitice ale fiilor
Bisericii, ceea ce duce la afirmarea puterii spirituale, începând cu secolul
VI e.n. Aceastã absortie în timp a puterii temporale în idealul unei comunitãþi crestine în
care puterea spiritualã are ca sarcinã nu numai salvarea sufletelor dar si aceea de garant al
puterii politice, prin transmiterea si recunoasterea caracterului ei legitim de cãtre vicarul
lui Petru va duce în timp la nasterea augustinismului politic.
Puterea politicã este necesarã pentru a salva statul, ca formã de organizare a
societãtii crestine, absolut indispensabilã în fata nãvãlirii popoarelor barbare. Dar axa
internã a puterii politice, si inclusiv a puterii de stat, relatia dominatie-supunere, era
incompatibilã cu valorile crestine, mai ales cu egalitatea. De aceea, Sfântul Augustin
recurge la o fictiune juridicã: servitutea este în ordine, este legitimã, cãci pãcatul, care a
tulburat ordinea naturalã, trebuia sã fie ispãsit.
Dupã Sfântul Augustin justitia este structura de bazã a statului care, de altminteri, nici nu
ar putea exista fãrã adevãrata justitie, care este justitia crestinã, transcendentã. Augustin
considerã cã Roma anticã nu a fost un stat autentic si cu atât mai mult un popor deoarece
în el a lipsit tocmai esentialul: justitia. Aceasta este virtutea care atribuie fiecãruia ce i se
cuvine.

Sfântul Augustin recunoaste institutiilor politice un caracter legitim, în

conformitate cu teoria sa despre autoritate. Acestea au fost create de Dumnezeu cu scopul
de a pãstra ordinea terestrã si, prin urmare, pentru a se supune planurilor Providentei,
indiferent dacã împãratii erau crestini sau pãgâni.
Când Imperiul Roman se crestinizeazã, categoriile morale de Bine si Rãu devin
echivalente ale categoriilor crestine de virtute sau pãcat, ceea Rolul si locul valorilor
religioase în cristalizarea unor doctrine politice ce amplificã superioritatea valorilor
religioase asupra celor morale si politice pânã pe punctul de a le asimila. În plus,
Biserica, în calitate de comunitate crestinã, unicã si indivizibilã, prin organizarea
temporalã a statului dupã legile Evangheliei, favorizeazã transferul preponderentei
Politice spre puterea pontificalã.
Începând cu secolul VI însã, odatã cu urcarea pe tronul pontifical a lui
Grigorie cel Mare (592-604) confuzia tot mai mare dintre cele douã ordine de putere duce
la preponderenþa puterii religioase asupra puterii temporale, prin afirmarea functiei
religioase a suveranului, supusã Papei.
SUBIECTUL 10
Ideologia liberala
-de la incep sale cu mai bin ede 300 de ani in urma insusirea caracteristica a
liberalismului a fost promovarea libertatii individuale care se bazeaza pe ideea ca fiintele
umane sunt fundamental rationale si au puterea de a-si controla pasiunile si dorintele in
atingerea interesului propriu->natura competitionala a conditiei umane => fiecare individ
tb lasat liber sa-si urmareasca propriul inetres atat timp cat nu ingardeste libertatea
celorlalti de trai dupa cum considera ei.
-Egalitatea – principiu important la liberalismului: fiec persona ar tb sa aiba sanse egale
de a se bucura de libertate adica sanse egale de a reusi.
-liberalismul prmoveaza libert individuala prin incercarea de a garanta egalitatea de sanse
intr-o soc toleranta.
-originile liberalismului se gasesc in reactia impotriva a 2 caracteistici ale soc medievale.
1. conformismul religios – sustine faptul ca biserica si statul sunt partenere in apararea
crestinismului a.i. conducatorii laici ii suprima pe aceia pe care biserica ii considera
eretici sau necredinciosi=> autoritatile politice si religioase isi uneau fortele pt a asigura
conformitatea cu doctrinele Bisericii Romane pe care o considera calea adevarului si
universala spre Dumnezeu.
-liberalismul a militat pt libert religioasa si pt separarea bisericii de stat.
2. originea sociala- presupune ca pozitia unei persoane sa fie atribuita prin nastere, exista
putine sanse ca persoana respectiva sa sa-si poata schimba situatia.Biserica era singura
exceptie de la regula prin faptul ca oricine din orice categorie soc sau rang putea spera sa
obt un loc in randul clerului.
-libertatea era o chestiune de pozitie sociala, cu dif libertati atasate diferitelor stiluri ale
statului in societate.
-liberalismul a promovat insa statutul castigat in care fiecare pers are sanse egale pt a-si
castiga un loc in fruntea sau in coada soc.
THOMAS HOBBES (1588-1679) LEVIATHANUL(1651)
-sustine idee ca poporul tb sa se supuna acelora care au puterea dar pt aparaea
ineteresului propriu si nu pt satisfacerea dorintelor divine.
-sustine ca omul ş-a nascut intr-o stare de natura in care nimeni nu avea putere asupra
ltcuiva.In aceasta stare toti indivizii sunt egali si au un drept natuarl de a face ceea ce
doresc. In natura umana insa exista o tendinta innascuta pt putere pt dominare care duce
la conflicte intre indivizi si transforma strea de natura intr-un “razboi al tuturor impotriva
tuturor” in care viata devine solitara, brutala si nesigura.De aceea indivisii aflati in starea
de natura incheie un pact social care intemeiaza autoriattea politica care sa le asigure
securitatea => guvernamantul se bazeaza pe consimtamantul poporului care il autorizeaza
pe suveran sa faca tot ceea ce e necesar pt mentinerea ordinii si pacii.aceasta include si
puterea de a obliga pe oricine sa adopte religia pecare suveranul o doreste , caci diferitele
religii repr surse primordiale de conflict.poporul renunta astfel la toate drepturile mai
putin la cel de autoaparare daca suveranul il ameninta in mod direct.
-premisele de la cer pleaca sunt liberale:indivizii sunt egali si fiecare are dreptul natural
de a fi liber si tocmai prin acst fapt creeaza guvernamantul prin consimtamant pt a-si
apara interesele.

JHON LOCKE(1632-1704)”Doua tratae despre guvernamant”, “Scrisoare despre

toleranta”
-considera ca e gresit ca un guvernamant sa-i forteze pe cetateni sa se conformeze unei
religii.
-face distinctia intre chestiunile private si cele publice si considera religia o problema
privata->guvernul tb sa tolereze diferitele credinte religioase daca acestea nu ameninta
direct ordinea publica.De aceea catolicismul (loial unui monarh strain,Papei) si ateismul
nu tb tolerat pt ca nu sunt de incredere pt stat .
--sustine de asemenea o stare natura,initiala,in care fiecare om e liber si egal unde nu
exista origine sociala si doar drepturi naturale la viata la libertate si la proprietate. O pers
poate ceda pierde aceste drepturi dar nimeni nu i le poate lua pur si simplu.
-acestia aflati in stare de natura incheie un pact social pt a pune bazele unei societati
politice cu legi si cu un guvernamant care sa le elaboreze sa le interpreteze si sa le
aplice.Guvernul are dreptul sa le rastoarene si sa aseze unul nou in locul lui.

THOMAS PAINE(1737-1809)-“Bunul simt”(1776,pamflet)

-argumentele sale sunt asemanatoare cu cele ale lui Locke
-considera guvernamatul un” rau neceasr” :este un rau pt ca ne constrange si ne
controleaza vietile dar e necesar pt ca multi dintre noi nu respecta drepturile naturale ale
celorlalti=>pt a proteja drepturile oameniii au creat guvernamantul dar daca acesta ajunge
sa le inlace drepturile naturale , poporul are dreptul sa-l rastoarne si sa-l inlocuiasca cu
unul care ii va respecta si proteja aceste drepturi.
-considera monarhia incompatibila cu libertatea individuala si pleda pt republica.
-cand declartia de Independenta a SUA a concestrat ideile liberale au iesit la iveala unele
incurcaturi, in sensul ca ideea : “toti oamneii sunt egali” nu prea se potrivea in contextul
unei tari scalvagiste .De asemenea limbajul democratic al primilor liberali prin care
sustineau ca toti oamenii sunt liberi si egali prin natura lor iar guvernul se sprijina pe
consimtamantul poporului ş-a descoperit a fi relativ: ei nu au explicat niciodata cine sunt
“oamenii” si cine “poporul”.Locke de ex nu a parat niciodata in mod clar extinderea
dreptului de vot dincolo de cei care detineau prprietati . Plus de asta el insusi detinea o
parte dintr-o companie angajata in comertul cu sclavi.De asemenea nici unul din liberali
nu au considerat ca egalitatea naturala si dreptul la autoguvernare le include si pe femei.

Liberalismul in economie
-a promovat capitalismul impotriva mercantilismului -> teoria mercantilista: o tara isi
putea manevra puterea economica doar pe cheltuiala alteia =>razboi economic declansat
de statele natiuni europene in mai multe moduri:
-prin infiintarea de colonii extragerea de resurse si interzicerea adresata
colonistilor de a cumpara sau de a vinde altcuiva decat “tarii mama”
-prin stabilirea de taxe ridicate sau impozite pe bunurile importate pt descurajarea
importului de produse si incurajarea crsterii propriei industrii.
-prin monopol=garantarea controlului exclusiv asupra pietei unei sg firme
-clasa de mijloc a facut insa presiuni pt sanse mai largi si egale in competitia pt
profituri=>capitalism
Capitalismul – schimburile econ sunt o problema privata intre pers care urmaresc castigul
-piatra de hotar a gandirii econ liberale : lucrul cel mai bun pt a promova binele tuturor
este sa-i lasi pe oameni sa-si urmareasca intersele private.
-la mij sec XVIII fiziocratii sustin ca bazele adevarate ale bunastarii sunt asigurate prin
agricultura iar cea mai buna cale de a ajunge la bogatie e prin initiativa libera si
neingradita.

ADAM SMITH (1723-1790) “Cercetare asupra naturii si cauzele bunastraii natiunilor”

(1776)
-considera ca lipsa de competitie inseamna preturi mai mari si produse mai putine
-inlaturand restrictiile si privilegiile econ oamenii vor fi incurajati sa produca si sa vanda
pt profit ceea ce inseamna fie o marfa mai buna fie una mai ieftina decat a
concurentei.Lasat liber interesul personal va promova in mod indirect binele public.
-guvernultb sa se implice cat mai putin posibil in schimburile economice el avand doar 3
fctii specifice: 1.sa apere tara impotriv ainvaziilor:
2.sa promoveze dreptatea prin protejarea dreptului la proprietate si
mentinerea ordinii :
3.sa pun ala dispozitia cetatenilor servicii si institutii pe care initiativele
private nu le pot oferi 9drumuri, poduri, educatie publica, porturi)

Liberalismul in sec XIX

JEREMY BENTHAN(1748-1832)
-sustine ca soc tb reformata pt a fi mai rationala ina 1 pas in aceasta directie e a
recunoasterii ca oamenii isi urmeaza natura umana e condusa de 2 principii : durerea si
placerea , care i detemina in act lor de a cauta placerea si a evita durerea.
-pt el placerea inseamna utilitate, caci un lucru e utildaca ajuta pe cineva sa faca ceea ce-
si doreste->princ utilitatii : fa orice va aduce cea mai mare fericire pt cat mai multi
posibil!
-guvernamantul prin pedepse si recompense tb sa actioneze pt a aduce fericirea cea mai
mare celui mai mai mare nr de oameni posibil.
-considera ca guvernamantul :1.poate promova cea mai mare fericire a celui mai mare nr
posibil lasandu-i pe oamnei in pace acestia fiind cei mai buni
judecatori ai propriilor interese
 2.in cautarea utilitatiii tb sa trateze toti oamnii egali pt ca
nu poate promova cea mai mare fericire a celor mai multi daca e controlat de un segment
mic al societatii.Guv tb sa cantareasca intersele tuturor si ac cere ca aproape toata lumea
sa aiba dreptul la vot.

JOHN STUART MILL(1806-1873) “Despre libertate” (1859)

-sustinator al drepturilor femeilor
-considera puterea crescanda a opiniei publice o amenintare la adresa libertatii intrucat
statul e receptiv la majoritatea acelora care voteaza si care isi perimtsa foloseasca statul pt
a instraina libertatea de cei care nu impartasesc pctele de vedere ale
majoritatii.Majoriattea poate folosi presiunea sociala impotriva celor care nu se
conformeaza modurilor de viata comune si conventionale.fara a trece prin legea “
coercitia morala a opiniei publice” poate sufoca libertatea de gandire si actiune a acelora
care nu se conformeaza traditiilor si credintelor sociale.
-a avansat “principiul vatamarii” cf caruia orice adult in deplinatatea facultatilor mintale
tb sa fie liber sa faca tot ceea ce doreste atat timp cat actiunile sale nu ii ranesc pe
ceilalti=>statul si societatea nu tb sa se amestece in activit. Private ale individului decat
daca acesta raneste sau ameninta sa ii raneasca pe ceilalti.
-sustine ca progresul e posibil doar atunci cand exista o competitie deschisa intre idei
opinii si credinte diferite.Ac competitie permite oamnilor sa laeaga si sa distinga intre
ideile bune si cele rele
-era in favoarae unui vot plenal in care oricine isi poarta sg de grija si stie sa scrie are
dreptul sa voteze dar cei cu o educatie sup au 2,3 sau mai mule voturi, ac cel putin pana
cand niv de educatie al tuturor e destul de ridicat pt a inlatura ameninatrea tiraniei
majoritatii
-din perspectiva economica a fost initial un aparator al capitalismului dar spre sf vietii ş-a
autonumit socialist.
Liberalismul divizat
-divizarea liberalilor provine din reactiile lor diferite fata de efectele sociale ale rev
industriale:
1.liberalismul neoclasic
-nu dorea implic statului in viata individului consid un obstacol major in calea libertatii
individului
-statul ar tb sa fie doar un “paznic de noapte” a carui sg indatorire legitima este sa
protejeze persoana si proprietatile indivizilor impotriva fortei si a fraudei.
HERBERT SPENCER (1802-1908)
-sustine ca exista o lupta naturala pt supravietuire in interiorul speciei umane , indivizii
fiind liberi sa concureze unii cu altii .Cei mai pternici vor castiga si vor prospera iar cei
slabi vor esua.A-i ajuta pe cei slabi si saraci e un impediment pt libertatea individuala si
pt progresul social tragandu-i pe cei puternici in spate.
WILLIAM GRAHAM SUMNER (1840-1910)
-in competitia pt supravietuire guvernul tb sa iaba grija ce fiecare sa lupte cinstit si liber
-libertatea in conceptia lui repr libertatea competitiei si libert invingatorilor de a se
bucura de roadele victoriei fara sa fie nevoit sa le imparta cu altcineva
-nici guvernul si nici individul nu ar tb sa-l ajute pe cel slab sau pe oricine altul cu
exceptia cazului in care ii ofera protecite impotriva fortei si fraudei.
-sustine ca guvernul condus adecvat poate promova libert individuala asigurandu-se toata
ca lumea se bucura de sanse egale in viata.
TH GREEN (1836-1882)
-a promovat 2 moduri de aprivi libertatea:
1. libert negativa-liberalii care considera libertatea absenta constrangerii;
2.libert pozitiva-puterea sau capacit de a face ceva abilitatea de a realiza in cooperare cu
ceilalti
-considera ca legile si programele care ii ajuta pe cei nefericiti repr ajutoare pozitive
venite in sprijinul libertatii =>guvernamantul ar tb sa organizeze scoli si spitale publice
prin care sa ii ajute pe cei nevoiasi

Perspective filosofice
JOHN RAWLS (1921)
-un grup de oamnei semneaz un contract ce va stabili regulile dupa care ei vor trai in
societate.Ei stau sub un “val al ignorantei” care ii impiedica sa isi cunoasca prop
identitate prop capacitate .Aceasta ignoranta asigura impartialitatea prin faptul ca nimeni
nu va imagina reguli care sa ii promoveze interwsul personal pt ca nimeni nu stie exact
care e acest ineres personal.
-considera ca oamneii aflati sub valul ignorantei vor alege in unanimitate doua principii
fundamentale care sa le guvernbeze societatea:
1. fiecare tb sa fie liber in mod egal;
2.fiecare tb sa se bucure de egalitatea de sanse-fiecare pers tb sa iab ao parte egala de
bogatii si putere in afara de situatia in care se poate demonstra ca o distributie inegala va
veni in ajutorul persoanelor mai sarace
-daca dreptatea cere sa se dea rasplata mai mare unora mai mult decat altora, nu e pt ca ac
merita mai multv ci pt ca ac e calea cea mai buna de a promova intersele celor mai
defavorizate persoane din societate
-oamenii nu se pot bucura nici de libertate nici de sanse egale atat timp cat exista
inegalitati mari si nedreptati in ceea ce priveste bogatia

ROBERT NOZIK 91938) “Anarhie stat utopie”-statul minimal

-in starea de natura indivizii se bucura de drepturi naturale der le lipseste protectia
-pt a obt ac protecite unii solicuta agentie de protecie privata contra taxa altii isi asigura
sg protecia.Alegerea este exclusiv a oamenilor iar ac agentii private de protecie asig ca nu
li se vor viola drepturile in nici un fel.Din nr mare de agentii de protecie care concureaza
una va creste pana le va depasi pe celellate servind aproape pe toata lumea -> va deveni
ea insasi un stat dar fara a viola drepturile nimanui.Ac nou stat va asigura doar protecia
fiind doar un stat minimal , ş stat legitim.
-politica de folosire a taxelor pt a lua bani de la uniii oameni in beneficiul altora e o
situatie similara cu “munca fortata”
-apara dreptul individual de a spune de a gandi si a face orice doreste fiecare cata vreme
drepturile nimanui nu sunt violate.
Totalitarismul

Precizari conceptuale: paternalism asiatic, absolutism medieval, despotismul,

totalitarismul secolului.toate au acelasi nucleu:dictatura+concentrarea maxima a puterii in
mainile unui grup restrans sau a unei singure persoane prin suspendarea institutiilor
democratice si prin limitarea drastica a drepturilor si libertatilor civice in raport cu institutiile
puterii,mijloacele violente de exercitare a puterii,controlul strict ,autoritatea suprema absoluta
si arbitrara.
Totalitarismul este expresia ultima a regimurilor dictatoriale caracterizate prin controlul
absolut al statului asupra societatii civile si asupra individului,control legitimat de o ideologie
unica si universala care pretinde ca detine o cunoastere absoluta.
Totalitarismul are o vointa revolutionara de unificare ca esenta prin doua
componente:1.teoretizeaza realul istoric si 2.activeaza vointa oamenilor de a pune in practica
adevarul acestei teorii.
Raymond Aron stabileste cinci caracteristici ale regimurilor totalitare:
1.Apar acolo unde se acorda unui partid monopolul activitatii politice
2.Partidul monopolist are o ideologie careia ii confera autoritate absoluta si care denota
adevarul oficial
3.Pentru raspandirea acestui adevar oficial statul detine monopolul mijloacelor violente si
persuasive,precum si ansamblul mijloacelor de comunicare”:radio,tv,presa scrisa.
4.Activitatea economica si profesionala este integrata statului avand amprenta
adevaruluioficial
5.Orice greseala economica sau profesionala denota greseala ideologica datorita controlului
statului,a.i in final apre o transformare ideologica a tuturor greselilor individuale
posibile>teroare ideologica
Fundamentul este ideologia |:regimurile devin totalitare din vointa de a transforma ordinea
existenta in functie de o ideologie:de exemplu|:principalele forme de totalitarism:hitlerismul si
stalinismul:intre ele exista insa o diferenta esentiala dincolo de similitudini:daca pt stalinism
sfarsitul il reprezentau lagarele de munca,pt hitlerism sfarsitul era camera de gazare,adica
vointa de a construi un regim nou si chiar un om nou>o vointa demonica de distrugere a unei
pseudorase
Carl Q Friedrich>sistemul totalitar se caracterizeaza prin detinerea a sase
monopoluri:politic(partid unic),economic(controlul economic)mediatic(controlul mijloacelor
de comunicare),ideologic,politist,militar.
Carl W. Deutsch <caracteristicile regimului totalitar:mobilizare totala,eficienta
executarii,unitate de comanda..Originile totalitarismului es gasesc pe de o parte in ideea lui
Aristotel ca intregul este mai mult decat suma partilor preluata dupa 2000 de ani de Goethe si
Hegel iar pe de alta parte in ideea de unicitate si suprematia omului si a ratiunii in epoca
Renasterii>la acestea s-au adaugat cu timpul consecintele nefaste ale revolutiei industraile si
modernizarea economica-criza democratiei liberale din perioada interbelica,somajul,inflatia ca
urmare a crizei economice->favorizarea aparitiei si dezvoltarii partidelor national-socialiste.
Stalinismul sau « totalitarismul exemplar »
-mitul ereditatii politice a lui Lenin
Exista o fidelitate absoluta fata de ideile si deciziile lui Lenin-autoritate absoluta in cadrul unui
partid de monopol,structurat piramidal in care rolul sau central deriva din chiar principiile
ideologice->partidul nu poate gresi pt ca e singurul detinator al legilor obiective ale
dezvoltarii sociale si ale progresului.
-deciziile conducatorului suprem nu pot fi nici criticate nici blocate pt ca el reprezinta
personificarea ideologica a partidului de cadre.
-considerat continuatorul legitim al lui Lenin,Stalin a stiut sa beneficieze de toate avantajele
oferite de mitul unitatii partidului si monopolitismul puterii-> a reusit neutralizarea
adversarilor si impunerea constituirii socialismului intr-o singura tarasi a luptei de clasa, a
revolutiei sociale totale->toate acestea in conditiile presiunii sist.capitalist mondial asupra
primului stat socialist din lume.
Stalin impune modernizarea economica in conformitate cu legile economice ale
socialismului:colectivizare fortatasi industrializare accelerata->clivajul sat-oras.
Justificarea ideologica a teoriei:
-atomizarea societatii sovietice
Masuri care au asigurat succesul proiectului politic al lui Stalin ::printr-un discurs in termeni
dihotomici ex:tarism-revolutie,dradator-eroau,etc se legitima lipsa de clasa prin favorizarea
categoriilor sociale cu interese opuse
-procese spectaculoase sau demonstrative:prin neutralizarea si umilirea dusmanilor
politici,functia procesului-spectacol este de a legitima noul sistem de valori in curs de
consolidare si indirect de a legitima teroarea.
-crearea statului de drept totalitar:prin manipularea vointei populare,se cauta obtinerea
legitimitatii masurilor de teroare
-consolidarea stattului:partid si apoi a partidului-stat,initial stat al muncitorilor si taranilor,apoi
stat al intregului popor,el se va transforma intr-un monopol al fortei in mainile unei elite
conducatoare alcatuita din activisti de partid->o birocratie care va controla toate activitatile
sociale si care e integrata in structura partidului
-crearea omului nou si rotatia cadrelor:omul nou se caracterizeaza prin vointa lui revolutionara
si credinta in justetea cauzei,el trebuie sa aiba o atitudine intransigenta fata de aceia care
sovaie,trebuie sa puna mai presus interesele generale de cele particulare
-oligarhia partidului va fi inlocuita prin valuri succesive de cadre de rezerva care vor
anihilastabilitatea si securitatea locurilor de munca si vor inabusi orice incercare de rezistenta.
-rolul politiei politice in amplificarea terorii si consolidarea sistemului:politia politica va
deveni instrumentul privilegiat al lui Stalinpt controlul societatii sovietice prinanplificarea
terorii la cote inimaginabile
-CEKA,KGB-politia politica nu se va supune controlului din partea statului ci doar se va
supune comandantului suprem,politia politica va ajunge un stat in stat,imposibil de a fi
controlata
-dictatorul cade inplasa propriei sale puteri caci pe masura ce legitimitatea regimului se
diminueaza forta de coercitie se intensifica si organele de represiune isi impun propria logica
functionarii sistemului.

TIPOLOGIA TOTALITARISMELOR
Diferite tipuri de regimuri totalitare de ex:fascismul italian nu a avut o componenta antisemita
ca cel german,insa le aseamana ideea imperiala-aceste diferente si similaritati exista datorita
specificului culturilor nationale,realitatilor istorice si obiectivelor urmarite.
Totalitarismul fascist
-hipertrofiata pana la statocratie,bazele traditionale ale puterii in stat
-exista o mistica a statului,o infaibilitate a deciziilor Fuhrerului
-natiunea este o comunitate solidara si voluntara,statul este absolutul,totul exista doar in
stat,nimic nu exista in afara acestuia.
Totalitarismul chinez
-numita dictatura democratica a intregului popor reprezinta o alianta intre taranime,clasa
muncitoare,burghezia comerciala ,in conditiile unei societati subdezvoltate.
-ideea formarii omului nou,esuata in totalitarismul sovietic e menita sa asigure instaurarea
comunismului<revolutia culturala chineza viza modelarea spiritului uman impotriva
capitalismului 1967
-o revolutie pt tarani care viza inlaturarea instinctului de proprietat
Regimuri totalitare in Europa Centrala si de S-E
-odata cu caderea Germaniei la sf celui de al 2 lea razboi mondial Rusia Sovietica a cucerit
Berlinul si se anunta ca putere mondiala=>pentru a salva Grecia si Mediterana de caracatita
sovietica,Churchill a negociat cu Stalin Sferele de influenta sacrificand europa Centrala si de
S-E=>1945-1948 regimul sovietic s-a instaurat progresiv
-au existat mari eforturi ale claselor politice romanesti de salvare din fata dictaturii insa
Occidentul a refuzat sa reactioneze Mihai 1, Iuliu Maniu, Radescu.
-instaurarea regimurilor comuniste
in:Cehoslovacia,Polonia,Ungaria,Albania,Bulgaria,Romania
Instaurarea regimului comunist in Romania
1944-1945-instaurarea guvernului democratic-popular dr.Petru Groza
-semnarea armistitiului de pace cu URSS=>propulsarea partidului comunist in viata
politica prin amestecul agresiv al Moscovei ,impunerea unora dintre membrii comunisti in
guvernul democratic popular>Ana Pauker,Al.Barladeanu
1945-1952-nucleul comunist format in cadrul guvernului conduce efectiv Romania in acea
perioada
1947-suprimarea pluralismului politic prin desfiintarea partidelor politice istorice
-abolirea monarhiei constitutionale si proclamarea republicii
1948-elaborarea unei Constitutii a partidului unic conducator
-desfiintarea institutiilor burgheze si inlocuirea lor cu cele de tip sovietic:Marea Adunare
Nationala
-instituirea terorii si justificarea ei ideologica printr-o propaganda anticapitalism
 -lupta de clasa fundamentala pt viata politica=>distrugerea elitelor politice si intelectuale
-nationalizarea principalelor mijloace de productie
1962-colectivizarea fortata a agriculturi
-industrializarea accentuata a economiei nationale pe baza planurilor cincinale
=>regimul comunist din Romania repeta aidoma etapele,modelele,masurile luate de regimul
sovietic in construirea socialismului,aceasta si datorita faptului ca exista consilieri sovietici in
toate institutiile centrale ale statului.
 SUB XI
Regimuri politice democratice si autoritare
Tipologia regimurilor politice
Organizarea in 1967 la Bruxelles, a unui Congres International de stiinta politica
a avut ca obiect al dezbaterii problema clasificarii regimurilor politice. S-au constituit
doua mari orientari privind pozitiile tipologizarii regimurilor politice, fapt ce nu anuleaza,
indeosebi in interiorul acestor orientari, marea diversitate de optiuni, atitudini:
a.Clasificarile care pornesc de la fundamentarile traditionale (M.Prelot si
G.Vedel, constituind in aceasta orientare autori de referinta);
b.Clasificarile care depasesc cadrul traditional (M.Duverger, G.Burdeau, R.Aron)
Una dintre clasificarile traditionale ale regimurilor politice este cea a lui M.Prelot;
el imparte regimurile politice in grupe, dupa numarul conducatorilor. Dupa acest criteriu,
el deosebeste urmatoarele tipuri de regimuri politice: democratia, monocratia, oligarhia si
regimul mixt.
Mult mai complexe si mai apropiate de realitatea vietii politice sunt clasificarile
facute regimurilor politice de politologii orientarii care depasesc cadrul traditional.
Una dintre aceste clasificari este cea facuta de M.Duverger. Ea pune la baza
clasificarii regimurilor politice patru criterii, care vizeaza: baza puterii politice; problema
alegerii si structurii conducatorului; formarea organelor de conducere; relatiile dintre
acestea etc.
Pornind de la aceste criterii, M.Duverger distinge doua grupuri fundamentale de
regimuri:
-regimurile liberal-democratice;
-regimurile autoritare;
In cadrul regimurilor liberal-democratice sunt incluse regimurile prezidentiale si
cele parlamentare.
Regimurile autoritare sunt impartite in: regimuri comuniste, fasciste si regimurile
politice ale tarilor in curs de dezvoltare.
O interesanta clasificare a regimurilor politice o intalnim la G.Burdeau.
Pornind de la trei criterii esentiale: originea si baza puterii, scopul regimului si
tipul de societate; sistemul de organizare a organelor puterii de stat si de repartizare a
competentelor intre ele, G.Burdeau distinge doua mari tipuri de regimuri politice:
“autoritare si democratice”18.
“Autoritarismul – precizeaza in continuare autorul – se caracterizeaza prin
dominatia sefului statului si limitarea libertatilor politice” . Toate regimurile politice
autoritare G.Burdeau, sunt dictaturi si ele provin “nu atat din teoria politica cat si din
criza sociala”.
In interiorul regimurilor democratice, G.Burdeau descopera: regimuri ale
“democratiei conduse” si regimuri ale “democratiei care conduce”.
In primul tip de regimuri, ale democratiei conduse, poporul, sustine G.Burdeau,
este condus de sus. Asemenea regimuri au fost cele ale democratiilor liberale clasice din
secolul al XIX-lea.Aici sunt incluse si fostele regimuri comuniste.
Incepand cu secolul al XX-lea, se constituie regimurile democratiei care conduce.
Ele se caracterizeaza prin faptul ca asigura posibilitatea poporului de a exercita o
influenta directa asupra infaptuirii puterii de stat. In acest ultim tip de regimuri politice,
G.Burdeau include tarile burghezo-democratice contemporane.
La randul sau, Raymond Aron porneste in clasificarea regimurilor politice de la
partidele politice, mai precis de la numarul partidelor politice ce conduc in societate. din
acest punct de vedere el distinge urmatoarele tipuri de regimuri politice:
-regimurile politice monopartidiste, considerate prin continutul si esenta lor
regimuri nedemocratice, totalitare;
-regimuri politice multipartidiste sau constitutional pluraliste, democratice prin
caracterul lor.
Aceste doua tipuri de regimuri, dupa R.Aron, “simbolizeaza doua moduri
caracteristice de exprimare institutionala a ideii de suveranitate populara, doua moduri de
organizare a luptei fortelor politice”.
In cadrul regimurilor monopartidiste R.Aron include regimurile fasciste si cele
din tarile foste comuniste.
In ceea ce priveste regimurile politice multipartidiste, dupa parerea lui R.Aron:
“este imposibil sa se faca o clasificare consecventa a lor”22. Din acest motiv, autorul se
limiteaza la analiza “principalelor lor variabile”.
Pornind de la aceste orientari, regimurile politice pot fi clasificate in:
 a)regimuri politice democratice;
b)regimuri politice dictatoriale sau totalitare.
Regimurile politice democratice
Una dintre primele forme de organizare a vietii social-politice a constituit-o
regimurile democratice. Regimurile politice democratice au luat nastere inca din
societatea sclavagista, exemplu fiind regimul politic atenian.
In feudalism, dominante sunt regimurile autoritare de tip monarhist in aceasta
societate regimurile democratice dispar, ceea ce se mentine sunt anumite elemente ale
democratismului politic si nu regimuri politice democratice in sine sau ca atare.
Renasterea si proliferarea regimurilor democratice are loc odata cu epoca
moderna, cand, pentru unele tari dezvoltate, ele devin principala forma de exercitare a
conducerii politice, a societatii. Astazi, regimurile politice democratice constituie o
dominanta a vietii politice contemporane, spre ele indreptandu-se atat tarile foste
comuniste din Europa rasariteana si centrala, cat si majoritatea tarilor din lumea a treia.
In teoria si practica politica, regimurile democratice se individualizeaza printr-o
serie de note distincte:
-organele de conducere ale puterii de stat, politice,se constituie si actioneaza prin
consultarea cetatenilor.
- exista si se aplica in practica politica principiul separarii puterilor de stat, aceasta
constituind o garantie a vietii democratice si in mod deosebit, a democratismului politic;
-existenta unui larg sistem de drepturi si libertati cetatenesti, a caror aplicare in
practica este garantata de organele puterii de stat, constituie o caracteristica majora a
acestor regimuri;
-pluripartidismul politic si pluralismul ideologic constituie o alta componenta
majora a acestor regimuri, fapt ce naste si asigura functionalitatea opozitiei politice, a
diversitatilor de optiuni, opinii, de ideologii in societate.
Regimurile politice democratice reprezinta, apara si promoveaza interesele
generale ale tuturor membrilor societatii, ale societatii in ansamblul ei.
Regimurile politice democratice imbraca, in functionalitatea lor practica,
urmatoarele forme:
 -regimurile politice parlamentare. Parlamentul, in raport cu celelalte organe ale
puterii de stat detine un rol preponderent, concretizat intr-un surplus de atributii si
prerogative. Seful guvernului si, in unele tari, insasi seful statului, este desemnat de
parlament si raspunde pentru intreaga sa activitate in fata acestuia. Parlamentul poate
dizolva guvernul prin exprimarea votului de neincredere, poate initia si desfasura anchete
si control asupra activitatii sale, dezbate si aproba tratatele politice, economice cu alte
state, hotaraste in problemele majore ale dezvoltarii interne si externe etc. Exemple
Anglia, Germania, Italia etc.
-regimuri politice prezidentiale. Seful statului este investit cu conducerea suprema
a statului, detinand, in sistemul organelor de stat o pozitie privilegiata avand largi
atributii si prerogative ca: numirea primului ministru, a membrilor guvernului, initiativa
legislativa, exercitarea unor functii importante in stat (comandant suprem al armatei),
opunerea veto-ului unor legi, incheierea unor tratate internationale, promulgarea legii.
Exemple SUA, Franta, Indonezia, Filipine etc.;
-regimurile politice parlamentare semiprezidentiale
Lupta pentru suprematie, din cadrul unor societati, dintre puterea executiva
(guvern, seful statului) si puterea legislativa (parlament) a impus aparitia unui element de
mediere, de echilibru dintre acestea. Acest element a fost gasit in persoana sefului
statului, presedintelui care din dorinta de a limita puterea parlamentului, a fost inzestrat
cu prerogative ce tin atat de executiv, cat si de legislativ, el putand astfel media intre
acestea. Exemplu societatile foste comuniste din Europa centrala si rasariteana.
Democratismul politic a fost prezent si in cadrul societatii romanesti, inca din
perioada feudala. Edificatoare in acest sens sunt institutiile politice feudale romanesti,
marea adunare a tarii, adunarile obstesti si chiar sfatul domnesc. Asa de exemplu, marea
adunare a tarii, desi era compusa din reprezentantii starilor privilegiate avea largi atributii
politico-sociale, ca: alegerea domnului, aprobarea masurilor sociale si fiscale, ratificarea
tratatelor de pace si de vasalitate. Importante elemente de democratim social-politic se
intalnesc si in cadrul adunarilor obstesti.
In epoca moderna, odata cu afirmarea in viata sociala a noii clase, burghezia, se
accentueaza elementele democratismului politic. Viata de stat moderna romaneasca se
manifesta odata cu inceputul secolului al XIX-lea, Constitutia carvunarilor ,proiect de
constitutie, elaborat in Moldova in 1822 .Sunt inscrise principiile moderne de organizare
si conducere a societatii, apar primele elemente de democratism politic.Acest prim
proiect de constitutie nu a fost aplicat.
Desi infranta, revolutia din 1821 a constituit un puternic imbold in actiunea de
modernizare a societatii romanesti. 1822-1828 elaborarea sub supravegherea generalului
rus Pavel Kisseleff, a Regulamentelor organice considerate prima constitutie aplicata in
Principatele romane.
Noua organizare de stat se baza pe principiul separarii puterilor in stat: executiva
(domn), legislativa (Adunarea obsteasca), judecatoreasca (exercitata de instantele
judecatoresti).
Desi regulamentele mentineau relatiile feudale, privilegiile boierimii, totusi, prin
masurile identice de organizare, exprimau necesitatea unirii, modernizarii societatii
romanesti. Realizarea in 1859 a statului modern roman prin larga consultare si voinţa
poporului, a consensului national, a constituit un profund act de democratism politic,
avand in acelasi timp un rol major in impunerea in fata Europei a Unirii.
Reformele in spirit burghezo-liberal intreprinse si realizate de A.I.Cuza si
indeosebi Constitutia din 1866 au pus bazele democratismului politic modern romanesc.
Constitutia din 1866 proclama o suma de principii ale revolutiei franceze din 1789, dar si
ale revolutiei romane din 1848-1849 ca: libertatile si drepturile fundamentale ale
cetateanului, suveranitatea nationala, separarea puterilor in stat, responsabilitatea
ministrilor.
Fiind o continuare a Regulamentelor organice, ale Statutului Dezvoltator al
Conventiei de la Paris, Constitutia din 1866 reprezinta un nou pas pe linia modernizarii si
democratizarii societatii romanesti, a asezarii vietii politice romanesti si a intregului sau
edificiu in concordanta cu marile transformari politice petrecute in Europa la inceputul
secolului al XIX-lea.
Marea Unire din 1918 va pune in evidenta democratismul vietii politice
romanesti. Unirea Transilvaniei, a Bucovinei si a Banatului cu Romania s-a realizat prin
mijloace politice profund democratice - adunari reprezentative. Reprezentantii acestor
adunari au fost alesi prin vot universal sau de organizatii legal constituite. Prezenta la
adunarile de unitate nationala a multimii populare, a dat caracterul reprezentativ al unirii
si unul plebiscitar, profund democratic.
Constitutia din 1866, legiferarea votului universal in 1918 si indeosebi,
Constitutia din 1923 au creat in Romania interbelica, un regim politic parlamentar cu
profunde valente democratice.
Regimul politic parlamentar romanesc a avut si unele limite. Pana in 1918 s-a
mentinut votul cenzitar, fapt ce limita participarea la viata politica a unor importante
categorii sociale, in special taranimea si clasa muncitoare. Chiar si dupa 1918, importante
segmente sociale (femeile, militarii, functionarii de stat) erau excluse de la viata politica.
Cu toate limitele, precum si oscilatiile pe care le-a cunoscut regimul politic
romanesc pana in 1938, el poate fi apreciat in ansamblu, ca un regim parlamentar
democrat.
Procedele si fenomenele social-politice ce s-au desfasurat dupa decembrie 1989
au refacut regimul politic democratic romanesc. Astazi, putem aprecia ca in Romania s–a
instaurat un regim politic parlamentar. semiprezidential, democratic.
Regimurile politice dictatoriale
Notiunea de dictatura provine, de la latinescul “dictatura” ce inseamna a porunci,
a domina nelimitat o persoana sau un grup de persoane.In politiologie, termenul de
dictatura este identic cu cel de totalitarism, absolutism, despotism, autocratie.
Politologul francez Raymond Aron a sintetizat esentialitatea totalitarismului prin:
monopolul unui singur partid, ideologia oficiala de stat, monopolul statului asupra
intregii puteri, caracterul absolut al autoritatii suverane.
Sintetizand, putem aprecia ca regimurile politice nedemocratice, dictatoriale se
individualizeaza in teorii si practica vietii politice prin urmatoarele trasaturi:
-puterea de stat este detinuta si exercitata in mod absolut de catre o persoana sau
un grup de persoane care concentreaza in mainile lor intreaga putere, indeosebi cea
politica;
-aplicarea puterii nu se realizeaza in baza principiului separarii acesteia sau chiar
daca acest principiu se mentine, el este formal avand un rol propagandistic;
-inexistenta unor organe reprezentative ale puterii de stat sau chiar daca acestea
sunt prezente in viata politica, atributiile si prerogativele lor sunt considerabil restranse.
Organele puterii, atat cate exista, sunt numite, ele subordonandu-se total puterii. In
aceasta situatie nu se mai poate vorbi de existenta statului de drept;
-lipsa pluripartidismului politic si ideologic si, in consecinta, a opozitiei politice.
In cadrul societatii se instaureaza dominatia politica si ideologica a unui singur partid, a
celui aflat la putere. Singura ideologie admisa este ideologia partidului unic, aceasta
devenind ideologia oficiala a puterii. Ea va intemeia si va promova interesele partidului,
ale grupului aflat la putere, impunandu-se adeseori si prin forta;
-prin mijloacele propagandei si ideologiei partidului are loc crearea cultului
personalitatii sefului partidului, asa cum s-a intamplat in cazul lui A.Hitler, B.Mussolini,
V.Stalin, I.B.Tito, Mao Tzedun, N.Ceausescu, Kim Ir Sen etc.;
-regimurile dictatoriale isi au mijloacele si metodele proprii de guvernare de la
cele legale, pana la cele ilegale, de la manipularea “pasnica”, pana la violenta deschisa.
Folosirea unora sau altora dintre aceste metode depinde de momentul concret istoric, de
forta grupului aflat la putere etc.
In antichitate si in feudalism, regimurile dictatoriale s-au manifestat sub forma
monarhiilor absolute. In epoca moderna, odata cu burghezia si marea societate,
capitalismul, regimurile dictatoriale incep a fi inlocuite de regimurile democratice.
In perioada contemporana, cele mai reprezentative forme ale regimurilor
dictatoriale au fost si mai sunt regimurile coloniale, regimurile fasciste, regimurile
comuniste si regimurile militare.
Stalinismul

În prima fazã, de la cucerirea puterii si pânã la îmbolnãvirea lui Lenin (1922) ceea
ce caracteriza Partidul Bolsevic era dezbaterea de idei din interiorul partidului care nu-i
afectau nici deciziile guvernamentale, nici ideologia, nici interesele stategice: „Unitatea
este una din cheile gândirii si demersurilor lui Lenin. Obsesia unitãtii a marcat evolutia
partidului, a scandat istoria sa, ea explicã lipsa de rezistentã fatã de partid, fatã de Lenin.
(…) Acest principiu unitar impune membrilor partidului o fidelitate absolutã nu fatã de
ideile lor, ci fatã de deciziile echipei conducãtoare sau ale conducãtorului suprem.
Autoritatea de care Lenin se bucura printre colaboratorii sãi din ratiuni istorice – vointa
sa; constanta sa; rolul jucat în construirea partidului – devine un principiu central al vieþii
partidului pe care îl vor mosteni toti succesorii“. Se cunoaste, astfel, rolul de arbitru al lui
Lenin în disputele violente dintre Trotki si Stalin, Zinoviev si Kamenev, pe de o parte,
Buharin, pe de alta.Monolitismul puterii personale se aflã în monopolul puterii partidului
ca partid de cadre, structurat piramidal, în care rolul secretarului general derivã din
principiile ideologice si organizatorice ale acestui partid de tip nou: din centralismul
democratic si democratia internã de partid. Partidul e detasament de avangardã al clasei
muncitoare, singura care se aflã în posesia legilor obiective ale dezvoltãrii sociale si
progresului: deciziile sefului nu pot fi nici criticate, nici blocate pentru cã ele reprezintã
personificarea ideologicã a partidului de cadre. Pânã aici nu existã deosebiri de esenþã
între fizionomia partidelor de dreapta sau de stânga. Deosebirile apar odatã cu arsenalul
ideologic si tehnicile de propagandã specifice întrebuintate pentru aplicarea utopiei
radicale. Acum apare în prim-plan geniul diabolic al lui Stalin, rece si meticulos, maniera
în care a stiut sã exploateze si sã profite de avantajele situatiei. Maniera în care a stiut sã
teasã „pânza de pãianjen“ în jurul lui Lenin, pregãtind conditiile pentru eliminarea
potentialilor adversari sau pretendenti la functia supremã.Erijându-se în continuator
legitim al lui Lenin, Stalin a stiut sã beneficieze de toate avantajele pe care i le confereau
mitul unitãþii partidului si monolitismul puterii ce decurgea din însãsi structura
organizatoricã a partidului. Centralizarea puterii derivã din legitimitatea politicã a
funcþiei si din conditia de continuator legitim al ideilor leniniste.
Acestea, combinate, îi permit sã-si neutralizeze adversarii, în primul rând, ca apãrãtor al
dogmei infailibile: ideologia marxist-leninistã, a cãrei versiune caricaturalã o poate apãra
si impune cu ajutorul vechilor cadre de partid, în luptã cu ideile rivale ale lui Troþki,
Buharin, Zinoviev, Kirov, Kamenev. Astfel, în timp ce Troþki milita pentru revoluþia
mondialã ºi pentru exportul de revoluþie, Stalin reuºise sã adopte, ca linie oficialã a
partidului, teza construirii socialismului într-o singurã tarã, înconjuratã de dusmani si teza
ascutirii luptei de clasã dupã fiecare etapã de construire a noii societãti. Aceste teze au
avut un impact politic decisiv în consolidarea legitimitãþii ei pe plan internaþional, în
special în cadrul miscãrii comuniste si muncitoresti, unde orice gresealã internã (crime,
excese ale cultului personalitãtii, abateri grave de la linia oficialã a teoriei) erau scuzabile
în numele greutãtilor inerente întâmpinate de prima tarã care construia un alt mod de
productie. La adãpostul acestor campanii publicitare, mai mult decât binevoitoare, Stalin
a putut pregãti în tihnã o revolutie socialã totalã, iniþiatã de sus, care va marca profund
raporturile dintre societatea civilã sovieticã si sistemul ei politic.Modernizarea economicã
a U.R.S.S., impusã de Stalin, în conformitate cu legile economice ale socialismului, prin
colectivizarea forþatã si industrializarea acceleratã, rup în douã societatea sovieticã prin
instituirea clivajului sat-oras.Tãrãnimea, neavând o constiintã de clasã revolutionarã, ci
una conservatoare sau traditionalã, trebuia „ajutatã“ sã se lepede de instinctul atavic al
posesiei si proprietãtii private.
2. Justificarea ideologicã a terorii este cheia de boltã a totalitarismului sovietic, placa
turnantã pe care se bazeazã toate acþiunile si tactica lui Stalin în vederea acaparãrii
puterii totale. Ea se sprijinã pe urmãtoarele mãsuri care au marcat ordinea revolutionarã si
au asigurat succesul proiectului politic al lui Stalin:
a) Atomizarea societãþii sovietice cu ajutorul cuplurilor dihotomice din discursul
ideologic.
Cuplului tarism-revolutie sau chiar expoatare-eliberare; se adaugã cuplurile trãdãtor-
erou;muncitor fruntas-sabotor; chiabur-tãran sãrac, muncitori-tãrani; muncitori
necalificati -specialisti. Aceste cupluri, centrate în special în jurul sintagmei „clasã
muncitoare“,legitimeazã lupta de clasã prin favorizarea categoriilor sociale cu interese
opuse.
b) Procesele spectacol sau demonstrative . Spre deosebire de procesele politice clasice,
care opun pe acuzaþi si pe acuzatori într-un conflict politic real si care respectã regulile
procedurale, oralitatea si contradictorialitatea, functia procesului-spectacol este de a
legitima noul sistem de valori în curs de consolidare si, indirect, de a legitima teroarea.
Vechii adversari ai lui Stalin: Buharin;Zinoviev; Kamenev nu numai cã renuntã la ideile
lor, dar în memorii disperate si repetate ei cersesc „tãtucului“ iertarea, asigurându-l de
fidelitatea lor si regretând „rãtãcirile“ din trecut fatã de orientarea genialã a „pãrintelui
popoarelor“. Mai mult, în timpul precesului Buharin a recunoscut toate capetele de
acuzare imaginare împotriva lui si a cerut o pedeapsã exemplarã pentru el însusi. Când s-
a pronunþat sentinþa la moarte prin împuscare a sfârsit strigând: „Trãiascã tovarãsul
Stalin!“
c) Crearea statului de drept totalitar se bazeazã pe „combinaþia dintre mãsurile de
urgenþã ºi un legalism crescând“. Asocierea terorii si a dreptului conferã legitimitate
juridicã tuturor mãsurilor teroriste prin validarea lor de cãtre vointa popularã care, în
cadrul democratiei populare, atinge aproape unanimitatea. Dar si vointa popularã este
trucatã si manipulatã, prin mecanismele terorii, la fel cum legalitatea este una de paradã.
„Teroarea si legalitatea sunt cele douã aspecte inseparabile ale unei aceleiasi atitudini
totalitare. Teroarea creeazã imprevizibilul, legalitatea restaureazã previzibilitatea“.
d) Consolidarea statului-partid si, apoi, a partidului-stat. Ca stat al dictaturii
proletariatului, statul sovietic este voinþa clasei dominante ridicate la rang de lege.
Iniþial, stat al muncitorilor si tãranilor, stat al întregului popor, statul va deveni
monopolul forþei în mâinile unei elite conducãtoare compusã din activistii de partid,
aparatciki si din membrii temutului NKVD. Acest stat va da nastere unei birocratii
numeroase care vor controla total activitãþile sociale, fiind controlate, la rândul lor, de
cele douã instituþii, pânã când vor fi înghitite în structura monoorganizationalã a
partidului.
e) Crearea omului nou si rotaþia cadrelor. O formã indirectã de control asupra societãtii
era inocularea în inconstientul noilor elite si echipe de cadre cã nimeni nu este de
neînlocuit. Progresiv cu consolidarea puterii personale, oligarhia partidului va fi înlocuitã
prin valuri succesive de cadre de rezervã care vor anihila stabilitatea si securitatea
locurilor de muncã si vor înãbusi orice încercare de rezistenþã, datoritã neîncrederii în
noii veniti. Aceastã clasã instabilã trebuia sã execute, în schimbul avanatajelor temporare,
indicatiile de sus, concurând pentru a intra în gratiile stãpânului de la Kremlin, în
îndeplinirea sarcinilor, în spionarea si delatiunea reciprocã. Prin aceste caracteristici,
clasa politicã din anii ’40 si-a subminat bazele puterii proprii si a declansat cultul desãntat
al personalitãtii. Voinþa lui revolutionarã si credinta în justetea cauzei trebuiau sã
transcendã de fiecare datã instinctele lui naturale, ceea ce propaganda numea „influente
ale vechii societãti“. El trebuia sã aibã o atitudine intransigentã fatã de aceia care sovãiau
sau se eschivau de la sarcini; trebuia sã înfiereze cu mânie proletarã orice atitudine
defetistã sau dusmãnoasã la adresa noii societãti; trebuia sã punã mai presus interesele
generale decât cele particulare. Aceastã credintã în justetea cauzei a fost transformatã de
propagandã într-un sistem de urmãrire si delaþiune generalã, într-un fel de bellum
omnium contra omnes, cu efecte spectaculoase asupra eficienþei controlului total si
implicit, asupra atomizãrii societãþii civile. De altfel, se cunoaste cazul pionierului
Kovalov, larg popularizat, care la nouã ani si-a trãdat pãrintii pentru cã în casã criticau
stãrile de lucruri din cadrul societãþii sovietice.
f) Rolul poliþiei politice în amplificarea terorii ºi consolidarea sistemului. Politia politicã
va deveni instrumentul privilegiat al lui Stalin în controlul societãþii sovietice si în
consolidarea ei, prin amplificarea terorii la cote inimaginabile. Prin puterile dicretionare
acordate, politia politicã (CEKA; NKVD si apoi KGB) se va eschiva oricãrui control din
partea statului sau societãþii civile. Ea nu va fi rãspunzãtoare sau obedientã decât în fata
secretarului general al partidului, deopotrivã sef al statului si comandant suprem al
fortelor armate. Aceastã concentrare a puterilor într-o singurã persoanã va pregãti
înghitirea statului de cãtre partid, apoi a statului-partid de cãtre politia politicã. Va ajunge
sã fie un stat în stat, imposibil de a mai fi controlat si care, datoritã cresterii exponentiale
a puterii sale, va face din propriul ei pãrinte o marionetã, adeseori obligatã sã joace o
pantomimã, un rol ingrat, acela de a justifica propriile ei actiuni.
SUB XII
Tipuri de sisteme de partide
Sisteme partidiste
Sistemul partidist are in vedere modul de structurare, de functionare a partidelor
politice in cadrul vietii politice dintr-o societate. El se refera cu precadere la numarul
partidelor politice care exista intr-o societate si prin a caror participare se deruleaza, se
realizeaza viata politica din cadrul acesteia.
Notiunea de sistem partidist a fost folosita pentru prima oara in perioada
interbelica si avea in vedere numarul si natura partidelor politice dintr-o societate care
erau angajate in viata politica.
Sistemul partidist nu a fost si nu este identic in toate societatile, ci el depinde in
fiecare tara de o serie de factori:
-momentul aparitiei capitalismului si al afirmarii burgheziei;
-natura regimului politic;
-nivelul organizarii si functionarii vietii politice in general, a celei partidiste in
special;
-obiectivele si sarcinile urmarite in plan social, economic, politic sau national,
cum ar fi dezvoltarea, modernizarea social-economica sau politica, in special cea legata
de democratism, sau infaptuirea unor obiective ale luptei de eliberare nationala;
-anumite traditii istoric-nationale.
Sistemul partidist se structureaza si evalueaza in functie de doua criterii esentiale:
1) al numarului partidelor politice dintr-o societate care prin aceasta dau si asigura
functionalitatea vietii politice. Din acest unghi de vedere avem urmatoarele tipuri de
sisteme partidiste:
a)monopartidiste
b)bipartidiste
c)pluripartidiste
2)al paradigmei doctrinare si ideologice
Sisteme monopartidiste
Monopartidismul consta in fundamentarea activitatii si vietii politice din societate
pe existenta si functionalitatea unui singur partid politic.
 -existenta unui singur partid politic tine de momentul initial al aparitiei
partidismului, in special de lupta antifeudala cand fortele progresiste de esenta burgheza
s-au grupat intr-un singur partid politic, de regula liberal;
-In alte societati constituirea monopartidismului a fost legat de indeplinirea unor
obiective ale luptei nationale (obtinerea independentei, unitatea nationala, inlaturarea
subdezvoltarii, etc.).
-Monopartidismul se intalneste si in perioada de maxima criza, cand fortele
reactionare pentru a-si instaura propria putere, dictatura, apeleaza la sistemul unipartidist.
Asa a fost cazul in perioada interbelica cu regimurile fasciste din Germania si Italia.
Unipartidismul a fost de asemenea caracteristica majora, determinanta a regimurilor
comuniste din Europa rasariteana, Asia si America Latina.
Sistemul monopartidist a fost prezent si in Romania in 1938, cand regele Carol al
II-lea a interzis partidele politice, creand Frontul Renasterii Nationale, ca partid unic si
pentru o scurta perioada de timp in 1940, in timpul asocierii la guvernare, de catre
generalul Antonescu, a legionarilor.
Al doilea moment si cel mai lung si greu este cel din perioada regimului comunist
1948-1989.
Prin esenta sa, sistemul monopartidist este fondator si generator de regimuri
nedemocratice, dictatoriale.
Sisteme bipartidiste
Bipartidismul este sistemul intemeiat pe existenta si functionalitatea a doua
partide politice. El se intalneste in aproape toate fazele vietii partidiste, democratice, la
inceputul acestuia, in perioada de dezvoltare si maturizare a sa.
Momentul aparitiei bipartidismului poate fi legat de cel al aparitiei partidelor
politice, in speta a luptei antifeudale, cand cele doua forte combatante-burghezia si cea
feudala, s-au organizat fiecare intr-un partid politic opus, de regula liberal si conservator.
Apare din necesitatea crearii opozitiei politice si implicit a alternantei politice in
organizarea si conducerea societatii.
-democratismul politic a determinat si el aparitia bipartidismului.
-bipartidismul a constituit fundamentul pe care s-a nascut si dezvoltat
pluripartidismul.
 Sisteme pluripartidiste
Pluripartidismul a aparut in perioada interbelica si s-a extins dupa cel de-al doilea
razboi mondial in tarile din Europa occidentala. Cauzele ce au condus la aparitia
pluripartidismului constau in:
-impunerea si generalizarea votului universal.
-Complexitatea vietii sociale, diversitatea intereselor, optiunilor grupurilor si
categoriilor sociale a determinat aparitia unor noi paradigme doctrinare si ideologice care,
pentru a se materializa si exprima in practica sociala aveau nevoie de propriile partide si
formatiuni politice; ex. doctrina comunista-partidele comuniste, doctrina ecologista,
democrata, crestina sau social-democrata-partidele ecologiste, crestin-democrate sau
social-democrate, etc.
-Dezvoltarea si amplificarea democratismului politic a impus, de asemenea,
aparitia unor partide politice.
Prin principiile si valorile pe care le promoveaza, multitudinea optiunilor politice
si ideologice ce se confrunta, atat sistemul bipartidist dar indeosebi cel pluripartidist,
intemeiaza sistemele politice democratice.
Primul sistem bipartidist a fost creat in Anglia iar cel mai reprezentativ este astazi
cel din S.U.A.
In Romania pana la primul razboi mondial in anumite perioade prin prezenta
Partidului liberal si a celui conservator se poate vorbi de un sistem bipartidist.
Pluripartidismul a fost si este prezent si in societatea romaneasca atat in perioada
interbelica 1944-1947 si indeosebi dupa 1989.
Sistemul partidist doctrinar-ideologic
Prezenta pluripartidismului, a numeroase si variate orientari doctrinar-ideologice
a impus structurarea sistemului partidist contemporan si in functie de acest ultim aspect,
adica cel al paradigmei doctrinar politice.
Din aceasta perspectiva, partidele politice se pot structura in trei mari grupe:
a)gruparea partidelor de dreapta cu diferite nuante, de dreapta, de centru dreapta
sau de extrema dreapta. In aceasta categorie sunt incluse partidele cu orientare de dreapta,
partidele conservatoare, neoconservatoare, liberale, neoliberale, republicane, etc. In
cadrul orientarii de extrema dreapta sunt considerate partidele fasciste, neofasciste sau
cele ale noii drepte.
b)gruparea partidelor de centru cuprinde in general partidele democrat-crestine,
social-crestine si ecologiste;
c)gruparea partidelor de stanga. Este o grupare mai larga in cadrul careia se pot
face diferite nuantari ca cea de stanga, de centru stanga si extrema stanga. In categoria
celor de stanga si centru stanga pot fi incluse partidele socialiste, social-democrate,
radicale si chiar unele occidentale. In cele mai multe cazuri insa, partidele comuniste fac
parte din cadrul partidelor de extrema dreapta.
In prezent, in lume se constata un proces de restrangere atat numerica, cat si a
sferei de manifestare si influentare atat a partidelor de extrema dreapta, cat si a celor de
extrema stanga. Acest proces este determinat de consecintele nefaste istorice pe care
aceste partide le-au provocat si intretinut (declansarea celui de al doilea razboi mondial,
impunerea regimurilor fasciste si comuniste), dar si datorita extensiunii pe care o
cunoaste astazi sistemul democrat.
 Subiectul XII

2.Personalitatea politica
Orientarea spre politica a unei persoane e determinata atat de factori ce tin de individ (conditionari
pshice,culturale,educationle,familiale,profesionale,de personalitate) dar su de factori externi|
(sistemele politice in care evolueaza,sistemul si regimul politic)
Exista mai multe viziuni asupra motivatiilor omului politic:
 Viziunea elitista:indivizii inzestrati cu calitati naturale de osebite lupta pt castigarea unui
stat si are un rol de exceptie in viata politica
 Viziunea liberala:in lupta politica se angajeaza si triumfa cei mai inteligenti,mai curajosi
si mai puternici,mai indrazneti si mai apti pt munca
 Viziunea pshilogica si psihanalista (Laswell):omul se angajeaza in politica datorita nevoii
de a scapa de conflicte infantile nerezolvate,transformate in frustrari,eventualul succes si
notorietatea in plan poltic oferindu-i compensatiile necesare.
Liderul politic este o persoana caracterizata prin capacitatea si realizarea deosebita care prin
prezenta sau activitatea sa influenteaza, conditioneaza ,exprima interesele unui grup,scopurile
lui,strategia si tacticile actiunii sale politice
- de obicei detine putere executiva in cadrul grupului
- calitati necesare:capacit de a vb si de a convinge,instinctul puterii,bun
simt,temperament de luptator,incredre in sine,spirit hotarat,intuitie in raport
cu asteptarile celorlalti,forta de convingere si de reprez prin activitatea si
imagine pe care si-o creeaza->in cadrul luptei pt puterea politica in care se
angajeaza aceste calitati denotand competente politice
Max Weber:Charisma=calitatea extraordinara a unei persoane,dotata cu forte sau
caracteristico”supraumane”sau inaccesibile muritorului de rand si care se
considera datorita lor conducator(sociologie politica)
Liderul carismatic apare de obicei in peioada de criza simbolizand sperantele grupului,entuziasmul
raspunzand asteptarlor si necesitatilor obiective ale momentului->carisma nu e
atat un talent personal al liderului cat o calitate atribuita
Roger G. Schwartzenberg:Analizeaza liderii politici in termeni de vedete politice ->orice lider isi
proiecteaza o imagine care o cvultiva ulterior obligatoriu(abandonarea ei
 brusca risca sa-i afecteze credibilitatea)->orice lider se specializeaza intr-un
rol,intr-un
model(parintele,salvatorul,filosoful,mcriticul,modestul,nemultumitul)care
determina tipul de actiune politica pe care o
exerseaza(autoritara,conservatoare,reformista,revolutionara)->de exemplu
liderul de sarm va urmari sa seduca,cel autoritar sa impuna si criticul sa
convinga.
De asemenea femeile cand ajung lideri politici mascheaza identitatea lor feminina
incercand sa-si construiasca o iamgine virila
Atrage atentia asupra industriei persuasiunii care a luat locul intr-o oarecare
masura totalitarismului folosind metode si servicii ale publicitatii
moderne”candidatul nu mai este impus ci vandut iar alegatorul sedus”-
>candidatul trebuie sa cucereasca un electorat- piata si sa declanseze voturile-
cumparaturi,campaniile electorale devenind campanii publicitare in care
comunicarea simbolica,non-verbala devine mai importanta decat cea verbala.
Liderul politic=cel mai important agent politic individual
Personalitatea=rezultanta intersectarii diferitelor componente individuale:temperament, caracter,
reflexe, nevoi, interse, aptitudini “nu devii om politic in orice tara si in orice
moment ci in functie de situatia si institutiile cu care intri in relatii” (Gravoitz)
Motivatiile omului politic-> diferite: de la credinta in dreptate sociala sau sentimentul national,
pana la setea de putere si reusita.
Viziunea liberala: in lupta politica se angajeaza si triumfa cei mai inteligenti.
Laswell : omul se angajeaza in politic adatorita nevoii de a scapa de conflictele infantile
nerezolvate , transformate in frustrari , succesul si notorietatea in plan politic
oferindu-i compensatiile necesare.
Luderul politic=o persoana caracterizata prin capacitati si realizari deosebite si care prin activitati
influenteaza , conduce, si exprima interesele unui grup, formuleaza scopurile si
elaboreaza strategiile si tacticile actiunii politice ale acestu
-seful institutional al uinui grup sau este considerat ca atare de membrii grupului.
-exercita cea mai mare influenta in stabilirea si realizarea scopurilor
-de obicei, detine puterea executiva in cadrul cionducerii grupului
 -alege acel model actinoal care sa coerspunda atat asteptarilor grupului,cat si
necesitatilor momentului
Gravitz: “oamneii de stat – in general personalitati de tip solitar”
Liderul politic- este o realiatet construita, fabricata din necesitati obiective, dar care denatureaza
individul

XIII. 1. Social democraţia după al doilea Război Mondial

Din cauza influenţelor crescânde ale Moscovei asupra partidelor comuniste din
Occident s-a urmărit disocierea clară a valorilor socialismului democratic de ideologia
totalutarismului stalinist. După 1945 se observă o orientare bipolară în structura
geopolitică a lumii pe de o parte datorită poziţiei filoatlantiste a partidelor social-
democrate, pe de altă parte condiţiei impuse de planul Marshall (primeau fonduri doar
ţările în care guvernele social-democrate urmau o orientare liberală în economie).
Toate acestea au contribuit la erodarea lentă, dar ireversibilă a identitîţii politice şi
economice a doctrinei social-democrate. Preluarea tezelor reformiste interbelice are loc în
intervalul 1945-1952, iar postualarea acestor teze programatice are în documentele
oficiale din aceast perioadă avea mai mult o funcţie de identificare partizană şi de
continuitate ideologică.
În afară de Partidul Laburist din UK, partidele social-democrate de pe continent
îşi inspiră activitatea din tezele postulate în Declaraţia Internaţionalei Socialiste de la 2
iulie 1951 – „Despre scopurile şi obiectivele socialismului democratic”.
Bazele reformiste ale social-democraţiei contemporane sun oglindite în partea a
doua a Declaraţiei, realizarea sa presupunând mutarea centrului de greutate de la
problematica proprietăţii la problematica conducerii şi a repartiţiei.
Socialismul democratic nu este posibil ca regim politic decât acolo unde puterea
de stat este controlată de socia’etatea civilă în mod democratic, iar statul este un garant al
controlului societîţii asupra puterii economice.
Declaraţia de la Frnakfurt stipulează că democraţia economică se caracterizează
prin satisfacerea tuturor nevoilor şi nu prin exploatarea individului, motiv pt care se
postulează în Declaraţie angajarea deplină a forţei de muncă, creşterea producţiei şi a
bunăstării, repartizarea echitabilă a veniturilor. De asemenea se specifică faptul că
economia social-democrată se poate împăca şi cu proprietatea privată în anumite ramuri
ale economiei.
Planificarea economiei în condiţiile economiei de piaţă presupune însă existenţa
dirijismului, adică preluarea puterii economice de către un grup restrâns de oameni, fapt
cu care social-democraţia nu este de acord.
Partea a doua, punctul 3 al Declaraţiei stipulează că aria proprietăţilor sociale
asupra mijloacelor de producţie şi formele de planificare urmează să depindă de structura
economică a diferitelor state. De asemenea statul trebuie să se asigure că masele populare
nu sunt exploatate de către carteluri şi monopoluri şi că proprietarii particulari nu vor
abuza de forţa lor economică.
Conform Declaraţiei, există 2 moduri prin care poate fi creată proprietatea privată
sau colectivă:
a. etatizarea fabricilor şi întreprinderilor deja existente
b. crearea de noi ăntreprinderi de folosinţă publică, întreprinderi comunale sau
cooperative de consum.
Formele proprietăţii sociale nu sunt un scop în sine, ci au o dublă finalitate:
a. instrument al controlului public asupra industriilor cheie al căror caracter privat
nu îl include
b. mijloc de raţionalizare a industriilor din punct de vedere tehnic
Declaraţia avertizează cu privire la posibilitatea ca uniunile sindicale să
degenereze în instrumente de centralizare a birocraţiei sau în sisteme corporatiste.
Astfel, modelul democraţiei economice descris în Declaraţie se bazează pe
modelul economiei mixte în care se găseşte atât proprietatea privată, cât şi cea publică,
iar mecanismele interne de funcţionare a economiei sunt reglementate de piaţă şi de
sistemul planificării, care este lipsit de caracterul totalitar.
Documente oficiale ale social-democraţiei posbelice afirmă că realizarea
democraţiei economice va duce la diminuarea progresivă a teoriei capitalismului. Se
evidenţiază şi faptul că social-democraţia nu a renunţat la transformarea societăţii pe cale
reformistă. Reformele propuse de social-democraţi nu sunt părţi componente ale unei
transformări pe termen lung, ci sunt soluţii aparte propuse pentru o problemă dată.
Tezele democraţiei industriale şi coparticipării la conducere sunt elemente
importante de acţiune în favoarea schimbării structurii de clasă şi a repartiţiei economice.
Principala diferenţă dintre cogestiune şi democraţia economică este reprezentanţii
muncitorilor pentru consiliile de conducere sunt aleşi din masa totală a muncitorilor şi nu
doar de sindicat sau din rândul membrilor de sindicat. Avest lucru a atras nemulţumirea
sindicatelor şi a liderilor care îşi vedeau ameninţat monopolul intereselor.
Eclectismul principiilor care stau la baza doctrinei social-democrate postbelice
este trădat de pendularea între conformism şi pragmatism, între scop şi mijloace. Între
obiectivele pe termine scurt şi cele pe termen lung. Se remarcă o varietate de şcoli,
idologii, şi teorii:
a. programul de la Bad-Godesberg din 11-13 noiembrie 1959 al PSD
German(PSDG)
b. Bruno Kreisky în cadrul PS Austriac – recunoaşterea planificării orientative şi a
naţionalizării unor întreprinderica forme de gestiune ale economiilor
contemporane de piaţă
c. Olof Palme elabora la sfârşitul anilor 60 teoria valorilor egale a muncii şi
capitalului
Epoca de aur a social-democraţiei europene poate fi localizată în perioada boom-
ului economic postbelic până la apariţia recesiunii prelungite din 1974-1976. În această
perioadă social-democraţia reuşeşte să îşi transpună în practică o parte din paradigmele
economice şi sociale ale doctrinei:
a. ecomia mixtă axată pe principiul redistribuirii
b. socializarea unor activităţi financiare cheie
c. principalele jaloane ale statului social (ex: solidaritatea şi jutiţia socială)
Elemente ale teoriei şi practicii social-democrate ao fost însuşite în teoria şi
practica altor doctrine contemporane din cauza tot mai pronunţatei interdependenţe dintre
componentele sistemului politic intern pe de o parte şi a interdependenţei dintre sistemele
economice şi politice aflate în plin proces de integrare regională:
a. închiderea dimensiunii ecologice în activitatea politică
 b. protecţia socială
c. elemente ale statului social şi democraţiei sociale
d. lupta pentru drepturile omului
Principiile economiei mixte care şi-au dovedit utilitatea în asigurarea stabilităţii
postbelice (valori ale social-democraţiei):
a. coexistenţa diferitelor forme de proprietate în acelaşi sistem
b. asiguraarea unui raport optim dintre planificare orientativă şi concurentă: la
nivel macro să predomine planificarea, iar la nivel micro (IMM-uri) să
predomine concurenţa
c. principiul „simetriei sociale” – Bruno Kreisky, 1971 – nici un grup nu poate
obţine foloase necuvenite pe urma exploatării altui grup
d. valoarea egală a muncii şi a capitalului (Olof Palme – 1969)
e. recunoaşterea intervenţionismului etatic în viaţa economică ca urmare a
creşterii funcţiei sociale a statului şi a extinderii sectorului public
Politici publice care configurează intervenţionismul etatic:
a. politica de spijinire şi socializare a investiţiilor
b. politica de creditare şi subvenţionare de la buget
c. subvenţionarea serviciilor publice (învăţământ, sănătate etc.)
d. corelaţia dintre legislaţia socială şi politicile profesionale în domeniul forţei de
muncă
e. protecţia socială
f. redistribuirea echitabilă a venitului naţional
Principiul schimbării ordinii sociale prin reforme culturale a cunoscut în perioada
postbelică atenuări considerabile, astfel că statului parlamentar îi revenea sarcina
transformării sistemului economic într-un mod necear gradual. Se remarcă două mijloace
esenţiale în vederea atingerii acestui scop:
a. naţionalizarea unor sectoare a economiei prin votul parlamentului şi cu
indemnizaţii egale cu valoare întreprinderilor naţionalizate acordate foştilor
proprietari
b. introducerea în cadrele societăţii deja existente a garanţiei statale a deplinei
utilizări a forţei de muncă
 Ideea socializării integrale a fost progresiv abandonata după al doilea RM din
raţiuni geopolitice (condiţia planului Marshall).
13-15 noiembrie 1959 la Bad-Godesberg în programul elaboraat de PSDG se
renunţă la ideea socializării unor ramuri industriale deoarece sturctura economică a unei
societăţi este dată de mărimea întreprinderi lor şi a forma lor de administrare şi nu de
relaţiile de producţie şi raporturile de clasă generate din acestea. In economia mixtă nu se
mai pune problema socializării proprietăţii private , ci controlul puterii economice a
managerilor. În conceăţia social-democrată, economia mixtă se concretizează prin
asigurarea rolului reglator al statului în viaţa economică, ceea ce se manifestă prin:
a. stimularea investiţiilor
b. subvenţionarea anumitor ramuri şi sectoare
c. favorizarea unor politici de creditare a cererii
Statul apare astfel din ce în ce mai mult ca investitor, devine instrumentul
stimulării creşterii economice postbelice şi al asigurării unei politici sociale şi
profesionale a forţei de muncă.
Socializarea investiţiilor este o nevoie resimţită larg de către agenţii economici
după perioada de fluctuaţii în economie datorate celor două războaie. Prin urmare statul
devine puterea reglementativă care limitează fluctuaţiile ciclice care au dus la risipă de
resurse materiale, financiare şi umane, precum şi sontrolorul instituţiilor financiare.
Se simte însă din ce în ce mai mult nevoia de modernizare în anumite domenii ale
industriei, în special în ramurile de vârf, prin urmare statul devine principalul investitor,
în detrimentul domeniului privat. Numeroase domenii necesită pentru dezvoltare un
capital atât de mare, încât doar statul îl poate oferi.
Willy Brandt atrage atenţia asupra faptului că ar putea fi necesară creşterea
intervenţiei etatice în cadrul politicii de investiţii întrucât acestea au o influenţă decisivă
asupra calităţii vieţii şi a calităţii mediului înconjurător.
La al XVIII-lea Congres al Internaţionalei Socialiste din 1989 se reafirmă poziţia
social-democraţiei în legătură cu economia mixtă:
a. societatea democratică trebuie să compenseze defectele oricărui sitem de piaţă,
fie el şi cel mai responsabil
 b. guvernul nu este un atelier de raparaţii al unor stricăciuni ale unei pieţe
defectuoase sau a aplicării greşite a unor tehnologii noi
c. statul trebuie să reglementeze piaţa în interesul populaţiei şi să intervină pentru
apărarea şi realizarea intereselor tuturor muncitorilor în sensul ameliorării
experienţei de muncă şi a măririi posibilităţilor de dezvoltare individuală
Economiile mixte nu sunt un panaceu, ele confruntându-se cu numeroase
contradicţii şi disfuncţionalităţi.
2. Tendinţe actuale în sistemul politic românesc

Democraţia apare în sistemul politic românesc ca un fenomen şi un concept

integrator. Exerciţiul elementelor democratice persupune în mod necesar şi prioritar
existenţa şi funcţionarea statului de drept, aseparaţiei puterilor în stat ca mecanism intern
alcătuit din contraponderi şi frâne chemate să înlăture pericolul alunecării spre adoptarea
unor măsuri tiranice.
Repere-garanţii cuprinse în constituţia României:
a. suveranitatea naţională aparţine poporului român
b. poporul îşi exercită suveranitatea direct (prin referendum) sau indirect (prin
organul reprezentativ)
- Parlamentul este principalul organ reprezentativ al poporului şi unica unitate
legislativă
- ca şi Preşedintele, este ales prin vot universal, direct, secret şi liber-exprimat
- Preşedintele poate fi demis doar prin referendum
- referendumul este organizat de către Preşedinte şi vizează exprimarea voinţei
poporului cu privire la problemele de interes naţional
c. autorităţile politice centrale (guvernul, Parlamentul şi autoritatea
judecătorească) funcţionează ca entităţi relativ independente şi interdependente
ale aceluiaşi sistem
- au ca finalităţi majore alternarea şi ocrotirea demnităţii omului, a drepturilor şi
libertăţilor cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, instaorarea
dreptăţii şi promovarea pluralismuli politic
 - autorităţile adminstraţiei publice (consiliile locale şi primarii) sunt alese prin vot
universal, direct, secret, liber-exprimat şi egal având ca principii de bază
principiul autonomiei locale şi principiul descentralizării
d. principiul pluralismului este asigurat de legiuitorul român prin pluripartidism şi
prin libertatea de constituire şi acţiune a partidelor politice
- sunt declarate neconstituţionale doar acele partide care prin scopul declarat sau
activitatea lor sunt potrivnice suveranităţii , integrităţii sau independenţei
României, pluralismului politic sau principiilor statului de drept
e. principiul majorităţii este consacrat prin reglementarea cvorum-ului legal
necesar pentru adoptarea legilor şi a hotărârilor de către Camerele Parlamentului,
precum şi a iniţiativelor de revizuire a Constituţiei
f. drepturile şi libertăţile fundamentale sunt nu numai reglementate exhaustiv, dar
acestora li se şi asigură realizarea în fapt printr-un adevărat sistem de garanţii
constituţionale
g. Constituţia este legea supremă, sancţiunea acestei supremaţii este controlul
constituţionalităţii legilor, regulamentelor Camerelor prin Curtea Constituţională
care este un organ special şi specializat
Principiul separaţiei şi a echilibrului puterilor în stat este reţinut în susbstanţa
textelor constituţionale. Textul normativ asigură premisele unei conlucrări a structurilor
(autorităţilor) statale în realizarea voinţei poporului. Adunarea Constituantă a României
nu încredinţează cele trei puteri unei singure persoane sau autorităţi statale şi aplicând
normele dreptului constituţional contemporan operează delimitări clare în interiorul
fiecărei puteri:
a. bicameralitatea Parlamentului: puterea executivă aparţine Camerei Deputaţilor
şi Senatului şi nu o pot exercita decât împreună
b. puterea executivă este tricefală: Preşedinte, Guvern şi administraţia publică
c. puterea judecătorească aparţine Curţii Supreme de Justiţie şi celorlalte instanţe
reglementate de lege care îşi exercită atribuţiile specifice cu sprijinul Ministerului
Public şi al Consiliului Superior al Magistraturii
 Construcţia constituţională permite colaborarea puterilor în cadrul unui echilibru
asigurat de controlul reciproc al acestora. De exemplu, puterea legislativului intervine în
puterea şi activitatea executivului:
a. puterea legislativă stabileşte normele juridice pe care puterea executivă trebuie
să le îndeplinească => caracterul supraordonat al activităţii legislative
b. Parlamentul aprobă programul guvernului; aprobarea este un vot de încredere,
dezaprobarea înseamnă demisia guvernului
c. Parlamentul aprobă delegarea legislativă, abilitând guvernul să emită norme
juridice şi stabilind, concomitent, domeniul, durata, precum şi modalităţile de
control al exercitării delegaţiei de către guvern
d. Parlamentul controlează activitatea guvernului
Pe de altă parte, se pot evidenţia şi intervenţiile executivului în puterea
legislativului:
a. Preşedintele pronunţă legile şi poate cere o singură dată reexaminarea unei legi
b. Preşedintele poate dizolva Parlamentul
c. guvernul are iniţiativă legislativă
- poate solicita adoptarea cu procedură de urgenţă a proiectelor sau propunerilor
legislative
- îşi poate angaja răspunderea în faţa Parlamentului asupra unui program,
declaraţii de politică generală sau proiect de lege
- poate fi abilitat să emită ordonanţe în domenii care nu constituie obiect de
reglementare a legilor organice
Judecătorii se supun numai legii, fără să se afle în raport de subordonare faţă de
alte autorităţi publice. Independenţa lor este garantată atât în raport cu aceste autorităţi cât
şi în raport cu alte influenţe sau presiuni. Judecătorii şi procurorii sutn nimiţi de către
Preşedinte sau de către conntenciosul administrativ.
Funcţionarea efectivă a structurilor create va depinde în mare măsură de jocul
forţelor politice şi sociale care le materilizează.
Analiza sistemului politic român se loveşte de atipicitatea unor caracteristici în
raport cu standardele de la care se revendică. Dificultăţile se explică prin trecerea extrem
de rapidă de la un sistem politic la altul. Spaţiul politic românesc este populat mai curând
de grupri de interese care îşi dispută voturile electoratului decât de partide politice care
promovează opţiunile sociale. Încadrarea spectrului politic românesc în curente politice
ar duce la acoperirea unei părţi a identităţii relae a fiecărei formaţiun aflată într-o relativă
inadecvare cu identitatea asumată.
De asemenea clasificarea formaţiuniloe politice pe dihotomia stânga-dreapta este
inoperantă, realizându-se o aglomerare mare pe centru, o altă expresie a confuziei
dominante sin viaţa politică internă. Explicarea migrării frecvente a fracţiunilor, a
liderilor politici (mai ales a parlamentarilor), a filialelor din teritoriu dintr-o zonă în alta a
spectrului are două explicaţii:
a. deşi îşi etalează diferenţa specifică în mod ostentativ, proclamându-şi o
identitate doctrinară şi programatică fără sufiecientă acoperire, ele se definesc în
realitate prin atitudinea faţă de reformă şi eventual faţă de chestiunea naţională
- prin aceata ele mai mult se confundă decât se disting
b. împrejurările în care s-a format sistemul politic actual , fragilitatea premiselor
de la care s-a plecat
- a existat o stare socială originară din care s-a selectat în mod natural o elită de
circumstanţă => invazia oportuniştilor
- cumulului de roluri indeplinit simultan de aceştia s-a tranformat mai târziu în
corupţie
Consecinţele formării FSN:
a. observarea unui dezechilibru major în distribuţia potenţialului de guvernare
între partide după configurarea spectrului politic
b. polarizarea acestui spectru care a motivat acuze de hegemonism şi a generat
tensiunile cunoscute
c. asaltul oportuniştilor şi concentrarea funcţionarilor publici într-un singur partid
subminându-i acestuia libertatea de mişcare sau, cel puţin îngrândindu-i-o.
Caracteristicile actualului spaţiu politic:
a. fluiditatea şi confuzia
b. o anumită îndepărtare a a clasei politice de interesele electoratului
c. stilul politicianist
d. pierderea credibilităţii – bănuiala curentă generalizată de corupţie
 e. o numită lipsă de respect pentru adversari ca şi pentru propria condiţie.
f. usurinţa de a încheia şi desface alianţe faţă de dificultatea de a e face să
funcţioneze
Forţele politice nu se conjugă întotdeauna, de multe ori nici nu se confruntă, ci se
irosesc în eforturi dispuse pe direcţii paralele. Raportul actual putere/opoziţie are
următoarele efecte negative:
a. amânarea formulării unor strategii globale pentru recostrucţia societăţii,
îndeosebi în plan economic
b. întârzieri în maturizarea instituţiilor sistemului politic ca şi a societăţii civile
c. discreditatrea reciprocă a celor două părţi: una învinuită că se cramponează
permanent de putere cu orice preţ, iar cealaltă că urmăreşte dobândirea acesteia cu
orice preţ
d. lipsa oricărei cooperări dintre ele generează sau favorizează crize de autoritate
a instituţiilor statului, obligate în astfel de împrejurări să apeleze la măsuri
coercitive
e. afectarea credibilităţii sistemului democratic în percepţia opiniei publice
autohtone şi inducerea unor îndoieli cu privire la posibilitatea României de a
accede la un sistem democratic
f. blocarea forţelor politice în propriile lor formule => slăbirea structurii interne a
formaţiunilor politice
Această criză atrage într-o oarecare măsură toate partidele politice importante,
ceea ce, adăgat la un sprijin civic din ce în ce ai redus duce la conştientizarea faptului că
viaţa politică românească trebuie să depăşescă un prag critic de maturitate precum şi
crizele cu care se confruntă.
Electoratul se regăseşte din ce în ce mai puţin în evoluţiile din sistemul politic.
Sistemul politic românesc suferă de lipsa unei alterniative de guveranare sprijinită solid,
pragmatic şi managerial, ceea ce ar putea genera importante probleme în cazul unei grize
politice.
Criza de creştere se poaate transforma într-o autentică criză politică dacă nu se
identifică un nou echilibru al balanţei politice. Problema disputei acerbe în jurul
chestiunii puterii se datorează şi faptului că miza reformei sistemului politic a primit două
definiţii ireductibile: una care viza stabilitatea şi eficienţa şi una care viza gradul de
democratizare.
În scrutinul din noiembrie 1996, electoratul îşi exprimă clar dorinţa de scimbare.
Întârzierea deciziei de schimbare se datorează inexinstenţei de până atunci a unei
alternative de guvernare sprijinită solid. În acest scrutin electoraltul nu sancţionează doar
guvernarea, ci şi perpetuarea crizei de creştere.
Presiunea rezulată din maniera de derulare a raportului putere/opoziţie a dus la
îngustarea orizintului libertăţii de acţiune a statuluila o reducere a proceselor
reformatoare. Apariţia partidelor istorice după Revoluţie şi autoproclamarea lor ca
opoziţie a dus la blocarea posibilităţii de formare a unei opoziţii contemporane cu
puterea. Prin urmare, votul din noiembrie 1996 poate fi considerat ca o refondare a
premiselor necesare unui real echilibru politic.

XIV. 1. Doctrina social-democrată până la primul RM

De la sfârşitul secolului XIX în social-democraţie se profilează un principiu

major: pluralismul politic trebuie să stea la baza înălţării statului de drept, a democraţiei
economice şi sociale. În şi prin el valorile social-democraţiei vor căpăta o fizionomie şi o
funcţionalitate proprii.
Engels recomanda în prefaţa lucrării lui Marx „Luptele de clasă din Frnaţa” în
1895 cucerirea puterii politice pe cale parlamentară. Engels recomandă prin aceasta
menţinerea acţiunii social-democrate în limitele legalitîţii statului burghez. Se credea că
burghezia nu şi-a epuizat potenţialul de creştere => s-a adoptat practica politică a social-
democraţiei în regulile jocului parlamentar.
Inaugurarea curentului reformist în varianta transformaţionistă s-a produs odată
cu conştientizarea faptului că puterea politică poate fi cucerită prin perfecţionarea
sistemului, nu prin distrugerea sa.
Bernstein ajunge la concluzia că teza marxistă cu privire la pauperizarea clasei
muncitoare este caducă şi, în consecinţă, nu va avea catalizatorii unei situaţii
revoluţionare care să ducă la răsturnarea sistemului. Ceea ce a dus însă la cristalizarea
atitudinii revizioniste a lui Bernstein a fost atitudinea socialiştilor de catedră care
susţineau mişcarea de reformă socială lansată de Bismarck. Doctrina lor reunea un
amestec de liberalism social şi conservatorism în care susţineau că revendicările
economice şi sociale ale muncitorilor germani nu puteau fi reprimate prin forţă. Ei
recomandau cucerirea păcii sociale după modelul englez, prin compromisuri din ambele
părţi. Lujo Brentano, şeful şcolii:
a. recomandă îmbunătăţirea nivelului de viaţă al clasei muncitoare după modelul
englez
b. are ca deviză perfecţionarea capitalissmului pentru a se evita răsturnarea lui
c. reforme inspirate vor neutraliza din faşă orice veleitate revoluţionară
Schultz-Gäwenitz, unul dintre cei mai importanţi discipoli ai lui Lujo Brentano:
a. observă că prosperitatea econimică a dus la pacificarea socială a celor două
clase cu interese antagonice în Anglia
b. critică teoria pauperizării şi a prăbuşirii capitalismului
c. faptul că Anglia este pe cale de a realiza pacea socială se datorează procesului
de concentrare industrială
Bernstein se remarcă prin a fi admirator al lui Schultz-Gäwenitz, fiind de părere
că revoluţia socială nu depinde de lovituri violente sau reforme sângeroase. Ea se obţine
prin reforme paşnice, aşa ca în UK. Consideră că posibilitaatea transformării sistemului
politic capitalist din interior este o alternativă la teza marxistă privind prăbuşirea
inevitabilă a capitalismului. El spune despre modelul marxist că are o contradicţie
indisolubilă între teza dispariţiei inevitabile a capitalismului şi necesitatea schimbării prin
revoluţii a ordinii politice din cauza adâncirii antagonismului dintre cele două clase
sociale.
În articolele publicate între 1896-1898, Bernstein critică valabilitatea unora dintre
cele mai importante teze marxiste. Cu toate criticile aduse de aripa stângă PSDG,
începând cu anul 189 ideile revizioniste încep să fie din ce în ce mai populare. Din martie
1899 articolele lui Bernstein apar în volumul cu titlul „Premisele socialismului şi
sarcinile social-democraţiei” care a fost primit favorabil de către aripa dreaptă a PSDG.
La congresele PSDG de la Stuttgart, Hanovra şi Lübeck bernsteinismul a fost condamnat,
dar nu s-au luat măsuri împotriva sa datorită poziţiei conciliante a majorităţii liderilor,
lucru care trădează dezorientarea profundă din cadrul partidului.
Bernstein îşi concentrează atenţia asupra teoriei valorii marxiste considerată cel
puţin piesă de bază a sistemului economic al lui Marx. Principalul contraargument al lui
Bernstein este faptul că veloarea mărfii nu corespunde şi nu se măsoară în cantitatea de
muncă socialmente necesară conţinută în ea. Marx considera că tocmai aceste aspecte
conferă valoarea mărfii. Astfel Bernstein consideră că teoria valorii muncă este valabilă
doar pentru munca moartă şi pentru un anumit stadiu al dezvoltării producţiei de mărfuri.
Marx susţine ca etalon al valorii-muncă timpul de muncă socialmente necesar, dar nu ţine
cont şi de diferenţele de abilitate şi rapiditate şi nici de avantajele introducerilor tehnico-
ştiinţifice în procesele de producţie.
De asemenea Marx consideră că marfa se vinde nu după valoarea sa, ci la preţul
de producţie. Bernstein consideră că această idee demonstrează caracterul depăşit al
teoriei economice marxiste, precum şi faptul că ea este aplicabilă societăţilor anterioare
capitalismului dezvoltat. El înlocuieşte teoria valorii muncă cu cea a utilităţii marginale
în care analiza fenomenelor economice are loc cu ajutorul noţiunilor: nevoi, gust şi
utilitate pentru a pregăti sinteza dintre socialism şi liberalism – „demoliberalismul”
considerată a fi doctrina viitorului.
În concepţia sa porneşte de la teoria subiectiv-psihologică a utilităţii elaborată de
Eugen Böhn-Bawerk care susţinea că profitul ar decurge din diferenţa dintre aprecierile
subiective ale valorilor prezente şi viitoare şi nu ar fi un rezultat al însuşirii plusvalorilor.
Bernstein consideră că ambele teorii, ci cea marxistă şi cea a utilităţii finale sutn la fel de
juste şi rămân valabile pentru scopuri diferite.
Bernstein a fost influenţat şi de neokantianism. Victor Adler îşi propunea să
înlocuiască baza materialistă a socialismului printr-o bază kantiană. Herman Cohen cerea
social-democraţiei să respingă materialismul şi să creadă în puterea binelui şi în valoarea
justiţiei. Woltmann consideră că în spatele doctrinei economice marxiste există o
teleologie morală care facilitează apropierea dintre acesta şi Kant. Conrad Schmidt îl face
pe Bernstein să creadă că mişcarea socialistă se sprijină pe postulate etice, pe o necesitate
mai mult morală decât materială.
 Revizionismul lui Bernstein s-a materializat în contestarea a cinci teze principale
marxiste:
1. contestă rolul predominsnt al economiei în schimbarea socială şi a
materialismului dialectic şi istoric
- factorii economici nu au o influenţă decisivă în formarea conştiiţei politice
- edificare socialismului trebuie să aibă ca fundement valorile morale
2. respinge teoria valorii şi plusvalorii precum şi propune analiza fundamentelor
economice cu ajutorul noţiunilor şcolii marginaliste: nevoie, gust, utilitate
3. respinge prăbuşirii modelului de producţie capitalist prin revoluţie
- capitalismul reuşeşte de fiecare dată să se adapteze nilor provocări şi să treacă
peste crize
- odată cu creşterea salariilor şi a nivelului de trai a muncitorilor, aceştia îşi vor
îndrepta atenţia dinspre revoluţie spre îmbunătăţirea relaţiilor de muncă,
dispărând astfel tensiunile sociale
4. respinge teoria luptei de clasă ca factor motor al progresului istoric
- lupta de clasă s-a diminuat în urma creşterii nivelului de trai a muncitorilor
5. respinge maniheismul politic care face din dictatura proletariatului consecinţa
cea mai adâncă în plan polotic a luptei de clasă
- socialismul nu se poate edifica decât ca societate democratică => respinge
inegaltităţile legate de originea socială, proprietate sau credinţă religioasă
- socialismul nu poate deveni o relaitate prin instituirea sa pe cale violentă
S-a constatat că este mai eficientă transformarea sistemului capitalist din interior,
decât distrugerea lui prin revoluţie.
În 1980 Gustav von Vollmar, deputat în Landstagul din Bavaria şi adept al aripei
stângi a PSDG se pronunţă deschis pentru o schimbare treptată a ordinii existente tinând
cont de mentalitatea colectivă şi de natura specifică a activităţii politice.
În contextul politic în care PSDG se vedea pus în situaţia de a pierde electoratul
ţărănesc, partidul începe să asigure ţăranii că nu vor instaora un regim colectivist.
Paradoxul social-democraţiei constă în faptul că introducerea măsurilor reformiste
este motivată şi propagată cu ajutorul frazeologiei revoluţionare.
 2. Tipuri şi tipologii de lideri politici

XV. 1. Dimensiuni simbolice ale culturii politice

O societate nu este doar locuită, ci şi exprimată, iar în cadrul ei orice regim şi

putere politică îşi exprimă identitatea în două feluri:
a. prin ideologie
b. prin simbolistică: drapele, embleme, steme, culori etc.
Simbolurile politice au menirea de a trezi la cei ce le adoptă anumite sentimente
politice, convingere, apartenenţe, facilitând în acelaşi timp recunoaşterea între membrii
aceluiaşi grup. Ele au o puternică încărcătură emoţională, jucând un rol foarte important
în coeziunea entităţilor pe care le reprezintă. Ele trebuie judecate şi analizate prin
semnificaţia lor şi prin funcţia pe care o realizează prin raportare la sensul istoriei.
În lupta pentru putere, forţele politice nu folosesc doar metodele convenţionale,
ci apelează şi la simboluri pentru a stimula aderenţa şi pentru a crea stări emoţionale
favorabile.
Georges Bourdeau vede lupta politică ca pe un spectacol la care pariticipă claa
politică şi membrii societăţii cu rol de public spectator din care fac parte:
a. cei care cred în program – simbolistica îi face să devină susţinători fideli
b. inerţii, care nu îşi pun această problemă – simbolistica îi trezeşte
c. cei care îl contestă sau resping sau contestă – simbolistica îi anihilează
Simbolistica politică are două funcţii majore:
a. de legitimare
b. de mobilizare
Mitul politic are un loc aparte în simbolistică. El reprezintă o explicaţie bazată pe
elemente imaginare cu o mare încărcătură emoţională. Caracteristicile mitului:
a. natura colectivă – este expresia mentalităţii colective => justifică, inspiră şi
susţine acţiunea unei comunitîţi ştiinţifice
b. rolul compensatoriu – propagă o imagine cu rol de „reparare”
c. cultura grandorii
 d. caracterul imperativ – propagă reguli şi norme de acţiune şi viaţă
e. caracterul ambivalent – cultivă opiziţia bine/rău printr-o simbolistică simplă şi
uşor recognoscibilă.
Ca reprezentare colectivă mitul, şi cel politic în special, oferă cheia înţelegerii
cauzelor şi modului în care se formează şi se fixează în conştiinţa colectivă sistemele de
identitate şi fidelitate specifice unei comunităţi.
Culturile politice şi ideologia fixează şi inoculează semnificaţia mitului în
conştiinţa unei epoci prin practici rituale, prin evidenţierea aspiraţiilor majore, a visului şi
a speranţelor legitime. Ex: mitul eroului salvator – mitul politic al lui Ştefan cel Mare.
Se constată că astăzi societatea îşi creează mituri proprii şi foloseşte pe larg
miturile politice deoarece simte nevoia de a se justifica şi în acelaşi timp de a-şi masca
propriile erori şi orori.
Funcţiile mitului politic:
a. contribuie la legitimarea sau contestarea unei structuri de putere într-un context
istoric dat
b. permite o economie a resurselor de care se face uz pentru legitimarea puterii
prin forţa imaginii
c. elimină forţa ca mijloc de legitimare
d. contracarează violenţa fie prin eliminarea formelor sale, fie prin controlarea
formelor sale de manifestare, integrându-le în prezervarea ordinii sociale şi
politice date
Perioada contemporanp este marcată de puternice crize de legitimitate => mitul
are o prezenţă efervescentă.
Raoul Girardet: mitul se manifestă foarte puternic atunci când nu doar viaţa
politică, ci şi societatea în ansamblul ei trece printr-o criză generatoare de incertitudine şi
temeri colective. Ele devin un anumit tip de răspunsuri la tensiunile din interiorul
structurilor sociale.
Schwartzwnberg consideră că adevărata intenţie a simbolisticii este de a manipula
pentru a-si ascunde racilele, de a narcotiza pentru a –şi ascunde corupţia, de a dezinforma
pentru a-şi masca decăderea.
 Arsenalul simbolic al politicii vehiculează mai multe imagini decât idei, face
afectivul să domine cognitivul, imaginea omului politic să conteze mai mult decât
programul său. Acţiunile născute din afectivitate, nesupuse controlului raţiunii au dus de
multe ori la fundături istorice ale căror costuri n-au fost nicicând recuperate.

2. Statul medieval

Istoria statului medieval european este istoria cooperării şi conflictului dintre rege
şi feudalii locali. Miza conflictului este dorinţa suveranului de a-şiextinde dominaţia
asupra tutror teritoriilor care conform dreptului său divin. Posibilitatea de comunicare
este redusă pe teritorii vaste în această perioadă, prin urmare regele trimite supuşi în
teritoriu care să exercite autoritatea directă în numele său: foşti funcţionari ai casei regale
sau vasali feudali care guvernează astfel mici teritorii cu drepturi proprii.
Structuri fundamentale ale statului feudal:
a. poziţia seculară şi religioasă a regelui – autoritate seculară absolută
- îşi exercită autoritatea în numele lui Dumnezeu
- succesiunea sa la tron este expresia voinţei divine
- are drepturi asupra supuşilor, dar şi obligaţia de a-i proteja, de amunci pentru
bunăstarea lor
b. patrimonialismul
- gestiunea casei este agigurată de servitori personali ai regelui, parte a casei
regale, care sunt recompensaţi pentru servicii
- ei avansează social şi devin tot mai puţin dependenţi de patronul lor regal
În funcţie de resursele economice şi de cele ale puterii sale legitime, orice suveran
îşi fixează ca sarcină politică fundamentală extinderea propriei autorităţi pe întinderea
unui teritoriu din afara domeniilor sale. Pentru extinderea locală el se adresează nobililor
locali care îi pot oferi sprijin financiar şi/sau militar în acest sens.
În astfel de condiţii însă, autoritatea nobiliară creşte în fata autorităţii regale,
motiv pentru care suveranii medievali caută să contracareze tendinţele de autonomie
locală prin măsuri care să ducă la creşterea dependenţei personale a nobililor faţă suveran
şi faţă de funcţionarii regali:
 a. suveranul va cere taxe şi prestaţii militare mai mari, iar nobilii vor cere garanţii
pentru drepturile şi privilegiile lor ca o compensare pentru serviciile aduse
b. suveranul va căuta să slăbească rezistenţa nobilimii locale prin divizare, căutare
de noi aliaţi, extinderea teritoriiloe pe care le controlează şi întărirea autorităţii
Supunerea aristocraţiilor latifundiare se realizează în două feluri:
a. învingerea nobililor proprietari în luptă şi reintegrarea lor în posesiuni după ce
jură fidelitate regelui
b. nobilii îl servesc spontan pe rege => primesc drepturi şi privilegii
Legăturile dintre suveran şi vasal au conferit o oarecare stabilitate feudalismului:
vasalul jură credinţă suveranului său, recunoscându-şi angajamentul de a-l servi, iar
suveranul concede vasalului său o feudă sau atribuie posesiunilor acstuia caracter de
feudă. Există în acest caz două situaţii:
a. predominanţa elementului feudal => predomină autoritatea vasalului pe feuda
sa (are drepturi administrative şi judiciare)
b. predominanţa elementului patrimonial => predomină puterea regală
Evoluţii asemănătoare procesului de centralitare a autorităţii în statul medieval se
observă şi în alte state ale lumii. De exemplu, statul medieval japonez este expresia
procesului de unificare a şogunatului Tokugawa din secolul XVI.