Vibrafonul

Vox humana: vibrato-ul uman

Vibrafonul, acest tânăr instrument a luat naștere în America de Nord în timpul Primului
Război Mondial. În anul 1916, lutierul Hermann Winterhoff a început să lucreze la un prototip
de instrument care să genereze efectul de „vibrato” cu ajutorul unui mecanism motorizat.
Obiectivul era acela de a reproduce efectul vibrato-ului uman („vox humana”). Primul
experiment a fost pe o marimba de 3 octave care avea tastele dintr-un aliaj metalic. Pe cadrul
acestui instrument a fost amplasat un sistem de palete metalice, sincronizate și acționate de un
motor, fiecare paletă era dispusă unui tub de rezonantă. În acest fel a reprodus pulsația sunetului,
efectul de vibrato, efect care a și denumit noul instrument, Vibrafon. Aces instrument a fost
pentru prima dată auzit de publicul larg într-o înregistrare radio în anul 1924, timbrul unic al
vibrafonului stârnind curiozitatea multor muzicieni ai perioadei.

În anul 1922, compania „J.C. Deagan, Inc.” originară din Chicago, Illinois, a
început să comercializeze un model propriu de vibrafon sub numele „vibraharp”. Acest
instrument, denumit „Model 145” deținea toate proprietățile unui vibrafon complet, avea tastele
din aluminiu cu o grosime de 1.2 cm, acordat în sistem temperat, cuprindea 3 octave, F3 – F6,
totul asezat pe un schelet metalic. De asemenea tuburile de rezonață aveau în compoziție un aliaj
metalic. Un element foarte important al vibrafonului este pedala de „sustain” care acționează
surdina, o surdină situată sub tastele diatonice și cromatice. Când pedala nu este utilizată, surdina
atinge tastele astfel că sunetul este unul sec și foarte punctac, în opoziție, dacă pedala este
acționată, surdina coboară pierzând contactul cu tastele, implicit rezultă o vibrație continuă,
efectul de „sustain”. O calitate esențială a motorului care controlează vibrato-ul este dată de
posibilitatea reglării vitezei de rotație. În funcție de repertoriu, instrumentistul poate ajusta viteza
de rotație. De-a lungul anilor, vibrafonul nu a suferit foarte multe modificări esențiale, singurele
schimbări se regăsesc la nivel de greutate sau dimensiune. Lutierii au început să construiască noi
modele de vibrafoane în funcție de cerințele interpreților astfel că, în ziua de azi, se găsesc
vibrafoane cu o întindere de 3, 3 ½ sau 4 octave. Această diversitate s-a regăsit și la nivelul
aliajul din care sunt confectionate tastele vibrafonului, putem găsi modele cu taste din aluminiu,
alamă, argint sau aur.
 În prezent vibrafonul poate fi regăsit în toate genurile muzicale datorită timbrului
său aparte și totodată versatilității sale.

Johann Sebastian Bach

Johann Sebastian Bach (1685-1750) a fost unul dintre cei mai importanti
compozitori ai barocului muzical. S-a născut într-o familie de muzicieni din Eisenach (localitate
situată în partea protestantă a nordului Germaniei). Încurajat de tatăl său, începe de la o vârstă
fragedă studiul clavecinului, orgii și al viorii. La vârsta de 15 ani devine angajat în corul
catedralei luterane „Sfântul Michael” din Lüneburg, urmând să obțină și poziția de organist și
violonist.

În anul 1708, Bach este numit organist pentru curtea ducelui Ernst de Weimer, de
asemenea devine și maestru de concerte și membru al orchestrei ducelui. În această etapă a vieții
a compus o mare parte din lucrările sale pentru orgă, totodată numeroase cantate și alte creații
instrumentale.

Se mută la curtea prințului Leopold de Cöthen, în anul 1717, unde este numit
dirijorul orchestrei. Leopold, un iubitor al muzicii și un instrumentist amator (instrumentul
practicat era viola da gamba), deținea acestă orchestră, formată din 18 interpreți profesioniști, pe
care i-a încredințat-o lui Bach. Din punct de vedere componistic, această perioadă cuprinde
foarte multe capodopere instrumentale ale lui Bach.

Ultima perioada a vieții, din anul 1723 până la moarte, îl surprinde pe Bach în
postura de cantor și director muzical al bisericii „Sfântul Thomas” din Leipzig. Aici compune
foarte multe cantate care urmau să fie interpretate în timpul slujbelor religioase, în același timp
continuă să compună muzică instrumentală precum „Ofranda Muzicală” sau „Arta fugii” (creație
pe care nu a reușit să o termine deoarece se stinge din viață, 1750).

Creația sa cuprinde multă muzică religioasă, peste 200 de cantate, oratoriul

„Matthäus-Passion”, „Johannes-Passion”, oratoriul de Crăciun. De asemenea a scris muzică
corală precum cantatele Seculare. Pe partea de muzică de cameră a avut multe lucrări, dintre care
putem aminti „Ofranda muzicală”, sonatale și partitele pentru vioară. La nivel orchestral, suite,
concerte pentru vioară, 6 concerte „Brandenburgice”. Literatura pentru orgă a avut foarte mult de
câștigat datorită lui Bach, una dintre cele mai cunoscute creații fiind „Toccata și Fuga în re
minor”. Nu în ultimul rând, literatura pentru clavecin s-a îmbogățit datorită genialității lui Bach,
aici putem numi lucrări precum: variațiunile „Goldberg”, concertul Italian, cele 6 suite englezești
dar și volumul „Clavecinul bine temperat”

Barocul reprezintă un curent artistic delimitat de sfârșitul renașterii și mijlocul

secolului XVIII. Acest curent apărut în arta apuseană și central europeană a avut ca scop
îndepărtarea tradiției și al echilibrului specific renașterii, cultivând varietatea și grandoarea
formelor, bogăția ornamentației dar și libertatea și fantezia exprimării. Decursul istoric al
barocului muzical este divizat în 3 mari perioade: cea inițială; de mijloc; finală, din care făcea
parte și creația bachiană, din „barocul târziu”.

Cele 6 sonate si partite pentru violară solo au fost compuse în anul 1720, în acea
perioadă Bach era capel-maistru pentru prințul Leopold de Cöthen. Termenul de partită definește
o colecție de mai multe piese cu caracter dansant, toate în aceeași tonalitate. Principalele
caracteristici ale Partitei 1 în si minor BWV 1002, pentru vioară solo, care susțin apartenența la
perioada barocă sunt: pulsația ritmică constantă, imitația și secvențarea, utilizarea unei singure
teme pe tot parcursul unei mișcări (formă monotematică), modulațiile la tonalitățile apropiate
(relative majore/minore, dominantă, subdominantă).

Prima mișcare a partitei, Allemanda, compusă în metro binar, măsura de 4/4, având o
pulsație constantă, bogat ornamentată și într-un tempo lent sugerează o stare de calm.
Principalele formule ritmice ale acestei părți sunt șaisprezecime cu punct – treizecidoime și
trioletul de șaisprezecimi. Primul double, echivalentul unei variațiuni, este în strânsă legătură
melodică cu Allemanda ce-l precede. Este scris în metrou binar, tot măsura de 4/4 dar cu un mers
în mers șaisprezecimi legate ca frazare două câte două. Aici tempo-ul este mișcat, contrastant
primei mișcări.

Courante, cel de-al doilea dans al partitei, are un caracter foarte diferit față de materialul
muzical ce-l precedă. Este scris într-un metru ternar, măsura de 3/4, cu un tempo mișcat și un
mers constant de optimi. O particularitate a acestei părți este dată de discursul muzical care se
plimbă sus-jos sugerând ideea de valuri melodice. Double-ul ce însoțește acest dans reprezintă un
fragment de virtuozitate. Compus în măsura de 3/4, de această dată într-un tempo foarte rapid,
presto, cu mers consant de șaisprezecimi.

Următoarea mișcare, Sarabande, este un dans de origine spaniolă, în metrou ternar,

măsura fiind cea de 3/4, într-un tempo rar. Din punct de vedere tonal este foarte bogată,
modulând pe parcursul părții atât la relativă cât și la subdominantă. Starea care este sugerată de
această mișcare este una de melancolie, de îndurerare. În acest fragment se regăsesc foarte multe
intervale cât și acorduri de trei sau patru sunete. Double-ul corespondent acestei Sarabande
păstrează structura tonală precedentă. Din punct de vedere ritmic este modificat, apare o pulsație
continuă de trioleți, metrul ternar este păstrat însă măsura se schimbă în 9/8.

Tempo di Borea:

Un dans originar din Franța, Tempo di Borea, substitut al Giguei tradiționale, mișcare
resprezintă cea de-a patra mișcare a Partitei numărul 1 pentru vioară solo de Johann Sebastian
Bach, pe lângă cele menționate anterior (Allemanda; Corrente; Sarabande). Caracterul este unul
dansant, întru-un tempo mișcat (personal am ales pătrimea ̴ 140 bpm). Scrisă în măsura alla
breve, metrul este binar, pulsație constantă, de-a lungul discursului muzical se regăsesc valori de
timp precum: predominant pătrimi și optimi; șaisprezecimi; doimi; doimi cu punct. Paleta
dinamică sugerată de către editură este una destul de consistentă, se regăsesc nunțe de: forte;
mezzo-forte; mezzo-piano; piano și de asemenea crescendo-uri și descrescendo-uri.

Mișcarea începe cu anacruză pe timpul patru, într-o nunță de forte, cu un salt ascendant
de cvartă, relația armonică fiind una de V-I (dominantă – tonică), o cadentă autentică prin care
Bach evidențiză tonalitatea de bază, si minor. Măsurile 1-4 reprezintă prima frază muzicală,
tema principală fiind alcătuită dintr-o succesiune armonică V-I-V-I-V-VII (toată cea de-a doua
măsură) -I-V-I (exemplul 1).

Exemplul 1:
 În continuare se definște Re major, relativa majoră a tonalității de bază. Măsurile 5-8 se
regăsește procedeul de secvențare, modelul este dat de cea de-a 5-a și a 6-a (exemplul 2.1), iar
unica secvență, la o secundă descendentă față de model, măsurile 7-8 (exemplul 2.2). Prin acest
procedeu se realizează modulația către relativă, Re major.

Exemplul 2.1: Exemplul 2.2:

Acestă primă secțiune A, continua până măsura 20 inclusiv, într-un Re major cu mici
inflexiuni modulatorii către La major, prin apariția sensibilei, măsura 12. Acestă perioadă se
încheie cu o cadență autentică pe Re major, acord eliptic de cvintă ce durează 3 timpi, o doime
cu punct. Este necesară repetarea secțiunii, aspect marcat pe partitură prin existența semnului de
repetitive/ bării duble.

A doua secține, B-ul, este delimitat de materialul sonor precedent printr-o bară dublă.
Noua tonalitate, Mi major, se concretizează de-a lungul măsurilor 21-28, mai exact, în măsurile
24-26 apare sensibila, iar în măsurile 27-28 se realizează o cadentă V-I (exemplul 3).

Exemplul 3:

Revine Re Major, iar în măsurile 31-32 se realizează o modulație către fa# minor, o
relație dominantică față de si minor. În continuarea discursului muzical, în măsurile 36-37
(exemplul 4), se regăsește o cadență VII – I în fa# minor.

Exemplul 4:
 Până la finalul mișcării se păstrează tonalitatea si minor, atât varianta armonică, cât și cea
melodică (măsura 40 respectiv 41). O altă cadentă autentică pentru si minor este prezentă în
măsurile 53-54. Tema inițială este reluată în măsura 65-68 (exemplul 5), puțin variată, cu rol
concluziv, pentru ca în ultimele două măsuri ale părții, 67-68 (exemplul 5), firul muzical să se
încheie cu o cadență V – I. La rândul ei și secțiunea a doua trebuie cântată cu repeție, precum
prima.

Exemplul 5:

Pentru acestă mișcare am ales să folosesc modelul de bețe Mike Balter Vibraphone
Mallets No.25 R XL, „corpul” bățului este din rattan, un lemn mai flexibil, spercific baghetelor
pentru instrumentele melodice de percuție, iar „capul” este alcătuit dintr-o bilă de cauciuc dur
peste care se înfășoară vertical o ață din material textil. Ca duritate se încadrează la categoria
medii-tari, se poate realiza cu ele atât un atac precis și foarte marcat cât și un sunet legat, potrivit
pentru frazarea necesară.

Partita se încheie cu un ultim Double. La fel ca Tempo di Borea, este scris în măsura alla
breve, tot cu anacruză, de această dată de trei optimi. Mersul este unul constant de optimi iar
tempo-ul este puțin mai mișcat față de dansul precedent.