METAFIZICA TRANSFORMÃRII SOCIALISTE 1

Ruxandra Ivan (coord.)

„Transformarea socialist\”
Politici ale regimului comunist,
`ntre ideologie [i administra]ie
2 PREFA}|

Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului în România

Pre[edinte: Marius Oprea
Director General: Stej\rel Olaru
Secretar General: Lucia Hossu Longin
www.crimelecomunismului.ro

© 2009 by Editura POLIROM

www.polirom.ro

Editura POLIROM
Ia[i, B-dul Carol I nr. 4; P.O. BOX 266, 700506
Bucure[ti, B-dul I.C. Br\tianu nr. 6, et. 7, ap. 33; O.P. 37, P.O. BOX 1-728, 030174

Descrierea CIP a Bibliotecii Na]ionale a României:

IVAN, RUXANDRA (COORD.)

„Transformarea socialist\”: politici ale regimului comunist, `ntre ideologie

[i administra]ie / Ruxandra Ivan; pref. de Daniel Barbu. – Ia[i: Polirom, 2009

ISBN 978-973-46-1516-2

I. Barbu, Daniel (pref.)

Printed in ROMANIA
 METAFIZICA TRANSFORMÃRII SOCIALISTE 3

Ruxandra Ivan (coord.)

„Transformarea socialist\”
Politici ale regimului comunist,
între ideologie [i administra]ie

Prefa]\ de Daniel Barbu

POLIROM
2009
4 PREFA}|
 METAFIZICA TRANSFORMÃRII SOCIALISTE 5

Cuprins

Autori ................................................................................................... 7
Lista abrevierilor ..................................................................................... 9
Prefa]\ (Daniel Barbu) ............................................................................. 11
Metafizica transformãrii socialiste .............................................................. 11

Introducere .......................................................................................... 16
Un proiect de inginerie socialã ............................................................... 18
Câteva dificultãþi metodologice ............................................................... 20
Structura cãrþii .................................................................................. 21
Ipostaze ale comunismului românesc.
Despre crearea ºi funcþiile instituþiei judiciare .............................................. 25
Introducere ....................................................................................... 25
Câteva consideraþii teoretice .................................................................. 27
Reforma justiþiei în România, o agendã politicã fãrã sfârºit ............................ 29
Instaurarea comunismului ºi „marea reform㔠a justiþiei ................................ 32
Instaurarea unei justiþii represive ........................................................ 33
Instaurarea unei justiþii de clasã ºi formarea unui nou corp de magistraþi:
omul nou, judecãtorul popular ........................................................... 35
Participarea maselor la apãrarea legalitãþii socialiste
ºi promovarea unei atitudini corecte faþã de muncã ................................... 38
Reforma justiþiei pentru consolidarea socialismului: „prefaceri revoluþionare
în organizarea politico-juridicãa societãþii româneºti” ............................... 38
Asociaþia juriºtilor din România ......................................................... 42
Concluzii ......................................................................................... 43
Sistemul concentraþionar din România (1967-1989) ....................................... 44
Detaºarea de trecut ............................................................................. 44
Legislaþia ......................................................................................... 47
Codul Penal .................................................................................. 48
Legea nr. 23/1969 privind executarea pedepselor .................................... 51
Munca corecþionalã ......................................................................... 52
Parazitismul .................................................................................. 53
6 PREFA}|

Organizarea Direcþiei Generale a Penitenciarelor ........................................ 56

Organele centrale ale D.G.P. ............................................................. 56
Organele teritoriale (exterioare) ale D.G.P. ............................................ 58
Evoluþia Direcþiei Generale a Penitenciarelor .......................................... 62
Reeducarea deþinuþilor ..................................................................... 67
Regimul disciplinar ......................................................................... 70
Concluzii ......................................................................................... 72
Radiografia unui eºec. Colectivizarea agriculturii în România ......................... 74
Colectivizarea agriculturii: programul politic ...............................................
Colectivizarea între realitate ºi propagandã ................................................ 79
Precedentul sovietic ............................................................................. 81
Colectivizarea agriculturii: construcþia instituþionalã ................................... 82
Politica agrarã ºi bãtãlia pentru putere ..................................................... 86
Premise ideologice: Plenara din 3-5 martie 1949 ........................................ 88
Prin orice metodã ºi cu orice preþ: colectivizarea în 1950 ............................. 90
Lichidarea chiaburimii ......................................................................... 93
Colectivizarea ºi producþia agricolã ......................................................... 95
Sistemul cotelor ................................................................................. 96
Limitarea consumului .......................................................................... 98
Eºecul colectivizãrii ............................................................................ 99
Între internaþionalismul proletar ºi naþional-comunismul autarhic.
Politica externã sub regimul comunist ....................................................... 105
Ideologia marxistã ºi politica externã ...................................................... 107
Subordonarea: în numele internaþionalismului proletar ................................. 111
Nealinierea: socialismul într-o singurã þarã à la roumaine ........................... 115
Izolarea ºi marxismul de Lumea a Treia ................................................... 121
Cu sacoºa spre comunism. Programul ºtiinþific
de alimentaþie raþionalã în România socialistã ............................................. 126
Introducere ...................................................................................... 126
Surse ......................................................................................... 127
Structura articolului ....................................................................... 128
Variabilele apãrãrii ............................................................................ 131
Naºterea ºi mizele programului de alimentaþie ºtiinþificã ........................... 131
Variabilele oficiale exprimate în presa vremii ........................................ 134
Variabilele acuzãrii ............................................................................ 136
Falimentul politicilor economice ºi evoluþia penuriei generale .................... 136
Model de cartelã ........................................................................... 138
Raþionalizarea alimentelor în oraºul Braºov, raport la data de
4 martie 1988 – Dan Ionescu, pentru Radio Europa Liberã ....................... 138
Fenomenul social al cozii ................................................................ 140
Pledoaria finalã. Concluzii .................................................................. 143
Caracterul restrictiv al politicii pronataliste
în România comunistã (1966-1989) ........................................................... 145
Problematica ºi structura studiului ......................................................... 145
 Politici pronataliste ........................................................................ 146
Legislaþia avortului în Europa secolului XX .......................................... 147
Politica pronatalistã a Românei în cadrul politicilor adoptate
de regimurile politice comuniste ale Europei de Est ................................ 149
Ce fel de politicã natalistã?
Luarea deciziei asupra politicii nataliste a României comuniste ................... 151
Varianta tehnocratã: Studiul privind situaþia natalitãþii din R.S.R.
ºi propuneri pentru redresarea natalitãþii în þara noastrã ............................ 151
Varianta politicã: ºedinþa Comitetului Executiv
al C.C. al P.C.R din 2 august 1966 .................................................... 157
Decretul 770/1966 ºi decretul 771/1966 sau natura coercitivã
a politicii pronataliste româneºti, 1966-1989 ............................................. 160
În loc de concluziii… .......................................................................... 165
Anexaa 1. Proiectul de reglementare a întreruperii cursului sarcinii propus de
Ministerul Sãnãtãþii ºi Prevederilor Sociale în august 1966
(Sursa: Reglementarea întreruperilor de sarcinã1, pp. 6-7) .......................... 168
Anexa 2. Decretul 770/1966 pentru reglementarea întreruperii cursului sarcinii
(Sursa Buletinul Oficial al Republicii Socialiste România,
nr. 60, partea I, din 1 octombrie 1966, p. 416.) ......................................... 170
Construind „Victoria Socialismului” ......................................................... 172
Metamorfoze ale spaþiului urban în România socialistã ................................ 172
„Discursul arhitectural” socialist: un discurs despre un oraº nou, socialist ... .. 174
... ºi un discurs despre ideea de naþiune, despre „românism” ......................... 179
Reacþii împotriva „reconstrucþiei socialiste” a oraºelor ................................. 182
Concluzii: un palimpsest arhitectural? .................................................. 185
Schimbarea ordinii lumii – misiunea politicã
a scriitorilor în „democraþiile populare” .................................................... 188
„Literaturã ºi planificare” .................................................................... 189
„Cãrþi multe ºi eftine pentru poporul muncitor” ......................................... 190
Îndrumare ºi control ........................................................................... 191
Spre unificarea scriitorilor ................................................................... 193
„Descrieþi realitatea!”… trãind în afara ei:
a fi membru al Uniunii Scriitorilor ......................................................... 196
Între beneficii ºi represiune: reacþiile scriitorilor la politica
Partidului Comunist ........................................................................... 199
Câteva traiectorii ºi „cazuri” literare ...................................................... 201
„Noul scriitor” ................................................................................. 207
Concluzii ........................................................................................ 208
 METAFIZICA TRANSFORMÃRII SOCIALISTE 9

Autori

Mihai Burcea a absolvit Facultatea de Istorie a Universitãþii din Bucureºti (2005) ºi programul
de masterat „România în secolul XX” desfãºurat în cadrul aceleiaºi universitãþi (2007). Este
membru fondator al miºcãrii civice „Miliþia spiritual㔠(din 9 mai 2003), documentarist la
Academia Caþavencu (2004 – mai 2006) ºi redactor la Evenimentul Zilei (mai 2006 – martie
2007). În prezent, Mihai Burcea este expert în cadrul Institutului de Investigare a Crimelor
Comunismului în România.
Ramona Coman este asistent la Université Libre de Bruxelles, cercetãtor la Centre d’Étude
de la Vie Politique (CEVIPOL) din Bruxelles ºi cercetãtor asociat la Istituto di Ricerca sui
Sistemi Giudiziari (IRSIG-CNR) din Bologna. În 2008 a susþinut la Université Libre de
Bruxelles o tezã de doctorat în ªtiinþã Politicã cu titlul „La carrière publique de la consolidation
des garanties d’indépendance de la justice”. A publicat mai multe volume de autor sau
editate, printre care România ºi integrarea Europeanã (editatã împreunã cu Ana-Maria
Dobre), Institutul European, Iaºi, 2005; Judicial Reforms in Central and Eastern Europe
(editatã împreunã cu Jean-Michel de Waele), Vanden Broele Publishers, Brugge, 2007; Les
résistances à l’Europe. Cultures nationales, idéologies et stratégies d’acteurs (editatã împreunã
cu Justine Lacroix), Editions de l’Université de Bruxelles, Bruxelles, 2007.
Lucia Dragomir este asistent la Facultatea de limbi ºi literaturi strãine, Universitatea din
Bucureºti. În 2005 a susþinut, la École des Hautes Etudes en Sciences Sociales (EHESS) din
Paris, teza de doctorat în Sociologie cu titlul „Une institution littéraire entre exigences
artistiques et commande politique. L’Union des Ecrivains de Roumanie à l’époque communiste”.
A publicat volumul L’Union des Écrivains. Une institution transnationale à l’Est, Berlin,
Paris, 2007.
Ruxandra Ivan este lector la Catedra de Studii Europene ºi Relaþii Internaþionale, Facultatea
de ªtiinþe Politice a Universitãþii din Bucureºti, doctor în ªtiinþã Politicã al Universitãþii
Libere din Bruxelles, cu o tezã despre politica externã româneascã dupã 1989, cercetãtor
asociat la Centre d’Étude de la Vie Politique la Université Libre de Bruxelles ºi cercetãtor la
Institutul Diplomatic Român. A publicat numeroase articole ºtiinþifice în reviste de specialitate
pe teme de politicã internaþionalã ºi a coordonat volumul Direcþii principale în studiul
relaþiilor internaþionale în România (Editura Institutul European, Iaºi, 2007). A mai publicat
România ºi procesul constituþional al Uniunii Europene. Participarea la Convenþia privind
viitorul Europei, Editura Universitãþii din Bucureºti, Bucureºti, 2008. Domeniile principale
de competenþã: politicã externã româneascã, politicã internaþionalã, teorii ale relaþiilor
internaþionale.
Dumitru Lãcãtuºu a absolvit Facultatea de Istorie a Universitãþii din Bucureºti (2005) ºi
programul de masterat „Istoriografie ºi istoria culturii” la aceeaºi universitate (2007). A
publicat studii în Anuarul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului în România ºi
în volumele Experimentul Piteºti (2007, 2008), Forme de represiune în regimurile comuniste
(2008). Domeniile sale de interes sunt regimul concentraþionar ante- ºi postbelic, ideologia
comunistã, sistemul educaþional comunist, represiunea în regimurile totalitare, politica de
cadre a Partidului Comunist. În prezent, Dumitru Lãcãtuºu este expert în cadrul Institutului
de Investigare a Crimelor Comunismului în România.
Damiana Oþoiu este asistent universitar la Facultatea de ªtiinþe Politice, Universitatea din
Bucureºti, ºi cercetator afiliat la CEVIPOL (Centre pour l’Étude de la Vie Politique),
Université Libre de Bruxelles. Cea mai recentã publicaþie: „Restitution Policies and «National
Identity» in (Post)communist Romania. The Case of The Jewish Community”, în Sabine
FISCHER, Heiko PLEINES, Hans-Henning SCHRODER (coord.), Movements, Migrants,
Marginalisation. Challenges of societal and political participation in Eastern Europe and the
enlarged EU, Ibidem Verlag, 2007, pp. 173 – 187. Domenii de interes: reconfigurarea
proprietãþii imobiliare în perioada socialistã ºi postsocialistã, istoricul comunitãþii evreieºti în
perioada postbelicã, artã ºi propagandã.
Corina Pãlãºan este doctorand în istorie a Universitãþii din Bucureºti ºi expert în cadrul
Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului în România. A absolvit programul
de masterat „Istoria ideilor ºi mentalitãþilor” la Facultatea de Istorie, Universitatea din
Bucureºti (2007), ºi pe cel de „Nationalism Studies”, la Central European University,
Budapesta (2004). Interese academice ºi publicaþii majore în domeniile: imaginarul corpului
uman, biopoliticã, istoria sistemelor penale ºi criminologiei, istorie intelectualã.
Octavian Roske este cercetãtor ºtiinþific gradul I la Institutul Naþional pentru Studiul
Totalitarismului, redactor-ºef al revistei Arhivele totalitarismului, secretar ºtiinþific al I.N.S.T.,
conferenþiar universitar la Facultatea de limbi ºi literaturi strãine, Universitatea din Bucureºti,
unde predã cursuri de literaturã, civilizaþie ºi gândire politicã americanã, ºeful Catedrei de
englezã la Facultatea de limbi ºi literaturi strãine. Volume recente: Mecanisme represive în
România, 1945-1989. Dicþionar biografic, N-O, I.N.S.T., Bucureºti, 2007 (coordonator);
Colectivizarea agriculturii în România. Cadrul legislativ, 1949-1962, I.N.S.T., Bucureºti,
2007 (în colaborare cu Florin Abraham ºi Dan Cãtãnuº); Mecanisme represive în România,
1945-1989. Dicþionar biografic, P, I.N.S.T., Bucureºti, 2007 (coordonator).
Marius Stan a absolvit Facultatea de ªtiinþe Politice a Universitãþii din Bucureºti (2005) ºi
programul de masterat „Politicã europeanã ºi româneasc㔠în cadrul aceleiaºi instituþii de
învãþãmânt (2007). Membru al miºcãrii civice „Miliþia spiritualã”, redactor-ºef al revistei de
culturã politicã Conservatorul ºi autor a numeroase articole în presa centralã. Expert cercetãtor
în cadrul Serviciului Documentare ºi Cercetare al Institutului de Investigare a Crimelor
Comunismului în România (din 2006), calitate în care a participat la elaborarea mai multor
articole ºi lucrãri despre comunismul din România. Doctorand la Facultatea de ªtiinþe Politice
a Universitãþii din Bucureºti (din 2008).
 Lista abrevierilor

A.A.N.P. – Arhiva Administraþiei Naþionale a Penitenciarelor

A.C.N.S.A.S. – Arhiva Consiliului Naþional pentru Studierea Arhivelor Securitãþii
A.N.I.C. – Arhivele Naþionale Istorice Centrale
B.P.D. – Blocul Partidelor Democrate
C.A.P. – Cooperativa Agricolã de Producþie
C.C. al P.C.R. – Comitetul Central al Partidului Comunist Român
D.G.P. – Direcþia Generalã a Penitenciarelor
D.G.P.C.M. – Direcþia Generalã a Penitenciarelor ºi Coloniilor de Muncã
D.J.A.N. – Direcþia Judeþeanã a Arhivelor Naþionale
F.N.D. – Frontul Naþional Democrat
G.A.C. – Gospodaria Agricolã Colectivã
G.A.S. – Gospodãria Agricolã de Stat
H.C.M. – Hotãrârea Consiliului de Miniºtri
H.U. O.S.A. – Hungarian Open Society Archives
I.A.S. – Întreprindere Agricolã de Stat
I.I.C.C.R. – Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului în România
I.N.S.T. – Institutul Naþional pentru Studiul Totalitarismului
I.S.R.M. – Instituþii Speciale de Reeducare a Minorilor
M.A.I. – Ministerul Afacerilor Interne
M.A.N. – Marea Adunare Naþionalã
M.S.P.S. – Ministerul Sãnãtãþii ºi Prevederilor Sociale
O.F.A.S. – Oficiul pentru Fondul Arhivistic Sanitar al Ministerului Sãnãtãþii
P.C.U.S. – Partidul Comunist din Uniunea Sovieticã
P.M.R. – Partidul Muncitoresc Român
R.F.E./R.L. – Radio Free Europe/Radio Liberty
R.P.R. – Republica Popularã Românã
R.S.R. – Republica Socialistã România
S.M.T. – Staþie de Maºini ºi Tractoare
T.O.Z. – „Tovãrãºie pentru cultivarea în comun a pãmântului”, acronim provenit din limba
rusã
U.T.C. – Uniunea Tineretului Comunist
 Prefa]\
Metafizica transformãrii socialiste

O faimoasã anecdotã sovieticã, ce a circulat în întreg blocul socialist, pune în scenã

urmãtoarea întâmplare: dupã ce un lector de învãþãmânt ideologic s-a strãduit sã explice unui
auditoriu format din oameni ai muncii de ce comunismul are un hotãrât caracter ºtiinþific, o
persoanã din public intervine pentru a remarca cã, în ciuda argumentelor prezentate, comunismul
pare a fi mai degrabã o religie, fie ºi pentru simplul motiv cã, dacã ar fi fost cu adevãrat o
ºtiinþã, ar fi trebuit sã fie experimentat mai întâi pe animale de laborator. Amuzanta naraþiune,
neîndoielnic plinã de sens pentru orice fost locuitor cu o oarecare conºtiinþã de sine a
socialismului real, nu este pe de-a-ntregul un produs al geniului popular, aºa cum istoriile
literare de facturã sovieticã, inclusiv cele scrise în România, obiºnuiau sã ne încredinþeze cã
sunt creaþiile folclorice. Tâlcul povestirii indicã o cunoaºtere, oricât de sumarã ºi schematicã,
a istoriei paradigmelor sociologice, mai precis a modelului de evoluþie a spiritului elaborat de
Auguste Comte, potrivit cãruia gândirea umanã a traversat succesiv trei faze: religioasã,
metafizicã ºi ºtiinþificã. Într-o asemenea perspectivã, anecdota surprinde cu precizie tensiunea
dintre norme ºi practici, dintre expunerea ideologicã ºi performanþa administrativã ce a
caracterizat socialismul de stat. Aceastã tensiune constituie, în alt plan, obiectul de investigaþie
al volumului editat de Ruxandra Ivan.
Fãrã îndoialã, autorii intelectuali ºi practicienii politici ai comunismului au afirmat
constant cã sunt titularii unei cunoaºteri ce nu seamãnã cu cele care au precedat-o tocmai
pentru cã este o ºtiinþã practicã a facerii realului, nu doar un alt mod în care realul poate fi
gândit de la distanþã filosoficã. Cu titlu de vulgatã, aceastã convingere era rãspânditã cu
regularitate de instructorii ideologici ai socialismului de stat. În schimb, de la Hannah Arendt
la Emilio Gentile, numeroºi au fost observatorii avizaþi care, cu mijloacele filosofiei morale
ori ale ºtiinþelor sociale, au ajuns la aceeaºi concluzie ca ºi fictivul personaj ingenuu din
anecdota sovieticã: comunismul nu ar fi fost atât o ºtiinþã a politicului, cât o religie politicã.
Partidul totalitar, prin „harul mântuitor al tovãrãºiei” (redeeming grace of companionship)1
pe care-l propunea era cu precãdere o formã de convocare ecleziasticã a maselor rãtãcite în
solitudinea modernitãþii, iar comunismul însuºi s-a manifestat ca o „religie a intelectualilor
ºi a maselor”, fiind o cale de „sacralizare a politicii având drept scop final realizarea unei
revoluþii antropologice”2. În ambele cazuri, ºtiinþific sau religios, comunismul se cuvine
înþeles ca transformare a omului „în sine” prin acþiune „pentru sine”. Metodele sunt diferite,
dar scopul este acelaºi: eliberarea/mântuirea individului înstrãinat „de sine”.

1 Hannah Arendt, The Origins of Totalitarianism, ediþia a doua, Harvest and Harcourt, San
Diego, California, New York, 1966, p. 174.
2 Emilio Gentile, Le religioni della politica. Fra democrazie e totalitarismi, Laterza, Roma-Bari,
2001, pp. 168-170.
14 PREFA}|

Având în vedere, retrospectiv, cã deceniile de socialism real nu au produs revoluþia

antropologicã pe care au promis-o ºi care era implicitã în proiectul politic marxist-leninist,
s-ar putea ca, aºa cum s-a întrupat în istoria þãrilor din Europa Centralã ºi de Est, comunismul
sã nu fi fost de fapt nici o ºtiinþã, dar nici o religie. O sugestie a lui Arendt ar putea indica
o altã locaþie în tabloul cunoaºterii aºa cum a fost desenat de Comte. În critica pe care o aduce
gândirii lui Marx, Hannah Arendt aratã cã felul în care filosoful german a conceput acþiunea
asupra realului (praxis) nu constituie în ultimã instanþã o rupturã în istoria metafizicii
occidentale1, aºa cum întemeietorului materialismului dialectic ºi istoric îi plãcea sã creadã,
ci reprezintã doar o rãsturnare a poziþiei reflexive a sinelui (theoria) în raport cu realul. Dacã
aºa stau lucrurile, marxismul ca atare ar rãmâne, în calitate de patologie filosoficã, un soi de
metafizicã inversatã2. Desigur, o metafizicã post-aristotelicã, atâta timp cât propune o
explorare neempiricã a naturii existenþei, o metafizicã obligatã sã recurgã, într-o manierã
oarecum popperianã3, la argumente încãrcate de sens pentru subiectul politic, dar niciodatã
verificabile la nivelul obiectului politicilor.
În termeni de cunoaºtere, transformarea socialistã nu ar mai fi atunci nici un experiment
ºtiinþific (fie acesta validat sau eºuat) ºi nici o expresie a vreunei religiozitãþi politice.
Transformarea socialistã s-ar prezenta mai curând sub chipul unui demers metafizic. Ea s-a
petrecut cu adevãrat doar în mãsura în care posibilitatea unei transformãri a naturii umane a
fost gânditã ºi pusã în discurs. La douãzeci de ani de la pronunþarea decesului sãu politic,
comunismul, dacã este înþeles ca regim politic având drept þintã teoreticã restituirea sinelui
subiectului istoric, locuieºte nu atât în arhive ºi în forme de materialitate supuse observaþiei
ºi clasificãrii, cât în limbajul ºi practicile celor care l-au plãmãdit ºi care, uneori, i-au
supravieþuit. Poate cã nici mãcar în planul gândirii comunismul nu a venit pe lume gata fãcut,
ci s-a constituit împreunã cu societãþile pe care avea ambiþia de a le edifica: transformându-le,
s-a produs pe sine ca obiect istoric, fãrã însã a se reifica.
Este drept cã literatura româneascã consacratã comunismului a fost, pânã acum ºi indiferent
de gen, strãbãtutã de tentaþia de a-ºi reifica obiectul de studiu. Cu puþine excepþii, cercetãtorii
români ai comunismului au procedat asemenea primei generaþii de paleontologi: au turnat
mulaje de ghips dupã urmele trecerii prin timp a unor forme de existenþã individualã ºi
colectivã aºa cum acestea au fost pietrificate în arhive de cataclismul prãbuºirii regimului. Au
obþinut astfel din materialele uºoare ºi aplatizate de vreme (dacã nu de-a dreptul de intenþia
creatorilor lor) ale dactilogramelor, stenogramelor ºi peliculelor de celuloid replici volumetrice
ale unor piese dintr-un dispozitiv politic supraponderal. Comunismul a atârnat greu asupra
societãþii româneºti prin represiune, ilegitimitate, criminalitate, exterminare, modernizare
perversã, manipulare, îndoctrinare ºi alte procese istorice cu gabarit depãºit în raport nu
numai cu raþiunea, dar ºi cu simþul comun. Cu alte cuvinte, socialismul real ar fi fost totuºi
o ºtiinþã (chiar dacã una maleficã) experimentatã direct pe oameni. Fireºte, existã indicii cã
la Lubianka unii deþinuþi au fost supuºi tratamentelor cu substanþe netestate în prealabil, iar
„fenomenul Piteºti” pare (deºi probabil cã nu a fost în mod deliberat) un soi de clinicã,
neîndoielnic funestã, de behavioral psychology, precedând cu zece ºi, respectiv, douãzeci de
ani experimentul Milgram de la Yale ºi cel carceral de la Universitatea Stanford, ambele

1. Hannah Arendt, The Human Condition, ediþia a doua, The University of Chicago Press,
Chicago, London, 1998, pp. 254-257 ºi mai ales n. 4.
2. O interpretare convingãtoare a criticii arendtiene a metafizicii marxiste la Michael Halberstam,
Totalitarianism and the Modern Conception of Politics, Yale University Press, New Haven,
London, 1999, pp. 133-136.
3. Cf. Karl Popper, The Logic of Scientific Discovery, London and New York, Routledge, 1992,
pp. 12-17.
 METAFIZICA TRANSFORMÃRII SOCIALISTE 15

explorând, în circumstanþe controlate însã, degradarea comportamentului uman în condiþii de

supunere ºi de recluziune.
Nici Uniunea Sovieticã ºi nici România – chiar dacã ar putea fi descrise metaforic,
asemenea Ungariei, drept societãþi „comprimate” (Communism is the regime of compression)1,
în care experienþa îngemãnatã a spaþiului ºi timpului genereazã percepþii sociale diferite de
cele constatate în democraþiile liberale – nu pot fi socotite laboratoare sociale în care expertiza
ºtiinþificã a socialismului de stat a fost pusã la încercare în proporþie de masã. Ceea ce nu
înseamnã cã iluzia de a fi angajaþi într-o acþiune umanã de facturã ºtiinþificã, vizând eliberarea
naturii umane, nu a fost larg ºi sincer împãrtãºitã de cei care au condus procesul de
transformare socialã. Nicolae Ceauºescu, de pildã, se aratã surprins fãrã vreo undã de
ipocrizie, într-o întâlnire cu scriitorii din 22 mai 1968, cã aceºtia, deºi beneficiazã de douã
decenii de „harul tovãrãºiei”, sunt încã purtãtorii unui sine alienat ºi se angajeazã reciproc în
relaþii de invidie, denunþ mutual ºi meschinãrie: „Eu mã aºteptam ca la scriitori sã fie o
atmosferã de prietenie. Sã ºtiþi, nu te mai întâlneºti nici într-o cooperativã [agricolã de
producþie?] cu asemenea stãri de lucruri”2. Pânã în ultima clipã a vieþii, acelaºi Ceauºescu
a crezut cu onestitate cã se aflã în fruntea unui partid revoluþionar, al clasei muncitoare, ce va
lupta pânã la capãt pentru apãrarea socialismului3.
Oricât de fatalã i-a fost pânã la urmã iluzia, secretarul general al partidului nu se amãgea
întru totul. Comunismul, înþeles sub specie metafizicã, a dat indubitabil naºtere unui „cotidian
înflãcãrat” (an energizing everyday): generaþii întregi de constructori mai mult sau mai puþin
conºtienþi ai socialismului au participat energic, unii în plan discursiv, alþii acþionând
nemijlocit asupra realitãþii, la proiectul de transformare fundamentalã a vieþii, deopotrivã în
dimensiunile ei majore, ca ºi în cele mãrunte4. Pe cãile cele mai diferite, între stat ºi societate
s-a încheiat un autentic „contract social”5. Dincolo de celebrãrile sale publice, ce au împrumutat
adesea o regie de tip religios, ºi de cunoaºterea ºtiinþificã a istoriei pe care se ambiþiona sã o
stãpâneascã ºi sã o comunice unui public adesea incredul, ca cel surprins de anecdota
sovieticã, socialismul de stat a fost ºi locul unui schimb relativ echitabil de bunuri: statul
punea la dispoziþia cetãþenilor servicii publice universal ºi necondiþionat accesibile ºi un
„câmp al muncii” atotcuprinzãtor (welfare state and full employment), primind în schimb
loialitate, disponibilitate pentru întrajutorare, angajare entuziastã pe cât posibil ºi susþinere
politicã instituþionalizatã (loyalty/solidarity/commitment system and the political support
system)6. Orice ar spune vocile oficiale ale anticomunismului postcomunist, legitimitatea
regimului este un fapt metafizic indiscutabil, dupã cum mai presus de îndoialã este legitimitatea

1. István Rév, Retroactive Justice. Prehistory of Post-Communism, Stanford University Press,

Stanford, California, 2005, pp. 4-5.
2. Florentina Ciuverca, Andrei Udiºteanu, „Zaharia Stancu ºi Eugen Barbu s-au «pãruit” în faþa
lui Ceauºescu“, în Evenimentul Zilei, nr. 5595, 21 iulie 2009, p. 6.
3. Alexandra Ionescu, „La dernière révolution léniniste. Pansée et pratique d’une autorité
révolutionnaire en Roumanie“, în Studia Politica. Romanian Political Science Review VI, no.
1, 2006, pp. 55-68.
4. Sheila Fitzpatrick, Alf Lüdtke, „On the Breaking and Making of Social Bonds in Nazism and
Stalinism“, în Michael Geyer, Sheila Fitzpatrick (coord.), Beyond Totalitarianism. Stalinism
and Nazism Compared, Cambridge University Press, New York, 2009, pp. 266-301, mai ales
p. 300.
5. Walter D. Connor, Socialism’s Dilemmas: State and Society in the Soviet Bloc, Columbia
University Press, New York, 1988, pp. 67-85.
6. David Lane, Soviet Labour and the Ethics of Communism: Full Employment and the Labour
Process in the U.S.S.R., Westview, Boulder, Colorado, 1987, p. 229.
16 PREFA}|

sa naturalã, înþelegând prin legitimitate naturalã cea accesibilã observaþiei empirice a ºtiinþelor
sociale, adicã, simplu spus, absenþa contestãrii explicite1. În spaþiul public românesc, anti-
comunismul nu este decât un fenomen ce s-a ferit sã fie contemporan cu comunismul însuºi.
Sau, în alt limbaj, legitimitatea regimului nu a fost doar proceduralã, ci una de substanþã2.
În cea mai simplã (ºi probabil consensualã) definiþie operaþionalã ce i-a fost datã 3, un
regim este mai întâi un set de relaþii între stat ºi cetãþeni, apoi numele raporturilor dintre
actorii politici majori (partide, corporaþii, sindicate, grupuri organizate, reþele clientelare ºi
de patronaj etc.). În România însã, atenþia cercetãtorilor s-a concentrat mai ales asupra
„analizei dictaturii comuniste”4 ºi mai puþin asupra investigãrii regimului politic ca atare sau,
altfel spus, a þesãturii complexe de relaþii cotidiene sau mãcar regulate – unele mediate
instituþional, altele clientelar, unele entuziaste, altele rezervate, unele voluntare, altele constrân-
gãtoare – între particulari ºi autoritãþile publice instituite. Urmele represiunii au fost degajate,
inventariate ºi parþial atribuite titularilor funcþiei coercitive a statului socialist dupã metoda
practicatã la începuturile disciplinei lor de cãtre paleontologi. Spaþiul fizic ocupat cândva de
dihãniile trecutului recent este reconstituit astãzi în spiritul unei istorii naturale a comu-
nismului5. Fiziologia ºi ecologia lor rãmâne încã în mare parte necunoscutã.
S-ar putea ca volumul de studii editat de Ruxandra Ivan sã marcheze o schimbare de
paradigmã într-o direcþie mai metafizicã decât cea frecventatã pânã în prezent de cercetãtorii
români. Fãrã a fi explicit calificate drept „arhive ale dezinformãrii” (archives of misinformation)6,
sursele documentare produse de organele represive sunt exploatate cu moderaþie criticã, fiind
în schimb vizitate colecþii de acte (cum sunt cele ale Ministerului Sãnãtãþii, de exemplu)
considerate de obicei într-atât de irelevante, încât nu au fost nici mãcar arhivate. Aproape nici
un cuvânt despre „crimele comunismului”, despre victime sau despre informatori, deºi
aceºtia din urmã, obsesiv demascaþi de practicienii anticomunismului postcomunist, meritã
cu siguranþã un studiu care sã-i situeze în inima regimului politic. Cãci denunþul ºi delaþiunea
(ca denunþ practicat sistematic de o populaþie de informatori, adesea rãsplãtiþi pentru acest
serviciu) constituie o dimensiune cardinalã a regimului, în mãsura în care sunt definite drept
„o formã spontanã de comunicare între cetãþeanul individual ºi stat (sau o bisericã) conþinând
acuzaþii de rea purtare la adresa altor cetãþeni sau a unor oficialitãþi, ca ºi solicitarea implicitã
sau explicitã a aplicãrii unor sancþiuni” 7. Sunt în schimb scoase la ivealã dispozitive de lucru
ale regimului trecute pânã acum cu vederea: comisii de judecatã în întreprinderi, asesori
populari în sistemul judiciar, Consiliul Sanitar Superior, comisii de anchetã pentru sancþio-
narea gardienilor care au aplicat deþinuþilor tratamente inumane, organizatori de gospodãrii

1. Max Weber, Wirtschaft und Gesellschaft. Grundriss der verstehenden Soziologie, hrsg. J.
Winckelmann, J.B. Mohr, Tübingen, 1972, pp. 17 sq.
2. R.N. Berki, „The State, Marxism, and Political Legitimation“, în T.H. Rigby, Ferenc Feher
(coord.), Political Legitimation in Communist States, St. Martin’s Press, New York, 1982, pp.
146-169.
3. Charles Tilly, Democracy, Cambridge University Press, New York, 2007, p. 12.
4. E.g. Comisia Prezidenþialã pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, Raport final,
coordonat de V. Tismãneanu, D. Dobrincu, C. Vasile, Editura Humanitas, Bucureºti, 2007.
5. V. Daniel Barbu, „O istorie naturalã a comunismului românesc“, în V. Ernu, C. Rogozanu, C.
ªiulea, O. Þichindeleanu (coord.), Iluzia anticomunismului. Lecturi critice ale Raportului
Tismãneanu, Editura Cartier, Chiºinãu, Bucureºti, 2008, pp. 71-104.
6. István Rév, op.cit., p. 2.
7. Sheila Fitzpatrick, Robert Gellately, „Introduction to the Practice of Denunciation in Modern
European History“, în Sheila Fitzpatrick, Robert Gellately (coord.), Accusatory Practices.
Denunciation in Modern European History 1789-1989, The University of Chicago Press,
Chicago, London, 1996, p. 1.
 METAFIZICA TRANSFORMÃRII SOCIALISTE 17

agricole colective promiþându-le consãtenilor „un trai mai bun ºi fericit”, precum ºi „eliberarea
de mizerie”, grupuri de experþi în medicinã sau arhitecturã care sfãtuiesc Comitetul Central
cu privire la marile sale planuri demografice sau urbanistice. În toate aspectele vieþii a
existat, cu vorbele unui jurist socialist citat de Ramona Coman, o „judecatã a opiniei publice,
a colectivitãþii” pe care n-au fãcut-o sã amuþeascã conformismul, oportunismul, aclamaþiile
convenþionale ºi rutina limbajului ºi la care Partidul-Stat a încercat uneori sã fie atent.
„Îndreptatã atenþia înspre marile întreprinderi”: aceastã formulã lapidarã ºi imperativã a
lui Leonte Rãutu, desprinsã de contextul în care a identificat-o Lucia Dragomir, poate servi
astãzi drept program de cercetare a regimului comunist din România, oricât de dezagreabilã
ar putea fi memoria autorului ei. Pentru cã regimul nu a comportat numai o fuziune între stat
ºi partid, dar ºi una între politicã ºi economie, fiecare dintre ele dând rãspunsurile ridicate de
cealaltã1 în termenii unui contract social reciproc avantajos pentru pãrþile implicate (partid,
birocraþie de stat, birocraþie antreprenorialã, organizaþii obºteºti, cetãþeni). În ceea ce o
priveºte, dictatura comunistã a beneficiat de o inspecþie extensivã, în multe cazuri meritorie,
cel mai adesea utilã ºi, mai cu seamã, sprijinitã de la „cea mai înaltã tribunã a þãrii” (cum
scria cândva presa socialistã). Culegerea de studii îngrijitã de Ruxandra Ivan nu a intrat încã
pe poarta întreprinderii socialiste. În aºteptarea acestei revoluþii metafizice, se situeazã,
într-un mod ce se dovedeºte inovator în context românesc, la jumãtatea distanþei dintre analiza
dictaturii ºi studiul regimului.
Daniel Barbu

1. Valerie Bunce, Subversive Institutions. The Design and the Destruction of Socialism and the
State, Cambridge University Press, Cambridge, 1999, pp. 22-23.
Introducere

Întotdeauna lumea comunistã ºi-a fãcut un titlu de glorie

nu doar din ceea ce era, dar ºi din ceea ce vroia – ºi deci
urma – sã devinã. 1

Proiectul guvernãrii comuniste propune, pe de o parte, o transformare a tuturor aspectelor

societãþii umane dupã criterii ºtiinþifice, iar pe de altã parte – în latura sa mesianicã2 –
o izbãvire a omului de constrângerile sociale care îl apãsaserã în decursul istoriei, o
emancipare a sa, cu alte cuvinte, o transformare a sa în „omul nou”. Societatea nouã
trebuie sã fie una în care diferenþele sociale vor fi abolite ºi prin urmare nu vor mai exista
clase. Evoluþia societãþilor, dupã revoluþia înfãptuitã de proletariat, urma sã comporte
trei etape3. Prima dintre acestea, dictatura proletariatului, era caracterizatã de eforturile
de a anihila prin orice mijloace ultimele reminiscenþe ale orânduirii burgheze, implicând
de asemenea „reprimarea necesarã a minoritãþii, a exploatatorilor”4. Cea de-a doua
etapã, socialismul, este faza în care se realizeazã egalitatea în ceea ce priveºte proprietatea
asupra mijloacelor de producþie, dar existã încã inegalitãþi în ceea ce priveºte distribuþia
bunurilor. Proletariatul lucreazã pentru desfiinþarea acestor ultime inegalitãþi, pentru
dispariþia definitivã a proprietãþii private ºi a oricãror conflicte sociale. Când toate
acestea vor fi înfãptuite, societatea va fi gata pentru trecerea la comunism ºi implicit
pentru dispariþia treptatã a statului5. Procesul de transformare de dupã revoluþia proleta-
riatului este lung ºi dificil. El implicã modificãri în toate instituþiile Statului – care,
înainte de a dispãrea, creºte în atribuþii pânã când ajunge sã se suprapunã peste societate.
Clasa proletarã intrã în posesia noului stat, pe care îl locuieºte la toate nivelurile sale:
oamenii muncii devin judecãtori populari sau diplomaþi, fãrã a avea vreo pregãtire
pentru aceste profesii; reprimarea minoritãþii exploatatoare se face prin intermediul unui
sistem concentraþionar bine pus la punct, în timp ce colectivizarea agriculturii este doar
o etapã, necesarã, a dispariþiei proprietãþii private.

1. François Furet, Trecutul unei iluzii. Eseu despre ideea comunistã..............., Editura Humanitas,
Bucureºti, 1996, p. 10.
2. Nicolas Berdiaev, Les sources et le sens du communisme russe, Gallimard, Paris, 1951,
pp. 315-373.
3. Karl Marx, „Critica Programului de la Gotha”, în Karl Marx, Friedrich Engels, Opere alese,
ediþia a III-a, vol. II, Editura Politicã, Bucureºti, 1967, pp. 5-37.
4. V.I. Lenin, „Statul ºi revoluþia”, în Idem, Opere alese, Editura Politicã, Bucureºti, 1970,
pp. 239-263.
5. Friedrich Engels, „Anti-Dühring”, în Karl Marx, Friedrich Engels, Opere, vol. XX, Editura
Politicã, Bucureºti, 1964, pp. 277-278.
20 RUXANDRA IVAN

Cât despre omul nou, acesta este edificat conform imperativelor socialismului ºtiinþific,
fãrã a se lãsa nimic la voia întâmplãrii; el are conºtiinþa permanentã a nevoii de „a se
reeduca ºi a reeduca societatea în spiritul noii ºtiinþe”1. El este reeducat în penitenciare
ºi în ºcoli, este alimentat raþional, este instalat în cartiere de locuinþe conforme cu
proiectul global al noii societãþi, are sarcina de a procrea, iar operele literare ale epocii
îl înfãþiºeazã aºa cum ar trebui sã fie, propunând un model pe care regimul în dorea
urmat de întreaga clasã muncitoare.
„Noua societate” ºi „omul nou”: iatã cele douã obiective de inginerie socialã pe care
ºi pe propune regimul comunist ºi pe care încearcã sã le atingã prin punerea în practicã
a unor politici care vizeazã transformarea punctualã a unor anumite dimensiuni ale
societãþii2. Despre aceste politici va fi vorba în volumul de faþã.

Funcþia de bazã a oricãrui regim politic este guvernarea societãþii. Fie ele democratice
sau autoritare, regimurile pretind întotdeauna cã politicile pe care le pun în practicã au
în vedere binele cetãþenilor sau al supuºilor lor. Aceste politici au, în mare mãsurã, ºi un
scop de legitimare, cãci un popor mulþumit de modul cum guvernul îi organizeazã
bunãstarea nu se va revolta împotriva regimului. „Buna guvernare” este cu atât mai mult
scopul unui regim care ºi-a asumat explicit, de la început, un „refuz al politicului”3 – la
venirea sa la putere, Partidul Comunist a promis în primul rând îmbunãtãþirea condiþiilor
de viaþã ale populaþiei ºi nu o consolidare a democraþiei4. Acest tip de guvernare pe baze
ºtiinþifice – ceea ce François Châtelet ºi Evelyne Pisier numeau „statul savant” – este
prefiguratã încã de la începutul secolului XX în programul politic al Internaþionalei
a II-a: „aceastã utilizare a raþionalitãþii ºtiinþei se înscrie pe linia organizãrii sistematice
a existenþei sociale în vederea unei vieþi mai bune pentru toþi, a unei sporiri nemãsurate
a bogãþiilor, a eliminãrii contradicþiilor, a stãpânirii totale a naturii de cãtre om, a
domniei libertãþii dupã domnia necesitãþii...”5.
Scopul acestui volum este de a examina regimul comunist sub aspectul politicilor pe
care el le pune în practicã pentru a organiza viaþa societãþii româneºti. Fiecare contribuþie
va avea în vedere un aspect al acestor politici. Din acest punct de vedere, volumul se va
organiza ca un puzzle care va pune laolaltã ipostaze diferite (ºi avem aici în vedere mai
degrabã sensul pe care îl dã acestui termen filosofia greacã, acela de substanþã realã) ale
comunismului românesc. Puse laolaltã, aceste ipostaze pot reconstitui un tablou al epocii
în care accentul este pus pe relaþia dintre guvernãmânt ºi cei guvernaþi. Astfel, miza
fundamentalã a demersului nostru este raportul care se instaureazã între regimul politic
ºi cetãþean.
Centrul de interes al abordãrii pe care o propunem nu se constituie nici din actorii
politici sau individuali ai comunismului ºi nici neapãrat din instituþiile regimului, ci din
politicile guvernelor comuniste. Din acest punct de vedere, abordarea noastrã diferã de

1. Alain Besançon, Originile intelectuale ale leninismului, Editura Humanitas, Bucureºti, 2007,
p. 146.
2. Despre „societatea nou㔠ºi „omul nou” vezi ºi Lucian Boia, mitologia ºtiinþificã a comunismului,
Editura Humanitas, Bucureºti, 1999, pp. 109-153.
3. Daniel Barbu, ªapte teme de politicã româneascã, Editura Antet, Bucureºti, 1997, p. 54.
4. Ibidem.
5. François Châtelet, Evelyne Pisier, Concepþiile politice ale secolului XX, Editura Humanitas,
Bucureºti, 1994, p. 444.
 INTRODUCERE 21

cercetãrile fãcute pânã acum asupra comunismului românesc ºi propune o perspectivã

care se aflã la un nivel intermediar, între analizele dedicate ideologiei comuniste ºi cele
întreprinse la nivelul unor studii de caz aprofundate. Un alt argument în favoarea acestui
volum este raritatea – încã! – a unor analize ale comunismului românesc din perspectiva
ºtiinþei politice, care sã valorifice eforturile fãcute pânã acum de editare a unor volume
de documente, memorialisticã sau istorie oralã.

În regimurile democratice, politicile publice sunt „suma activitãþilor guvernelor, fie

cã acþioneazã în mod direct sau prin agenþi ai lor, care influenþeazã viaþa cetãþenilor”1.
În mod evident, ceea ce se înþelege prin „politici publice” în regimurile democratice nu
poate fi regãsit ca atare în regimurile autoritare sau totalitare. În regimurile democratice,
politicile publice sunt orientate cãtre „binele public” sau „binele cetãþeanului” (binele
subiectului politic), rãspunzând unor cerinþe punctuale ale societãþii. Astfel, politicile
publice produc bunuri ºi servicii publice, pentru care guvernul alocã resurse într-un
anumit mod. Chiar ºi dintr-o perspectivã strict teoreticã, subiectul politic al regimurilor
comuniste nu este cetãþeanul, ci mai degrab㠄clasa muncitoare” sau, în cazul comu-
nismului naþional românesc, „poporul”. Nu putem aplica, aºadar, acelaºi concept de
„politici publice” pentru regimul comunist. Mai mult, aici instituþiile statului-partid sunt
singurele care participã la formularea politicilor (în virtutea principiului ideologic cã
partidul este forþa conducãtoare a întregii societãþi), spre deosebire de sistemele demo-
cratice, unde cetãþenii au posibilitatea de a lua parte la formularea politicilor. De aici
vine ºi una din principalele dificultãþi metodologice ale volumului, ºi anume aceea de a
analiza politicile puse în practicã de regimul comunist din România cu uneltele teoretice
aplicabile politicilor publice. Prin urmare, autorii celor opt texte au încercat sã reflecteze
asupra câtorva problematici comune, legate de geneza ºi dezvoltarea politicilor comuniste.
De pildã, ne-am întrebat dacã formularea lor corespunde mai degrabã unor necesitãþi
practice, ea fiind rezultatul unor nevoi ale societãþii pe care regimul politic se strãduieºte
sã le satisfacã, sau mai degrabã unor necesitãþi ideologice, de coerenþã a sistemului în
ansamblul sãu. Am încercat sã pornim de la dimensiunea legislativã a politicilor, de la
textele ºi discursurile care le fundamenteazã teoretic, pentru a trece mai apoi la punerea
lor în aplicare. Am încercat de asemenea sã identificãm rãdãcinile ideologice ale
acþiunilor practice ale guvernãrii comuniste ºi sã contrapunem, acolo unde este cazul,
discursul oficial ºi efectele în practicã ale politicilor. Nu în ultimul rând, am cãutat sã
descoperim influenþa modelului sovietic sau a altor modele de gestionare a anumitor
probleme ale societãþii.

Un proiect de inginerie socialã

„Transformarea societãþii” sub regimul comunist se face purtând mereu în minte þelul
ultim cãtre care profeþia marxistã anunþase cã se îndreaptã societãþile umane: instaurarea
comunismului ºi, în cele din urmã, dispariþia statului. Deoarece întreaga construcþie

1. Guy Peters, American Public Policy. Promise and Performance, Chatham House Publishers,
Chatham, NJ, 1986, p. 4.
22 RUXANDRA IVAN

filosoficã a marxismului este teleologicã, politicile unui regim care doreºte punerea sa în
practicã nu au scopul de a rãspunde unor nevoi imediate ale societãþii, constituindu-se în
încercãri de ajustare a unei realitãþi sociale, ci dimpotrivã, decurg din scopul ultim pe
care regimul ºi-l fixeazã. Acest tip de demers este caracterizat de Karl Popper drept
„inginerie socialã utopicã”. Termenul de „inginerie social㔠se referã la tipul de demers
al unui regim politic care încearcã sã modifice societatea conform unei abordãri ºtiinþifice.
Cu alte cuvinte, pentru adepþii acesui proiect, societatea s-ar guverna dupã anumite legi,
la fel ca sistemele fizice; prin urmare, dacã un regim politic doreºte sã instaureze o bunã
guvernare, el trebuie sã propunã politici izvorâte din anumite imperative ºtiinþifice.
Termenul a fost folosit cu o conotaþie pozitivã de inventatorul sãu, Roscoe Pound1, dar
a cãpãtat ºi o conotaþie negativã în criticile aduse marxismului2, deoarece marxiºtii,
spune, de exemplu, Joseph Carvell, definesc ºtiinþa în termenii în care oamenii de ºtiinþã
definesc misticismul3.
Popper face o deosebire între „ingineria socialã gradualã”, care ar presupune un
demers de tip încercare ºi eroare, ºi „ingineria socialã utopicã”. Referindu-se la diferitele
tentative intelectuale de a creiona statul ideal, Popper spune: „Numai dupã ce acest scop
final a fost, cel puþin în linii mari, determinat, numai dupã ce suntem în posesia a ceva
de genul unui proiect al societãþii pe care o dorim, numai atunci putem începe sã cãutãm
cele mai bune cãi pentru realizarea ei ºi sã întocmim un plan de acþiune practicã”4. Este
ceea ce au încercat regimurile comuniste, care au pornit pe drumul construcþiei acestei
societãþi ideale. Însã dezavantajele acestui demers sunt multiple. Scopul final al construcþiei
societãþii ideale implicã, de asemenea, necesitatea mijloacelor de a o pune în practicã.
De aceea, tot ce nu corespunde imaginii pe care decidentul ºi-o face despre cãile de
instituire a acestei societãþi trebuie eliminat. În cuvintele lui Popper, „pentru cei care nu
doresc sã trãiascã în noua societate nu este admis altceva decât faptul cã ei nu sunt încã
pregãtiþi sã trãiascã în ea: cã «impulsurile lor umane» au nevoie mai departe de
«organizare»...”5. De aceea, oamenii devin simple instrumente sau accesorii în proiectul
mãreþ de construire a societãþii ideale. Mai mult, orice criticã a mijloacelor alese de
puterea politicã pentru „transformarea societãþii” este asimilatã cu o criticã a finalitãþii
demersului, adicã a societãþii ideale înseºi. Iatã de ce orice critic al vreunei acþiuni a
statului este considerat de regimul comunist un „duºman al poporului”: scopul este
necesar, mijloacele sunt necesare, aºadar cine nu doreºte mijloacele nu doreºte scopul.
Este uimitor câte au în comun Cetatea Soarelui, Republica lui Platon, Utopia lui
Thomas Morus ºi societatea visatã ºi descrisã de comuniºti. Este uimitor cât de mult
seamãnã realitatea „transformãrii socialiste” cu opusul a ceea ce descriu textele evocate
mai sus. Mai mulþi autori au intuit faptul cã, pornind de la idealul unei societãþi perfecte
ºi procedând apoi într-o manierã ºtiinþificã, un regim politic va evolua spre forme de
represiune mai inumane decât produsese istoria înainte de secolul XX. Amintim doar
douã distopii, ºi anume binecunoscuta 1984 a lui Orwell ºi Minunata lume nouã a lui

1. Roscoe Pound, Introduction to the Philosophy of Law, Yale University Press, 1982 (1922).
2. Max Eastman, Marxism: Is It Science?, W.W. Norton, New York, 1940.
3. Joseph Carvell, „Review Essay”, în American Political Science Quarterly, vol. 56, no. 2, June
1941, pp. 291-292.
4. Karl R. Popper, Societatea deschisã ºi duºmanii ei, vol. I, Vraja lui Platon, Editura Humanitas,
Bucureºti, 1993, p. 183.
5. Idem, Mizeria istoricismului, Editura ALL, Bucureºti, 1998, p. 48.
 INTRODUCERE 23

Aldous Huxley. Aici vedem rezultatele unor politici pe care regimurile comuniste doar
le iniþiaser㠖 cum sunt cele de eugenie socialã, care produc oameni ai muncii care vor
duce mai departe idealul utopic, sau cele urbaniste, ce produc locuinþele perfecte pentru
dezumanizare. Disecþia politicilor iniþiate de regimul comunist are drept scop tocmai
identificarea modului în care un regim politic care doreºte instaurarea unei societãþi
perfecte procedeazã, pas cu pas, pentru realizarea acestui obiectiv, dar ajunge sã se
îndrepte cãtre opusul a ceea ce propusese iniþial.

Câteva dificultãþi metodologice

Comunismul, atât cel românesc, cât ºi cel sovietic, este un imperiu al textelor. Peste realitate
se suprapune o þesãturã de texte, fie ele textele fondatoare ale marxism-leninismului, fie
cuvântãri ºi discursuri ale nomenklaturiºtilor vremii, fie legi ºi acte normative. Pentru
cercetãtorul comunismului, care nu are la dispoziþie decât aceastã þesãturã de texte,
realitatea din spatele lor poate fi destul de greu de surprins prin metoda ºtiinþificã.
Coerenþa internã a acestor texte – legi, discursuri sau articole aºa-zis „ºtiinþifice” –,
precum ºi coerenþa lor cu reperele fundamentale ale gândirii marxist-leniniste asigurã o
unitate indestructibilã construcþiei raþionale a ideologiei. Formal, Constituþia României
din 1965 este una din cele mai democratice din vremea ei. Legile comuniste nu au nici
o fisurã care sã lase sã se întrevadã ce se ascunde în spatele lor. Astfel, acest corpus de
texte se constituie într-o þesãturã densã care acoperã realitatea ºi care pare sã fie
realitatea, însã cele douã registre nu au nici o corespondenþã între ele. Pentru istoric este
cu atât mai dificil sã înþeleagã ce s-a întâmplat, cu cât sursa lui principalã este tocmai
acest corpus de texte, perfect coerente între ele, perfect raþionale.
Mai mult, existã ºi un alt fenomen pe care unele din articolele din acest volum îl vor
sublinia: atunci când linia politicã adoptatã de Partidul Comunist Român nu corespunde
cu ortodoxia marxistã, se face apel la alte texte care sã o justifice – ale lui Lenin, ale lui
Stalin – sau pur ºi simplu la declaraþii ale liderilor sovietici care, scoase din context, pot
permite o interpretare care sã legitimeze acþiunea politicã a Partidului din România.
Nimic din ce face acesta nu este lipsit de acoperire ideologicã. Partidul Comunist Român
a reuºit chiar ºi performanþa de a include naþionalismul în ideologie, întorcând astfel cu
180 de grade internaþionalismul lui Marx. Dacã ideologia propune modelul unei societãþi
perfecte, realitatea guvernãrii îi pune pe liderii politici în faþa unor disonanþe între ceea
ce Marx sau Engels prevãzuserã cã trebuia sã se întâmple ºi modul în care societatea,
economia sau instituþiile reacþionau la evoluþia cãtre comunism. Aºadar, atunci când
ideologia nu corespunde cu practica, guvernanþii au douã posibilitãþi pentru a restabili
unitatea dogmaticã a regimului. Sau vor face în aºa fel încât sã readucã, brutal, realitatea
în cadrele ideologiei, sau vor specula anumite texte canonice pentru a confirma justeþea
acþiunilor lor. Este ceea ce fac decidenþii români atunci când, puºi în faþa rupturii cu
Uniunea Sovieticã, publicã un text al lui Marx despre români, în 1964, în care acesta
confirmã dreptul micilor naþiuni de a se autoguverna1. Corpusul marxist-leninist este

1. Este vorba despre Karl Marx, Însemnãri despre români, ediþie îngrijitã de A. Oþetea ºi S.
Schwann, Editura Academiei R.S.R., Bucureºti, 1964.
24 RUXANDRA IVAN

suficient de vast ca sã le ofere liderilor PCR un precedent pentru orice acþiune vor
întreprinde. De aceea, rolul legitimator al ideologiei se pãstreazã de la instaurarea
regimului comunist ºi pânã în ultimul sãu deceniu, aceasta justificând, pe rând, teroarea,
epurãrile, destalinizarea, supunerea faþã de U.R.S.S., naþionalismul, „reeducarea”...
Ideologia este ajustatã succesiv pentru a corespunde necesitãþilor practice ale administraþiei.

Deºi am evocat în cele de mai sus regimul comunist românesc în culorile cele mai
sumbre, nu putem afirma totuºi cã în ultimii ani ai regimului comunist românesc avem
de-a face cu o distopie devenitã realitate, deoarece, în mod cert, represiunea din partea
regimului se diminuase, dupã cum ºi percepþia populaþiei asupra represiunii devenise mai
laxã (sã ne amintim doar bancurile politice care circulau în anii ’80). Autorii acestui
volum încearcã sã pãstreze delicatul echilibru între o obiectivitate riguroasã, aproape
imposibilã în faþa obiectului nostru de studiu – politicile comuniste –, ºi un demers de tip
exorcizant, în care am cãuta sã scoatem la luminã demonii comunismului românesc.
Daniel Barbu atrãgea, în 1997, atenþia asupra pericolului de a cãdea în capcana studierii
comunismului sub specia mitului, preluând de fapt imaginea în oglind㠖 „schimbând
doar termenii ºi sensul demonstraþiei” – a unei realitãþi pe care ne strãduim sã o
deconstruim1. Este ceea ce autorii acesui volum au încercat sã evite. Dacã au reuºit sau
nu în totalitate, nu o putem spune, deoarece, în ceea ce ne priveºte, pornim de la ipoteza
epistemologicã a imposibilitãþii unei separãri totale a faptelor de valori. Majoritatea
autorilor prezenþi în acest volum aparþin unei generaþii de cercetãtori formatã dupã 1989,
iar acest lucru nu este întâmplãtor. Credem cã aceastã generaþie are avantajul de a putea
privi cu mai multã obiectivitate perioada acoperitã de cercetarea noastrã. Dar ºi dezavan-
tajul de a nu o fi cunoscut ºi de a trebui sã o analizeze pornind de la surse a cãror
veridicitate este uneori îndoielnicã, de exemplu corpusul de texte atât de coerente între
ele la care ne-am referit mai sus sau chiar mãrturiile orale ale unor oameni care nu pot
fi imparþiali (victimele regimului sau responsabilii acestuia). Aceasta este provocarea cu
care se confruntã tânãra generaþie de cercetãtori ºi a cãrei soluþie este o rigoare mai mare
în faþa corpusului de surse pe care îl examineazã, combinatã cu o reflecþie asupra
mecanismelor interne de funcþionare a regimului.

Structura cãrþii
Volumul de faþã cuprinde opt texte ce analizeazã, fiecare, o ipostazã a regimului comunist
românesc. El poate fi abordat ca un tot unitar, care încearcã sã compunã o imagine
globalã pornind de la alãturarea unor dimensiuni diferite sau în funcþie de interesul
particular al cititorului pentru una din politicile tratate aici. În structura volumului pot fi
identificate douã mari pãrþi – prima dintre ele trateazã macro-politici, cum ar fi colecti-
vizarea agriculturii sau sistemul juridic, politici care vizeazã construirea unei noi
societãþi, în ansamblu. Textele din cea de-a doua parte sunt preocupate mai degrabã de
politicile care vizeazã construirea omului nou – modul cum el trebuie sã se nascã, sã se
hrãneascã, sã locuiascã, precum ºi tipul ideal de om nou pe care scriitorul socialist ar
trebui sã îl preamãreascã în operele sale.

1. Daniel Barbu, op. cit., p. 37.

 INTRODUCERE 25

Textul Ramonei Coman, care deschide volumul, se ocupã de una din instituþiile
fundamentale ale statului: justiþia. Autoarea aratã modul în care reformarea justiþiei pare
sã fi fost o preocupare permanentã pentru clasa politicã româneascã încã de la începutul
secolului XX ºi, cu toate acestea, niciodatã nu a fost realizatã. Reforma justiþiei este
fãcutã chiar de comuniºti ºi vizeazã, pe termen lung, lichidarea instituþiei justiþiei, care
nu va mai fi necesarã într-o societate în care infracþionalitatea va dispãrea de la sine.
Paradoxal însã, primul pas cãtre dispariþia sistemului judiciar este chiar consolidarea
autoritãþii Procuraturii, precum ºi crearea instituþiei asesorului popular, care, deºi nu are
nici o pregãtire în domeniul juridic, are de spus un cuvânt mai greu decât cel al
judecãtorului în condamnarea sau achitarea inculpaþilor. De asemenea, o altã trãsãturã a
sistemului judiciar descris de Ramona Coman este dependenþa din ce în ce mai mare a
Justiþiei de politic – acestã dependenþã realizându-se mai degrabã prin intermediul
ideologiei care dicteazã limitele dreptãþii decât printr-o intervenþie directã a Partidului.
Cel de-al doilea text vine în completarea primului, prin aceea cã examineazã o
materie înruditã, ºi anume regimul concentraþionar. Perioada acoperitã de Mihai Burcea
ºi Dumitru Lãcãtuºu debuteazã în 1967, acest articol constituind o continuare a cercetã-
rilor lor în cadrul echipei care a realizat Dicþionarul penitenciarelor din România comunistã
(1945–1967)1. Articolul surprinde astfel modificãrile care intervin în regimul concentra-
þionar odatã cu trecerea din faza de dictaturã a proletariatului cãtre socialism, fazã în
care se pune accent pe „educarea” infractorilor ºi pe „influenþarea obºteascã”. Autorii
urmãresc evoluþia legislaþiei privind regimul închisorilor, precum ºi îmblânzirea practicilor
de la locurile de detenþie. Ca ºi articolul precedent, care detecteazã o posibilã continuitate
între intervenþia politicului în justiþie înainte ºi dupã 1989, ºi cei doi autori ai acestui text
vorbesc despre o continuitate la nivelul legislaþiei de organizare ºi funcþionare a peniten-
ciarelor ºi de executare a pedepselor, din anii ’80 înspre anii ’90.
Octavian Roske trateazã problema colectivizãrii agriculturii, cu accent pe ultima
etapã a acesteia, cea de la sfârºitul anilor ’50. Punând faþã în faþã elementele propa-
gandistice ale campaniei de colectivizare ºi realitãþile de pe teren, el demonstreazã
modul în care politica agrarã a fost folositã ca instrument în ascensiunea spre puterea
politicã a comuniºtilor ºi modul în care, mai târziu, regimul ºi-a construit un tip ideal de
duºman, chiaburul, a cãrui definiþie a variat în funcþie de imperativele politice ale
momentului. Autorul atrage atenþia asupra faptului cã producþia agricolã este în scãdere
ca urmare a colectivizãrii, ceea ce duce la limitarea consumului – fapt care, mai târziu,
va fi justificat prin „programul ºtiinþific de alimentaþie raþionalã”. ªi despre acesta va fi
vorba în una din contribuþiile urmãtoare. Cauzele eºecului politicii agricole comuniste
sunt examinate una câte una: excesul de propagandã, imposibilitatea anihilãrii instinctului
proprietãþii asupra pãmântului, centralizarea deciziilor ºi planificarea producþiei, biro-
cratizarea.
Cel de-al patrulea text, semnat de Ruxandra Ivan, trateazã politica externã a României
comuniste, cu accent pe episoadele de „nealiniere” la poziþia Moscovei. Deºi tema este
una destul de popularã, abordarea propusã în acest text opteazã pentru perspectiva legãrii
ei de ideologia comunistã. În ce mãsurã corespune politica externã cu imperativele
ideologice ºi în ce mãsurã este aceasta instrumentalizatã pentru a servi interesele actorilor

1. Andrei Muraru (coord.), Dicþionarul penitenciarelor din România comunistã (1945-1967),

Editura Polirom, Iaºi, 2008.
26 RUXANDRA IVAN

politici ai momentului? Politica externã româneascã evolueazã de la internaþionalismul

marxist care justifica ideologic dependenþa de Moscova în anii ’50 cãtre naþionalismul
din ce în ce mai autarhic bazat pe doctrina neamestecului în treburile interne ale altor
State ºi pe drepturile popoarelor mici – doctrinã cãreia i se putea gãsi, de asemenea, o
filiaþie marxistã. Un alt aspect de politicã externã tratat pe larg în acest articol este cel
al relaþiilor cu Ungaria, relaþii din ce în ce mai dificile în anii ’80 ºi ale cãror asperitãþi
s-au propagat dincolo de cãderea regimurilor comuniste.
Ce-a de-a doua parte a cãrþii trateazã teme legate de politici ce vizeazã construcþia
„omului nou”. Marius Stan vorbeºte, în contribuþia sa, despre „programul ºtiinþific de
alimentaþie raþionalã”, o temã mai puþin abordatã de istoriografia româneascã. ªi modul
de construcþie a articolului este unul original, acesta prezentându-se ca un „proces” al
programului de alimentaþie raþionalã, în care sunt ascultaþi, pe rând, iniþiatorii sãi ºi cei
care i-au suferit urmãrile. Textul prezintã, pe de o parte, justificãrile oficiale folosite pentru
introducerea acestui program, iar pe de altã parte efectele reale pe care le-a avut în rândul
populaþiei. Sunt astfel puse faþã în faþã argumentele „ºtiinþifice” ale iniþiatorilor progra-
mului ºi cartelele de alimente, penuria generalizatã, cozile, miza articolului fiind tocmai
imensa contradicþie dintre cele douã dimensiuni – cea discursivã ºi cea real㠖 ale regimului.
Tot o problemã legatã de evoluþia „ºtiinþific㔠a societãþii româneºti este ºi cea a
controlului naºterilor. Este tema articolului Corinei Pãlãºan, care are în comun cu textul
precedent atât originalitatea temei, cât ºi recursul la documente de arhivã mai puþin
utilizate în cercetãrile româneºti, cum sunt cele de la Open Society Archives sau cele ale
Ministerului Sãnãtãþii. Autoarea propune o abordare comparativã, punând problema
controlului natalitãþii în România într-un context european. Ea aratã cã statele din
Europa de Est au politici legate de avort mult mai permisive decât cele din spaþiul
occidental, România constituind aici un caz cu totul aparte: este þara cu legislaþia cea
mai prohibitivã din aceastã zonã, cel puþin începând cu anul 1966. O altã dimensiune a
articolului Corinei Pãlãºan vizeazã modul în care decidenþii politici rãstoarnã propunerile
experþilor, adoptând mãsuri inflexibile fãrã sã þinã seama de consecinþele acestora.
Consecinþele acestei politici – numãrul mare de copii abandonaþi sau nãscuþi cu handicap,
necunoaºterea metodelor contraceptive – s-au repercutat ºi asupra României postcomuniste.
Contribuþia Damianei Oþoiu spune povestea construcþiei unuia din cele mai mari
bulevarde ale capitalei – „Victoria Socialismului” –, plasând-o în contextul mai larg al
politicilor urbaniste adoptate de regimul comunist. Autoarea abordeazã tema din perspectiva
asimilãrii „discursului arhitectonic” din anii ’80 cu un discurs de legitimare a naþional-
-comunismului. Ea începe prin a urmãri aplicarea viziunii arhitectonice a realismului
socialist în România, prin imitarea modelelor sovietice, în anii ’50. Modul de viaþã
diferit al „omului nou” urma sã fie pe deplin împlinit în locuinþele colective, care puneau
în practicã idealul egalitar al ideologiei. O turnurã intervine începând cu sfârºitul anilor
’70, când sunt introduse în arhitecturã elementele de „românism”, este demarat programul
de sistematizare a centrului capitalei ºi încep demolãrile menite sã înnoiascã total faþa
Bucureºtilor. Formele de protest în faþa mutilãrilor arhitecturii bucureºtene au fost ºi ele
trecute în revistã, pe scurt, în articolul Damianei Oþoiu.
Volumul se încheie cu contribuþia Luciei Dragomir despre politicile culturale – mai
precis, despre o dimensiune a lor, cea referitoare la literaturã. „Omul nou” creat de
ideologia comunistã trebuie sã fie glorificat de „noul scriitor”, care se pune în slujba
idealurilor promovate de regimul politic ºi al cãrui rol este în primul rând acela de a
„educa” masele în spiritul ideologiei. Ca ºi agricultura, urbanismul, alimentaþia sau
 INTRODUCERE 27

naºterile, ºi literatura devine un domeniu supus planificãrii centralizate: puterea politicã

este cea care dicteazã temele pe care scriitorii trebuiau sã le abordeze, care controleazã
editurile ºi formele asociative ºi, nu în ultimul rând, care opereazã o cenzurã atentã a
textelor ce urmau sã fie publicate. Uniunea Scriitorilor este conceputã în aºa fel încât sã
nu permitã existenþa unor cercuri literare în afara ei ºi acest lucru se face atât prin
mecanisme de constrângere – imposibilitatea de a publica –, cât ºi prin intermediul unor
privilegii materiale care îi atrag pe scriitori, dar care sfârºesc prin a-i îndepãrta de
realitatea vieþii cotidiene pe care se presupune cã o descriu.

Conceput ca un demers ce aparþine disciplinei ºtiinþei politice, volumul de faþã poate

prezenta interes ºi pentru istorici prin aceea cã utilizeazã surse arhivistice încã insuficient –
sau deloc – exploatate pânã acum. El se adreseazã însã ºi unui public mai larg: de la
tinerii care nu au trãit comunismul ºi care încearcã sã îl descopere pânã la cei care l-au
trãit ºi se strãduiesc încã sã-l înþeleagã. Ma mult, textele din acest volum oferã schiþe de
rãspunsuri la anumite întrebãri care nu au constituit, de la început, o preocupare a
autorilor lor. Ne referim la faptul cã multe din fenomenele descrise aici pot constitui
factori explicativi pentru evoluþia societãþii româneºti dupã 1989. Din acest punct de
vedere, cartea de faþã nu este doar o frescã a relaþiilor dintre regimul comunist ºi supuºii
sãi, ci ºi o imagine a debutului tranziþiei – ea zugrãvind locul de unde a pornit societatea
româneascã în drumul cãtre regãsirea normalitãþii, în transformarea sa inversã.
Ruxandra IVAN
 Ramona Coman

Ipostaze ale comunismului românesc.

Despre crearea ºi funcþiile instituþiei judiciare

Introducere
Acest volum apare într-o perioadã în care în societatea româneascã dezbaterea privind
reforma justiþiei ocupã un loc important. Deºi subiectul a fost extrem de mediatizat,
datoritã interesului pe care i l-au purtat dupã 1989 organizaþiile internaþionale ºi non-
-guvernamentale, jurnaliºtii ºi elitele politice naþionale ºi europene, cunoaºterea noastrã
despre cea de a treia putere în statul român este relativ limitatã. În democraþiile
ocidentale, justiþia este un câmp de cercetare asupra cãruia juriºtii au deþinut nu pânã
multã vreme monopolul. Însã, de câteva decenii, patriotismul disciplinar1 începe sã se
disipeze. Din momentul în care magistratul a devenit, în democraþiile ocidentale, un
actor politic contestat sau de necontestat, justiþia, ca obiect de studiu, suscitã interesul a
numeroºi reprezentanþi ai comunitãþii academice.
În România, dupã 1989, lucrãrile sociologice sau politologice despre instituþia justiþiei
sunt puþin numeroase. Ce abundã însã este discursul mediatic, normativ sau descriptiv,
despre starea acesteia. Cercetãtorul care îºi propune sã analizeze acest subiect, respectând
toate canoanele metodei, este departe de a se regãsi în faþa unei literaturi abundente care
sã analizeze justiþia românã într-o perspectivã socio-istoricã sau ca subiect de politicã
publicã. Lucrãrile care existã sunt în mod predominant realizate de juriºti, a cãror
abordare, specificã disciplinei ºi curentelor metodologice dominante, este pur instituþio-
nalistã din perspectiva politologului sau a sociologului. De notat totuºi cã la începutul
secolului XX interesul pentru istoria dreptului, a magistraturii române ca profesie sau a
nevoilor de reformã a existat, numai cã aceste lucrãri, produse acum o sutã de ani ºi care
se regãsesc în fondurile de bibliotecã, nu au mai fost demult ºterse de praf. De subliniat
de asemenea cã ºi în perioada comunistã justiþia s-a bucurat de atenþia cercetãtorilor, dar

1. François Bastien, „Préambule avant de prendre le droit comme objet. Notations en forme de
plaidoyer pour un point de vue a-disciplinaire mais néanmoins soucieux des impensés disciplinaires”,
în Jacques Commaille, Laurence Dumoulin, Cécile Robert (coord.), La juridicisation du
politique, LGDJ, Paris, 2000, p. 115.
 IPOSTAZE ALE COMUNISMULUI ROMÂNESC 29

ºi aceste studii sunt date uitãrii. Puse împreunã, ele ar putea constitui o bazã solidã
pentru deschiderea acestui câmp de cercetare ºi pentru o „împãrþire a rolurilor”1 între
juriºti, politologi ºi sociologi, în cunoaºterea trecutului acestei instituþii ºi cu ea, a
înþelegerii problemelor actuale cu care se confruntã.
Obiectivele acestui articol sunt puþin ambiþioase, deºi cele spuse mai sus sunt, indirect,
o pledoarie pentru deschiderea unei agende de cercetare în acest domeniu. Astfel,
contribuþia noastrã îºi propune sã completeze tabloul general privind politicile publice
sub comunism, arãtând în ce const㠄marea reform㔠a justiþiei revendicatã ºi îndelung
elogiatã încã din anii 1950 de Partidul Comunist în formare. Capitolul abordeazã
chestiunea punerii pe agendã a acestei reforme, modul în care ea este problematizatã de-a
lungul timpului, normele ºi valorile vehiculate de statul socialist cu privire la aceastã
instituþie, care trebuie sã se desprindã de toate elementele Dreptului burghez introduse
odatã cu crearea României moderne. El se focalizeazã mai mult pe constituirea formalã
a sistemului decât pe formele de rezistenþã pe care, eventual, le-a generat.
Reformele instituþiei judiciare au în general loc în douã contexte: fie în perioada de
tranziþie de la un regim politic la altul, fie în situaþii de crizã 2. Pentru noi, reforma
justiþiei este o politicã publicã constitutivã, ea privind, potrivit definiþiei, crearea ºi
funcþionarea structurilor instituþionale/de autoritate 3. Politicile publice nu se rezumã la
adoptarea unei legi, chiar dacã o lege conþine elemente de politicã sau de politicã publicã4.
Legile privind organizarea instanþelor de judecatã ºi a Procuraturii nu pot fi analizate
independent de obiectivele ce trebuie atinse în vederea consolidãrii statului socialist.
Acest articol se înscrie într-o perspectivã uºor diacronicã, în mãsura în care încearcã
sã surprindã ºi problemele cu care se confrunta aceastã instituþie înainte de instaurarea
regimului comunist în România. Tocmai aceastã perspectivã ne permite sã formulãm o
primã ipotezã. Reforma justiþiei este, în termeni de politici publice, o agendã politicã
continuã pe scena politicã româneascã. Din punct de vedere normativ, regimul comunist
instaureazã o instituþie judiciarã popularã, care trebuie sã joace un rol activ în tranziþia
cãtre socialism ºi consolidarea acestuia. Pe termen lung, rolul acestei instituþii trebuia
redus, deoarece proiectul de societate care stã la baza tuturor politicilor publice adoptate
în aceastã perioadã stipuleazã cã justiþia nu va mai avea nici o raison d’être atunci când
toate reminiscenþele burgheze vor fi eliminate ºi odatã cu ele infracþiunile, specifice ºi
ele statelor capitaliste. Tocmai aceastã viziune asupra justiþiei ºi asupra dreptului produce
una din cele mai mari schimbãri în organizarea judiciarã din România: instituþia
Procuraturii este consolidatã în detrimentul instanþelor de judecatã.
În România ºi în materie de reforme în domeniul justiþiei, Partidul Comunist este
principalul agenda setter. El „mobilizeazã, organizeazã ºi educã masele de oameni ai

1. Edwin Amenta, „What we know about the development of social policy”, în James Mahoney,
Dietrich Rueschemeyer (coord.), Comparative Historical Analysis in the Social Sciences,
Cambridge University Press, Cambridge, 2003, p. 97.
2. Cécile Vigour, „Réformer la justice en Europe. Analyse comparée des cas de la Belgique, de
la France et de l’Italie”, în Droit et société, vol. 56-57, 2004, pp. 291-325.
3. Theodore J. Lowi., „American Business, Public Policy, Case Studies, and Political Theory”,
în World Politics, vol. 16, no 4, 1964, pp. 677-715.
4. Gianfranco Pasquino, Gianfranco, Curs de ºtiinþã politicã, Editura Institutul European, Iaºi,
2002, p. 247.
30 RAMONA COMAN

muncii”1. Ministerul Justiþiei preia mesajele ºi liniile directoare promovate de partid

pentru a le pune în aplicare. Asociaþia juriºtilor din Republica Socialistã România le
popularizeazã. Magistraþii ºi procurorii ºi le însuºesc pentru a putea fi la înãlþimea
aºteptãrilor partidului.
Articolul nostru se bazeazã pe legile de organizare judiciarã adoptate în anii 1950 ºi în
19602, precum ºi pe o serie de scrieri publicate în Revista românã de drept, Revue internationale
de droit comparé ºi pe o serie de alocuþiuni, broºuri ºi discursuri politice ale vremii.

Câteva consideraþii teoretice

Cum am putea, din punct de vedere teoretic, sã analizãm transformarea instituþiei judiciare
care începe în România la sfârºitul anilor 1950? Cum a fost studiat comunismul înainte
de 1989? Cum studiem aceastã perioadã dupã 1989? Care sunt modelele teoretice
asupra cãrora ne putem apleca ca politologi pentru a evita ceea ce s-a subliniat de
nenumãrate ori, atât înainte, cât ºi dupã 1989, ºi anume cã cercetãrile asupra acestei
perioade fac parte din lupta politicã între adversarii ºi susþinãtorii socialismului? Punând
aceste întrebãri, ne lovim de douã dificultãþi: slaba teoretizare a vieþii politice din þãrile
socialiste ºi influenþa Rãzboiului Rece asupra activitãþii academice în Occident. Atât
lipsa abstractizãrii, cât ºi natura rezultatelor obþinute în ºtiinþa politicã americanã sau cea
din Est ne invitã aºadar la o dublã dozã de prudenþã. Pe de o parte, dacã examinãm
articolele publicate în Soviet Studies ºi încercãm sã facem o trecere în revistã a textelor
din care sã rezulte un eventual model de analizã, constatãm, cu decepþie, cã din
multitudinea de articole publicate pânã în 1990 nu pot fi însumate decât o serie de date
factuale. Pe de altã parte, aºa cum subliniazã Jean-Michel De Waele, studiile asupra
regimurilor socialiste au fost subiectele de cercetare cele mai ideologizate3. În aceeaºi
linie se înscriu ºi afirmaþiile lui Katherine Verdery, potrivit cãreia perioada Rãzboiului
Rece ºi-a pus în mod semnificativ amprenta asupra dezbaterii intelectuale4 ºi „a influenþat
în mod fundamental întreaga cercetare asupra socialismului real” 5, care, de altfel, a
„beneficiat de o libertate metodologicã quasi absolutã”6. Aceste observaþii sunt cu atât
mai importante cu cât în acest capitol sunt folosite douã tipuri de surse: unele produse

1. Teodor Vasiliu, „Consideraþii în legãturã cu legea privind comisiile de judecatã”, în Revista

românã de drept, vol. 1, anul XXV, 1969, p. 3.
2. Decretul de organizare judecãtoreascã nr. 34 din 5 decembrie 1947; decretul 2 din 22 aprilie
1948; decretul 132 din 2 aprilie 1949. Deºi o serie de decrete au fost adoptate încã din 1947,
prin care au fost introduºi asesorii populari sau prin care s-a desfiinþat Curtea de Casaþie ºi de
Justiþie, organizarea judiciarã este reorganizatã în baza legii nr. 5/1952 pentru organizarea
instanþelor judecãtoreºti ºi legea 6/1952 privind organizarea Procuraturii.
3. Jean-Michel De Waele, „Les théories de la transition à l’épreuve de la démocratisation en
Europe centrale et orientale”, în Pascal Delwit, Jean-Michel De Waele (coord.), La démocratisation
en Europe centrale. La coopération paneuropéenne des partis politiques,L’Harmattan, Paris,
1998, p. 49.
4. Katherine Verdery, Socialismul. Ce a fost ºi ce urmeazã, Editura Institutul European, Iaºi,
2003, p. 11.
5. Ibidem, p. 12.
6. Robert Charvin, Les Etats socialistes européens, Editions Dalloz, Paris, 1985, p. 12.
 IPOSTAZE ALE COMUNISMULUI ROMÂNESC 31

în ºtiinþa politicã americanã, altele de cãtre juriºti din þãrile socialiste. Primele subliniazã
caracteristicile statelor socialiste în comparaþie cu democraþiile liberale, iar cele din
urmã pun în luminã superioritatea dreptului socialist asupra celui capitalist. Dacã primele
sunt, direct sau indirect, o comparaþie a sistemelor judiciaire din þãrile socialiste sau
occidentale, cele din cea de-a doua categorie sunt importante prin dimensiunea normativã
ºi discursivã marxistã care le caracterizeazã.
Politicile publice privind justiþia sunt recente ºi în democraþiile occidentale1. Sau,
altfel spus, analiza instituþiei judiciare din perspectiva politicilor publice este recentã în
ºtiinþa politicã. Deºi politicile publice se bucurã de câteva decenii de o atenþie deosebitã
din partea comunitãþii academice, atât în literatura anglo-saxonã, cât ºi în cea francofonã,
este dificil sã elaborãm un cadru teoretic care sã se aplice politicilor publice adoptate în
acest domeniu înainte de 1989 în România. Am încercat sã facem acest exerciþiu mobili-
zând studii recente, realizate asupra democraþiilor occidentale. Politicile publice sunt
faþete ale sistemelor politice2 care se descompun, din punct de vedere analitic, în mai
multe etape: punerea pe agendã, formularea unei soluþii, adoptarea deciziilor, implemen-
tarea ºi evaluarea impactului acestei politici asupra societãþii. Fiecare din aceste cinci
etape invitã cercetãtorul sã ia în considerare o serie de parametri specifici fiecãrei faze3.
Punerea pe agendã se focalizeazã pe natura problemei care se cere rezolvatã, formularea
soluþiilor se axeazã pe procesul decizional, pe formarea coaliþiilor ºi legitimitatea
mãsurilor adoptate, în timp ce evaluarea implicã analiza impactului politicii în cauzã
asupra societãþii4. În general, rare sunt studiile care analizeazã toate aceste faze de
politicã publicã. Cel mai adesea, autorii se focalizeazã pe ceea ce, în ºtiinþa politicã
anglo-saxonã, este numit policy design, adicã primele trei faze din cele mai sus enumerate.
Acest model teoretic prezintã o serie de avantaje, dar ºi multe inconveniente. Printre
avantaje se numãrã faptul cã aceastã schemã permite o delimitare a câmpului de cercetare.
Principalul inconvenient este cã modelul este descriptiv, cu o dimensiune analiticã
„falsã”5. Faza care a suscitat cel mai mare interes în rândul politologilor, mai ales
americani, ºi asupra cãreia ne aplecãm în acest studiu, este punerea pe agendã. Politica
publicã este rezultatul unei problematizãri, un rãspuns la o cerere socialã6. Atât Roger
Kobb7, cât ºi John Kingdon au încercat sã arate când, cum ºi de ce se impune necesitatea
unei politici publice, de unde vin ideile, cum sunt definite ºi cine le promoveazã.
O parte din aceste întrebãri au fost adresate ºi în studiile privind þãrile comuniste8. Cu
toate acestea, politicile publice din spaþiul ex-sovietic au fost studiate într-o perspectivã

1. Cécile Vigour, „Les recompositions de l’institution judiciaire”, în Jacques Commaille, Martine

Kaluszynski (coord.), La fonction politique de la justice, La Découverte, Paris, 2007, p. 48.
2. Charles Jones, An introduction to the study of public policy, CA Wadsworth, Belmont, 1970.
3. John W. Kingdon, Agendas, Alternatives and Public Policies, Addison Wesley Educational
Publishers Inc., New York, 2003, p. 1.
4. Pierre Muller, Les politiques publiques, Paris, PUF, 1980, p. 87.
5. Jean Leca, Pierre Muller, Giandomenico Majone, Jean-Claude Thoenig, Patrice Duran,
„Enjeux, controverses et tendances dans l’analyse des politiques publiques”, Revue française
de science politique, vol. 46, no 1, 1996, p. 114.
6. Gianfranco Pasquino, op. cit., p. 255.
7. David A. Rochefort, Roger W. Cobb (coord.), The Politics of Problem Definition. Shaping the
Policy Agenda, University Press of Kansas, Lawrence, 1994, 216 p.
8. Daniel N. Nelson, „Issues in Local Communist Politics: The Romanian Case”, în The
Western Political Quarterly, vol. 30, no 4, 1977, p. 384.
32 RAMONA COMAN

pur descriptivã, cel puþin la începutul anilor 1950. Studiile realizate se limitau în mare
parte la descrierea fenomenelor, sperând ca prin cãutarea regularitãþii se se ajungã la
generalizarea observaþiilor sectoriale privind procesul decizional din aceste þãri. Descrierea
este o componentã importantã din moment ce studiul politicilor publice presupune
analiza „unui ansamblu de practici ºi directive care pornesc de la unul sau mai mulþi
actori publici”1. Trebuie menþionat însã cã studiile privind politicile publice produse de
sovietologi nu îºi cereau apartenenþa la acest câmp de cercetare. Comunitatea academicã
s-a aplecat într-o primã perioadã asupra conþinutului mãsurilor de reformã, pentru ca
ulterior sã identifice o serie de caracteristici ale proceselor politice din þãrile socialiste.
„Paternalismul socialist” este omniprezent în politicile publice din spaþiul ex-sovietic2.
Partidul este cel care influenþeazã deciziile3, partidul are grijã de nevoile tuturor 4. Cu
toate acestea, liderii socialismului „au reuºit doar parþial ºi intermitent sã câºtige o
atitudine pozitivã ºi de susþinere de la cetãþenii lor”5, regimurile fiind subminate „de
rezistenþa internã ºi de forme ascunse de sabotaj la toate nivelurile din sistem”6. Numeroºi
autori au pus în evidenþã pluralitatea actorilor ºi, adesea, diversitatea de opinii în
adoptarea legilor7. Alþii au insistat pe influenþa autoritãþilor locale8 ºi pe maniera în care
politicile elaborate la centru erau aplicate în teritoriu9. Din pãcate, din lipsa surselor
necesare, articolul nu se focalizeazã pe aceastã dimensiune, ci pe producerea unui
referenþial ºi a unui discurs despre rolul ºi funcþiile justiþiei în societate, care influenþeazã
diferitele decizii adoptate privind instituþia judiciarã.

Reforma justiþiei în România, o agendã politicã fãrã sfârºit

Am ales sã începem acest articol, consacrat transformãrii instituþiei judiciare în perioada
comunistã, prin a sublinia cã reforma justiþiei ºi politicile publice privind independenþa
acesteia s-au aflat în permanenþã pe agenda politicã a României moderne. Dacã analizãm
formarea, transformarea ºi reproducerea instuþiei judiciaire, observãm cã modelul napoleonian
instaurat odata cu crearea României moderne cunoaºte, folosind terminologia neo-instituþio-
nalismului istoric, douã puncte de rãscruce: instaurarea comunismului ºi cãderea acestuia.
Dupã adoptarea Constituþiei din 1866 ºi pânã în 1948, justiþia românã a fãcut obiectul
unor lungi dezbateri. Dacã Franþa adoptã prima lege de organizare judiciarã în 1819,
în Principatele Române aceasta este adoptatã aproape patruzeci de ani mai târziu

1. Gianfranco Pasquino, op. cit., p. 247.

2. Katherine Verdery, op. cit., p. 46.
3. Daniel Barbu, „Participation politique et clivages politiques en Roumanie. Du communisme au
post-communisme”, în Jean-Michel De Waele, Les clivages politiques en Europe centrale et
orientale, Editions de l’Université, Bruxelles, 2004, p. 138.
4. Katherine Verdery, op. cit., p. 46.
5. Ibidem, p. 39.
6. Ibidem.
7. Yaroslav Bilinsky, „The Soviet Education Laws of 1958-9 and Soviet Nationality Policy”, în
Soviet Studies, vol. 14, no 2, 1962, pp. 138-157.
8. Daniel N. Nelson, „Issues in Local Communist Politics: The Romanian Case”, în The
Western Political Quarterly, vol. 30, no 4, 1977, p. 384.
9. Daniel Barbu, op. cit., p. 138.
 IPOSTAZE ALE COMUNISMULUI ROMÂNESC 33

(24 ianuarie 1861). Dependenþa justiþiei faþã de puterea politicã, specificã modelului napoleonian,
continental, de organizare judiciarã, a fost principala criticã privind funcþionarea instituþiei
la sfârºitul secolului al XIX-lea ºi începutul secolului XX, criticã formulatã atât de
magistraþi, cât ºi de reprezentanþi ai partidelor politice1. Independenþa justiþiei în aceastã
perioadã era, ca multe alte principii introduse în textele de lege din acea vreme, o formã
fãrã fond. Starea materialã a instanþelor era la rândul ei în permanenþã deploratã. Într-o
tezã de doctorat prezentatã la Facultatea de Drept de la Paris, în 1903, Radu Mandrea
sublinia cã judecãtorul român de la începutul secolului XX nu era decât un funcþionar
sãrac ºi dependent de puterea politicã2. Legile adoptate, în principal legea de organizare
judiciarã, erau, potrivit acestui jurist român, „nesãnãtoase” pentru cã ele fãceau din
magistrat un simplu cerºetor la porþile Ministerului Justiþiei sau ale Consiliului Superior
al Magistraturii pentru o promovare sau pentru o numire în funcþie3. Legile de organizare
judiciarã stãteau, potrivit aceluiaºi autor, la baza servilismului judecãtorului. El se punea
în slujba unui om politic, servind interesele acestuia ºi ale partidului din care fãcea parte4.
Profilul sociologic pe care Radu Mandrea îl face magistratului român al epocii este
urmãtorul: judecãtorul este „umil” pentru cã are nevoie de un „protector”5. Salariul
magistratului nu îi permite acestuia sã ducã o viaþã decentã, dacã nu dispune de alte
venituri. Magistratul român de la sfârºitul secolului al XIX-lea ºi începutul secolului XX
nu beneficiazã de avantajele materiale ale militarilor sau ale aleºilor locali. Sediile în
care îºi desfãºoarã activitatea nu seamãnã câtuºi de puþin cu „luxul” din ministere6.
Magistratura românã este departe de a fi un corp de elitã, deºi mare parte din cei care
intrã în funcþie în aceastã perioadã sunt deþinãtori de diplome de doctorat obþinute în
universitãþi europene.
Problema reformei justiþiei revine constant în dezbaterile politice ale vremii, în
special cea a ameliorãrii stãrii materiale a instanþelor, a formãrii unei magistraturi de elitã
ºi a diminuãrii prerogativelor Executivului asupra numirilor ºi promovãrii magistraþilor.
Numeroase planuri de reformã au fost elaborate în birourile Ministerului de Justiþie,
dar foarte puþine au avut sorþi de izbândã. Fiecare ministru în funcþie îºi propunea sã
realizeze „marea reformã a justiþiei”, însã miniºtrii vin ºi pleacã fãrã sã fi realizat
„independenþa justiþiei”7. Oamenii politici ai vremii considerau cã þara nu era încã
pregãtitã pentru aceastã mare reformã, cã reforma trebuia înainte de toate gânditã.
Trebuiau gãsite soluþii pentru a rezolva problema instabilitãþii corpului de magistraþi ºi a
numãrului mare de cazuri care se aflau pe rol. Reforma întârzia. Ce reformã trebuia
fãcutã? Una radicalã, care cerea modificarea codurilor de procedurã? Sau una parþialã,

1. „Cuvântarea lui Alexandru Marghiloman cu privire la reforma magistraturii ºi inamovibilitatea

judecãtorilor”, în Gheorghe Buzatu, Dana Beldiman, Gheorghe Prisacaru, Constantin Sava,
Discursuri ºi dezbateri parlementare, 1864-2004, Editura Mica Valahie, Bucureºti, 2004,
pp. 107-116 (940 p).
2. Radu Mandrea, Etude sur la magistrature roumaine. Thèse pour le doctorat, Librairie Maresco
Aimé, Paris, 1903, p. 73.
3. Ibidem.
4. Ibidem, p. 76.
5. „Cuvântarea lui Alexandru Marghiloman cu privire la reforma magistraturii ºi inamovibilitatea
judecãtorilor”, în Gheorghe Buzatu, Dana Beldiman, Gheorghe Prisacaru, Constantin Sava,
op. cit., p. 112.
6. Ibidem, p. 115.
7. Radu Mandrea, op. cit., p. 79.
34 RAMONA COMAN

care sã rãspundã unor cerinþe punctuale? Ce mãsuri trebuiau adoptate, având în vedere
cã în acea perioadã oamenii politici estimau cã magistraþii români nu aveau nici moralitatea
ºi nici cunoºtinþele celor din „þãrile civilizate”?
Diferite soluþii au fost gândite, mai mult sau mai puþin îndrãzneþe, dacã ne raportãm
la dezbateri similare din þãrile europene din aceeaºi perioadã. Fiecare ministru, mai mult
sau mai puþin competent, c㠄iubea” sau nu magistratura1, cã îºi punea sau nu speranþa
în magistraþii formaþi în þãrile europene, a încercat, cel puþin la nivel discursiv, sã
consolideze instituþia judiciarã, dar de fiecare datã rezultatele mãsurilor adoptate erau
dezamãgitoare. Unii au consolidat puterea Executivului asupra justiþiei, deºi ideea
generalã care se degaja din dezbateri era tocmai depolitizarea acesteia ºi asigurarea unei
depline independenþe morale ºi materiale a magistraturii. O idee des evocatã, ºi nu lipsitã
de importanþã pentru subiectul acestui studiu, era cea a alegerii magistraþilor, argumentul
avansat fiind dispoziþia din Constituþie potrivit cãreia „puterea emanã de la naþiune”2.
Alþii propuneau sã fie suprimate Curþile de apel, idee care nu este nici ea lipsitã de
importanþã pentru perioada care va urma dupã 1948.
Legile de organizare judiciarã au fost succesiv modificate, la intervale relativ mari de
timp, dar ele nu au dat în practicã niciodatã rezultatele dorite. În ciuda principiilor ºi
dispoziþiilor instituþionale introduse, printre care menþionãm principiul independenþei ºi
al inamovibilitãþii sau crearea unui Consiliu Superior al Magistraturii în 1909, situaþia
magistraturii „se degradeazã”3 pentru cã, potrivit lui Mandrea, sunt menþinuþi în magistraturã
magistraþi incapabili, docili ºi care permit ca justiþia sã fie folositã ca armã politicã. Cei care
sunt formaþi în universitãþile europene rãmân în funcþie cât timp este necesar pentru a se
deprinde cu sistemul, dupã care se orienteazã cãtre alte profesii juridice. Dacã unii îºi pun
speranþele în aceºti judecãtori, ele sunt deºarte. Ei nu se bucurã de o apreciere pozitivã
unanimã, pentru cã în contextul dezbaterilor mai largi privind importul/exportul modelelor
europene pe pãmânt românesc, aceºti magistraþi sunt dur criticaþi pentru cã nu fac nici un
efort de a învãþa dreptul ºi cutumele româneºti, nu fac nici un efort sã le codifice, se mulþumesc
doar sã aplice ce au învãþat pe de rost la Paris „ca ºi cum poporul român nu ar avea nimic,
nici legi, nici tradiþie, ca ºi cum totul ar trebui importat de la cea mai bunã fabricã”4.
Nu structura instituþionalã este pusã sub semnul întrebãrii, ci punerea concretã în
aplicare a principiilor ºi a legilor adoptate ºi existenþa unui corp profesional demn de
încredere. Treptat, gândurile mari de reformã de dinainte de Primul Rãzboi Mondial dispar.
Reforme parþiale sunt promovate pentru cã, între timp, „þara se sãturase de atâtea reforme”5.
În perioada interbelicã se formeazã ºi primele asociaþii profesionale. În 1932 se
constituie Amicala Magistraturii, o organizaþie al cãrei obiectiv este sã vinã în ajutorul
judecãtorilor cu probleme financiare6. Creatã la iniþiativa ministrului Victor Antonescu,

1. George D. Nedelcu, Ministri, magistraþi, consiliul legislativ, publicaþiuni. Pagini consacrate

amintirilor din galeria justiþiei, Tipografia Ziarul Universul, Bucureºti, 1937, p. 14.
2. Radu Mandrea, op. cit., p. 87.
3. Ibidem, p. 149.
4. Mihai Eminescu, „Icoane vechi ºi icoane nouã. I. Actualitatea”, în Laurenþiu Vlad, Conservato-
rismul românesc. Concepte, idei, programe, Editura Nemira, Bucureºti, 2006, p. 162.
5. Radu Mandrea, op. cit., p. 96.
6. Statutele Asociaþiei Amicala Magistraturii cu modificãrile aprobate de adunarea generalã
extraordinarã în ºedinþa della 18 mai 1941, Imprimeria cãrþilor funciare ºi a cadastrului
funciar, Bucureºti, 1941, p. 1, 1941 (16 p).
 IPOSTAZE ALE COMUNISMULUI ROMÂNESC 35

în 1936 asociaþia avea 4.205 membri. În aceeaºi perioadã (1933) se constituie ºi Asociaþia
magistraþilor ºi a avocaþilor din Bucureºti, care avea ca obiectiv „strângerea legãturilor
spirituale” dintre cele douã corpuri. Dezbaterile dintre juriºti privind separarea puterilor
sau aplicarea principiului inamovibilitãþii sunt numeroase. Dar în aceastã perioadã
instituþia judiciarã cunoaºte o serie de limitãri. Acea independenþã, redusã ºi mereu
solicitatã, este ºtirbitã pentru cã, aºa cum sublinia ministrul Victor Iamandi, magistraþii
îºi pierduserã preocuparea pentru obiectivitate, „manifestând chiar o toleranþã îngrijorã-
toare ºi chiar o simpatie faþã de cei care tulburau ordinea public㔠în anii 1930. O serie
de magistraþi erau acuzaþi de corupþie ºi de „grave devieri morale”1. În 1940 principiul
inamovibilitãþii este temporar suspendat, însã, pentru a-l cita pe Eleodor Focºãneanu,
acest provizorat va fi de duratã. Suprimat în anii 1940, principiul va fi reintrodus
aproape 50 de ani mai târziu.
Marea reformã a justiþiei, pe care nici Partidul Conservator ºi nici Partidul Liberal nu
reuºesc sã o realizeze înainte de Primul Rãzboi Mondial, va fi „în sfârºit”2 realizatã
începând cu 1948. „Partidul comunist era un herald al speranþei”, care purta „blazonul
progresului”3 în toate domeniile. Odatã cu instaurarea regimului comunist în România
sunt adoptate numeroase mãsuri care vizeazã reorganizarea justiþiei. Noi principii sunt
consacrate de cele trei Constituþii ale Republicii Socialiste, detaliate uneori în legile de
organizare judiciarã ºi completate de codurile de procedurã. Analizându-le, juriºtii
occidentali sau din þãrile socialiste ajung la concluzia cã sistemele judiciare ale celor din
urmã reprezintã o „discontinuitate revoluþionar㔠în raport cu normele de drept anterioare4.
Începând cu aceastã perioadã, o nouã generaþie de magistraþi este formatã, cea veche
dispãrând fizic sau simbolic.

Instaurarea comunismului ºi „marea reform㔠a justiþiei

Ajunºi la putere, comuniºtii „nu au promis o viaþã politicã organizatã dupã modelul
democraþiilor parlamentare occidentale, ci o bunã guvernare, una mai bunã decât cea
realizatã de clasa politicã tradiþionalã”5.
Care sunt ideile care vor sta la baza reorganizãrii instituþiei judiciare? Marxismul nu
dezvoltã o teorie privind justiþia, deºi el se prezintã ca o filosofie a justiþiei sociale6.
Dreptul în sine, un instrument de dominaþie în mâinile clasei exploatatoare, trebuia sã
disparã în þãrile socialiste deoarece criminalitatea era strãinã noii ideologii. Într-o
societate cu adevãrat umanã nu era nevoie de un aparat coercitiv sau de un sistem de

1. Octavian Cojocaru, Octavian, Organizarea judecãtoreascã ºi administrarea justiþiei în România

din cele mai vechi timpuri pânã în zilele noastre, Lumina Lex, Bucureºti, 1998.
2. Drepturile ºi îndatoririle asesorului popular, Tipografia Universul, Bucureºti, 1948, 15 p.
3. Ioan Stanomir, „Facerea lumii”, în Paul Cernat, Ion Manolescu, Angelo Mitchievici, Ioan
Stanomir, Explorãri în comunismul românesc, Editura Polirom, Bucureºti, 2004, vol. 1, p. 13.
4. Hubert Izdebski, „La tradition et le changement en droit: l’exemple des pays socialistes”, în
Revue internationale de droit comparé, vol. 39, no 4, 1987, p. 840.
5. Daniel Barbu, op. cit., p. 142.
6. A. Jankowska, „Le marxisme et la philosophie de la justice: définition persuasive de la justice
et pratique sociale”, în Etya Warszawa, vol. 19, 1981, p. 1.
36 RAMONA COMAN

drept1. Cu toate acestea, aºa cum se va vedea, dreptul nu dispare în þãrile socialiste. El
devine un „instrument important de realizare a politicii partidului, de înfãptuire a
sarcinilor revoluþiei socialiste”2. Ideologia comunistã ºi ceea ce Eugene Kamenka ºi
Alice Erh-Soon Tay numesc the communist political style sunt deplin încorporate în
sistemul juridic al þãrilor socialiste3. Transformarea instituþiei judiciare cunoaºte mai
multe etape. Din punct de vedere metodologic este incorect ca acest fenomen sã fie
analizat în bloc, fãrã sã se þinã cont de o serie de variabile interne, generate de
transformãrile politice, care îºi pun amprenta asupra obiectului nostru de studiu. În cele
ce urmeazã, vom prezenta în mod sintetic, din punct de vedere sociologic sau instituþional,
câteva din aceste transformãri, care au fost expuse în detaliu în alte lucrãri4.

Instaurarea unei justiþii represive

Deºi minoritar în numãr de membri, Partidul Comunist reuºeste, încã din 1944, sã
obþinã câteva posturi de ministru. Douã sunt importante pentru cazul asupra cãruia ne
aplecãm: cel de ministru al Justiþiei ºi cel de ministru de Interne. Primul este ocupat de
Lucreþiu Pãtrãºcanu, avocat, profesor de drept la Universitatea Bucureºti, comunist de
multã vreme, marxist, considerat ca fiind „figura cea mai vizibilã a comunismului
românesc”5. Al doilea este Teohari Georgescu, apropiat al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej.
Amândoi vor avea un rol important în realizarea unei justiþii care sã rãspundã idealurilor
unei societãþi fãrã clase ºi debarasatã de toate elementele burgheze ºi reacþionare. Nu
puþin important, ambii miniºtri vor fi victimele mãsurilor pe care le introduc.
Nu pot fi disociate mãsurile de reformã privind organizarea justiþiei din aceastã
perioadã de evenimentele politice ale epocii. Instaurarea democraþiilor populare în Europa
Centralã ºi de Est începe prin eliminarea forþelor reacþionare. Peste tot, comuniºtii au
încercat sã îºi elimine „adversarii sau opozanþii politici, ideologici sau spirituali, reali
sau potenþiali”6. Acest amplu proces de epurare a fost decis de Gheorghe Gheorghiu-Dej
care, întors de la Sofia, cerea intensificarea luptei împotriva duºmanilor democraþiei ºi
lichidarea vestigiilor fascismului ºi a forþelor reacþionare7.

1. Eugene Kamenka, Alice Erh-Soon Thay, „Beyond the French Revolution: Communism
Socialism and the Concept of Law”, în The University of Toronto Law Journal, vol. 21, no 2,
1971, p. 161.
2. Teodor Vasiliu, „Consideraþii în legãturã cu legea privind comisiile de judecatã”, în Revista
românã de drept, vol. 1, anul XXV, 1969, p. 4.
3. Eugene Kamenka, Alice Erh-Soon Thay, art. cit., pp. 109-140.
4. Ramona Coman, La carrière publique de la consolidation des garanties d’indépendance de la
justice. Un phénomène politique et social dans la Roumanie post-communiste, tezã de doctorat
susþinutã la Université Libre de Bruxelles, mai 2008, sub îndrumarea profesorului Jean-Michel
De Waele.
5. Vladimir Tismãneanu, Stalinism pentru eternitate. O istorie politicã a comunismului românesc,
Editura Polirom, Iaºi, 2005, p. 301.
6. Karel Bartosek, „Europe Centrale et du Sud-Est”, în Stéphane Courtois et al., Le livre noir du
communisme. Crimes, terreur, répression, Robert Laffont, Paris, 1997, p. 462.
7. G.-M. Razi, „La Constitution de la République populaire roumaine”, în Revue internationale
de droit comparé, vol. 3, no 2, 1951, p. 270.
 IPOSTAZE ALE COMUNISMULUI ROMÂNESC 37

În România, în prima linie a epurãrii s-au aflat opozanþii politici, dar ºi magistratura,
administraþia publicã ºi presa, cei care au subminat ordinea socialistã. Ulterior au fost
vizaþi deviaþioniºtii de dreapta ºi de stânga1. Aceste mãsuri au fost luate în baza decretelor
17 ºi 22 din 1945 adoptate de ministrul Justiþiei, Pãtrãºcanu. Pe baza acestora au fost
condamnaþi toþi cei care îºi oferiserã serviciile fascismului, dar ºi cei care afiºau atitudini
„antidemocratice”. Din ianuarie 1948, aceste atitudini puteau fi sancþionate fie în instanþã,
fie prin mijloace administrative sau pe baza oricãrui alt fel de act. Justiþia ia parte la
acest proces de epurare. Ea este þinta epurãrii, dar ºi un instrument pentru a atinge
obiectivele democraþiei populare. Ministrul Pãtrãºcanu face apel la justiþie pentru a
elimina din armatã ºi din aparatul de stat toate „elementele ne-comuniste”. La 15
septembrie 1945, cu ocazia deschiderii anului judiciar, Lucreþiu Pãtrãºcanu solicita ca
magistratura sã dea dovadã de o nouã mentalitate, diferitã de cea din trecut. A fost
perioada „automobilelor negre”, a valizelor ºi sacoºelor pregãtite pentru o arestare
iminentã, a fost perioada în care anchetele nu se încheiau niciodatã, a arestãrilor fãrã
proces, a proceselor fãrã justiþie ºi a condamnãrilor dictate2. A fost de asemenea perioada
marilor procese politice judecate de o „justiþie popularã”. Procesele politice se înscriau
într-o perspectivã regionalã, de eliminare a titoiºtilor. În realitate, aceste cazuri erau
încredinþate unui membru al Biroului Politic al Comitetului Central al Partidului sau
Tribunalului Militar3. Astfel de condamnãri aveau loc în paralel în Ungaria, în Bulgaria,
în Albania, în Cehoslovacia... Cei care fuseserã printre primii membri ai partidelor
comuniste, ca Lazlo Rajk sau Lucreþiu Pãtrãºcanu, sunt acuzaþi de conspiraþie titoistã ºi
de „trãdare iugoslavã”4. Gheorghe Gheorghiu-Dej îi acuza de a-i fi ajutat pe imperialiºtii
anglo-americani în planurile lor de dominaþie mondialã5. Arestãrile se multiplicã peste
tot în regiune. Dej este interpelat de Stalin cu privire la condamnãrile din România6.
Procesele politice se desfãºoarã dupã modelul celor care au avut loc în U.R.S.S., iar cel
al liderului maghiar, Lazlo Rajk, devine un fel de model în celelalte þãri din regiune.
Între 1950 ºi 1967, subliniazã Daniel Barbu, bazându-se pe un raport al Consiliului
Securitãþii statului, „73636 persoane au fost condamnate pentru complot împotriva
ordinii sociale (...), 25740 au fost internate ºi 600000 consemnate la domiciliu”7.

1. Dumitru Mazilu, „L’insurrection armée du mois d’août 1944 – commencement des profondes
transformations révolutionnaires dans l’organisation politico-juridique de la société”, în Revista
românã de drept, vol. 8, 1969, p. 25; G.-M. Razi, art. cit., p. 270.
2. Lena Constante, L’évasion silencieuse. Trois milles jours, seule, dans les prisons roumains, La
Découverte, Paris, 1990. Citatul este reluat de Mihaela Cristea (coord.), Reconstituiri necesare.
ªedinþa din 27 iunie 1952 a Uniunilor de creaþie din România, Editura Polirom, Iaºi, 2005, p. 13.
3. Comisia prezidenþialã pentru investigarea crimelor comunismului, „Raport final”, capitolul
II, Bucureºti, 2006, p. 52.
4. Marius Oprea, „Securitatea în scenariile epurãrii staliniste”, în Mihaela Cristea (coord.), op.
cit., p. 21.
5. Scânteia, 6 decembrie 1949.
6. Marius Oprea, art. cit., p. 33.
7. Daniel Barbu, op. cit., p. 142.
38 RAMONA COMAN

Instaurarea unei justiþii de clasã ºi formarea unui nou corp de

magistraþi: omul nou, judecãtorul popular
În 1948, avocaþii au fost excluºi din barouri1 pentru a fi reintegraþi în colegii de avocaþi,
pe baza recomandãrilor primite din partea unor comisii formate din membri ai partidului2.
Din 18.000 de avocaþi, numai 4.500, declara ministrul de Justiþie Avram Bunaciu, au fost
reînscriºi în colegii dupã 1948. Aceeaºi procedurã a fost aplicatã notarilor ºi judecãtorilor.
Locul magistraþilor excluºi a fost luat de asesorii populari în compunerea instanþelor
penale, ale cãror atribuþii sunt prevãzute de legea de organizare judiciarã adoptatã în 1948.
42.000 de asesori întrã în funcþie imediat dupã adoptarea legii, cifrã apreciatã pozitiv de
membrii partidului. Justiþia românã capãtã un nou suflu. Numeroase broºuri sunt publicate
pentru a explica acest prim pas important în realizarea „marii reforme” a justiþiei.
Un alt aer se respirã în tribunale, dupã cum putem citi într-o publicaþie de acest tip,
mult mai proaspãt ºi mai curat. Omul de rând nu mai trebuie sã intre cu inima strânsã,
pentru cã justiþia românã este în mâna unor femei ºi bãrbaþi, asesori populari, de mare
valoare3. „Cumpãna dreptãþii trece în mâinile poporului muncitor”4 pentru c㠄pe scaunul
judecãtoresc vor sta împreunã cu un judecãtor de meserie ºi doi judecãtori populari”,
„ieºiþi din mijlocul poporului”, „apropiaþi de nevoile”5 lui. Asesorul popular nu „este
chemat sã cunoascã toate amãnuntele codurilor ºi textelor de legi sau sã se piardã în
mulþimea textelor juridice”; „judecãtorul popular nu trebuie sã se sperie de ºtiinþa de
carte a judecãtorului de meserie”6 pentru cã acesta din urm㠄ºtie multã carte”, „dar
judecãtorul popular aduce cu el spiritul de dreptate”7.
Judecãtorii populari ºi cei de meserie au aceleaºi puteri, dar dacã între cei doi sunt
dezacorduri, „hotãrârea se va aºeza aºa cum a fost pãrerea judecãtorului popular”8
pentru c㠄vechea justiþie de clasã a supravieþuit ºi dupã 23 august 1944”9. Aceºti
judecãtori au pus piedici reformelor agrare ºi au cãutat sã apere interesele clasei din care
fãceau parte10. Astfel, anunþã fasciculele vremii, reforma justiþiei s-a înfãptuit tocmai
prin verificarea judecãtorilor ºi eliminarea celor care au sabotat interesele poporului11.
Asesorii populari nu se lasã nicidecum copleºiþi de ºtiinþa de carte a judecãtorilor de
meserie. De exemplu, „asesoarea Maria Moldoveanu, muncitoare tipografã dela Intreprinderile
Niculae Mohãrescu l-a condamnat pe Chircu Petre la patru ani de închisoare trecând
peste chiþibuºãriile legii burgheze care îi puneau piedicã”12. Or, aici este vorba de o altã

1. Legea nr. 16 din 10 februarie 1948, publicatã în Monitorul Oficial nr. 33/10 februarie 1948.
2. Raportul Comisiei prezidenþiale pentru analiza dictaturii comuniste în România, capitolul III,
2006, p. 1.
3. Scânteia, 4 mai 1948.
4. Drepturile ºi îndatoririle asesorului popular, Tipografia Universul, Bucureºti, 1948, p. 3.
5. Ibidem, p. 4.
6. Ibidem, p. 9.
7. Ibidem, p. 12.
8. Ibidem, p. 6.
9. Despre asesorii populari, Editura Partidului Muncitoresc Român, 1949, p. 10.
10. Ibidem.
11. Ibidem, p. 13.
12. Ibidem, p. 15.
 IPOSTAZE ALE COMUNISMULUI ROMÂNESC 39

mare realizare în acest proces de transformare a justiþiei de clasã. Este vorba de prezenþa
femeii în procesul de judecatã, fenomen deja prezent în U.R.S.S., care de altfel a ºi dat
tonul în aceastã direcþie1.
Aceste broºuri, instrumente de propagandã cu misiuni educative, dar nu numai ele,
subliniaz㠄marea participare a cetãþenilor în administrarea justiþiei”, participare care o
„umanizeazã ºi îi permite sã fie ºi mai apropiatã de convingerile opiniei publice”2.
Asesorul popular este un „judecãtor social”, care trebuie sã þinã cont de conºtiinþa de
clasã. Potrivit lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, aceasta înseamnã cã asesorul popular nu
trebuia sã condamne þãranul a cãrui vacã a intrat pe pãmântul chiaburului, ci sã zicã cã
acest pãmânt nu mai aparþine chiaburului3.
Noul judecãtor are un rol pedagogic important, subliniat în legile de organizare
judiciarã ºi în documentele partidului. El trebuie sã educe cetãþeanul „în spiritul
devotamentului faþã de patrie ºi al construcþiei socialismului”4. Atât partidul5, cât ºi
Justiþia, actori cheie în aceastã acþiune pedagogicã, trebuie sã promoveze o atitudine
„comunist㔠faþã de muncã ºi sã combatã toate reminiscenþele trecutului pre-socialist 6.
Or, pentru a putea îndeplini aceastã misiune, magistratul trebuie sã fie un bun cunoscãtor
al politicii marxist-leniniste ºi al politicii partidului7. Acesta era mesajul transmis
magistraþilor la începutul anilor 1950, acelaºi este mesajul transmis de Adrian Dumitriu,
ministru al Justiþiei, în 1969.
Pentru a atinge concret aceste obiective, trei ºcoli juridice sunt create, una la
Bucureºti, una la Iaºi ºi alta la Cluj, al cãror program de curs se întinde pe durata unui
an. Înscrierea se face pe baza unei recomandãri din partea consiliilor sindicale, care este
aprobatã de Ministerul Justiþiei. Dupã urmarea acestor cursuri, elevii se prezintã la un
examen care le permite acesul în magistraturã ca judecãtor sau procuror. Aceastã formare
rapidã a judecãtorilor este instauratã prin decretul 297/1948, înlocuit ulterior prin
decretul 370 din 1952. În 1952 este creatã la Bucureºti o ºcoalã juridicã care îºi
desfãºoarã activitatea pe lângã Ministerul Justiþiei8. Aceastã ºcoalã poate fi frecventatã
de muncitori ºi de þãrani cu origini sãnãtoase, simpatizanþi ai partidului. Accesul la astfel
de stagii politice, de adaptare ideologicã, de educare profesionalã rapidã9 este permis
tuturor celor care nu aveau mai mult de opt clase primare ºi nu depãºeau vârsta de 38 de
ani. Se pun astfel bazele unei justiþii populare prin compoziþia sa, dar ºi prin modul în
care membrii acesteia sunt desemnaþi.

1. Ibidem, p. 18.
2. Marian Rybicki, „La participation des citoyens à l’administration de la Justice en Pologne et
dans les pays socialistes”, în Revue internationale de droit comparé, vol. 23, no 3, 1971, p. 553.
3. Jurnalul Naþional, „Asesorii populari, stãpânii legii”, 8 mai 2007, articol scris de Ilarion Tiu.
4. Robert Charvin, op. cit., p. 192.
5. Adrian Dumitriu, ministru al Justiþiei, „Drumul ascendent al justiþiei în ultimul pãtrar de veac
ºi sarcinile ce decurg pentru organele justiþiei din documentele Congresului al X-lea al PCR”,
în Revista românã de drept, vol. 9, 1969, p. 6.
6. Robert Charvin, op. cit., p. 192.
7. Adrian Dumitriu, art. cit., p. 9.
8. Radio Free Europe Research, „The Reform of the Rumanian Judiciary and the Prokuratura”,
document scris de Michael Cismarescu, 21 februarie 1969.
9. Georges Langoud, „Le Ministère public, organe de contrôle de l’administration dans les pays
de l’Est européen”, în Revue internationale de droit comparé, vol. 2, no 4, 1950, p. 646.
40 RAMONA COMAN

Organizarea judiciarã din þãrile socialiste se distinge din ce în ce mai mult de

modelele occidentale prin rolul redus pe care îl au judecãtorii de meserie1 ºi prin
competenþele deþinute de asesorii populari2, consacrate în textul constituþional. Pentru a
asigura promovarea ºi menþinerea în funcþie a „elementelor temeinic pregãtite, capabile
sã realizeze, la nivelul cerinþelor mereu crescânde, sarcinile justiþiei” 3, s-a trecut de la
sistemul judecãtorilor numiþi la alegerea judecãtorilor, idee de reformã vehiculatã, aºa
cum am vãzut, ºi înainte de instaurarea comunismului. Pentru a creºte controlul „maselor”
asupra actului de judecatã, preºedinþii de instanþã erau chemaþi pentru „dare de seamã”
în faþa consiliilor populare judeþene.
Partidul Comunist a acordat o atenþie deosebitã formãrii magistraþilor, atât la începutul
anilor 1950, cât ºi mai tarziu, în anii 1970. Aceastã observaþie reiese din toate paginile
Revistei române de drept, precum ºi din programul de învãþãmânt al celor care au urmat
cursurile de perfecþionare ale Academiei ªtefan Gheorghiu. O trecere în revistã a
lucrãrilor realizate de cãtre preºedinþii de instanþe înscriºi la acest program ne permite sã
subliniem cã printre temele de cercetare de un vãdit interes se numãrã: responsabilitatea
politicã în aplicarea ºi interpretarea legii, rolul partidului în ameliorarea conºtiinþei de
partid a judecãtorului, rolul justiþiei în educarea maselor...
Calitãþile profesionale ale magistratului nu ocupã un loc la fel de important în
dezbaterile vremii ca acelea personale. Prin asocierea „maselor” în administrarea justiþiei
se încearcã de fapt un fel de debirocratizare ºi combaterea oricãrui „spirit de cast㔠sau
formarea unei „tradiþii birocratice”4. Rolul magistratului era acela de a lupta împotriva
manifestãrilor antisociale5. Magistratul trebuie sã fie în primul rând „uman”, pentru cã
tocmai umanismul justiþiei socialiste distinge dreptul socialist de cel burghez. Magistratul
trebuie sã fie „un om de culturã”6, capabil sã înþeleagã sensul ºi „semnificaþia socio-
-politic㔠a cazurilor asupra cãrora este chemat sã se pronunþe. Organele judiciare
trebuiau sã dea dovadã de intransigenþã, în aºa fel încât aportul magistraþilor la crearea
socialismului sã fie la înãlþimea aºteptãrilor partidului ºi ale þãrii 7. Însã teoreticienii
dreptului, ca de altfel ºi inspectorii Ministerului de Justiþie, constatau adesea cã judecãtorii
nu erau suficient de exigenþi8, confundând „socialismul uman” cu indulgenþa. Misiunea
judecãtorilor ºi a procurorilor era aceea de a pãtrunde cât mai adânc în tainele ºi
secretele omului delincvent9. Pentru cã tocmai faptul cã mai existã infracþionalitate aratã

1. Patrice Gerald, Les systèmes politiques des Etats socialistes. Tome 1. Le modèle soviétique,
Éditions Cujas, Paris, 1975, p. 273.
2. Randolph Braham, „The Government”, în Stephen Fischer Galaþi (coord.), Romania, Frederick
A. Praeger, Stevens & Sons Limited, New York, London, 1957, p. 84.
3. Adrian Dumitriu, art. cit., p. 4.
4. Georges Langoud, art. cit., p. 646.
5. Adrian Dumitriu, „Sarcini ce rezultã pentru juriºti din noua legislaþie privind regulile de
convieþuire socialã, ordine ºi liniºte publicã”, în Revista românã de drept, vol. 5, 1970, p. 18.
6. Emil Nicolicioiu, „Sã desprindem învãþãmintele necesare din concluziile consfãtuirii cadrelor
de bazã din Securitate, miliþie, procuraturã ºi justiþie”, în Revista românã de drept, vol. 5,
1970, p. 3.
7. Dumitru Mazilu, art. cit., p. 32.
8. Emil Nicolicioiu, art. cit., p. 6.
9. George Antonescu, „Despre infractor, acþiunea infracþionalã ºi vinovãþie”, în Revista românã
de drept, vol. 8, 1969, p. 79.
 IPOSTAZE ALE COMUNISMULUI ROMÂNESC 41

„persistenþa unei mentalitãþi învechite” care trebuie combãtutã 1. Pe termen lung, se

vizeazã reducerea sferei de activitate a instanþelor judecãtoreºti ca urmare a dezvoltãrii
conºtiinþei juridice de masã ºi a educãrii cetãþenilor2.

Participarea maselor la apãrarea legalitãþii socialiste

ºi promovarea unei atitudini corecte faþã de muncã
Introducerea asesorilor populari ºi formarea unui nou corp de magistraþi sunt printre
primele mãsuri care vizeaz㠄umanizarea justiþiei” ºi asocierea maselor la administrarea
acesteia. O altã mãsurã de acest gen este adoptatã în 1968: legea nr. 59/1968 privind
comisiile de judecatã. Rolul acestora era de a asigura legalitatea ºi de a contribui la
combaterea manifestãrilor antisociale3. Aceste comisii sunt considerate expresia democraþiei
socialiste ºi a creºterii rolului opiniei publice în viaþa socialã4. Ele funcþioneaz㠄în
întreprinderi, organizaþii economice, instituþii” ºi alte organizaþii de stat5. Acestea sunt
compuse din membri „cu o pregãtire corespunzãtoare” ºi care „se bucurã de o bunã
reputaþie la locul de muncã ºi în societate”. Toate aceste mãsuri nu sunt decât de naturã
sã contribuie la consolidarea legalitãþii socialiste ºi la „plãmãdirea omului nou”, pentru
cã în România socialist㠄capãtã tot mai mult însemnãtate judecata opiniei publice, a
colectivitãþii, formele obºteºti de influenþare a celor ce încalcã sarcinile vieþii sociale.
Din acest punct de vedere, activitatea comisiilor de judecatã are un profund caracter educativ-
-preventiv. Fiind judecaþi, în cazul angajaþilor sau membrilor cooperatori, de însãºi [sic!]
tovarãºii lor de muncã, iar în cazul cetãþenilor, de cãtre persoane alese în sesiuni ale consiliilor
populare, se creazã condiþiile necesare pentru ca cei ce se fac vinovaþi de abateri sã
înþeleagã mai bine gravitatea faptelor comise ºi sã se fereascã de a le mai repeta”6.

Reforma justiþiei pentru consolidarea socialismului:

„prefaceri revoluþionare în organizarea politico-juridicã
a societãþii româneºti”7
Introducerea asesorilor populari, suprimarea Curþilor de apel, rolul Procuraturii ºi al
Tribunalului suprem nu sunt decât câteva exemple de reforme structurale realizate odatã
cu instaurarea comunismului. Organizarea judiciarã a fost reglementatã, aºa cum am
vãzut, printr-o serie de decrete adoptate în 1947 ºi 1948 ºi prin legile de organizare adoptate
în 1952. Acestea sunt modificate în 1968, dupã venirea lui Nicolae Ceauºescu la putere.

1. Emil Nicolicioiu, art. cit., p. 8.

2. Dumitru Mazilu, „Caracterul creator al învãþãturii leniniste cu privire la rolul social al
dreptului/Le caractere créateur des enseignements léninistes au regard du rôle social du
droit”, în Revista românã de drept, vol. 2, 1970, p. 10.
3. Teodor Vasiliu, art. cit., p. 4.
4. Ibidem, p. 5.
5. Ibidem, p. 6.
6. Ibidem, p. 10.
7. Dumitru Mazilu, „Insurecþia armatã...”, art. cit., p. 19.
42 RAMONA COMAN

Modificãrile, dupã cum se citeºte în scrierile juriºtilor români din aceastã perioadã,
sunt cerute nu numai de adoptarea unei noi Constituþii, ci ºi de realizãrile socialismului,
de modificãrile administrativ teritoriale ºi de conºtiinþa socialistã a cetãþenilor1. Ele
vizau „îmbunãtãþirea organizãrii ºi perfecþionãrii activitãþii organelor statului”2. Legea
asupra organizãrii ºi funcþionãrii Procuraturii se înscrie în rândul legilor adoptate de
direcþia partidului pentru ameliorarea ºi perfecþionarea organelor de stat3. Aceasta din
urmã era necesarã ºi pentru cã o serie de noi dispoziþii fuseserã introduse în Codul
Penal, prin acordarea de noi atribuþii procurorului mai ales în faza de urmãrire penalã4.
Potrivit legii de organizare judiciarã adoptatã pe 26 decembrie 19685, instanþele
judecãtoreºti au sarcina s㠄apere orânduirea socialã ºi de stat” ºi, prin activitatea lor, de
„a educa pe cetãþeni în spiritul devotamentului faþã de patrie, al respectãrii legilor ºi
regulilor de convieþuire socialã, al grijii deosebite pentru proprietatea socialistã, al
atitudinii corecte faþã de îndatoririle cetãþeneºti” (art. 1). Prin aplicarea de pedespe,
„instanþele judecãtoreºti urmãresc îndreptarea ºi reeducarea infractorilor” (art. 3).
Legea de organizare judiciarã enumerã instanþele judecãtoreºti ºi conþine dispoziþii
privind recrutarea, promovarea ºi sancþionarea magistraþilor. Aceºtia sunt obligaþi „sã
îndeplineascã îndatoririle de serviciu, respectând cu stricteþe dispoziþiile legii ºi sã lupte
pentru apãrarea ºi întãrirea legalitãþii socialiste” (art. 58). Potrivit acestui articol, ei
trebuie „sã dea dovadã de o comportare corectã ºi demnã, compatibilã cu prestigiul pe
care trebuie sã-l aibã cel ce îndeplineºte aceastã funcþie”. Orice abatere ar aduce „atingere
prestigiului justiþiei” pentru cã ele ar submina „încrederea cetãþenilor în aceastã importantã
activitate de stat” ºi ar „zãdãrnici efectul educativ ºi de prevenire prin care justiþia trebuie
sã îºi îndeplineascã misiunea în societate” 6. Astfel, pentru abateri grave, Ministerul
Justiþiei poate propune consiliului popular care l-a ales revocarea din funcþie a judecãtorului7.
Justiþia socialistã are la bazã principiul independenþei judecãtorilor, a asesorilor
populari (art. 6) ºi a procurorilor. Acesta este stipulat în Constituþie ºi preluat în legile
de organizare judiciarã, însã semnificaþia lui se îndepãrteazã de cea pe care acelaºi
principiu o primeºte de partea cealaltã a Cortinei de Fier. În general, principiile enunþate
în Constituþie sunt detaliate în legile de organizare judiciarã. În ceea ce priveºte
independenþa judecãtorilor, legile de organizare judiciarã se limiteazã la preluarea
dispoziþiilor enunþate în textul constituþional. Principiul a fost însã clarificat de Nicolae
Ceauºescu. Potrivit secretarului general al Partidului Comunist Român, „independenþa
justiþiei nu este un principiu în care judecãtorul se supune numai legii”, el nu trebuie sã
fie „orb” la „noile realitãþi socio-economice”, pentru c㠄nu se poate considera inde-
pendent faþã de conºtiinþa ºi voinþa colectivitãþii”8. Principiul a fost mai apoi interpretat

1. Ibidem.
2. Ion Petcu, „Aspecte noi în instaurarea ºi sarcinile procuraturii Republicii Socialiste România
potrivit legii pentru organizarea ºi funcþionarea acesteia”, în Revista românã de drept, vol. 3,
1969, p. 16.
3. Ibidem.
4. Ibidem.
5. Lege nr. 58 din 26 decembrie 1968 pentru organizarea judecãtoreascã. Textul actului publicat
în B. Of. nr. 169/27 dec. 1968.
6. Arthur Hilsenrad, „Perfecþionarea organizãrii judecãtoreºti în cadrul noii reglementãri”, în
Revista românã de drept, vol. 3, anul XXV, 1969, p. 11.
7. Ibidem, p. 13.
8. Emil Nicolicioiu, art. cit., p. 14.
 IPOSTAZE ALE COMUNISMULUI ROMÂNESC 43

de o serie de juriºti. Independenþa judecãtorului înseamnã cã el trebuie „sã hotãrascã

numai dupã propria sa conºtiinþã socialistã”1, fãrã sã primeascã indicaþii sau dispoziþii de
la alte persoane, indiferent de funcþia pe care acestea o deþin. Multã vreme s-a scris în
literatura occidentalã despre faptul cã justiþia în þãrile socialiste era guvernatã de „legea
telefonului”2. Prin aceastã expresie se sublinia subordonarea justiþiei faþã de puterea
politicã. Însã cercetãri recente aratã cã în practicã magistraþii nu aveau în mod real
nevoie de recomandãri precise din partea Partidului pentru a decide în instanþã. Ei erau
formaþi din punct de vedere ideologic ºi ºtiau care erau exigenþele partidului3.
Legea privind organizarea justiþiei modificatã în 1968 limiteazã competenþele asesorilor
populari numai la cazurile anume prevãzute de lege4. Astfel, în funcþie de nivelul de
jurisdicþie, asesorii populari participã la judecarea unor infracþiuni împotriva protecþiei
muncii, „a infracþiunilor pentru care legea prevede pedeapsa cu moartea ºi a infracþiunilor
de omor, omor calificat, loviri ºi vãtãmãri cauzatoare de moarte” 5. Aºa cum a fost
precizat, asesorii populari nu trebuie sã facã dovada cunoºtinþelor lor în materie de
Drept. Potrivit legii adoptate în 1968, aceºtia trebuie sã fie cel puþin absolvenþi ai ºcolii
generale ºi sã se bucure de o reputaþie neºtirbitã.
Legea pentru organizarea ºi funcþionarea Procuraturii Republicii Socialiste România6
a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1969. Potrivit juriºtilor care au comentat ºi subliniat
meritele acestei noi legi privind organizarea judecãtoreascã, ea „constituie un adevãrat
statut” al acestei funcþii publice atât de importante7.
Transformarea acestei instituþii este, potrivit lui Georges Langoud, mecanismul prin
care în toate þãrile se încearcã instaurarea dictaturii proletariatului8. Ea va avea un impact
considerabil atât asupra organizãrii judiciare, cât ºi asupra organizãrii administrative a
þãrilor socialiste. Procuratura supraveheazã toate celelelalte organe ale statului, oricare
ar fi ele, ºi poate introduce recurs în numele legalitãþii revoluþionare violate9. De fapt,
douã principii sunt identificate în funcþionarea Procuraturii: legalitatea socialistã ºi
centralismul democratic. Primul concept se referã atât la caracterul obligatoriu ºi la
egalitatea tuturor în faþa legii, cât ºi la faptul cã ordinea juridicã trebuie aplicatã lato
sensu, nu numai normele pe care le considerãm juridice, ci ºi instrucþiunile formulate de
ministere, de ºefii administraþiei publice, de diferiþi preºedinþi de comisie etc10. Procuratura
înfãptuieºte politica partidului ºi „apãrã cuceririle revoluþionare ale poporului, orânduirea
socialã ºi de stat, proprietatea socialistã, drepturile ºi interesele legitime ale organizaþiilor

1. Arthur Hilsenrad, art. cit., p. 4.

2. Pedro C. Magalhaes, „The Politics of Judicial Reform in Eastern Europe”, în Comparative
Politics, vol. 32, no 1, 1999, pp. 43-62.
3. Albert P. Melone, „The Struggle for Judicial Independence and the Transition toward Democracy
in Bulgaria”, în Communist and Post-Communist Studies, vol. 29, no 2, 1996, pp. 231-243.
4. Arthur Hilsenrad, art. cit., p. 5.
5. Ibidem.
6. Legea nr. 60 din 26 decembrie 1968 pentru organizarea ºi funcþionarea Procuraturii Republicii
Socialiste România. Textul actului publicat în Buletinul Oficial al Republicii Socialiste România,
nr. 169/27 decembrie 1968.
7. Arthur Hilsenrad, art. cit., p. 9.
8. Georges Langoud, art. cit., p. 639.
9. Ibidem, p. 641.
10. Ibidem, p. 642.
44 RAMONA COMAN

socialiste, ale celorlalte persoane juridice, precum ºi ale cetãþenilor” (art. 1). Procurorul
„primeºte, examineazã ºi rezolvã reclamaþiile ºi sesizãrile organizaþiilor socialiste ºi ale
cetãþenilor, referitoare la încãlcãri ale dispoziþiilor legii sãvârºite de cãtre funcþionarii
organelor ºi organizaþiilor socialiste” (art. 27). „Stabilirea adevãrului trebuie sã priveascã
nu numai existenþa sau inexistenþa faptelor, ci ºi împrejurãrile în care s-au comis, precum
ºi persoana fãptuitorului”1. Stabilirea „adevãrului absolut” nu rãmâne fãrã consecinþe la
nivel instituþional pentru cã, pentru a descoperi adevãrul în toatã complexitatea sa, noi
atribuþii sunt acordate Securitãþii, Miliþiei ºi Procuraturii.
Acest principiu marcheazã o rupturã totalã cu tradiþia formalistã, abstractã ºi teoreticã
a dreptului occidental 2 dar ºi cu principiul independenþei, aºa cum este el definit în
democraþiile occidentale de câteva decenii încoace.
Constituþia din 1968 contribuie de altfel la diminuarea rolului instanþelor de judecatã
ºi la consolidarea competenþelor organelor de urmãrire penalã. Despre practicile Securitãþii
ºi ale Procuraturii s-a scris mult în literatura de specialitate. Numeroºi politologi au
subliniat cã Securitatea lui Nicolae Ceauºescu din anii 1980 seamãnã mai degrabã cu
„gãrzile pretoriene ale dictatorilor africani decât cu aparatele de poliþie ale totali-
tarismului roºu”3. Pentru colaboratorii lui Stéphane Courtois, cazul românesc prezintã
caracteristici particulare când ne aplecãm asupra istoriei represiunii în centrul ºi sud-estul
Europei. România se pare cã este prima þarã care introduce „metode de reeducare (...)
folosite de comuniºtii asiatici”4. În ceea ce priveºte Procuratura, în România, dar ºi în alte
þãri din regiune, ea joacã un rol preponderent în toate fazele procedurii penale5. Nu numai
cã apãra interesele statului, dar controla legalitatea tuturor actelor emise de celelalte organe
implicate în urmãrirea penalã. Preeminenþa Procuraturii nu era numai asupra miliþianului,
dar ºi asupra judecãtorului, care urma în mod automat punctul de vedere al acuzãrii6.
În România comunistã, lupta împotriva criminalitãþii ºi delincvenþei se numãra printre
obiectivele cele mai importante. Aºa cum societatea fãrã clase era scopul ultim al
regimului, la fel eradicarea criminalitãþii era dovada victoriei depline a socialismului în
þarã. Or, din acest punct de vedere, rezultatele politicilor puse în aplicare nu întârzie. În
anii 1970, o serie de juriºti subliniau c㠄faptele aratã cã masele de oameni ai muncii
înþeleg pe deplin importanþa respectãrii legilor”7.
ªi atribuþiile Ministerului de Justiþie sunt prevãzute în legea pentru organizare
judiciarã. Acesta ocupã un rol important în administrarea judiciarã. El se asigurã de
„întreþinerea sediilor necesare pentru desfãºurarea în condiþii corespunzãtoare a activitãþii
de judecatã, asigurarea ºi întreþinerea sediilor necesare pentru desfãºurarea în condiþii
corespunzãtoare a activitãþii de judecatã, asigurarea ºi întreþinerea personalului necesar

1. Mihail Mayo, „Regulile de bazã ale procesului penal în noul cod de procedurã penalã”, în
Revista românã de drept, vol. 1, anul XXV, 1969, p. 29.
2. Georges Langoud, art. cit., p. 643.
3. François Fejto (împreunã cu Ewa Kulesza-Mietkowski), La fin des démocraties populaires. Les
chemins du post-communisme, Seuil, Paris, p. 57.
4. Karel Bartosek, op. cit., p. 462.
5. Gilles Favarel-Garrigues, „Introduction”, în Gilles Favarel-Garrigues (coord.), Criminalité,
justice et gouvernement, Fondation nationale des sciences politiques Centre d’études et de
recherches internationales, Paris, 2003, p. 14.
6. Ibidem, p. 15.
7. Teodor Vasiliu, art. cit., p. 4.
 IPOSTAZE ALE COMUNISMULUI ROMÂNESC 45

pentru administrarea jusþitiei în condiþiile unei apãrãri eficiente a legalitãþii”1. Însã rolul
lui nu se rezumã la simpla administrare materialã a instanþelor. Aceastã instituþie
garanteazã ºi pentru „conþinutul intelectual al deciziilor”2. Ministerul Justiþiei poate
verifica soluþiile date în proces, „dupã rãmânerea definitivã a hotãrârilor” 3.

Asociaþia juriºtilor din România

Partidul Comunist joacã rolul decisiv în definirea politicilor publice ºi a obiectivelor pe
care acestea trebuie sã le atingã. Ceilalþi actori care participã la dezbaterile ideologice au
rolul de a prelua liniile directoare ºi de a contribui la punerea lor în aplicare. Acesta este
ºi rolul pe care îl are Asociaþia juriºtilor din România. Ea face parte din Frontul Unitãþii
Socialiste, creat în 1968, ce se doreºte a fi alianþa dintre Partid ºi popor. Asociaþia
juriºtilor din România este un loc de întâlnire, un forum de dezbatere care reuneºte
preºedinþi de instanþe, judecãtori, teoreticieni ai dreptului... Rolul acestora este sã
codifice principiile enunþate cu ocazia Congreselor Partidului Comunist Român. Asociaþia
funcþioneazã ca un instrument de propagandã care popularizeazã extrase din Congresele
Partidului. Din aceste cuvântãri sunt subliniate învãþãmintele pe care justiþia trebuie sã
le desprindã ºi sã le punã în practicã. Asociaþia îºi propune sã lupte împotriva concepþiilor
retrograde, idealiste, izvorâte din curente de idei neºtiinþifice4. Asociaþia joacã un rol
important ºi la nivel internaþional, ea fiind implicatã în colaborãri ºi dezbateri juridice cu
magistraþi din celelalte state socialiste 5, dar ºi cu juriºti din þãrile din Europa de Vest.
Legãturile cu Franþa sunt printre cele mai solide6. Dezbaterile juridice sunt de amploare,

1. Arthur Hilsenrad, art. cit., p. 14.

2. Otto Kirckheimer, „The Administration of Justice and the Concept of Legality in East
Germany”, în The Yale Law Journal, vol. 68, no 4, 1959, p. 707.
3. Arthur Hilsenrad, art. cit., p. 14.
4. ªtefan Costãchescu, „Manifestãri ale Consiliului central consacrate congresului al X-lea al
Partidului Comunist Român ºi împlinirea unui sfert de veac de la eliberarea patriei”, în Revista
românã de drept, vol. 8, 1969, p. 196.
5. „Vizita unei delegaþii de juriºti cehoslovaci”, în Revista românã de drept, vol. 11, 1969, pp.
184-190.
6. „Troisième rencontre juridique franco-roumaine (Paris-Orléans, 25-29 novembre 1971)”, Revue
internationale de droit comparé, vol. 24, no 2, 1972, pp. 431-449; Dragoþ Rusu, „Deuxième
rencontre juridique franco-roumaine, Bucarest-Cluj, 3-10 novembre 1969”, Revue internationale
de droit comparé, vol. 22, no 2, 1970, pp. 378-389; „Quatrième rencontre juridique franco-
-roumaine, Bucarest-Iassy, les 15-50 octobre 1974”, în Revue internationale de droit comparé,
vol. 27, no 2, 1975, pp. 439-450; „Cinquième rencontre juridique franco-roumaine, Montpellier,
les 13-16 octobre 1977”, în Revue internationale de droit comparé, vol. 30, no 3, 1978,
pp. 847-859; „Sixièmes journées juridiques franco-roumaines, Bucarest-Tulcea, les 25-30
mai 1989”, în Revue internationale de droit comparé, vol. 32, no 3, 1980, pp. 631-641;
„Huitièmes journées juridiques franco-roumaines, Bucarest-Sinaia, le 26 octobre-1er novembre
1992”, în Revue internationale de droit comparé, vol. 45, no 1, 1993, pp. 266-269;
„Neuvièmes journées juridiques franco-roumaines, Bordeaux, les 22-24 septembre, 1994”,
Revue internationale de droit comparé, vol. 47, no 1, 1995, pp. 233-242; „Dixièmes journées
juridiques franco-roumaines, Bucarest-Iassy, les 4-8 juin, 1996”, în Revue internationale de
droit comparé, vol. 48, no 4, 1996, pp. 928-938.
46 RAMONA COMAN

iar juriºtii români încearcã sã sublinieze dacã nu sperioritatea dreptului socialist asupra
celui burghez, mãcar specificitãþile acestuia. Aceste întâlniri se focalizau pe „constantele
juridice” ºi pe „confruntarea contrastant㔠dintre dreptul socialist ºi dreptul din þãrile
din Vestul Europei, în ciuda „finalitãþilor diferite ale acestor instituþii care aparþin unor
sisteme socio-politice diferite” 1.

Concluzii
Reforma instituþiei judiciare este o constantã a României moderne. Dependenþa faþã de
puterea politicã, deja deploratã înainte de instaurarea regimului comunist, capãtã o nouã
dimensiune. Reforma instituþiei judiciare începutã în anii 1950 începe nu numai prin
epurarea vechiului corp de magistraþi dar ºi prin formarea unei Justiþii populare. Formarea
ideologicã a celor care sunt chemaþi sã soluþioneze cazuri penale sau civile este mult mai
importantã decât schimbãrile din arhitectura instituþionalã. Magistraþii sunt aleºi ºi
secundaþi în activitatea lor, cel puþin în primele decenii ale regimului comunist, de
asesorii populari. Ulterior, rolul judecãtorului a fost ºi el îngrãdit prin consolidarea
Procuraturii. Noi generaþii de magistraþi sunt formate în spiritul ideologiei oficiale.
Instituþia judiciarã în ansamblu are o misiune de apãrare a legalitãþii socialiste, de
educare a maselor în combaterea criminalitãþii ºi de legitimare. Partidul Comunist
problematizeazã necesitatea reformelor în Justiþie, promovate ºi popularizate de Ministerul
de Justiþie ºi de preºedinþii de instanþã. Judecãtorii sunt chemaþi sã aplice legea ºi sã o
interpreteze în lumina ideologiei oficiale, contribuind astfel la consolidarea socialismului.
Independenþa judecãtorilor, a procurorilor ºi a asesorilor populari, proclamatã de Constituþiile
Republicii Populare sau Socialiste România, este definitã în aceastã perspectivã. Membrii
de partid dicteazã soluþiile magistraþilor, iar secretul deliberãrii este strãin procedurilor
în instanþã. Reforma justiþiei se înscrie într-un amplu proces de inginerie socialã, similar
cu cel realizat în celelalte domenii, al cãroror punct comun este formarea omului nou, fie
el procuror, magistrat, asesor popular, profesor, scriitor...

1. Dragoº Rusu, art. cit., p. 379.

 Dumitru Lãcãtuºu
Mihai Burcea

Sistemul concentraþionar din România (1967-1989)

Majoritatea studiilor despre sistemul concentraþionar românesc au fost focalizate asupra

perioadei 1945-1964, inclusiv recentul volum apãrut sub egida I.I.C.C.R., Dicþionarul
penitenciarelor din România Comunistã (1945-1967)1. Perioada urmãtoare acestui interval
de timp a fost tratatã de cãtre istorici într-un mod superficial sau chiar deloc, deºi
deþinuþi politici ºi un regim de detenþie discreþionar au existat ºi între 1964 – 1989, chiar
dacã într-un numãr mai mic ºi la o intensitate mai scãzutã faþã de perioada precedentã.
Considerãm cã o analizã a sistemului concentraþionar din perioada 1967-1989 este
esenþialã pentru a înþelege transformãrile, organizarea ºi rolul închisorii dupã 1964, dar
ºi pentru a vedea în ce mãsurã sistemul concentraþionar a mai fost folosit pentru
exterminarea opozanþilor politici ºi care au fost ingerinþele PCR în activitatea Direcþiei
Generale a Penitenciarelor.
Studiul nostru este structurat în trei pãrþi. În prima parte sunt descrise ºi analizate
mãsurile adoptate de Ceauºescu cu scopul detaºãrii de trecut ºi pentru incriminarea
abuzurilor din anii ’50. Cea de a doua parte a studiului analizeazã legislaþia care a stat
la baza organizãrii ºi funcþionãrii Direcþiei Generale a Penitenciarelor, evidenþiind
deosebirile faþã de perioada precedent㠖 introducerea eliberãrii condiþionate, a muncii
corecþionale, etc. În a treia parte sunt prezentate organizãrile succesive ale D.G.P. ºi a
unitãþilor din subordine ºi motivele care le-au determinat.

Detaºarea de trecut
Prin dezavuarea trecutului, Ceauºescu a urmãrit consolidarea poziþiei sale în fruntea
partidului, eliminarea potenþialilor contracandidaþi la funcþia de secretar general ºi
demitizarea lui Dej. Pentru atingerea acestor scopuri a fost instituitã în 1966-1967 o

1. Andrei Muraru (coord.), Clara Mareº, Dumitru Lãcãtuºu, Cristina Roman, Marius Stan,
Constantin Petre, Sorin Cucerai. Studiu introductiv de Cristina Roman, postfaþã de Marius
Oprea, Dicþionarul penitenciarelor din România comunistã (1945-1967), Editura Polirom,
Iaºi, 2008.
48 DUMITRU LÃCÃTU{U, MIHAI BURCEA

comisie de partid pentru investigarea abuzurilor din perioada precedentã, cu indicaþia de

a evidenþia rolul lui Dej ºi al lui Drãghici în represiune, ultimul fiind considerat
principalul rival al lui Ceauºescu la ºefia partidului. Faptele similare comise de Ceauºescu
au fost trecute sub tãcere. Comisia 1, formatã din protejaþi ai acestuia, a lucrat timp de doi
ani în secret, concluziile ei fiind înmânate personal secretarului general. Au fost cercetate
în special abuzurile ale cãror victime au fost membri ai Partidului Comunist, precum
grupurile Foriº, Pãtrãºcanu, Luca etc. ºi în care Gheorghiu-Dej ºi Alexandru Drãghici
au jucat rolul principal. În urma cercetãrilor, comisia a constatat cã foºtii membri ai
partidului au fost condamnaþi în baza unor dovezi obþinute prin torturã ºi prin depoziþia
unor martori falºi.
Dupã aflarea rezultatelor anchetei, favorabile lui Ceauºescu, rapoartele întocmite de
comisie au fost „prelucrate” în ºedinþa Prezidiului C.C. al P.C.R. ºi în Plenara partidului
din aprilie 1968. În cadrul acestor întâlniri au fost incriminate practicile arbitrare din
perioada precedentã ºi blamaþi predecesorii pentru abuzurile comise, în special Dej ºi
Drãghici, dar ºi alþi lideri ai partidului. Aceste dezvãluiri au avut ca deznodãmânt
eliminarea lui Drãghici din toate funcþiile decizionale deþinute în partid ºi statornicirea
lui Ceauºescu ca singurul om forte în partid. Poziþia lui a fost consolidatã ºi de noul curs
al politicii, interne ºi externe. Pe plan intern s-a optat pentru diminuarea regimului
represiv ºi pentru continuarea destinderii iniþiate de Dej la începutul anilor ’60. Pe plan
extern, Ceauºescu a adoptat o politicã diferitã de restul blocului sovietic, continuând
distanþarea de Moscova. Momentul maximal al acestei politici a fost condamnarea invaziei
Cehoslovaciei de cãtre trupele Tratatului de la Varºovia în august 1968.
Ca o consecinþã a rapoartelor prezentate la Plenara din aprilie 1968, s-a hotãrât
reabilitarea celor în cauzã ºi retragerea medaliilor anchetatorilor de la aceste procese.
Aceste decizii au fost transpuse în practicã de cãtre Tribunalul Suprem, care a decis
casarea sentinþelor ºi achitarea foºtilor membri ai partidului de orice penalitate2. Au mai
fost reabilitaþi în timpul Plenarei ºi membrii partidului comunist din perioada interbelicã,
uciºi în timpul Marii Terori de la Moscova (1936-1938)3.
Alte aspecte relevate de cãtre comisie au privit activitatea Direcþiei Generale a
Penitenciarelor ºi Coloniilor de Muncã din anii ’50, precum internãrile în lagãrele de
muncã ºi abuzurile ofiþerilor ºi subofiþerilor din coloniile Salcia ºi Cernavodã, dar ºi a
altor ofiþeri M.A.I. Internãrile în lagãrele de muncã se fãceau în funcþie de nevoia de
braþe de muncã, fãrã nici o bazã legalã. În cele mai multe cazuri, internaþii nici nu
figurau ca închiºi într-un lagãr de muncã4.

1. Comisia de partid era formatã din Gheorghe Stoica, Vasile Patilineþ, Ion Popescu-Puþuri ºi
Nicolae Guinã. În cadrul comisiei au mai lucrat Adrian Dumitriu, ministrul Justiþiei; Augustin
Alexa, procuror general al R.S.R.; Emilian Nucescu – preºedintele Tribunalului Suprem;
Teodor Vasiliu – ºef al Comisiei Juridice a C.C. al P.C.R., D. Drãgoescu, „Caruselul crimelor
ºi liderii comuniºti români”, în Dosarele istoriei, anul. I, nr. 2/1996, p. 27.
2. Vezi România liberã din 18, 21 septembrie, 31 octombrie 1968.
3. Pentru mai multe informaþii despre activitatea comisiei de investigare a abuzurilor din perioada
lui Dej ºi reabilitãrile din aprilie 1968, vezi Dosarele istoriei, anul. I, nr. 2 din 1996;
Gheorghe Buzatu, Mircea Chiriþoiu (coord.), Agresiunea comunismului în România. Documente
din arhivele secrete: 1944-1989, vol. I-II, Editura Paideia, 1998.
4. A.C.N.S.A.S., Fond Documentar, dosar nr. 54, vol. III, f. 60.
 SISTEMUL CONCENTRAÞIONAR DIN ROMÂNIA (1967-1989) 49

Membrii lotului Salcia, dupã cum este numit în documentele oficiale, au fost judecaþi
ºi condamnaþi la diferite pedepse. Dupã o perioadã de doi ani, aceºtia au fost graþiaþi ºi
reîncadraþi în D.G.P.C.M., la intervenþia lui Drãghici. Argumentele principale pentru
graþierea acestora erau cele ce urmeazã. Deºi respectivii au comis o serie de abuzuri, pe
care le-au ºi recunoscut, acestea nu puteau provoca moartea deþinuþilor, iar pedepsele
primite erau mult prea mari în raport cu faptele comise. În plus, dupã cum susþinea
Drãghici, membrii lotului nu au avut parte de un proces corect, ei fiind condamnaþi pe
baza decretului nr. 199/1950 – prin care erau condamnaþi „duºmanii înrãiþi ai regimului
de democraþie popularã: elemente legionare, trãdãtorii de patrie, spionii, cei care au
uneltit împotriva securitãþii statului”. Pe când „cei în cauzã”, se consemneazã în memoriul
justificativ, chiar „dacã au sãvârºit faptele ce li se imputau, nu au fãcut acest lucru cu
intenþia de a primejdui securitatea statului”.
Drãghici considera cã dacã acest lucru „ar fi fost bine studiat încã de la început”,
procesul s-ar fi judecat în alte condiþii, iar „pedepsele ar fi fost proporþionale cu
gravitatea faptelor”. În urma acestui demers, au fost emise trei decrete: 403/22.08.1957,
484/1.10.1957, 152/30.05.1959 prin care membrii lotului Salcia au fost eliberaþi ºi
reîncadraþi în Direcþia Generalã a Penitenciarelor, iar perioada petrecutã în închisoare a
fost consideratã vechime neîntreruptã în muncã. Ca o mãsurã suplimentarã, aceºtia au
fost trimiºi la o casã de odihnã a Ministerului de Interne pentru a-ºi reface sãnãtatea.
Ulterior, toþi au fost scoºi din D.G.P.1.
În raport nu au fost uitate nici asasinãrile unor deþinuþi politici de cãtre Securitate,
controlatã de cãtre temutul ministru de interne Alexandru Drãghici:

În aceeaºi perioadã, au existat cazuri de deþinuþi C.R. condamnaþi de instanþele de judecatã la

muncã silnicã pe viaþã ºi pedepse pe timp limitat, ridicaþi de organele securitãþii statului ºi
executaþi. De exemplu, organele de securitate ale regiunii Cluj au ridicat de la penit. Cluj ºi
executat în luna aprilie 1950 un numãr de 13 deþinuþi condamnaþi la muncã silnicã pe viaþã sau
pedepse între 15-25 ani muncã silnicã; organele securitãþii statului de la regiunea Timiºoara,
în lunile august 1949 ºi martie 1950 au ridicat de la penit. Timiºoara un numãr de 40 de
deþinuþi C.R. condamnaþi la m.s.v. sau între 15-25 ani m.s. ºi executaþi; organele securitãþii
statului ale regiunii Piteºti, în luna martie 1950 au ridicat de la penit. Piteºti un numãr de 17
deþinuþi CR condamnaþi la m.s.v. sau 15-25 ani m.s.v. ºi executaþi. Asemenea cazuri au fost ºi
la alte regiuni de securitate2.

Prin mãsurile luate – dezavuarea abuzurilor din anii ’50; continuarea destinderii pe
plan intern, iniþiatã de Dej, pentru o perioadã scurtã de timp; deschiderea faþã de
Occident; condamnarea invaziei Cehoslovaciei – Ceauºescu a urmãrit consolidarea
poziþiei sale de lider incontestabil al partidului comunist ºi obþinerea unui sprijin extern,
în cazul în care Moscova ar fi hotãrât debarcarea ºi înlocuirea sa cu personaj mai docil
Kremlinului ºi nu iniþierea unui real proces de democratizare internã. Adevãratele sale
intenþii au ieºit, destul de repede la ivealã, încã din 1971, dupã reîntoarcerea lui din
periplul asiatic. În timpul acestui turneu prin þãrile comuniste din Asia, Ceauºescu a
redescoperit cultul personalitãþii, pe care l-a incriminat la Plenara din aprilie 1968, dar
ºi cu alte ocazii. Dupã acest an, liderul de la Bucureºti a fost preocupat în special de

174A.A.N.P., Fond Secretariat, dosar nr. 2/1979-1983, ff. 189-191.

175A.A.N.P., Fond Secretariat, dosar nr. 18/1968, vol. II, f. 221.
50 DUMITRU LÃCÃTU{U, MIHAI BURCEA

menþinerea linei dogmatice, el respingând sistematic orice tentativã de înnoire a regimului.

Acest lucru l-a transformat dintr-un potenþial reformator, dupã cum era perceput la
sfârºitul anilor ’60 de cãtre Occident, dar ºi de o parte a intelectualilor români, în unul
dintre cei mai consecvenþi staliniºti.

Legislaþia
Ca ºi în perioada precedentã, activitatea sistemului penitenciar a fost guvernatã de acte
normative publice ºi secrete. Primele au fost publicate în Buletinul Oficial, iar despre
cele din a doua categorie aveau cunoºtinþã numai instituþiile cãrora li se adresau, iar
câteodatã nici acestea, ºi un numãr mic de persoane, implicate în activitatea D.G.P.
Un astfel de act normativ nepublicat în Buletinul Oficial al R.S.R., a fost H.C.M.
nr. 2282/1969 prin care a fost aprobat regulamentul de executare a pedepselor. Secretizarea
acestui act a plasat practic activitatea D.G.P. în afara cadrului legal, dupã cum subliniau
reprezentanþii organizaþiei nonguvernamentale „Romanian Imprisonment Watch”. Hotãrârea
ºi regulamentul, precum ºi modificãrile ulterioare, au rãmas secrete ºi operative pânã în
iunie 2003, când au fost înlocuite prin Ordonanþa de Urgenþã a Guvernului României nr.
56 privind unele drepturi ale persoanelor aflate în executarea pedepselor privative de
libertate1. Prin aceste legi, decrete, hotãrâri ale Consiliului de Miniºtri, au fost stabilite
organizarea, funcþionarea, atribuþiile ºi sarcinile D.G.P., modul de executare a pedepselor,
dar ºi scopul pedepsei privative de libertate (închisoarea).
Sursa acestor acte normative o reprezentau Hotãrârile Comitetului Politic Executiv al
C.C. al P.C.R. Putem spune, fãrã a greºi, cã organizarea ºi sarcinile penitenciarelor,
precum ºi ale celorlalte instituþii ale statului comunist, erau întâi fixate ºi stabilite în
congresele, plenarele ºi conferinþele partidului pe baza „indicaþiilor tovarãºului Nicolae
Ceauºescu”. În funcþie de aceste hotãrâri erau elaborate legile ºi decretele care priveau
activitatea diferitelor instituþii ºi organizaþii ale statului, care nu fãceau decât sã transpunã
în practicã deciziile, de dinainte stabilite.
Primii ani de dupã preluarea puterii de cãtre Nicolae Ceauºescu sunt caracterizaþi de
o intensã activitate legislativã. În aceºti ani au fost adoptate ºi promulgate o nouã
Constituþie, un nou Cod Penal ºi de procedurã penalã ºi elaborate actele normative de
organizare ºi funcþionare a penitenciarelor, precum ºi a modului de executare a pedepsei
cu închisoarea. În aceste legi, latura represivã era mult diminuatã faþã de perioada
precedentã, iar respectarea legalitãþii socialiste era menþionatã drept principiul de bazã al
legilor adoptate în aceastã perioadã.
Principalele argumente care au determinat revizuirea legislaþiei au fost de naturã
ideologicã. Unul dintre acestea era trecerea la cea de a doua etapã de construire a
comunismului, cea de dupã dictatura proletariatului: socialismul, ceea ce fãcea inutile
o serie legi cu caracter represiv.

1. Rãzvan Savaliuc, „Deþinuþii români se plâng cu miile la CEDO” în Ziua, 22 octombrie 2002.
 SISTEMUL CONCENTRAÞIONAR DIN ROMÂNIA (1967-1989) 51

Codul Penal
Intrarea într-o nouã perioadã, în care accentul a fost pus pe respectarea legalitãþii
socialiste sau cel puþin a aparenþelor de legalitate, a fost prefiguratã încã din 1965 prin
promulgarea unei noi Constituþii, fiind schimbatã, cu aceastã ocazie, ºi denumirea
oficialã a statului din Republicã Popularã în Republicã Socialistã. 1969, anul în care au
fost adoptate Legea nr. 23/1969 ºi H.C.M. nr. 2282 prin care a fost aprobat regulamentul
de executare a pedepselor ºi a mãsurii arestãri preventive, este ºi anul intrãrii în vigoare
a unui nou Cod Penal1. Toate aceste schimbãri au fost fãcute pentru a marca trecerea de
la prima etapã a comunismului, cea a dictaturii proletariatului, în care partidul a dus o
luptã aprigã împotriva duºmanilor ideologici – reprezentanþi ai vechiului regim –, la cea
de a doua – socialismul. Prima etapã a avut ca deznodãmânt exterminarea în lagãre ºi
închisori a elitei interbelice ºi a celor care nu au acceptat un regim de sorginte sovieticã,
total opus tradiþiilor ºi modului de a fi al românilor. Proclamarea unei noi etape, cea a
socialismului, presupunea, în opinia partidului comunist, dispariþia antagonismelor de
clasã, inutilitatea legislaþiei represive ºi adoptarea unei noi legislaþii, adecvate noii perioade.
Acest lucru nu înseamnã totuºi, cã regimul a încetat sã mai fie unul represiv, ci numai
faptul cã obedienþa maselor urma sã fie obþinutã, în special, prin gestionarea fricii din
perioada precedentã ºi mai puþin prin practicarea unor mijloace represive, caracteristice
anilor ’50. Totuºi, atunci când a fost nevoie, regimul nu a ezitat sã foloseascã practicile violente
din timpul lui Gheorghiu-Dej, practici care îi erau familiare ºi lui Nicolae Ceauºescu:
Lupeni 1977, Motru 1982, Braºov 1987, Bucureºti ºi Timiºoara, decembrie 1989.
Prin trecerea la socialism, o serie de instituþii ale statului burghez, folosite în perioada
precedentã pentru obþinerea controlului total asupra societãþii româneºti, deveneau inutile,
ele urmând sã disparã, ca ºi statul însuºi. Este ºi cazul instituþiei închisorii. Un prim pas
în aceastã evoluþie l-a reprezentat cedarea unor prerogative ale statului unor organizaþii
de masã ºi obºteºti. Rolul de reeducare ºi de integrare a delincventului în societatea
socialistã revenea colectivelor de muncã în care acesta lucra sau învãþa.
O primã mãsurã adoptatã a constat în modificarea ºi promulgarea unui nou Cod
Penal. Principalele modificãri referitoare la activitatea penitenciarelor ºi la modul de
executare a pedepselor erau dispariþia, din punct de vedere juridic, a deþinuþilor politici,
limitarea pedepselor privative de libertate la una singur㠖 închisoarea, introducerea
eliberãrii condiþionate ºi a muncii unor categorii de deþinuþi în afara penitenciarului fãrã
pazã, fixarea limitelor pedepsei cu închisoarea, cea minimã fiind stabilitã la 15 zile, iar
cea maximã la 25 de ani, specificarea cazurilor în care pedeapsa cu moartea nu mai

1. Codul Penal sau Legea nr. 15 a fost votat în data de 21 iunie 1968 ºi a fost aplicat începând cu
data de 1 ianuarie 1969. Codul Penal a fost completat de Codul de Procedurã Penalã (Legea
29 din 12 noiembrie 1968). Codul Penal din 1969 a rãmas vigoare pânã la începutul anilor ‘90,
când au fost modificate sau abrogate, prin legi speciale, mai multe articole privind proprietatea
ºi, în special, articolele care fãceau referire la pedeapsa cu moartea ºi confiscarea totalã sau
parþialã a averii, care au fost toate abrogate. Se pedepseau cu moartea urmãtoarele infracþiuni:
„trãdarea” (art. 155-157), „acþiunile duºmãnoase contra statului” (art. 158), „spionajul” (art. 159),
„atentatul” (art. 160-161), „subminarea puterii de stat” (art. 162), „actele de diversiune” (163),
„sabotajul” (164), „subminarea economiei naþionale” (165), „complotul” (167), „omorul
deosebit de grav” (176).
52 DUMITRU LÃCÃTU{U, MIHAI BURCEA

putea fi aplicatã ºi când putea fi înlocuitã. În noul Cod Penal, la nivel juridic, nu se mai
fãceau diferenþieri între deþinuþii politici ºi cei de drept comun, singura categorie
recunoscutã fiind cea de deþinut. Ceea ce nu însemna dispariþia persoanelor condamnate
din motive politice sau a pedepselor politice. Principalele metode de reducere la tãcere
a celor cu manifestãri ostile contra regimului socialist au fost în anii ’70-’80 internarea
lor în spitalele de psihiatrie, cazul cel mai cunoscut fiind cel al lui Vasile Paraschiv, sau
condamnarea lor pentru infracþiuni considerate a fi de drept comun, precum deþinere
ilegalã de valutã, cazul lui Gheorghe Ursu, dar ºi înlocuirea rãspunderii penale cu mãsuri
de influenþare obºteasc㠖 avertizãri ºi demascãri publice. Aceste mãsuri erau luate
pentru faptele cu pericol social mai redus. În cadrul acestor întâlniri, faptele sãvârºite de
acuzaþi erau înfierate de cãtre participanþi, aleºi din rândul oamenilor muncii.
Potrivit unei statistici a Securitãþii, au fost supuse unor mãsuri de influenþare obºteascã
300 de persoane în 1963, 1.100 de persoane în 1964 ºi 500 de persoane în primele douã
luni ale anului 1965. Dintre cei avertizaþi ºi demascaþi, 45% erau originari din mediul
urban, iar 55% din mediul rural. Ca profesie, 500 erau intelectuali, 800 þãrani, 600
muncitori ºi 50 nu aveau nici o profesie. Din punct de vedere al apartenenþei politice,
40% fuseserã membri ai unor formaþiuni politice interbelice, interzise dupã preluarea
totalã a puterii de cãtre comuniºti. Dintre aceºtia, 400 au fost membri ai Miºcãrii
Legionare, 170 ai P.N.L.-ului ºi 160 ai P.N.Þ.-ului1.
Faptele pentru care puteau fi condamnate persoanele ce se manifestau împotriva
statului socialist, adicã a Partidului Comunist, erau cuprinse în Codul Penal în Partea
Specialã, titlul I, articole 155-173. Erau considerate infracþiuni contra securitãþii statului
faptele sãvârºite de cetãþenii români, strãini sau apatrizi care lezau puterea de stat,
unitatea, suveranitatea sau independenþa statului, precum ºi cele îndreptate împotriva
unor interese majore ale statului ºi „orânduirii socialiste”. Erau considerate infracþiuni,
în sensul de mai sus, 1) trãdarea – sub cele trei clasificãri: a) stabilirea unei legãturi
între cetãþenii români ºi statele sau organizaþiile strãine cu scopul de a prejudicia unitatea,
independenþa sau suveranitatea statului comunist, b) trãdarea prin ajutarea inamicului, c)
trãdarea prin transmiterea de secrete; 2) subminarea puterii de stat ºi a economiei
naþionale; 3) atentatul care pune în pericol securitatea statului; 4) atentatul împotriva
unei colectivitãþi; 5) sabotajul; 6) propaganda împotriva orânduirii socialiste; 7)
complotul; 8) actele de diversiune. Cei mai mulþi deþinuþi politici din anii ’70 ºi ’80 au
fost condamnaþi pentru propagandã împotriva orânduirii socialiste:

Propaganda cu caracter fascist sãvârºit prin orice mijloace în public se pedepseºte cu închisoarea
de la 5 la 15 ani ºi interzicerea unor drepturi. Propaganda sau întreprinderea oricãrei acþiuni
pentru schimbarea orânduirii socialiste sau din care ar rezulta un pericol pentru securitatea
statului, se pedepseºte cu închisoarea de la 5 la 15 ani. (art. 166) 2

Aceasta însemna de fapt multiplicarea ºi transmiterea de samizdaturi în care era

criticat regimul comunist sau parodiaþi liderii de stat ºi de partid ºi chiar „rãspândirea
unor idei care prezintã o concepþie cu scopul de a câºtiga adepþi”3. Majoritatea acestor

1. „Notã referitoare la mãsurile de influenþare obºteascã luate în cazul celor care au avut activitate
duºmãnoas㔠– 27 martie 1965, în Florica Dobre (coord.), Securitatea. Structuri ºi cadre:
obiective ºi metode (1949-1967), vol. I, Editura Enciclopedicã, Bucureºti, 2006, pp. 654-665.
2. Codul Penal al Republicii Socialiste România, Editura Politicã, Bucureºti, 1968, pp. 75-83.
3. A.C.N.S.A.S., Fond Documentar, dosar 8859, vol. XI, f. 70.
 SISTEMUL CONCENTRAÞIONAR DIN ROMÂNIA (1967-1989) 53

prevederi, inclusiv ca formulare, existã ºi în Codul Penal actual1, cu o singurã excepþie.

„Propaganda împotriva orânduirii socialiste”, ea fiind înlocuit㠖 ironie a sorþii! – cu
cea de „propagandã în favoarea statului totalitar”, adicã:

„Propaganda în vederea instaurãrii unui stat totalitar, sãvârºitã prin orice mijloace, în public,
se pedepseºte cu închisoarea de la 6 luni la 5 ani ºi interzicerea unor drepturi. Propaganda
constã în rãspândirea, în mod sistematic, sau în apologia unor idei, concepþii sau doctrine cu
intenþia de a convinge ºi de a atrage noi adepþi” (art. 166)2.

Spre deosebire de Codul Penal anterior, în cel din 1969 pedepsele privative de
libertate erau limitate la una singur㠖 închisoarea, fiind eliminate din terminologia
juridicã munca silnicã pe viaþã sau pe timp limitat, temniþa grea, detenþia ºi închisoarea
corecþionalã. Aceastã simplificare era consideratã o consecinþã a renunþãrii la dreptul
burghez ºi la clasificarea pedepselor din aceastã perspectivã, precum ºi a existenþei unui
singur regim de detenþie pentru toate categoriile de infracþiuni, un „regim întemeiat pe
muncã, prin care se urmãrea reeducarea celui condamnat”3. O nouã deosebire faþã de
vechiul Cod Penal o reprezenta introducerea „eliberãrii condiþionate”. O reglementare
asemãnãtoare a existat ºi în Codul Penal anterior, ea fiind înlocuitã prin decretele 72/1950
ºi 720/1956 – eliberarea înainte de termen. Deosebirea dintre cele douã este cã eliberarea
înainte de termen era definitivã, pedeapsa considerându-se în întregime executatã, iar
cea introdusã în Codul Penal din 1969 este condiþionatã de purtarea ulterioarã a celui
eliberat. O caracteristicã a eliberãrii înainte de termen o constituia ºi faptul cã de ea nu
puteau beneficia deþinuþii politici4.
Pedeapsa cu moartea putea fi înlocuitã cu închisoarea pe 25 de ani dacã: 1) nu a fost
executatã în termen de doi ani de la data pronunþãrii ei, în cazul în care condamnatul nu
a fost prezent la judecatã; 2) condamnatul nu a fost prezent la judecatã, s-a sustras de
la executare ºi nu a fost executat în termen de 2 ani de la data la care a fost prins sau s-a

1. Ceea ce poate surprinde este înþelesul asemãnãtor ºi formularea aproape identicã al articolelor
referitoare la „infracþiuni contra statului” din cele douã coduri penale. O posibilã explicaþie,
în opinia noastrã, este cã cele douã state, comunist ºi democratic, sunt douã state fundamentate,
cel puþin în teorie, pe normele de drept, ambele având un cadru legal de funcþionare –
Constituþia. Diferenþa dintre articolele respective este una de interpretare. În Codul Penal din
1969, era consideratã infracþiune contra securitãþii statului ºi nesatisfacerea stagiului militar de
cãtre credincioºii protestanþi, deºi libertatea conºtiinþei era prevãzutã de Constituþia din 1965.
De asemenea, putea fi consideratã trãdare ºi criticarea statului comunist de cãtre un cetãþean
român stabilit în strãinãtate.
2. Codul Penal republicat în Monitorul Oficial nr. 65 din 16 aprilie 1997, cu modificãrile ºi
completãrile ulterioare.
3. Noul Cod Penal ºi Codul Penal anterior. Prezentarea comparativã, Editura Politicã, Bucureºti,
1968, p. 46.
4. Decretul nr. 72/16 martie 1950 privitor la liberarea înainte de termen a celor condamnaþi;
decizia nr. 24/15 mai 1950 a M.A.I. pentru liberarea înainte de termen a celor condamnaþi.
Conform articolului 13 al acestei decizii pentru eliberarea deþinuþilor politici trebuia obþinut
avizul Direcþiei Regionale a Securitãþii Statului, pe raza cãreia era aºezat penitenciarul pentru
condamnaþii politici pânã la 5 ani închisoare ºi avizul D.G.S.P. pentru condamnaþii politici la
pedepse mai mari de 5 ani. aceste avize nu erau acordate aproape niciodatã (A.A.N.P., Fond
Secretariat, dosar nr. 27/2956, vol. I, ff. 4-11).
54 DUMITRU LÃCÃTU{U, MIHAI BURCEA

predat; 3) atunci când au trecut 7 ani de la data când hotãrârea de condamnare la moarte
a rãmas definitivã1.

Legea nr. 23/1969 privind executarea pedepselor

Prin Legea 23/1969 erau stabilite primirea deþinuþilor în penitenciare, numai în baza
unui mandat de reþinere; repartizarea deþinuþilor în camerele de detenþie în funcþie de
natura infracþiunii, cuantumul pedepsei, sex, vârstã, comportament ºi gradul de recepti-
vitate la procesul de reeducare; desfãºurarea procesului de muncã; precum ºi drepturile
ºi obligaþiile deþinuþilor, recompensele ºi pedepsele de care erau pasibili condamnaþii în
cazul nerespectãrii regulamentelor. Obligaþiile deþinuþilor erau menþionate de articolul
15 al Legii 23/1969. Acestea erau respectarea programului zilnic, a disciplinei ºi ordinii
interioare, supunerea la percheziþie, purtarea costumului penitenciar ºi respectarea
regulilor de detenþie. Drepturile deþinuþilor erau prevãzute de articolele 16-18 ºi constau
în dreptul la hranã, la plimbare zilnicã pentru deþinuþii care nu munceau, primirea de
pachete cu alimente sau îmbrãcãminte, vizite ºi corespondenþã. Aceste drepturi puteau fi
retrase sau suplimentate în funcþie de comportamentul deþinuþilor.
Pedepsele care puteau fi aplicate condamnaþilor erau mustrarea; retragerea unuia,
mai multora sau a tuturor drepturilor; izolarea simplã pânã la 15 zile; izolarea severã
pânã la 10 zile, numai cu avizul medicului penitenciarului – aceste mãsuri se luau de
cãtre comandant; transferarea la un alt penitenciar pe o duratã de 3-12 luni, unde se aplica
un regim restrictiv – numai cu aprobarea directorului general al D.G.P. Izolarea severã putea
fi prelungitã peste 10 zile, cu avizul medicului ºi numai cu aprobarea directorului general
al D.G.P. (art. 21). Recompensele deþinuþilor constau în suplimentarea dreptului la pachete,
vizite ºi corespondenþã; ridicarea unei mãsuri disciplinare luate anterior (art. 23).
Principala deosebire faþã de legea anterioarã constã în introducerea eliberãrii condiþionate,
care era prevãzutã, dupã cum am amintit mai sus, ºi în Codul Penal. Legea la care facem
referire în aceste rânduri prevede condiþiile punctuale ale eliberãrii condiþionate. Puteau
beneficia de aceasta condamnaþii care munceau, erau receptivi la procesul de reeducare,
participau la reeducarea altor categorii de deþinuþi ºi dacã au executat o parte din
pedeapsã, o treime pentru cei cu pedepse de pânã la 10 ani ºi jumãtate pentru cei cu
pedepse mai mari de 10 ani. În lege, eliberarea condiþionatã era stipulatã de articolul 24:

a) au salvat, ori ºi-au pus în pericol viaþa pentru a salva persoane sau bunuri proprietate
socialistã de la incendii, inundaþii, ori alte calamitãþi naturale; b) au elaborat lucrãri ºtiinþifice,
cunoscute de organele competente ºi care, prin aplicarea lor în practicã, contribuie la dezvoltarea
economiei naþionale sau a ºtiinþei; c) au adus o contribuþie însemnatã la reeducarea celorlalþi
condamnaþi; d) au prevenit sau zãdãrnicit acþiuni ostile din partea unor condamnaþi, evadãri,
atacuri asupra personalului de pazã sau alte asemenea fapte.

Punctele c) ºi d) ale acestui articol puteau fi realizate numai dacã deþinuþii ofereau
informaþii administraþiei locului de detenþie despre posibilele evadãri, cazurile de refuz
al hranei, de atacuri împotriva personalului de pazã ºi despre starea de spirit din rândul
celorlalþi deþinuþi, adicã dacã acceptau sã devinã informatori ai administraþiei.

1, Codul Penal al Republicii Socialiste România, Editura Politicã, Bucureºti, 1968, pp. 29-30.
 SISTEMUL CONCENTRAÞIONAR DIN ROMÂNIA (1967-1989) 55

Responsabil cu organizarea urmãririi informative în penitenciare era comandantul ºi

nu ofiþerul de contrainformaþii. Deþinuþii erau recrutaþi de comandanþii penitenciarelor,
locþiitorii lor pentru pazã ºi regim, comandanþii de secþii. Recrutarea unui informator se
realiza pe bazã de convingere – deþinuþii care regretau faptele comise ºi care nu aveau o
atitudine ostil㠄orânduirii socialiste”, pe baza unor materiale compromiþãtoare – adicã
divulgarea unor informaþii despre viitorul informator care l-ar putea discredita în rândul
celorlalþi deþinuþi referitor la comportarea lui în timpul anchetei; prin cointeresare –
care presupunea acordarea unor avantaje colaboratorilor, constând în acordarea asistenþei
medicale preferenþial, suplimentarea drepturilor la pachet, vorbitor, vizite din partea
familiei, remunerarea deþinutului. Informaþiile obþinute de pe urma reþelei informative
din penitenciare erau „prelucrate” de cãtre ofiþerii de contrainformaþii, atunci când se
refereau la potenþialele atacuri împotriva „orânduirii sociale ºi de stat”.
În acest caz, se deschidea un dosar de urmãrire informativã specialã a celor raportaþi
cu astfel de intenþii. Informaþiile despre activitatea ilicitã a unor condamnaþi erau predate
inspectoratelor judeþene de miliþie pe raza cãrora se aflau penitenciarele, iar cele
referitoare la starea de spirit a deþinuþilor, la acþiunile lor de nerespectare a regimului de
detenþie erau date comandantului penitenciarului pentru a lua mãsurile necesare1.

Munca corecþionalã
În 1973 a fost introdus în Codul Penal un mod alternativ de executare a pedepselor cu
închisoarea: munca corecþionalã. Aceasta era dispusã pentru infracþiunile cu un grad de
pericol social mai redus, atunci când pedeapsa cu închisoarea nu era mai mare de 2 ani,
iar cel sancþionat nu a mai fost condamnat anterior la o pedeapsã privativã de libertate.
Munca corecþionalã se putea executa în întreprinderea în care condamnatul lucra sau
într-o altã unitate socialistã. Munca corecþionalã nu se aplica persoanelor condamnate
pentru infracþiuni contra securitãþii statului, infracþiuni contra capacitãþii de apãrare a
R.S.R., infracþiuni contra pãcii ºi omenirii, infracþiuni contra siguranþei circulaþiei pe
cãile ferate, minorilor cu vârsta sub 16 ani, militarilor în termen ºi persoanelor inapte de
muncã2. Locul de executare a acestei sancþiuni era stabilit de judecãtor în funcþie de
nevoile organizaþiilor socialiste dintr-un judeþ sau din municipiul Bucureºti. În timpul
executãrii acestei sancþiuni, celui în cauzã i se reþinea o parte din salariu: a) 20% pentru
remuneraþia netã pânã la 1000 lei; b) 35% pentru remuneraþia cuprinsã între 1001 – 2000 lei;
c) 45% pentru remuneraþia cuprinsã între 2001 – 3000 lei; d) 50% pentru remuneraþia
care depãºea 3000 lei. Sumele ce se opreau din salariu se reduceau la jumãtate pentru
minori ºi pentru cei care aveau persoane în întreþinere. Dupã condamnare, condamnatul
era obligat sã se prezinte în maximum 24 de ore la miliþia din localitatea în care i-a fost
fixat locul de muncã. Totodatã, el putea sã pãrãseascã localitatea respectivã numai cu
aprobarea miliþiei locale3.

1. A.C.N.S.A.S., Fond Documentar, dosarul 8859, vol. I, ff. 26-31, 43.

2. Legea nr. 6/30 martie 1973 pentru modificarea Codului Penal, în Buletinul Oficial al Republicii
Socialiste România, anul IX, nr. 43 din 6 aprilie 1973.
3. Legea nr. 8/29 martie 1973 pentru modificarea Legii nr. 23/1969 privind executarea pedepselor,
în Buletinul Oficial al R.S.R., anul IX, nr. 43 din 6 aprilie 1973.
56 DUMITRU LÃCÃTU{U, MIHAI BURCEA

Prin Decretul Consiliului de Stat nr. 218/1977, munca corecþionalã a fost extinsã ºi
pentru pedepsele cu închisoarea de maximum 5 ani. Spre deosebire de prevederile
anterioare ale Codului Penal, minorii care sãvârºeau infracþiuni nu mai erau judecaþi de
cãtre instanþele de judecatã, ci de cãtre consiliile de judecatã ale oamenilor muncii din
instituþiile în care aceºtia învãþau sau munceau. La aceste procese participau reprezentanþii
organizaþiilor de tineret ºi sindicale, tutorele legal al minorului, un delegat al comisiei
pentru protecþia copiilor ºi un judecãtor.
Dupã proces, minorii erau luaþi sub supraveghere de cãtre colectivele de oameni ai
muncii, care deveneau responsabile cu reeducarea lor. Ca o mãsurã excepþionalã era
prevãzutã în articolul 3 al acestei legi internarea minorilor pe o perioadã cuprinsã între
2 ºi 5 ani într-o ºcoalã specialã de muncã ºi reeducare de minori. Internarea se fãcea în
baza unei decizii judecãtoreºti ºi se aplica numai pentru infracþiunile de omor1.

Parazitismul
Începând cu 1970, organele statului comunist au iniþiat o campanie virulentã de combatere
a parazitismului ºi de identificare a „trântorilor” ºi „profitorilor”, adicã a tinerilor care
refuzau sã se încadreze într-o unitate socialistã dupã terminarea studiilor.
Nu de puþine ori, aceastã campanie a cãpãtat aspectul unei „vânãtori de vrãjitoare”
la care participau activiºti de partid, reprezentanþi ai Procuraturii, Miliþiei, presei,
organizaþiilor sindicale ºi ai colectivelor de oameni ai muncii, persoanele identificate
drept paraziþi fiind, în unele cazuri, chiar bãtute de Miliþie. Vânãtoarea paraziþilor se
desfãºura pe stradã, în cluburi, parcuri ºi cinematografe. Dupã ce erau prinºi, tinerii
erau tunºi ºi supuºi oprobriului public ca infractori de drept comun. Erau vizaþi în
general tinerii care adoptaserã moda occidentalã, pãr lung, blugi. Judecarea lor se fãcea
în colectivele de oameni ai muncii, care în timpul acestor procese improvizate îºi arãtau
indignarea faþã modul de viaþã al „paraziþilor”. Campania împotriva parazitismului era
susþinutã în presa vremii prin publicarea unor articole în care aceºtia erau incriminaþi ºi
blamaþi pentru toate relele societãþii. Majoritatea reportajelor conþineau ºi o caracterizare
extrem de violentã a persoanelor fãrã ocupaþie, care erau dezumanizate ºi desconsiderate
din punct de vedere intelectual ºi fizic, ele fiind prezentate ca o molimã a societãþii
socialiste. Într-un articol publicat în oficiosul Comitetului Judeþean al PCR Brãila,
ziaristul Horia Mangiurea definea parazitul ca „trântor”, pentru cã nu muncea, ºi
„profitor”, „fiindcã totuºi trãieºte”2. Acest portret a fost completat de caracterizarea lui
Ion Dodu Bãlan în România liberã:

Un individ ca tine nu poate trãi în climatul moral al societãþii noastre, în atmosfera ei curatã.
Nu, tu nu poþi respira aerul tonic al unui asemenea climat. Lumina îþi jeneazã ochii, zarea
seninã ºi limpede îþi întunecã mintea, îþi dã ameþeli. [...] Tu eºti fãcut sã te târãºti ºi-n vãzduh.
Faci parte din clasa târâtoarelor pe burtã. Natura a comis o mare greºealã cu tine: pentru cã

1. Decretul Consiliului de Stat nr. 218/1977 privind unele mãsuri tranzitorii referitoare la
sancþionarea ºi reeducarea prin muncã a unor persoane care au sãvârºit fapte prevãzute de
legea penalã, în Buletinul Oficial al R.S.R., anul XII, nr. 71 din 17 iulie 1977.
2. Horia Mangiurea, „Anchetã socialã. Parazitul, un infractor în faºã”, în Înainte – organ al
Comitetului Judeþean al PCR Brãila, 21 octombrie 1980, p. 7.
 SISTEMUL CONCENTRAÞIONAR DIN ROMÂNIA (1967-1989) 57

într-un corp atât de diform a aºezat un suflet aºa de mic. Rãmânând atâta spaþiu gol þi-a
burduºit firea cu obrãznicie. [...] Eºti atât de haotic plãmãdit încât i-ar fi trebuit unui zoolog
o viaþã întreagã ca sã-þi gãseascã un loc pe lângã clasa târâtoarelor – cãþãrãtoare a secãturilor,
fiindcã trebuie sã existe ºi-o asemenea încrengãturã cel puþin. [...] Înþelege, omule, cã nu mai
þine ca una sã zici ºi alta sã faci, cã nu poþi mânca oaia cu lupul ºi plânge cu ciobanul, în acelaºi
timp. Înþelege cã porþi cu tine o maladie moralã care trebuie stârpitã ca sã nu prolifereze.
Gândeºte-te cã numai munca a reuºit sã transforme maimuþa în om. ªi dacã vrei sã redevii om,
dezbarã-te de gãinãrii, pune mâna ºi munceºte cinstit, aºa cum fac milioane de oameni ai
acestei þãri.1

Pe 21 martie 1970, secþia organizatoricã a C.C. al P.C.R. îl informa pe Nicolae

Ceauºescu despre acþiunile întreprinse de Comitetul municipal de partid Bucureºti pentru
identificarea „elementelor huliganice, parazitare ºi descompuse moral, fãrã ocupaþie,
combaterii celor care încalcã liniºtea publicã ºi care au þinutã exterioarã stridentã”. În
operaþiunea de identificare a „paraziþilor” au fost implicate 38 de echipe, formate din
membri ai U.T.C., gãrzilor patriotice ºi miliþieni. În perioada controlului, 10-13 martie
1970, au fost depistate în Bucureºti 3.453 de persoane, dintre acestea 873 originare din
provincie „fãrã acte de identitate, diverºi indivizi care nu justificã nici un mod legal de
existenþã, unii care au tulburat liniºtea publicã, persoane cu o þinutã necorespunzãtoare,
minori lipsiþi de supravegherea familiei”. Mãsurile luate au constat în „încadrarea în
câmpul muncii a elementelor fãrã ocupaþie”, iar un numãr de 1.904 de persoane, dintre
care 1.117 studenþi ºi elevi au fost „determinate sã-ºi rectifice þinuta” în urma discuþiilor
purtate în colectivele în care îºi desfãºurau activitatea2.
Pe 10 aprilie 1970, Ceauºescu declara la o întâlnire cu cadrele de bazã din Securitate,
Miliþie, Procuraturã ºi justiþie c㠄faþã de unele manifestãri de parazitism social, faþã de
acei care vor sa trãiascã fãrã muncã sau urmãresc sa-ºi mãreascã veniturile pe cãi
necinstite, organele de miliþie ºi justiþie nu au acþionat cu fermitate”. Dupã numai trei
zile, era publicat în Buletinul Oficial al R.S.R. Decretul nr. 153 pentru stabilirea si
sancþionarea unor contravenþii privind regulile de convieþuire socialã, ordinea si liniºtea
publicã. Articolul 1 al acestui decret prevedea c㠄iniþierea sau constituirea unor grupuri
de persoane, care prin comportarea lor, exprimã o concepþie de viaþã parazitarã sau
anarhicã, contrarã regulilor elementare de bunã-cuviinþã, strãinã principiilor de convieþuire
socialistã, precum ºi sprijinirea sub orice formã a unor astfel de grupuri sau aderarea la
acestea” constituie contravenþie ºi se sancþioneazã cu închisoare contravenþionalã de la o
lunã la ºase luni sau cu amendã de la 1000 la 5000 lei 3.
Politica de combatere a parazitismului va fi completatã în noiembrie 1976 prin
adoptarea în Marea Adunare Naþionalã a douã legi. Prin prima, Legea nr. 24, persoanele
apte de muncã cu vârsta de minimum 16 ani erau obligate, potrivit articolul 7 al legii, sã
se prezinte la Direcþiile pentru probleme de muncã ºi ocrotiri sociale din localitãþile în
care domiciliau pentru a fi repartizate în muncã. Erau exoneraþi elevii ºi studenþii înscriºi
în cursurile de ºcolarizare, þãranii care lucrau în gospodãriile individuale, meºteºugarii

1. Ion Dodu Bãlan, „Parazitul”, în Romînia Liberã, 3 decembrie 1971, p. 7.

2. A.N.I.C., Fond C.C. al P.C.R. – secþia Organizatoricã, dosarul nr. 15/1970, f. 1.
3. Decret al Consiliului de Stat nr. 153/24 martie 1970 pentru stabilirea ºi sancþionarea unor
contravenþii privind regulile de convieþuire socialã, ordinea ºi liniºtea publicã, în Buletinul
Oficial al R.S.R., anul VI, nr. 33, 13 aprilie 1970.
58 DUMITRU LÃCÃTU{U, MIHAI BURCEA

cu ateliere proprii ºi femeile care aveau în îngrijire copii sau desfãºurau o activitate
casnicã în gospodãrie1.
Prin cea de-a doua, Legea nr. 25, erau specificate mãsurile care se luau împotriva
celor care refuzau sã se încadreze în muncã. Persoanele aflate la prima abatere erau
puse, la propunerea Direcþiei pentru probleme de muncã ºi ocrotiri sociale, în discuþia
adunãrilor cetãþeneºti din satul, comuna sau oraºul în care domiciliau. Adunãrile cetãþe-
neºti erau convocate de cãtre Comitetul sau Biroul Executiv al Consiliului Popular în
termen de maximum 30 de zile de la sesizarea Direcþiei pentru probleme de muncã ºi
ocrotiri sociale.
Dacã persoanele respective continuau sã ducã o viaþã parazitarã, refuzând încadrarea
într-un loc de muncã, erau obligate prin hotãrâre judecãtoreascã ca timp de un an de zile
sã lucreze pe ºantierele de construcþii sau în unitãþile agricole aflate în subordinea
Ministerului de Interne sau a altor ministere. Minorii erau internaþi în centrele de
reeducare cu obligaþia de a presta o muncã utilã sau de a urma un curs de calificare
profesionalã. În perioada internãrii, minorul se supunea regimului de detenþie din ºcolile
speciale de muncã ºi reeducare. Judecãtoria emitea o decizie de internare în urma
sesizãrii Direcþiei pentru probleme de muncã ºi ocrotiri sociale în termen de 30 de zile
de la apariþia „parazitului” în adunarea cetãþeneascã. La proces participau un reprezentant
al acestei direcþii, procurorul, un delegat al comisiei pentru protecþia copilului ºi tutorele
legal al minorului. Cauza era soluþionatã de un complet de judecatã format dintr-un
judecãtor, doi asesori populari, câte un reprezentant al organizaþiilor de sindicat ºi de
tineret2.
Persoanele condamnate la închisoare contravenþionalã pentru ducerea unui mod de
viaþã parazitar sau anarhic executau pedeapsa separat de celelalte categorii de deþinuþi. În
timpul detenþiei ei erau folosiþi la munci în construcþii, irigaþii, desecãri, îndiguiri,
agriculturã ºi la munci administrative. Deþinutul primea 10% din contravaloarea muncii
sale, din care 50% erau puºi la C.E.C. pe numele lor, bani care urmau sã-i primeascã la
eliberarea din penitenciar, iar restul se aflau la dispoziþia lor pentru a-ºi cumpãra
alimente sau pentru a-i trimite familiei. Condamnaþii contravenþional aveau dreptul ca o
datã la douã luni sã fie vizitaþi de familie, sã primeascã un pachet de cinci kilograme de
alimente ºi 600 de þigãri, iar în fiecare lunã puteau primi ºi expedia câte o scrisoare.
Toate aceste drepturi se acordau numai deþinuþilor care „dovedesc o bunã comportare ºi
stãruinþã în muncã”3.

1. Legea nr. 24/5 noiembrie 1976 privind recrutarea ºi repartizarea forþei de muncã, în Buletinul
Oficial al R.S.R., anul XII, nr. 98, 11 noiembrie 1976.
2. Legea nr. 25/5 noiembrie 1976 privind încadrarea într-o muncã utilã a persoanelor apte de
muncã, în Buletinul Oficial al R.S.R., anul XII, nr. 98, 11 noiembrie 1976.
3. Ordinul ministrului de Afacerilor Interne nr. 570/20 mai 1980 (A.A.N.P., Fond Secretariat,
dosarul FN/1983, ff. 16-19).
 SISTEMUL CONCENTRAÞIONAR DIN ROMÂNIA (1967-1989) 59

Organizarea Direcþiei Generale a Penitenciarelor

În articolul 1 al Regulamentul privitor la organizarea ºi funcþionarea Direcþiei Generale
a Penitenciarelor, D.G.P. era definit drept „organ al M.A.I.” care avea ca sarcini
realizarea „politicii partidului ºi a statului privitoare la executarea pedepsei închisorii, a
mãsurii arestãrii preventive, a închisorii contravenþionale ºi a mãsurii educative a
internãrii minorilor, pe baza hotãrârilor instanþelor judecãtoreºti, în centre de internare
ale Ministerului de Interne”. Articolul 3 al regulamentul stipula cã activitatea D.G.P. se
desfãºura sub influenþa ºi cu sprijinul nemijlocit al organizaþiilor de partid, centrale ºi
locale. Atribuþiile D.G.P. constau în organizarea, conducerea ºi coordonarea activitãþii
penitenciarelor, centrelor de reeducare a minorilor ºi întreprinderilor ce funcþionau pe
lângã penitenciare; primirea în locurile de detenþie a condamnaþilor ºi arestaþilor
preventiv; prezentarea cãtre Ministerul de Interne a propunerilor de reorganizare a
penitenciarelor; înfiinþarea secþiilor cu regim restrictiv pentru deþinuþii periculoºi;
îndrumarea ºi coordonarea activitãþii întreprinderilor economice aflate în subordinea
D.G.P.; instruirea militarã, profesionalã ºi politico-ideologicã a cadrelor din D.G.P. ºi
„reeducarea condamnaþilor ºi arestaþilor preventiv” prin muncã (art. 6).
D.G.P. era condusã de un director general ºi trei locþiitori ai directorului general,
dintre care unul îndeplinea funcþia de ºef al Direcþiei pazã ºi regim. Directorul general ºi
locþiitorii lui erau numiþi prin ordin al ministrului de Interne, cãruia i se subordonau direct.
Directorul general avea urmãtoarele atribuþii: elabora proiecte de legi referitoare la
organizarea ºi funcþionarea D.G.P. ºi a unitãþilor din subordine; propunea ministrului de
Interne numirea sau eliberarea în ºi din funcþie a cadrelor din aparatul central ºi exterior
al D.G.P.; era responsabil de aplicarea regimului de detenþie, de reeducarea deþinuþilor
ºi de buna funcþionare a unitãþilor centrale ºi teritoriale; întocmea planurile de muncã
anuale ºi bugetul D.G.P.; aproba transferul deþinuþilor de la un loc de detenþie la altul
sau de la o secþie cu regim normal la o secþie cu regim restrictiv, în baza rapoartelor
comandanþilor de penitenciare; înainta ministrului de Interne propunerile de graþiere a
unor condamnaþi. Totodatã, directorul general era responsabil cu instruirea politicã,
ideologicã ºi militarã a cadrelor din D.G.P.
D.G.P. avea în structura sa organizatoricã organe centrale – direcþii, servicii, secþii,
birouri ºi compartimente de munc㠖 ºi organe teritoriale – penitenciare, întreprinderi
economice, ateliere, centre de reeducare a minorilor ºi instituþii de învãþãmânt.

Organele centrale ale D.G.P.

Organele centrale ale D.G.P. erau: 1) Direcþia pazã ºi regim; 2) Direcþia economicã;
3) Serviciul reeducare minori; 4) Serviciul documentare, statisticã; 5) Serviciul personal
de învãþãmânt; 6) Serviciul sanitar; 7) Serviciul asigurare materialã; 8) Serviciul
financiar; 9) Serviciul Control Financiar Intern (CFI); 10) Secretariatul D.G.P. Fiecare
dintre acestea era condusã de un ºef direcþie sau un ºef serviciu, care era ajutat de un
locþiitor ºef direcþie sau serviciu.
Direcþia pazã ºi regim avea ca atribuþii organizarea ºi asigurarea pazei din penitenciare,
escortarea ºi supravegherea deþinuþilor, þinerea evidenþei deþinuþilor ºi aplicarea regimului
60 DUMITRU LÃCÃTU{U, MIHAI BURCEA

de detenþie. În componenþa acestei direcþii intrau Serviciul pazã ºi regim; Serviciul

evidenþã deþinuþi ºi Serviciul cultural-educativ (art. 14).
Direcþia economicã era responsabilã cu realizarea reeducãrii prin muncã a deþinuþilor
în cadrul întreprinderilor ºi al altor unitãþi ce funcþionau pe lângã penitenciare; coordo-
narea ºi controlarea activitãþii întreprinderilor economice din subordinea D.G.P. Împreunã
cu Direcþia pazã ºi regim stabilea forþa de muncã necesarã în unitãþile economice ale
D.G.P. În componenþa acestei direcþii intrau: serviciul tehnic, serviciul plan ºi organizarea
muncii; serviciul plan, aprovizionare, desfacere ºi transport (art. 15).
Serviciul reeducare minori avea ca atribuþii organizarea, coordonarea ºi controlarea
activitãþii de reeducare a minorilor din colonii ºi penitenciare (art. 16).
Serviciul documentare, statisticã întocmea studii privind reeducarea deþinuþilor, edita
broºurile ºi buletinele informative de uz intern; organiza manifestãri ºtiinþifice (simpo-
zioane, conferinþe); propunea proiecte de acte normative – acestea erau trimise pentru
aprobare directorului general (art. 17).
Serviciul personal ºi învãþãmânt organiza ºi coordona activitãþile de instruire politicã,
ideologicã, militarã ºi de culturã generalã a personalului din cadrul Direcþiei Generale a
Penitenciarelor, realiza selecþia candidaþilor pentru ºcolile militare de ofiþeri ºi subofiþeri
de penitenciare ºi înainta propuneri de repartizare a absolvenþilor acestor ºcoli pe unitãþi
(art. 18).
Serviciul sanitar avea ca sarcini organizarea, coordonarea ºi controlarea activitãþilor
curativo-profilactice, igienico-sanitare, antiepidemice ºi farmaceutice din cadrul reþelei
sanitare a direcþiei generale (art. 19).
Serviciul asigurare materialã era responsabil cu organizarea, coordonarea ºi controlarea
activitãþii de aprovizionare ºi dotare tehnico-materialã a unitãþilor subordonate D.G.P.
Acest serviciu rãspundea ºi de organizarea exploatãrii, pãstrãrii, întreþinerii ºi evidenþei
materialelor, a mijloacelor tehnice ºi de luptã, precum ºi a bunurilor imobile (clãdiri)
(art. 20).
Serviciul financiar asigura ºi întocmea planurile de cheltuieli necesare unitãþilor din
subordinea D.G.P., controla realizarea planului de venituri ºi modul de aplicare a
legislaþiei financiar-contabile (art. 21).
Serviciul control financiar intern urmãrea modul de administrare a valorilor materiale
ºi bãneºti din unitãþile economice din cadrul direcþiei generale a penitenciarelor. Acest
serviciu putea dispune sancþiuni contravenþionale ºi mãsuri disciplinare împotriva persoanelor
descoperite cu nereguli în administraþie. Sancþiunile ºi mãsurile disciplinare erau aplicate
de ºefii celor în cauzã (art. 22). În 1980, cele douã servicii, financiar ºi control
financiar, au fuzionat1.
Serviciul secretariat avea ca atribuþii þinerea evidenþei ºi pãstrarea documentelor ce
priveau activitatea D.G.P., organizarea ºi controlarea corespondenþei acesteia ºi a
corespondenþei deþinuþilor; eliberarea de adeverinþe angajaþilor D.G.P. care sã confirme
calitatea lor de salariaþi. În sarcina serviciului secretariat intra ºi organizarea arhivei
Direcþiei Generale a Penitenciarelor. Serviciul secretariat cuprindea birourile juridic,
documente secrete, cereri ºi reclamaþii, protecþia muncii ºi personalul de serviciu pe
direcþia generalã (art. 23).

1. A.A.N.P., Fond Secretariat, dosar nr. 2/1982-1983, f. 201.

 SISTEMUL CONCENTRAÞIONAR DIN ROMÂNIA (1967-1989) 61

Prin regulamentul la care facem referire în aceste rânduri au fost înfiinþate ºi douã
organe cu rol consultativ, Colectivul de conducere al Direcþiei Generale a Penitenciarelor
ºi Consiliul ºtiinþific al D.G.P. Din primul fãceau parte directorul general, locþiitorii sãi
ºi cadrele cu funcþii de conducere din direcþia generalã ºi unitãþi. Acest colectiv avea
urmãtoarele atribuþii: aviza planul de activitate al D.G.P. pe un an de zile, propunea
mãsuri pentru perfecþionarea structurii organizatorice a aparatului central ºi exterior al
Direcþiei Generale, aviza propunerile de numire în funcþie a personalului de conducere
din penitenciare, întreprinderile economice ºi centrele de reeducare minori, aviza
proiectele de legi referitoare la activitatea D.G.P. Acest colectiv se întrunea în fiecare
lunã sau atunci când era necesar.
Cel de-al doilea, Consiliul ªtiinþific al D.G.P., era format din specialiºti în psihologie,
pedagogie, criminologie, medicinã, antropologie, drept ºi din reprezentanþi ai Ministerului
Muncii, Ministerului Sãnãtãþii, Uniunii Generale a Sindicatelor ºi Uniunii Tineretului
Comunist. Componenþa acestui consiliu era aprobatã prin ordin de adjunctul ministrului
de Interne, responsabil cu îndrumarea ºi coordonarea activitãþii D.G.P.
Consiliul ºtiinþific era convocat de cãtre directorul general al D.G.P., care îndeplinea
ºi funcþia de preºedinte, o datã la trei luni sau atunci când acesta considera necesar.
Atribuþiile acestui consiliu erau: avizarea planurilor privind reeducarea condamnaþilor,
majori ºi minori ºi organizarea de manifestãri ºtiinþifice de specialitate (simpozioane,
broºuri).

Organele teritoriale (exterioare) ale D.G.P.

Organele teritoriale erau penitenciarele, întreprinderile economice, centrele de reeducare
a minorilor ºi instituþiile militare de învãþãmânt. Subordonarea lor faþã de organizaþiile
centrale ºi locale de partid era specificatã în articolul 26. Potrivit acestui articol,
activitatea locurilor de detenþie se desfãºura, la nivel local, sub îndrumarea, controlul ºi
cu sprijinul organelor de partid pe a cãror razã administrativã erau aºezate. Totodatã,
planurile de muncã anuale întocmite de comandanþi erau aprobate de secretarul Comitetului
Judeþean de partid1.
Între 1969 ºi 1989 au funcþionat urmãtoarele tipuri de locuri de detenþie: penitenciare,
ºcoli speciale de reeducare a minorilor, întreprinderi republicane subordonate MI ºi
ateliere de producþie.
Penitenciarul este o unitate administrativã de tip concentraþionar cu deþinuþi ºi
activitate permanentã, cu ºtampilã, sigiliu ºi indicativ proprii. Înfiinþarea ºi desfiinþarea
unui penitenciar, ca ºi efectivele de deþinuþi ºi cadre, statele de funcþiuni erau aprobate
prin ordin de cãtre ministrul de Interne, la propunerea directorului general al D.G.P.
Dupã desfiinþarea unei unitãþi independente, ºtampila ºi sigiliul erau predate Direcþiei
Generale a Penitenciarelor. Deþinuþii erau mutaþi în alte locuri de detenþie, iar cadrele
erau transferate în alte unitãþi sau trecute în rezervã.
În regulamentul de organizare ºi funcþionare a D.G.P., locurile de detenþie erau
clasificate: 1) dupã specificul activitãþii lor, în penitenciare judeþene, penitenciare
pentru muncã ºi penitenciare cu profil spital; 2) dupã volumul ºi complexitatea sarcinilor;

1. A.A.N.P., Fond Secretariat, dosarul nr. 16/1969-1975, f. 26.

62 DUMITRU LÃCÃTU{U, MIHAI BURCEA

numãrul ºi gradul de pericol social al deþinuþilor; numãrul de secþii exterioare ºi

aºezarea lor faþã de centrul unitãþii; numãrul ºi aºezarea instanþelor de judecatã ºi
organele de urmãrire penalã pe care le deserveau în penitenciare de categoria 0, I, II,
III. Categoria unui penitenciar era stabilitã în ordinul de înfiinþare al ministrului de
interne, în baza propunerii directorului general al D.G.P. Penitenciarele aveau urmãtoarea
structurã organizatoricã secþii, birouri, compartimente de muncã (acestea corespundeau
serviciilor ºi direcþilor din Direcþia Generalã a Penitenciarelor ºi aveau acelaºi funcþii,
dar la nivel de penitenciar) ºi secþii exterioare (art. 27).
Sarcinile penitenciarelor erau specificate în articolul 31. Principalele atribuþii ale
acestora erau: 1) aplicarea regimului de executare a pedepsei închisorii, a mãsurii de
arestare preventivã, individualizarea tratamentului penitenciar în funcþie de sex, vârstã,
starea de recidivã ºi cuantumul pedepselor, precum ºi reeducarea prin muncã a deþinuþilor,
condamnaþi ºi preveniþi, în baza prevederilor din Codul Penal, Legea nr. 23/1969 ºi alte
acte normative referitoare la organizarea ºi funcþionarea penitenciarelor; 2) folosirea
la muncã a tuturor deþinuþilor în întreprinderile ºi atelierele subordonate D.G.P.;
3) reeducarea deþinuþilor prin activitãþi cultural-educative ºi continuarea procesului de
ºcolarizare a minorilor; 4) cazarea, echiparea ºi hrãnirea deþinuþilor în condiþii corespun-
zãtoare ºi în baza prevederilor legale; 5) asigurarea asistenþei medicale, periodic ºi la
solicitarea deþinuþilor; 6) organizarea pazei ºi securitãþii locurilor de detenþie – peniten-
ciare, secþii, puncte de lucru; dar ºi paza, escortarea ºi supravegherea deþinuþilor.
Penitenciarele erau conduse de un comandat, numit prin ordin al directorului general,
cãruia i se subordona direct. Conform articolului 33, comandantul de penitenciar era
ºeful direct al întregului personal militar ºi civil din unitatea pe care o conducea, el fiind
responsabil de aplicarea regimului de detenþie ºi a pedepselor privative de libertate în
conformitate cu prevederile legale; cu pregãtirea politico-ideologicã, de specialitate,
militarã ºi de culturã generalã a personalului subordonat, militar ºi civil. În atribuþiile
comandantului intrau ºi stabilirea programului zilnic al deþinuþilor; repartizarea lor pe
secþii de deþinere în funcþie de sex, vârstã, condamnare ºi starea de recidivã; repartizarea
deþinuþilor la muncã, cu avizul medicului de penitenciar ºi în funcþie de capacitatea lor
fizicã ºi starea de sãnãtate; luarea mãsurilor necesare pentru ca deþinuþii sã poatã
beneficia de toate drepturile prevãzute prin lege ºi în condiþiile corespunzãtoare – dreptul
la pachet, corespondenþã, vizite din partea familiei, plimbarea zilnicã, asistenþã medicalã,
dreptul la hranã ºi la odihnã. Totodatã, comandantul înainta direcþiei generale a peniten-
ciarelor propunerile de eliberare condiþionatã a deþinuþilor ºi coordona punerea în libertate
a condamnaþilor la expirarea pedepselor. În activitatea sa, comandantul era ajutat de un
colectiv de conducere, format din locþiitorul comandantului pentru pazã ºi regim ºi
cadrele cu funcþii de rãspundere din penitenciar (ºefi de servicii ºi compartimente).
Componenþa colectivului de conducere era aprobatã prin ordinul directorului general
al D.G.P. Colectivul de conducere se întrunea lunar sau atunci când era nevoie. Acest
colectiv avea un rol consultativ. În lipsa comandantului, toate atribuþiile lui erau preluate
de locþiitorul comandantului pentru pazã ºi regim sau de locþiitorul comandatului pentru
servicii ºi înzestrare (art. 36). În subordinea unui penitenciar puteau sã se afle mai multe
secþii, ateliere de producþie bugetarã ºi puncte de lucru.
Secþiile erau unitãþi penitenciare permanente sau temporare, fãrã ºtampilã ºi sigiliu
proprii, ºi aveau ca centru administrativ penitenciarul de care aparþineau. Secþiile erau de
douã tipuri: interioare ºi exterioare. Secþia interioarã era unitatea de tip concentraþionar
aºezatã în interiorul perimetrului locului de deþinere de care depindea, iar secþia
 SISTEMUL CONCENTRAÞIONAR DIN ROMÂNIA (1967-1989) 63

exterioarã era unitatea de tip concentraþionar aºezatã în exteriorul perimetrului locului

de detenþie de care depindea. Secþiile interioare erau conduse de un ºef de secþie, iar cele
exterioare de un comandant, care se subordonau direct comandantului penitenciarului de
care depindeau din punct de vedere administrativ secþiile. Comandantul unei secþii
exterioare avea aceleaºi atribuþii ca ºi comandantul unui penitenciar (art. 52).
Punctele de lucru erau unitãþi administrative de tip concentraþionar care aparþineau de
penitenciarul sau secþia din care erau aduºi deþinuþii pentru a presta diferite lucrãri ºi
care, la sfârºitul unei zile de lucru, se întorceau în unitãþile din care proveneau. Acestea
erau denumite dupã numele localitãþii în care se realizau lucrãrile sau dupã numele
muncii prestate de cãtre deþinuþi. Ca perioadã de funcþionare, punctele de lucru puteau
fi temporare – cele mai multe – sau permanente. În funcþie de intensitatea lucrãrilor
realizate în zonã, punctele de lucru puteau fi transformate în secþii sau chiar unitãþi
independente. Un exemplu în acest sens este fosta colonie de muncã Periprava, care
iniþial a funcþionat ca punct de lucru ºi colonie a formaþiunii Chilia Veche. Atât secþiile,
cât ºi punctele de lucru nu aveau ºtampilã, sigiliu ºi indicativ proprii, ele le foloseau pe
cele ale unitãþii administrative de care aparþineau1.
Atelierele de producþie erau subunitãþi de tip concentraþionar înfiinþate în interiorul
penitenciarelor cu scopul de a-i folosi la muncã pe deþinuþii periculoºi, condamnaþii apþi
parþial, femeile condamnate ºi deþinuþii minori din penitenciare. Atelierele erau conduse
de cãtre comandantul penitenciarului. De activitatea propriu-zisã rãspundea un ºef de
atelier, numit de comandantul locului de detenþie (art. 66-68). Atribuþiile acestuia constau
în: 1) organizarea ºi conducerea activitãþii atelierului; 2) întocmirea planului de
producþie al atelierului, pe care îl înainta pentru aprobare comandantului de penitenciar;
3) îndeplinirea sarcinilor trasate de comandantul penitenciarului. Totodatã, el era responsabil
cu aprovizionarea materialã a atelierului ºi desfacerea produselor realizate (art. 40).
Întreprinderile republicane erau unitãþi economice ale Ministerului de Interne care
aveau ca scop principal „reeducarea prin muncã, [ºi] pentru muncã a deþinuþilor” ºi
producerea de bunuri materiale. O întreprindere republicanã era înfiinþatã, desfiinþatã ºi
reorganizatã prin hotãrâre a Consiliului de Miniºtri, la propunerea ministrului de Interne
(art. 54, 58)2.
Conform articolului 61 al regulamentului, conducerea întreprinderilor subordonate
Direcþiei Generale a Penitenciarelor se realiza pe baza principiului conducerii colective,
prin participarea personalului salarizat (militari ºi angajaþi civili) la dezbaterea ºi
soluþionarea problemelor activitãþii economico-sociale, la elaborarea ºi înfãptuirea mãsurilor
necesare pentru îndeplinirea planului de muncã, pentru îmbunãtãþirea condiþiilor de
muncã ºi pentru realizarea sarcinilor ce le revin pe linia reeducãrii deþinuþilor. La
conducerea unei întreprinderi republicane participau comitetele oamenilor muncii, adunãrile
generale ºi colectivele de conducere operativã.
Comitetul oamenilor muncii era format din 9-25 membri, numiþi din rândul salaria-
þilor Ministerului de Interne. Din acest colectiv fãcea parte ºi comandantul penitenciarului
pe lângã care funcþiona întreprinderea (art. 62). Adunarea generalã a oamenilor muncii,
conform articolului 63, era definitã drept „forma superioarã a conducerii colective” ºi
era formatã din salariaþii întreprinderii ºi angajaþii penitenciarului pe lângã care funcþiona.

1. Andrei Muraru (coord.), op. cit., pp. 115-116.

2. „Regulament privitor la organizarea ºi funcþionarea Direcþiei Generale a Penitenciarelor”
(A.A.N.P., Fond Secretariat, dosarul nr. 17/1972, vol. II, ff. 48-194).
64 DUMITRU LÃCÃTU{U, MIHAI BURCEA

Prezenþa deþinuþilor sau a reprezentanþilor lor la întrunirile adunãrii generale era „interzisã
cu desãvârºire” (art. 63). Cele douã forme de conducere colectivã aveau un rol consultativ,
conducerea efectivã a unei întreprinderi republicane era realizatã de un colectiv de
conducere operativã. Acest colectiv cuprindea 3-7 membri ºi era format din directorul
întreprinderii, inginerul ºef, contabilul ºef ºi alte cadre de conducere sau specialiºti,
numiþi de cãtre comitetul oamenilor muncii (art. 64).
Întreprinderile republicane erau conduse de un director, militar sau angajat civil.
Acesta se subordona directorului general al D.G.P. El era responsabil de îndeplinirea
„planului de stat ºi departamental, a indicatorilor tehnici, economici ºi financiari, precum
ºi de modul cum se realizeazã reeducarea prin muncã a deþinuþilor” care erau repartizaþi
respectivei întreprinderi.
Atribuþiile penale ale directorului general erau prevãzute de articolul 64 din regulamentul
de organizare ºi funcþionare al D.G.P.:

Directorul întreprinderii se subordoneazã directorului general al penitenciarelor. El asigurã

conducerea curentã ºi aduce la îndeplinire hotãrârile comitetului oamenilor muncii, ale
colectivului de conducere operativã ºi ale adunãrii generale ale oamenilor muncii ºi sarcinile
stabilite de D.G.P. [...] Directorul mai are urmãtoarele sarcini specifice: 1) la solicitarea
comandatului de penitenciar, sã participe la desfãºurarea unor acþiuni de reeducare a deþi-
nuþilor; 2) sã ia toate mãsurile necesare pentru folosirea la muncã a deþinuþilor repartizaþi
întreprinderii; 3) sã urmãreascã modul cum sunt organizate întrecerile în muncã între deþinuþi,
consfãtuirile de producþie, cursurile de calificare sau recalificare a deþinuþilor, cum este
stimulatã activitatea de invenþii, inovaþii ºi raþionalizãri în rândul deþinuþilor ºi sã ia mãsuri
operative pentru sporirea eficienþei educative a acestor activitãþi; 4) sã determine personalul
salariat din subordine de a respecta prevederile legii ºi ale ordinelor conducerii ministerului
privitoare la relaþiile cu deþinuþii; 5) sã informeze operativ pe comandantul penitenciarului
asupra neregulilor constate în rândul deþinuþilor sau cu privire la personalul de pazã ºi
supraveghere, pentru a lua mãsurile necesare.

Instituþiile Speciale de Reeducare a Minorilor erau unitãþi administrative de tip

concentraþionar în care erau internaþi, prin decizie judecãtoreascã, infractorii juvenili.
Principalele sarcini ale acestor instituþii erau, conform regulamentului de organizare ºi
funcþionare a penitenciarelor din 1972, reeducarea prin muncã ºi activitãþi cultural-
-educative a minorilor internaþi în centrele de reeducare, precum ºi continuarea procesului
de ºcolarizare. I.S.R.M. mai este denumit în actele oficiale „colonie de minori” sau
„centru de reeducare”. Ca ºi penitenciarele, coloniile de minori se subordonau organelor
de partid pe a cãror razã administrativã erau aºezate. Înfiinþarea ºi desfiinþarea unui
centru de reeducare, efectivele de deþinuþi ºi cadre, statele de funcþiuni erau aprobate
prin ordin al ministrul de Interne, la propunerea directorului general al D.G.P. Dupã
desfiinþarea unei unitãþi independente, ºtampila ºi sigiliul erau predate Direcþiei Generale
a Penitenciarelor. Deþinuþii erau mutaþi în alte locuri de detenþie, iar cadrele erau
transferate în alte unitãþi sau trecute în rezervã.
Instituþiile de minori aveau urmãtoarea structurã organizatoricã: compartimente de
educaþie ºi învãþãmânt, pazã, supraveghere ºi escortare, asigurare materialã, financiar,
medico-sanitar, asistenþã socialã, evidenþã minori ºi personal (art. 71-75). Centrele de
reeducare erau conduse de un director, numit de directorul general al penitenciarelor
dintre ofiþerii cu studii superioare. Directorul era ajutat de unu-doi directori adjuncþi, pe
linie de învãþãmânt, recrutaþi din rândul profesorilor cu studii superioare, precum ºi de
 SISTEMUL CONCENTRAÞIONAR DIN ROMÂNIA (1967-1989) 65

un director adjunct (ofiþer) pentru problemele de servicii ºi înzestrare (art. 84). Directorul
unui centru de reeducare avea acelaºi atribuþii ca ºi comandantul unui penitenciar. Prin
articolul 86 erau înfiinþate, pe lângã centrele de reeducare, ca organe deliberative,
Consiliile profesorale. În activitatea de reeducare a minorilor, directorul era ajutat ºi de
un colectiv de conducere format din directorii adjuncþii, o parte din ºefii de sectoare,
unul sau douã cadre didactice, secretarul de partid, preºedintele secþiei sindicale ºi
secretarul secþiei organizaþiei U.T.C. a cadrelor. Componenþa colectivului era aprobatã
de directorul general al D.G.P. Colectivul se întrunea de douã ori pe lunã sau atunci când
se considera necesar (art. 86).

Evoluþia Direcþiei Generale a Penitenciarelor

Primele mãsuri luate dupã 1964 au constat în reorganizarea D.G.P. ºi a unitãþilor din
subordine. Profilarea a fost determinatã de amnistierea deþinuþilor politici, revizuirea
legislaþiei de organizare ºi de funcþionare a penitenciarelor – în 1969 a intrat în vigoare
legea nr. 23/1969 ºi a fost aprobat regulamentul de executare a pedepselor –, creºterea
numãrului de deþinuþi, în special a celor cu pedepse mici, ºi dezafectarea unor penitenciare1.
Scopurile profilãrii erau aplicarea unui regim de detenþie diferenþiat, realizarea unei mai
bune separãri a deþinuþilor pe categorii de vârstã, sex, tipul infracþiunii comise, cuantumul
pedepsei ºi starea de recidivã. Profilãri ale penitenciarelor au avut loc în 1967, 1972 ºi 1977.
Prima fost determinatã de amnistierea deþinuþilor politici ºi dezafectarea unor penitenciare.
Profilarea D.G.P. ºi a unitãþilor din subordine a fost aprobatã de adjunctul ministrului de
interne, colonel Constantin Stoica, în baza notei raport cu 176 din 14 martie 1967,
trimise de directorul general al D.G.P.2.
Deþinuþii preveniþi (bãrbaþi, femei ºi minori) pentru infracþiuni de drept comun erau
încarceraþi pânã la condamnarea definitivã în toate penitenciarele, iar cei arestaþi pentru
infracþiuni contra securitãþii statului erau închiºi pânã la condamnarea definitivã în
penitenciarele Alba Iulia, Botoºani, Bacãu, Cluj, Craiova, Codlea, Peninsula, Galaþi, Iaºi,
Oradea, Ploieºti, Piteºti, Satu Mare, Târgu Mureº, Timiºoara ºi Vãcãreºti3. Condamnaþii
pentru infracþiuni contra securitãþii statului (majori ºi minori) erau încarceraþi la Aiud,
iar condamnatele (majore ºi minore) la Oradea. Recidiviºtii de drept comun cu pedepse
de maxim 10 ani urmau sã fie închiºi la Poarta Albã, Peninsula, Vãcãreºti, Mislea,
Tulcea, Ostrov, Periprava, Jilava ºi Brãila, iar cei de drept comun cu pedepse de peste 10
ani la Aiud, Mãrgineni, Gherla ºi Vãcãreºti. Un numãr de ºapte penitenciare, a cãror
capacitate de cazare nu era întregime ocupatã ºi care dispuneau de camere de detenþie

1. Între 1959-1967 au fost desfiinþate penitenciarele ºi coloniile de muncã Baia Mare, Baia Sprie,
Bicaz, Bârcea Mare, Borzeºti, Brad, Capul Midia, Careii Mari, Cernavodã, Chirnogi, Câmpulung
Muscel, Crâºcior, Cluj Minori, Buzãu (colonie de minori), Culmea (Constanþa), Cotul Lung,
Deduleºti, Dej (punct primire minori), Domneºti, Fãgãraº, Fãlticeni, Fântânele, Focºani,
Fundulea, Galeº, Gospodãria 23 August, Iaºi, Iþcani, Lucãceºti, Mãrculeºti, Mãxineni, Nistru,
Ocnele, Mari, Odorhei, Oneºti, Perieþi, Petroºani, Râmnicu Vâlcea, Râmnicu Sãrat, Roºia
Pipera, Rãduþi, Roznov, Saligny, Sãvineºti, Sfântul Gheorghe, Sibiu, Simeria, Slatina, Spanþov,
Tecuci, Toporu, Vlãdeni, Zlatna (A.A.N.P., Fond Secretariat, dosarul 18/1968, f. 218).
2. A.A.N.P., Fond Secretariat, dosarul nr. 26/1967, f. 336.
3. Ibidem, f. 337.
66 DUMITRU LÃCÃTU{U, MIHAI BURCEA

pentru aplicarea regimului celular, au devenit „rezerva Direcþiei Generale a Penitenciarelor

ºi coloniilor de muncã”, urmând sã fie folositã pentru situaþii speciale. Cele ºapte locuri
de detenþie erau Aiud, Gherla, Dej, Poarta Albã, Sighet, Caransebeº ºi Jilava. În cadrul
penitenciarului Jilava a fost înfiinþatã o secþie interioarã pentru „deþinuþii înrãiþi ºi
recalcitranþi”. În perioada deþinerii lor în aceastã secþie li se aplica un regim sever, iar
drepturile prevãzute de regulament le erau interzise1.

Profilarea penitenciarelor din 1972 a fost determinatã de reorganizarea Ministerului

de Interne prin Decretul nr. 130/1972 ºi implicit a D.G.P.
În fiecare penitenciar erau închiºi pânã la condamnarea definitivã toate categoriile de
deþinuþi, inclusiv contravenienþii. Repartizarea deþinuþilor se realiza dupã condamnarea
definitivã a acestora ºi se fãcea în funcþie vârstã, sex, cuantumul pedepsei, starea de
recidivã ºi capacitatea fizicã a deþinuþilor de a munci. Condamnaþii majori, bãrbaþi,
nerecidiviºti, cu pedepse de minimum 10 ani erau închiºi la Aiud, Gherla, Mãrgineni, iar
cei recidiviºti cu pedepse de peste 10 ani la Jilava ºi în secþia acestui penitenciar, Ulmeni
– localitate în judeþul Cãlãraºi. Condamnaþii cu pedepse de pânã la 10 ani nerecidiviºti
erau închiºi la Aiud, Arad, Brãila, Codlea, Craiova, Deva, Oradea, Piteºti, Slobozia,
Timiºoara, Tulcea, Vãcãreºti ºi la secþia Bacuri a penitenciarului Tulcea, iar cei recidiviºti
la secþiile Tichileºti ºi Valea Cânepii ale penitenciarului Brãila, la Galaþi, Jilava, Ulmeni
(secþie exterioarã a penitenciarului Jilava), Ivãneºti (secþie exterioarã a penitenciarului
Slobozia). La Galaþi a mai fost înfiinþatã ºi o secþie interioarã pentru „deþinuþii periculoºi
ºi recalcitranþi”. În aceastã secþie au fost transferaþi o parte din deþinuþii închiºi în secþia
cu regim restrictiv a penitenciarului Jilava.
Condamnaþii majori, bãrbaþi, nerecidiviºti cu pedepse de maximum 5 ani erau închiºi
la penitenciarele Bacãu, Botoºani, Buzãu, Caransebeº, Cluj, Iaºi, Miercurea Ciuc,
Ploieºti, Râmnicu Vâlcea, Sibiu, Târgu Jiu, Târgu Mureº, Turnu Severin, Vaslui, Satu
Mare. Condamnaþii majori, bãrbaþi ºi femei, inapþi ºi apþi limitat de muncã era închiºi în
secþii interioare la penitenciarele Poarta Albã ºi Aiud. Condamnaþii majori, bãrbaþi,
nerecidiviºti, cu pedepse pânã la 10 ani, apþi limitat pentru muncã, erau închiºi în secþia
Vlãdeni a penitenciarului Slobozia. Condamnatele, apte limitat de muncã, indiferent de
pedeapsã erau închise în secþia Dej a penitenciarului Gherla. Condamnaþii majori,
bãrbaþii pentru infracþiuni contra securitãþii statului, erau închiºi la Aiud, iar condam-
natele de toate categoriile, indiferent de pedeapsã, pentru infracþiuni contra securitãþii
statului ºi trecerea frauduloasã a frontierei erau închise în secþia Dej a penitenciarului
Gherla. Tot în acest penitenciar erau închiºi, într-o secþie interioarã, ºi condamnaþii
majori bãrbaþi pentru trecerea frauduloasã a frontierei. La Jilava au fost organizate, în
urma profilãrii, douã secþii interioare, una pentru condamnaþii cu regim restrictiv ºi
cealaltã pentru condamnaþii la moarte. Penitenciarul de minori Bucureºti era destinat
condamnaþilor minori, bãieþi, care mai aveau de executat cel puþin 3 luni de detenþie, iar
într-o secþie interioarã erau închiºi minorii necondamnaþi, aflaþi la dispoziþia organelor
de judecatã din Bucureºti ºi judeþul Ilfov. Minorele erau închise într-o secþie interioarã a
penitenciarului Târgºor.
Condamnaþii strãini, bãrbaþi ºi femei, erau închiºi într-o secþie interioarã a peniten-
ciarului Vãcãreºti. În acest loc de detenþie funcþiona ºi o secþie exterioarã pentru deþinuþii
aflaþi în tranzit ºi pentru cei solicitaþi de cãtre Tribunalul Suprem pentru recurs.

1. Ibidem, f. 338.
 SISTEMUL CONCENTRAÞIONAR DIN ROMÂNIA (1967-1989) 67

În subordinea D.G.P. funcþionau, în urma reprofilãrii, cinci spitale penitenciare cu o

capacitate de 1335 de locuri repartizate astfel: 190 la Aiud pentru deþinuþii de toate
categoriile, indiferent de condamnare; 315 la Poarta Albã pentru deþinuþii majori,
bãrbaþi ºi femei, indiferent de condamnare; 250 la Târgu Ocna pentru condamnaþii
bãrbaþi, majori ºi minori, bolnavi de T.B.C., cu excepþia celor condamnaþi pentru
infracþiuni contra securitãþii statului; 200 la Sighet (secþie exterioarã a penitenciarului
Satu Mare) pentru condamnaþii majori, bãrbaþi, bolnavi psihic, indiferent de categorie,
cu excepþia celor condamnaþi pentru infracþiuni contra securitãþii statului, 400 la Vãcãreºti
pentru deþinuþii de toate categoriile, indiferent de condamnare. Deþinuþii strãini, bãrbaþi
ºi femei, erau închiºi la penitenciarul Vãcãreºti, „unde vor fi cazaþi ºi folosiþi la muncã,
separat de restul condamnaþilor”1.

Profilarea din august 1977 a fost determinatã de introducerea unui nou mod de
executare a pedepselor cu închisoarea, munca corecþionalã fãrã privare de libertate, de
înlocuirea rãspunderii penale cu mãsuri de influenþare obºteascã, precum ºi de adoptarea
unor noi metode de „reeducare ºi integrare a deþinuþilor în societate” prin participarea
colectivelor de oameni ai muncii din instituþiile socialiste ºi instituþiile de învãþãmânt la
procesul de „reeducare”.
Munca corecþionalã a fost introdusã în Codul Penal în 1973 ºi era dispusã pentru
persoanele condamnate la pedepse cu închisoarea de maxim doi ani. Prin decretul nr.
218/1977, aceastã formã de executare a pedepselor a fost extinsã ºi la condamnãrile cu
închisoarea de maximum cinci ani. Munca corecþionalã se putea executa în unitatea
socialistã în care lucra contravenientul sau într-o altã unitate socialistã. Locul de executare
a muncii corecþionale era stabilit prin hotãrâre judecãtoreascã. Conform unui raport
întocmit de Secþia pentru probleme militare ºi de justiþie a C.C. al P.C.R., între
1973-1977 au executat pedeapsa închisorii prin muncã corecþionalã un numãr de 13.125
de persoane2. Mãsurile de influenþare obºteascã au fost aplicate începând cu anul 1964
pentru faptele cu un pericol social redus.
Reorganizarea D.G.P. a fost stabilitã prin decretul nr. 225/1977. Consiliul de Stat a
emis în data de 16 iulie 1977 decretul nr. 225 (nepublicat) privind reducerea efectivelor
MI ºi modificarea indicatorilor economici ºi financiari aprobaþi pe anul 1977. Prin acest
act normativ, efectivele MI din miliþie, penitenciare, arhive ºi alte unitãþi s-au redus cu
5.383 de posturi din care 243 ofiþeri, 3.417 maiºtri militari ºi subofiþeri ºi 1.723 angajaþi
civili. Prin acest decret au fost desfiinþate 27 de penitenciare, 25 de secþii de deþinere
exterioarã, ºcoala de subofiþeri de la Gãeºti, precum ºi centrele de reeducare a minorilor 3.
Numãrul penitenciarelor rãmase în funcþiune era de 15, iar capacitatea lor de detenþie a
fost fixatã la 15.000 de locuri la norma de 6 m3 de persoanã4. Înainte de apariþia acestui
decret, D.G.P. cuprindea 45 de penitenciare, 25 de secþii exterioare ºi 5 centre de

1. A.A.N.P., Fond Secretariat, dosar FN/1978, vol. III, ff. 2-17.

2. D.J.A.N. – Satu Mare, Fond Comitetul Judeþean al PCR Satu Mare, dosar nr. 3/1979,
f. 13v. (Mulþumim colegului nostru ªtefan Bosomitu pentru cã ne-a pus la dispoziþie acest
document.)
3. Ioan Chiº, Istoria penitenciarelor. Ieri ºi azi, Editura ANI, Bucureºti, 2003, p. 84.
4. A.A.N.P., Fond Secretariat, dosarul nr. 1/1980, f. 267.
68 DUMITRU LÃCÃTU{U, MIHAI BURCEA

reeducare a minorilor: Centrul Roºu – Bucureºti pentru fete ºi Alexandria, Pãltiniº,

Târgu-Ocna, Gãeºti pentru bãieþi1. Acest decret a fost precedat de douã decrete de
amnistiere a unor infracþiuni ºi de graþiere a unor pedepse (115/7 mai 1977 ºi 147/1 iunie 1977),
de Hotãrârea Comitetului Politic al C.C. al P.C.R. din 24 mai 1977 pentru sancþionarea
ºi reeducarea prin muncã a persoanelor care comit abateri de la normele de convieþuire
socialã ºi legile þãrii din 24 mai 1977 ºi de Hotãrârea Plenarei C.C. al P.C.R. din 28-29
iunie 1977. Prin aceste hotãrâri, organizaþiile de masã ºi obºteºti au preluat o parte dintre
prerogativele penitenciarelor, ele fiind responsabile cu reeducarea prin muncã a persoanelor
repartizate într-o unitate socialistã.
Prin Decretul nr. 115 din 7 mai 1977 au fost eliberaþi 70% din deþinuþii existenþi
în penitenciare, iar celor rãmaºi le-au fost reduse pedepsele2. Prin cel de al doilea,
147/1 iunie 1977, au fost eliberaþi toþi minorii ºi tinerii cu vârsta între 18-21 de ani aflaþi
în penitenciare ºi în aresturi preventive, precum ºi minorii internaþi în instituþiile speciale
de reeducare a minorilor. Ceauºescu a fost informat despre modul de aplicare a decretului
de cãtre ministrul de interne, Teodor Coman, prin nota raport cu nr. 068.500 din 4 iunie
1977. Pe 3 iunie 1977 au fost eliberaþi din penitenciare 54 de minori ºi 689 de tineri, cu
vârsta între 18 ºi 21 de ani. Dintre aceºtia, 215 au fost încadraþi în producþie, iar 33 au
fost înscriºi în instituþii de învãþãmânt. În raport, datat 4 iunie 1977, informaþiile se
referã numai la minorii ºi tinerii eliberaþi pe 3 iulie ºi care au ajuns la domiciliile
declarate. Pe raport apare adnotarea lui Nicolae Ceauºescu, scrisã de mânã, „sã se
urgenteze punerea în libertate”. Între 7-12 iunie 1977, au fost eliberaþi din centrele de
reeducare 1.181 de minori. Dintre cei eliberaþi, 1513 au fost încadraþi în producþie ºi în
instituþiile de învãþãmânt din localitãþile de domiciliu3.
Pentru punerea în aplicare a acestor decrete au fost elaborate ºi aplicate la nivelul
Ministerului de Interne „un complex de mãsuri specifice”. La elaborarea acestor mãsuri
au participat ºi reprezentanþi ai Procuraturii Generale, Ministerului Justiþiei, Ministerului
Muncii ºi ai Comitetului pentru problemele consiliilor populare. În fiecare judeþ s-au
constituit comisii mixte din reprezentanþi ai instituþiilor menþionate mai sus, conduse de
ºefii inspectoratelor judeþene ale MI. Aceste comisii au coordonat toate activitãþile
referitoare la eliberarea deþinuþilor ºi reintegrarea lor în viaþa socialã.
Comisii de aplicare a decretelor au fost instituite ºi în penitenciare. O astfel de
comisie era formatã din procuror, comandantul penitenciarului, ofiþeri de miliþie ºi
un judecãtor delegat cu aplicarea decretelor, care era ºi ºeful comisiei. Dupã stabilirea
deþinuþilor, comisia le explica acestora prevederile decretului pentru a înþelege
„sensul profund uman al actului de clemenþã ºi necesitatea încadrãrii în muncã ºi a
unei comportãri corecte, în spiritul legilor ºi normelor de convieþuire socialã”. Dupã
aceastã instruire, grupurile de deþinuþi erau însoþite pânã la staþiile C.F.R. de
subofiþeri de miliþie. Numele celor puºi în libertate era comunicat inspectoratelor
judeþene ale MI, oficialilor forþelor de muncã ºi, dupã caz, comitetelor judeþene ale
U.T.C. 4.

1. Ioan Chiº, op. cit., pp. 81.

2. Ibidem.
3. A.N.I.C., Fond C.C. al P.C.R. – secþia Administrativ-Politicã, dosar nr. 3/1977, ff. 77-78.
4. A.A.N.P., Fond Secretariat, dosarul nr. 1/1980-1983, vol. II, ff. 268-269.
 SISTEMUL CONCENTRAÞIONAR DIN ROMÂNIA (1967-1989) 69

Eºecul politicii concentraþionare adoptatã de PCR a devenit vizibil încã din anii
1978-1979, când D.G.P. s-a confruntat cu o suprapopulare a penitenciarelor. Mãsurile
luate pentru descongestionarea penitenciarelor au constat în instalarea de paturi supra-
etajate pe trei rânduri în camerele de detenþie, instalarea de corturi în curtea locurilor de
detenþie, folosirea unor clãdiri auxiliare (ateliere, magazii de materiale, camere destinate
ºcolarizãrii deþinuþilor) drept camere de deþinere ºi reînfiinþarea unor penitenciare. Prin
mãsurile luate s-a reuºit suplimentarea capacitãþii penitenciarelor cu 28.000 de locuri,
ceea ce a însemnat, însã, diminuarea normei legale de la 5 m3 de persoanã la 3,3 m3, iar
în unele unitãþi pânã la 2,8-2,7 m3 de persoanã1. Suprapopularea penitenciarelor a fost
o caracteristicã a anilor ’80.

Tabel nr. 1 privind numãrul deþinuþilor trecuþi

prin penitenciare între anii 1977-19802

Nr. 1 Anul Numãr total deþinuþi Deþinuþi intraþi

1977 51.328 –
1978 89.296 37.968
1979 109.348 20.052
1980 135.400 26.052
1981 178.070 42.670

Între 1980 – 1983 au fost reînfiinþate prin decretul nr. 31 din 28 ianuarie 1980
penitenciarele Baia Mare, Bârcea Mare (Deva), Iaºi ºi Slobozia ºi centrele de minori
Gãeºti ºi Târgu Ocna. Tot prin acest decret, penitenciarul Râmnicu Vâlcea a fost mutat
la Colibaºi, iar în subordinea penitenciarului Gherla a fost înfiinþatã secþia de deþinere
exterioarã Bistriþa3. În 1980, D.G.P. cuprindea 20 de unitãþi penitenciare independente
ºi avea o capacitate de cazare de 23.309 locuri la 6 m3 de persoanã. Efectivul de deþinuþi
era de 26.4164. În 1983, au fost repuse în funcþiune, prin decretul nr. 130 din 22 aprilie
1983, penitenciarele Arad, Brãila, Chilia Veche, Drobeta Turnu-Severin, Miercurea-Ciuc,
Oradea, Tulcea ºi Vaslui5.

1. A.A.N.P., Fond Secretariat, dosarul nr. 2/1982-1983, f. 169v .

2. Ibidem, f. 221.
3. Ibidem, ff. 204-205.
4. A.A.N.P., Fond Secretariat, dosarul nr. 1/1980, f. 423.
5. Decretul nr. 130/22 aprilie 1983 pentru modificarea decretului nr. 121/1978 privind organi-
zarea ºi funcþionarea Ministerului de Interne ºi pentru înfiinþarea unor locuri de deþinere,
Arhiva Guvernului României, Fond Decrete ale Consiliului de Stat ºi Decrete Prezidenþiale,
dosarul nr. 130/1983, ff. 1-3 .
70 DUMITRU LÃCÃTU{U, MIHAI BURCEA

Tabel nr. 2 privind capacitatea de cazare ºi efectivele

de deþinuþi existente în penitenciare la date 16 august 19801

Capacitate
Capacitate
de cazare legalã Efective
Penitenciarul de cazare maximã
(6 m3 de de deþinuþi
(3 rânduri paturi)
persoanã)
Aiud 2.108 3.059 2.219
Bacãu 631 1.128 623
Bârcea Mare 1.172 1.659 714
Botoºani 645 755 573
Bucureºti 2.408 4.176 3.150
Codlea 523 840 3.150
Colibaºi 600 800 797
Craiova 1.022 1.522 1.290
Galaþi 3.453 4.391 3.084
Gherla 2.001 2.868 2.582
Iaºi 456 571 525
Mãrgineni 1.136 1.509 1.650
Poarta Albã 2.549 3.412 3.374
Satu Mare 550 696 460
Slobozia 300 420 423
Timiºoara 1.052 1.468 1.152
Tineri Bucureºti 579 697 797
Tg. Mureº 387 503 435
Târgºor 728 1.265 1.070
Spital Bucureºti 605 605 606
TOTAL 23.309 33.016 26.416

Reeducarea deþinuþilor
Penitenciarele aveau ca atribuþii principale „reeducarea deþinuþilor prin muncã ºi pentru
munc㔠ºi prin activitãþi cultural-educative. Activitãþile cultural-educative care se organizau
cu deþinuþii erau: continuarea procesului de ºcolarizare, conferinþe, lecturi ale presei
oficiale, vizionarea de filme moralizatoare, analiza stãrii disciplinare a celorlalþi deþinuþi
(art. 36). Principalul mijloc de reeducare era considerat munca, deoarece prin „muncã
maimuþa a devenit om, ºi tot prin muncã omul se putea transforma în omul nou”.

1. A.A.N.P., Fond Secretariat, dosarul nr. 1/1980, f. 423.

 SISTEMUL CONCENTRAÞIONAR DIN ROMÂNIA (1967-1989) 71

În timpul detenþiei, toþi condamnaþii erau obligaþi sa „presteze o muncã utilã pentru
care sunt apþi”. Responsabil cu „reeducarea” era comandantul locului de detenþie. El
întocmea, la începutul fiecãrui unui an, un plan de muncã dat pentru aprobare comitetului
judeþean de partid pe a cãrui razã administrativã era aºezat penitenciarul, iar pe linie
ierarhicã directorului general al D.G.P.1. Repartizarea deþinuþilor la muncã era realizatã
de cãtre o comisie, cu aprobarea medicului de penitenciar. Comisia era formatã din
locþiitorul comandantului pentru pazã ºi regim, ºeful biroului de organizare a muncii,
ºeful biroului de evidenþã ºi educatorul locului de detenþie. Criteriile de repartizare a
deþinuþilor la muncã erau vârsta, sexul, receptivitatea la procesul de reeducare, starea de
recidivã, starea sãnãtãþii ºi cuantumul pedepselor. În timpul muncii, ei erau organizaþi în
detaºamente de 30 pânã la 40 de persoane. Deþinuþii lucrau în unitãþile socialiste, pe bazã
de contracte încheiate între directorul unitãþii ºi administraþia locului de detenþie, ºi în
întreprinderile din subordinea D.G.P. Separarea deþinuþilor pe categorii penale era
menþinutã ºi în timpul muncii2. Condamnaþii periculoºi erau folosiþi la muncã în interiorul
locurilor de detenþie, în ateliere special înfiinþate.
Prin Legea nr. 23/1969 a fost introdus sistemul muncii fãrã pazã ºi folosirea unor
condamnaþi la supravegherea altor deþinuþi. Lucrau în acest sistem deþinuþii care executaserã
cel puþin o cincime din pedeapsã ºi numai dac㠄erau stãruitori în muncã, disciplinaþi ºi
dau dovezi temeinice de îndreptare”. Pentru ieºirea din penitenciar, ei primeau o
adeverinþã de ieºire, semnatã de comandant. Dupã terminarea zilei de muncã, deþinuþii
erau obligaþi sã se întoarcã în penitenciar. Atunci când nu se prezentau la ora stabilitã,
comandantul constata acest lucru într-un proces verbal ºi anunþa organul de urmãrire
penalã, dacã era cazul. Aceºti condamnaþi puteau fi folosiþi ºi pentru paza altor deþinuþi.
Folosirea lor la munca fãrã pazã ºi pentru paza altor deþinuþi se fãcea cu aprobarea
directorului general, la propunerea comandantului de penitenciar. Conform articolului
31 din regulamentul privind executarea unor pedepse, nu puteau fi folosiþi în sistemul
muncii fãrã pazã ºi la supravegherea altor deþinuþi „condamnaþii aflaþi în stare de
recidivã, cei care au fost condamnaþi pentru infracþiunea de omor sau pentru infracþiuni
contra securitãþii statului ori pentru infracþiuni contra pãcii ºi omenirii sau pentru
infracþiuni prin care s-a produs o pagubã importantã economiei naþionale”.
Prin articolul 18 al regulamentului, programul de muncã era de 8 ore, în care nu erau
incluse pauza de masã ºi pregãtirile anterioare începerii lucrului 3. Durata unei zile de
muncã putea fi prelungitã pânã la maximum 12 ore ºi era fixatã în funcþie de anotimp,
depãrtarea punctelor de lucru ºi de nevoile procesului de producþie. Programul de muncã
nu putea fi prelungit în cazul femeilor însãrcinate, femeilor care aveau copii mai mici de
un an, deþinuþilor care lucrau în mediu toxic ºi minorilor. Pentru îndeplinirea normelor,
deþinuþii lucrau, de cele mai multe ori, în douã-trei schimburi ºi în program prelungit4.
Deþinuþii care munceau aveau dreptul la o zi de odihnã în cursul unei sãptãmâni. În
fiecare zi, penitenciarele erau obligate sã le asigure deþinuþilor care munceau un somn neîn-
trerupt de 7 ore pentru majori ºi 8 ore pentru minori ºi femeile însãrcinate. Penitenciarele erau
obligate, prin articolul 17, sã asigure timpul de odihnã pentru deþinuþii care lucrau noaptea.

1. A.A.N.P., Fond Secretariat, dosarul nr. 16/1969-1975, f. 26.

2. Ibidem, f. 109.
3. A.A.N.P., Fond Secretariat, dosarul nr. 8/1969, vol. I, f, 129.
4. A.A.N.P., Fond Secretariat, dosarul nr. 16/1969-1975, ff. 104-105.
72 DUMITRU LÃCÃTU{U, MIHAI BURCEA

Deþinuþii erau remuneraþi cu 10% din sumele primite de administraþia locurilor de

detenþie pentru munca lor, iar din sumele încasate drept recompense pentru invenþii,
inovaþii ºi raþionalizãri deþinutul primea 50%. Din banii pe care îi primea, deþinutul
putea sã foloseascã în scopuri personale numai 50%, iar restul erau puºi la C.E.C. pe
numele lor. Aceºti bani îi primeau la eliberarea din penitenciar.
Dupã eliberare, toþii condamnaþii erau încadraþi în producþie, „fãrã nici o discriminare”,
în întreprinderile sau organizaþiile economice de stat în localitãþile de domiciliu. Încadrarea
în muncã se fãcea cu sprijinul Ministerului Muncii ºi al Direcþiilor judeþene pentru
probleme de muncã ºi ocrotire socialã de pe lângã Comitetele Executive ale Consiliilor
Populare Judeþene sau ale municipiului Bucureºti. Data eliberãrii deþinuþilor era trimisã
de administraþia locului de detenþie Direcþiilor judeþene pentru probleme de muncã, cu
scopul de a fi luaþi în evidenþã. Dacã în timpul detenþiei deþinuþii deveneau inapþi în urma
unor accidente de muncã, ei primeau dupã eliberare un ajutor lunar. Suma era fixatã prin
lege în funcþie de gradul de invaliditate al fostului deþinut ºi de condiþiile în care a avut
loc accidentul de muncã1.
Conform unui raport al Direcþiei Generale a Penitenciarelor, în anul 1972, au fost
folosiþi la munci peste 86% dintre deþinuþi. Aceºtia au lucrat pe 1.200 de puncte de lucru
din „marile ºantiere ale economiei naþionale”, aflate în subordinea

...Ministerului Construcþiilor Industriale, Ministerului Industriei Construcþiilor de Maºini,

Ministerului Industriei Metalurgice, Ministerului Industriei Chimice, Ministerului Agriculturii,
Industriei Alimentare ºi Apelor, Ministerului Transporturilor ºi Telecomunicaþiilor, consiliilor
populare judeþene ºi municipale. Printre obiectivele economice mai importante la care unitãþile
noastre ºi-au adus contribuþia pentru a fi date în funcþiune în timpul cel mai scurt, subliniem
platformele chimice Piteºti ºi Târgoviºte, ªantierul naval port Constanþa, Combinatul de
îngrãºãminte Slobozia, Combinatul de produse sodice Govora, Termocentrala Rogojelul,
Combinatul de creºtere ºi îngrãºare a porcinelor de la Nazarecea2.

Pentru irigarea a 20.000 de ha, Ministerul de Interne a folosit 2.000 de deþinuþi,

planul de muncã fiind depãºit cu 4.817 ha, iar valoarea lucrãrilor executate era de
111.662.700 lei. În întreprinderile industriale ale Ministerului de Interne au fost folosiþi
14% din deþinuþi. Cei care au lucrat în întreprinderile M.A.I. erau deþinuþi cu condamnãri
mari, periculoºi sau apþi parþial de muncã, care „nu puteau fi repartizaþi pe puncte de
lucru, în exteriorul locurilor de deþinere”3. Planul de producþie din aceste ateliere a fost
depãºit cu 11,2%. Cele mai bune rezultate, se consemneazã în raport, au fost obþinute de
întreprinderile de confecþii de la Peninsula ºi Târgºor, fabricile de mobilã Gherla ºi
I.L. Caragiale, Întreprinderea de încãlþãminte Craiova, atelierele de producþie bugetarã
aflate în subordinea penitenciarelor Codlea, Peninsula, Poarta Albã, Vãcãreºti, Gherla,
Aiud, Iaºi, Mãrgineni, Oradea, Botoºani4.
Ca urmare a nerespectãrii normelor de protecþie a muncii, a organizãrii defectuoase
a procesului de muncã, a lipsei de instruire a deþinuþilor ºi a neexecutãrii controlului periodic,
în cursul anului 1972 au avut loc 329 de accidente de muncã, dintre care 21 mortale5.

1. A.A.N.P., Fond Secretariat, dosarul nr. 7/1969, vol. I, ff. 52-53.

2. A.A.N.P., Fond Secretariat, dosarul nr. 16/1969-1975, f. 113.
3. Ibidem.
4. Ibidem, f. 114.
5. Ibidem, f. 117.
 SISTEMUL CONCENTRAÞIONAR DIN ROMÂNIA (1967-1989) 73

Regimul disciplinar
Regimul disciplinar era reglementat de articolele 78-83 din regulamentul de executare a
pedepselor, de articolul 21 din Legea nr. 23/1969, de ordine ºi instrucþiuni ale ministrului
de Interne ºi ale directorului general al D.G.P.
Pe lângã mãsurile disciplinare admise, au fost folosite ca mijloace de impunere a
disciplinei în rândul deþinuþilor ºi pentru pedepsirea celor care comiteau abateri, bãtãile
fizice ºi injuriile, deºi acestea erau interzise de regulamente. „Respectarea strictã a
legalitãþii, aplicarea cu fermitate a normelor regimului de deþinere”, precum ºi „prevenirea
oricãror aspecte de abuz sau ilegalitate” sunt precizate drept obiectivele declarate ale
Direcþiei Generale a Penitenciarelor în anii ’70-’801. Cu toate acestea, mãsuri discreþionare
au fost aplicate ºi în aceastã perioadã, ele având totuºi, o amploare diminuatã faþã de cele
din anii ’50. Abuzuri au fost semnalate la majoritatea penitenciarelor, în special la Aiud,
unde atmosfera era una dantescã.
Cazurile de nerespectare a regulamentelor de disciplinã militarã erau date drept
exemplu în ºedinþele semestriale sau anuale de analizã a muncii ºi în informãrile trimise
de D.G.P. unitãþilor din subordine.
Într-o informare din aprilie 1977, directorul general al D.G.P., general-maior Emil
Panaite, considera cã abuzurile din penitenciare se datorau în principal stãrii de nervozi-
tate, slabei pregãtiri profesionale a ofiþerilor ºi subofiþerilor ºi incompetenþei acestora de
a lua mãsurile cele mai potrivite în activitatea cu deþinuþii. Era datã ca exemplu situaþia
de la penitenciarul Mãrgineni. Aici, în ziua de 5 aprilie 1977, comandantul secþiei
interioare „Fabrica de Mobilã”,

...dând dovadã de o stare de nervozitate nejustificatã, de o slabã orientare practicã în munca

cu deþinuþii, negãsind soluþii corespunzãtoare faþã de atitudinea de sfidare ºi neexecutare a
ordinului, manifestatã de un deþinut, a folosit bastonul de cauciuc contrar dispoziþiilor în
vigoare. Deþinutul a fost lovit cu bastonul peste faþã în regiunea ochiului stâng, fiind necesarã
trimiterea la clinica de specialitate din Ploieºti, unde i s-au acordat îngrijirile necesare.
Condiþiile ºi locul unde s-a produs incidentul au dat posibilitatea unor deþinuþi sã vadã
urmãrile lovirii condamnatului în cauzã ºi sã discute nefavorabil cele întâmplate. Pentru
abaterea sa deosebit de gravã, conducerea Direcþiei Generale a hotãrât judecarea ofiþerului în
„Consiliul de Onoare al Ofiþerilor Superiori”2.

Într-o ºedinþã de analizã a muncii pe anul 1979, ministrul de Interne, George

Homoºtean, a criticat folosirea de cãtre gardieni a bãtãii ºi a jignirilor în munca de
reeducare a deþinuþilor. La aceastã ºedinþã au fost exemplificate bãtãile din colonia de
minori Târgu Ocna, unde minorii internaþi erau „bãtuþi crunt” de cãtre educatori, iar
principalul mijloc de reeducare a acestor era „bâta”3.
Multe dintre abuzuri se petreceau la aducerea unui deþinut din evadare; cel în cauzã
era bãtut cu bestialitate de subofiþerii care îl însoþeau. Loviturile aplicate de aceºtia au
provocat, în unele cazuri, decesul deþinutului. Recunoscuþi pentru bestialitatea lor în anii
’80 erau subofiþerii ºi ofiþerii de la Aiud.

1. A.A.N.P., Fond Secretariat, dosarul nr. 1/1983-1985, ff. 116-117.

2. A.A.N.P., Fond Secretariat, dosarul FN/1977 (nenumerotat).
3. A.A.N.P., Fond Secretariat, dosarul FN/1979, ff. 57-59.
74 DUMITRU LÃCÃTU{U, MIHAI BURCEA

Subliniez ºi cu acest prilej gravitatea faptelor comise la penitenciarul Aiud, unde un deþinut
contravenient prins din evadare, pe timpul transportului cu autoduba la unitate, a fost lovit cu
bastonul de cauciuc de cãtre mai mulþi subofiþeri, remarcându-se prin violenþa loviturilor
aplicate fostul plutonier-adjutant Demeter Mihai ºi, datoritã leziunilor provocate, deþinutul a
decedat1.

Pe 30 noiembrie 1984, deþinutul Aurel Fechte a evadat de la punctul de lucru exterior

„Ferma partidului” din localitatea Blandiana, judeþul Alba, al penitenciarului Aiud.
Deþinutul fost prins de miliþie în locuinþa tatãlui sãu din Cisnãdie, judeþul Sibiu. Dupã
capturare, acesta a fost transportat cu duba la penitenciar. Transportul s-a realizat sub
comanda cãpitanului Ioan Biro, ofiþer instructor la Aiud. Pe 1 decembrie 1984, ora
02.15, duba a ajuns la unitate, iar deþinutul a fost introdus la izolator. La ora 7.50, în
aceeaºi zi, deþinutul a fost internat în infirmeria penitenciarului din ordinul comandan-
tului, locotenent colonel Vasile Rus, „unde cu toate îngrijirile acordate, la orele 8.15
aceeaºi zi, a decedat”.
Conform autopsiei, decesul deþinutului a fost violent ºi „s-a datorat ºocului traumatic
survenit în urma loviturilor cu ºi de planuri dure ºi cãderi pe planuri dure, diagnostic
care corespunde certificatului medical constatator al morþii cu nr. 310 din 1 decembrie
1984”. În urma cercetãrilor, vinovaþi de deces erau plutonierul adjunct Mihai Demeter,
plutonierul Vasile Fekete ºi sergentul major Vasile Iuga, care l-au lovit pe deþinut cu
picioarele, atunci când acesta era cãzut pe podeaua dubei 2. Iniþial, comandantul a ascuns
cauza realã a decesului, transmiþând Direcþiei Generale a Penitenciarelor cã moartea
deþinutului a survenit în urma unui infarct miocardic. În continuarea notei se precizeazã
cã la Aiud situaþia era una de infern, bãtãile fiind practicate în continuu, inclusiv de cãtre
ofiþerii superiori:

Se cunoaºte însã cã la penitenciarul Aiud deþinuþii sunt bãtuþi nejustificat de cãtre ofiþeri,
inclusiv de cãtre cadre cu funcþii de conducere. Aspectele au fãcut obiectul informãrilor cãtre
comanda unitãþii ºi a ºefului D.G.P., dar pânã în prezent nu au fost luate mãsuri împotriva
celor vinovaþi, practicile neregulamentare persistând. Semnificativ este faptul cã se comenteazã
atât de cãtre cadre, cât ºi de deþinuþi, cã locþiitorul comandantului pentru pazã ºi regim, cpt.
Silaghi Petru, ºi-a luxat mâna dreaptã lovind un deþinut, având în prezent aparat gipsat la mâna
respectivã3.

Pedepsele disciplinare aplicate subofiþerilor ºi ofiþerilor de penitenciare constau în

mustrãri verbale sau scrise; mustrãri aspre date de Consiliile de onoare; arestul la
unitate; trecerea în rezervã, retrogradarea în grad sau amânarea înaintãrii la gradul
urmãtor; retrogradarea în funcþie; retragerea gradaþiilor ºi diminuarea retribuþiei.
Abuzurile erau considerate o consecinþã a carenþelor în educaþie, a slabei pregãtiri de
specialitate, a nervozitãþii personalului, precum ºi o reconfirmare a neajunsurilor manifestate
cu prilejul reorganizãrii din 1977, când „nu în toate unitãþile s-a procedat la o riguroasã
selecþie a cadrelor menþinute în aparat”4.

1. A.A.N.P., Fond Secretariat, dosarul nr. 1/1983-1985, ff. 125-126.

2. A.C.N.S.A.S., Fond Documentar, dosarul 8859, vol. IV, f. 50.
3. Ibidem, f. 51.
4. A.A.N.P., Fond Secretariat, dosarul FN/1978-1979, ff. 125-126.
 SISTEMUL CONCENTRAÞIONAR DIN ROMÂNIA (1967-1989) 75

Concluzii
Primele mãsuri adoptate de Nicolae Ceauºescu cu scopul de a-ºi consolida poziþia în
fruntea partidului ºi pentru eliminarea potenþialilor contracandidaþi la funcþia de secretar
general al PCR au constat în dezavuarea practicilor arbitrare ºi a abuzurilor din perioada
lui Gheorghiu-Dej.
Sistemul concentraþionar din perioada 1969-1989 are anumite caracteristici ce îl
diferenþiazã de cel din perioada precedentã. O primã caracteristicã este diminuarea
laturii represive a penitenciarelor, dar ºi a legislaþiei de funcþionare ºi organizare a
locurilor de detenþie. Aceasta a fost cauzatã, în opinia autoritãþilor vremii, de trecerea în
cea de-a doua etapã de construire a comunismului – socialismul, mai mult la nivel
declarativ decât practic.
La nivelul legislaþiei pot fi sesizate dispariþia deþinuþilor politici din punct de vedere
juridic, deºi deþinuþi politici au existat ºi în anii ‘70-’80; introducerea unui nou mod de
executare a pedepselor privative de libertate, munca corecþionalã, fãrã privare de
libertate; înlocuirea rãspunderii penale cu mãsuri de influenþare obºteascã, demascãri ºi
avertizãri publice; introducerea eliberãrii condiþionate; introducerea sistemului muncii
fãrã pazã pentru anumite categorii de deþinuþi ºi folosirea aceloraºi categorii de deþinuþi
la paza altor condamnaþi. Explicaþia cea mai probabilã, în opinia noastrã ºi neconfirmatã
încã de alte studii, pentru dispariþia din punct de vedere juridic a deþinuþilor politici este
existenþa unui singur regim de detenþie pentru toate categoriile de deþinuþi – acest regim
are drept caracteristicã definitorie obligaþia tuturor deþinuþilor, condamnaþi ºi preveniþi,
de a „presta o muncã utilã”.
A doua caracteristicã a sistemului concentraþionar este respectarea legalitãþii deþinerii
sau cel puþin a aparenþelor – întocmirea formelor legale de deþinere, acordarea drepturilor
de care beneficiau deþinuþii, fãrã a face distincþia între deþinuþii politici ºi cei de drept
comun, eliberarea la expirarea pedepsei. Respectarea legalitãþii este menþionatã în
documentele oficiale drept una din sarcinile principale ale activitãþii concentraþionare.
Desigur, abuzuri ºi încãlcãri ale regulamentului au existat ºi în aceastã perioadã, dar ele
au avut o amploare diminuatã faþã de anii ’50.
O altã caracteristicã a sistemului concentraþionar din perioada 1969-1989 este implicarea
tot mai vizibilã a partidului în activitatea penitenciarã. La nivel local, planurile de muncã
întocmite de comandantul locului de detenþie erau date pentru aprobare Comitetului
Judeþean de Partid pe a cãrui razã administrativã era aºezat penitenciarul. Momentul
maximal este decretul nr. 225/ 1977. Prin acest decret au fost desfiinþate mai mult de
jumãtate din penitenciarele existente. Desfiinþarea penitenciarelor a fost determinatã de
motive ideologice, considerându-se cã reeducarea deþinuþilor putea fi realizatã mult mai
bine de alte instituþii ale statului, organizaþii de masã ºi obºteºti (Consiliile oamenilor
muncii, Consiliile Populare etc.). Era de fapt primul pas pentru îndeplinirea profeþiei
marxiste – dispariþia statului atunci când latura sa represivã devenea inutilã. Anterior
apariþiei acestui decret, au fost eliberaþi din penitenciare ºi coloniile de reeducare toþi
minorii internaþi, iar din închisoare 70% dintre persoanele condamnate.
La nivel instituþional se poate observa o evoluþie a Direcþiei Generale a Penitenciarelor
ºi a unitãþilor din subordine. Profilãri ale penitenciarelor au avut loc în 1967, 1972 ºi
1977. Ele au fost determinate de amnistierea deþinuþilor politici, desfiinþarea unor
penitenciare, revizuirea legislaþiei ºi supraaglomerarea penitenciarelor. D.G.P. cuprindea
76 DUMITRU LÃCÃTU{U, MIHAI BURCEA

în structura sa organizatoricã organe centrale – direcþii, servicii, birouri – ºi organe

teritoriale – penitenciare, instituþii speciale de reeducare a minorilor, întreprinderi
republicane ºi ateliere bugetare.
Chiar dacã în perioada 1969-1989 sistemul concentraþionar s-a democratizat faþã de
anii ’50, nu putem sã nu remarcãm continuitatea celor douã sisteme, a primului în cel
de-al doilea (anii ’50 în anii ’70-’80), ºi a celui din urmã în perioada postrevoluþionarã
(anii ’70-’80 în anii ’90). Aceastã concluzie se bazeazã pe douã argumente principale. Pe
de o parte, sistemul concentraþionar din anii ’50 a supravieþuit prin personalul D.G.P. ºi
al unitãþilor din subordine ºi prin conservarea unor metode asemãnãtoare în munca
penitenciarã, în special la Aiud, dar ºi în alte locuri de detenþie. Majoritatea cadrelor din
penitenciare ºi din direcþiile centrale au fost încadrate încã din anii ’50. Torþionari
recunoscuþi pentru cruzimea lor au fost menþinuþi în funcþii de conducere pânã la
pensionarea lor. Un exemplu în acest sens îl reprezintã Ion Fecior, comandant la
penitenciarul Poarta Albã între 1953-1955, care dupã 1967 a deþinut funcþiile de coman-
dant ºi locþiitor comandant la penitenciarele la Vãcãreºti (1967-1971) ºi Spitalul penitenciar
Bucureºti (1978- 1981). Pe de altã parte, continuitatea sistemului concentraþionar din
anii ’70-’80 în perioada postdecembristã a fost asiguratã de menþinerea aceleiaºi legislaþii
de organizare ºi funcþionare de penitenciarelor ºi de executare a pedepselor. Hotãrârea
Consiliului de Miniºtri cu nr. 2282 din 15 decembrie 1969 prin care a fost aprobat
Regulamentul de executare a pedepselor ºi a mãsurii arestãrii preventive a rãmas în
vigoare, cu mici modificãri, pânã în iunie 2003, când a fost înlocuitã cu Ordonanþa de
Urgenþã a Guvernului României nr. 56 privind unele drepturi ale persoanelor aflate în
executarea pedepselor privative de libertate. De asemenea, Codul Penal ºi Codul de
Procedurã Penalã sunt în vigoare ºi astãzi, cu o serie de modificãri. Un rol important în
continuitatea sistemului l-a avut ºi decretul nr. 3 din 4 ianuarie 1990 emis de Ion Iliescu
în decembrie 1989, în calitate de preºedinte al Consiliului Frontului Salvãrii Naþionale.
Prin acest decret au fost amnistiate toate infracþiunile politice prevãzute în legislaþia publicã
ºi secretã ºi eliberate persoanele condamnate în baza acestor acte normative. Prevederile
decretului erau aplicate numai faptelor sãvârºite înainte de 22 decembrie 1989.
 Octavian Roske

Radiografia unui eºec.

Colectivizarea agriculturii în România

Desfãºurarea procesului de colectivizare în România stã sub semnul unui paradox. Pe de

o parte, începuturile politice ºi instituþionale ale comunismului suprapun cronologic
debutul campaniei de colectivizare, sloganul luptei de clasã gãsindu-ºi frecvent un
corespondent în lumea satului, în strategiile de deposedare de pãmânt, animale, utilaje
agricole sau în tehnicile de asimilare în noile structuri colectiviste. În timp ce regimul
comunist aplica metoda epurãrii pentru a þine sub control structurile administraþiei locale
ºi de stat ºi, pe termen lung, întreaga arhitecturã instituþionalã a proaspetei democraþii
populare, alianþa cu þãrãnimea sãracã era utilizatã în propaganda oficialã pentru a justifica
asaltul asupra pãturii înstãrite din mediul rural, distrugerea puterii economice a gospo-
dãriei individuale constituind o condiþie pentru instalarea birocraþiei colectiviste în
punctele de comandã din fiecare comunã. Dacã este adevãrat cã lansarea ofensivei pentru
colectivizarea satelor nu ar fi fost posibilã fãrã preluarea puterii politice ºi schimbarea
mecanismelor decizionale în aparatul de stat, sub dominanta noilor imperative ideologice,
nu se poate nega nici rolul campaniei de colectivizare, în perioada 1949-1953, în
creºterea influenþei Partidului Comunist în spaþiul rural.
Lucrurile sunt mai puþin clare la sfârºitul colectivizãrii. Retragerea trupelor sovietice
în 1958 ºi începutul unei reorientãri de politicã externã la începutul anilor 1960 anunþau
o îndepãrtare de Moscova. Preºedintele Kennedy observa, într-un discurs þinut la 26
iunie 1963, cã România constituia „un exemplu de disidenþã politicã ºi economicã în
cadrul blocului sovietic”1. S-ar fi putut crede atunci cã abandonarea comandamentelor
de politicã externã îºi va gãsi un corespondent în regândirea politicii interne, prin
abordarea unui sistem decizional care sã combine pragmatismul cu o mult aºteptatã
relaxare a restricþiilor sub care fusese aºezatã societatea româneascã cu peste un deceniu
în urmã. În alte þãri din blocul sovietic sfârºitul anilor 1950 a permis nu numai o
destalinizare substanþialã, dar ºi o reaºezare a politicii agrare, în afara constrângerilor
colectivizãrii. În Polonia, dupã 1956, au fost desfiinþate sub conducerea lui Gomulka

235Mioara Anton, Ieºirea din cerc. Politica externã a regimului Gheorghiu-Dej, Institutul Naþional
pentru Studiul Totalitarismului, Bucureºti, 2007, p. 161.
78 OCTAVIAN ROSKE

9.000 de cooperative agricole de producþie dintr-un total de 10.6001. Aceastã opþiune nu

a fost îmbrãþiºatã de P.M.R. În locul unei relaxãri a climatului social, a fost declanºatã
o nouã represiune, în obiectivul organelor de anchetã ºi ale instanþelor militare ajungând
cele mai diverse categorii de persoane: de la foºti deþinuþi politici eliberaþi dupã 1953
pânã la activiºti sau simpli membri ai P.M.R. condamnaþi pentru culpe imaginare.
Represiunea de la sfârºitul anilor 1950 depãºeºte ca intensitate ºi amploare mãsurile
luate de regimul comunist în primii ani de guvernare. Þintele nu mai sunt previzibile, iar
încadrãrile juridice utilizeazã cu ºi mai multã fervoare termenii incriminatori ai luptei de
clasã. Dacã în 1949-1952 refuzul de a preda cotele sau ascunderea produselor destinate
colectãrii dãdeau procesului penal o coloraturã economicã, dupã 1958, þãrani din diverse
aºezãri, fãrã antecedente politice, erau condamnaþi pentru vina de a fi criticat situaþia din
G.A.C. Vânãtoarea de indezirabili a transformat represiunea într-un fenomen generalizat2.
Pe acest fundal de presiuni ºi teroare a fost reluatã ºi campania de colectivizare, cele mai
multe gospodãrii individuale aderând la structurile colectiviste în mai puþin de patru ani.
În timp ce liderii P.M.R. pregãteau una din cele mai spectaculoase reformulãri de
politicã externã, poziþia de partener credibil al Occidentului ºi de echidistanþã faþã de
China ºi Uniunea Sovieticã conferind diplomaþiei româneºti noi disponibilitãþi pentru
negociere ºi influenþã, în politica agrarã se consumau ultimele episoade ale unei campanii
care a utilizat violenþa ºi propaganda agresivã pentru a asimila în structurile colectiviste
96% din suprafaþa arabilã a þãrii3.

Colectivizarea agriculturii: programul politic

Anunþat ca un proiect desfãºurat prin unirea forþelor clasei muncitoare cu þãrãnimea
sãracã, ofensiva colectivizãrii, aºa cum era ea definitã în Plenara CC al P.M.R. din 3-5
martie 1949, þintea spre o diviziune etajatã a þãrãnimii, în funcþie de puterea economicã
ºi capacitatea de a exercita influenþã asupra deciziilor comunitãþii locale. Liderii de
partid recunoºteau c㠄burghezia satelor”, chiaburimea, deþinea „poziþii economice în
sat, þinând într-o mãsurã destul de mare în dependenþã celelalte pãrþi ale þãrãnimii”4.
Întrucât þãranii înstãriþi erau singurii capabili sã mobilizeze o posibilã rezistenþã împotriva
colectivizãrii, loviturile propagandei, ajutate de reglementãrile juridice ºi de presiunile
administraþiei locale, au fost îndreptate la început spre „bogãtanii” satelor, simbolurile
lumii vechi, expresia celei mai „nemiloase lãcomii”, „exploatatorii” care urmau sã
primeascã acum, prin aplicarea programului de emancipare a satului, o „binemeritatã

1. Jean-François Soulet, Istoria comparatã a statelor comuniste din 1945 pânã în zilele noastre,
Editura Polirom, Iaºi, 1998, p. 130; Ion Constantin, Polonia în secolul totalitarismelor,
1918-1989, Institutul Naþional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureºti, 2007, p. 447.
2. Octavian Roske, „Accente în strategia colectivizãrii. Articolul 209 Cod Penal”, în Arhivele
totalitarismului, nr. 1-2, 1994, pp. 277-278.
3. Idem (coord.), Dosarul colectivizãrii agriculturii în România, 1949-1962, Studiu întocmit de
Comisia pentru cercetarea abuzurilor ºi pentru petiþii din Camera Deputaþilor, Parlamentul
României, 1992, p. 54.
4. Dan Cãtãnuº, Octavian Roske, Colectivizarea agriculturii în România. Dimensiunea politicã,
vol. I, 1949-1953, Institutul Naþional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureºti, 2000, p. 16.
 RADIOGRAFIA UNUI E{EC 79

pedeapsã”1. Lupta cu un asemenea duºman nu se anunþa a fi din cele mai uºoare, dupã
cum avertiza Gheorghiu-Dej: „Chiaburul e periculos, e tenace, e combativ. Chiaburul
se deosebeºte chiar de confraþii sãi burghezii de la oraº, prin aceea cã nu face multã
teorie. El pune mâna pe topor, pe ciocan, trage din ascunziº, îºi apãrã cu preþul vieþii lui
proprietatea pentru cã la el existã intrat în sânge acest sentiment de proprietate. Nu aºa
uºor îl vom lovi, cum de exemplu am lovit pe industriaº”2. Cliºeul propagat prin
mijloacele de propagandã ale regimului descria chiaburul în cele mai sumbre culori:
„Organizaþiile de partid au sarcina de a educa pe þãranii muncitori în spiritul luptei de
clasã necruþãtoare ºi al vigilenþei neobosite împotriva chiaburimii, demascând neîncetat
chipul hidos al chiaburului, viclenia ºi atitudinea lui de duºman de moarte al intereselor
þãrãnimii muncitoare”3.
Pe de altã parte, productivitatea gospodãriei chiabureºti trebuia exploatatã în folosul
fondului de stat, prin cote mãrite ºi predãri obligatorii4. Chiaburii reprezentau, dupã
datele oferite la Plenara din 3-5 martie 1949, doar 5,5% din populaþia satelor5. La
aceeaºi plenarã, Miron Constantinescu punea la îndoialã aceastã cifrã, susþinând cã
procentul reprezentat de chiaburi ar fi de 8-9%6. Ca mãrime, gospodãriile ce deþineau
peste 10 ha ocupau 29% din suprafaþa agricolã ºi o mare parte din utilaje ºi animale7. În
martie 1952, se aprecia cã mai existau 50-60.000 de familii chiabureºti, adicã 2,5% din
totalul gospodãriilor þãrãneºti8. Deºi mai puþini decât în 1949, ei deþineau încã 20% din
suprafaþa agricolã ºi arabilã a þãrii9. În 1958, chiaburii mai reprezentau doar 1,58% din
totalul gospodãriilor þãrãneºti10.
O politicã bazatã doar pe aplicarea necondiþionatã a luptei de clasã ar fi avut însã
urmãri grave asupra situaþiei economice. Chiar în timpul Plenarei din 3-5 martie 1949,
Gheorghiu-Dej avertizase asupra acestui pericol: lichidarea rapidã a chiaburimii putea
lãsa oraºele fãrã nici o posibilitate de aprovizionare cu pâine11. La rândul sãu, Ana
Pauker atrãgea atenþia în martie 1952: „Sã avem grijã a nu desfiinþa chiaburii, ci sã le
dãm posibilitatea sã-ºi poatã lucra pãmântul”12. Marin Jianu, ministru adjunct, dãdea
detalii, în februarie 1953, privind campania de reprimare a chiaburimii sub mandatul lui
Teohari Georgescu la Ministerul Afacerilor Interne: „Georgescu mi-a spus sã luãm câte
1-2 chiaburi pe ici-colea, fãrã a-i speria pe ceilalþi, deoarece avem nevoie de ei sã

1. Ion Spãtan, „Iconografia colectivizãrii: „Demascarea diversiunilor chiabureºti”“, în Arhivele

totalitarismului, nr. 1, 1993, pp. 68-72.
2. Dan Cãtãnuº, Octavian Roske, op. cit., p. 88.
3. Scânteia, 25 martie 1949, apud Bogdan Tãnãsescu, Colectivizarea între propagandã ºi
realitate, Editura Globus, Bucureºti, f.a., p. 44.
4. Dan Cãtãnuº, Octavian Roske, op. cit., p. 17.
5. Ibidem, p. 15.
6. Ibidem, p. 78.
7. Ing. O. Feneºan et al., Dezvoltarea agriculturii în Republica Popularã Românã, Editura
Agro-Silvicã, Bucureºti, 1958, p. 66.
8. Dan Cãtãnuº, Octavian Roske, op. cit., p. 29.
9. Dezvoltarea economiei R.P.R. pe drumul socialismului 1948-1957, Editura Academiei R.P.R.,
Bucureºti, 1958, p. 206.
10. Alianþa clasei muncitoare cu þãrãnimea muncitoare în România, Editura Politicã, Bucureºti,
1969, p. 509.
11. Dan Cãtãnuº, Octavian Roske, op. cit., p. 92.
12. Robert Levy, Gloria ºi decãderea Anei Pauker, Editura Polirom, Iaºi, 2002, p. 108.
80 OCTAVIAN ROSKE

producã”1. „Chiaburii nu trebuiau tulburaþi”, a adãugat Teohari Georgescu, „pentru cã

nu ar fi rãmas nimeni sã lucreze pãmântul”2.
Politica restrângerii influenþei chiaburilor includea mai multe metode. Bazatã pe
logica purificãrii ideologice a structurilor colectiviste, interzicerea accesului în G.A.C.
s-a dovedit însã ineficientã dintr-o perspectivã economicã3. În primul rând, chiaburii
deþineau cele mai întinse pãmânturi, un numeros inventar agricol ºi animale. ªi în trecut
baza tehnicã ºi resursele financiare îi ajutaserã sã obþinã recolte însemnate, folosind
îngrãºãminte naturale ºi seminþe selecþionate pentru culturã. Chiaburii investeau profitul
în achiziþionarea de inventar agricol modern, animale ºi terenuri. Atunci când fãceau
credite la bancã, ei foloseau banii tot pentru a creºte producþia agricolã. Când nu puteau
cumpãra alte terenuri, luau pãmânt în arendã de la moºieri ori de la alþi þãrani4. Pe de altã
parte, chiaburii aveau un comportament economic formativ, cu influenþã asupra comu-
nitãþii locale. O recunoºtea ºi Gheorghiu-Dej: „ªi în ochii þãranilor, chiaburimea trece
încã drept niºte oameni vrednici, buni gospodari”5. În ciuda recomandãrilor Comitetului
Central, unele gospodãrii agricole au primit în rândurile lor chiaburi, aceastã excepþie de
la regulã asigurând de fapt întãrirea G.A.C.6.
O altã metodã de îngrãdire a influenþei chiaburilor a reprezentat-o aplicarea de cote
ºi impozite mãrite, care în câþiva ani duceau la ruinarea gospodãriei þãrãneºti. Dacã
proprietarul de teren refuza sã achite toate cotele, urmau presiunile, ameninþãrile,
trimiterea în instanþã ºi condamnarea. Nerespectarea planului de colectãri, conform
decretului nr. 183 adoptat la 30 aprilie 1949, se pedepsea cu închisoare corecþionalã de
la 1 la 12 ani, iar „dosirea produselor” cu muncã silnicã de la 5 la 15 ani7. De obicei
ancheta penalã era dublatã de un proces public de demascare menit sã intimideze pe alþi
posibili rezistenþi8. Mãrirea impozitelor ºi a cotelor a urmat traseul reorientãrilor politice.
Prin decretul nr. 17 adoptat la 15 ianuarie 1952, cota de lapte pentru gospodãriile
chiabureºti a fost mãritã cu 30%9, ceea ce constituia o inovaþie faþã de decretul nr. 8/1951
care nu operase aceastã discriminare 10. Impozitul agricol aplicat chiaburilor va fi mãrit
cu 50%, în urma aplicãrii decretului nr. 124, adoptat la 31 mai 195211.
O altã metodã viza confiscarea pãmânturilor în scopul completãrii fondului funciar al
gospodãriei colective. O politicã sistematicã de confiscare a fost adoptatã în vara lui
1950, când Alexandru Moghioroº a informat Secþia Agrarã a Comitetului Central c㠄s-a
hotãrât sã nu se mai primeascã renunþãri de [pãmânt] la chiaburi, ºi chiaburii vinovaþi sã

1. Ibidem, p. 104.
2. Ibidem.
3. Dan Cãtãnuº, Octavian Roske, op. cit., p. 18.
4. Dumitru ªandru, Satul românesc între anii 1918-1944, Casa de Presã ºi Editur㠄Cronica”,
1996, pp. 128-129.
5. Dan Cãtãnuº, Octavian Roske, op. cit., p. 16.
6. Ibidem, p. 21.
7. Octavian Roske, Florin Abraham, Dan Cãtãnuº, Colectivizarea agriculturii în România. Cadrul
legislativ, 1949-1962, Institutul Naþional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureºti, 2007, pp. 89-90.
8. Bogdan Tãnãsescu, op. cit., p. 73.
9. O. Roske, F. Abraham, D. Cãtãnuº, op. cit., p. 258.
10. Octavian Roske, „Colectivizarea agriculturii în România: Mecanismul colectãrilor”, în Arhivele
totalitarismului, nr. 3-4, 2006, p. 67.
11. O. Roske, F. Abraham, D. Cãtãnuº, op. cit., p. 277.
 RADIOGRAFIA UNUI E{EC 81

fie daþi în judecatã ºi sã le fie confiscat pãmântul”1. Principiul dupã care înfiinþarea de
noi gospodãrii se va face „pe socoteala chiaburilor” va deveni un îndreptar pentru
conducerile locale de partid2. În judeþul Ilfov, în 1950, secretarul pentru probleme agrare
de la judeþ, în acord cu preºedintele Tribunalului Ilfov ºi primul procuror, a stabilit
trimiterea în judecatã a chiaburilor ºi confiscarea terenurilor. Primul secretar al judeþului
relata cum aceºtia au fãcut un plan stabilind ce chiaburi sã judece ºi sã condamne, „fie
cã existã motive sau nu”, numai pentru a le lua pãmântul. Într-o singurã zi 50 de
persoane au fost trimise în judecatã, condamnate ca „speculanþi”, iar terenurile lor au
fost confiscate. Printre motivele condamnãrii se numãrau ºi neplivirea buruienilor din
grãdinã sau nevãruirea pomilor3. Dupã confiscarea terenului ºi a bunurilor, familiile
chiaburilor erau alungate din sat.
Retorica mobilizatoare a regimului a cãutat sã anexeze campania de colectivizare unui
vast program de modernizare a þãrii. Sub stindardul emancipãrii, se prefigura o schimbare
spectaculoasã a vieþii þãranului din România, evocarea discrepanþelor din perioada
interbelicã oferind propagandei de partid un suport pentru lansarea proiectelor de
modernizare. Renunþarea la pãmânt, unelte ºi animale, intrarea într-un perimetru consti-
tuit din totalitatea micilor proprietãþi dintr-o aºezare ar fi trebuit sã fie urmate de efecte
benefice asupra nivelului de trai pentru fiecare membru al marii proprietãþi constituite,
dupã cum susþinea propaganda oficialã, prin acordul fiecãrui membru. „Scopul urmãrit
de noi”, se spune în actul de constituire al Gospodãriei Colective „Partizanii Pãcii” din
comuna Sãpânþa, judeþul Maramureº, din iulie 1950, „este ca printr-o muncã organizatã
în comun ºi cu mijloace comune de producþie, sã asigurãm victoria asupra chiaburilor,
exploatatorilor ºi duºmanilor celor ce muncesc, sã înlãturãm mizeria ºi întunericul în
care ne-am zbãtut pânã în prezent, sã obþinem o producþie agricolã mare, sã îmbunãtãþim
condiþiile de muncã precum ºi sã ne asigurãm un trai mai bun ºi fericit” 4.
Noua lume, întruchiparea progresului ºi a belºugului generalizat, ar fi trebuit sã
înlocuiascã vechea orânduire pe care þãranii înstãriþi o susþinuserã, asuprindu-i pe cei
sãraci, aceºtia reprezentând, dupã datele comunicate la Plenara din 3-5 martie 1949,
57% din totalul populaþiei de la sate5. Þãranul mijlocaº era reprezentat de 35,7% din
numãrul total de gospodãrii, având în proprietate 51% din suprafaþa agricolã ºi arabilã6.
Dupã datele publicate de Institutul Central de Statisticã, în 1948 7,6% din gospodãriile
þãrãneºti aveau sub 0,5 ha, iar 9,6% între 0,5 ºi 1 ha. Cele mai multe familii þãrãneºti se
încadrau în categoria între 1 ºi 3 hectare, respectiv 36,1%7. Totuºi aceºtia nu deþineau
decât 17,5% din suprafaþa de pãmânt, faþã de 29,7% cât se afla în proprietatea
gospodãriilor þãrãneºti cu terenuri cuprinse între 5 ºi 10 ha 8. În minoritate se aflau
proprietãþile de peste 10 ha, care reprezentau doar 4,7%, din totalul familiilor þãrãneºti

1. Robert Levy, op. cit., p. 101.

2. Ibidem.
3. Dan Cãtãnuº, Octavian Roske, op. cit., p. 24.
4. Andrea Dobeº, Gheorghe Mihai Bârlea, Robert Fürtös, Colectivizarea agriculturii în Maramureº.
Contribuþii documentare (1919-1962), Fundaþia Academia Civicã, Bucureºti, 2004, p. 126.
5. Dan Cãtãnuº, Octavian Roske, op. cit., p. 15; Dezvoltarea economiei..., p. 206.
6. Ibidem.
7. S. Hartia, M. Dulea, Constanþa. Prima regiune colectivizatã, Editura Politicã, Bucureºti,
1960, p. 48; Dezvoltarea economiei..., p. 205; O. Feneºan, op. cit., p. 65.
8. Dezvoltarea economiei..., p. 205; O. Feneºan, op. cit., p. 65.
82 OCTAVIAN ROSKE

ºi 15,3% din suprafaþa agricolã a þãrii, ºi cele de peste 20 ha, cu doar 1% din gospodãriile
þãrãneºti, ºi 7,3 % din suprafaþa agricolã1. În bãtãlia cu „bogãtanii” satelor, partidul ar
fi trebuit sã aibã de partea sa 58,9%, cu suprafeþe de pânã la 5 ha ºi 17,9%, cu suprafeþe
între 5 ºi 10 ha.

Colectivizarea între realitate ºi propagandã

Promisiuni despre o ridicare spectaculoasã a nivelului de trai fuseserã fãcute încã din
primele zile de campanie. Un raport al Secþiei agrare a Comitetului Central din 5 octom-
brie 1950 menþiona c㠄s-a promis [...] cã statul va da colectiviºtilor îmbrãcãminte,
cooperativa va fi numai a colectiviºtilor, cã vor primi pentru o zi de muncã cantitãþi mari
de cereale, cã statul va face creºã, palat cultural, cã vor primi funcþii de stat etc2.”
Belºugul din casele colectiviºtilor este o temã de propagandã frecvent utilizatã în
campaniile de asimilare forþatã:

În satul Sâmbãta Nouã, þãranii muncitori cu gospodãrie individualã care au mers împreunã cu
agitatorii acasã la colectivistul Ion Drugã au înþeles mult mai bine ce înseamnã viaþa în
gospodãria colectivã. Un om nevoiaº cu 10 copii, care slugãrise o viaþã întreagã la boieri ºi la
chiaburi, ajunsese, de când era în gospodãria colectivã, sã-ºi facã casã nouã, sã-ºi îmbrace
copiii, sã-ºi cumpere aparat de radio ºi altele. Podul ºi cãmara erau pline cu produse primite
de la gospodãria colectivã. Într-un singur an primise 4.644 kg de grâu, 2.924 kg de porumb,
1.720 kg de orz, 930 kg de floarea soarelui, 8,6 kg de miere de albine, aproape 500 kg de
legume, 69 kg de brânzã ºi multe altele, în afarã de o sumã mare de bani. Exemplul
colectivistului Ion Drugã a servit ca argument hotãrâtor în convingerea celorlalþi þãrani
muncitori din sat pentru a intra în gospodãria agricolã colectivã 3.

Dincolo de promisiunea unei vieþi mai bune, þãrãnimea sãracã era chematã sã participe
la reîmpãrþirea puterii, eliminarea celor înstãriþi anunþând o redistribuire a zonelor de
influenþã în comunitatea localã. Statisticile aratã a preponderenþã a þãranilor sãraci în
nucleul fondator ºi în comitetele de conducere ale G.A.C. Raportul de forþe se schimbã
însã în interiorul G.A.C. unde este va fi stimulatã prezenþa þãranilor mjlocaº, mai ales
pentru aportul în terenuri, unelte ºi animale4.
Marginalizaþi, deposedaþi de pãmânt, supuºi la cote înrobitoare, þãranii înstãriþi, dar
ºi mulþi reprezentanþi ai þãrãnimii mijlocaºe sau chiar sãrace, descriau campania de
colectivizare drept o modalitate de impunere a colhozului sovietic în satele din România.
Liderii de partid erau conºtienþi de acest handicap. Vasile Luca atrãgea atenþia cã istoriile
despre colhozuri „au pãtruns adânc în sânul þãrãnimii ºi au creat o atmosferã de teamã”5.
Pe þãrani îi neliniºtea tocmai insistenþa cu care partidul încerca sã lege dezvoltarea
agriculturii în România de viaþa colhozurilor din Uniunea Sovieticã. „Tot aºa aþi mai

1. O. Feneºan, op. cit.., p. 66.

2. D. Cãtãnuº, O. Roske, Colectivizarea agriculturii în România. Represiunea, vol. I, 1949-1953,
Institutul Naþional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureºti, 2004, p. 24.
3. S. Hartia, M. Dulea, op. cit., p. 111.
4. O. Roske (coord.), Dosarul colectivizãrii...., p. 59.
5. D. Cãtãnuº, O. Roske, Colectivizarea..., vol. I, p. 14.
 RADIOGRAFIA UNUI E{EC 83

spus ºi în 1946 cã nu facem gospodãrie colectivã ºi iatã cã acum facem ºi colhozuri”, a

fost replica datã unui activist trimis în campania de colectivizare în regiunea Galaþi1.
Învãþãtorul Dumitru Aniþei din satul Mirceºti, comuna Tãcuta, judeþul Vaslui, îºi
aminteºte: „Rãzboiul se terminase; cei care fuseserã pe frontul rusesc ºi cunoºteau
situaþia agriculturii de acolo nici nu voiau sã aud㔠de colectivizare2. Somat sã intre în
G.A.C., þãranul mijlocaº Juncu Vasilescu, cu 5 ha pãmânt ºi 7 copii, declara „cã nu
merge el în colhoz sã mãnânce din cazan, cã el a fost în Rusia ºi ºtie cum este acolo” 3.
Existau suficiente exemple care sã dovedeascã intenþia P.M.R. de a se alinia unui
proiect sovietic. Încã de la Plenara din 3-5 martie 1949 Gheorghiu-Dej declarase:
„Avem datoria sã ducem în mod sistematic o campanie largã de propagandã ºi agitaþie la
þarã care sã arate succesele imense ale gospodãriei colective în Uniunea Sovieticã ºi
metodele sovietice de organizare”4. Experienþa Uniunii Sovietice era prezentatã ca un
precedent demn de urmat: „Ce înseamnã socialismul în agriculturã ne aratã înflorirea
agriculturii colhoznice a U.R.S.S. [...] Agricultura sovieticã, bazatã pe gospodãria
agricolã colectivã, este cea mai productivã din lume”5. Presa de partid a susþinut energic
acest discurs, promovând tema superioritãþii modelului colhoznic: „Calea pe care au
mers þãranii sãraci ºi mijlocaºi din Uniunea Sovieticã, calea cãtre marea gospodãrie
agricolã colectivã, este singura cale salvatoare pentru þãranii muncitori din lumea
întreagã”6. În proiectul de statut al gospodãriilor agricole colective publicat în aprilie
1953 se preciza cã scopul urmãrit este ca þãrãnimea sã urmeze „singura cale justã pentru
þãrãnimea muncitoare pe drumul construirii socialismului, dupã exemplul þãrãnimii
colhoznice din Uniunea Sovieticã”.7
Pentru a face mai credibilã teza superioritãþii colhozului sovietic regimul comunist a
încurajat schimburile de experienþã. În vara anului 1949 o delegaþie de 150 de þãrani a
fost dusã în Uniunea Sovieticã pentru a vedea la faþa locului realizãrile din colhozuri8. În
1950 un alt grup de 210 þãrani a fãcut deplasarea în acelaºi scop, iar în 1951 a fost
organizatã în România o vizitã a þãranilor colhoznici sovietici9. „În cursul acestor vizite,
þãranii muncitori s-au convins pe baza celor vãzute de ei de superioritatea gospodãriilor
agricole socialiste, transformându-se în propagandiºti ºi iniþiatori ai organizãrii gos-
podãriilor agricole colective”10. Nicolae Mureºan relata în broºura publicatã în 1950 sub
titlul Cum trãiesc þãranii sovietici:

1. Idem, Colectivizarea agriculturii în România. Dimensiunea politicã, vol. II, 1953-1956,

Institutul Naþional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureºti, 2005, p. 19.
2. O. Roske (coord.), Dosarul colectivizãrii..., p. 25.
3. Ibidem, p. 59.
4. Gheorghe Gheorghiu-Dej, Sarcinile Partidului Muncitoresc Român în lupta pentru întãrirea
alianþei clasei muncitoare cu þãrãnimea muncitoare ºi pentru transformarea socialistã a
agriculturii. Raport fãcut la ºedinþa plenarã a CC al P.M.R. din 3-5 martie 1949, ediþia a
doua, Editura P.M.R., 1952, p. 73.
5. D. Cãtãnuº, O. Roske, Colectivizarea..., vol. I, p. 19.
6. Scânteia, 28 octombrie 1949, apud B. Tãnãsescu, op. cit., p. 45.
7. Scânteia, 11 aprilie 1953, apud Ibidem.
8. D. Cãtãnuº, O. Roske, Colectivizarea, vol. I, p. 20.
9. Ibidem.
10. S. Hartia, M. Dulea, op. cit., p. 87.
84 OCTAVIAN ROSKE

Colindând prin gospodãria colhoznicului Dimitrie Cazacenco, întinsã pe vreo 600 metri
pãtraþi, trecem pe rând pe la grajdul vitelor, unde-ºi þine vaca ºi viþelul, la cocina cu porci, la
ograda cu pãsãri. Grajdul ºi cocina sunt zidite din cãrãmidã, au luminã electricã, apã la
robinet, strãlucesc de curãþenie. Vaca, cei trei porci ºi pãsãrile nenumãrate pe care le are în
gospodãrie îl îndestuleazã cu lapte, grãsime ºi carne. Grãdina de zarzavat îl îndestuleazã cu
legume [...] vasãzicã, belºug în casa grãjdarului ca la toþi colhoznicii pe unde mai fusesem 1.

Precedentul sovietic
Recursul la modelul sovietic îºi gãseºte cel puþin douã explicaþii. Mai întâi, formula
invocãrii „marilor realizãri” sovietice putea invalida orice acuzã de infidelitate faþã de
Moscova. Aplicarea experienþei agriculturii sovietice, de la metodele de înfiinþare a
G.A.C.-urilor pânã la folosirea ultimelor descoperiri ale ºtiinþei sovietice, consacrau un
comportament politic corect în raport cu marele aliat. De fapt, strategia anunþatã de
Gheorghiu-Dej la Plenara din martie 3-5 martie 1949 relua teza avansatã de Rezoluþia
Biroului Informativ din iunie 1948:

Pentru a lichida cu succes chiaburimea ca clasã, ºi deci pentru a lichida elementele capitaliste
la þarã, partidul trebuie sã desfãºoare în prealabil o îndelungatã muncã pregãtitoare în vederea
îngrãdirii elementelor capitaliste de la sate, în vederea întãririi alianþei dintre clasa muncitoare
ºi þãrãnime sub conducerea clasei muncitoare, în vederea dezvoltãrii industriei socialiste,
capabile sã organizeze producþia de maºini necesare muncii colective în agriculturã2.

Abaterile de la linia Cominformului puteau duce la pierderea funcþiei în ierarhia de

partid sau, aºa cum s-a întâmplat în Polonia cu Gomulka, la pierderea libertãþii3. În
momentele de crizã în desfãºurarea colectivizãrii, conducerea P.M.R. a preferat sã
consulte Moscova pentru a gãsi cea mai convenabilã soluþie. Dupã ºedinþa Biroului
Politic din februarie 1951, în timpul cãreia Gheorghiu-Dej a expus posibilitatea trecerii
la întovãrãºiri, variantã respinsã de Ana Pauker ºi Vasile Luca, care susþineau formarea
în continuare a gospodãriilor agricole, forme mai apropiate de modelul colhoznic, s-a
decis trimiterea unei delegaþii la Moscova pentru a se afla opinia lui Stalin. Hotãrârea
CC al P.M.R. din septembrie 1951 poate fi vãzutã ca rezultat al acestei vizite, Stalin
avizând proiectul lui Gheorghiu-Dej4.
În plan secund, unii lideri de partid credeau cã experienþa campaniei de colectivizare
din Uniunea Sovieticã putea fi folositã ca îndreptar pentru stabilirea prioritãþilor pe
teren. Prudenþa în primii doi ani de colectivizare în România poate sã fi fost influenþatã
de strategia leninistã a paºilor mãrunþi. Lenin avertizase în 1919 cã o atitudine agresivã
faþã de þãrãnimea mijlocaºã ar fi putut compromite proiectul colectivizãrii5. Tema

1. Claudiu Degeratu, Octavian Roske, „Colectivizarea agriculturii. Modelul sovietic: drumul

belºugului”, în Arhivele totalitarismului, nr. 3, 1994, p. 55.
2. D. Cãtãnuº, O. Roske, Colectivizarea..., vol. I, p. 12.
3. Ibidem, p. 13; Ion Constantin, op. cit., p. 437.
4. D. Cãtãnuº, O. Roske, Colectivizarea..., vol. I, p. 29.
5. Ibidem, p. 13.
 RADIOGRAFIA UNUI E{EC 85

colectivizãrii graduale fusese însã elaboratã de Engels: „Sarcina noastrã faþã de micul
þãran este, în primul rând, sã transformãm gospodãria sa privatã ºi proprietatea sa
particularã într-una cooperatistã, nu prin violenþã, ci prin puterea exemplului ºi acor-
dându-i sprijinul societãþii pentru acest scop” 1. Despre o abordare prudentã, în care un
rol important îl avea „o îndelungatã muncã pregãtitoare în vederea îngrãdirii elementelor
capitaliste de la sate” se vorbeºte ºi în Rezoluþia Biroului Informativ din 1948, un punct
de referinþã pentru conducerile partidelor comuniste din toate statele blocului sovietic2.
De aceea Gheorghiu-Dej recomandã ca, la început, sã se treacã doar la „organizarea
unui numãr restrâns de Gospodãrii Agricole Colective, acolo unde þãranii sãraci ºi
mijlocaºi vor fi hotãrâþi a trece la o asemenea organizare a agriculturii”3.
Din experienþa sovieticã veneau ºi metoda divizãrii þãrãnimii în trei categorii, ºi
lansarea unei politici de alianþã cu pãturile defavorizate. Formulatã de Lenin, strategia
alianþei fusese pusã în aplicare de Stalin, þãrãnimea sãracã devenind „un reazim al clasei
muncitoare de la sate”4. Programul colectivizãrii anunþat la Plenara din 3-5 martie 1949
copia de fapt modelul stalinist aplicat în „perioada marii cotituri”: „Ne sprijinim pe
þãrãnimea sãracã, strângem alianþa cu þãrãnimea mijlocaºã ºi ducem o luptã neîntreruptã
împotriva chiaburimii”5. Dezvoltarea unei infrastructuri a agriculturii colectivizate urma
de asemenea experienþa sovieticã. Gospodãriile Agricole Colective preluau modelul
organizatoric din colhozuri, întovãrãºirile erau de fapt niºte T.O.Z-uri, iar baza tehnicã
subordonatã Staþiunilor de Maºini ºi Tractoare era construitã dupã modelul sovietic6.

Colectivizarea agriculturii: construcþia instituþionalã

Chiar dacã mãsurile luate în favoarea þãrãnimii în 1945, urmate apoi de programul de
emancipare a þãrãnimii sãrace declanºat în martie 1949, aveau un marcat profil propa-
gandistic, desfãºurarea pe teren a campaniei, agenda legislativã ºi tot pachetul de mãsuri
administrative nu puteau ignora experienþa trecutului. Criticii reformei agrare din 1921
atribuiau eºecul acestei mãsuri printr-o prea lentã aplicare, exproprierile ºi împro-
prietãrirea prelungindu-se peste douã decenii7. Reforma agrarã înfãptuitã dupã Primul
Rãzboi Mondial fusese criticatã chiar de unele cercuri politice din perioada interbelicã.
Specialiºti în politici agrare din acei ani arãtaserã cã, pentru a-ºi asigura independenþa
economicã, o familie þãrãneascã ar fi trebuit sã posede minimum 5 ha, o condiþie pe care
împroprietãrirea 1921 nu reuºise s-o îndeplineascã8. Absenþa unui program accesibil de

1. Karl Marx, Friedrich Engels, Opere alese, vol. II, Editura de Stat pentru Literaturã Politicã,
Bucureºti, 1955, p. 473, apud Dezvoltarea economiei..., pp. 214-215.
2. D. Cãtãnuº, O. Roske, Colectivizarea..., vol. I, p. 62.
3. Ibidem, p. 65.
4. Ibidem, pp. 16, 63.
5. Ibidem, p. 63; Dumitru ªandru, „Colectivizarea agriculturii ºi problema agrarã: repere social-
-politice”, în Dorin Dobrincu, Constantin Iordachi (coord.), Þãrãnimea ºi puterea. Procesul
de colectivizare a agriculturii în România (1949-1962), Editura Polirom, Iaºi, 2004, p. 53.
6. D. Cãtãnuº, O. Roske, Colectivizarea..., vol. I, p. 13.
7. D. ªandru, art. cit., p. 47.
8. Ibidem, p. 46.
86 OCTAVIAN ROSKE

credite pentru familiile cu loturi mici blocase orice posibilitate de creºtere economicã.
Politica fiscalã, lipsa facilitãþilor acordate gospodãriilor þãrãneºti ºi preþurile mici la
produsele agricole nu au constituit un motiv de încurajare pentru producãtorii rurali1.
Pe de altã parte, dezinteresul statului pentru dotarea cu maºini ºi tractoare a gospodãriilor
þãrãneºti a accentuat decalajul dintre România ºi alte þãri din Europa la capitolul
productivitate în exploatãrile agricole2. Toate aceste greºeli comise de guvernele din
perioada interbelicã au servit regimului comunist ca îndreptar pentru noua politicã
agrarã.
Mai întâi, durata colectivizãrii ar fi trebuit sã fie cât mai scurtã, pentru a stabiliza
fluxul producþiei agricole, atât de necesar aprovizionãrii populaþiei. Planul de dezvoltare
a României prevedea ca pânã în 1955, 70% din suprafaþa arabilã a României sã fie sub
controlul structurilor colectiviste ºi al gospodãriilor agricole de stat 3. Slaba dotare
tehnicã, complicaþiile apãrute în timpul colectãrilor, un proces care s-a desfãºurat în
paralel cu formarea structurilor colectiviste, ºi tensiunile la nivelul conducerii P.M.R. au
încetinit ritmul colectivizãrii, doar 25,9% din suprafaþa arabilã a þãrii fiind colectivizatã
pânã în 19554.
În schimb, politica încurajãrilor fiscale a cãpãtat repede contur. Prin lege, Gospodãriile
Agricole Colective urmau sã primeascã, imediat dupã înfiinþare, în condiþii avantajoase,
credite de la stat. Astfel, primele 56 G.A.C. înfiinþate în 1949 au primit din partea
statului credite de peste 33 de milioane de lei, pe termen lung5. În 1954-1955 creditele
primite de G.A.C. de la stat au însumat 300 de milioane de lei6. Din 1955 au fost
înfiinþate instituþii specializate, cum ar fi Banca agricolã de stat ºi cooperativele de credit
ºi economie. Pânã în 1956 gospodãriile colective au primit credite pe termen lung în
valoare de 567 de milioane de lei, sume cheltuite pentru construcþii, cumpãrare de
animale, utilaje ºi îngrãºãminte7. În ce priveºte facilitãþile fiscale, acestea vor fi acordate
doar structurilor colectiviste, acestea fiind scutite de impozit pe o perioadã de doi ani 8.
Scutirile pentru cote se ridicau la 20%, iar plãþile cãtre S.M.T. aveau reduceri de 10%9.
Prin adoptarea decretului nr. 125 din 31 mai 1952, membrii G.A.C. plãteau impozite
reduse cu 50%, iar cei din întovãrãºiri cu 20%10. În schimb, povara impozitului agricol
ºi a cotelor majorate va fi lãsatã pe umerii gospodãriilor chiabureºti.
În privinþa înzestrãrii, noile gospodãrii agricole colective vor primi terenuri suficient
de întinse, de bunã calitate, în apropierea localitãþilor. În ºedinþa din 2 aprilie 1949,
Secretariatul Comitetului Central a stabilit ca noile gospodãrii agricole sã primeascã
terenuri de 100-200 ha11. La rândul lor, þãranii necolectivizaþi vor primi pãmânturi de
slabã calitate, la mare distanþã de sat12.

1. Ibidem, p. 47.
2. Ibidem.
3. R. Levy, op. cit., p. 87.
4. O. Roske (coord.), Dosarul colectivizãrii..., p. 169.
5. Alianþa..., p. 442.
6. Ibidem, p. 464.
7. Dezvoltarea economiei..., pp. 215-216.
8. D. ªandru, art. cit., p. 54.
9. D. Cãtãnuº, O. Roske, Colectivizarea..., vol. I, p. 18.
10. O. Roske, F. Abraham, D. Cãtãnuº, op. cit., p. 277.
11. D. Cãtãnuº, O. Roske, Colectivizarea..., vol. I, p. 18.
12. D. ªandru, art. cit., p. 54.
 RADIOGRAFIA UNUI E{EC 87

Înfiinþarea Staþiunilor de Maºini ºi Tractoare semnala de asemenea interesul statului

pentru asigurarea unei baze tehnice permanente a noilor structuri colectiviste. Staþiunile
de Maºini ºi Tractoare funcþionau încã din 1948 în baza decretului nr. 33/1948 ºi a
decretului nr. 273/19481. În 1948 existau doar 87 de S.M.T. Numãrul lor va creºte pânã
în 1956 la 235, ºi apoi, în 1957, la 2392. Dacã în 1948 S.M.T. dispuneau doar de 10
combine pentru pãioase, în 1959 numãrul acestora se va ridica la 5.048. La semãnãtori
mecanice se va înregistra de asemenea o creºtere de la 659 în 1948 la 11.400 în 1959 3.
O Staþiune de Maºini ºi Tractoare avea în 1949 în medie 44 tractoare agricole de 15 CP,
39 pluguri tractor, 31 batoze pentru pãioase4. Prin comparaþie, inventarul unei G.A.C.
era mult mai modest. G.A.C. „Ion Creang㔠din comuna Buznea, judeþul Iaºi, dispunea
la înfiinþare, în august 1950, doar de 12 pluguri, 3 grape, o semãnãtoare ºi câteva unelte
agricole5.
Totuºi, Gheorghiu-Dej era nemulþumit de baza tehnicã a S.M.T., arãtând, în martie
1949, cã suprafeþele lucrate mecanic aratã o slabã exploatare a parcului de tractoare.
Staþiunile, arãta el, duceau lipsã de maºini, unelte pentru atelierele de reparaþii ºi
mijloace de transport6. Într-un discurs rostit la 23 mai 1953 la Congresul fruntaºilor din
Gospodãriile Agricole Colective, Gheorghiu-Dej atrãgea atenþia cã în continuare „lipsesc
maºini-agregate necesare întreþinerii culturilor ºi mai cu seamã cele de recoltat. Se mai
practicã pe scarã largã executarea manualã a unor munci care pot fi mecanizate, ceea ce
produce mari pagube la recoltele ce se lasã pe teren neculese”7. N. Ceauºescu observa,
în ºedinþa plenarei lãrgite a CC al P.M.R. din 19-20 august 1953, c㠄jumãtate din
maºinile noastre, din tractoarele noastre sunt stricate”8. Progresele în acest domeniu vor
fi vizibile abia spre sfârºitul anilor 1950. În 1935, numãrul tractoarelor din România
fusese de 4.0499, iar în 1945 acesta crescuse la 8.99010. Dacã în 1950 producþia de
tractoare a Uzinelor din Braºov era de 3.466, pânã în 1955 alte 16 întreprinderi se vor
profila pe producþia de utilaje agricole11. În 1956, erau produse în România 4.202
tractoare, iar în 1960 17.102 tractoare12. Pentru a se reduce costurile, lucrãrile efectuate
cu sprijinul S.M.T. se calculau pe hectar arãturã normalã, ºi nu pe fiecare lucrare13.
Sarcinile S.M.T. se stabileau, ca ºi în cazul G.A.S., prin planul de stat 14.
La rândul lor, Gospodãriile Agricole de Stat vor veni în sprijinul G.A.C. Din
patrimoniul G.A.C. vor fi transferate „în folosinþa pe veci a G.A.C.” numeroase terenuri
ºi clãdiri. Conform H.C.M. nr. 914 din 18 august 1949 G.A.C. „23 August 1944” din
comuna Corni, judeþul Covurlui a primit din patrimoniul G.A.S. Urleºti 113 ha de teren

1. O. Roske, F. Abraham, D. Cãtãnuº, op. cit., pp. 73-74.

2. Dezvoltarea economiei..., p. 213; O. Feneºan, op. cit., p. 197.
3. S. Hartia, M. Dulea, op. cit., p. 61.
4. O. Feneºan, op. cit., p. 202.
5. O. Roske (coord.), Dosarul colecivizãrii..., p. 62.
6. D. Cãtãnuº, O. Roske, Colectivizarea..., vol. I, p. 59.
7. Ibidem, vol. II, p. 41.
8. Ibidem, p. 126.
9. O. Feneºan, op. cit., p. 31.
10. Ibidem, p. 34.
11. Alianþa..., p. 448.
12. O. Feneºan, op. cit., p. 78; Alianþa..., p. 488.
13. O. Feneºan, op. cit., p. 213.
14. Ibidem, p. 216.
88 OCTAVIAN ROSKE

arabil ºi trei grupuri de clãdiri1. În cuprinsul hotãrârii erau menþionate 17 transferuri de

terenuri ºi clãdiri. Acþiunea va continua în 1950 prin adoptarea H.C.M. nr. 617/1950,
H.C.M. nr. 709/1950 ºi H.C.M. nr. 992/19502. G.A.S. vor pune de asemenea la dis-
poziþia G.A.C. seminþe selecþionate ºi animale de rasã3. În 1949 G.A.S. deþineau doar
4,3% din suprafaþa arabilã a þãrii4. În 1950 existau în întreaga þarã 363 G.A.S., cu o
suprafaþã totalã de 753.200 ha, faþã de numai 288.900 ha câte se aflau în proprietatea
G.A.C.5. În ce priveºte mãrimea terenurilor, în 1950 G.A.S. deþineau 5,3% din suprafaþa
agricolã a þãrii în timp ce G.A.C. aveau doar 1,6%. Raportul se va modifica pânã în
1955 când G.A.S. vor deþine 6,9%, în timp ce G.A.C. ºi întovãrãºirile 9,5% 6. Dupã o
stagnare în perioada 1951-1956, numãrul G.A.S. va continua sã creascã, ajungând în
1960 la 560 de unitãþi7.
Printre metodele folosite pentru a creºte productivitatea în agriculturã era amintitã ºi
chimizarea. Producþia de îngrãºãminte chimice în România a crescut în perioada 1956-1960
de 8,4 ori faþã de perioada 1951-19568. În 1955 se consumau 6,8 kg de îngrãºãminte
chimice la 1 ha arabil, sub nivelul atins în alte þãri din blocul sovietic9.
În privinþa personalului de specialitate, statul a sprijinit formarea de cadre calificate.
Gheorghiu-Dej constata în august 1953 cã existã prea puþini „ingineri agronomi, zooteh-
nicieni ºi medici veterinari”, iar „repartiþia specialiºtilor existenþi este defectuoas㔠10.
Pentru a remedia aceste deficienþe, baza materialã a învãþãmântului agricol a fost
dezvoltatã, iar numãrul de locuri, mãrit. Numãrul absolvenþilor agronomi a crescut de la
274 în 1950 la 990 în 195411. Numãrul inginerilor agronomi cu studii superioare a
crescut de asemenea substanþial. Dacã în 1951 aceºtia erau 3.383 la nivelul întregii þãri,
în 1955 ei vor ajunge la 6.13112. În 1935 un inginer agronom trebuia sã acopere circa 30
de comune, în timp ce în 1960 la 3 comune reveneau 5 ingineri agronomi13. Din 1955
durata învãþãmântului agricol superior se va prelungi la 5 ani14. În 1958 existau institute
agronomice la Bucureºti, Cluj, Iaºi, Craiova ºi Timiºoara15.
Instituþional formele de asociere au variat de-a lungul timpului, în funcþie de orientãrile
politice ale momentului. Mai întâi a existat marea proprietate colectivistã, Gospodãria
Agricolã Colectivã, în care þãranii intrau renunþând la pãmânt, animale ºi unelte agricole.
Ei puteau pãstra doar un lot de 20-30 ari pentru grãdinã sau livadã16. În 1951, au apãrut

1. O. Roske, F. Abraham, D. Cãtãnuº, op. cit., p. 103.

2. O. Roske (coord.), Dosarul colectivizãrii..., p. 63.
3. D. Cãtãnuº, O. Roske, Colectivizarea..., vol. I, p. 19; Dezvoltarea economiei..., p. 212.
4. D. Cãtãnuº, O. Roske, Colectivizarea..., vol. I, p. 59.
5. Dezvoltarea agriculturii Republicii Populare Române, Direcþia Centralã de Statisticã, 1961, p. 38.
6. Cezar Avram, Politici agrare în Oltenia anilor 1949-1952. Mutaþii socio-economice în satul
românesc, Editura de Sud, Craiova, 1999, p. 93.
7. Dezvoltarea agriculturii..., p. 39.
8. Alianþa..., p. 492.
9. O. Feneºan, op. cit., p. 88.
10. D. Cãtãnuº, O. Roske, Colectivizarea, vol. II, p. 57.
11. O. Feneºan, op. cit., p. 107.
12. Dezvoltarea economiei..., p. 216; Alianþa..., p. 450.
13. S. Hartia, M. Dulea, op. cit., p. 64.
14. O. Feneºan, op. cit., p. 106.
15. Ibidem.
16. Ibidem, p. 228.
 RADIOGRAFIA UNUI E{EC 89

întovãrãºirile, numite ºi T.O.Z-uri, dupã denumirea în limba rus㠄tovãrãºie pentru

cultivarea în comun a pãmântului”, descrise de Gheorghiu-Dej „ca forme de cooperaþie
de producþie accesibile unor mase largi de þãrani care nu sunt încã hotãrâþi sã facã pasul
decisiv spre gospodãria colectivã”1. Cooperativele Agricole de Producþie cu rentã au
apãrut în urma Plenarei CC al P.M.R. din 16-17 iulie 1956, ca formã de asociere
recomandatã mai ales pentru regiunile unde dominau mijlocaºii2. Acestea combinau
proprietatea privatã asupra pãmântului cu proprietatea socialistã asupra celorlalte mijloace
de producþie, respectiv inventarul viu ºi mort. Munca se desfãºura în comun, iar repartiþia
beneficiilor se fãcea dupã muncã ºi suprafaþa terenului deþinut3. În martie 1958, existau
numai 125 de cooperative cu rentã4. Dupã 1965 se va trece la o titulaturã unicã,
Cooperativa Agricolã de Producþie5.

Politica agrarã ºi bãtãlia pentru putere

În abordarea chestiunii þãrãneºti, P.M.R. s-a aflat sub permanenta provocare a realitãþilor
politice interne ºi sub presiunea testului de fidelitate faþã de Uniunea Sovieticã. Între
aceste douã realitãþi s-a constituit ºi politica agrarã a pa rtidului, iar incoerenþele în
agenda legislativã sau în seturile de mãsuri administrative nu pot fi înþelese decât din
perspectiva raporturilor cu factorii amintiþi. În septembrie 1944, proiectul de platformã
al Partidului Comunist din România pentru crearea Frontului Naþional Democrat promitea
înfãptuirea unei largi reforme agrare prin „exproprierea proprietãþilor agrare de la 50 de
ha în sus ºi împroprietãrirea þãranilor fãrã pãmânt sau cu pãmânt puþin”6. Terenurile
urmau sã fie preluate gratuit, fãrã nici o obligaþie fiscalã ulterioarã. Dupã împroprietãrire,
þãranii urmau sã predea statului 10% din producþia obþinutã, pe o perioadã de 10 ani. Din
acest fond ar fi urmat sã se constituie bugetul necesar pentru achiziþionarea de maºini ºi
unelte7. Prezentând reforma agrarã ca pe o mãsurã iminentã, comuniºtii ºi aliaþii lor din
F.N.D. îi îndemnau pe þãrani sã intre cu plugurile pe terenurile moºierilor pentru a-ºi
face dreptate8. În cursul lunii ianuarie 1945 aproape 10.000 de þãrani de pe Valea
Bistriþei au intrat în posesia unor terenuri prin exproprierea moºiei prinþului Sturdza de
56.000 ha9. La 15 februarie 1945 delegaþi din comitete sãteºti din judeþul Constanþa
anunþau cã vor confisca pãmânturile moºierilor ce depãºesc 50 ha: „O datã pãmântul
intrat în mâinile noastre, vom ºti sã-l apãrãm ºi sã înfruntãm uneltirile moºierilor.
Pãmântul va fi al nostru”10. La numai patru zile de la aceastã întrunire, ziarul Scânteia

1. C. Avram, op. cit., p. 91; Gheorghe Gheorghiu-Dej, Articole ºi cuvântãri, Ediþia a IV-a,
Editura de Stat pentru Literaturã Politicã, Bucureºti, 1955, p. 636.
2. O. Feneºan, op. cit., p. 224; Dezvoltarea economiei..., p. 226.
3. Dezvoltarea economiei..., p. 205; O. Feneºan, op. cit., p. 225.
4. B. Tãnãsescu, op. cit., p. 63.
5. D. ªandru, art. cit., p. 45.
6. Ibidem, p. 47.
7. Ibidem, p. 49.
8. Ibidem, p. 48.
9. O. Feneºan, op. cit., p. 51.
10. S. Hartia, M. Dulea, op. cit, p. 43.
90 OCTAVIAN ROSKE

scria cã în mai multe comune dobrogene moºiile fuseserã preluate de þãrani1. La

conferinþa prefecþilor din 10 judeþe ale Moldovei din februarie 1945 s-a cerut înfãptuirea
grabnicã a reformei agrare ºi instaurarea unui guvern F.N.D.2
Acuzând guvernul Rãdescu de tergiversãri în aplicarea reformei, comuniºtii au
încercat de fapt sã câºtige sprijinul gospodãriilor individuale cu teren puþin sau fãrã
teren, grãbind astfel instalarea unui guvern F.N.D.3. Generalul Rãdescu a ripostat
arãtând în ºedinþa Consiliului de Miniºtri din 16 februarie 1945 c㠄în ceea ce priveºte
agitaþia de la þarã pe tema reformei agrare, lucrurile au devenit de o gravitate excepþionalã”4.
ªi liderii Partidului Naþional Liberal apreciau cã exproprierea, aºa cum o prezentau
comuniºtii, devenise „o temã de agitaþie socialã, dar nu o soluþie socialã”5. La rândul
sãu, Partidul Naþional Þãrãnesc socotea c㠄împãrþirea pãmântului în loturi la þãrani ar
fi avut ca efect nu numai o diminuare a producþiei agricole, ci ºi o modificare în structura
culturilor, prin creºterea suprafeþelor însãmânþate cu porumb, în dauna grâului ºi, ca
urmare, o diminuare a stocurilor furnizate populaþiei urbane”6.
Adoptarea decretului-lege nr. 187 din 23 martie 1945 consfinþea o stare de fapt.
Marea proprietate privatã fusese lichidatã, beneficiarul acestei mãsuri fiind þãrãnimea
fãrã pãmânt sau cu pãmânt puþin. O statisticã publicatã în toamna anului 1948 arãta cã
proprietãþile de pânã la 1 ha reprezentau 7,1% din suprafaþa totalã, cele între 1 ºi 3 ha
26,2%, iar cele între 3-5 ha 24,4 %, ceea ce înseamnã cã aproape 60% din familiile
þãrãneºti profitaserã de pe urma mãsurii susþinute de Partidul Comunist7. Deºi nu rezolva
problema agrarã în România, reforma din martie 1945 consolida poziþia partidului
comunist ca apãrãtor al intereselor gospodãriilor þãrãneºti ºi garant al micii proprietãþi8.
Pe tot parcursul bãtãliei politice care a culminat cu alegerile din noiembrie 1946,
liderii partidului comunist au contestat cã ar avea vreo intenþie sã declanºeze un program
de colectivizare a agriculturii. Ana Pauker declara în 1945 c㠄nimeni altul decât
partidul comunist nu apãrã cu mai multã îndârjire proprietatea þãranului, meºteºugarului,
a micului comerciant”9. La o ºedinþã a conducerii Frontului Plugarilor, Petru Groza nega
orice fel de intenþie a guvernului de a trece la colectivizare: „Am stat de vorbã cu
generalissimul Stalin multe ceasuri ºi îmi spunea: Sã lãsaþi plugãrimea ºi satele sã
meargã ºi sã-ºi croiascã singurã [sic!] soarta: nimic silit, nimic forþat. Sã vã feriþi sã
imitaþi: sã nu faceþi colhozuri ºi sovhozuri”10. Promisiunile de menþinere a proprietãþii
þãrãneºti au fost reluate în timpul campaniei pentru alegerile din noiembrie 1946. Teohari
Georgescu infirma în iulie 1946 zvonurile privind o posibilã colectivizare: „Minciuni
sunt toate acestea care vi se spun”11. La rândul sãu, Petru Groza, în campania pentru
B.P.D., declara: „Nu facem colhozuri aºa cum vã sperie partidele istorice”12.

1. Ibidem.
2. Alianþa..., p. 303.
3. Ibidem, p. 304.
4. Ibidem, p. 311.
5. Dumitru ªandru, Reforma agrarã din 1945 în România, Institutul Naþional pentru Studiul
Totalitarismului, Bucureºti, 2000, p. 73.
6. Ibidem, p. 71.
7. D. Cãtãnuº, O. Roske, Colectivizarea..., vol. I, p. 15.
8. D. ªandru, art. cit., p. 50.
9. Ibidem.
10. Ibidem, p. 51.
11. Semnalul, 31 iulie 1946, apud O. Roske (coord.), Dosarul colectivizãrii..., p. 1.
12. Semnalul, 6 iunie 1946, apud ibidem.
 RADIOGRAFIA UNUI E{EC 91

Schimbarea agendei politice a partidului comunist se produce la începutul anului

1948, când accentul se deplaseazã spre sublinierea importanþei cooperaþiei ca mod de
organizare a producþiei agrare. Este un pas pregãtitor spre declanºarea colectivizãrii la
Plenara din 3-5 martie 1949. Dintr-odatã, mica proprietate þãrãneascã pe care partidul o
apãrase în bãtãlia pentru înfãptuirea reformei agrare în toamna anului 1944 ºi apoi în
primãvara anului 1945 nu mai constituie sursa bunãstãrii, factorul de stabilitate ºi
progres în lumea satului. Colectivizarea nu putea fi însã declanºatã cât timp existau
proprietãþile moºierilor. Deºi slãbiþi economic dupã aplicarea reformei agrare ºi fãrã
suport politic dupã dispariþia partidelor de opoziþie ºi abolirea monarhiei, moºierii
deþineau încã suprafeþe de peste 50 ha, utilaje agricole ºi animale. Prin adoptarea
Decretului nr. 83, la 2 martie 1949, se elimina un posibil factor de rezistenþã împotriva
colectivizãrii1. Pe de altã parte, terenurile, clãdirile ºi utilajele agricole confiscate puteau
constitui o bazã de pornire pentru noile structuri colectiviste2. Aplicându-se unor
suprafeþe mari ºi bazându-se pe o slabã evidenþã cadastralã, mãsura a dus însã ºi la
confiscarea unor terenuri aflate în posesia þãranilor. Deºi era gândit ca un act normativ
care sã fructifice efectele Legii nr. 187 din 23 martie 1945, mãsura a afectat, dupã cum
susþine Dumitru ªandru, peste 9.000 de þãrani cu familiile lor 3.

Premise ideologice: Plenara din 3-5 martie 1949

Plenara din 3-5 martie 1949 a arãtat o reorientare a partidului de la strategia bãtãliei
politice interne în care câºtigarea de aliaþi impunea alegerea unor lozinci tolerante,
reformatoare, spre un profil ideologic în care aplicarea învãþãturilor leniniste ºi a
experienþei staliniste constituia fundamentul politicii agrare. Întrucât teza lui Lenin
combãtea proprietatea privatã ca factor ce genereaz㠄capitalism ºi burghezie permanent,
spontan ºi în proporþie de masã”, mãsura care se impunea era ca, dupã naþionalizarea din
industrie ºi confiscarea marii proprietãþi din mediul rural, sã urmeze desfiinþarea
proprietãþii asupra pãmântului4. „Sarcina noastrã”, arãtase Lenin, „este acum sã trecem
la cultivarea în comun a pãmântului, sã trecem la marea gospodãrie colectivã”5. Argumente
pentru o asemenea mãsurã se puteau gãsi ºi la Stalin:

Þãrãnimea cu gospodãrie individualã e o clasã aparte, care îºi bazeazã gospodãria pe proprie-
tatea privatã asupra uneltelor ºi mijloacelor de producþie, ºi care, din aceastã cauzã, se
deosebeºte de clasa proletarilor, care îºi bazeazã economia pe proprietatea colectivã asupra
uneltelor ºi mijloacelor de producþie. Aceasta înseamnã cã þãrãnimea cu proprietatea individualã
e o clasã din rândurile cãreia se ridicã capitaliºti, o clasã care genereazã ºi întreþine capitaliºti,
chiaburi ºi, în general, tot felul de exploatatori6, conchide Stalin.

1. O. Roske, F. Abraham, D. Cãtãnuº, op. cit., p. 86; Dumitru ªandru, „Decretul 83/1949”, în
Arhivele Totalitarismului, nr. 1, 1993, p. 133.
2. Dorin Dobrincu, „Colectivizarea agriculturii ºi represiunea împotriva þãrãnimii din România
(1949-1962)”, în Ruxandra Cesereanu (coord.), Comunism ºi represiune în România. Istoria
tematicã a unui fratricid naþional, Editura Polirom, Iaºi, 2006, p. 111.
3. D. ªandru, „Colectivizarea...”, p. 52.
4. Ibidem, p. 53.
5. O. Roske (coord.), Dosarul colectivizãrii..., p. 3.
6. Ibidem, p. 2.
92 OCTAVIAN ROSKE

Gheorghiu-Dej a prezentat teza leninist-stalinistã ca pe un argument major al declan-

ºãrii campaniei de colectivizare: „Victoria deplinã a socialismului nu este posibilã atâta
timp cât mai continuã sã existe la oraºe ºi sate proprietatea privatã asupra mijloacelor de
producþie, inclusiv asupra pãmântului”1.
A douã premisã ideologicã susþine cã mica proprietate þãrãneascã este incompatibilã
cu progresul în agriculturã, nefiind capabilã, dupã cum arãta Lenin, „sã elibereze
omenirea de starea de mizerie ºi de asuprire în care se aflã masele”2. Gheorghiu-Dej
completa argumentaþia ideologicã, folosind date statistice: 75% din populaþia României
trãia la sate, 95,7% din pãmântul arabil se afla în proprietatea gospodãriilor þãrãneºti3;
94% din aceastã suprafaþã se afla distribuitã în proprietãþi sub 10 hectare, adicã mici ºi
mijlocii4. Problema fãrâmiþãrii proprietãþilor þãrãneºti fusese ºi în atenþia specialiºtilor în
probleme agrare din perioada interbelicã. De fapt, formula comasãrii micii proprietãþi
þãrãneºti în cooperative constituite prin aderare voluntarã a reprezentat pentru unii
specialiºti în domeniul ºtiinþelor agricole o soluþie pentru numeroasele probleme cu care
se confrunta agricultura româneascã. În 1931 G. Ionescu-ªiºeºti a elaborat un proiect de
lege a asociaþiilor pentru îmbunãtãþirea agriculturii, blocat însã din cauza opoziþiei
Partidului Naþional Þãrãnesc5.
Fãrã cadre specializate, lipsiþi de o infrastructurã de întindere naþionalã ºi marcaþi de
efortul de a plãti reparaþiile de rãzboi, liderii de partid erau conºtienþi cã nu vor putea
repeta experienþa colectivizãrii staliniste, impunând un ritm rapid de la început. Chiar în
timpul Plenarei din 3-5 martie 1949, Gheorghiu-Dej recunoºtea nivelul slab de dotare
tehnicã al S.M.T., slabele performanþe ale G.A.S., care ar fi trebuit sã funcþioneze ca
model, ºi lipsa cadrelor specializate6. Nici problema cadrelor de conducere pentru noile
G.A.C. nu putea fi neglijatã, Ana Pauker recunoscând, în mai 1949, într-o ºedinþã a
Secretariatului P.M.R., c㠄nu vom putea avea de la început preºedinþi în stare sã
conducã o gospodãrie mare”7. Colectivizarea ar fi avut succes numai dacã, aºa cum arãta
Vasile Luca, producþia agricolã ar fi crescut, stimulându-i astfel pe þãranii sãraci ºi pe cei
mijlocaºi s㠄creeze cooperativele de producþie”8.
Pe de altã parte, o campanie care avea ca obiectiv transformarea vieþii a 12 milioane
de þãrani, care reprezentau 75% din populaþia þãrii, nu putea sã debuteze decât într-un
ritm lent9. Din acest motiv Gheorghiu-Dej recomanda ca, la început, sã se înfiinþeze un
numãr mic de G.A.C., acestea urmând sã se constituie cu aprobarea Executivului ºi a
partidului. Aderarea trebuia sã se producã prin liber consimþãmânt, þãranii având
posibilitatea sã se convingã singuri cât de eficiente erau noile gospodãrii model. Temându-se
de o reacþie masivã a þãrãnimii, Ana Pauker recomanda în 1949: „Sã mergem încet, ºi
cu mare grijã, pas cu pas, cu mult tact, sã nu ne trezim cu tulburãri prea mari”10. În iulie

1. D. Cãtãnuº, O. Roske, Colectivizarea..., vol. I, p. 61.

2. Ibidem, p. 60.
3. Ibidem, p. 52.
4. Ibidem, p. 53.
5. D. ªandru, „Colectivizarea...”, p. 46.
6. D. Cãtãnuº, O. Roske, Colectivizarea..., vol. I, p. 65.
7. Robert Levy, „Primul val al colectivizãrii: politici centrale ºi implementare regionalã, 1949-1953”,
în Dorin Dobrincu, Constantin Iordachi (coord.), op. cit., p. 67.
8. D. Cãtãnuº, O. Roske, Colectivizarea..., vol. I, p. 81.
9. O. Feneºan, op. cit., p. 67; D. Cãtãnuº, O. Roske, Colectivizarea..., vol. I, p. 87.
10. D. Cãtãnuº, O. Roske, Colectivizarea..., vol. I, p. 18.
 RADIOGRAFIA UNUI E{EC 93

1949, din cele 60 de cereri de înfiinþare înaintate CC al P.M.R. doar 21 au fost aprobate,
dar chiar ºi acestea urmau sã fie înfiinþate eºalonat, în grupuri de 5-6, „pentru a nu se
crea deodatã greutãþi”1. Pânã la sfârºitul anului 1949 s-au înfiinþat numai 56 de G.A.C.,
în care erau cuprinse 4.085 de gospodãrii þãrãneºti. În ce priveºte compoziþia lor,
dominau þãranii sãraci, cu 2.652 de familii, în timp ce mijlocaºii aveau doar 1.332 2.
Supravegherea procesului de colectivizare a fost încredinþatã unei comisii, Secretariatul
Comitetului Central stabilind componenþa acestui for în ºedinþa din 28 martie 19493. Din
partea Biroului Politic rãspundea Ana Pauker, activitatea Ministerului Agriculturii fiind
supervizatã tot de ea4. Din Comisia Agrarã mai fãceau parte ministrul Agriculturii,
Vasile Vaida, activiºtii de partid Dumitru Petrescu ºi Pavel Chirtoacã, secretarii de stat
la ministerul Agriculturii Nicolae Ceauºescu ºi Mircea Gogioiu ºi consilierul sovietic
Veretenikov5. Abia la Plenara din 23-25 ianuarie 1950 s-a hotãrât înfiinþarea unei Secþii
agrare în cadrul Comitetului Central, cu puteri crescute, sub conducerea Anei Pauker6.
Când Ana Pauker va pleca în vara anului 1950 la Moscova pentru fi operatã de cancer la
sân, supravegherea Secþiei agrare ºi a Ministerului Agriculturii va fi preluatã de Alexandru
Moghioroº7. Ordinele Secþiei agrare se transmiteau ierarhic prin secþiile agrare ale
comitetelor judeþene de partid ºi, la nivel local, prin organizaþiile de partid sãteºti, care
colaborau cu comisiile agricole înfiinþate pe lângã Sfaturile Populare8. Într-o ºedinþã din
20-23 februarie 1950 cu secretarii comitetelor judeþene de partid s-a subliniat cã
„transformarea socialistã a agriculturii nu merge de la sine, aceastã sarcinã revine
partidului, proletariatului. Iniþiativa de a merge spre socialism nu le aparþine þãranilor”9.

Prin orice metodã ºi cu orice preþ:

colectivizarea în 1950

Politica paºilor mãrunþi a fost abandonatã în vara anului 1950. La 1 iulie 1950 au fost
convocaþi la Bucureºti primii secretari ai comitetelor judeþene de partid pentru a se
stabili ritmul colectivizãrii agriculturii pânã la începutul lunii septembrie. Pentru a se
asigura cã nu aprobã înfiinþarea unor gospodãrii prea slabe numeric ºi ca înzestrare
funciarã, conducerea partidului a impus ca numãr minim de familii fondatoare 35, o
suprafaþã egalã cu suprafaþa medie deþinutã de o familie din comunã ºi un minim inventar
agricol10. Ca efect al acestei prelucrãri organizaþiile judeþene de partid au fãcut planuri,

1. Ibidem; D. ªandru, „Colectivizarea...”, p. 54.

2. D. Cãtãnuº, O. Roske, Colectivizarea..., vol. I, p. 21; Alianþa..., p. 441; R. Levy, op. cit.,
p. 86.
3. D. Cãtãnuº, O. Roske, Colectivizarea..., vol. I, p. 17.
4. Ibidem.
5. R. Levy, op. cit., p. 86; Idem, art. cit., p. 66.
6. Idem, op. cit., p. 87; D. Cãtãnuº, O. Roske, Colectivizarea..., vol. I, p. 17.
7. R. Levy, op. cit., p. 88.
8. D. Cãtãnuº, O. Roske, Colectivizarea..., vol. I, p. 17.
9. R. Levy, op. cit., p. 87.
10. D. Cãtãnuº, O. Roske, Colectivizarea...., vol. I, p. 22.
94 OCTAVIAN ROSKE

stabilind dinainte comunele în care urmau sã fie înfiinþate noile G.A.C.1 Acest mecanism
a funcþionat la nivelul fiecãrui judeþ, comitetele raionale încercând sã punã în aplicare
planul de înfiinþare a 1.016 gospodãrii, prin „orice metodã, ºi cu orice preþ”.
Pentru ca întreaga acþiune sã sporeascã în eficienþã, Miliþia ºi Securitatea au primit
directive sã participe la aceastã campanie. Practica ducerii þãranilor la Sfatul Popular
pentru a fi bãtuþi de miliþieni sau de oamenii Securitãþii se generalizeazã, sub presiunea
îndeplinirii planului trasat de conducerea partidului2. Într-un raport prezentat Secreta-
riatului Comitetului Central la 5 octombrie 1950 se aratã cã în fostele judeþe Alba, Arad,
Argeº, Baia, Dolj, Sibiu, Târnava Micã, Trei Scaune „a fost folositã forþa pentru a-i
determina pe þãrani sã se înscrie în gospodãria agricolã”3. S-a recurs la cele mai diferite
metode de presiune: „arestãri, bãtãi, schingiuri, ameninþãri cu pistoalele, terorizãri prin
chemarea la Comitetul Provizoriu noaptea, trimiterea copiilor acasã de la ºcoalã”4. În
1950 un grup de þãrani din satul Cistei, regiunea Hunedoara, a ajuns în audienþã la
Gheorghiu-Dej ºi Ana Pauker. Þãranii povesteau cum secretarul de partid de la Aiud, Ion
Moraru le-a spus „Ori vreþi, ori nu, colectiv tot se face! Vã bat cu capul de pereþi ºi tot
facem colectiv”. A doua zi au fost ridicaþi din sat doi chiaburi, doi þãrani sãraci ºi unul
mijlocaº. Au venit acas㠄bãtuþi groaznic”5.
Prin utilizarea forþei, au fost înfiinþate, pânã la 10 septembrie 1950, alte 585 de
gospodãrii. Peste 30.000 de gospodãrii þãrãneºti au fost constrânse sã intre în G.A.C. în
timpul campaniei din vara anului 19506. Dacã de la începutul colectivizãrii pânã în
primãvara anului 1950 fuseserã constituite doar 176 gospodãrii, pe parcursul anului
1950 au fost înfiinþate 961 G.A.C., care includeau 61.719 gospodãrii þãrãneºti7. Majori-
tatea G.A.C. înfiinþate în aceste condiþii nu erau funcþionale8. Dupã experienþa campaniei
din vara anului 1950, ritmul a fost din nou încetinit, pentru ca, în 1951, sã se constituie
numai 62 G.A.C., numãrul familiilor colectivizate ajungând la 71.9769. Din totalul celor
3.067.000 familii þãrãneºti care existau în România în 1952 intraserã în structurile
colectiviste doar 120.000, adicã doar 3,1% din totalul gospodãriilor10.
Dacã mecanismul de formare prin autorizare de la centru ar fi adus rezultate
spectaculoase partidul nu s-ar fi grãbit sã introducã în 1951 o altã modalitate de asociere:
întovãrãºirea agricolã. Schimbarea strategiei a fost anunþatã oficial prin Hotãrârea CC al
P.M.R. din 18 septembrie 195111. Deschisã tot asocierii voluntare, dar cu pãstrarea
proprietãþii asupra pãmântului, întovãrãºirea pãrea a fi mai uºor asimilatã de mentalul
rural, întrucât nu rupea în mod brutal legãtura tradiþionalã dintre þãran ºi bunurile sale.
Atraºi într-o formã de organizare care le permitea sã munceascã împreunã, þãranii

1. O. Roske (coord.), Dosarul colectivizãrii..., p. 55.

2. R. Levy, op. cit., p. 89.
3. D. Cãtãnuº, O. Roske, Colectivizarea..., vol. I, p. 23.
4. Ibidem.
5. D. ªandru, „Colectivizarea...”, p. 55.
6. R. Levy, art. cit., p. 73.
7. D. Cãtãnuº, O. Roske, Colectivizarea..., vol. I, pp. 22-23; Alianþa..., p. 468; O. Feneºan,
op. cit., p. 230; O. Roske (coord.), Dosarul colectivizãrii..., p. 8.
8. R. Levy, art. cit., p. 74.
9. O. Feneºan, op. cit., p. 230; Alianþa..., p. 469.
10 O. Roske (coord.), Dosarul colectivizãrii..., p. 8.
11 D. Cãtãnuº, O. Roske, Colectivizarea..., vol. I, p. 26.
 RADIOGRAFIA UNUI E{EC 95

pãstrau iluzia cã nu au pierdut dreptul asupra folosirii proprietãþii, un drept invocat de

cei care se împotriveau gospodãriilor agricole colective. Repartiþia producþiei se fãcea
dupã suprafaþa terenului fiecãrei familii ºi dupã munca depusã. Animalele de muncã,
animalele de producþie, uneltele agricole nu se cooperativizau1. Practica a dovedit cã
întovãrãºirile care efectuau muncile în comun ºi recurgeau la maºini ºi utilaje agricole
obþineau producþii mai mari la hectar2. Numãrul întovãrãºirilor l-a depãºit pe cel al
G.A.C. Dacã în 1952 existau 171.400 de familii þãrãneºti incluse în G.A.C., ºi 84.000
în întovãrãºiri, în 1956 erau doar 231.600 familii în G.A.C., în timp ce în întovãrãºiri
se înscriseserã 452.100 de familii3. La 1 martie 1958 în România existau doar 2.756 de
G.A.C., cu 398.246 familii, faþã de 11.431 de întovãrãºiri cu 1.125.082 familii4. În 1959
întovãrãºirile reprezentau 75% din totalul structurilor colectiviste, 67% din totalul
familiilor þãrãneºti ºi 53% din suprafaþa agricolã din acest sector5. Dupã 1960 se va trece
la asimilarea într-un ritm accelerat a întovãrãºirilor în G.A.C. În vara anului 1961,
Gheorghiu-Dej observa cã 75% din colectiviºtii care constituiau G.A.C. proveneau din
întovãrãºiri6.
Dupã 1956 se produce o reorientare a politicii partidului în chestiunea agrarã. Se
renunþã la prudenþa începutului, trecându-se la „marea cotiturã”. Încheierea colectivizãrii
devine un obiectiv major al partidului, realizat de data aceasta prin aplicarea strictã a
sarcinilor stabilite la centru. Satul ajunge scena de desfãºurare a unor forþe impresio-
nante: activiºti de partid care þin discursuri pentru convertirea la colectivizare, funcþio-
nari ai administraþiei locale sau ai gospodãriilor nou înfiinþate care folosesc ameninþãri
ºi presiuni pentru a obþine adeziunea de la toþi þãranii din localitate, miliþieni care îi
convoacã la post pe þãranii recalcitranþi, administrându-le pedepse corporale, echipe de
muncitori sau intelectuali care descind în caravane ale belºugului, pregãtiþi cu discursuri
impresionante despre viitorul de aur al gospodãriei agricole, militari, grupuri de þãrani
colectivizaþi trimiºi sã facã propagandã în gospodãriile care refuzau sa se alinieze,
lucrãtori ai Securitãþii sau alte persoane prinse în angrenajul imens al acestei campanii.
Prin metode ºi intensitate, finalul colectivizãrii apropie România de experienþa Uniunii
Sovietice, ritmul rapid de la sfârºitul colectivizãrii amintind de masiva campanie ordonatã
de Stalin. De la 3,9% gospodãrii þãrãneºti colectivizate în 1929 în Uniunea Sovieticã s-a
ajuns la 23,6% în 1930, apoi la 52,7% în 1931, 61,5% în 1932 ºi 65% în 19337. Dacã
în 1956 existau în România 683.900 de familii în G.A.C. ºi 452.100 în întovãrãºiri, în
1957 numãrul creºte la 1.453.300 familii în G.A.C. ºi 1.073.300 în întovãrãºiri, în 1958
la 1.869.200 în G.A.C. ºi 1.399.800 în întovãrãºiri, iar în 1958 la 2.618300 în G.A.C.
ºi 1.767.100 în întovãrãºiri8. În decurs de un an, din iunie 1960 pânã în iunie 1961, au

1. O. Feneºan, op. cit., p. 224; Dezvoltarea economiei..., p. 225.

2. Alianþa..., p. 506.
3. Dezvoltarea economiei..., p. 229.
4. Gheorghe Gheorghiu-Dej, Articole ºi cuvântãri, decembrie 1955-iulie 1959, Editura Politicã,
Bucureºti, 1959, p. 372.
5. Alianþa.., p. 502.
6. Gheorghe Gheorghiu-Dej, Articole ºi cuvântãri, iunie 1961-decembrie 1962, Editura Politicã,
Bucureºti, 1962, p. 9.
7. I. V. Stalin, Raportul de activitate al CC al PC (b) al U.R.S.S. la Congresul al XVII-lea al
Partidului, 26 ianuarie 1934, Editura P.M.R., 1951, p. 89, apud O. Roske (coord.), Dosarul
colectivizãrii..., p. 8.
8. Dezvoltarea agriculturii..., p. 38.
96 OCTAVIAN ROSKE

intrat în structurile colectiviste 610.000 familii þãrãneºti1. La 20 iunie 1960 Gheorghiu-Dej

anunþa cã 81% din gospodãriile þãrãneºti sunt incluse în structuri colectiviste. „Au mai
rãmas în afara sectorului socialist aproximativ 680.00 de familii.” 2 „Numai în ultimele
douã luni, decembrie ºi ianuarie”, declara Gheorghiu-Dej la sfârºitul lunii ianuarie
1962, „au intrat în gospodãrii colective un numãr de 205.000 familii þãrãneºti”3.
O asemenea performanþã fusese atinsã dupã ºapte ani de colectivizare, numãrul gospo-
dãriilor þãrãneºti colectivizate fiind de 231.407 abia în 1956 4.

Lichidarea chiaburimii
Nu numai argumentaþia pe care s-a construit campania de colectivizare a fost de naturã
ideologicã, dar ºi represiunea. Deºi fusese anunþat ca un program bazat pe o alianþã cu
þãrãnimea sãracã, în realitate nici o categorie nu a fost scutitã de tãvãlugul represiunii.
În martie 1949 Gheorghiu-Dej oferise câteva detalii pentru stabilirea profilului economic
al chiaburului: „dacã are pãmânt, în ce regiune se aflã pãmântul, dacã mai posedã ºi alte
mijloace de producþie [...] dacã exploateazã sau nu muncã strãinã, mãrimea familiei,
precum ºi o serie de împrejurãri locale”, interpretate dupã fiecare caz în parte 5. În
realitate, identificarea „bogãtanilor” va deveni un instrument de presiune la dispoziþia
administraþiei locale, a birocraþiei structurilor colectiviste ºi a organelor de anchetã6.
Orice proprietar de pãmânt, indiferent de mãrimea terenului, putea fi etichetat drept
chiabur, supus la cote ºi impozite mãrite ºi ulterior, prin intrarea în insolvenþã, condamnat
sau internat administrativ. Aºa-ziºii chiaburi din satul Dânca, comuna Gura Ocniþei,
judeþul Dâmboviþa deþineau terenuri între 1,84 ha ºi 4,34 ha7. Deºi nu avea avere ºi
poseda doar 4 ha, învãþãtorul Ion V. Soare din comuna Cârligaþi, judeþul Teleorman, a
fost categorisit chiabur numai fiindcã a declarat cã Partidul Comunist a minþit þãrãnimea
atunci când a promis cã nu va face colectivizarea8.
Mijlocaºii care refuzau sã se înscrie în G.A.C. erau ameninþaþi cã vor fi trecuþi pe
lista chiaburilor9. Maria Gh. Gagoº, din satul Bobuleºti, comuna ªtefãneºti, judeþul
Botoºani, a fost obligatã sã pãrãseascã satul în 1952, împreunã cu familia, din cauza
includerii în categoria chiaburilor. Familia poseda un teren de 4,5 ha ºi o batozã de
treier. Abia în 1956 când s-au înscris în G.A.C. li s-a comunicat cã au fost scoºi de pe
lisa chiaburilor10. În vara anului 1952, dupã cum rezultã dintr-un raport înaintat Comitetului
Central în august 1952, au fost „descoperiþi” peste 100.000 de chiaburi „strecuraþi” în

1. Alianþa..., p. 516; Gh. Gheorghiu-Dej, Articole..., 1962, p. 9.

2. Octavian Roske, „Colectivizarea agriculturii în România, 1949-1962”, în Arhivele totalitarismului,
nr. 1, 1993, p. 167.
3. Gh. Gheorghiu-Dej, Articole..., 1962, pp. 266-267; O. Roske (coord.), Dosarul colectivizãrii...,
p. 10.
4. O. Feneºan, op. cit., pp. 230-231; O. Roske (coord.), Dosarul colectivizãrii..., p. 10.
5. D. Cãtãnuº, O. Roske, Colectivizarea..., vol. I, p. 54.
6. Ibidem, p. 16.
7. O. Roske (coord.), Dosarul colectivizãrii..., p. 16.
8. Ibidem.
9. D. Cãtãnuº, O. Roske, Colectivizarea..., vol. I, p. 23.
10. O. Roske (coord.), Dosarul colectivizãrii..., p. 19.
 RADIOGRAFIA UNUI E{EC 97

rândurile þãrãnimii mijlocaºe1. În aprilie 1952, Gheorghiu-Dej admitea c㠄problema

definirii chiaburilor a fost discutatã în Plenara din 3-5 martie, dar foarte sumar. Ea n-a
constituit obiect de preocupare, decât atunci când se produceau pe teren încurcãturi,
oamenii confundau pe chiaburi cu mijlocaºii ºi invers. Am putea spune cã au fost lãsate
organizaþiile de partid sã aleagã chiaburii, ºi i-au ales cum s-au priceput”2. La peste trei
ani de la declanºarea campaniei de colectivizare, în care „lupta neîntreruptã împotriva
chiaburimii” constituia unul din pilonii de bazã ai întregului proces de transformare
socialistã a agriculturii, Gheorghiu-Dej admitea cã nici mãcar membrii Comitetului
Central nu erau în stare sã spunã dupã ce se poate deosebi un chiabur3.
Confuzii se puteau produce chiar la identificarea þãranilor sãraci, dupã cum arãta
Vasile Luca în martie 1949: „În principiu trebuie sã facem deosebire între þãranul sãrac,
mijlocaº ºi chiabur, dar adesea micul þãran, nemijlocaº, este socotit drept mijlocaº, ºi în
felul acesta, numãrul þãranilor mjlocaºi a fost mãrit foarte mult”4. Deºi þãranii muncitori
fuseserã prezentaþi ca aliaþi ai clasei muncitoare în procesul colectivizãrii, efectele
represiunii i-au atins ºi pe ei în egalã mãsurã. În decembrie 1955, pe parcursul unui
interogatoriu, Teohari Georgescu relata: „Au fost cazuri în care þãrani muncitori au fost
chemaþi la Sfatul Popular în prezenþa organelor de miliþie ºi ameninþaþi cu arestarea dacã
nu intrã în gospodãrie, unii arestaþi ºi determinaþi sã accepte. Acei care nu s-au lãsat
intimidaþi cu arestarea, au fost arestaþi ºi supuºi la presiuni fizice ºi morale”5. Þãranii nu
aveau de ales: ori semnau cererea de înscriere în G.A.C., ori erau declaraþi sabotori,
arestaþi ºi trimiºi în judecatã6. Intrarea în G.A.C. se fãcuse dupã metoda „ori aici, ori la
Canal”7. Iatã ce povesteºte Florica Dascãlu, nãscutã în 1944, în comuna Dascãlu,
judeþul. Constanþa:

În fiecare searã miliþianul chema oamenii care mai erau cu pãmânt la Miliþie ºi îi închidea în
beciul casei care nu avea luminã. Stãteau acolo femei ºi bãrbaþi, de seara pânã dimineaþa [...]
Eu adormeam plângând, aºteptând-o pe mama sã vinã de la Miliþie [...] Pânã la urmã mama
a fost nevoitã sã intre în G.A.C.8.

Grigore A. Barbu din comuna Zvorbca, comuna Amãrãºtii de Sus, judeþul Dolj declarã:

Nu am vrut sã semnez cererea, refuzând categoric sã ne înscriem obligaþi în colectiv. Atunci

ne-au lua cu forþa miliþia, pe mine ºi pe vãrul meu, ºi ne-au dus la sfatul popular, iar acolo
ne-au bãgat ºi ne-au închis pe fiecare în câte o celulã. Ne-au dat o carte a congresului
partidului comunist sã ne conformãm dacã vrem sã trãim, aºa ne-au ameninþat ei. Am refuzat.
Prima datã m-a luat la bãtaie comunistul Andronache Marin, ajutat de câþiva ai lui, iar dupã
el m-au bãtut ºi ceilalþi pânã dupã miezul nopþii9.

1. R. Levy, op. cit., p. 109.

2. D. Cãtãnuº, O. Roske, Colectivizarea..., vol. I, p. 17.
3. Ibidem.
4. Ibidem, p. 83.
5. Ibidem, p. 24.
6. Ibidem, p. 23.
7. Ibidem, p. 26.
8. O. Roske (coord.), Dosarul colectivizãrii..., p. 83.
9. Ibidem, pp. 86-87.
98 OCTAVIAN ROSKE

O estimare a numãrului þãranilor arestaþi, condamnaþi sau internaþi în colonii de

muncã pe parcursul colectivizãrii este greu de fãcut. Mai întâi, fiindcã dezvãluirile care
vin din interiorul partidului au o mare dozã de subiectivism, în funcþie de raportul de
forþe la nivelul conducerii. Pentru a sublinia rolul nefast al Anei Pauker ºi al lui Vasile
Luca în timpul colectivizãrii, Gheorghiu-Dej, cu prilejul Plenarei C.C. al P.M.R. din
30 noiembrie-5 decembrie 1961, susþinea cã pânã în mai 1952 fuseserã arestaþi, „în
numele luptei împotriva chiaburilor”, peste 80.000 de þãrani, din care 37.000 mijlocaºi
ºi 7.000 de þãrani sãraci1. La aceeaºi plenarã N. Ceauºescu a vorbit de 89.000 de þãrani
arestaþi în perioada 1950-19522. Pe de altã parte, cifrele culese din rapoartele, notele,
sintezele întocmite de organele de Securitate sunt subevaluate. Un raport al Ministerului
Afacerilor Interne din decembrie 1961 indicã pentru perioada 1951-1952 34.738 þãrani
arestaþi, din care 22.008 chiaburi, 7.226 mijlocaºi ºi 5.504 þãrani sãraci3. La 18 martie
1959 se gãseau în închisorile comuniste condamnaþi sau în anchetã 4.625 þãrani; la
30 mai 1959 numãrul lor va creºte la 4.928, pentru ca la 18 august 1959 numãrul lor sã
fie de 5.3414. Numãrul þãranilor internaþi în colonii de muncã în perioada 1950-1954 ar
fi fost de 4.865, dintr-un total de 22.077 persoane internate5.

Colectivizarea ºi producþia agricolã

Oricât de intensã ar fi fost represiunea, ºi oricât de asurzitor s-ar fi desfãºurat campaniile
propagandistice, un fapt nu putea fi ascuns. Ca ºi în Uniunea Sovieticã, colectivizarea nu
a produs revirimentul economic al producþiei agricole. Deposedarea þãranului de pãmânt,
utilaje ºi animale nu a condus la creºterea producþiei de cereale ºi la ameliorarea
rezultatelor în zootehnie. Cu toate facilitãþile fiscale acordate de stat, cu toate avantajele
oferite, de la terenuri cu un bun randament pânã la clãdiri, utilaje agricole ºi credite,
gospodãriile colective nu au fãcut din mitul belºugului o realitate. Statisticile oficiale
aratã cã statul a continuat sã se bazeze pe gospodãriile individuale pentru a asigura
fondul general de produse agricole, în timp ce gospodãriile colective se confruntau cu
inerþii birocratice, lipsã de productivitate, ineficienþã. Atât de important era rolul
sectorului necolectivizat, încât Gheorghiu-Dej atrãgea atenþia, în 1952, cã distrugerea
gospodãriilor individuale ar fi putut bloca aprovizionarea oraºelor cu pâine6. Exploatarea
în continuare a suprafeþelor rãmase în folosinþa þãranilor se contura ca o soluþie, pe
fondul ineficienþei structurilor colectiviste. Gheorghiu-Dej, în ºedinþa din 5 august 1953
a Biroului Politic al CC al P.M.R., observa: „Þãranul este un om practic. De ce sã nu-l
fi interesat pe þãran sã producã mai mult? Nu este asta în interesul economiei naþionale?
De vreme ce nu putem sã mergem la transformarea socialistã a agriculturii cu paºi
gigantici, sã dãm un ritm forþat acesteia, care e un proces de duratã, de un numãr mare

1. D. ªandru, „Colectivizarea...”, p. 53.

2. D. Cãtãnuº, O. Roske, Colectivizarea..., vol. I, pp. 31-32.
3. Ibidem, p. 31; D. Dobrincu, „Colectivizarea...”, p. 115.
4. D. Dobrincu, „Colectivizarea...”, p. 120.
5. Ibidem, p. 115; Ion Bãlan, Regimul concentraþionar în România, 1945-1964, Fundaþia
Academia Civicã, Bucureºti, 2000, p. 104.
6. D. Cãtãnuº, O. Roske, Colectivizarea..., vol. I, p. 17.
 RADIOGRAFIA UNUI E{EC 99

de ani. De ce sã nu dãm atenþie sectorului individual?”1 Distrugerea acestui sector ar fi

creat probleme serioase regimului comunist. În raportul prezentat de Miron Constantinescu
în ºedinþa Biroului Politic al P.M.R. la 5 august 1953 susþinea c㠄deschiaburirea pe
calea cotelor de colectare ºi a impozitelor excesive, a contractãrilor forþate, a confiscãrilor”,
are urmãri grave asupra asigurãrii fondului de stat2.
Dependenþa statului de gospodãriile individuale este scoasã în evidenþã ºi de statisticile
oficiale. Din producþia de cereale ºi leguminoase boabe gospodãriile þãrãneºti asigurau,
în 1950, 91,7%, în 1951, 90,6%. Sectorul socialist (G.A.C., întovãrãºiri ºi G.A.S.)
produceau în 1952 doar 15% din producþia respectivã3. În 1953 gospodãriile individuale
dãdeau circa 75% din cantitatea totalã de cereale, pe fondul ineficienþei sectorului
socialist4. Miron Constantinescu, în ºedinþa Biroului Politic din 10 octombrie 1953,
observa: „Am primit un tabel de la tov. Vidraºcu asupra livrãrilor cãtre stat ale G.A.S.
în care se aratã cã în afarã de grâu, secarã, bumbac, mazãre, la toate celelalte produse
dânºii nu acoperã nevoile lor ºi cer de la fondul statului”5. Deºi Congresul al II-lea din
1955 estima pentru 1960 o producþie de cereale de 15 milioane de tone, plafonul maxim
atins a fost de numai 11 milioane, în 19576. La sfârºitul anului 1956 gospodãriile
individuale mici ºi mijlocii, adicã cele cuprinse între 5 ºi 20 de ha asigurau circa 75%
din întreaga recoltã de cereale ºi legume a þãrii7. În 1959 gospodãriile individuale
continuau sã furnizeze 44,5% din producþia agricolã a þãrii8. În 1960 gospodãriile
individuale furnizau 734.000 tone carne faþã de cele 127.000 tone produse de G.A.S. ºi
de cele 90.000 produse de G.A.C.9. Deºi Gheorghiu-Dej anunþa pe un ton triumfalist
sfârºitul campaniei de colectivizare la Plenara din 23-25 aprilie 1962, problema ineficienþei
structurilor colectiviste va rãmâne ca o moºtenire apãsãtoare pentru guvernarea Nicolae
Ceauºescu, caracterizatã de aceeaºi oscilare între discursul ideologic, actualizat imperativelor
dictaturii personale, ºi datele din statistici care impuneau o abordare mai pragmaticã în
privinþa proprietãþii, producþiei ºi comercializãrii produselor agricole.

Sistemul cotelor
Ineficienþa structurilor colectiviste este probatã ºi de menþinerea sistemului de cote, fãrã
de care nu ar fi fost posibilã aprovizionarea populaþiei cu alimente. În timp ce statul
acorda credite ºi facilitãþi fiscale noilor gospodãrii colective, scutindu-le de cote,
gospodãriile individuale erau somate sã predea instituþiilor specializate în colectare

1. Ibidem, vol. II, p. 99.

2. Ibidem, p. 63.
3. Documente cu privire la politica agrarã a Partidului Muncitoresc Român, Editura Politicã,
Bucureºti, 1965, p. 167.
4. Alianþa..., p. 467; O. Roske (coord.), Dosarul colectivizãrii..., p. 68.
5. Nicoleta Ionescu-Gurã, Stalinizarea României. Republica Popularã Românã 1948-1950:
transformãri instituþionale, Editura BIC ALL, Bucureºti, 2005, p. 534.
6. D. ªandru, „Colectivizarea...”, p. 59.
7. Ibidem, p. 56.
8. Alianþa..., p. 510.
9. Octavian Roske, „Colectivizarea ºi mecanismul colectãrilor: istorii paralele”, în D. Dobrincu,
C. Iordachi (coord.), op. cit., p. 129.
100 OCTAVIAN ROSKE

cantitãþi însemnate de cereale, carne ºi lapte. Importanþa sistemului cotelor pentru

stabilitatea aprovizionãrii cu alimente a populaþiei aratã pe de o parte incapacitatea
G.A.C. de a furniza necesarul la fondul de stat, ºi rolul precumpãnitor al gospodãriilor
individuale în rezolvarea acestei probleme. Nici G.A.S. nu reuºeau sã suplineascã
deficienþele în aprovizionare cãci, aºa cum aratã documentele oficiale ale epocii, ele „au
continuat încã mulþi ani sã fie unitãþi nerentabile”1. La întâlnirea de la Moscova din iulie
1953, cu liderii de la Bucureºti, A.I. Mikoian fãcea aprecieri severe la adresa politicii
agrare a P.M.R.: „La þarã este mizerie, þãrãnimea este uitatã, nu are stimulent. România
este o þarã agricolã, dar cu toate acestea nu are rezerve de produse agricole. Producþia
agricolã este mai micã decât în România burghezo-moºiereascã”2. La aceste observaþii
Malenkov adãuga: „Situaþia în agriculturã ºi alimentaþie este catastrofalã”3. Gheorghiu-Dej
observa mai târziu cã G.A.S. „n-au reuºit pânã în 1955 sã aibã o reorientare clarã în ce
priveºte profilul producþiei ºi organizarea economicã”4.
În aceste condiþii statul se baza pe cote, iar dupã 1953 ºi pe sistemul de contracte ºi
achiziþii. Statul colecta pe de o parte de la þãranii colectivizaþi care pãstrau în folosinþã,
lângã casã, grãdinã sau vie. Mãrimea terenului lãsat în folosinþã era stabilitã de Ministerul
Agriculturii. În 1953, þãranii colectivizaþi puteau pãstra „în folosinþã personalã o parcelã
de pãmânt pentru curte, grãdinã sau livadã în suprafaþã de 20 de ari”5. Mai târziu, ei
puteau dispune de douã capete de tineret bovin, o scroafã cu purcei, 10 oi ºi capre, gãini,
iepuri de casã ºi 15 stupi6. Þãranii colectivizaþi nu puteau primi mai mult de 15% din
avansul pentru muncile efectuate la G.A.C. dacã nu se achitau de sarcina „patrioticã de
predare a cotelor obligatorii”7.
A doua categorie o constituiau gospodãriile individuale rãmase în afara sistemului
colectivist. Luând în calcul cotele stabilite de H.C.M. nr. 379/3 mai 1951, se poate
estima cã un þãran care poseda 10 ha trebuia sã predea statului 5,3 tone pentru toatã
suprafaþa. Pentru a face faþã predãrilor obligatorii þãranul trebuia sã cumpere produsele
la preþul de piaþã, mult peste cele stabilite pentru predare. Alþii îºi vindeau lucrurile din
casã pentru a se achita de datorii8.
Atât de mare era dependenþa regimului de sistemul cotelor, încât Gheorghiu-Dej
recomanda, în martie 1952, eliberarea condiþionatã a þãranilor arestaþi sau condamnaþi,
„în schimbul cãreia þãranul se angaja sã respecte planul de colectãri urmând sã se
întoarcã la puºcãrie în lunile de iarnã”9. Pentru îndeplinirea planului de colectãri Ana
Pauker a cerut, în ianuarie 1952, mobilizarea „întregului aparat de partid ºi de stat, a
miliþiei, procuraturii ºi masei membrilor de partid”10. În Teleorman au fost trimiºi la
colectãri 32.000 oameni, dintre care 7.000 erau membri de partid, care „au mers din
casã în cas㔠pentru a prelua produsele datorate statului 11. În 1955 statul depindea încã

1. Alianþa..., p. 510.
2. D. Cãtãnuº, O. Roske, Colectivizarea..., vol. II, p. 10.
3. Ibidem, p. 11.
4. O. Roske, „Colectivizarea ºi mecanismul colectãrilor...”, p. 118.
5. O. Roske, F. Abraham, D. Cãtãnuº, op. cit., p. 342.
6. Alianþa..., p. 440.
7. Scânteia, 23 iulie 1952, apud B. Tãnãsescu, op. cit., p. 77.
8. C. Avram, op. cit., pp. 143, 153.
9. D. Cãtãnuº, O. Roske, Represiunea..., vol. I, p. 57.
10. R. Levy, op. cit., p. 107.
11. Ibidem, p. 106.
 RADIOGRAFIA UNUI E{EC 101

de cotele obligatorii care asigurau 44% din fondul central de stat la grâu ºi 40% la lapte 1.
Cotele obligatorii la grâu, secarã, porumb, floarea-soarelui, orz, ovãz, mazãre, fasole, linte,
cartofi, fân ºi lapte vor fi desfiinþate prin adoptarea decretului nr. 728 din 21 ianuarie 19572.
Vor fi însã menþinute, prin adoptarea decretului nr. 729/1956 cotele obligatorii la carne
ºi lânã pentru gospodãriile individuale care deþin o suprafaþã de cel puþin 1 ha3.

Limitarea consumului
Problema aprovizionãrii cu alimente a populaþiei nu va fi rezolvatã prin desãvârºirea
colectivizãrii în 1962. Constatând situaþia din agricultura cooperatistã ºi de stat, N.
Ceauºescu sublinia din nou, în ianuarie 1984, rolul gospodãriilor individuale în asigurarea
contribuþiilor la „fondul centralizat al statului de produse agroalimentare”4. Mãrirea
contribuþiei individuale ar fi trebuit sã se realizeze prin obligativitatea exploatãrii integrale
a pãmântului „Cine nu lucreazã pãmântul pierde dreptul de folosinþã sau de proprietate
– ºi întreaga suprafaþã urmeazã sã treacã în proprietatea cooperativei sau sã fie repartizatã,
pentru a fi lucratã, altor þãrani.”5 Menþinerea controlului se efectua, ca ºi în perioada
1949-1956, prin stabilirea unor planuri de culturã ºi de creºtere a animalelor „pentru toþi
deþinãtorii, sub orice formã, de pãmânt”6. Asistãm de fapt la o reactivare a sistemului de
colectare, þãranii fiind obligaþi „sã contracteze ºi sã vândã la preþuri stabile o anumitã
cantitate de produse agricole, îndeosebi cartofi, legume, fructe, struguri ºi altele, ºi un
anumit numãr de animale, bovine, porcine, ovine –, pãsãri, precum ºi o cantitate de lapte
de vacã ºi de oaie, ouã, lânã ºi alte produse”7. Ca ºi în perioada cotelor, þãranii puteau
vinde surplusul doar dupã ce asigurau „predarea produselor contractate cu organizaþiile
de stat ºi cooperatiste”8.
Pe de altã parte, consumul de produse alimentare era limitat prin mãsuri administrative.
Ceauºescu atrãgea atenþia, în februarie 1983, c㠄nici o localitate, nici o unitate nu poate
consuma mai mult decât este stabilit în raport cu programul de autoaprovizionare ºi cu
producþia realizatã. Trebuie sã se asigure predarea necondiþionatã cãtre fondul de stat a
produselor contractate”9.
În decembrie 1986, Ceauºescu revenea cu tema limitãrii consumului, în funcþie de
predãrile obligatorii faþã de stat:

1. Gh. Gheorghiu-Dej, Articole..., 1959, p. 222.

2. O. Roske, F. Abraham, D. Cãtãnuº, op. cit., p. 469.
3. Ibidem.
4. Nicolae Ceauºescu, Cuvântare la Consfãtuirea de lucru privind activitatea în agriculturã,
dezvoltarea mai puternicã a producþiei vegetale ºi animale în gospodãriile personale ale
membrilor cooperatori ºi ale producãtorilor particulari, 17 ianuarie 1984, Editura Politicã,
Bucureºti, 1984, p. 7.
5. Ibidem, p. 8.
6. Ibidem, p. 9.
7. Ibidem, p. 11.
8. Ibidem, p. 13.
9. Idem, Din gândirea economicã a preºedintelui României Nicolae Ceauºescu. Direcþii de
dezvoltare a agriculturii socialiste româneºti. Conceptul ºi obiectivele noii revoluþii agrare,
Editura Politicã, Bucureºti, 1987, p. 268.
102 OCTAVIAN ROSKE

Nu se va admite nici un fel de tãiere peste numãrul de animale stabilit pentru fiecare judeþ –
mã refer la ceea ce este prevãzut pentru fondul centralizat de produse agroalimentare. În
gospodãriile populaþiei fiecare trebuie sã-ºi creascã ºi sã-ºi asigure în întregime carnea ºi
produsele, în conformitate cu felul în care îºi vor creºte animalele, asigurându-se ºi acolo
predarea animalelor ºi produselor animaliere, conform contractelor cu statul1.

De aici pânã la limitarea consumului, sub sancþiunea pedepsei cu închisoarea, nu a

mai fost decât un pas. „În România anilor 80”, observã Katherine Verdery, „tãierea ºi
consumarea propriului viþel era un act politic, deoarece guvernul interzicea sacrificarea
viþeilor. Trebuia sã-i vinzi ieftin I.A.S.-ului pentru export [...] Prin urmare, pentru
poliþiºtii români devenise o rutinã oprirea maºinilor vizibil încãrcate ºi confiscarea
produselor gãsite înãuntru”2.
Constituitã ca o formã de asociere, în care dispare conceptul de proprietate individualã
asupra pãmântului, uneltelor ºi animalelor, gospodãria colectivã sau derivatele ei ulterioare,
de la întovãrãºiri la cooperative agricole de producþie, ar fi trebuit, în viziunea conducerii
P.M.R., sã rezolve problema agrarã în România. Comasând micile terenuri în suprafeþe
mari, concentrând o bazã tehnicã ºi o infrastructurã modernã, aceste unitãþi ar fi urmat
sã asigure producþii mari de cereale la hectar, dar ºi realizãri semnificative în zootehnie
ºi legumiculturã. Dacã aceste deziderate ar fi fost împlinite în timpul sau dupã încheierea
procesului de colectivizare în aprilie 1962, problema aprovizionãrii oraºelor cu alimente
n-ar mai fi constituit o urgenþã pe agenda politicã a conducerii Partidului Comunist.
Revenirea la formule constrângãtoare în domeniul producþiei ºi consumului, chiar la
începutul anilor 1980, dovedeºte de fapt eºecul structurilor colectiviste în România.

Eºecul colectivizãrii
Radiografia acestui eºec ar trebui sã scoatã în evidenþã, punct cu punct, contradicþiile
unui proiect alterat de intruziuni ideologice.
Mai întâi, structurile colectiviste au eºuat fiindcã nu au izbutit sã anihileze instinctul
de proprietate asupra pãmântului, o trãsãturã puternicã a þãrãnimii. Constantin Pârvulescu,
la Plenara CC al P.M.R. din 3-5 martie 1949, observa:

Îmi aduc aminte la prima conferinþã cã tov. Stalin în 1933 a declarat cã problema cea mai grea,
colectivizarea gospodãriilor þãrãneºti, s-a fãcut. Dar, arãta tov. Stalin, cea mai grea problemã
de rezolvat rãmâne transformarea oamenilor individualiºti, cu concepþie de mici proprietari, în
þãrani colhoznici, pentru ca proprietatea colectivã sã fie susþinutã ºi apãratã de aceºtia3.

Ana Pauker se întreba retoric, într-o ºedinþã a Secþiei Agrare a CC al P.M.R. din
aprilie 1951:

Cum credeþi cã ar putea oamenii aceºtia, care erau gata sã se omoare unul pe altul pentru o
palmã de pãmânt, oameni care plângeau mai mult pierderea unei vite decât a unui copil, cum

1. Ibidem, p. 267.
2. Katherine Verdery, Socialismul: Ce a fost ºi ce urmeazã, Editura Institutul European, Iaºi,
2003, p. 51.
3. D. Cãtãnuº, O. Roske, Colectivizarea..., vol. I, p. 73.
 RADIOGRAFIA UNUI E{EC 103

credeþi cã pot deodatã aceºti oameni sã-ºi punã pãmântul ºi vitele împreunã, sã se despartã de
vita ºi pãmântul lor1.

Deºi încadraþi formal în G.A.C., þãranii vor munci cu mai multã dãruire pe loturile
personale decât în brigãzile de la G.A.C. Alþii veneau foarte rar pe la G.A.C. sau chiar
preferau sã-ºi caute locuri de muncã la oraº.
O altã explicaþie a eºecului poate fi gãsitã în excesul de propagandã. La început,
datoritã constrângerilor impuse de prezenþa trupelor ºi a consilierilor sovietici în România,
G.A.C. a fost comparat cu exemplul colhoznic. Dupã reformulãrile din politica externã
de la sfârºitul anilor 1950, structurile colectiviste vor fi prezentate ca surse de belºug ºi
progres, iar Ceauºescu va asimila modernizarea satului unei „revoluþii agrare”. Promovarea
acestui dispozitiv ideologic pe teren a implicat participarea unor masive contingente de
activiºti, muncitori, intelectuali sau alte grupuri mobilizate în acest scop. În vara lui
1950, când conducerea partidului a hotãrât înfiinþarea a peste 1.000 G.A.C. pânã la
sfârºitul anului, au fost trimiºi în campania de colectivizare 25.000 de muncitori. Aceºtia
au fost sprijiniþi de Miliþie ºi Securitate2. În 1957, în regiunea Galaþi, dupã datele
publicate în oficiosul partidului, fuseserã instruiþi circa 6.000 de agitatori care colaborau
la acþiunile de asimilare a gospodãriilor individuale în structurile colectiviste3. I.B., fost
tractorist, apoi activist în campania de colectivizare, declara în 1991: „Am executat
ordinul partidului, am fãcut pe chiaburi sã simtã tãria clasei muncitoare”4. Ion Constantinescu,
fost secretar al organizaþiei de partid în plasa Olteþu, judeþul Vâlcea, declara în 1987: în
timpul campaniei de colectivizare „îmi ºtiau toþi de fricã; puteam sã fac ce vreau; am
fost cineva”5.
În al treilea rând, producþia a avut un caracter planificat ºi centralizat, comunitatea
localã neavând posibilitatea sã decidã asupra tipului de culturã sau a cantitãþii. Ca ºi în
producþia industrialã, gospodãriile colective erau subordonate unui aparat birocratic care
elabora politicile de dezvoltare în funcþie de orientarea politicã a momentului. Predominanþa
sau tipul culturilor erau uneori stabilite prin directive de partid. Gh. Apostol, în mai
1955, cerea primilor secretari ca, în afara terenurilor cultivate cu plante tehnice, toate
celelalte suprafeþe sã fie cultivate cu porumb, inclusiv loturile de lângã case6. Primul
secretar al regiunii Craiova critica în iulie 1956 politica greºitã a Ministerului Agriculturii:

S-au trimis animale ºi pãsãri de cãtre minister fãrã sã se þinã cont de harta zootehnicã ºi de
specificul regiunii, fãrã sã se þinã cont de pãrerea organelor regionale. S-au adus vite de rasã
pretenþioase, pentru care nu erau oameni pricepuþi... ºi nici clima nu era potrivitã pentru ele7.

La centralism ºi producþie planificatã nu s-a renunþat nici dupã încheierea colecti-

vizãrii. În februarie 1974, Ceauºescu atrãgea atenþia c㠄înfãptuirea mãreþului program
de creºtere a producþiei agricole vegetale ºi animale impune perfecþionarea continuã a

1. R. Levy, op. cit., p. 91.

2. R. Levy, art. cit., p. 73.
3. Scânteia, 11 august 1957, apud B. Tãnãsescu, op. cit., p. 46.
4. C. Avram, op. cit., p. 59.
5. Ibidem.
6. D. Cãtãnuº, O. Roske, Colectivizarea..., vol. II, p. 17.
7. Ibidem, p. 15.
104 OCTAVIAN ROSKE

activitãþii de planificare, conducere ºi îndrumare a întregii agriculturi”1. În februarie

1981, Ceauºescu reamintea care este esenþa centralismului în agriculturã: „cooperativele
agricole de producþie constituie unitãþi de bazã ale agriculturii noastre socialiste, care
trebuie sã punã în centrul activitãþii lor realizarea producþiei planificate2. Sub nici o
formã nu se punea problema abandonãrii acestui mecanism decizional: „Dacã am renunþa
la principiul conducerii pe baza planului unic de dezvoltare economicã-socialã, s-ar
produce, inevitabil, dezorganizarea activitãþii, ar apãrea o serie de contradicþii, cu repercusiuni
grave asupra fãuririi societãþii socialiste”, declara Ceauºescu în noiembrie 19843.
Pe un alt plan, forma de retribuire, deºi revizuitã de-a lungul timpului, nu a asigurat
un trai decent þãranului colectivist. Pentru a þine evidenþa „zilelor-munc㔠birocraþia
noilor structuri colectiviste utiliza recurgea la improvizaþii, dupã cum reiese din H.C.M.
nr. 141 din 17 ianuarie 1953:
Un neajuns serios al evidenþei din multe gospodãrii colective constã ºi în faptul cã socotitorii
primesc situaþiile de evidenþã a zilelor-muncã, fãrã a verifica ºi îndrepta la timp greºelile
comise în ele. De aceea sunt cazuri când se adaugã zile-muncã pe nedrept unor membri, iar
altora care muncesc efectiv li se calculeazã mai puþine zile muncã4.

Mulþi dintre colectiviºtii care doreau sã pãrãseascã G.A.C. declarau cã sunt nemulþumiþi
de „cantitatea de cereale primitã pe ziua de muncã”5.
Aceastã deficienþã explicã de ce þãranii colectivizaþi acordau mai multã atenþie loturilor
personale din care puteau scoate beneficii vânzând produse la piaþã. Lipsa de atractivitate
a câºtigurilor în G.A.C. a fost însã ºi cauza transformãrii þãrãnimii din comunele din
apropierea oraºelor în navetiºti, de obicei angajaþi pentru munci necalificate. „Mare
parte dintre gospodãrii ajunseserã în deceniul opt sã fie mixte, cu alte cuvinte, mãcare un
adult lucra în mediul urban ºi aducea un salariu [...] Era mai rentabil, aveau carte de
muncã. Nu mai ieºeau la câmp”6.
O permanentã problemã pentru G.A.C., dar pe termen lung ºi pentru G.A.S., a fost
absenteismul sau dezinteresul membrilor declaraþi ºi al angajaþilor. Acest fapt explicã
recurgerea la forþã de muncã din afara agriculturii, o soluþie aplicatã pânã la încheierea
procesului de colectivizare ºi mai târziu pânã la prãbuºirea regimului comunist. În iulie
1954, Mihai Dalea, secretar al Comitetului Central, cerea organizaþiilor de bazã sã se
mobilizeze, trimiþând muncitorii ºi funcþionarii din întreprinderi ºi instituþii sã ajute la
strânsul recoltei sâmbãta ºi duminica7. În mai 1955, tot Mihai Dalea cerea ca, în
sprijinul Gospodãriilor Agricole de Stat, sã fie trimis întreg personalul didactic ºi
ºcolarii: „Toþi copiii ºcolari care pot smulge buruieni trebuie trimiºi la câmp cu profesorii
ºi învãþãtorii lor sã pliveascã grâul de buruieni”8. În septembrie 1956, Biroul Politic al

1. N. Ceauºescu, Din gândirea..., p. 249.

2. Ibidem, p. 193.
3. Ibidem, p. 251.
4. O. Roske, F. Abraham, D. Cãtãnuº, op. cit., p. 322.
5. Marian Cojoc, Dobrogea de la reforma agrarã la colectivizarea forþatã (1945-1957), Editura
Muntenia & Leda, Constanþa, 2001, p. 87.
6. Alina Mungiu-Pippidi, Gerard Althabe, Secera ºi buldozerul. Scorniceºti ºi Nucºoara. Mecanisme
de aservire a þãranului român, Editura Polirom, Iaºi, 2002, p. 125.
7. D. Cãtãnuº, O. Roske, Colectivizarea..., vol. II, p. 17.
8. Ibidem, p. 18.
 RADIOGRAFIA UNUI E{EC 105

CC a pus în practicã un plan de mãsuri pentru „sprijinirea Comitetelor regionale de

partid pentru campania agricolã de toamnã”1. Atunci au fost trimiºi în G.A.S. peste
2.500 de activiºti din aparatul Comitetului Central pentru a mobiliza elevii ºi studenþii,
scoºi de la cursuri, sã ajute la strângerea recoltei în regiunile Iaºi, Suceava, Bacãu, Galaþi,
Constanþa, Craiova, Piteºti, Ploieºti, Stalin, Regiunea Autonomã Maghiarã, Timiºoara,
Oradea, Hunedoara, Cluj, Baia Mare2. În campania de secerat din vara anului 1957,
pentru a se suplini forþa de muncã necesarã în Gospodãriile Agricole de Stat din regiunea
Craiova, au fost chemaþi la muncile agricole 17.000 muncitori, funcþionari ºi þãrani3.
Inexistenþa unui sistem de asigurare socialã a constituit un alt motiv pentru care
þãranii colectiviºti cãutau sã-ºi asigure un loc de muncã stabil, cu garanþia unei pensii.
Aceastã obiecþie este vizibilã de la începutul colectivizãrii. În ºedinþa din 20 iunie 1949
a comisiei de organizare a colectivelor se menþiona c㠄în Bãlþaþi am avut greutãþi cu
femeile. Au venit vreo 10 spunând cã vor sã dea divorþ. Vãduvele care voiau sã intre, dar
totuºi, marea majoritate dintre ele n-au intrat, spuneau: Vom intra la stat, dar atunci o
sã ni se mai dea pensiile?”4
Dependenþa tehnicã de S.M.T. a reprezentat o altã cauzã a ineficienþei gospodãriilor
colective. La început, dupã cum relateazã ministrul Agriculturii din 1950, Vasile Vaida,
Gospodãriile Agricole Colective nu dispuneau de un sector mecanizat: „Noi vedem cã,
la crearea gospodãriilor colective, vin câte 50-60 de familii de þãrani cu câte 30 de
cãruþe, un cal sau douã vaci, în cel mai bun caz [...] Ne aflãm într-o situaþie foarte grea
cu mecanizarea”5. În cele mai multe situaþii o staþiune de maºini trebuia sã facã faþã în
acelaºi timp solicitãrilor venite din partea unui numãr mare de comune. Iatã ce îºi
aminteºte un fost colectivist din comuna Reviga, judeþul Ialomiþa: „La început G.A.C.-ul
nu a primit prea mult ajutor extern. Au lucrat cu caii, cãruþele ºi grapa cu dinþi. Aºa s-a semãnat
grâu între 1959-1961. SMA Andrãºeºti deservea 20 de comune, iar în Reviga avea o
secþie de mecanizare. Aveau tractoare pe ºenile de tip KDP ºi IAR, însã nu reuºeau sã
execute la timp lucrãrile”6. Tarifele erau de asemenea centralizate, nelãsând gospodãriilor
colective posibilitatea de a negocia cu S.M.T. în funcþie de prioritãþile lucrãrilor.
Problema cadrelor a constituit un alt motiv pentru slabele rezultate ale gospodãriilor
colective. Deºi statutul prevedea ca preºedinþii sã fie aleºi de adunarea generalã din
rândul celor mai vrednici gospodari, în realitate funcþiile de conducere erau ocupate doar
cu aprobarea organelor de partid. Ca ºi în cazul administraþiei locale, poziþiile din
conducerea gospodãriilor colective erau acordate în baza recomandãrilor politice. În
multe situaþii, preºedinþii ºi secretarii Consiliilor Populare Comunale nu erau din partea
locului. Numai în iulie 1952 au fost instalaþi în aceste funcþii în comune din regiunile
Bucureºti, Argeº ºi Dolj 8.000 de muncitori „cu o conºtiinþã de clasã ridicatã, având ca
sarcinã reorganizarea socialistã a agriculturii”, în regiunile Bucureºti, Argeº ºi Dolj 486.

1. Marius Oprea, „ „Transformarea socialistã a agriculturii”: asaltul final, 1953-1962”, în D.

Dobrincu, C. Iordachi (coord.), op. cit., p. 98.
2. Ibidem.
3. Scânteia, 18 iulie 1957, apud B. Tãnãsescu, op. cit., p. 47.
4. R. Levy, art. cit., p. 68.
5. Idem, op. cit., p. 84.
6. Liviu Chelcea, „ „Aici, în Reviga, nu a avut cine sã facã lupta de clasã”: colectivizarea într-o
comunã din Bãrãgan”, în D. Dobrincu, C. Iordachi (coord.), op. cit., p. 439.
7. Alianþa..., p. 473.
106 OCTAVIAN ROSKE

La 26 septembrie 1952, prin Hotãrârea CC al P.M.R., s-a decis ca 85% din activiºtii
aparatului comitetelor raionale sãteºti sã fie membri de partid, selectaþi din rândul
muncitorilor, cu un stagiu în producþie de cel puþin 5 ani, sã fie absolvenþi ai unei ºcoli
de partid de trei luni, ºi sã nu fie proprietari de pãmânt. 1.000 de membri de partid
urmau sã fie pregãtiþi „ca organizatori de partid pentru gospodãrii agricole colective” 1.
Mãsura prezenta mai multe avantaje. Partidul putea trimite în sate persoane îndoctrinate,
fãrã nici o legãturã cu oamenii locului. Întrucât nu deþineau pãmânt, ei puteau trata
chestiunea asimilãrii în G.A.C. ca pe un simplu exerciþiu administrativ. Brigadierii ºi
contabilii socotitori erau de obicei selectaþi din rândul populaþiei locale sau aduºi din
cele mai apropiate localitãþi.
O altã explicaþie a slabei productivitãþi a structurilor colectiviste derivã din birocratizarea
instituþiilor. În timp, organigrama G.A.C. s-a încãrcat cu un mare procent de personal
neproductiv. Birocratizarea masivã a gospodãriilor agricole colective a mãrit costurile,
afectând în acelaºi timp mecanismele de luare a deciziilor în interior. Mihai Marcu,
fostul primar al comunei Todireni, judeþul Botoºani, subliniazã formalismul hotãrârilor
legate de campaniile agricole:

ªeful formaþiei de muncã anunþa indicatorii de plan ºi mãsurile tehnico-economice necesare

pentru realizarea lor. De regulã, la aceste adunãri generale participau preºedintele C.A.P.,
inginerul-ºef ºi contabilul ºef [...] Dupã încheierea adunãrilor, se fãcea încã o verificare a
indicatorilor de plan pe formaþii de muncã, apoi se pregãtea adunarea generalã la nivelul
cooperativei. Planul era aprobat de comitetul de partid, dupã care era prezentat adunãrii
generale de cãtre inginerul-ºef, dimpreunã cu toate mãsurile planificate [...] Cooperatorii [...]
ºtiau foarte bine cã ori cu votul lor, ori fãrã votul lor, planul rãmânea neschimbat ºi trebuia dus
la îndeplinire2.

Slaba productivitate rãmâne însã cea mai gravã carenþã a structurilor colectiviste.
Afirmaþia lui Gheorghiu-Dej dupã care în „gospodãria colectivã se produce mai mult cu
cheltuialã mai puþinã”3 nu a devenit o regulã pentru noile structuri colectiviste. În ciuda
creditelor primite de la stat, gospodãriile ºi mai târziu cooperativele agricole de producþie
au avut cheltuieli care nu puteau fi acoperite din veniturile obþinute prin valorificarea
producþiei. În mai 1953, Gheorghiu-Dej atrãgea atenþia cã G.A.C. „furnizeazã încã
cereale marfã într-o proporþie nesatisfãcãtoare faþã de posibilitãþile pe care le au”4.
Cauzele erau de ordin economic-organizatoric, observa Gheorghiu-Dej la acea datã. În
octombrie 1977, Ceauºescu critica din nou acest aspect: „Este necesar sã se acorde mai
multã atenþie problemelor de eficienþã economicã, reducerii cheltuielilor materiale ºi de
producþie”5. Statul era obligat an de an sã acopere cheltuielile ºi pierderile din sectorul
socialist în agriculturã, dupã cum rezultã din declaraþia lui Ceauºescu, din aprilie 1986,
de la Plenara C.C. al P.C.R.:

1. Ibidem; Istoria Partidului Comunist Român. Sintezã-Documentar, Capitolul VII, „Partidul

Comunist în lupta pentru construirea socialismului (1948-1965)”, Institutul de Studii Istorice
ºi Social Politice de pe lângã C.C. al P.C.R., f.l., f.a., p. 201.
2. Mihai Marcu, Cincinalul unui primar comunist (1975-1979), Bucureºti, Institutul Naþional
pentru Studiul Totalitarismului, 2005, p. 83.
3. D. Cãtãnuº, O. Roske, Colectivizarea..., vol. II, p. 44.
4. Ibidem, p. 41.
5. N. Ceauºescu, Din gândirea..., p. 220.
 RADIOGRAFIA UNUI E{EC 107

De ce trebuie sã finanþãm noi agricultura, de la început ºi pânã la sfârºit, ºi sã dãm avansul

pentru toatã producþia agricolã pe care am contractat-o, ca producãtorii sã cheltuiascã banii ºi
apoi, când vin sã predea producþia, sã ne spunã cã n-o mai au? În agriculturã practic, începând
din aprilie – vorbesc acum de sectorul vegetal – trebuie sã iasã legume ºi, practic sã aibã
încasãri în fiecare lunã, din care sã-ºi finanþeze activitatea 1

În timp carenþele sistemului colectivist s-au agravat, obligând conducerea partidului

sã adopte mãsuri radicale. Reintroducerea, dupã 1981, a raþiilor la pâine, untdelemn,
zahãr ºi alte produse, limitarea consumului ºi impunerea unui sistem de achiziþii care
amintea de mecanismul colectãrilor din anii 1950 dovedeau de fapt eºecul politicii
agrare. În vreme ce politica externã a regimului de la Bucureºti reuºise o desprindere de
linia Moscovei, configurând un statut de partener credibil pentru diplomaþia occidentalã,
în politica internã, pãstrarea unor structuri derivate din practica stalinistã, absolutizarea
mecanismelor decizionale controlate de la centru ºi descurajarea iniþiativelor individuale
în domeniul producþiei ºi comercializãrii produselor agricole au accentuat procesul de
marginalizare a României ca putere economicã în sud-estul Europei. Dacã ar fi avut
curajul sã se distanþeze de opþiunea politicã anunþatã la Plenara din 3-5 martie 1949,
declarând eºecul colectivizãrii, regimul comunist ar fi putut relansa agricultura pe
coordonatele unei gândiri pragmatice, moderne, eliberate de constrângeri ideologice.
S-ar fi diminuat în felul acesta tensiunile din societate, asigurarea hranei n-ar mai fi
constituit pentru populaþie o problemã atât de gravã, iar liberalizarea consumului ar fi
situat nivelul de trai într-un regim de normalitate. Pãstrând însã cu strãºnicie modelul
stalinist al agriculturii colectivizate, regimul comunist din România n-a fãcut decât sã-ºi
grãbeascã sfârºitul.

492Ibidem, p. 215.
 Ruxandra Ivan

Între internaþionalismul proletar

ºi naþional-comunismul autarhic.
Politica externã sub regimul comunist
Colectivist ºi internaþionalist prin definiþie ºi din ambiþie,
totalitarismul a fost cel mai eficient producãtor de
individualism ºi naþionalism.1

De-a lungul perioadei comuniste, politica externã a þãrilor din Europa centralã ºi de Est
s-a caracterizat printr-o supunere totalã faþã de U.R.S.S., cu câteva excepþii notabile care
au produs fisuri în lagãrul comunist. Primele douã sunt cele ale Iugoslaviei lui Tito
(începând cu 1948) ºi Albaniei lui Enver Hoxha (începând cu 1956), iar cea de-a treia,
deºi nu se constituie într-o rupturã radicalã, ca în cele douã cazuri amintite, este
România. Aceasta este adesea lãudatã de analiºtii occidentali ºi apreciatã admirativ de
simþul comun pentru „curajul” de a se fi opus invaziei din Cehoslovacia.
Care sunt motivele acestei devieri de la linia impusã de Moscova? Ideea cã în ciuda
oprimãrii interne, Ceauºescu ar fi avut marele merit de a se fi îndepãrtat de Moscova a
fost mult vehiculatã ca o apologie a regimului românesc al epocii. În ciuda acestui fapt,
aparenta independenþã în politica externã nu poate fi consideratã un semn de relaxare a
regimului ºi cu atât mai puþin unul de democratizare. Teza pe care o vom susþine în acest
articol este cã politica externã a fost instrumentalizatã de decidenþii de la vârf pentru a-ºi
menþine controlul asupra aparatului de partid ºi, implicit, de stat ºi pentru a cãpãta o
anumitã legitimitate în ochii populaþiei2. Vom argumenta cã aceastã cãutare a legitimitãþii
se bazeazã pe sentimentele rusofobe prezente în mentalul colectiv românesc încã din
secolul al XIX-lea. Mai mult, aceastã cãutare a legitimitãþii în interior este dublatã, pe
plan extern, de o îmbunãtãþire a relaþiilor cu lumea occidentalã, ceea ce a contribuit la
acceptarea lui Ceauºescu ca partener de dialog în mediul internaþional dar ºi, încã o datã,
la o mai bunã imagine a acestuia în rândul populaþiei din România, cu precãdere la
sfârºitul anilor ’60 ºi în anii ’70.

1. Daniel Barbu, ªapte teme de politicã româneascã, Editura Antet, Bucureºti, 1997, p. 42.
2. Aceastã tezã nu este originalã; ea a fost exprimatã de mai mulþi autori, printre care V.
Tismãneanu sau D. Deletant. Contribuþia studiului nostru este de a aduce câteva argumente în
plus în sprijinul ei, argumente bazate pe cercetãrile pe care le-am întreprins în A.N.I.C..
 ÎNTRE INTERNAÞIONALISMUL PROLETAR {I NAÞIONAL-COMUNISMUL AUTARHIC 109

Vom examina aºadar, în articolul de faþã, politica externã a României, încercând o

schiþã de periodizare a acesteia în câteva etape distincte. Vom arãta modul în care fiecare
din aceste perioade depinde, pe de o parte, de evoluþiile din mediul internaþional, dar ºi,
pe de altã parte, de contextul politic intern. Acest lucru este firesc pentru orice politicã
externã, fie ea a unui stat democratic sau a unuia autoritarist. Prin aceasta, politica
externã româneascã din perioada comunistã nu se singularizeazã printre politicile externe
ale altor state ale lumii, indiferent de regimul lor politic. Dacã vom observa cã doar
aceste categorii de factori au un impact asupra obiectului nostru de studiu, vom putea
ajunge la concluzia cã natura ideologicã a regimului politic intern este prea puþin
importantã atunci când analizãm politicile externe ºi vom confirma teza realiºtilor
conform cãreia orice politicã externã are în vedere, în primul rând, interesul naþional1.
Cu toate acestea însã, în cazul regimurilor comuniste, nu putem face abstracþie de un
alt element care se dovedeºte a fi crucial pentru alte politici publice: este vorba de
ideologie. Orice acþiune a unui regim comunist se fundamenteazã ideologic; rãmâne de
demonstrat, pentru fiecare caz în parte, dacã într-adevãr ideologia este cea care dicteazã
cursul acþiunii sau dacã, dimpotrivã, discursul este amenajat post factum pentru a
încadra acþiunea politicã în limitele ideologiei. Rolul ideologiei în acþiunea politicã a
regimurilor comuniste a fost subliniat de autori care au conferit acesteia o poziþie
centralã, de nucleu în jurul cãruia se cristalizeazã toate dimensiunile proiectului societal
întreprins de urmaºii lui Marx ºi Lenin2. Ideologia este înþeleasã de Furet ca un „sistem
de explicare a lumii în care acþiunea politicã a oamenilor are un caracter providenþial,
orice divinitate fiind exclusã”3. Alain Besançon pleacã chiar de la o definiþie sovieticã,
ºi anume, „în sens larg, ansamblul ideilor ºi al operelor de civilizaþie elaborate de clasa
dominantã ºi, sub influenþa acesteia, de o societate de clasã dat㔠4. El merge însã mai
departe ºi susþine teza instrumenalizãrii ideologiei de cãtre regimul politic: „În sens
restrâns, ea este un sistem de interpretare permiþând justificarea unor situaþii sociale ºi
permiþând puterii politice de clasã sã se perpetueze”5. Mai departe, Besançon demonstreazã
modul în care marxism-leninismul, prezentat de susþinãtorii sãi ca „adevãrata” ideologie,
în contrast cu toate celelalte care sunt „false”, este mitologizat ºi devine o cvasi-religie
a secolului în care dupã moartea lui Dumnezeu, anunþatã de Nietzsche, doar Raþiunea
(pe filiera Revoluþiei franceze) ºi Istoria (pe filiera lui Hegel) mai pot da sens existenþei
societãþilor umane.
Teoria realistã a relaþiilor internaþionale susþine însã cã este o eroare sã credem cã
preferinþele ideologice ar motiva vreodatã opþiunile de politicã externã ale decidenþilor6
ºi c㠄în condiþiile de azi mai ales, politicienii pot foarte bine sã-ºi facã un obicei din a-ºi

1. Cf. în primul rând pãrintele realismului politic, Hans Morgenthau, Politica între naþiuni.
Lupta pentru putere ºi lupta pentru pace, Editura Polirom, Iaºi, 2007 (1948), pp. 45 ºi urm.
2. Vezi, de exemplu, Alain Besançon, Originile intelectuale ale leninismului, Editura Humanitas,
Bucureºti, 2007; François Furet, Trecutul unei iluzii. Eseu despre ideea comunistã în secolul
XX, Editura Humanitas, Bucureºti, 1996.
3. F. Furet, op. cit., p. 14.
4. A. Besançon, op. cit., p. 6. Definiþia are la bazã ºi un pasaj din Manifestul comunist, unde se spune
c㠄ideile dominante ale unei epoci au fost întotdeauna numai ideile clasei dominante” (Karl Marx,
Friedrich Engels, Manifestul Partidului Comunist, Editura Nemira, Bucureºti, 1998, p. 30).
5. A. Besançon, op. cit., p. 6.
6. Hans Morgenthau, op. cit., p. 45.
110 RUXANDRA IVAN

prezenta politicile externe în termenii adeziunilor filosofice sau politice pentru a câºtiga
sprijin popular”1. Dacã aceastã afirmaþie este sau nu valabilã pentru cazul României
comuniste, vom constata în cele ce urmeazã.
Vom încerca sã cercetãm, aºadar, care este impactul ideologiei asupra discursului ºi
acþiunilor de politicã externã româneascã în perioada studiatã. Ne vom interesa, pe de o
parte, de conformitatea acestora cu marxism-leninismul, iar pe de altã parte vom urmãri
deturnarea discursivã a ortodoxiei marxiste în sprijinul acþiunilor externe ale României.
Trebuie spus de la început cã articolul nostru nu-ºi propune aducerea la luminã a unor
date noi privind politica externã româneascã. Accesul la arhive este încã destul de limitat
pentru a ne permite o astfel de întreprindere. Acesta este ºi motivul pentru care nu am
exploatat sursele arhivistice de care dispunem de manierã exhaustivã, într-un demers
specific meseriei istoricului, ci mai degrabã pentru a ilustra punctual anumite argumente
pe care le aducem. Scopul nostru este de a pune într-o luminã nouã articularea dintre o
politicã externã aparent independentã ºi, pe de o parte, ideologia Partidului, iar pe de
altã parte interesele pragmatice ale conducãtorilor sãi.

Ideologia marxistã ºi politica externã

Marx ºi Engels ºi-au prezentat viziunea asupra politicii internaþionale încã de la redactarea
Manifestului comunist. Ea se înscrie în logica pe care cei doi au construit-o pentru a da
seamã de evoluþia societãþilor umane. În aceastã logicã, clivajele naþionale care au
separat omenirea în epoca în care burghezia a fost clasa dominantã urmau sã fie înlocuite,
încet-încet, de antagonismele de clasã, care transcend frontierele naþionale. Confruntãrile
principale urmau sã fie, în epoca revoluþiilor proletare, nu între state, ci între clasa
exploatatoare ºi proletariatul cosmopolit. Acest proces de transformare este favorizat de
internaþionalizarea economicã ºi culturalã caracteristicã epocii burgheze:

În locul vechii izolãri locale ºi naþionale ºi al satisfacerii necesitãþilor cu produse proprii se

dezvoltã schimbul multilateral, interdependenþa multilateralã a naþiunilor. ªi acest lucru este
valabil atât pentru producþia materialã, cât ºi pentru cea spiritualã (...) Unilateralitatea ºi
mãrginirea naþionalã devin din ce în ce mai cu neputinþã...2.

Sentimelntele naþionale se diminueazã ºi ele datoritã acestei internaþionalizãri adusã

de industrializare ºi, treptat, diferenþele între naþiuni sunt înlocuite de diferenþele între
clase. Deoarece proletariatul este exploatat peste tot în egalã mãsurã, se creeazã o
solidaritate cosmopolitã între proletari, care devin din ce în ce mai mult o clasã cu
conºtiinþã de sine:

O datã cu dezvoltarea industriei, proletariatul creºte nu numai ca numãr; el este concentrat în mase
tot mai mari, forþa lui sporeºte, ºi el simte tot mai mult acest lucru. Interesele, condiþiile de viaþã
ale proletariatului se niveleazã tot mai mult, cãci maºina ºterge din ce în ce mai mult deosebirile
dintre diferitele munci ºi reduce salariul aproape preturindeni la un nivel deopotrivã de scãzut3.

1. Ibidem, p. 46.
2. Karl Marx, Friedrich Engels, op. cit., p. 14.
3. Ibidem, p. 19.
 ÎNTRE INTERNAÞIONALISMUL PROLETAR {I NAÞIONAL-COMUNISMUL AUTARHIC 111

Aceasta face ca proletariatul, deºi naþional într-o primã etapã, sã devinã o clasã
unitarã transnaþional, cu interese comune, care în cele din urmã va triumfa nu doar într-o
singurã þarã, ci în întreaga lume.
Profeþiile Manifestului comunist au dat însã greº atunci când au fost confruntate cu
realitatea Primului Rãzboi Mondial, când s-a pus problema participãrii proletariatelor
naþionale în conflictul dintre statele europene. Cu aceastã ocazie, teza lui Marx ºi Engels
a fost nuanþatã de Karl Kautsky, care credea c㠄orice popor ºi proletariatul sãu are în
primul rând interesul de a nu lãsa duºmanul sã-i încalce frontierele...”1. Iatã deci cã încã
de la începutul secolului, ortodoxia marxistã în ceea ce priveºte conduita politicii externe
de cãtre partidele socialiste este încãlcatã. Kenneth Waltz este de pãrere c㠄modul în
care s-au comportat muncitorii în Primul Rãzboi Mondial a demonstrat cã nu exista un
proletariat internaþional, ci numai partide socialiste naþionale, ale cãror acþiuni sunt
determinate de propria viziune asupra intereselor lor particulare”2.
Nu numai Kautsky face „ajustãrile” necesare pentru ca ideologia sã supravieþuiascã
testului empiric al Primului Rãzboi Mondial, ci ºi Lenin3 ºi, mai târziu, Buharin4.
Aceºtia cred cã proletariatul începutului de secol s-a lãsat înºelat, orbit de burghezie prin
promisiunile prosperitãþii economice aduse de imperiile coloniale, pânã la a-ºi pierde
conºtiinþa de clasã. Cei doi sunt convinºi cã, pânã la urmã, proletariatul îºi va da seama
de eroare ºi se va reîntoarce la solidaritatea de clasã, iar impulsul pentru aceastã
recãpãtare a conºtiinþei ar veni numai de la o conducere autoritarã.
Interesant însã este modul în care urmaºii lui Marx în reflecþia asupra politicii
internaþionale au reuºit sã includã naþionalismul în ideologia marxistã. Ne referim aici la
marxismul de Lumea a Treia, la teoria dependenþei ºi la teora sistemului mondial a lui
Wallerstein5. Aceste teorii au în comun ideea clivajului centru-periferie care se instaureazã
între statele capitaliste din centru, prospere economic datoritã statutului lor de imperii
coloniale, ºi statele din periferie – coloniile sau fostele colonii, þãrile subdezvoltate. Cele
trei tipuri de teorii deplaseazã astfel clivajul dintre clase la nivel de state, propunând o
perspectivã în care statele dezvoltate le exploateazã pe cele subdezvoltate în acelaºi mod
în care burghezia exploateazã proletariatul. Marxismul de lumea a treia, de exemplu,
ajunge la concluzia cã în statele periferice, lupta de clasã se transformã în mod natural
într-o luptã pentru independenþa naþionalã, echivalentã cu emanciparea de sub jugul
metropolei exploatatoare6. Un interes aparte îl prezintã, pentru cercetarea de faþã,
întrebarea dacã ideile marxismului de Lumea a Treia, teoria dependenþei sau teoria
sistemului mondial erau cunoscute ºi utilizate de teoreticienii români însãrcinaþi cu
formularea discursului oficial de politicã externã în anii ’70 ºi ’80. Nu deþinem date în

1. Karl Kautsky, „Die Internationalität und der Krieg”, în Die Neue Zeit, anul 33, I (27 noiembrie
1914), citat în Kenneth Waltz, Omul, Statul ºi rãzboiul, Editura Institutul European, Iaºi, 2001
(1959), p. 138.
2. Kenneth Waltz, op. cit., p. 140.
3. V. I. Lenin, „Imperialismul, stadiul suprem al capitalismului”, în Opere alese, Editura Politicã,
Bucureºti, 1970 (1917), pp. 75-213.
4. Nikolai Bukharin, Imperialism and World Economy, International Publishers, 1929.
5. Immanuel Wallerstein, Sistemul mondial modern, Editura Meridiane, Bucureºti, 1992 (1974).
6. Pentru detalii asupra celor trei tipuri de teorii internaþionale marxiste, vezi Andrew Linklater,
„Marxism”, în Scott Buchill et al., Theories of International Relations, Palgrave, Houndmills
and New York, 2001, ediþia a doua, pp. 129-154.
112 RUXANDRA IVAN

acest sens, însã, dupã cum vom vedea, ideile promovate de teoreticienii români în anii
’80 par sã se circumscrie acestor tendinþe.
Cele trei teorii menþionate se situeazã însã pe un palier ideologic exterior sistemului
comunist, fiind elaborate ºi dezvoltate, toate, de gânditori din spaþiul occidental. În
interiorul Uniunii Sovietice, doctrina oficialã asupra politicii internaþionale evolueazã în
alt mod. Dupã moartea lui Lenin, constatând cã lucrurile nu merg precum prevedeau
textele marxismului ortodox, ºi anume cã revoluþia bolºevicã nu se extinde peste tot în
lume, Stalin renunþã la doctrina internaþionalismului proletar în favoarea celei a „socia-
lismului într-o singurã þarã”. Conform lui Furet însã, adoptarea acestei doctrine de cãtre
Stalin este motivatã în primul rând de lupta pentru succesiunea lui Lenin în sânul
P.C.U.S., iar „victoria lui Stalin, prin eliminarea succesivã a rivalilor sãi, modificã
raportul bolºevismului cu universalul, deplasând accentul de pe internaþional pe naþional”1.
Recurgerea la ideea „socialismului într-o singurã þar㔠este manevra prin care Stalin,
printre altele (eliminarea lui Troþki, de exemplu), îºi asigurã fidelitatea „bazei” partidului,
a poporului rus mândru de misiunea sa istoricã de construire a socialismului: „La fel ca
iacobinii francezi, bolºevicii târzii cad în capcana ideii de þarã aleasã de istorie (...)
Formula lui Stalin le permite sã reinvesteascã un ºovinism tradiþional de naþiune dominantã
în apartenenþa la un partid totalitar”2. Dupã cum explicã Furet, sfârºitul celui de-al
Doilea Rãzboi Mondial îi permite lui Stalin sã reînvie internaþionalismul sub stindardul
antifascismului, aruncând întreaga responsabilitate a rãzboiului asupra Germaniei hitleriste
ºi conferind Armatei Roºii aura de luptãtoare pentru pace 3, iar mai apoi, începând cu
1948, sub stindardul anti-imperialismului reprezentat de SUA ºi Europa occidentalã.
Toate aceste modelãri ideologice ale rolului internaþional al proletariatului comunist
vor reprezenta un precedent pentru modul în care statele care se vor îndepãrta de
Moscova vor utiliza limbajul marxist-leninist pentru justificarea propriilor poziþii.

Cum putem privi politica externã româneascã din perioada comunistã din perspectiva
politicilor publice, pentru a ne înscrie în cadrul general conturat în acest volum? Prima
dificultate ce se iveºte în calea acestui demers nu este o specificitate a comunismului, ci
chiar a politicii externe: ea diferã de celelalte politici publice prin mai multe aspecte. Pe
de o parte, chiar ºi în þãrile democratice, politica externã este „domeniul rezervat” al
celei mai înalte puteri în stat4: decizia este centralizatã la vârf ºi nu se ia într-o manierã
democraticã, deoarece marea masã a populaþiei este prea puþin preocupatã de problemele
internaþionale5. Cu atât mai mult, aºadar, nu trebuie sã ne mire acest lucru în cazul unui

1. F. Furet, op. cit., p. 145.

2. Ibidem, p. 150.
3. „Aceastã nouã versiune a luptei împotriva rãzboiului prin rãzboi are o imensã superioritate
asupra celei vechi. Ea conferã un sens sacrificiilor fãcute de soldaþi, în vreme ce defetismul
revoluþionar îi îndemna sã-ºi ascundã pânã ºi amintirile eroice. Conferã un loc de onoare
sentimentelor patriotice ale popoarelor, în vreme ce abstracþia internaþionalistã de ieri tindea
sã le discrediteze. Unul din marile secrete ale ideologiei sovietice în Europa anului 1945 este
de a asocia pasiunile naþionale universalismului revoluþionar...” (Ibidem, p. 397).
4. Christopher Hill, The Changing Politics of Foreign Policy, Palgrave Macmillan, New York,
2003, pp. 51-70.
5. Natalie La Balme, „Opinion publique et politique étrangère”, în Frédéric Charillon, Politique
étrangère. Nouveaux regards, Presses de Sciences Po, Paris, 2002, pp. 193-211.
 ÎNTRE INTERNAÞIONALISMUL PROLETAR {I NAÞIONAL-COMUNISMUL AUTARHIC 113

regim autoritar. Pe de altã parte, politica externã trebuie sã fie în permanenþã acordatã cu
dinamica mediului internaþional; astfel, impactul factorilor externi asupra luãrii deciziei
este, conform teoriei, esenþial 1. Decidenþii comuniºti se confruntã cu o dificultate în plus
atunci când stabilesc cursul politicii externe: aceasta trebuie sã poatã fi justificatã
ideologic, sã se înscrie în logica marxism-leninismului, chiar dacã nu este o politicã a
fidelitãþii faþã de farul comunismului mondial, U.R.S.S.
Nu existã lucrãri care sã fi abordat explicit politica externã româneascã din perioada
comunistã în termeni de politicã publicã. Chiar ºi lucrãrile istorice sau din perspectiva
ºtiinþei politice asupra acestui subiect sunt destul de puþine. Menþionãm aici cartea unui
autor român stabilit în Statele Unite, Aurel Braun, care scrie în 1978 despre aparenta
autonomie a politicii externe româneºti, subliniind modul în care aceasta era ideologic
controlatã de Moscova2. ªi alþi autori din Occident s-au aplecat asupra problemei
nealinierii României3. Dupã cãderea Cortinei de Fier au început sã aparã studii istorice
bazate pe cercetarea arhivelor4, culegeri de documente5 sau mãrturii ale unor actori
implicaþi în luarea deciziilor6 ºi existã chiar încercãri de interpretare a poziþiei României
din perspectiva teoriei Relaþiilor Internaþionale7. Cu toate acestea însã, tabloul istoriografic
asupra politicii externe comuniste este destul de sãrac, lucru datorat, printre altele,
dificultãþii accesului la arhive (ne gândim în primul rând la Arhivele Ministerului
Afacerilor Externe, dar ºi la o serie întreagã de dosare încã secrete de la Arhivele
Naþionale Istorice Centrale).

Din punctul de vedere al acestui studiu, putem identifica trei perioade principale în
politica externã româneascã din era comunismului. Delimitarea acestor perioade este
destul de ambiguã, deoarece este destul de greu de identificat momentul precis când
putem vorbi de o politicã extern㠄nealiniat㔠sau autonomã faþã de Moscova8. Din

1. Christopher Hill, Op. cit., pp. 159-186.

2. Aurel Braun, Romanian Foreign Policy since 1965. The Political and Military Limits of
Autonomy, Praeger Publishers, New York, 1978.
3. Ghiþã Ionescu, „Communist Rumania and Nonalignment (April 1964-March 1965)”, în Slavic
Review, vol. 24, no. 2, June 1965, pp. 241-257.
4. Menþionãm aici câteva dintre ele: Joseph F. Harrington, Bruce J. Courtney, Relaþii româno-
-americane 1940-1990, Editura Institutul European, Iaºi, 2002 (1991); Liviu Þãranu, România
în Consiliul de Ajutor Economic Reciproc, 1949-1965, Editura Enciclopedicã, Bucureºti,
2007; Mihai Retegan, 1968 din primãvarã pânã în toamnã. Schiþã de politicã externã
româneascã, Editura RAO, Bucureºti, 1998.
5. Mioara Anton, Ioan Chiper, Instaurarea regimului Ceauºescu. Rupturã ºi continuitate în
relaþiile româno-sovietice, 1965, Institutul Naþional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureºti,
2003; Dan Cãtãnuº, Între Beijing ºi Moscova. România ºi conflictul sovieto-chinez, Institutul
Naþional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureºti, 2005.
6. Constantin Olteanu, România, o voce distinctã în Tratatul de la Varºovia. Memorii, 1980-1985,
Editura Aldo, Bucureºti, 1999.
7. Andrei Miroiu, Balanþã ºi hegemonie. România în politica mondialã, 1913-1989, Editura
Tritonic, Bucureºti, 2005.
8. Existã mai multe opinii cu privire la începuturile „comunismului naþional” în România.
Kenneth Jowitt propune anul 1952 (Revolutionary Breakthroughs and National Development:
the Case of Romania, 1944-1965, University of California Press, Berkeley, Los Angeles, 1971,
pp. 198-228). Liviu Þãranu ºi Mihai Retegan dateazã prefigurarea acestuia încã din 1953, când
114 RUXANDRA IVAN

punctul nostru de vedere, ruptura dintre Bucureºti ºi Moscova începe sã se facã simþitã
în prima jumãtate a anilor ’60, când avem de a face cu divergenþe în cadrul C.A.E.R. ºi
cu poziþia de neutralitate a României în problema disputei sino-sovietice. Cu toate
acestea însã, abia în 1968 discursul oficial lansat prin „tezele din aprilie” se materializeazã
în acþiunea concretã de neparticipare la invazia din Cehoslovacia ºi chiar de condamnare
deschisã a acesteia. Aºadar, vom considera cã perioada 1945 – 1964 este una de
subordonare a politicii externe româneºti faþã de Moscova. Cea de-a doua perioadã este
cea de nealiniere, însoþitã de o anumitã deschidere în plan internaþional – este epoca
vizitelor în România ale unor ºefi de stat occidentali, precum Nixon sau de Gaulle. Ea
dureazã, în linii mari, pânã la începutul anilor ’80, când discursul românesc asupra
„neamestecului în treburile interne” este exacerbat, fiind însoþit de o izolare din ce în ce
mai vizibilã, pe fondul deteriorãrii drastice a relaþiilor cu Ungaria, al nerespectãrii
drepturilor omului ºi al apariþiei lui Gorbaciov ca partener de dialog pentru Occident.

Subordonarea: în numele internaþionalismului proletar

Problema unei politici externe româneºti autonome faþã de Moscova nu se pune în nici
un fel înainte de retragerea Armatei Roºii de pe teritoriul românesc în 1958. Cominformul,
creat în 1947, asigurã centralizarea tuturor deciziilor politice ale statelor din Europa
Centralã ºi de Est, menþinând totodat㠄ficþiunea autonomiei elementelor sale” ºi
„aparenþa unei puteri politice locale, sub stindardul independenþei naþionale ºi al anti-
fascismului”1. Perioada 1945-1953 este una de coagulare a puterii ºi a aparatului birocratic;
alãturi de totala subordonare faþã de Moscova, o caracteristicã principalã a acesteia este
lipsa unui aparat ministerial calificat, pentru obþinerea unui post la MAE fiind suficiente
un profil moral ºi ideologic corespunzãtor ºi „un curs scurt de o lunã de zile”2. Ministru
al Afacerilor Externe este, din 1948 pânã în 1952, Ana Pauker, conducãtoarea exilului
comunist românesc la Moscova între 1940 ºi 19443 ºi a cãrei autoritate excepþional㠄îºi
avea originea în contactele ei privilegiate cu cartierul general al Cominternului, unde era
perceputã în mod corect ca o stalinistã inflexibilã”4. Fidelitatea ei faþã de Stalin este o
gararanþie a cursului politicii externe româneºti. Succesorul ei, dupã acuzaþia de „deviaþie
de dreapta” din 1952, este fost ambasador al României la Moscova – Simion Bughici.
Conform lui Vladimir Tismãneanu, epurarea grupãrii Pauker-Luca-Georgescu nu poate
fi consideratã ca o primã afirmare a unui comunism naþional in statu nascendi, ci
dimpotrivã, ea ar fi avut întregul sprijin al lui Stalin5.

Dej dã un nou curs politicii economice (Liviu Þãranu, op. cit., pp. 43-47; Mihai Retegan, op.
cit., p. 23), pe când alþi autori propun momentul „tezelor din aprilie” (Ghiþã Ionescu, art. cit.).
1. F. Furet, op. cit., p. 419.
2. Pentru detalii asupra recrutãrilor la MAE în aceastã perioadã, vezi Ruxandra Ivan, „Elite de
Partid, elite de Stat. Cazul Ministerului de Externe, 1946-1953”, în Elite comuniste înainte ºi
dupã 1989. Anuarul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului în România, vol. II,
2007, pp. 63-84.
3. Vladimir Tismãneanu, Stalinism pentru eternitate, Editura Polirom, Iaºi, 2005, p. 300.
4. Ibidem, p. 122.
5. Ibidem, p. 170.
 ÎNTRE INTERNAÞIONALISMUL PROLETAR {I NAÞIONAL-COMUNISMUL AUTARHIC 115

În primii ani de regim comunist românesc, nu putem identifica nici o acþiune de

politicã externã care sã nu urmeze à la lettre politica Moscovei. În 1948 se semneazã un
Protocol privind traiectoria frontierei de stat dintre România ºi U.R.S.S., în urma cãruia
Insula ªerpilor trece în componenþa U.R.S.S. În 1949, România este membru fondator
al Consiliului de Ajutor Economic Reciproc, organizaþie cu caracter economic inventatã
de U.R.S.S. ca replicã la Planul Marshall, prin care Statele Unite contribuiau la
reconstrucþia Europei occidentale. U.R.S.S. însã, dimpotrivã, extrãgea în acelaºi timp
din þãrile membre C.A.E.R. daune de rãzboi în valoare aproape egalã cu ajutoarele
oferite prin Planul Marshall1. C.A.E.R. a fost instrumentul prin care Moscova a putut
controla economiile statelor membre, indicând acestora ce ramuri economice sã dezvolte
mai mult. Primele disensiuni care au apãrut între România ºi U.R.S.S. în cadrul
C.A.E.R. dateazã din anul 1953, atunci când România cere desfiinþarea Sovromurilor ºi
constatã dezechilibrul important apãrut între producþia din industria grea ºi cea de bunuri
de consum2. Moscova criticã dur scãderea nivelului de trai în România ºi, pânã la urmã,
se cade de acord asupra soluþiei dezvoltãrii agriculturii. Aceasta este de fapt o derivã
ideologicã, deoarece accentul pe industrializare era o dimensiune importantã a doctrinei
leniniste; de altfel, industrializarea debuteazã intensiv în România cu ajutorul consilierilor
sovietici, care implementeazã la noi în þarã aceeaºi strategie folositã în U.R.S.S. în anii ’303.
Este interesant de subliniat c㠄programul conþinea, de la început, germenele autarhiei,
mergându-se pe principiul fabricãrii tuturor produselor necesare economiei pe baze
proprii, cu importuri cât mai reduse”4. Vom vedea cã acest principiu va fi menþinut pânã
în anii ’80, fiind considerat o garanþie a independenþei României.
În pledoaria sa pentru reorientarea cursului economiei româneºti, Hruºciov argumenteazã,
la o ºedinþã a Biroului Politic, c㠄în România, socialismul nu poate fi construit fãrã
mãmãligã”5. Cu toate acestea, conducerea româneascã a partidului nu aprobã întru totul
soluþia renunþãrii la industrializare, care ar fi lãsat România în postura de þarã agricolã,
subdezvoltatã ºi, deci, dependentã. Efortul de „dezvoltare multilateral㔠a economiei
româneºti poate fi, aºadar, legat de o anumitã viziune asupra nevoii de independenþã
economicã a þãrii ºi de germenii unui comunism naþional, care va fi caracteristic politicii
externe începând cu a doua jumãtate a anilor ’60.
Pânã atunci însã, România este, în 1955, membru fondator al Pactului de la Varºovia,
organizaþie cu caracter politico-militar creatã dupã modelul N.A.T.O. (1949). Impulsul
care a dus la crearea Pactului a fost însã primirea Germaniei de Vest în N.A.T.O.,
perceputã de U.R.S.S. ca un act ostil, susceptibil sã ducã la un nou rãzboi în Europa. ªi
de data aceasta, þãrile satelit din Europa Centralã ºi de Est sunt simpli spectatori ai
creãrii de cãtre Moscova a unei organizaþii care le include. În România nu existã nici un
fel de dezbatere preliminarã despre Pactul de la Varºovia; se pare chiar cã fondarea
acestuia, ca ºi aceea a C.A.E.R., se produce destul de brusc. Delegaþia românã, prin
vocea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, informeazã conducerea partidului la întoarcerea de
la conferinþã despre hotãrârile luate; în ºedinþa respectivã a Consiliului de Miniºtri nu

1. David Reynolds, One World Divisible. A Global History since 1945, Allen Lane/The Penguin
Press, London and New York, 2000, p. 29.
2. Liviu Þãranu, op. cit., p. 45.
3. Liviu Þãranu, op. cit., p. 37.
4. Ibidem.
5. A.N.I.C., Fond C.C. al P.C.R., secþia Relaþii Externe, dosar 26/1953, f. 5.
116 RUXANDRA IVAN

existã nici o altã luare de cuvânt ºi nici un alt punct pe ordinea de zi în afarã de aceastã
„informare” a lui Dej1. Acesta insistã asupra caracterului de apãrare a noii organizaþii în
condiþiile în care „se urmãreºte refacerea militarismului german, folosirea acestuia ca
forþã de ºoc în provocarea unui nou rãzboi în Europa”2. El subliniazã cã organizaþia este
deschisã la posibilitatea includerii de noi membri ºi cã ea are la baz㠄principiul
coexistenþei paºnice între statele cu regim social diferit (...) de asemenea este subliniat
în Tratat ºi principiul de respectare a independenþei, suveranitãþii, neamestecului în
treburile interne”3. Se face de asemenea referire la dezarmare ºi la interzicerea armelor
atomice. Acest tip de discurs va fi o constantã a politicii externe româneºti din acest
moment ºi pânã la cãderea regimului, în 1989. Aceste elemente discursive, fundamentate
ideologic, au fost accentuate ori de câte ori decidenþii români au dorit sã facã un pas în
afara direcþiei trasate de Moscova, pãrând în acelaºi timp cã respectã liniile directoare ale
ideologiei, de fapt folosind-o pe aceasta în scopul justificãrii propriei poziþii. În epoca
creãrii Tratatului de la Varºovia, „neamestecul” se referea de fapt la respingerea oricãror
relaþii cu statele „capitaliste”, ºi nu se aplica la Uniunea Sovieticã, a cãrei intervenþie era
denumitã în discursul oficial „ajutor frãþesc”. De-abia mai târziu, „neamestecul” va fi
extrapolat pentru a sugera distanþarea faþã de Moscova. Frazeologia este însã identicã,
ceea ce creeazã o impresie de coerenþã idelogicã extraordinarã a regimului.
Ideea securitãþii colective, ce va fi susþinutã de România ºi în anii ’80, apare ºi cu
ocazia prezentãrii Pactului de la Varºovia. Atunci când va fi încheiat un Tratat de
securitate colectivã între toate statele continentului, spune Dej, Pactul de la Varºovia va
înceta de la sine, deoarece îºi va pierde raþiunea de a fi 4. În lumea idealã creionatã de
ideologie, fraternitatea popoarelor face inutile mijloacele armate. Pânã la apariþia sau
construirea acelei lumi însã, þãrile socialiste trebuie sã facã faþã realitãþii de forþã a scenei
internaþionale: „...în viaþã ºi mai cu seamã în lumea de astãzi se þine cont de cei tari.
Dacã eºti slab nu te respectã nimeni. Ori acest Tratat tocmai aceasta urmãreºte, sã
întãreascã capacitatea de apãrare a þãrilor lagãrului nostru pentru a zãdãrnici eventualele
aventuri din partea unor anumite forþe” 5. ªi acest discurs se bazeazã pe o contrapunere
a unei lumi ideale, doritã ºi preconizatã de ideologie, cu realitatea crudã cãreia trebuie
sã-i facã faþã cei care încearcã sã construiascã socialismul, dar care sunt obligaþi, pânã
la victoria acestuia, sã facã uz de instrumentele ºi mijloacele proprii acestei lumi pe care
se strãduiesc sã o schimbe. Avem de a face cu o dedublare a realitãþii – pe de o parte
existã un registru retoric ce promite o realitate mai bunã, iar pe de alta avem o realitate
care nu permite utilizarea unor mijloace mai bune. Bazându-se în permanenþã pe
promisiunea unei realitãþi mai bune, discursul comunist a fost capabil sã justifice orice
acþiune, chiar contrarã acestei promisiuni, inventându-ºi în permanenþã inamici. De la
început, inamicul principal – el însuºi stabilit de ideologie – a fost „imperialismul”
capitalist, adicã cel american, care se fãcea vinovat mai ales de faptul cã propaga idei în
lagãrul socialist prin intermediul posturilor de radio Vocea Americii ºi Europa Liberã.
Ministerul Afacerilor Externe a publicat, în 1952, o broºurã intitulatã Politica agresivã

1. „Stenograma ºedinþei Consiliului de Miniºtri din 20 mai 1955”, A.N.I.C., Fond Consiliul de
Miniºtri – Stenograme, dosar 2/1955, ff. 16-23.
2. Ibidem,f. 17.
3. Ibidem, f. 18.
4. Ibidem.
5. Ibidem, ff. 20-21.
 ÎNTRE INTERNAÞIONALISMUL PROLETAR {I NAÞIONAL-COMUNISMUL AUTARHIC 117

ºi maºinaþiile imperialismului american împotriva Republicii Populare Române, ceea ce

a dus, desigur, la o contrareacþie americanã care a escaladat, în prima parte a anilor ’50,
retorica agresivã a celor douã pãrþi1.
Un moment de cotiturã în istoria lagãrului socialist este Revoluþia ungarã din 1956.
România a jucat un rol important în acest moment. Nu vom detalia desfãºurarea
evenimentelor din Ungaria; trebuie însã sã spunem cã participarea lui Dej la aceastã
intervenþie pare mai puþin legatã de dorinþa lui sincerã de a combate un inamic al
comunismului – pe Imre Nagy, adic㠖 ºi mai mult de consolidarea propriei sale poziþii.
Destalinizarea iniþiatã de Hruºciov putea fi un proces care sã-l afecteze ºi pe Dej, el
însuºi din vechea gardã. De altfel, prezentarea în P.M.R. a Raportului secret de la
Congresul al XX-lea al P.C.U.S. a fost extrem de discretã. Vladimir Tismãneanu crede
cã acesta este primul moment în care Dej a început sã se orienteze spre China ca
alternativã la U.R.S.S.2. El trebuia însã, în acelaºi timp, sã se asigure cã nu va fi
debarcat de la putere de cãtre Moscova, iar evenimentele din Ungaria i-au oferit cel mai
bun prilej sã-ºi demonstreze fidelitatea. Gestul lui Dej de susþinere a demersului sovietic
este motivat ºi de pericolul de spill-over al revoluþiei maghiare, pericol demonstrat de
tulburãrile de la Timiºoara din octombrie 19563.
Înãbuºirea revoluþiei din Ungaria este perfect justificatã ideologic de discursul oficial
românesc. Astfel, Scânteia din 25 noiembrie 1956 relateazã o întâlnire la vârf între
delegaþiile guvernelor român ºi maghiar – guvernul Kadar –, spunând c㠄cele douã
guverne au poziþii identice cu privire la lichidarea bazelor militare în þãri strãine,
interzicerea utilizãrii energiei atomice în scopuri militare, crearea unui sistem de securitate
colectivã, primirea RP Chineze în ONU, precum ºi cu privire la crearea, pe calea
tratativelor paºnice, a unei Germanii unite, iubitoare de pace, democratice”. Prezenþa
trupelor sovietice în Ungaria însã este legitimatã, cu aceeaºi ocazie, prin ideea ajutorului
frãþesc: „...pentru a zdrobi contrarevoluþia, pentru a împiedica instaurarea dictaturii
fasciste, pentru a apãra cuceririle democratice ºi sociale ale poporului ungar, a fost
necesarã ºi justã hotãrârea guvernului ungar de a cere, potrivit drepturilor sale suverane
[subl. Noastrã], ajutorul trupelor sovietice”. Articolul se încheie printr-o nouã afirmare
a „ideologiei internaþionalismului proletar”4. Contradicþia internã dintre cererea de
lichidare a bazelor militare strãine ºi glorificarea prezenþei trupelor sovietice aproape cã
trece neobservatã.
Dupã invazia sovieticã în Ungaria – trupele sovietice tranzitând teritoriul României –
, Imre Nagy se refugiazã la Ambasada Iugoslaviei de la Budapesta. De aici, la cererea
autoritãþilor maghiare, este dus la Snagov pentru a fi „protejat”. Acolo îºi va petrece
ultimii doi ani ai existenþei sale, pânã în 1958, când va fi predat maghiarilor ºi executat
la Budapesta. Însemnãrile sale din aceºti doi ani au fost publicate într-o ediþie îngrijitã
de Ileana Ioanid5. Existã o anumitã ambiguitate în modul în care este tratat Imre Nagy

1. Cf. Joseph F. Harrington, Bruce B. Courtney, op. cit., p. 154.

2. Vladimir Tismãneanu, op. cit., p. 180.
3. Cartea de istorie oralã a Mihaelei Sitariu, Oaza de libertate. Timiºoara, 30 octombrie 1956,
Editura Polirom, Iaºi, 2004 este o mãrturie a modului în care evenimentele din Ungaria erau
percepute la Timiºoara.
4. Scînteia, 25 noiembrie 1956, p. 1.
5. Nagy Imre, Însemnãri de la Snagov. Corespondenþã, rapoarte, convorbiri, Editura Polirom,
Iaºi, 2004
118 RUXANDRA IVAN

în România: el este practic deþinut, nu are voie sã se deplaseze, este permanent urmãrit
de Securitate, însã condiþiile de detenþie sunt foarte bune, iar ºederea sa la Snagov este
prezentatã de propaganda oficialã ca un gest de prietenie, de protecþie faþã de liderul
maghiar. Atunci când a devenit evident c㠄ospitalitatea” oferitã de România nu mai
putea aduce vreun beneficiu, Nagy a fost predat autoritãþilor maghiare. În acelaºi an,
trupele sovietice au fost retrase din România.
Era pentru prima oarã când U.R.S.S. fãcea un astfel de gest. Din punctul de vedere
al strategiei militare globale, acest lucru nu însemna foarte mult, deoarece România era
înconjuratã de state socialiste prietene. Acesta a fost, de altfel, ºi unul din argumentele
folosite de români pentru a solicita retragerea trupelor. A fost însã momentul în care
U.R.S.S. a pierdut, practic, controlul asupra evoluþiei politicii interne din România.
Dupã retragerea trupelor, disensiunile între Gheorghiu-Dej ºi Hruºciov vor începe sã iasã
la lumina zilei.
Înainte de a ne referi la aceste disensiuni, vom nota însã o altã evoluþie difuzã a
politicii externe româneºti, care începe sã se facã simþitã dupã revoluþia ungarã. Este
vorba de o mai mare deschidere faþã de þãrile „capitaliste”. Pânã atunci, România
menþinuse relaþii mai ales cu partidele comuniste din aceste þãri ºi mai puþin pe linie de
stat. Ministrul Grigore Preoteasa pune însã în vedere Prezidiului Consiliului de Miniºtri
cã este necesarã o mai mare deschidere internaþionalã: „În ce priveºte dezvoltarea
activitãþii misiunilor noastre diplomatice, s-a pus accentul pe ieºirea dintr-o anumitã
izolare, care a caracterizat cu ani în urmã activitatea noastrã diplomaticã ºi care consta
în teama de a lua contact cu diferite cercuri politice reacþionare”1. Ministrul þine însã sã
precizeze cã deschiderea spre þãrile reacþionare face parte din politica de „destindere a
încordãrii internaþionale”2 promovatã de U.R.S.S. Aceasta este vizibilã ºi în raporturile
României cu SUA, din a doua jumãtate a anilor ’50 înregistrându-se din ce în ce mai
multe eforturi de îmbunãtãþire a relaþiilor economice ºi politice3.

Nealinierea: socialismul într-o singurã þarã à la roumaine

La începutul anilor ’60, Uniunea Sovieticã face eforturi de a resuscita C.A.E.R. ºi de a
o transforma într-o organizaþie de integrare economicã, întrucâtva dupã modelul Comunitãþii
Economice Europene. Acest lucru însemna, printre altele, specializarea fiecãrei þãri din
lagãrul socialist într-o anumitã ramurã economicã („diviziunea internaþionalã a muncii”),
pornindu-se de la premisa schimbului frãþesc între statele membre. În acest proiect al lui
Hruºciov, României urma sã-i fie atribuit rolul de producãtor de produse chimice,
combustibil, precum ºi fructe ºi struguri4. Dej însã nu voia cu nici un chip sã renunþe la
industrializarea þãrii, cu atât mai mult cu cât aceasta era predicatã de ideologia marxist-
-leninistã ºi contribuise deja, pe parcursul anilor ’50, la ridicarea nivelului de trai al

1. A.N.I.C., Fond Consiliul de Miniºtri – Stenograme, dosarul 4/1957, „Proces-verbal al ºedinþei

Prezidiului Consiliului de Miniºtri din 28 februarie 1957”, f. 2.
2. Ibidem, f. 11.
3. Joseph F. Harrington, Bruce J. Courtney, op. cit, pp. 174-203.
4. Liviu Þãranu, op. cit., p. 141.
 ÎNTRE INTERNAÞIONALISMUL PROLETAR {I NAÞIONAL-COMUNISMUL AUTARHIC 119

populaþiei1. Ca urmare, România s-a opus sistematic, în cadrul C.A.E.R., propunerilor

de specializare a economiilor naþionale, ceea ce i-a deranjat pe sovietici.
Distanþarea de U.R.S.S. devine din ce în ce mai vizibilã odatã cu debutul, în 1963,
a polemicii sovieto-chineze. România are o iniþiativã neconvenþionalã cu aceastã ocazie
ºi anume lansarea unui apel pentru „încetarea polemicii în problemele divergente în
miºcarea comunistã internaþionalã”. Scrisoarea este trimisã unui numãr de 22 de partide
„frãþeºti” din diferite þãri, atât cele din lagãrul socialist, cât ºi din state ca Franþa, Italia,
Marea Britanie sau chiar Japonia ºi Brazilia2. Polemica sino-sovieticã este o oportunitate
sesizatã pragmatic de liderii comuniºti români pentru a-ºi consolida poziþia internaþionalã:
„Vom avea prilejul sã ne spunem pãrerea cu hotãrâre, clar, fãrã ocol, în mod dibaci,
cãutând de la început sã ne gândim la tot felul de lucruri, care sã ne permitã sã
manifestãm o abilitate deosebitã”, spune Dej cu ocazia plecãrii unei delegaþii a P.M.R.
în China pentru a încerca sã medieze conflictul3. Oficial, discuþiile din cadrul CC al
P.M.R. privitoare la polemica sovieto-chinezã se învârt în jurul ideii cã aceasta dãuneazã
grav unitãþii lagãrului socialist ºi miºcãrii comuniste internaþionale, iar participanþii la
ºedinþe nu dau dreptate nici uneia dintre pãrþi. Motivele reale pentru care România a
intervenit ca mediator al polemicii ramân încã neelucidate. Discursul oficial merge pe
ideea nevoii de unitate a miºcãrii comuniste, dar anumite discuþii din Biroul Politic ne fac
sã ne gândim ºi la o încercare pragmaticã de a dobândi o pondere mai mare în politica
lagãrului socialist. De exemplu, Gheorghiu-Dej este surprins cã Moscova ºi Beijingul
dau curs tentativelor româneºti de mediere: „Aici pot sã vã spun cã am pierdut pariul cu
Niculae (Ceauºescu) [...] Eu nu prea aveam încredere în rãspunsul care [sic!] o sã-l
primim de la Uniunea Sovieticã ºi nici din partea chinezilor. Am zis cã o sã ne refuze ºi
unii, ºi alþii, însã se vede cã nu ne-au refuzat”4. Aceastã intervenþie poate fi un indiciu
cã iniþiativa poziþiei româneºti venise chiar de la Nicolae Ceauºescu.
Vladimir Tismãneanu este de pãrere cã neutralitatea României în disputa sino-sovieticã
este rezultatul direct al divergenþelor cu Moscova din cadrul C.A.E.R., iar poziþia
inflexibilã a lui Dej în problema industrializãrii este legatã de eforturile lui de a se
legitima în ochii populaþiei pentru a nu fi „debarcat” de Hruºciov în cadrul procesului de
destalinizare5. Din aceastã perspectivã, toate acþiunile româneºti de politicã externã din
prima jumãtate a anilor ’60 sunt explicabile prin strategia pragmaticã a lui Dej de a se
menþine la putere. El adoptã însã aceastã strategie având grijã sã mobilizeze în sprijinul
sãu ideologia, justificându-ºi acþiunile prin norme consacrate ale marxism-leninismului –
nevoia de industrializare pentru construirea socialismului, nevoia de unitate a miºcãrii
comuniste internaþionale. De asemenea, distanþarea faþã de Moscova pare sã aibã un ecou
pozitiv în rândurile unei populaþii care nu fusese niciodatã slavofilã. Sentimentele
rusofobe din spaþiul românesc dateazã încã din prima parte a secolului al XIX-lea6, iar

1. Ibidem, pp. 122-133.

2. A.N.I.C., Fond C.C. al P.C.R. – Cancelarie, dosarul 5/1964, „Stenograma ºedinþei Biroului
Politic al P.M.R. din 17. 02. 1964”.
3. Ibidem, f. 7.
4. A.N.I.C., Fond C.C. al P.C.R. – Cancelarie, Dosar 6/1964, f. 16.
5. Vladimir Tismãneanu, op. cit., pp. 205-208.
6. Florin Constantiniu, „Relaþiile româno-ruse: un trecut care modeleazã prezentul”, în Revista
de Politicã Internaþionalã, vol. I, nr. 3/2006, pp. 107-117.
120 RUXANDRA IVAN

acþiunile P.M.R. din anii ’60 par sã fi contribuit la câºtigarea unei legitimitãþi pe care
miºcarea socialistã nu o avusese în România niciodatã pânã atunci1.
Piatra de temelie a comunismului naþional va fi pusã de Declaraþia cu privire la
poziþia P.M.R. în problemele miºcãrii comuniste ºi muncitoreºti internaþionale 2. Cu
aceasta debuteazã doctrina româneascã de politicã externã ce va caracteriza întreaga
perioadã de pânã la cãderea comunismului: afirmarea independenþei ºi suveranitãþii
naþionale, a principiului neamestecului în treburile interne ale altor state (în 1964, este
vorba, desigur, de neamestecul U.R.S.S.-ului în treburile româneºti) ºi a egalitãþii
depline în drepturi a tuturor statelor lumii. Pretextul afirmãrii acestor idei îl constituie
chiar disputa sino-sovieticã; astfel, documentul Partidului Muncitoresc Român se prezintã
nu ca o declaraþie de politicã externã, ci ca o chemare dezinteresatã la rezolvarea
diferendelor dintre partidele frãþeºti. Argumentând cã miºcarea socialistã mondialã are
nevoie în primul rând de unitate, pentru a învinge capitalismul, Declaraþia foloseºte cu
iscusinþã argumentele leniniste pentru a chema la dezarmare3, la „desfiinþarea oricãror
blocuri militare”, deci ºi a Tratatului de la Varºovia4, pentru a se împotrivi supranaþio-
nalizãrii C.A.E.R.5 ºi mai ales pentru a afirma legitimitatea „deosebirilor naþionale ºi
statale”, despre care ºi Lenin spusese cã vor dãinui multã vreme ºi dupã instaurarea
dictaturii proletariatului6. Combinând atent argumente fundamentate pe doctrina leninistã,
Declaraþia ajunge sã facã afirmaþii foarte dure la adresa P.C.U.S.:

Încã din ultima perioadã de existenþã a Cominternului devenise clar cã rezolvarea problemelor
miºcãrii muncitoreºti, dintr-o þarã sau alta, de cãtre un centru internaþional nu mai corespundea
stadiului de dezvoltare a miºcãrii comuniste ºi muncitoreºti mondiale. Metodele greºite,
amestecul în treburile interne ale partidelor comuniste au mers pânã la înlãturarea ºi schimbarea
unor cadre din conducerea de partid ºi chiar a unor Comitete Centrale în întregul lor, la
impunerea din afarã a unor conducãtori, la reprimarea unor cadre valoroase de conducere din
diferite partide, la blamarea ºi chiar dizolvarea unor partide comuniste.7
Nu existã ºi nu poate exista un partid „pãrinte” ºi un „partid-fiu”, partide „superioare” ºi
partide „subordonate” (...); nici un partid nu are ºi nu poate avea un loc privilegiat, nu poate
impune altor partide linia ºi pãrerile sale.8

În Declaraþie sunt atinse practic toate preocupãrile României de politicã externã ºi

sunt afirmate toate interesele pe care le avea conducerea partidului: emanciparea faþã de
Moscova, prin afirmarea egalitãþii tuturor partidelor comuniste ºi muncitoreºti, dar ºi
critica diviziunii internaþionale a muncii ºi a politicii sovietice din cadrul C.A.E.R.,

1. Vladimir Tismãneanu, op. cit., p. 219; Denis Deletant, România sub regimul comunist,
Editura Fundaþia Academia Civicã, Bucureºti, 2006, p. 154.
2. Publicatã în Scânteia, 23 aprilie 1964.
3. „Dezarmarea generalã ºi totalã este un obiectiv al luptei pentru pace”, în Declaraþie cu privire
la poziþia Partidului Muncitoresc Român în problemele miºcãrii comuniste ºi muncitoreºti
internaþionale adoptatã de Plenara lãrgitã a CC al P.M.R. din aprilie 1964, Editura Politicã,
Bucureºti, 1964, p. 24.
4. Ibidem, p. 27.
5. Ibidem, pp. 32-36.
6. Bidem, pp. 38-39.
7. Ibidem, p. 53.
8. Ibidem, p. 55.
 ÎNTRE INTERNAÞIONALISMUL PROLETAR {I NAÞIONAL-COMUNISMUL AUTARHIC 121

precum ºi dezarmarea, cerere fireascã pentru un stat ale cãrui capacitãþi militare sunt, în
acel moment, cele mai reduse din lagãrul socialist1, ºi, nu în ultimul rând, critica
practicii P.C.U.S. de a schimba conducerile partidelor comuniste din sfera sa de
influenþã. Aceasta pare a fi de fapt principala preocupare a liderilor P.M.R. atunci când
vorbesc despre imixtiunea în treburile altor partide – anume, încercarea Moscovei de a
schimba conducerile celorlalte partide, practicã legatã de autorii Declaraþiei de un cult
al personalitãþii specific lui Stalin dar ºi, se sugereazã, lui Hruºciov. Concomitent cu
publicarea Declaraþiei ºi pentru o mai mare legitimare ideologicã, în România apare un
text al lui Marx, inedit pânã atunci, în care acesta condamnã imperialismul rus ºi
vorbeºte despre dreptul popoarelor din Europa Centralã ºi de Est la afirmare naþionalã2.
Aceastã afirmare a intereselor româneºti – fie ele naþionale sau doar ale conducerii
partidului din acel moment – a fost posibilã datoritã speculãrii foarte abile a discursului
ideologic, pe de o parte, ºi a contextului de moment, pe de altã parte. 1964 este anul
când Hruºciov este înlãturat de la putere în U.R.S.S. ºi învinuit de practicare a cultului
personalitãþii – în mod ironic, chiar acuza ce i-o adusese Hruºciov lui Stalin la Congresul
XX! Gheorghe Gheorghiu-Dej profitã de aceastã perioadã instabilã în politica internã a
U.R.S.S. pentru a-i atribui lui Hruºciov o serie de „erori” care au marcat relaþia
bilateralã. A fost o bunã ocazie de a critica toate iniþiativele fostului conducãtor sovietic
ºi mai ales pe cele din cadrul C.A.E.R. ºi pe cele de amestec în treburile altor partide3.
Astfel, Dej reuºeºte sã-ºi expunã poziþia fãrã sã-i punã pe sovietici într-o situaþie delicatã:
el aratã clar cã P.M.R. nu va mai accepta intruziuni, dar în acelaºi timp permite noii
echipe conducãtoare sovietice sã se delimiteze de acest tip de practici fãrã a-ºi pierde
coerenþa cu sine însãºi. Un prim rezultat al acestui demers este retragerea consilierilor
sovietici din România în decembrie 19644.
Pe parcursul anilor ’60 se poate observa ºi o mai mare instituþionalizare a Ministerului
Afacerilor Externe, vizibilã, pe de o parte, la nivelul profesionalizãrii cadrelor, iar pe de
alta la nivelul procedurilor-standard de luare a deciziilor, care devin din ce în ce mai
complicate5. Decretul 589/1969 privind organizarea ºi funcþionarea MAE, precum ºi
decretele ulterioare de modificare (Decretul 145/1973) sunt foarte minuþioase în ceea ce
priveºte organizarea ministerului, funcþiile din nomenclator, atribuþiile fiecãrei direcþii ºi
modul de recrutare a personalului6, spre deosebire de procedurile echivalente din anii
’50. Tot în prima parte a anilor ’60 se poate remarca o tentativã de multiplicare a zonelor
de interes economic pentru România, prin semnarea de acorduri economice cu state ºi
companii din Vest – cu Italia în 1961, cu Franþa în 1963 ºi 1965, cu SUA în 19657.

1. Cf. Andrei Miroiu, Balanþã ºi hegemonie. România în politica mondialã, 1913-1989, Editura
Tritonic, Bucureºti, 2005, pp. 155-158.
2. Karl Marx, Însemnãri despre români, ediþie îngrijitã de A. Oþetea ºi S. Schwann, Editura
Academiei R.S.R., Bucureºti, 1964.
3. Vezi stenograma discuþiei dintre Gheorghe Gheorghiu Dej ºi ambasadorul U.R.S.S. la Bucureºti,
I.K. Jegalin, din 16 octombrie 1964, la A.N.I.C., Fond C.C. al P.C.R. – Cancelarie, dosarul
64/1964, ff. 1-25.
4. Dennis Deletant, op. cit., p. 157.
5. Un exemplu pe care nu-l putem detalia aici din lipsã de spaþiu este înfiinþarea consulatelor,
procedurã care trece prin avizarea de cãtre un mare numãr de instanþe de partid ºi de stat. Vezi
A.N.I.C., Fond Consiliul de Stat – Decrete, dosarul 336/1973.
6. A.N.I.C., Fond Consiliul de Stat – Decrete, dosarul 243/1973.
7. Aurel Braun, op. cit., p. 4.
122 RUXANDRA IVAN

La fel ca ºi Stalin la sfârºitul anilor ’20, Dej a renunþat la ideologia internaþiona-

lismului proletar atunci când a simþit nevoia sã-ºi consolideze autoritatea. Dacã Stalin a
inventat doctrina „socialismului într-o singurã þar㔠pentru a-ºi îndepãrta adversarii
politici, Dej a adoptat ideea „neamestecului în treburile interne” atunci când cel de-al
doilea val al destalinizãrii, de la începutul anilor ’60, ameninþa sã ducã la înlocuirea
rãmãºiþelor elitelor staliniste din þãrile satelit ale U.R.S.S. – din care el însuºi fãcea
parte. La fel cum fãcuse ºi Stalin, care a apelat la naþionalismul rus pentru a se legitima,
Dej ºi apoi în ºi mai mare mãsurã Ceauºescu apeleazã la naþionalismul românesc, împãnat
cu sentimente rusofobe încã din vremea când Þãrile Române se aflau sub protectorat
rusesc. Dacã Dej avusese nevoie de Uniunea Sovieticã pentru a crea un aparat de partid
care sã acapareze statul în anii ’50, decada urmãtoare vede consolidarea acestui aparat ºi
autonomizarea sa faþã de sovietici, prin dobândirea unei baze mai largi la nivelul
populaþiei. Or, imediat ce sursa de legitimitate a puterii politice se deplaseazã dispre
U.R.S.S. cãtre populaþia României, conducerea partidului este suficient de abilã sã
satisfacã, mãcar în micã mãsurã, unele din înclinaþiile acesteia. Este motivul pentru care
politica externã a României a luat, odatã cu anii ’60, aceastã turnurã aparent independentã.
Spunem „aparent independent㔠pentru cã, aºa cum demonstrazã Aurel Braun, este
vorba doar de o retoricã politicã. Faptele concrete nu ating nivelul de contestare a
supremaþiei sovietice pe care îl are discursul liderilor de la Bucureºti. Conducerea PCR
a ºtiut sã pãstreze întotdeauna un just echilibru între retorica autonomiei ºi temperanþa
demersurilor lor concrete de a se opune Moscovei. Mai mult, argumentul lui Braun vine
în sprijinul ideii cã tentativele de autonomie ale României au fost tolerate de U.R.S.S.
tocmai datoritã strictei ortodoxii ideologice ºi a controlului total exercitat de Partidul
Comunist Român asupra societãþii. Intervenþiile U.R.S.S. în Ungaria ºi Cehoslovacia au
avut loc tocmai datoritã pericolului dispariþiei „rolului conducãtor al partidului”;
dimpotrivã, în România, fiecare declaraþie de autonomie în politica externã a fost urmatã
de un gest de consolidare a partidului ºi a controlului sãu asupra societãþii, menit sã
asigure Moscova de deplina conformitate ideologicã1.
Nicolae Ceauºescu a susþinut în continuare doctrina non-imixtiunii în afacerile
partidelor marxist-leniniste iniþiatã de Gheorghiu-Dej. Afirmându-ºi în mod repetat
ataºamentul faþã de ideologia comunistã, el a fãcut totuºi gesturi care veneau în contradicþie
cu recomandãrile Moscovei. În 1967, România este prima þarã din blocul comunist care
stabileºte relaþii diplomatice cu Germania de Vest. Cu aceastã ocazie se semneazã un
acord secret între cele douã þãri, conform cãruia România va permite emigraþia germanilor
în schimbul unor sume plãtite de RFG pe cap de emigrant (între 4.000 ºi 10.000 de
mãrci)2. La începutul anilor ’70, arhivele înregistreazã un numãr impresionant de decrete
„privind aprobarea renunþãrii la cetãþenia român㔠unor grupuri de persoane 3. Tot în

1. Ibidem, pp. 12-14. De asemenea, François Fejto (Histoire des démocraties populaires, Seuil,
Paris, 1971, pp. 220-221) este de pãrere cã semnele de autonomie româneºti sunt mult mai
puþin periculoase pentru U.R.S.S. decât cele din China sau Iugoslavia, deoarece nu puneau
probleme ideologice.
2. Dennis Deletant, op. cit., p. 169.
3. Aceste decrete sunt deocamdatã clasificate ca „secret de serviciu” ºi nu ne-au fost accesibile la
A.N.I.C.; bãnuim doar cã este vorba de persoane care renunþã la cetãþenia românã prin emigraþie.
Menþionãm totuºi câteva exemple de dosare ce conþin astfel de decrete: A.N.I.C., Fond Decrete
ale Consiliului de Stat, dosarul 700/1973, dosarele 778-781/1973, dosarele 33-35/1974 etc.
 ÎNTRE INTERNAÞIONALISMUL PROLETAR {I NAÞIONAL-COMUNISMUL AUTARHIC 123

1967, România menþine relaþiile diplomatice cu Israel dupã Rãzboiul de ºase zile, în
condiþiile în care U.R.S.S. ºi statele satelit rupseserã aceste relaþii din cauza susþinerii
lor pentru Siria ºi Egipt. ªi interesele legate de Israel sunt asemãnãtoare cu cele din
RFG: emigraþia evreilor din România era rãsplãtitã cu sume mari de bani ºi un regim
economic preferenþial1.
Invazia din Cehoslovacia este momentul de glorie al lui Ceauºescu atât pe plan intern,
cât ºi extern. Decizia fusese luatã într-o reuniune a Pactului de la Varºovia la care nici
Ceauºescu, nici Dubèek nu fuseserã invitaþi 2, ceea ce demonstreazã cã liderul român era
deja marginalizat de Moscova. Unii autori au emis ipoteza cã autoritãþile române luau în
considerare posibilitatea unei invazii sovietice ºi în România, ipotezã confirmatã de
punerea în practicã, începând cu 1968, a unui program de mobilizare a populaþiei în
gãrzi patriotice pentru organizarea unei eventuale apãrãri3. Ceauºescu însuºi face referire
la aceastã posibilitate în discursul din august 1968: „S-a spus cã în Cehoslovacia era
pericol contra revoluþiei. Se vor gãsi poate mâine sã spunã de adunarea noastrã cã
oglindea tendinþe contra-revoluþionare. Apoi rãspundem tuturor cã întregul popor român
nu va admite nimãnui sã încalce teritoriul patriei noastre!”4. Din acest moment, doctrina
militarã oficialã a regimului se centreazã în jurul ideii „luptei întregului popor pentru
apãrarea patriei”5. Adunarea din 12 august este una din rarele ocazii în care aclamaþiile
mulþimii au fost spontane. Imediat dupã aceea, mulþi intelectuali s-au înscris în PCR.
Conform lui Deletant, acest moment „i-a permis lui Ceauºescu sã descopere cã apelul la
sentimentul naþional constituia un mecanism eficient de control social ºi de dictaturã
personalã. Aceasta l-a convins de avantajele pe care le-ar putea câºtiga de pe urma
accentuãrii simbolurilor naþionale ºi a propriei sale importanþe”6.
Avantajele vin ºi din mediul internaþional, atât în termeni economici, cât ºi în termeni
de imagine. Nixon face o vizitã la Bucureºti în 1969 ºi îºi invitã omologul în Statele
Unite. România devine membru GATT din 1971, iar FMI ºi BIRD o includ în programele
lor de împrumuturi în 1972. Clauza naþiunii celei mai favorizate este acordatã de
Congresul american în 1975. Fiind agreat acum de capitalele occidentale, Ceauºescu a
încercat sã-ºi atribuie un rol de mediator în triunghiul strategic format, la sfârºitul anilor
’60 ºi începutul anilor ’70, între U.R.S.S., China ºi SUA. În ciuda neparticipãrii
României la invazia din Cehoslovacia, Ceauºescu are grijã sã pãstreze o retoricã de
appeasement a sovieticilor ºi sã-i asigure cã nu va defecta complet din bloc. De exemplu,
în discursul sãu de la Congresul al X-lea al Partidului (1969) nu uitã sã menþioneze
angajamentul României faþã de Pactul de la Varºovia7.
Dupã Conferinþa pentru Securitate ºi Cooperare în Europa, discursul de politicã
externã româneascã insistã din ce în ce mai mult asupra unor teme ca pacea, dezarmarea
nuclearã ºi reducerea armamentelor convenþionale. Acest lucru este normal pentru o þarã

1. Radu Ioanid, Rãscumpãrarea evreilor. Istoria acordurilor secrete dintre România ºi Israel,
Editura Polirom, Iaºi, 2005.
2. Dennis Deletant, op. cit., p. 177.
3. Ibidem.
4. Discursul lui Nicolae Ceauºescu din 21 august 1968, fiºier audio pe www.wikipedia.org/
articol „Nicolae Ceauºescu”.
5. Apud Andrei Miroiu, Balanþã ºi hegemonie, Editura Tritonic, Bucureºti, 2005, pp. 159-160.
6. Dennis Deletant, op. cit., p. 176.
7. Scînteia, 7 august 1969.
124 RUXANDRA IVAN

ale cãrei forþe armate se aflã printre cele mai prost echipate din Europa ºi din lagãrul
socialist1. De altfel, irelevanþa României din punct de vedere militar poate fi unul din
factorii care explicã lipsa de reacþie sovieticã faþã de îndrãznelile româneºti.
Turnura „autonomist㔠a politicii externe româneºti ºi succesul pe care ea l-a avut în
rândul populaþiei a facilitat, cu siguranþã, dezvoltarea naþionalismului – atât a celui
oficial, organizat de cãtre stat, cât ºi a celui organic, spontan, hrãnit de „mândria de a
fi român”. Dupã 1971, regimul se închide asupra lui însuºi, lansând câteva direcþii
intelectuale care vor construi, pe parcursul anilor ’70 ºi ’80, genealogia simbolicã a lui
Ceauºescu în descendenþa marilor eroi ai neamului, precum ºi ideea culturii româneºti ca
una din cele mai vechi culturi ale Europei. Aceastã repliere naþionalistã este comparabilã,
din punctul nostru de vedere, cu strategia stalinistã a socialismului într-o singurã þar㠖
atât din punct de vedere al obiectivelor urmãrite, cât ºi al mijloacelor alese pentru a o
pune în aplicare.
Aceastã turnurã ideologicã naþionalistã va fi cea care va genera politicile de asimilare
a minoritãþilor naþionale, iar acestea, la rândul lor, vor fi sursa disputelor dintre România
ºi Ungaria pe parcursul ultimelor douã decenii ale regimului. Disensiunile dintre România
ºi Ungaria încep sã se facã simþite încã din anul 1971. Un raport al Radio Free Europe
din acest an atrage atenþia asupra unor declaraþii publice nu tocmai prietenoase ale unor
oficiali maghiari. La 24 iunie 1971, secretarul Comitetului Central al Partidului Comunist
Ungar spune, în Parlamentul ungar, c㠄o cooperare mai strânsã este împiedicatã de
diferenþele ce apar din când în când între viziunea ungarã ºi cea româneascã asupra unor
chestiuni de principiu ºi care privesc evaluarea noastrã asupra anumitor probleme
internaþionale”2. Partea româneascã rãspunde public prin vocea lui Paul Niculescu-Mizil
în Scânteia din 9 iulie, care se arat㠄surprins” de declaraþiile omologului maghiar,
argumentând cã socialismul înseamnã tocmai frãþia ºi egalitatea între popoare, indiferent
de viziunile diferite3. Este interesantã ipoteza emisã de autorul raportului RFE, care este
de pãrere cã declaraþiile maghiare sunt de fapt un „avertisment intermediat” (warning by
proxy) din partea sovieticilor4.

Izolarea ºi marxismul de Lumea a Treia

Anii ’80 debuteazã cu scãderea rolului internaþional al lui Ceauºescu, care fusese
preferatul Occidentului pe tot parcursul deceniului precedent. Mai multe tipuri de evoluþii
duc la o izolare din ce în ce mai mare a României, atât în raport cu statele occidentale,
cât ºi cu cele din blocul socialist, atât politicã, cât ºi economicã.
În primul rând, minoritatea maghiarã din România îºi pierduse în timp din ce în ce
mai multe drepturi – fuseserã abolite organizaþiile comunitare cu caracter naþional, în
1968 se desfiinþeazã Regiunea Autonomã Maghiarã (care cuprindea teritoriile actualelor
judeþe Mureº, Harghita ºi Covasna), iar începând cu anii ’80, sub pretextul industrializãrii,

1. Cf. Andrei Miroiu, op. cit., pp. 152-161.

2. A.N.I.C., Colecþia Gabanyi, dosar 128, „Radio Free Europe Research – Situation Report”,
13 iulie 1971, f. 57.
3. Ibidem, f. 58.
4. Ibidem.
 ÎNTRE INTERNAÞIONALISMUL PROLETAR {I NAÞIONAL-COMUNISMUL AUTARHIC 125

se opereazã deplasãri de populaþie din Moldova în Transilvania, modificându-se astfel

echilibrul etnic în regiunile cu majoritate maghiarã. În al doilea rând, ºtirile despre
tratamentul aplicat minoritãþilor ajung în Occident ºi România este criticatã, în baza
Actului Final de la Helsinki, pentru încãlcãrile drepturilor omului. Diaspora maghiarã
din Statele Unite demareazã o campanie de condamnare a practicilor regimului de la
Bucureºti1. Se fac din ce în ce mai multe presiuni pentru retragerea Clauzei naþiunii celei
mai favorizate, însã acest lucru nu se va întâmpla decât în 1988, datoritã manevrelor
diplomaþiei româneºti, care a fãcut promisiuni susþinute pe parcursul anilor ’80 de
ameliorare a situaþiei minoritãþilor ºi a drepturilor omului în general. În al treilea rând,
dupã venirea lui Gorbaciov la putere, Ceauºescu îºi pierde orice atractivitate ca partener
de dialog pentru Occident, ceea ce contribuie la izolarea sa. Exagerãrile lui Ceauºescu
din anii ’80 l-au îndepãrtat pe acesta din ce în ce mai mult de liderii occidentali care încã
îl mai acceptau. De exemplu, Scânteia din 6 noiembrie 1982 public㠄Decretul privind
obligaþiile persoanelor care cer ºi li se aprobã sã se stabileascã definitiv în strãinãtate de
a plãti integral datoriile pe care le au faþã de stat, organizaþii socialiste ºi persoane fizice,
precum ºi de a restitui unele cheltuieli suportate de stat cu ºcolarizarea lor”. Aceste
cheltuieli depindeau de studiile fãcute; un calcul al Radio Europa Liberã indicã o medie
de 20.000 de dolari pentru fiecare absolvent de universitate2. În dosarele postului de
radio se aflã ºi o listã nominalã cu persoane de origine germanã care fãcuserã cerere de
emigrare ºi taxele pe care acestea trebuiau sã le plãteascã ºi care variazã de la 9.100 pânã
la 150.000 de mãrci germane pentru o familie cu patru membri3. Paradoxul acestei taxe
este cã plãþile trebuiau fãcute în valutã, dar, conform legii, cetãþenii români nu aveau
voie sã deþinã valutã. Aceastã lege a provocat proteste vehemente din partea guvernelor
Statelor Unite ºi RFG4. Un articol din Financial Times din 15 aprilie 1983 rezumã cinic
situaþia din România: „If you’re Romanian and want to leave, don’t go to University!”.
Disputa dintre România ºi Ungaria are loc pe mai multe fronturi. Unul este cel
intelectual: istoricii ambele þãri se strãduiesc sã demonstreze ºtiinþific cine au fost primii
care au ocupat teritoriul transilvan. „Rãzboiul istoricilor” începe în 1985, când Institutul
de Istorie Militarã de la Bucureºti publicã o carte intitulatã Teroarea horthysto-fascistã în
Nord-Vestul României, septembrie 1940 – octombrie 19445. Nu mai târziu de 1986,
Academia din Budapesta publicã History of Transylvania6, o monografie de 1600 de
pagini în care se aratã drepturile istorice ale maghiarilor asupra Transilvaniei, subli-
niindu-se prostul tratament care li s-a acordat de români pe parcursul istoriei. Cartea este
coordonatã chiar de ministrul Culturii maghiar, Béla Köpeczi. Reacþia la aceastã carte
apare abia pe 7 aprilie 1987, când un cetãþean elveþian care a dorit sã-ºi pãstreze
anonimatul a plãtit un spaþiu publicitar în valoare de 24.000 de dolari în ziarul London
Times în care criticã opera, referindu-se punctual la argumentele istorice prezentate, ºi
încheie astfel:

1. Un raport al congressman-ului Richard Schultze în Camera Reprezentanþilor din SUA asupra

acestui subiect poate fi gãsit la A.N.I.C., Colecþia Gabanyi, dosarul 128, ff. 75-77.
2. A.N.I.C., Colecþia Ganabyi, dosar 133, f. 97.
3. Ibidem, ff. 190-193.
4. Ibidem, ff. 147-151.
5. Editura Politicã, Bucureºti, 1985.
6. Bela Kopeczi, History of Transylvania, Akademiai Kiado, Budapest, 1986.
126 RUXANDRA IVAN

Autorii Istoriei Transilvaniei sunt interesaþi mai puþin de soarta naþionalitãþii maghiare din
România ºi mai mult de a provoca diversiuni ºi de a induce în eroare opinia publicã. Acþiunea
lor este parte a încercãrilor de a se crea o falsã problemã a minoritãþilor în România, care nu
are nici o justificare obiectivã, deoarece în anii socialismului, statul român a rezolvat complet
ºi definitiv problema naþionalã (...). Istoria Transilvaniei este un exemplu despre cum nu
trebuie sã se scrie istoria. Ignorarea deliberatã a unor izvoare inconfortabile ºi a literaturii de
specialitate care ajunge la concluzii diferite, interpretãrile arbitrare, falsurile ºi denigrãrile
caracterizeazã aceastã lucrare, care nu este nimic altceva decât o ultimã editare, anacronicã ºi
regretabilã, a unei poziþii mai vechi a istoriografiei ungare, ºi, mai mult decât atât, a celei din
perioada horthystã.1

Cel de-al doilea front este cel al organizaþiilor internaþionale. La reuniunea follow-up
a CSCE de la Viena, din 1986, Ungaria acuzã România pentru prostul tratament acordat
minoritãþii maghiare ºi mai ales pentru cã interzicea etnicilor maghiari accesul la presa
din Ungaria; o altã acuzaþie vizeazã poluarea unor râuri provenite din România2.
România încearcã sã acrediteze, în plan internaþional, ideea cã problema naþionalitãþilor
a fost rezolvatã definitiv3, în timp ce Ungaria se aliazã, în calitate de co-promotor, la o
propunere de rezoluþie a CSCE privind drepturile minoritãþilor naþionale iniþiatã de
Canada ºi co-promovatã ºi de SUA, Turcia, Norvegia, RFG ºi Olanda – toate state
membre N.A.T.O.4. În disputa dintre România ºi Ungaria, U.R.S.S. refuzã sã ia poziþie
sau sã medieze, în ciuda faptului cã este vorba de un conflict nemaiîntâlnit în blocul
comunist. Presa occidentalã semnaleazã cu uimire aceastã lipsã de poziþie la Conferinþa
de la Viena: „Ducând problema minoritãþii lor în România într-un for internaþional,
legând-o de Principiul umanitar nr. 7 din Actul Final de la Helsinki, ºi uitând sã
menþioneze în discursul lor teoria convenþionalã marxistã a naþionalitãþilor, maghiarii
testeazã la limite glasnost-ul în politica externã”5.
Disputele cu Ungaria dureazã pânã la cãderea regimurilor ºi chiar supravieþuiesc
acestora, marcând relaþia bilateralã dintre cele douã þãri cel puþin pânã în anul 1995. În
1988, Gyula Horn este adjunct al ministrului Afacerilor Externe ºi se aflã în prim-planul
discuþiilor contradictorii cu România pe tema minoritãþilor. Astfel, este normal ca politica
de neîncredere reciprocã sã continue ºi pe parcursul anilor ’90, fiind puþin probabil ca
Horn sã se fi convins, pânã la ministeriatul lui din 1994, de bunele intenþii ale pãrþii române.
Accentuarea „pericolului ºovinist maghiar” în anii ’80 poate fi coroboratã ºi cu
scãderea aurei de legitimitate internaþionalã a lui Ceauºescu. Dacã în anii ’70 acesta
cautã o legitimitate internã bazatã pe rolul ºi importanþa lui în afacerile internaþionale, pe
atenþia pe care i-o acordã capitalele occidentale, mai târziu, odatã cu pierderea acestei
imagini, legitimitatea îi este datã de rolul de protector al neamului. Existenþa unui
pericol maghiar este folositã de conducãtorii PCR pentru a stimula sentimentele naþionaliste
ale populaþiei ºi pentru a o coaliza pe aceasta în jurul lor.

1. A.N.I.C., Colecþia Gabanyi, dosarul 151, f. 17.

2. A.N.I.C., Colecþia Gabanyi, dosarul 145, ff. 14-17, 28.
3. „Expresii elocvente ale rezolvãrii juste, ºtiinþifice a problemei naþionale în þara noastrã”, în
România liberã, 3 martie 1987, p. 2.
4. A.N.I.C., Colecþia Gabanyi, dosarul 152, f. 40.
5. Ibidem, Raport R.F.E./R.L. din 4 martie 1987, f. 62.
 ÎNTRE INTERNAÞIONALISMUL PROLETAR {I NAÞIONAL-COMUNISMUL AUTARHIC 127

O altã dimensiune importantã a discursului de politicã externã din anii ’80 este cea a
dezarmãrii ºi a „antiimperialismului”, temã marxistã la origine, dar care este folositã de
teoreticienii români pentru a sublinia, prin contrast, tema autodeterminãrii ºi a neamestecului
în treburile interne. Aceastã temã este ºi cea care a apropiat doctrinar politica externã a
României de statele din Lumea a Treia, cu care întreþine relaþii foarte bune în anii ’80.
În viziunea româneascã, noua diviziune a lumii nu mai este neapãrat între capitalism ºi
socialism, ci între marile puteri imperialiste ºi micile state în curs de dezvoltare – viziune
perfect coerentã doctrinar cu marxismul. Iatã cum explicã Romulus Neagu aceastã nouã
diviziune a lumii: „Douã tendinþe opuse au devenit vizibile pe scena internaþionalã: pe
de o parte, voinþa popoarelor de a se dezvolta liber ºi de a fi stãpânele bogãþiilor ºi
destinelor lor naþionale, ºi de a-ºi construi societatea dupã cum doresc, fãrã interferenþe
din exterior, ºi, pe de altã parte, consolidarea politicilor imperialiste, colonialiste ºi
neocolonialiste de forþã ºi dictat, ºi a tendinþelor de a reîmpãrþi lumea în sfere de
influenþã”1. Desfiinþarea blocurilor militare – a ambelor blocuri militare, nu doar a
N.A.T.O. – este o altã idee susþinutã frecvent de diplomaþia româneascã în frunte,
desigur, cu Nicolae Ceauºescu. Alãturi de aceasta apar temele dezarmãrii ºi non-imixtiunii:

Trebuie sã se porneascã de la principiile – pe care toate statele le doresc – de a se asigura un

echilibru al raportului de forþe, dar acest echilibru sã fie realizat nu prin noi armamente ºi
rachete nucleare, ci prin reducerea celor existente la un nivel cât mai scãzut.2
Nici un fel de considerente, economice, politice, ideologice sau strategico-militare, de „securitate”,
nici un fel de „interese superioare” nu pot justifica ingerinþa ºi intervenþia în treburile interne
ale altor state, încercãrile de a impune o voinþã strãinã unor state suverane.3
De-a lungul istoriei s-a încercat teoretizarea unor discriminãri în ceea ce priveºte aplicarea
efectivã a egalitãþii de participare, justificându-se, în diferite feluri, „necesitatea” intervenþiei
unor state în treburile altor state în numele „interesului colectivitãþii mondiale”, precum ºi
excluderea, pe diferite motive, a statelor mici ºi mijlocii de la participarea la rezolvarea
problemelor mondiale. Dintre aceste pretinse „justificãri” menþionãm: factorii geografici,
morali, numãrul populaþiei, „apartenenþa la naþiunile civilizate”, „importanþa socialã ºi
economic㔠a statelor, „contribuþia mai mare a statelor puternice la realizarea binelui comun
internaþional” etc. etc.4.

Am selectat aproape la întâmplare doar câteva exemple din articolele cu care sunt
împânzite revistele româneºti cu profil internaþional din anii ’80. La nivel discursiv,
textele sunt atât coerente cu doctrina marxist-leninistã, cât ºi perfect acceptabile pentru
mediul internaþional. O refutare a ideilor exprimate de diplomaþia româneascã este
imposibilã atât din partea teoreticienilor afacerilor internaþionale din Occident, cât ºi din
U.R.S.S. Referendumul organizat în 1986 cerea reducerea armamentelor mondiale cu
5% ºi a fost o nouã oportunitate de legitimare pentru Ceauºescu, care se prezenta ca un
campion al pãcii.

1. Romulus Neagu, „The Preparation and Holding of the Madrid Meeting and Implementation of
Its Decisions”, în Revue Roumaine d’Études Internationales, nr. 1-2, 1980, p. 67.
2. Nicolae Ceauºescu, citat în Constantin Ene, „Echilibrul militar ºi interesele securitãþii mondiale”,
în Era socialistã, nr. 3, 10. 03. 1983, p. 17.
3. Marin Nedelea, „Conlucrarea paºnicã, activã între toate statele – necesitate obiectivã a lumii
contemporane”, în Era socialistã, nr. 3, 10. 03. 1983, p. 29.
4. Adrian Nãstase, „Dreptul tuturor statelor de a participa la soluþionarea problemelor interna-
þionale”, în Era Socialistã, nr. 3, 10.03.1984, p. 31.
128 RUXANDRA IVAN

În acelaºi timp, România a fãcut eforturi pentru plata datoriei externe, care a fost
achitatã integral în 1989; evenimentul a fost prezentat de regim drept o mare realizare
pe calea independenþei economice naþionale, însã ea a avut efecte negative atât în ceea ce
priveºte nivelul de trai al populaþiei, care a fost supusã la mari privaþiuni în anii ’80, cât
ºi în ceea ce priveºte legãturile României cu forurile economice internaþionale, care au
fost foarte greu de reluat dupã 1989. Cãtre sfârºitul anilor ’80, România este din ce în
ce mai izolatã din punct de vedere politic ºi autarhicã din punct de vedere economic,
având relaþii mai cu seamã cu statele din Lumea a Treia.

Cum se explicã totuºi faptul cã U.R.S.S. a permis României asemenea manifestãri de

independenþã dupã 1964? Pe lângã explicaþiile legate de context, pe care le-am dat la
momentul potrivit, existã ºi douã argumente care privesc integralitatea perioadei în
cauzã. Pe de o parte, ponderea militarã a României este atât de micã, încât aproape cã
nu conteazã în echilibrul global de forþe. Este punctul de vedere susþinut de Andrei
Miroiu: „Rolul României, în cadrul reþelei europene de securitate în general ºi în cadrul
Tratatului de la Varºovia în particular, a fost unul destul de mic. Analiºtii militari români
nu au contrazis cu adevãrat aceastã poziþie...”1. Pe de altã parte, ortodoxia ideologicã a
regimului de la Bucureºti, precum ºi controlul total al societãþii de cãtre partid au
menþinut România în „limitele autonomiei”2 tolerate de Moscova. „Disidenþa” ades
invocatã nu a fost în nici un moment o derivã ideologicã; dimpotrivã, ea s-a sprijinit pe
ideologie ºi chiar a întors-o pe aceasta împotriva U.R.S.S. Este un fapt remarcat chiar
în anii ’80 de analiºtii de la Radio Europa Liberã: „De fapt, singura metodã de a
contesta dorinþele sovieticilor în Europa de Est a fost deturnarea argumentelor sovietice
pentru a fi folosite împotriva Kremlinului. Atât Gheorghe Gheorghiu-Dej, cât ºi Ceauºescu
s-au arãtat abili în a promova exact acele formule legale ºi principii marxist-leniniste
potrivite, în a face exact interpretãrile potrivite ale exprimãrilor sovietice la exact
momentul potrivit”3. Faptul cã decidenþii români au invocat întotdeauna citate din Marx,
Engels ºi Lenin, chiar ºi atunci când au susþinut autonomia PCR faþã de Uniunea Sovieticã,
a fãcut imposibilã condamnarea lor de cãtre U.R.S.S. în numele comunismului.
Rãmâne de elucidat o ultimã întrebare cu care a debutat studiul nostru: în ce mãsurã
politica externã este construitã ideologic? Fenomenele pe care le-am trecut în revistã
aici ne îndreaptã cãtre o singurã concluzie: politica externã a fost justificatã, ºi nu
construitã, prin ideologie. Decidenþii români au selectat din corpusul doctrinar marxist-
-leninist acele elemente care, la un moment dat, le puteau justifica discursul. Ei au þinut
în acelaºi timp seama de configuraþia mediului internaþional pentru a adopta o poziþie
care sã îi avantajeze. Acestea fiind spuse, nu ne putem pronunþa asupra întrebãrii dacã
decidenþii din politica externã au þinut sã urmãreascã întotdeauna interesul naþional, din
motive ce þin de ambiguitatea acestei noþiuni4. Este cert însã cã politica externã a servit
întotdeauna, în perioada pe care am studiat-o, propriile lor interese.

1. Andrei Miroiu, op. cit., p. 158.

2. Aurel Braun, op. cit.
3. O. Rizzley, „Romanian Autonomy and Military Policy”, 1984, A.N.I.C., Colecþia Gabanyi,
dosarul 400, f. 20.
4. Asupra ambiguitãþii acestei noþiuni, vezi Dario Battistella, „L’intéret national. Une notion,
trois discours”, în Frédéric Charillon, Politique étrangère. Nouveaux regards, Presses de
Sciences Po, Paris, 2002, pp. 139-166.
 Marius Stan

Cu sacoºa spre comunism. Programul ºtiinþific

de alimentaþie raþionalã în România socialistã

Collective memory consists of the stories a society tells

about momentous events in its history, the events that
most profoundly affect the lives of its members and most
arouse their passions for long periods.
(Mark Osiel)

Introducere
Ne propunem pentru acest articol o incursiune în problematica încã neelucidatã a
introducerii la scarã naþionalã a Programului ºtiinþific de alimentaþie raþionalã, în anii
‘80 ai regimului comunist românesc. Scopul unui astfel de demers este unul dublu. Pe de
o parte, în cei aproape 20 de ani care s-au scurs de la prãbuºirea regimului comunist în
România, despre Programul menþionat nu s-a scris practic decât în marja de eroare a
unui fait accompli. Au lipsit cu desãvârºire interpretãrile de orice fel, punerile în
context, studiile interdisciplinare, pânã ºi identificarea actorilor care au servit scopului
acestui – l-am putea numi – „experiment”. Ca o consecinþã, tema Programului ºi tema
mizeriei socio-economice a ultimei decade comuniste au devenit sinonime în mentalul
colectiv1, au fost preluate la pachet fãrã nicio mãsurã dubitativã (utilã fie ºi mãcar din

1. Presa post-1989 confirmã aceastã sinonimie, iar comentatorii, autorii de articole (etc.) preiau
constatarea ca pe un fait accompli. Exemplu: prof. dr. Bogdan Constantin (Universitatea Bucureºti,
Comitetul de Bioeticã al UNESCO): „De altfel, acest program [programul de alimentaþie ºtiin-
þificã, n. a.] a avut ºi o altã consecinþã: compromiterea ºi plasarea în derizoriu a conceptului
de «alimentaþie ºtiinþificã”, altfel corect, care mult timp a fost þintã a ironiilor populaþiei,
pentru care alimentaþia ºtiinþificã se corela cu înfometarea” (Revista 22, anul XV (950), 20-26
mai 2008, Supliment: „Anul internaþional al Pãmântului (AIP)”). La fel, într-un interviu
realizat de Vasile Botnaru cu Doina Cornea, aceasta vorbeºte în aceeaºi termeni de sinonimie
între penurie, mizerie alimentarã/nutriþionalã ºi pomposul program oficial comunist de „alimentaþie
ºtiinþificã”: „…Cum ar fi alimentaþia ºtiinþificã, de pildã, care consta sã mãnânci cel mult 100 de
130 MARIUS STAN

punct de vedere metodologic). Aºadar, într-o primã fazã, lipsa cronicã a lucrãrilor pe acest
subiect a fost unul din argumentele fundamentale pentru care am decis scrierea articolului.
Pe de altã parte, dat fiind faptul cã în mentalul colectiv românesc aceste teme subzistã
încã (chiar ºi în forme necritice), am considerat cã dacã ceea ce este îndeobºte ºi
majoritar acceptat ca adevãrat este – probabilistic vorbind – parte irefutabilã a evenimen-
tului istoric, atunci demonstraþia aprioricã a respectivului adevãr nu face decât sã
serveascã onorabil argumentaþiei colective/sociale. Cu alte cuvinte, nu este suficient ca
toatã lumea sã asocieze Programul ceauºist cu criza de alimente, energie, produse de tot
felul din anii ‘80. Pentru a fi plinã, o condiþie mai trebuie sã fie ºi necesarã. Iar ca
aceastã condiþie sã fie ºi necesarã ºi suficientã, trebuie rãspuns într-o formã organizatã
ºi coerentã la întrebarea care îºi aflã atât de des rãspuns în mentalul colectiv: de ce
românii asociazã Programul ºtiinþific de alimentaþie raþionalã cu nivelul de trai deplorabil
din ultima parte a regimului Ceauºescu? Cum pânã acum nimeni nu a rãspuns consistent
la aceastã întrebare, articolul de faþã îºi propune inclusiv sã decripteze sinonimia dintre
cele douã teme enunþate anterior.
Cele câteva lucrãri referitoare la anii ‘80 sunt fie colecþii de mãrturii ale vieþii
cotidiene, fie decupaje selective ale unor aspecte particulare a ceea ce înseamnã complexi-
tatea vieþii societale, în contextul respectiv.
Confuzia ºi laxitatea terminologicã, superficialitatea istoricã, ºtiinþificã, ba chiar
juridicã au fost constant resursele respectivului mental colectiv. Un exemplu este poate
mai util: fostului dictator, Nicolae Ceauºescu, în receptarea deciziei de condamnare la
moarte i-au fost aduse capete de acuzare extrem de vagi ºi confuze: genocid la adresa
poporului român (completul incluzând aici, de-a valma, morþii din decembrie, foametea,
criza de electricitate, distrugerea culturii naþionale etc.), subminarea economiei naþionale
ºi a puterii de stat. Cum unul dintre rolurile unui astfel de proces politic, în paradigma
justiþiei de tranziþie, este ºi acela de a contribui la rafinarea naraþiunii despre trecutul
istoric, atunci nu este câtuºi de puþin de mirare de ce românii au preluat necritic, la
nivelul percepþiei comune, date ºi evenimente din istoria lor recentã.

Surse
Pentru a putea realiza acest articol am apelat la surse de presã din perioada comunistã,
lucrãri comuniste cu caracter ºtiinþifico-medical, documente de arhivã cu referire
tangenþialã sau directã la programul de alimentaþie ºtiinþificã, buletine oficiale, mãrturii
despre viaþa cotidianã, interpretãri psiho-sociologice asupra anilor ‘80 ºi aºa mai departe.
Principalele unitãþi arhivistice consultate au fost Arhiva fostului Minister al Sãnãtãþii
comunist – aflatã în Bucureºti1 ºi – Arhiva documentarã a postului de Radio Europa
Liber㠖 aflatã la Budapesta în administrarea Open Society Archives.

grame de unt pe lunã ºi un sfert de ou!...” (Vasile Botnaru, „Despre comunism, femei, securitate
ºi credinþã”, în Contrafort, numãrul 4-5 (138-139), aprilie – mai 2006).
1. În 2007, arhiva fostului Minister al Sãnãtãþii rãmâne încã neinventariatã, iar pãstrarea
documentelor se face în condiþii aflate în conflict semantic cu actuala lege a arhivelor. Prin
urmare, pe lângã un acces îndelung mediat ºi susþinut cu petiþii ºi aprobãri de tot felul, fãcând
apel la voinþa politicã a unuia sau a altuia, atunci când acesta finalmente se produce, puþinii
cercetãtori norocoºi care trec pragul respectivei arhive sunt nevoiþi ei înºiºi sã caute aleatoriu
 CU SACO{A SPRE COMUNISM 131

În elaborarea acestui articol am apelat la intervievarea unuia din actorii-cheie aflaþi,

la acea datã, în spatele programului de alimentaþie ºtiinþificã. Din punct de vedere
academic, acest interviu s-a dovedit a fi total irelevant, reticenþa subiectului intervievat
fiind mai mult decât evidentã. Este vorba despre Iulian Mincu, fost medic personal al lui
Nicolae Ceauºescu, specialist nutriþionist, prezenþã constantã în ºedinþele Consiliului
Sanitar Superior comunist ºi chiar fost ministru al Sãnãtãþii dupã 1989. Domnia Sa a
negat cu desãvârºire cã ar fi fãcut parte din vreo comisie care sã fi lucrat la elaborarea
programului, a negat cã ar fi vreo legãturã între cartelele de alimente din anii ‘80 ºi
programul de alimentaþie ºtiinþificã, a insistat asupra faptului cã alimentaþie raþionalã nu
înseamnã raþie alimentarã (cu referire la contextul politic respectiv, iar nu la argumente
medicale). A susþinut totodatã, în favoarea argumentelor Domniei Sale, cã din 1977 ºi
pânã în 1982 a fost suspectat ca spion american ºi urmãrit constant de poliþia politicã1.
În condiþiile în care unul din ultimii actori rãmaºi încã în viaþã (de fapt, cel mai
important) escamoteazã faptul istoric sub paravanul argumentelor personale ºi subiective
care n-au nici o legãturã cu decizia politicã respectivã, ne vom folosi în acest articol de
opiniile exprimate de Iulian Mincu în diverse articole de presã ºi lucrãri ºtiinþifice, în
perioada comunistã. În plus, documente de arhivã vor proba cã Domnia Sa a participat
totuºi ca invitat în dezbaterile Biroului Executiv al Consiliului Sanitar Superior ºi a
reprezentat prin toatã activitatea sa eminenþa cenuºie din spatele programului de alimentaþie
raþionalã.

Structura articolului
Articolul nostru este structurat în douã pãrþi principale. Într-o primã secþiune va fi
identificat programul de alimentaþie raþionalã, decizia politicã din spatele acestuia,
argumentele oficiale comuniste în favoarea acestuia ºi tot ceea ce cu titlu generic vom
intitula Variabilele apãrãrii. Într-o a doua secþiune vom prezenta mãrturii de varii feluri
în favoarea acreditãrii ideii cã, într-adevãr, anii ‘80 ai regimului comunist românesc s-au
caracterizat printr-un nivel de trai extrem de scãzut, foamete, lipsuri diverse ºi mãsuri
sociale draconice. Aceastã parte secundã va fi numitã generic Variabilele acuzãrii. Apoi,
într-o ultimã parte a articolului, intitulatã Pledoaria finalã, vom încerca sã conchidem
acel adevãr pe care l-am intuit în Introducere ca aparþinând mentalului colectiv.
Am ales sã folosim pentru ambele secþiuni titulatura de „variabile” din urmãtoarele
considerente: vorbind de variabilele apãrãrii sau variabilele oficiale/comuniste asupra
fenomenului care va fi radiografiat, am pãstrat în minte faptul cã una dintre funcþiile
propagandei a fost sã producã eufemismele adecvate pentru a înºela conºtiinþa publicã.
Sintagma alimentaþie ºtiinþificã ascunde în sine o dublã mistificare2: este înlocuit
termenul peiorativ de „înfometare” cu opusul sãu onorabil, „alimentaþie”; apoi este
invocat în favoarea acestei scamatorii semantice mitul ºtiinþific (frecvent utilizat de

documente (efect al lipsei de inventar), printre ºobolani, mucegai ºi praf consistent. Documentele
extrase din aceastã arhivã ºi care vor fi folosite în prezentul articol poartã prin urmare pecetea
insuficienþei menþionate mai sus!
1. Interviu cu Iulian Mincu, realizat de Marius Stan, Bucureºti, 6 decembrie 2007.
2. Andrei Cornea, „Cuvântelnic fãrã frontiere. Eufemismul”, în Observator cultural, nr. 63, 8
mai 2001.
132 MARIUS STAN

ideologia comunistã). Din toate aceste motive ºi nu numai, considerãm termenul de

variabile comuniste ca descriind întocmai deficienþa de veridicitate (înþeleasã ca raport
rezonabil între teorie ºi practicã) a textelor ºi produselor propagandistice aflate în spatele
programului de alimentaþie raþionalã. În al doilea rând, vorbind de variabilele acuzãrii
sau variabilele mãrturiilor/dovezilor orale, pãstrãm în minte caracterul subiectiv, de
literaturã suferitã, al mãrturiilor cu privire la viaþa cotidianã în anii ‘80. Ele sunt
într-adevãr parte a reconstrucþiei adevãrului istoric, dar, prin natura lor emoþionalã ºi
personalã, se constituie ca surse fluctuante în raport de conþinutul subiectiv propriu
(incluzând afecte, omisiuni intenþionate, memorie selectivã etc.) al fiecãrui martor
utilizat. Nu în cele din urmã, am dorit sã evitãm, cel puþin pânã la concluzii, aserþiunile
tranºante, diagnosticele autosuficiente sau pripite, astfel încât am ales sã pãstrãm pentru
ambele secþiuni spectrul permanent dubitativ, intrinsec în termenul de „variabilã”. Iar
pledoaria finalã se vrea, în acest context metodic asumat, un joc de echilibre între cele
douã mari categorii de variabile, aflate aprioric de pãrþi opuse ale baricadei. În fapt, mai
mult decât o pledoarie în costumele ambelor versiuni asupra subiectului, aceastã ultimã
parte va trebui sã rãspundã, într-o formã sau alta, inclusiv rigorilor unui „verdict” unic
(fie el ºi cumpãnit în manierã dialecticã).
Din perspectiva ºtiinþei politice, terminologia de „variabil㔠se supune urmãtorului
set de explicaþii:

Variabilele (sau factorii) pot fi împãrþite în 3 categorii: variabile dependente, variabile

independente, ºi alte variabile, pe care le putem numi variabile false sau contextuale [ori
intermediare, n. a.]. Variabile dependente sunt fenomenele pe care dorim sã le explicãm în
cercetare. Variabile independente sunt lucrurile despre care credem cã influenþeazã variabilele
dependente. Orice altceva (anume, tot ce configureazã contextul social, economic ºi politic ºi
fundalul variabilelor dependente ºi independente) se înscrie în a treia categorie. Asemenea
variabile pot fi false (anume, apar în mod nelegitim ca având ceva influenþã asupra relaþionãrii
dintre variabilele dependente ºi cele independente) sau intermediare (anume, având în fapt ceva
influenþã asupra relaþiei dintre variabilele dependente ºi cele independente).1

În aceastã perspectivã teoreticã, opþiunea pentru termenul de „variabilã”, în contextul

lucrãrii de faþã, poate fi descrisã dupã cum urmeazã: variabilele apãrãrii (argumentele
oficiale comuniste în legãturã cu programul de alimentaþie ºtiinþificã) sunt un tip de
variabilã independentã pentru cã influenþeazã variabila dependent㠖 anume, variabilele
acuzãrii (mãrturiile, dovezile despre efectele programului de alimentaþie ºtiinþificã).
Tabloul poate fi ºi mai eufemistic, pentru a limpezi lucrurile: „Pentru a înþelege de ce
oamenii se opresc la o intersecþie dotatã cu semafor, este de obicei suficient sã ºtim dacã
lumina este roºie sau verde. Culoarea luminii este variabila independentã. Oprirea sau
deplasarea sunt variabile dependente…”2. Desigur cã aceasta este doar o schemã teoreticã
explicativã. Aplicate la analiza politicilor de stat practicate de un regim nedemocratic,
ele sunt susceptibile de a descrie realitãþi diferite, în mare mãsurã ºi din cauza naturii
contrastante a tipului de regim enunþat (când va fi cazul, vom enunþa aceste particule de

1. Peter Burnham, Karin Gilland, Wyn Grant ºi Zig Layton-Henry, Research Methods in Politics,
Palgrave Macmillan (Firm), Hampshire, 2004, p. 62.
2. Richard I. Hofferbert, David Louis Cingranelli, „Politicile publice ºi administraþia publicã:
analiza comparatã a politicilor”, în Robert E. Goodin, Hans-Dieter Klingemann (coord.),
Manual de ºtiinþã politicã, Editura Polirom, Iaºi, 2005, p. 522.
 CU SACO{A SPRE COMUNISM 133

realitate diferite). Cert este cã argumentele oficiale în favoarea programului determinã în

mare mãsurã dovezile/constatãrile despre efectele reale ale introducerii raþiilor alimentare.
Variabilele apãrãrii (prin conþinutul lor, aºa cum l-am enunþat anterior: argumentele
ºtiinþifice exprimate inclusiv în presa vremii, în Consiliul Sanitar Superior, decizia
politicã a implementãrii etc.) au determinat în mod cauzal precis întreg lanþul de efecte
pe care le-am descris la capitolul variabile dependente. Acestea din urmã n-ar fi existat
în absenþa deciziei independente de a aplica programul de alimentaþie ºtiinþificã. Desigur
cã nu implementarea ca atare determinã depoziþia realã, palpabilã a efectelor cotidiene/
curente, ci, mai cu seamã, percepþia pe care o au asupra-i actorii afectaþi de respectiva
politicã de stat („înregistrarea culorii roºii pe retina ºoferilor”1). În sfârºit, pentru a ne
da seama ºi de importanþa variabilelor intermediare/variabilelor contextuale, trebuie sã
ne referim consecvent la „obsesia achitãrii datoriei externe”. Ea este un astfel de caz de
intervening variable, cu o influenþã considerabilã asupra relaþiei dintre celelalte douã
tipuri mari de factori. Achitarea datoriei este fundalul pe care implementarea programului
ºi determinarea în consecinþã a percepþiei consumatorului de rând se inter-relaþioneazã.
Faptul cã pe parcursul lucrãrii am acordat un spaþiu extins descrierii acestei variabile
contextuale a condus mai clar spre concluzia cã ideologia din spatele programului este un
element secundar, iar motivaþia de a considera aspectul ideologic al fenomenului este
scãzutã. Am ales ca atare sã fundamentãm naºterea programului în argumentele de
naturã ºtiinþificã (prezentate în cele ce urmeazã) ºi mai puþin în cele de naturã ideologicã.
De altfel, spre finalul regimului comunist, încãrcãtura ideologicã a gesturilor politice
este extrem de diluatã, condiþiile socio-economice fiind cele care favorizeazã mai mult
elaborarea politicilor. Ca atare, am ales sã discutãm despre conþinutul economic al
variabilelor enunþate, iar nu despre substratul ideologic (cel mult prezumat) al gesturilor
politice. Singura ocazie în care poate fi luat în considerare fermentul ideologic din
spatele programului de alimentaþie ºtiinþificã apare atunci când ne referim la aparatul
propagandistic natural al regimului. Ideologicul nu a determinat esenþial programul
enunþat, dar l-a susþinut în clasicul proces al construirii ºi consolidãrii imaginii de
legitimitate pe care regimul de la Bucureºti ºi-o dorea. Constatarea ar presupune o
discuþie extinsã asupra aparatului propagandistic comunist ºi tehnicile aferente utilizate,
lucru pe care prezenta lucrare nu ºi l-a propus. Este prin urmare suficientã precizarea cã
mistificarea realitãþii este o caracteristicã forte a regimului, dar ea nu reprezintã în sine
o ideologie, ci un set de mecanisme de manipulare în scopul frust de a conserva puterea
politicã (indiferent de natura acþiunilor întreprinse).
Acest articol intenþioneazã, în fine, sã execute un proces ficþional al evenimentelor ºi
actorilor din spatele lor, sã creioneze, în lumina nenumãratelor lipsuri de surse ºi carenþe
specifice menþionate în Introducere, un fenomen despre care toatã lumea vorbeºte,
bazându-se exclusiv pe argumente de tip „dupã cum se ºtie!”.

1. Ibidem.
134 MARIUS STAN

Variabilele apãrãrii

Naºterea ºi mizele programului de alimentaþie ºtiinþificã

Programul de alimentaþie raþionalã la care se va referi prezentul articol nu este o noutate
a regimului comunist românesc. Norme de alimentaþie raþionalã, dupã criterii medicale,
bazate pe indicatori de vârstã, gen, profesie, consum energetic, stare fiziologicã º.a.m.d.
fuseserã elaborate încã din 1964. Programul implementat în anii ‘80 a fost vãzut de cãtre
regimul comunist ca o necesitate a momentului deoarece vechile norme erau considerate
depãºite sub raport ºtiinþific. Pentru a realiza acest obiectiv, conducerea statului a apelat
la cadre medicale (specializate în nutriþie, boli metabolice etc.), persoane din ministerele
Agriculturii sau Industriei Alimentare. Au fost implicate de asemenea media comuniste,
sistemul de învãþãmânt, sindicatele ºi alte organizaþii de masã, politice sau obºteºti.
Practic, pentru o alimentare raþionalã a societãþii, statul comunist a pus în miºcare un
uriaº aparat de elaborare, propagandã ºi implementare a programului care se dorea a
corespunde „noilor realitãþi”. Desigur, totul avea legãturã cu situaþia economicã la zi.
Dacã statisticile oficiale vorbeau de un progres economic general ºi constant, realitatea
curentã era aceea a unei economii sufocate de ambiþia de a plãti datoriile externe ºi
proiectele megalomanice ºi costisitoare ale dictatorului.
Prin urmare, pregãtirea noului Program a început încã din a doua parte a anilor ‘70.
În 1976 ministrul Sãnãtãþii (Nicolae Nicolaescu) propunea chiar o comisie de specialitate
care sã elaboreze normele de alimentaþie raþionalã. În fruntea acestei comisii se regãsea
prof. dr. Iulian Mincu – ºeful disciplinei de nutriþie ºi boli metabolice a IMF Bucureºti,
director al Centrului de nutriþie ºi boli metabolice1. Dupã elaborarea respectivelor
norme, validarea acestora urma sã se facã cu acordul Consiliului de Miniºtri, pe baza
avizelor organelor centrale de sintezã care sã evalueze eventualele implicaþii economice.
Fiind un proiect naþional de anvergurã, cu multiple implicaþii în varii zone instituþionale,
publicarea Programului în Monitorul Oficial nu s-a fãcut decât în prima parte a anilor ‘80.
În 26 martie 1980, Biroul Executiv al Consiliului Sanitar Superior (C.S.S.) încã
dezbãtea programul naþional privind alimentaþia raþionalã a populaþiei. Paternitatea
programului era cât se poate de clar exprimatã în respectiva ºedinþã: „Este o sarcinã de
mare rãspundere pe care ne-a pus-o în faþã însuºi tovarãºul Nicolae Ceauºescu ºi avem
obligaþia sã contribuim cu rezultate, care sã fie cuantificate cât mai curând.”2 Proiectul
de program, aflat permanent în teste ºi ajustãri, avea sã fie repus în discuþie spre a fi
remodificat în plenara CSS din al doilea trimestru al anului 1980. În luna septembrie a
aceluiaºi an avea sã fie organizat primul congres naþional de nutriþie, urmând ca acesta
sã aibã pe ordinea de zi Programul de alimentaþie raþionalã. Tot în ºedinþa din 26 martie,
unii dintre invitaþi au semnalat necesitatea corelãrii activitãþii mai multor ministere,
ramuri economice, în absenþa cãreia Programul nu putea fi aplicat cu succes (de pildã,
se semnala c㠄parizerul de la Bucureºti nu seamãnã cu cel de la Timiºoara”3 sau c㠄în

1. Arhiva Ministerului Sãnãtãþii, Fond Ordine ale ministrului sãnãtãþii, dosar Nr. 7/1976, vol. III.
2. Arhiva Ministerului Sãnãtãþii, Fond Direcþia Coordonare, Control Personal Învãþãmânt –
Secþia Sintezã Control, dosarul Nr. 3/1980, vol. VII, „Stenograma Biroului Executiv al
Consiliului Sanitar Superior din 26 martie 1980”, f. 2.
3. Ibidem, f. 5.
 CU SACO{A SPRE COMUNISM 135

Ardeal se constatã un consum exagerat de grãsimi”1, ceea ce fãcea imposibilã aplicarea

naþionalã a alimentaþiei raþionale). Alþi invitaþi au susþinut înfiinþarea unei Comisii
interdepartamentale a alimentului (similarã Comisiei medicamentelor) din care sã facã
parte ºi reprezentanþi ai Ministerului Sãnãtãþii ºi care sã dea avize asupra alimentelor ce
urmeazã a fi introduse pe piaþã2. Prezent în ºedinþã, Iulian Mincu a insistat pe rolul
educaþiei sanitare care ar trebui realizatã încã de la nivelul familiei. Încheind, ºeful
prezidiului, Eugen Proca, a punctat la rându-i c㠄...sunt multiple cãile prin care noi
(medicii) putem sã influenþãm, dar trebuie intensificate mãsurile educaþionale. Putem sã
intrãm în bucãtãria omului prin presã, prin radio, prin televiziune, prin literaturã
dirijatㅔ3.

Încã din anul 1978, Iulian Mincu publicase o carte4 care problematizase rolul
alimentaþiei raþionale. Motivele pentru care un asemenea program era vãzut ca necesar
fãceau trimitere la anumite patologii cauzate de o alimentaþie dezechilibratã: ateroscleroza,
infarctul miocardic, diabetul zaharat, obezitatea º.a.m.d. În aceeaºi lucrare, Mincu
considera c㠄foametea se datoreºte nu atât lipsei de producere a alimentelor de bazã, ci
în primul rând, unui defect de distribuþie propriu societãþii bazate pe clase antagoniste.
Îmbunãtãþirea stãrii de nutriþie a populaþiilor este deci în primul rând o problemã ce
depinde de structura social-politicã a societãþii ºi în al doilea rând o problemã legatã de
dezvoltarea cercetãrii în domeniul alimentaþiei”5. O idee pe care o considerãm utilã
pentru ultima parte a acestui articol.
În anul 1982, în conformitate cu Hotãrârea Comitetului Politic Executiv al C.C. al
P.C.R., s-a supus dezbaterii publice proiectul Programului de alimentaþie ºtiinþificã a
populaþiei. „Dezbatere public㔠în limbaj comunist însemna cel mult o nouã ºarjã de
articole unilaterale în favoarea implementãrii acestui program. Oficiosul Scânteia a
preluat în numãrul sãu din 14 iulie 1982 textul proiectului. În deschiderea articolului se
preciza c㠄propunerile, observaþiile ºi sugestiile cetãþenilor la acest proiect vor fi
adresate Consiliului de Miniºtri, presei ºi radioteleviziunii”6. Aparenþa participãrii
cetãþeanului la „treburile cetãþii” trebuia pãstratã fãrã îndoialã (Constituþia U.R.S.S.
trebuie cititã în subtext, cãci altminteri pare un produs democratic genuin).
Abia în anul 1984 a apãrut în Monitorul Oficial Hotãrârea Marii Adunãri Naþionale7
privind aprobarea Programului de alimentaþie ºtiinþificã a populaþiei. În aplicarea preve-
derilor acestui Program se trasau sarcini specifice Ministerului Agriculturii ºi Industriei
Alimentare, altor ministere ºi organe centrale cu atribuþii în producerea ºi desfacerea de
bunuri de consum agroalimentare, consiliilor populare, Ministerului Educaþiei ºi Învãþãmântului,
Consiliului Culturii ºi Educaþiei Socialiste, organizaþiilor componente ale Frontului
Democraþiei ºi Unitãþii Socialiste, Uniunii Generale a Sindicatelor din România, Uniunii
Tineretului Comunist, Consiliului Naþional al Femeilor, Societãþii de Cruce Roºie, presei,

1. Ibidem.
2. Ibidem, f. 6.
3. Ibidem, f. 11.
4. Iulian Mincu, Alimentaþia raþionalã a omului sãnãtos, Editura Medicalã, Bucureºti, 1978.
5. Ibidem, p. 13.
6. „Proiect – Programul de alimentaþie ºtiinþificã a populaþiei”, în Scânteia, miercuri, 14 iulie
1982, pp. 2-3.
7. Buletinul Oficial al Republicii Socialiste România, anul XX, nr. 53, 2 iulie 1984.
136 MARIUS STAN

radioului, televiziunii ºi chiar Consiliului de Miniºtri1. Scopul unui astfel de set de

mãsuri alimentare era asimilat þelului ideologic al Partidului: „ridicarea continuã a
bunãstãrii materiale ºi spirituale a oamenilor muncii, a gradului de civilizaþie ºi a calitãþii
vieþii întregului popor”2. Argumentele economice oficiale pentru înfãptuirea planului
nutriþional al populaþiei nu lipseau nici ele:

creºterea forþelor de producþie, dezvoltarea puternicã a industriei socialiste ºi a celorlalte

ramuri economice, sporirea producþiei agricole au determinat obþinerea unui venit naþional tot
mai mare, care în anul 1983 a depãºit de 16 ori pe cel realizat în 1950. [...] În aceeaºi perioadã
retribuþia realã a oamenilor muncii a crescut de circa 4 ori, iar veniturile reale ale þãrãnimii
obþinute din munca în agriculturã, de 4,7 ori 3.

Chintesenþa programului de alimentaþie ºtiinþificã, în viziunea statului comunist, era

exprimatã prin

...satisfacerea nevoilor de consum potrivit cerinþelor fiziologice, determinate pe baze ºtiinþifice

ºi în corelaþie cu posibilitãþile economiei; asigurarea unei alimentaþii echilibrate pe ansamblul
þãrii ºi în profil teritorial, pe diferite categorii de populaþie, atât sub aspectul caloric, cât ºi al
substanþelor nutritive componente; promovarea în producþie ºi consum a produselor agroali-
mentare care contribuie la îmbunãtãþirea continuã a structurii alimentaþiei ºi la modernizarea
acesteia, corespunzãtor cerinþelor nutritive ºtiinþific determinate, condiþiilor de muncã ºi de
viaþã din etapa actualã; participarea fiecãrui judeþ, municipiu ºi oraº, a fiecãrei comune la
asigurarea resurselor de produse agroalimentare necesare satisfacerii nevoilor de consum ale
populaþiei din aria sa teritorialã; repartizarea judicioasã pe teritoriu a fondului de mãrfuri
agroalimentare, în condiþiile înfãptuirii principiilor autoconducerii ºi autoaprovizionãrii, în
strânsã corelaþie cu resursele, specificul, obiceiurile ºi tradiþiile de consum, cu numãrul ºi
structura pe vârste, sexe ºi ocupaþii a populaþiei din fiecare judeþ ºi localitate; promovarea
fermã a eticii ºi echitãþii socialiste, precum ºi evitarea risipei de orice fel. 4

În aceeaºi Hotãrâre M.A.N. din 1984 se mai vorbea despre creºterea ºi îmbunãtãþirea
structurii consumului alimentar al populaþiei în anii construcþiei socialiste, despre
cerinþele alimentaþiei ºtiinþifice a populaþiei, liniile directoare pentru realizarea alimentaþiei
ºtiinþifice a populaþiei sau despre educarea populaþiei pentru realizarea alimentaþiei
ºtiinþifice.
Dincolo de limbajul de lemn specific epocii, la prima vedere, întregul program de
alimentaþie raþionalã pare unul minuþios elaborat, cu o grijã deosebitã a partidului pentru
fiecare implicaþie pe care acesta o poate avea. Argumentele economice oficiale erau
menite sã înlãture orice dubiu cu privire la succesul implementãrii programului, singurul
argument care mai rãmânea de acoperit fiind acela strict medical – îmbunãtãþirea stãrii
de sãnãtate a populaþiei. Dacã realitatea a corespuns într-adevãr modelului teoretic, se va
vedea în secþiunea a doua a acestui articol.

1. Ibidem, p. 2.
2. Ibidem.
3. Ibidem.
4. Ibidem, p. 3.
 CU SACO{A SPRE COMUNISM 137

Variabilele oficiale exprimate în presa vremii

Dupã cum a fost prezentat anterior, rolul presei în educarea populaþiei vizavi de programul
naþional de alimentaþie ºtiinþificã ºi raþionalã a fost vãzut încã de la început de cãtre
autoritãþile comuniste ca unul central. Cele mai multe dintre articolele care fãceau în
presa vremii apologia programului nu erau simple texte ale unor jurnaliºti oarecare; de
cele mai multe ori ele erau semnate sau erau realizate de ºi cu autoritãþi medicale în
domeniu. Mitul scientificitãþii nu putea lipsi din cãlimara redacþiilor. Nu spuneau Ionescu
ºi Popescu ce este bine sã fie consumat, ci chiar directori de institute ºi spitale de profil.
Structura de verosimilitate a celor afirmate nu mai putea fi pusã astfel la îndoialã. De
altfel, chiar ºi în anul de graþie 2007, Iulian Mincu îºi începea fiecare excurs privind
programul de alimentaþie raþionalã cu trimitere directã la Organizaþia Mondialã a Sãnãtãþii
ºi la primele directive globale ale acestei instituþii cu privire la nutriþie (începând din anii ‘50)1.
Astfel capitonatã cu argumente medicale ºi exemple internaþionale în favoarea programului,
legãtura dintre acesta ºi penuria ultimei decade comuniste este încã interesant de decelat,
chiar ºi astãzi.
Câteva dintre ideile exprimate, prin presa vremii, în favoarea programului sunt cât se
poate de utile pentru o analizã dialecticã finalã2:

Dat fiind rolul alimentaþiei în menþinerea sãnãtãþii unei colectivitãþi, în dezvoltarea fizicã ºi
psihicã a poporului, este firesc ca problema calitãþii alimentelor ºi a modului de alimentaþie sã
stea astãzi în atenþia factorilor de conducere politicã, economicã ºi sanitarã a societãþii
(prof. dr. doc. Iulian Mincu3)

Tratând obezitatea printr-o alimentaþie raþionalã corectã prevenim apariþia dislipidemiilor ºi

diabetului. Tratând dislipidemiile ºi diabetul prevenim apariþia ateroscelrozei, a manifestãrilor
sale clinice – infarctul miocardic, a aterosclerozei vaselor cerebrale etc.
(prof. dr. doc. Iulian Mincu, ºeful clinicii de boli de nutriþie a Spitalului
„Dr. I. Cantacuzino”4)

Trebuie sã asigurãm cadrelor noastre medicale o formaþie generalã din care sã nu lipseascã
pregãtirea în aceastã direcþie. Alimentaþia raþionalã, dietoterapia, lipseºte aproape din învãþãmântul
nostru medical superior. Patologia metabolicã, prevenirea ei sunt numai menþionate în treacãt.
Specialistul în medicinã generalã are deci prea puþine cunoºtinþe de acest fel ºi el nu este
determinat nici dupã absolvire sã compenseze aceste carenþe
(prof. dr. doc. Iulian Mincu, ºeful catedrei de nutriþie ºi boli metabolice
de la IMF Bucureºti5)

1. Interviu cu Iulian Mincu, realizat de Marius Stan, Bucureºti, 6 decembrie 2007.

2. Iulian Mincu, care va fi citat din mai multe surse în cele ce urmeazã, este consemnat cu
funcþiile care apar în sursele respective.
3. „Sistemul de alimentaþie ºi cerinþele impuse de ºtiinþa nutriþiei”, în Era socialistã, decembrie,
nr. 24/1976.
4 „Alimentaþia neraþionalã ºi consecinþele ei pentru sãnãtate”, în România liberã, 28 aprilie 1977.
5. „Secretul sãnãtãþii stã într-o alimentaþie echilibratã”, în Flacãra, 6 aprilie 1978.
138 MARIUS STAN

Regimul normocaloric se fixeazã în raport cu regiunea, cu felul muncii pe care o desfãºoarã

fiecare, cu vârsta, cu sexul
(prof. dr. doc. Iulian Mincu1)

Statistici diferite din þara noastrã au arãtat, de exemplu, cã, în mediul urban, cel puþin 25 la
sutã dintre persoanele adulte au o greutate corporalã care depãºeºte cu 20 la sutã greutatea
teoreticã idealã, deci suferã de obezitate în diferite grade.
(conf. dr. C. Dumitrescu, Clinica de boli de nutriþie ºi metabolice Bucureºti 2)

Între obezitate ºi diabet existã o relaþie de la cauzã la efect. Scãderea în greutate înseamnã
prevenirea bolii diabetice
(prof. dr. Iulian Mincu, ºeful catedrei de boli de nutriþie ºi metabolice
de la IMF Bucureºti3)

Consumul de dulciuri în exces, în special de zaharuri rafinate, predispune la îngrãºare cu toate

consecinþele amintite
(dr. Georgeta Palicari, medic primar în Institutul pentru ocrotirea
mamelor ºi copilului4)

În dorinþa de a satisface preferinþele – adesea subiective ale populaþiei – cât ºi cerinþele

obiective ale alimentaþiei raþionale, industria s-a strãduit ºi face în continuare eforturi sã
asigure o gamã largã de produse
(conf. dr. Sebastian Dumitrache, IMF Bucureºti5)

…astãzi asistãm, ºi la noi – ca ºi în alte þãri – la o supraalimentaþie, opusul subalimentaþiei de

odinioarã. Supraalimentaþia a devenit un factor de risc major pentru numeroase afecþiuni ºi ea
trebuie combãtutã
(dr. Radu Ozun, directorul Direcþiei asistenþei medicale
din Ministerul Sãnãtãþii6)

Nu greºesc afirmând cã este un titlu de mândrie pentru noi faptul cã în România problemele
complexe ale alimentaþiei raþionale, ºtiinþifice, a populaþiei sunt ridicate la rangul de politicã
de stat.
(prof. dr. doc. Iulian Mincu7)

Specialiºtii din cadrul Institutului de chimie alimentarã sunt preocupaþi ca, pe baza unei
analize profunde a conþinutului Programului de alimentaþie ºtiinþificã a populaþiei, sã-ºi aducã
o contribuþie substanþialã pe linia utilizãrii judicioase a materiilor prime existente ºi a gãsirii
de noi surse de materii prime, a elaborãrii de noi tehnologii, a realizãrii de noi produse cât mai
echilibrate din punct de vedere nutriþional ºi energetic.
(ing. Gabriela Lascu, director ºtiinþific al Institutului de chimie alimentarã 8)

1. „Alimentaþia raþionalã”, în România liberã, 3 iulie 1978, p. 2.

2. „ªtim sã ne hrãnim raþional?”, în România liberã, 19 iunie 1980, p. 2.
3. „Diabetul – o consecinþã a greºelilor de alimentaþie”, în România liberã, 19 iunie 1980, p. 2.
4. „Un îndemn periculos: «Daþi copiilor cât mai multe dulciuri”, ºi o concepþie desuetã: «Gras
ºi frumos”“, în România liberã, 19 iunie 1980, p. 2.
5. „Diversificarea în industria alimentarã ºi cerinþele alimentaþiei raþionale”, în România liberã,
19 iunie 1980, p. 2.
6. „Alimentaþia omului sãnãtos”, în România liberã, 19 iunie 1980, p. 2.
7. „Alimentaþia raþionalã ºi sãnãtatea”, în Scânteia, 16 iulie 1982, pp. 1-2.
8. „În concordanþã cu principiile alimentaþiei ºtiinþifice”, în România liberã, 27 iulie 1982, p. 2.
 CU SACO{A SPRE COMUNISM 139

Prin conþinutul ºi orientãrile sale, programul reprezintã o puternicã expresie a grijii statornice
ºi preocupãrii permanente a tovarãºului Nicolae Ceauºescu pentru asigurarea sãnãtãþii populaþiei
ºi ridicarea nivelului ei de trai, pentru înfãptuirea cerinþelor noii calitãþi ºi în acest domeniu
esenþial al vieþii noastre sociale.
(Alexandrina Gãinuºe, viceprim-ministru al guvernului1)

Acesta este tipul de argumente prezent în textele de propagandã în favoarea programului.

Avem în faþã autoritatea greu de contestat (specialiºtii), argumentul ºtiinþific dublat de
statistici oficiale ºi repetarea aceluiaºi tip de poveste, suficient de zgomotos (prin toate
media) ºi de des pentru a produce o însuºire colectivã a necesitãþii unei astfel de mãsuri.

Variabilele acuzãrii

Falimentul politicilor economice ºi evoluþia penuriei generale

În aceastã secþiune a articolului ne vom referi la dovezile de diferite tipuri privind
penuria generalizatã din ultima parte a regimului ceauºist. Nu ne propunem sã le
categorisim dupã anumite criterii ci, prin diversitatea ºi gradul lor diferit de verosi-
militate, sã le coagulãm cât mai coerent într-un mic dosar metaforic al acuzãrii.
Încã din anul 1978 îºi fãceau simþitã prezenþa semne ale declinului economic românesc,
ale lipsei de produse de pe piaþã. De pildã, cotidianul turc Hurriyet prezenta, pe data de
2 iulie 1978, extrase din vizita oficialã efectuatã de prim-ministrul turc, Turgut Özal, în
România:

Din moment ce România doreºte sã returneze datoria sa externã de 8 miliarde dolari în 3-4 ani,
s-a acordat prioritate exporturilor ºi s-au limitat importurile, în special bunuri de consum. Pe
piaþa bucureºteanã poþi gãsi cel mult produse autohtone [...] În timpul discuþiilor cu Ceauºescu,
Ozal a observat cã preºedintele pune un accent special pe chestiunile economice ºi se simte
extrem de strâmtorat din cauza datoriei externe2.

Privind la urmãtoarea sursã, se poate spune cã obsesia plãþii datoriei externe era
într-adevãr centrul preocupãrilor lui Nicolae Ceauºescu: un articol din Financial Times
apãrut în data de 25 octombrie 1984 semnala cã România ºi-a surprins scepticii creditori
vestici prin achitarea unei facturi de datorii în valoare de 1,5 miliarde în primele 9 luni
ale respectivului an3. Acelaºi articol sublinia însã ºi faptul cã preþul adaptãrii rapide a
României a fost o reducere drasticã a consumului intern, încã evidentã din cozile triste
în faþa magazinelor4.

1. „Expunerea asupra Programului de alimentaþie ºtiinþificã a populaþiei”, în România liberã, 30

iunie 1984, p. 4.
2. H.U. O.S.A. 300-60-1, RFE Research Institute, Romanian Unit, Standard of living – Criticism
1978-1986, Box 543, Item. 2600, f. 1.
3. H.U. O.S.A. 300-60-1, RFE Research Institute, Romanian Unit, Standard of living – General
1980-1989, Box 543, Item. 3200, f. 522.
4. Ibidem.
140 MARIUS STAN

În tot acest rãstimp ºi în mod constant, propaganda oficialã mergea pe ideea dezvoltãrii
fãrã precedent a economiei ºi creºterii standardului de viaþã. Spre exemplu, agenþia de
ºtiri Agerpres furniza cu regularitate materiale despre situaþia excelentã ºi în continuu
progres din România: Ana Mureºan – ministrul român al Comerþului Exterior, declara
într-un interviu c㠄în anul care trecuse, aceeaºi perioadã (1980), fiecare familie a putut
cumpãra în medie bunuri în valoare de peste 30 de mii de lei, cu 10 mii de lei mai mult
decât în 1975. Tendinþa creºterii ºi diversificãrii volumului de bunuri vândute cãtre
populaþie caracterizeazã de asemenea actuala perioad㔠(Agerpres – versiune în englezã,
23 ianuarie 1981)1. Jocul de echilibre între realitate ºi ficþiunea comunistã era cu adevãrat
derutant. De pildã, Scânteia tineretului (din 18 decembrie 1980, pagina 3, coloana 5,
mijloc-jos) reproducea din cuvântarea lui Nicolae Ceauºescu la plenara CC din 16-17
decembrie 1980: „…am cãutat sã asigurãm fondul de marfã necesar aprovizionãrii
populaþiei în raport cu planul, reducând foarte substanþial exportul […] De altfel, chiar
pentru anul viitor sunt prevãzute unele importuri pentru a asigura fondul de produse
necesare…”2. Dacã precizãm cã, potrivit legislaþiei taxelor vamale de import în vigoare
la acea datã3, importului bunurilor de consum i se aplicau taxe vamale de pânã la 80%,
iar importul de materii prime industriale sau maºini ºi instalaþii pentru industria mijloa-
celor de producþie era scutit de taxe vamale sau era supus unor taxe reduse de pânã la
10%, se deduce lesne cã bunurile de consum importate ajungeau pe piaþã la un preþ
extrem de ridicat. Populaþia nu-ºi putea permite aceste produse importate, atunci când ºi
dacã totuºi ele ajungeau pe piaþã, iar decizia – valabilã pentru aproape întreaga perioadã
a anilor ’80 – de a exporta masiv bunurile indigene ducea practic la o penurie generalizatã.
Pe 9 octombrie 1981, Radio Bucureºti anunþa publicarea unui decret semnat de
Nicolae Ceauºescu ºi care se dorea a fi o mãsurã de îmbunãtãþire a situaþiei distribuþiei
de alimente. Acesta impunea pedepse severe, incluzând chiar închisoare pânã la 5 ani,
pentru presupuºii fãptaºi aflaþi practic în spatele lipsei tuturor produselor de bazã din
magazinele româneºti, anume cei care stocau cantitãþi mari de bunuri ºi acoliþii acestora4.
Pe scurt, persoanele care deþineau mai mult (ulei, zahãr, fãinã, mãlai, orez, cafea, etc.)
decât cantitatea admisã lunar 5 pentru o familie erau obligate sã returneze surplusul la
magazin spre a primi înapoi banii pe acele produse (la preþul oficial). Cei care nu se
conformau erau pasibili de pedeapsa cu închisoarea, cum la fel erau ºi vânzãtorii care
vindeau cantitãþi mari de produse. Pentru a înlesni aprovizionarea ºi a evita mulþimile de
oameni sau cetãþenii puºi pe drumuri, consiliile populare locale trebuiau sã se asigure cã
uleiul ºi zahãrul sunt vândute doar rezidenþilor în zona respectivã6. O altã prevedere era
interzicerea hrãnirii cu pâine a animalelor. Putem considera cã pe lângã pedeapsa cu

1. Ibidem., f. 529.
2. Ibidem., f. 534.
3. Buletinul Oficial Nr. 179-180/17 noiembrie 1973 ºi Buletinul Oficial nr. 109-110/9 decembrie 1976.
4. H.U. O.S.A. 300-60-1, RFE Research Institute, Romanian Unit, Standard of living – Hoarding
1981, Box 543, Item. 3200, f. 26.
5. Cartelele cu cote fixe în vederea achiziþionãrii diverselor bunuri au fost desfiinþate în 1954
(vezi Hotãrârea CC al P.M.R. ºi Consiliului de Miniºtri Nr. 2649 din 28 decembrie 1954). În
1981 a fost reintrodusã raþionalizarea unor alimente (vezi art. 6-8 din Decretul 313, în Buletinul
Oficial al R.S.R. nr. 79/17 octombrie 1981).
6. H.U. O.S.A. 300-60-1, RFE Research Institute, Romanian Unit, Standard of living – Hoarding
1981, Box 543, Item. 3200, f. 26.
 CU SACO{A SPRE COMUNISM 141

închisoarea, rambursarea banilor la preþul oficial pentru produsele înapoiate la magazin

era tot o formã de penalizare, din moment ce majoritatea oamenilor oricum ar fi plãtit
peste valoarea produselor o mitã consistentã vânzãtorului (o mitã pe care cu greu ne
putem imagina cã cineva ar fi returnat-o). Aceste mãsuri coercitive nu erau decât o
încercare disperatã de a remedia situaþia, dar mai ales constituiau dovada asumãrii tacite
de cãtre stat a peisajului de crizã. Pe 17 octombrie, acelaºi an, a mai fost emis un decret
care obliga deþinãtorii rurali de gospodãrii sã cultive pãmântul ºi sã creascã animale nu
doar pentru ei înºiºi, ci ºi pentru a da la stat o cotã parte din aceastã producþie1. De
asemenea, se reducea drastic producþia de pâine, luându-se într-un calcul strict doar
dimensiunea populaþiei dintr-o anumitã zonã ºi consumul per individ. Þãranii, de pildã,
nu mai puteau cumpãra acele cantitãþi de pâine cu care sã-ºi hrãneascã animalele (în
special porcii), în condiþiile în care oricum nu beneficiau de furaje adecvate2. Aºadar ºi
producþia de carne era implicit ºi mai mult periclitatã, în condiþiile în care oricum pe
piaþã produsele de naturã animalã lipseau aproape cu desãvârºire. Scopul închipuit al acestor
mãsuri era de asigura respectivele produse pentru toatã lumea ºi de a elimina cozile.

Model de cartelã
Cartela pentru alimente pe care o reproducem aici se referã la raþia lunarã de alimente
pentru o persoanã, în oraºul Galaþi3. Pâine – 300 gr/zilnic (4 lei pâinea de 5-600 gr);
carne de pasãre – 1 kg (de la 20 la 27 de lei kilogramul), porc sau vit㠖 500 gr (21-27
lei/kg), sau, în lipsã, conserve de carne din Cehoslovacia ori U.R.S.S.; mezeluri (sau
preparate) – 800 gr (sau, la alegere, pateu de ficat); brânzã telemea – 500 gr. trimestrial;
unt – 100 gr. (6,5 lei pachet); ulei – 750 gr (9,50 lei); zahãr – 1 kg (14 lei/kg); mãlai
– 1 kg (4 lei kg grisat); fãin㠖 1 kg trimestrial; ouã: 8-12. Supliment muncitori
(muncã grea: 300 gr/lunã, diverse).

Raþionalizarea alimentelor în oraºul Braºov, raport la data de 4

martie 1988 – Dan Ionescu, pentru Radio Europa Liberã4
Am ales, pentru acest articol, relatarea fenomenului raþionalizãrii în Braºov tocmai
pentru cã, cu numai câteva luni înainte (pe 15 noiembrie 1987) de data acestei consemnãri,
avuseserã loc aici protestele violente ale muncitorilor de la uzina de autocamioane. S-a
presupus adesea cã raþionalizarea drasticã a alimentelor a fost printre principalele motive
din spatele revoltei din noiembrie.
În contrast cu raþionalizarea de dupã cel de-al Doilea Rãzboi Mondial ºi care a durat
pânã în 1954 (vezi nota 37), sistemul reintrodus dupã 1981 a variat considerabil de la un
loc la altul, de la o zonã la alta, potrivit principiului „autosuficienþei”. Acest lucru
înseamnã cã, de la o zonã a þãrii la alta, în funcþie de specificul economic diferit ºi de

1. Ibidem, ff. 27-28.

2. Ibidem.
3. Ibidem, f. 3.
4. Ibidem, ff. 4-7.
142 MARIUS STAN

capacitatea de producþie în zonele respective, în funcþie de numãrul ºi profilul socio-

-economic al populaþiei, raþiile de alimente ºi modelul de cartelare puteau fi uºor
variabile. În atare context, putem vorbi de anumite regiuni în care cartelarea nu constituia
expresia cea mai acutã a penuriei (nefiind totuºi cu mult îmbunãtãþitã). Este vorba despre
faptul cã autoritãþile locale din anumite teritorii ale þãrii erau mai capabile decât altele sã
redistribuie cãtre populaþie cantitatea de produse de care dispuneau sau cã aveau la
îndemânã, în mai mare mãsurã decât alte autoritãþi, mijloacele de aprovizionare necesare.
Mai mult decât atât, cartelele din anii ‘80 nu garantau ºi gãsirea produselor în galantare.
Cantitatea acestora varia de la o lunã la alta. O cartelã putea fi folositã doar la un
magazin specificat ºi nu exista un termen precis de valabilitate. În lumina lipsei acute de
alimente ºi strictei raþionalizãri, oferta guvernului român de a trimite pachete cu ajutoare
regiunii Ruhr a pãrut, dupã cum semnala un ziar german1, cel puþin cinicã.
În 1987, o cartelã de acest tip, aparþinând unei familii de trei persoane din Braºov, a
ajuns în Vest. Acea cartelã indica faptul cã alimentele raþionalizate în Braºov (oraº care
avea un statut cumva preferenþial, ca al doilea oraº ca mãrime din România la acea datã
ºi important centru industrial) au fost în cel mai bun caz minime în intervalul ianuarie-
-noiembrie 1987. Dupã 15 noiembrie, cantitãþile au fost uºor crescute. Pentru Braºov au
fost emise în acel an 120.000 de cartele, iar potrivit anuarului statistic, populaþia
Braºovului era de aproximativ 300.000 locuitori2. Cartela era netransferabilã ºi, odatã
pierdutã, nu se reînnoia. În dreptul fiecãrei luni erau desenate ºase mici pãtrate,
corespunzând urmãtoarelor produse: zahãr, ulei de gãtit, fãinã, mãlai, carne ºi unt. Un
X în cãsuþa respectivã însemna cã produsul acela fusese achiziþionat, dar nu se specifica
nici o cantitate (lucru care aratã cã statul comunist nu asigura un minimum). Proprietarul
cartelei ajunse în Vest notase pe spate, în detaliu, fiecare achiziþie. Deºi cartela este
pentru o familie de trei persoane, alte surse indicã faptul cã aceste raþii erau echivalente
cu cele pentru o singurã persoanã3. Cartela respectivã nu includea raþia de pâine – pânã
în noiembrie 1987, pâinea se vindea în Braºov pe un cupon separat, unul care, de asemenea,
a ajuns în Vest. Furnizarea de pâine se înrãutãþise (cel puþin ºi în alte câteva zone ale
þãrii) în 1988. Potrivit unei publicaþii de limbã maghiarã din Novi Sad, cei care veneau
din Iugoslavia ºi vizitau România luau cu ei mai multe pâini pentru a le vinde aici4.
Iatã ceea ce fostul proprietar a putut cumpãra cu acea cartelã în 1987: zahãr – 10,5 kg
(1 kg/lunã timp de 9 luni ºi 0,5 kg/lunã timp de alte 3 luni), adicã 29 gr/zi (se presupunea
cã zahãrul ar fi trebuit sã compenseze lipsa bomboanelor, ciocolatei ºi altor prãjituri).
Ulei de gãtit – 10 l (1 l/lunã timp de 8 luni ºi 0,5 l/lunã timp de 4 luni), adicã 27 ml/zi
(se presupunea cã uleiul ar fi trebuit sã compenseze lipsa margarinei sau a altor grãsimi
animale). Fãin㠖 2,5 kg (0,5 kg/lunã timp de 5 luni ºi nici un pic de fãinã pentru alte
7 luni), adicã 7 gr/zi (se presupunea cã fãina ar fi trebuit sã compenseze lipsa sau
cantitãþile insuficiente de pâine ºi alte produse de panificaþie). Mãlai – 8,5 kg (1 kg/lunã
timp de 7 luni, 0,5 kg/lunã timp de 3 luni ºi 2 luni fãrã nimic), adicã 23 gr/zi (se presupunea

1. Stuttgarter Zeitung, 26 februarie 1988. Potrivit unui corespondent al Radio Europa Liberã
(Bonn, 26 februarie 1988), un purtãtor de cuvânt al Ministerului de Externe din R.F.G. a
confirmat oferta.
2. Anuarul Statistic al Republicii Socialiste România 1986, Direcþia Centralã de Statisticã,
Bucureºti, 1987, p. 16.
3. Kurier, 27 noiembrie 1987; Menschenrechte, ianuarie-februarie 1988, p. 14.
4. Magyar Szo (Novi Sad), 16 februarie 1988.
 CU SACO{A SPRE COMUNISM 143

cã mãlaiul ar fi trebuit sã compenseze lipsa de fãinã). Carne – 8,5 kg (4,5 kg carne de

pasãre, 4 kg carne de porc, niciun pic de vitã). Pe cartela respectivã nu erau trecute nici
un fel de achiziþii de carne în ianuarie, martie ºi iulie ºi doar 0,5 kg de pui în februarie,
mai, iunie ºi octombrie. Carnea de porc disponibilã pentru aprilie, august, noiembrie ºi
decembrie a fost consideratã de proprietar o excepþie ºi a fost marcatã într-unul din
pãtratele goale, ca bunuri nemenþionate. Chiar ºi aºa, pui sau porc, doar 23 gr/zi erau
prezumate a putea fi consumate. Distanþa dintre aceste cifre ºi promisiunea lui Ceauºescu
de a acorda 70 de kilograme de carne per individ, pe întreg anul 1988, este lesne
vizibilã. Ou㠖 10 bucãþi pentru întregul an (bifat în noiembrie), adicã 1 ou la fiecare 36
de zile. Cârnaþi – 0,5 kg pentru întregul an (bifat în decembrie), adicã mai puþin de 2 gr/zi.
Kilogramul de porc ºi cele 10 ouã bifate pe noiembrie au fost probabil singurele
concesii fãcute dupã notoriile turbulenþe din oraº. Iar kilogramul de porc, kilogramul de
pui ºi jumãtatea de kilogram de cârnaþi bifate pe decembrie sunt cantitãþi neobiºnuit de
mari comparativ cu lunile precedente.
Lipsa tuturor acestor produse, decriptate de pe cartelã, era întrucâtva suplimentatã pe
piaþa „liberã”. Puteau fi gãsiþi câþiva þãrani care, în ciuda restricþiilor, mai vindeau fructe
ºi legume în oraº. Preþurile erau totuºi foarte mari. Chiar mai mari erau preþurile de pe
piaþa neagrã unde, în mod misterios, produsele care lipseau din magazinele de stat
reapãreau la suprafaþã. Cafeaua, ciocolata sau alte produse trimise de rudele din strãinãtate
erau vândute la suprapreþ pe piaþa neagrã. Unii care nu-ºi puteau permite sã cumpere „pe
sub tejghea” sau de la þãrani alegeau sã fure câte ceva de la fermele de prin împrejurimile
oraºului, sã gãteascã în pãdure sau sã schimbe porcul furat pe alte produse. O adevãratã
strategie a supravieþuirii pe care fiecare dintre români trebuia sã o dezvolte. Douã
realitãþi suprapuse, cea oficialã ºi cea a descurcatului zilnic. Astfel, „creºterea continuã
a calitãþii vieþii oamenilor muncii” pe care partidul o punea la cãpãtâiul programului de
alimentaþie raþionalã ºi al altor sintagme ideologice era de fapt eufemismul pe dos pentru
foamete ºi sãrãcie lucie (cuvinte al cãror înþeles acut nu le este strãin celor care au trãit
în R.S.R. în anii ‘80).

Fenomenul social al cozii

Coada devenise un fenomen social în ultima parte a regimului comunist românesc. Astfel
de aliniamente interminabile erau marca fiecãrui oraº din R.S.R., fie zi, fie noapte.
Oamenii ieºeau din uzine când zvonul vreunui camion cu marfã se rãspândea pentru a-ºi
relua locul la aceste cozi, pentru a înlocui rude, copii, pentru a reintra în posesia
sacoºelor goale sau a bolovanilor lãsaþi pe poziþii. Populaþia coborâse în stradã in
corpore, informatorii, miliþia comunistã puteau astfel sã opereze mult mai lesne. O masã
de manevrã docilã, înfometatã, preocupatã doar de supravieþuirea fizicã.

La începutul anilor ‘80, fãrã coadã se puteau cumpãra conserve de peºte ºi biscuiþi. Se
inventase un dicton: „nici o masã fãrã peºte!”. Cãtre sfârºitul anilor ‘80 nu se mai gãseau nici
mãcar biscuiþii Eugenia cu crema stricatã. Începând cu 1987 era groaza ºi teama cã puteai muri
de foame.1

1. Mãrturii orale. Anii ‘80 ºi bucureºtenii, Editura Paideia, Bucureºti, 2003, p. 26 – Cristina
Chiþã, studentã.
144 MARIUS STAN

Dincolo de politica oficialã evidentã, situaþia de penurie generalizatã creatã lãsa loc
pentru reacþii de autoritate neaºteptate: „Consumul alimentelor era limitat ºi dirijat.
Produsele de bazã erau limitate, uneori arbitrar, de cãtre vânzãtoare”1. Vânzãtorii
deveniserã oamenii zilei, cine avea în familie un gestionar de magazin, de aprozar, sau
un vânzãtor, sau o bucãtãreasã de cantinã era fericit. Adevãrate reþele subterane au fost
create în jurul obsesiei supravieþuirii, iar aceste profesii erau veriga centralã. Solidaritatea,
bazatã de cele mai multe ori pe un interes foarte precis, funcþiona ºi ea pe canale dintre
cele mai diverse: Reparam televizoare, radiouri ºi când aveam nevoie de ceva apelam la
tot felul de prieteni pe la carmangerii, mãcelãrii, alimentare. Eu le reparam aparatele iar
ei mã serveau, dar nu gratis, trebuia sã le dau bani, dar mi-a fost mai uºor.2
Buletinul de Bucureºti era un fel de cheie pentru o uºã care dãdea într-o lume sensibil
mai bunã. Cine era din provincie nu putea cumpãra nimic din capitalã. Cum Ceauºescu
personal semna acordãrile de buletine de Bucureºti, iar asta doar dacã aveai un serviciu
în acest oraº, varianta cel mai des utilizatã era cea a cãsãtoriilor. Foarte mulþi rezidenþi
în capitalã cereau bani celor din provincie, cãrora le asigurau prin cãsãtorie mult râvnitul
act de identitate3. În funcþie de meseria practicatã, existau mici ºi diverse avantaje.
Oamenii se obiºnuiserã sã-ºi foloseascã toate resursele cât mai bine cu putinþã: Cei mai
informaþi erau taximetriºtii. Ei, când erau prin zonã, dãdeau prin staþie, la Doamna
Ghica e carne, ºi vedeai la un moment dat taxiuri peste taxiuri în zona aia.”4.
În Bucureºti, Nicolae Ceauºescu a decis construirea în fiecare sector a unor clãdiri
imense pe care intenþiona sã le foloseascã pentru un program generalizat de hrãnire a
populaþiei. Un fel de cantine uriaºe unde toatã lumea urma sã serveascã masa sau sã o
preia gata preparatã în diferite recipiente. Planul sãu însã nu a mai fost pus în aplicare.
Din pricina formei acestor clãdiri, oameni le-au denumit „circuri ale foamei”. Probabil
cã dacã ar trebui sã cãutãm un element cheie pentru tot acest peisaj naturalist, acesta ar
fi aceeaºi „coadã”. Fenomenul cozii devenise chintesenþa existenþei în socialismul târziu
românesc. Una dintre mãrturii este cât se poate de pertinentã ºi expresivã:
Coada presupune un cap ºi anume obiectul dorit care se aflã la celãlalt capãt al ºirului.
Obiºnuinþã în timp de rãzboi, în vremea crizelor economice, coada a devenit în anii ‘80 o instituþie
fundamentalã a României socialiste. Ea a fortificat sentimentul general al aºteptãrii pasive ºi
i-a fãcut pe oameni sã creadã cã lucrurile „se bagã”, vin de undeva de sus, în chip imprevizibil.
Coada devine o ocupaþie permanentã a pensionarilor în special. Este o inactivitate productivã.
Lucrul râvnit poate fi obþinut doar cu preþul rãbdãrii, al puterii de îndurare. O aºteptare extrem
de obositoare care se încheia deseori cu sentimentul „victoriei asupra socialismului”: pui
anemici, cartofi putrezi, hârtie igienicã, schelete de peºte, bere, þigãri etc.5

Desigur cã toate aceste habitudini deprinse ºi desprinse din nevoia imediatã de „a te

descurca” au dus treptat inclusiv la crearea unei culturi a penuriei. Se poate vorbi grosso
modo de un stalinism economic aflat în strânsã legãturã cu criza acutã de alimente.
Ceauºescu a lansat ideea programului raþional de alimentaþie pentru a estompa din
insatisfacþia pricinuitã de înfometare. Practic, cozile din anii ‘80 reprezintã

1. Ibidem, p. 27 – Magdalena Costache, 52 ani, secretarã.

2. Ibidem, p. 33 – ªerban Comãnescu, electronist.
3. Ibidem, p. 69 – Puiu Gheorghiu, 53 ani, a lucrat în comerþul exterior în domeniul textilelor în
anii ‘80.
4. Ibidem, p. 81 – Daniel Stancu, designer.
5. Ibidem, p. 100 – ªerban Anghelescu, 56 ani, etnolog.
 CU SACO{A SPRE COMUNISM 145

partea vizibilã a falimentului câmpului economic în urma tendinþei de expropriere a specificitãþii

sale ºi ele nu apar decât în momente-limitã, la extrema pendulãrii sistemului, care evolueazã
între pericolul revoltei din cauza subalimentãrii ºi pericolul revoltei din cauza liberalizãrii/
emancipãrii. Cel mai adesea, în România, apariþia cozilor se asociazã cu creºterea rolului
propagandei ca mijloc de control social, sporirea mãsurilor de disciplinare socialã ºi politicã
(care urmãreºte sã defineascã nevoile ºi aspiraþiile populaþiei într-o manierã convenabilã
puterii), scãderea calitãþii mãrfurilor, creºterea prestigiului social al gestionarilor º.a.m.d.1

Situaþia lipsei bunurilor de consum devenise obiºnuinþã ºi ea a fost stopatã drastic

prin momentul 1989. Totuºi, chiar înainte de decembrie 1989, Ceauºescu continua sã-ºi
hrãneascã marota datoriilor externe ºi sã refuze asumarea unei populaþii aflate în pragul
nebuniei colective. Cecitatea sa pare de neînþeles, iar anul 1989 reprezintã apogeul
politicii sale falimentare. Într-un interviu acordat ziarului iugoslav Danas pe data de 21
august 1989, Nicolae Ceauºescu declara:

De vreme ce m-aþi întrebat despre preþul pe care a trebuit sã-l plãtim, acel preþ a fost
dezvoltarea economiei naþionale, creºterea generalã a nivelului de trai. Dacã n-am fi fãcut asta,
n-am fi putut plãti datoria [externã]. Dacã ne uitãm în jur la diferite þãri care nu s-au preocupat
de propria dezvoltare socioeconomicã, putem vedea cu uºurinþã cã acestora le lipseºte baza
materialã necesarã pentru a-ºi plãti datoriile externe.2

Tot în 1989 (24 noiembrie), Reuters descria un tablou sumbru ºi elocvent al situaþiei
din România:

Liderul hardline al României, Nicolae Ceauºescu, respingând ferm reformele care se petrec în
Europa de Est, a fost reales în unanimitate, vineri, ca ºef al partidului, într-un spectacol
aranjat al adulaþiei. Liderul de 71 de ani, ultimul conducãtor comunist de modã veche din
Europa de Est, a fãcut cu mâna în vreme ce cei peste 3000 de delegaþi prezenþi la Congresul
de 5 zile al partidului au început sã aplaude ºi sã-i scandeze numele la unison. Într-un discurs
de reînvestire, Ceauºescu a precizat cã România va continua sã respingã reformele politice care
au întors pe dos comunismul în alte state ale blocului estic. A indicat de asemenea cã vor fi
continuate mãsurile economice rigide care au lãsat urme adânci în populaþia de 23 de milioane
de oameni. „Acest Congres a fost dovada cã þara sub conducerea partidului este hotãrâtã sã
urmeze calea revoluþionarã pe care am asumat-o spre a asigura independenþa ºi suveranitatea
României”, a rostit Ceauºescu. Diplomaþii vestici au declarat cã re-alegerea sa pentru încã 5
ani sugereazã faptul cã România se aflã în faþa unei perioade de acutã izolare politicã. Mai
mulþi ambasadori occidentali, incluzându-i pe cei din Comunitatea Europeanã ºi Statele Unite,
au boicotat evenimentul în ziua de vineri, în protest faþã de confiscarea documentelor jurnaliºtilor
occidentali veniþi sã asiste la Congres. [...] Congresul a adoptat un plan economic cincinal care
are ambiþia de a produce o creºtere anualã de 6%, similar cu acela aflat încã în vigoare ºi care
se încheie anul viitor. Diplomaþii occidentali au declarat cã rezultatele atinse prin actualul plan
economic sunt departe de þintele propuse. Diplomaþii estimeazã cã România a adunat în acest
an un surplus de valutã de aproximativ 3 miliarde de dolari, dupã ce s-a concentrat pe plata
întregii datorii externe. Dar niciunul dintre beneficii nu pare sã vizeze populaþia. Carnea,
ouãle, untul ºi uleiul sunt raþionalizate, în vreme ce salamul, fãina ºi mãlaiul se gãsesc doar în

1. Dan Lungu, „Avatarurile cozii în socialismul de tip sovietic”, în Adrian Neculau (coord.),
Viaþa cotidianã în comunism, Editura Polirom, Iaºi, 2004, pp. 180-181.
2. H.U. O.S.A. 300-60-1, RFE Research Institute, Romanian Unit, Limitations – 1984-1989,
Box 543, Item. 3200, f. 20.
146 MARIUS STAN

cantitãþi extrem de reduse. Cum iarna se apropie, românii primesc încãlzire pentru maximum
7 ore pe zi, iar apa caldã este de asemenea raþionalizatã. 1

Un epitaf mai bun nu se putea gãsi pentru sfârºitul comunismului românesc.

Pledoaria finalã. Concluzii

Iulian Mincu afirma cã foametea e un efect al unei carenþe în distribuþia bunurilor,
meteahnã specificã societãþilor bazate pe clase antagoniste (vezi nota 15). O formulã mai
impregnatã ideologic nu se putea gãsi. Dacã îl credem pe autorul maximei, atunci tocmai
societatea Republicii Socialiste România era marcatã de un antagonism fecund. ªi asta
pentru cã penuria generalizatã din anii ‘80 a fost în mare un efect al unei proaste
distribuþii a bunurilor – pe douã paliere: vertical, statul a impus o distribuþie dezechilibratã
a bunurilor deoarece concepþia oficialã despre economie ºi piaþã avea în prim-plan
centralismul ºi dirijismul; ºi orizontal, între diferite instituþii locale care administrau
aceastã distribuþie. În respectivul context, care ar putea fi – în imaginarul domnului
Mincu – clasele antagoniste ale societãþii româneºti din anii ‘80? Nu este aici locul
pentru a merge pânã la capãt pe firul inepþiei semantice.
Variabilele apãrãrii au adus în faþa instanþei logicii argumentul medical prin excelenþã,
invocarea cu obstinaþie a mitului ºtiinþific. Dacã statisticile oficiale privind obezitatea ºi
alte boli având legãturã mai mult sau mai puþin directã cu alimentarea erau adevãrate,
atunci intenþia regimului (dacã ar fi fost aceasta într-adevãr) a fost de a propaga o politicã
naþionalã de prevenire a emergenþei unor astfel de patologii. Variabilele acuzãrii descriu
însã o stare de fapt mult mai îngrijorãtoare decât statisticile medicale ale vremii (referitoare
la obezitate, emergenþa cazurilor de diabet etc.). Lipsa de lapte pentru copii, bãtrâni,
lipsa generalã de alimente ºi o administrare caloricã întâmplãtoare au produs cu mult mai
multe „pagube umane” decât aºa-zisa supraalimentare din anii ‘70, de pildã. Articolul de
faþã s-a referit doar la aspectele care au legãturã cu alimentaþia, dar elemente precum
lipsa energiei termice, lipsa apei calde sau reci, a electricitãþii, a produselor de igienã,
a educaþiei sanitare (de a cãrei necesitate s-a prevalat constant Biroul Executiv al
Consiliului Sanitar Superior în zorii implementãrii Programului) ºi în general lipsa par
excellence sunt parte a aceluiaºi tablou al anilor ‘80. Variabilele apãrãrii au produs
constant discursuri despre situaþia fericitã (economicã, socialã etc.) prin care trecea
R.S.R. în respectiva perioadã. O mistificare grosolanã a unei realitãþi probatã în invariabil
mai multe ºi mai consistente feluri prin variabilele acuzãrii. Într-adevãr, ºeful statului
comunist a reuºit finalmente ce ºi-a propus – achitarea datoriei externe. Dar preþul a fost
plãtit de populaþia obiºnuitã, iar nu de elita de partid, de familia dictatorialã sau de alte
mici grupuscule aflate în mod preferenþial la vârful piramidei sociale. Pentru toþi aceºtia,
ideea de cartelare ºi raþionalizare erau concepte filantropice, dar aplicabile mereu ºi
constant altora – oamenilor muncii. Partidul îºi elabora politicile ºi îºi gãsea motivaþia de
a fi prin ºi pentru aceºti oameni ai muncii. Politica raþionalizãrii, programarea artificialã
a alimentaþiei generale erau dedicate întrucâtva poporului. Grija conducãtorului iubit

1. H.U. O.S.A. 300-60-1, RFE Research Institute, Romanian Unit, Standard of living – Rationalization
1981-1989, Box 544, Item. 3200, f. 2.
 CU SACO{A SPRE COMUNISM 147

pentru odraslele sale era subliniatã cu fiecare ocazie. Cadoul programului de alimentaþie
raþionalã a fost în acest sens unul amar.
Prezentul articol s-a dorit a fi un zoom in pe „modelul antagonist” al societãþii
comuniste româneºti: pe de-o parte, acei puþini privilegiaþi dispunând diverse experimente
asupra maselor ºi, pe de altã parte, populaþia înfometatã surprinsã în viaþa cotidianã, în
lupta cu supravieþuirea. Pe de-o parte, limbajul oficial, mistificator; pe de altã parte
limbajul simbolic frust al cozilor. În fapt, miza a fost aceea de a face mai limpede
diferenþa dintre viaþa realã, obiectivã, ºi înveºmântarea verbalã oficialã a acelei realitãþi.
Memoria colectivã a poporului român are nevoie de scrierea acestei poveºti, pentru a nu
fi uitatã.
 Corina Pãlãºan

Caracterul restrictiv al politicii pronataliste

în România comunistã (1966-1989)1

Este limpede cã aceastã problemã are o deosebitã importanþã

dacã ne gândim la dezvoltarea þãrii ºi este una dintre
problemele care, rezolvatã bine sau prost, întemeiazã
bine sau prost dezvoltarea ulterioarã a societãþii.
(Ion Gh. Maurer, ºedinþa din 2 august 1966
a Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R)

Problematica ºi structura studiului

Invadarea vieþii private de cãtre cerinþele sociale, intervenþia sporitã începând cu secolul
al XVIII-lea a statului în probleme sociale care înainte fuseserã dezbãtute ºi parþial
soluþionate în cadru privat reprezintã caracteristici ale societãþilor pe cale de a se
moderniza.2 Formularea problemei populaþiei ºi a guvernãrii sale raþionale mãrturisesc
despre intrarea „domeniului viului” în sfera preocupãrilor politice ºi a conturãrii
„biopoliticii”3 – un nou tip de politicã, specificã statelor moderne sau în curs de moder-
nizare, care presupune formulãri ºi rãspunsuri adecvate noului domeniu al guvernabilitãþii.
Începând cu secolul al XVIII-lea, noul tip de politicã, care antreneazã mãrirea sferei
de capacitãþi ºi prerogative ale statului, se va adapta perfect diferitelor ideologii ºi
regimuri politice occidentale, fie ele liberale, autoritare sau totalitare4. Toate statele
moderne vor fi preocupate de problema populaþiei pe care o guverneazã, nuanþele ºi

1. Mulþumesc colegilor mei Florin Soare, Mihai Burcea ºi Dumitru Lãcãtuºu pentru ajutorul
acordat la documentarea acestui studiu.
2. Hannah Arendt, The Human Condition, University of Chicago Press, Chicago, London, 1998,
pp. 38-50.
3. Michel Foucault, Biopoliticã ºi medicinã socialã, Editura Idea, Cluj-Napoca, 2003, pp. 113-118.
4. Alena Heitlinger, „Pro-natalist population Policies in Czechoslovakia”, în Population Studies,
vol. 30, nr.1, March 1976, pp. 123-135; Giorgio Agamben, Homo sacer. Puterea suveranã
ºi viaþa nudã, Idea Design and Print, Cluj-Napoca, 2006, pp. 100-101.
 CARACTERUL RESTRICTIV AL POLITICII PRONATALISTE ÎN ROMÂNIA COMUNISTÃ 149

accentele care intervin de la un tip de politicã la altul fiind definitorii pentru tipul de
relaþie dintre stat ºi cetãþenii sãi. Reglementarea reproducerii populaþiei dintr-un stat
reprezintã unul dintre aspectele extrem de importante ale noului tip de politicã, iar de-a
lungul secolului XX asistãm „la transformãri semnificative ale modului în care reproducerea
este controlatã prin organele statale”1.
Concentrându-se pe analiza unuia din momentele cheie ale luãrii deciziei cu privire
la viitoarea politicã natalistã a României (ºedinþa din 2 august 1966 a Comitetului
Executiv al P.C.R), studiul de faþã îºi propune sã schiþeze modalitatea în care conducerea
Partidului Comunist Român, aflat la acel moment la conducerea þãrii de aproximativ
douã decenii, înþelege responsabilitãþile implicate de guvernabilitatea populaþiei sale ºi
modul în care rãspunde acestei cerinþe.
Studiul este structurat în trei pãrþi. Bazându-mã pe studiile unor demografi avizaþi, în
prima parte a lucrãrii voi încerca sã lãmuresc importanþa pe care o are controlul natalitãþii
pentru o guvernare modernã ºi sã schiþez paradoxala istorie a legislaþiei avortului în
Europa, încercând ca prin comparaþii limitate sã situez tipul de politicã natalistã pus în
practicã în România comunistã. Cea de-a doua parte încearcã sã lãmureascã modalitatea
prin care s-a ajuns la schiþarea acestui tip de politicã, urmãrind discuþiile pe care
mai-marii PCR o au pe marginea unui proiect de lege al „tehnocraþilor” din Ministerul
Sãnãtãþii. Cea de-a treia parte este dedicatã actelor legislative care fundamenteazã politica
natalistã a Românei, oferindu-i caracterul specific. Nedorindu-se a fi o abordare de tip
monografic a politicii nataliste a regimului comunist din România ºi având în vedere
literatura existentã în acest sens, studiul de faþã nu detaliazã mãsurile sociale luate de
regim pentru consolidarea politicii sale pronataliste, ci le evalueazã semnificaþia prin
comparaþie cu mãsurile luate de alte state din zonã, aºa cum sunt prezentate în studiile
de specialitate existente.

Politici pronataliste
Mãsurile nataliste, cele prin care se urmãreºte creºterea natalitãþii, sunt un element
important al politicii demografice a unui stat ºi cuprind douã tipuri de acþiuni: acþiuni
stimulative (care constau în acordarea de diverse stimulente materiale ºi sociale în
vederea sporirii numãrului de copii) ºi acþiuni restrictive (prin care se încearcã sã se
restricþioneze scãderea numãrului de copii). De cele mai multe ori diversele politici
îmbinã cele douã tipuri de mãsuri, ponderea unora sau a altora din cele douã tipuri de
acþiuni dând profilul respectivei politici nataliste2. Sã reþinem la acest punct cã ecuaþia
comportamentului reproductiv al unei populaþii date depinde de mai multe variabile:
condiþiile socio-economice, educaþie, moºteniri culturale ºi accesul la metode de planning
familial.
Odatã cu dezvoltarea contracepþiei moderne, mijloacele contraceptive devin, alãturi
de întreruperea sarcinii, principala metodã de control al numãrului de naºteri. De aceea,
modul în care se asigurã accesul la avort ºi/sau la metodele anticoncepþionale moderne

1. Faze Gingsburg and Rayna Rapp, „The Politics of Reproduction”, în Annual Review of
Anthropology, vol. 20, 1991, pp. 311-343, p. 314
2. Vezi Roland Pressat, „Mesures natalistes et relèvement de la fécondité en Europe de l’Est”, în
Population, no. 3, 1979, pp. 533-548.
150 CORINA P|L|{AN

reprezintã o chestiune de primã importanþã pentru politica natalistã a unui stat. Întreruperea
de sarcinã, ca parte integrantã a politicii nataliste, devine o problemã de socialã ºi politicã,
dupã ce secole de-a rândul fusese una religioasã ºi cel mult moralã. Studiile contemporane
de demografie aratã cã restricþionarea accesului la avort, prin criminalizarea sa, nu are
efecte de creºtere a ratei natalitãþii pe termen lung, ci determinã rate mai mari ale
avortului ilegal, care prin riscurile comportate duce la apariþia bolilor, infertilitãþii ºi
chiar morþii femeii1.

Legislaþia avortului în Europa secolului XX

Istoria europeanã a legislaþiei avortului în ultimele douã secole poate surprinde prin
paradoxurile sale.
De-a lungul secolului al XIX-lea ºi în prima jumãtate a secolului XX avortul este
interzis în marea majoritate a statelor europene, iar practicarea sa criminalizatã2. Urmãrind
datele importante ale istoriei legalizãrii avortului în Europa, constatãm cã statele cu
regim de guvernare democratic-liberal vor fi cele mai puþin dispuse la legalizarea
avortului la cerere3. În 1920 U.R.S.S. devine primul stat unde practicarea avortului la
cerere este permisã. În 1936, avortul va fi interzis în U.R.S.S., pentru a fi din nou
permis începând cu 1955. În partea de Europã aflatã în sfera de influenþã sovieticã, toate
þãrile, cu excepþia Albaniei, vor urma aceeaºi tendinþã, legalizând avortul în perioada
1955-1972 ºi, cu singura excepþie notabilã a Românei, accesul la avort va exista de-a
lungul regimului comunist (vezi Tabelul 1). Aceeaºi tendinþã de liberalizare a avortului
va cuprinde ulterior ºi mai timid statele vest-europene (1973 – Danemarca; 1974 – Suedia;
1975 – Franþa; 1976 – R.F.G; 1981 – Olanda; 1983 – Turcia; 1984 – Portugalia;
1985 – Spania; 1978 ºi apoi 1986 – Grecia) 4.
Într-un mod paradoxal, sugestiv pentru capacitatea de adaptare a mãsurilor de control
al populaþiei la diferitele regimuri politice, spaþiul democraþiilor populare al Europei
Centrale ºi de Est apare ca spaþiu de experimentare a „reglementãrilor liberale” ale
avortului înaintea democraþiilor liberale vestice5. Semnificaþia acestui decalaj poate fi
mai bine înþeleasã în contextul diferenþelor existente în accesul la mijloace anticoncep-
þionale ºi educaþie sexualã a populaþiei în Europa de Est. Numãrul întreruperilor de
sarcinã este influenþat de modalitatea în care avortul este utilizat ca mãsurã de control al
naºterii de o populaþie într-o þarã datã, iar dinamica demograficã a unei populaþii care se

1. „Impact of legislation on Abortion”, în Henry P. David, „Abortion in Europe, 1920-91. A

Public Health Perspective”, Studies in Family Planning, vol. 23, no. 1, January-February
1992, pp. 1-22.
2. Ibidem, p. 3.
3. La sfârºitul anilor ’30, în Danemarca ºi Suedia avortul la cerere este permis pentru „motive
socio-economice”. În 1939 are loc o înãsprire a legislaþiei care interzicea avortul, iar cel de-al
Doilea Rãzboi Mondial va acutiza desfãºurarea lucrurilor: în Franþa guvernului de la Vichy
avortul era considerat în 1942 „crimã împotriva statului” ºi pedepsit în consecinþã cu moartea.
Ibidem, pp. 4-5.
4. Ibidem.
5. Vezi Tomas Frejka, „Induced Abortion and Fertility: A quarter century of Experience in
Eastern Europe”, Population and Development Review, no. 3, September 1983, p. 495.
 CARACTERUL RESTRICTIV AL POLITICII PRONATALISTE ÎN ROMÂNIA COMUNISTÃ 151

bazeazã în primul rând pe avort ca metodã de control al naºterilor este determinatã de

presiuni ºi expectanþe socio-economice, de accesul la metode contraceptive moderne, ca
ºi de contextul legal, cultural ºi politic al societãþii respective. Ca tendinþã generalã,
atunci când accesul la contraceptive moderne este îngreunat, iar educaþia sexualã ºi cea
de planning familial a populaþiei sunt deficiente, ºi acolo unde autonomia femeii este mai
micã, întreruperea de sarcinã devine principala metodã de control al sarcinii1. Recursul
la avort pentru a controla numãrul sarcinilor este mult mai pronunþat în societãþile
tradiþionale ºi mai puþin dezvoltate2. În Europa de Est avortul este mult mai folosit ca
metodã de control al naºterii decât în vestul Europei. Totuºi ºi în aceastã zonã, cu
excepþia notabilã a cazului românesc, metodele contraceptive rãmân cele mai utilizate
metode de planning familial3.

Tabelul 1. Cronologia schimbãrilor în legislaþia avortului în þãrile Europei de Est, 1947-19744

Data implementãrii
Þara Legea/Tipul de mãsurã
mãsurii
aprilie 1956 avort la cerere
ianuarie 1968 restricþii moderate, treptat relaxate
mai 1972 restricþii suplimentare
Bulgaria
aprilie 1973 restricþii suplimentare
februarie 1974 liberalizare moderatã, prin ridicarea
restricþiilor din 1972/1973
decembrie 1957 liberalizare largã
decembrie 1962 interpretare restrictivã
Cehoslovacia
iulie 1966 interpretare liberalã
mai 1973 restricþii administrative moderate
– 1947 – liberalizare moderatã
septembrie 1950 restricþii
RDG
martie 1965 interpretare liberalã
martie 1972 avort la cerere
1953 comisiile medicale care acordã autorizaþii
pentru avort „terapeutic” din motive socio-
Ungaria economice
iunie 1956 avort la cerere
iunie 1974 restricþii moderate

1. Vezi David, „Abortion in Europe”, art. cit., pp. 7, 18; Tomas Frejka, „Induced Abortion and
Fertility”, în Family Planning Perspectives, vol. 17, no. 5, September-October 1985, p. 233;
D. Peter Mazur, „Social and Demographic Determinants of Abortion in Poland”, în Population
Studies, vol. 29, no. 1, 1976, pp. 21-35.
2. David, „Abortion in Europe”, art. cit., p. 16.
3. Vezi Frejka, „Induced Abortion and Fertility: A quarter century of…”, art. cit., p. 495.
4. Preluare dupã Ibidem, p. 496. Datele privind România au fost actualizate conform surselor
primare privind cazul românesc.
152 CORINA P|L|{AN

aprilie 1956 liberalizare largã

Polonia
ianuarie 1956 liberalizare sporitã
septembrie 1957 avort la cerere
octombrie 1966 restricþionare severã
februarie 1972 modificare parþialã: vârsta pentru care avortul
România era admis scade de la 45 la 40 de ani
decembrie 1985 restricþionare suplimentarã: vârsta pentru
care avortul e admis creºte din nou la 45 de
ani, creºte ºi numãrul copiilor pentru care
avortul e admis de la 4 la 5
ianuarie 1952 liberalizare (motive socioeconomice nedefinite
care permit avortul)
februarie 1960 liberalizare largã
Iugoslavia
aprilie 1969 liberalizare suplimentarã
februarie 1974 dreptul la „liberã alegere asupra naºterii
copiilor” garantat prin Constituþia federalã

Politica pronatalistã a Românei în cadrul politicilor adoptate de

regimurile politice comuniste ale Europei de Est
Din peisajul fãrã îndoialã variat1 al þãrilor comuniste ale Europei de Est, cazul Românei
se detaºeazã cu precizie, datorit㠄rãspunsului sãu administrativo-juridic”2 exprimat prin
introducerea celei mai prohibitive legislaþii din zonã ºi a descurajãrii folosirii de mijloace
anti-concepþionale3. Totodatã, stimulentele socio-economice destinate susþinerii acestui
tip de politicã pot fi caracterizate drept insuficiente, din douã puncte de vedere: prin
raport cu severitatea legislaþiei4, pe de o parte, ºi prin comparaþie cu mãsurile stimulative
luate de celelalte þãri cu regim asemãnãtor (mai ales Bulgaria, Ungaria, Cehoslovacia)5,
pe de alta. Chiar în condiþiile în care scãderea sporului populaþiei Românei este cea mai
pronunþatã din zonã în perioada care urmeazã legalizãrii avortului6, duritatea reacþiei

1. Pressat, op.cit., passim.

2. Robert J. McIntyre, „Pronatalist Programmes in Eastern Europe”, în Soviet Studies, vol. 27,
no. 3 (Jul., 1975), p. 378.
3. Vezi Frejka, „Induced Abortion and Fertility: A quarter century...”, art. cit., pp. 514-515;
David, „Abortion in Europe”, art. cit., p. 14; „Romania Raises Birthrate By Restricting
Abortion, Birth Control Access”, în International Family Planning Perspectives, vol. 6, no. 1,
(Mar., 1980), pp. 36-37; B. Berelson, „Romania’s 1966 Anti-Abortion Decree: The Demographic
Experience of the First Decade”, în Population Studies, vol. 33, no. 2 (Jul., 1979), pp. 209-222;
Henry P. David and Nicholas H. Wright, „Abortion Legislation: The Romanian Experience”,
în Studies in Family Planning, vol. 2, no. 10, (Oct., 1971), p. 209.
4. Gail Klingman, Politica duplicitãþii. Controlul reproducerii în România lui Ceauºescu, Editura
Humanitas, Bucureºti, 2000.
5. Pressat, op.cit, pp. 546, 538-539; McIntyre, op.cit., pp. 367-377.
6. Frejka, „Induced Abortion and Fertility: A quarter century...”, art. cit., pp. 499-500;
McIntyre, op. cit., p. 367.
 CARACTERUL RESTRICTIV AL POLITICII PRONATALISTE ÎN ROMÂNIA COMUNISTÃ 153

legislative este unicã în aceastã regiune 1. Reacþia sovieticã negativã faþã de noile
reglementãri din România este sugestivã în acest sens: „[…] cineva poate fi cu greu de
acord cu interzicerea avortului, având în vedere cã experienþa multor þãri, inclusiv cea a
U.R.S.S. aratã cã o astfel de mãsurã nu a dus, în nici o parte a lumii, la vreo creºtere
realã sau de lungã duratã a ratei natalitãþii”.2
România se distinge în zonã ºi prin comportamentul atipic în ceea ce priveºte metodele
de control al naºterii folosite: este þara din zonã în care principala modalitate de control
al naºterilor îl reprezintã recursul la întreruperea de sarcinã3, în aceste condiþii conse-
cinþele restricþionãrii avortului fiind sensibil mai mari decât în alte pãrþi. România a atras
atenþia specialiºtilor, care au calificat în ansamblu mãsurile pronataliste luate de statul
român drept „draconice”, „nenuanþate” ºi „puþin interesante”. Dacã în celelalte democraþii
populare ale Europei de Est, reacþia guvernanþilor s-a fãcut în paºi mici, restricþionarea
treptatã a avorturilor cunoscând reveniri ºi nuanþe (vezi tabelul) ºi fiind în mod esenþial
însoþitã de mãsuri socio-economice de stimulare a natalitãþii, mãsurile luate în România
au fost rigide ºi aprioric formulate: „Cu excepþia memorabilã a României, procesul de
formulare a politicilor de control al populaþiei s-a desfãºurat mai mult de o manierã de
tip încercare-ºi-eroare, reflectând o îngrijorare pragmaticã despre consecinþele reale pe
care acþiunile alternative le-ar putea avea. [În aceste þãri] acþiunile s-au caracterizat
printr-o grijã ºi reticenþã considerabile în a restricþiona accesul la avort al populaþiei”.4
Inflexibilitatea în formularea soluþiilor va caracteriza politica pronatalistã a României
comuniste pânã în 1989. Accesul deosebit de limitat la avort constituie piatra de temelie
a acestei politici, în ciuda semnalelor nefavorabile privind eficacitatea acestui tip de politicã
ºi a alternativelor formulate de o parte a corpului medical de-a lungul anilor ’70-’805.
Concursul tuturor acestor factori, precum lipsa cunoºtinþelor de contracepþie modernã
ºi accesul cvasiinexistent la mijloacele contraceptive, legislaþia cea mai restrictivã din
zonã ºi insuficienþa mãsurilor socio-economice stimulative care sã susþinã o astfel de
politicã6, fac din politica pronatalistã a României „cea mai rigid impusã politicã pronatalistã
din lume”7. Având în vedere caracterul „administrativo-legalist” al politicii nataliste
româneºti, în urmãtorul capitol vom încerca sã schiþãm modul în care s-a ajuns la luarea
acestui tip de mãsuri.

1. David and Wright, „Abortion Legislation”, p. 209; McIntyre, op. cit., p. 376.
2. Citat din cotidianul sovietic Pravda, octombrie 1966, apud Berelson, op. cit., p. 211, nota de
subsol 14.
3. Frejka, „Induced Abortion and Fertility: A quarter century...”, pp. 508, 514.
4. McIntyre, op.cit., p. 379.
5. Arhiva Marii Adunãri Naþionale, Fond Comisia de Sãnãtate, Prevederi ºi Asigurãri Sociale,
II4/1971 – dosarele 5-12.
6. Spre deosebire de U.R.S.S., care, conºtientã de efortul financiar pe care l-ar presupune o astfel
de politicã, nu promoveazã o politicã restrictivã a avorturilor, în ciuda unei scãderi pronunþate
a sporului demografic dupã decretul din 1955. Vezi David M. Heer, „Abortion, Contraception and
Population Policy in the Soviet Union”, în Demography, vol. 2, 1965, pp. 531-539, passim.
7. David, „Abortion in Europe”, art. cit., pp. 12-13.
154 CORINA P|L|{AN

Ce fel de politicã natalistã?

Luarea deciziei asupra politicii nataliste a României comuniste
Modalitatea în care s-a ajuns la formularea principiilor ce vor ghida politica natalistã
româneascã începând cu 1966 este sugestivã pentru arbitrariul formulãrii politicilor
sociale din România comunistã. Deºi vom vedea cum corpusul potenþial autonom al
tehnocraþilor din administraþia statului comunist, existând cunoºtinþele specifice ºi
informaþiile care sã le permitã acestora formularea unor politici sociale adecvate situaþiei,
decizia luatã la nivel politic, prin ignorarea acestor propuneri argumentate este cea care
va prima.

Varianta tehnocratã: Studiul privind situaþia natalitãþii din R.S.R.

ºi propuneri pentru redresarea natalitãþii în þara noastrã
De-a lungul anului 1966 rãzbat mai multe semnale cã numãrul întreruperilor de sarcinã
la cerere a crescut spectaculos în ultimii ani. În consecinþã, specialiºtii sunt însãrcinaþi
sã alcãtuiascã un raport privind situaþia demograficã a Românei ºi sã indice mãsurile ce
se impun. Va fi alcãtuitã o „Comisie de studiu privind îmbunãtãþirea sporului natural al
populaþiei”, al cãrei colectiv este condus de ministrul Sãnãtãþii ºi Prevederilor Sociale,
Voinea Marinescu. Din comisie mai fãceau parte: ministrul Învãþãmântului, ministrul
Finanþelor, Justiþei precum ºi reprezentanþi ai Comitetului de Stat pentru Problemele de
Muncã ºi Salarii, Comitetului de Stat al Planificãrii, Direcþiei Centrale de Statisticã,
Comitetului de Stat pentru Culturã ºi Artã, Comitetului Central al U.G.S.R., Consiliului
Naþional al Femeilor, Comitetului de Stat pentru Îndrumare ºi Control a Organelor
Locale ale Administraþiei de Stat ºi sectorului Sãnãtate al C.C. al P.C.R.1.
Studiul privind situaþia natalitãþii din R.S.R. ºi propuneri pentru redresarea natalitãþii
în þara noastrã2, rezultatul cercetãrilor acestei comisii, analizeazã dinamica populaþiei
României în perioada 1938-1965 ºi face estimãri asupra evoluþiei acesteia pe urmãtorii
35 de ani. Studiul urmãreºte dinamica sporului natural, a mortalitãþii generale ºi a celei
infantile, precum ºi a naºterilor în ultimii 30 de ani, ajungându-se la concluzia cã dacã
în perioada 1938-1955 sporul natural al României se menþinuse constant, în perioada
1955-1965 acesta suferise un declin sever.
În perioada 1938-1955 sporul natural al populaþiei din România înregistrase pe
alocuri uºoare creºteri3, aceastã situaþie fiind explicatã în primul rând prin reducerea
importantã a mortalitãþii infantile. Studiul semnaleazã faptul c㠄începând cu anul 1955

1. Arhivele Naþionale Istorice Centrale (de aici înainte, A.N.I.C.), Fond C.C. al P.C.R- Cancelarie,
dosar 101/1966, f. 126.
2. Oficiul pentru Fondul Arhivistic Sanitar al Ministerului Sãnãtãþii (de aici înainte, O.F.A.S.),
Fond Cabinetul 1, Dosar 88/1966 [nenumerotat], Ministerul Sãnãtãþii ºi Prevederilor Sociale
(M.S.P.S.), Studiul privind situaþia natalitãþii în Republica Socialistã România ºi propuneri de
mãsuri pentru redresarea natalitãþii în þara noastrã, Bucureºti, 1966, poartã menþiunea pentru
„uz intern”.
3. M.S.P.S., Studiu privind situaþia natalitãþii în R.S.R., p. 2.
 CARACTERUL RESTRICTIV AL POLITICII PRONATALISTE ÎN ROMÂNIA COMUNISTÃ 155

ºi în special dupã 1960 sporul natural al populaþiei (…) se reduce în mod accentuat
datoritã scãderii importante a natalitãþii”1. Cu un indice al natalitãþii de 14.6 ‰ în 1965,
în scãdere în 1966 (14.8‰ în primul semestru din 1966), România se aflã sub media
europeanã (19‰), chiar în condiþiile în care peste tot în Europa se înregistreazã o
scãdere accentuatã a natalitãþii2. Situând cazul Românei în perspectivã europeanã, autorii
susþin cã pentru a atinge o evoluþie demograficã corespunzãtoare nivelului þãrilor dezvoltate,
natalitatea din România trebuie ajungã cât mai repede la indicele de 23 de naºteri la 1000
de locuitori.
Deºi mortalitatea infantilã scãzuse semnificativ în ultimii 20 de ani, autorii indicã faptul
cã redresarea sporului natural poate avea loc numai în condiþiile redresãrii natalitãþii 3. În
caz contrar, perspectivele demografice ale României nu aratã deloc încurajator, nici ca
structurã pe vârste ºi nici ca numãr. De aceea „se impun mãsuri urgente pentru redresarea
natalitãþii în vederea asigurãrii unei structuri corespunzãtoare pe grupe de vârstã a
populaþiei”4.
Conºtienþi de faptul cã creºterea natalitãþii României se înscria în logica unui program
economic ºi politic de anvergurã naþionalã, de succesul cãruia locuitorii României erau
permanent asiguraþi de cãtre Partidul Comunist Român, autorii cred cã redresarea
natalitãþii devine necesarã atât pentru a putea menþine o „anumitã pondere a þãrii noastre,
ca naþiune în cadrul þãrilor lumii”, cât ºi datorit㠄necesitãþii asigurãrii cu forþe apte de
muncã a dezvoltãrii economiei noastre în special dupã anul 1980”5.
Pentru a putea indica „mãsurile complexe”6 care se impun pentru remedierea situaþiei
existente, autorii procedeazã la o analizã a factorilor care au condus la scãderea accentuatã
a natalitãþii între 1955 ºi 19657. Analiza acestor factori este nuanþatã, încercând sã surprindã
interdependenþele dintre diferitele sectoare ale dinamicii sociale. Autorii studiului stabilesc
o serie de factori care au determinat scãderea natalitãþii în R.S.R.: în primul rând
factorii socio-economici8 (migraþia masivã dinspre sat înspre oraº, numãrul mic de locuri
în creºe, insuficienþa spaþiului locativ, stimulente materiale nesemnificative), apoi factorii
demografici9 (scãderea numãrului de cãsãtorii datorat în principal migraþiei rurale ºi
numãrul mare al divorþurilor, de trei ori mai mare decât în 1938 ºi primul din Europa,
legalizarea întreruperii sarcinii la cerere prin decretul 463/1957, ducând la creºterea
exponenþialã a numãrului de avorturi de la 578.000 în 1958 la 1.115.000 în 1965, în
condiþiile în care „mijloacele anti-concepþionale sunt insuficiente, iar educaþia ºi propaganda
pentru prevenirea sarcinii nu se face în mod corespunzãtor”10), urmaþi de factori educativi11
(ridicarea nivelului cultural al populaþiei a dus la limitarea numãrului de copii ai unei
familii ºi educaþie pronatalistã insuficientã) ºi în sfârºit factorii legislativi (decretul 463/1957,
procedura simplã a divorþului, precum ºi diferite prevederi din Codul Familiei).

1. Ibidem.
2. Ibidem, p. 6.
3. Ibidem, pp. 5-6.
4. Ibidem, p. 9.
5. Ibidem.
6. Ibidem.
7. Ibidem, pp. 9-17.
8. Ibidem, p. 10.
9. Ibidem, pp. 11-14.
10. Ibidem, p. 13.
11. Ibidem, p. 14.
156 CORINA P|L|{AN

Dupã analiza cauzelor care au dus la aceastã situaþie, autorii studiului trec la o
prezentare a mãsurilor luate de diferitele guverne, „socialiste sau capitaliste”, pentru
stimularea natalitãþii1. Ei trec în revistã diferitele tipuri de alocaþii acordate de stat în
vederea sprijinirii creºterii copiilor, precum ºi proporþia cuprinderii copiilor în creºe ºi
grãdiniþe (8,1% în Ungaria ºi 9,3% în Cehoslovacia faþã de numai 1,31% în România).
Totodatã, autorii menþioneazã modul în care legislaþia privind avortul a fost modificatã
pentru a încuraja creºterea natalitãþii în þãrile în care avortul la cerere este permis (toate
þãrile comuniste din Europa, cu excepþia Albaniei ºi a R.D.G. – unde avortul la cerere
era permis unor categorii restrânse de femei). Astfel, studiul menþioneazã cã în Ungaria,
Polonia, U.R.S.S. ºi Cehoslovacia s-au adus diferite prevederi suplimentare la legea privind
întreruperea sarcinii la cerere (ca de exemplu obligativitatea spitalizãrii în timpul inter-
venþiei chirurgicale, examinarea femeii de cãtre o comisie medicalã, vârsta ºi sãnãtatea
femeii2).
Sub influenþa acestor tipuri de mãsuri, autorii studiului propun o serie de mãsuri
complexe în vederea redresãrii situaþiei, de naturã socio-economicã, legislativã ºi educaþionalã.
În primul rând se urmãreºte acordarea unei prime de naºtere pentru fiecare copil nãscut3,
creºterea calitativã ºi cantitativã a numãrului de locuri în creºe4, prelungirea concediului
post-natal ºi a celui de odihnã, organizarea eficace a schimburilor de lucru5, avantaje la
acordarea spaþiului locativ, condiþii diferenþiate de pensionare pentru salariaþii cu copii6,
avantaje la acordarea asistenþei medicale, creºterea proporþionalã cu numãrul de copii a
alocaþiei de stat pentru copii7, îmbunãtãþirea acþiunilor educative8, rãspândirea mijloacelor
anticoncepþionale ºi a educaþiei sexuale9, coordonarea ºi studierea problemelor demografice10.
Totodatã se propune „îmbunãtãþirea legislaþiei în vigoare în scopul redresãrii natalitãþii”11.
Vom vedea c㠄îmbunãtãþirea” propusã de cãtre autorii studiului presupunea condiþionarea
avortului de motive medico-sociale certificate ºi argumentate în vederea limitãrii numãrului
de avorturi. Limitarea venea în condiþiile în care autorii recomandau multiplicarea
mijloacelor contraceptive pentru a favoriza accesul publicului la ele, concomitent cu o
educaþie sexualã corespunzãtoare.
Revizuirea decretului 463/1957 presupunea cã cererea pentru avort trebuie aprobatã
de o comisie medicalã formatã dintr-un medic ginecolog, un internist ºi o asistentã
socialã. Comisia putea decide întreruperea sarcinii în urmãtoarele cazuri: din motive
medicale, de vârstã (comisia aproba avortul fie în cazul în care solicitanta era mai tânãrã
de 16 ani, caz în care era necesar ºi acordul pãrinþilor, fie dacã solicitanta avea 40 de ani
sau peste), dacã femeia avea în grijã doi copii, din motive medico-sociale. În viziunea

1. Ibidem, pp. 17-20.

2. Ibidem, p. 12.
3. Prima de naºtere urma a fi acordatã astfel: 2.000 lei pentru primul, al doilea, al cincilea copil
ca ºi pentru urmãtorii, apoi 3.000 de lei pentru al treilea copil ºi 4.000 de lei pentru al patrulea
copil. Se încuraja astfel familia cu patru copii. Ibidem, p. 1 – anexe.
4. Ibidem, p. 2 bis.
5 Ibidem.
6. Ibidem, p. 3 bis.
7. Ibidem.
8. Ibidem, p. 4 bis.
9. Ibidem, p. 5 bis.
10. Ibidem.
11. Ibidem.
 CARACTERUL RESTRICTIV AL POLITICII PRONATALISTE ÎN ROMÂNIA COMUNISTÃ 157

autorilor studiului aceste motive sunt urmãtoarele: deficienþe psihice ºi fizice, inadaptare
socialã, viol, pe când specialiºtii de la Comitetul de Stat al Planificãrii ºi Comitetul de
Stat pentru probleme de muncã ºi salarii considerã cã ºi faptul cã o femeie este
necãsãtoritã sau condiþiile materiale ºi locative defectuoase ale unei femei cãsãtorite
reprezintã motive medico-sociale valide pentru întreruperea cursului sarcinii1. Mai mult,
se recomandã ºi revizuirea procedurii divorþului în sensul prelungirii ei, pentru a favoriza
reconcilierea celor implicaþi, ºi a unor prevederi din Codul familiei în vederea consolidãrii
responsabilitãþilor familiale (recunoaºterea copiilor nelegitimi, ca ºi valabilitatea cãsãtoriei
între rude de gradul al patrulea în cazul în care în urma acesteia au rezultat copii) 2.
Ultima parte a studiului este dedicatã dimensiunii financiare a proiectului, fiind
prezentatã estimarea cheltuielilor ºi a resurselor financiare care l-ar putea susþine3.
Anexele studiului prezintã situaþia României prin prisma mai multor indicatori demografici,
comparativ cu alte þãri din Europa, precum ºi detalii legate de sistemul de alocaþii
acordate de stat pentru creºterea copiilor în diferite þãri. Cea mai mare parte din sumele
necesare susþinerii proiectului proveneau din majorarea impozitelor (tuturor) salariaþilor.
Caracterul mai degrab㠄stimulativ” decât „coercitiv” al propunerilor venite din
partea M.S.P.S. reiese ºi din remarca fãcutã în Nota cu observaþii la studiu emisã de
cãtre Consiliul Central al Uniunii Generale a Sindicatelor din România anexatã studiului
ºi datatã 5 iulie 1966, în care propunerile sunt vãzute ca reprezentând „în general unele
mãsuri cu caracter social-economic pentru impulsionarea natalitãþii”. În aceastã notã este
remarcat faptul cã ritmul de dezvoltare a capacitãþii de cuprindere a creºelor este
insuficient în condiþiile în care în planul cincinal în vigoare nu fuseserã prevãzute sume
destinate dezvoltãrii creºelor ºi cã nu este prevãzut nici un plan de dezvoltare a grãdiniþelor.
Sunt propuse accelerarea ritmului de dezvoltare a capacitãþii de cuprindere a grãdiniþelor
ºi creºelor, precum ºi un cuantum al alocaþiei familiale mai mare decât cel propus.
Într-o notã a ministrului Justiþiei, Adrian Dimitriu, datatã 1 iulie 1966 ºi anexatã studiului,
se exprimã aprobarea acestuia faþã de mãsurile propuse, deci ºi faþã de schimbarea legislaþiei
avortului în varianta prezentatã mai sus. În notã sunt fãcute numai douã observaþii
minore, în legãturã cu perceperea ºi folosirea taxei de timbru în procesul de divorþ.
Studiul oferã o analizã complexã a situaþiei demografice a României, dezvãluind
diferitele faþete ale problemei. Atragem atenþia asupra faptului cã atunci când autorii
explicã situaþia demograficã dificilã a României, ei pun în evidenþã un concurs de factori
care determinã aceastã stare demograficã îngrijorãtoare. Aspectul legislativ (existenþa
decretului 463/1957, prin care fusese liberalizat avortul la cerere) este numai unul dintre
aceºti factori, fiind numit alãturi de alte aspectele sociale, economice ºi educative. Prin
urmare, propunerile autorilor studiului sunt multiple ºi vizeazã în primul rând modificarea
alocaþiilor familiale ºi acordarea altor stimulente de naturã financiarã, ca ºi diverse alte
beneficii sociale (concedii, asistenþã medicalã, spaþii locative, pensii mãrite etc.), precum
ºi încurajarea educaþiei sexuale ºi a rãspândirii metodelor contraceptive. Aceste mãsuri
pot fi calificate ca având un caracter moderat, în sensul încurajãrii creºterii natalitãþii
prin stimulente financiare ºi sociale din partea statului. Modificãrile legislative propuse
au acelaºi caracter moderat ºi se înscriu în parametrii revizuirii legislaþiei din celelalte

1. Ibidem, p. 6 bis.
2. Ibidem, pp. 7-12 bis.
3. Ibidem, p. 13 bis.
158 CORINA P|L|{AN

þãri comuniste în care avortul fusese anterior legalizat, pentru a se preveni declinul sever
al indicelui de natalitate. Propunerile de modificare a legislaþiei asupra avortului sunt
concretizate în douã proiecte prezentate în broºuri anexate studiului, anume Reglementarea
întreruperilor de sarcinã1 ºi Aspecte medicale ale avortului2.
În expunerea de motive la Reglementarea întreruperilor de sarcinã, ministrul Voinea
Marinescu trece în revistã motivele care impun o modificare a decretului 463/1957 în
sensul condiþionãrii avortului de motive medico-sociale3: influenþa negativã a acestui
decret asupra sporului natural al României, riscurile pe care avortul ºi mai ales practicarea
lui repetatã îl reprezintã pentru femei ºi pentru capacitatea lor reproductivã. Proiectul de
decret privind reglementarea întreruperilor de sarcinã înaintat la mijlocul anului 1966 de
cãtre Ministerul Sãnãtãþii ºi Prevederilor Sociale ºi care vine sã înlocuiascã decretul 463/
1957 reia în formã codificatã propunerile fãcute în Studiul privind situaþia natalitãþii din
R.S.R. ºi propuneri pentru redresarea natalitãþii în þara noastrã 4.
Avortul trebuia aprobat de o comisie medicalã, care putea decide favorabil asupra
întreruperii sarcinii pânã la vârsta de 3 luni dacã existau motive medicale sau medico-
-sociale specifice. Se observã cã o importanþã deosebitã este acordatã motivelor sociale
care justificau aprobarea avortului, diversitatea acestora favorizând ºansele de aprobare
a intervenþiei. Pe de o parte, proiectul reia propunerile fãcute în studiu (motivele medicale
incluzând factori ereditari ºi patologici care implicã riscuri asupra gravidei ºi fãtului,
chiar pânã la vârsta de 6 luni, iar motivele medico-sociale valide pentru aprobarea
avortului acoperã deficienþe grave fizico-psihice ºi senzoriale, violul ºi incestul, vârsta,
avortul fiind permis minorelor mai tinere de 16 ani cu acordul pãrinþilor ºi femeilor de
peste 40 de ani, precum ºi numãrul de copii în viaþã, anume dacã femeile au doi copii
în viaþã). Pe de altã parte, proiectul include recomandãrile fãcute de responsabilii de la
Comitetul de Stat al Planificãrii ºi Comitetul de Stat pentru probleme de muncã ºi salarii,
în forma „condiþiilor medico-sociale care nu permit dezvoltarea normalã a copilului”5.
Din instrucþiunile ce însoþesc acest proiect de decret aflãm mai multe despre aceste
condiþii: delincvenþa, alcoolismul, familie dezorganizatã, dezvoltarea somaticã sau
psihicã necorespunzãtoare a gravidei etc. De asemenea „în cazul femeilor necãsãtorite,
ca ºi în cazurile [mai înainte menþionate] se va face o anchetã socialã care va stabili
condiþiile concrete în care se gãseºte solicitanta”6. Cu alte cuvinte, era posibil ca
precaritatea situaþiei sociale ºi a condiþiilor materiale ale gravidei sã constituie un motiv
valabil pentru obþinerea aprobãrii întreruperii sarcinii. În acelaºi timp, faptul cã în
componenþa comisiilor medicale decizionale intra ºi un asistent social indicã importanþa
acordatã motivelor sociale pentru întreruperea sarcinii7.

1. O.F.A.S., Fond Cabinetul 1, dosarul 87/1966 [nenumerotat], Ministerul Sãnãtãþii ºi Prevederilor

Sociale, Reglementarea întreruperilor de sarcinã, anexã la Studiul privind situaþia natalitãþii
în Republica Socialistã România ºi propuneri de mãsuri pentru redresarea natalitãþii în þara
noastrã, Bucureºti, 1966, poartã menþiunea pentru „uz intern”.
2. O.F.A.S., Fond Cabinetul 1, dosarul 87/1966 [nenumerotat], Ministerul Sãnãtãþii ºi Prevederilor
Sociale, Aspecte medicale ale avortului, Bucureºti, 1966, poartã menþiunea pentru „uz intern”.
3. Reglementarea întreruperilor de sarcinã, p. 7.
4. Vezi anexa 1.
5. Vezi art. 2, anexa 1.
6. Reglementarea întreruperilor de sarcinã, p. 13.
7. Ibidem, p. 8.
 CARACTERUL RESTRICTIV AL POLITICII PRONATALISTE ÎN ROMÂNIA COMUNISTÃ 159

Se considera cã un factor care influenþa creºterea numãrului de avorturi era faptul cã

prin decretul 463/ 1957 personalul medical care performa avortul era retribuit în raport
cu numãrul întreruperilor de sarcinã performat1. De aceea, se va încerca prevenirea
cointeresãrii personalului medical implicat prin stabilirea unor sume de retribuþie fixe,
indiferent de numãrul de întreruperi de sarcinã efectuate2. Cu toate acestea, proiectul
prefigureazã modul în care corpul medical rãmâne, prin comisiile medicale decizionale,
factorul cheie în desfãºurarea procesului de întrerupere a sarcinii. Aceste comisii nu
numai cã au îndatorirea de a analiza ºi decide asupra cererilor de avort, dar tot lor le
revine sarcina de a decide asupra corectitudinii deciziei luate de medici în cazurile
urgente, atunci când aceºtia au efectuat operaþia de întrerupere a sarcinii fãrã a avea
decizia prealabilã a comisiei (art. 4)3.
Articolul 5 al proiectului de lege propune criminalizarea avortului care nu respectã
condiþiile prevãzute de decret ºi de instrucþiunile de aplicare a acestuia. Promovarea
mijloacelor anticoncepþionale ºi a educaþiei sanitare pentru prevenirea sarcinii constituie
un aspect marcant al proiectului. În proiectul de instrucþiuni aferent4 remarcãm preferinþa
pentru prevenirea sarcinii exprimatã de responsabilii din Ministerul Sãnãtãþii, aºa cum o
sugereazã folosirea concesivelor:

Întreg personalul medical ºi în special medicii de circumscripþie sanitarã, medicii ginecologi –

obstreticieni, chirurgi, pediatrii ºi medicii ºcolari vor face o raþionalã ºi eficientã educaþie
sanitarã populaþiei feminine ºi masculine privind concepþia ºi anticoncepþia. Dintre mijloacele
anticoncepþionale se vor recomanda numai cele care oferã inocuitate, sunt eficiente ºi uºor
acceptate de parteneri, ca de exemplu: condomul, pesarele feminine, spermicidele care pot fi
asociate cu pesarele, norprogestativele de sintezã. De asemenea în cadrul educaþiei sanitare se
va face instruirea femeilor ºi bãrbaþilor asupra perioadelor de fertilitate, stabilite în calendarul
Ojino-Kasus. În cazurile în care, cu toate mãsurile [subliniere proprie] luate de
prevenirea sarcinii, femeia rãmâne totuºi [subliniere proprie] gravidã, întreruperea sarcinii se
poate efectua potrivit dispoziþiunilor decretului.5

Preferinþa pentru contracepþie însoþitã de educaþie sexualã ca alternativã la avort ca

principal mijloc de control al naºterilor ºi pentru implicarea activã a personalului medical
în acest efort înscrie demersul responsabililor români în parametrii discursului european
ºi sovietic6 asupra planificãrii familiale din perioada respectivã.
Promovarea prin implicarea activã a personalului medical a contracepþiei ca principal
mijloc de control al numãrului naºterilor în locul avortului, socotit ca fiind riscant pentru
sãnãtatea femeii ºi pentru capacitatea ei reproductivã, este de asemenea exprimatã într-o
altã tipãriturã a Ministerului Sãnãtãþii ºi Prevederilor Sociale, Aspecte medicale ale
avortului, tot de uz intern. În aceastã broºurã apare o referinþã la faptul cã în cazul în

1. Ibidem, pp. 3-4.

2. „Proiect de hotãrâre privind repartizarea veniturilor realizate de unitãþile sanitare în care
funcþioneazã comisiile medicale ºi cabinetele de întreruperi de sarcinã”, în Reglementarea
întreruperilor de sarcinã, pp. 9-10.
3. Vezi art. 4, anexa 1.
4. „Instrucþiuni pentru aplicarea noului Decret privind reglementarea întreruperilor de sarcinã”,
în Reglementarea întreruperilor de sarcinã, pp. 11-13.
5. Reglementarea întreruperilor de sarcinã, pp. 11-12.
6. Heer, op.cit, p. 539; Pressat, op.cit., passim.
160 CORINA P|L|{AN

care comisia dãdea un aviz negativ cererii de întrerupere a sarcinii, gravida trebuia luatã
în evidenþã ºi sarcina ei urmãritã 1.
Prezentarea detaliatã a Studiului privind situaþia natalitãþii ºi a reglementãrilor ce îl
însoþesc a urmãrit punerea în evidenþã a naturii argumentelor ºi propunerilor prezentate
de cãtre autorii studiului emis sub egida Ministerului Sãnãtãþii ºi Prevederilor Sociale. În
cele ce urmeazã vom vedea modul cum aceste sugestii au fost primite ºi discutate de cãtre
conducerea P.C.R.

Varianta politicã: ºedinþa Comitetului Executiv

al C.C. al P.C.R din 2 august 1966
În ºedinþa din data de 2 august 1966 a Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R. se discutã
situaþia prezentatã de studiul privind situaþia natalitãþii, precum ºi mãsurile propuse
pentru creºterea natalitãþii în România.
La o primã lecturã a stenogramei ºedinþei respective se poate observa cã, deºi
participanþii la discuþie sunt conºtienþi de complexitatea ºi importanþa situaþiei prezentate
de autorii studiului, ei dezbat soluþionarea problemei într-o manierã extrem de simplistã.
Poziþia exprimatã de Alexandru Drãghici, fost ministru al Internelor ºi al Securitãþii
Statului în deceniul precedent, este emblematicã pentru atmosfera în care s-au purtat
discuþiile:

În primul rând [studiul] analizeazã cauzele stãrii natalitãþii pune cauzele acestea pe tot ce vrei
dar nu pune accent pe ceea ce a încurajat scãderea natalitãþii […]. Dupã pãrerea mea cauza
principalã este legislaþia, este decretul acela care a fost emis în 1957 care a încurajat, în afarã
de scãderea natalitãþii, a încurajat descompunerea în rândul tineretului.
Tot studiul acesta este o însãilare a experienþei auzite din alte þãri, existã în el multã demagogie
ºi ne propune sã se dea fel de fel de prime, ca ºi cum statul ar trebui sã cumpere aceºti copii.
Fiecare dintre noi suntem fii de muncitori sau þãrani, de oameni sãraci ºi ºtim cum am crescut.
Nu ºtiu de ce alergãm în altã parte sã cãutãm experienþã. Trebuie sã terminãm odatã cu decretul
acesta pãcãtos, care nu face decât sã încurajeze libertinajul. Iar familia sã fie familie.
De-asemenea, trebuie sã luãm mãsuri sã oprim divorþurile. Nu se cere nimic altceva decât
abrogarea acestui decret. Nu sunt valabile nici un fel de considerente cã de la 40 de ani femeia
nu trebuie sã nascã. Întreruperile de sarcinã trebuie sã fie admise numai pe baza unor
considerente medicale.
Cred cã este necesar sã nu luãm în consideraþie propunerile fãcute aici, ci sã abrogãm acest
decret ºi sã emitem un decret simplu care sã prevadã întreruperile de sarcinã numai în cazuri
bine studiate. De pildã dacã este vorba de un viol, trebuie întreruptã sarcina pentru cã este un
copil nedorit, însã toate celelalte propuneri nu sunt serioase, dupã pãrerea mea.
Ceea ce consider cã trebuie luat în consideraþie este problema creºelor […]. Creºele sã fie
simple, economice ºi care sã dea ajutor femeii atâta timp cât este în producþie ºi nu aºa cum
se propune aici sã prelungim concediul de maternitate […] aici este vorba de o demagogie
socialã ºi noi putem rezolva problema aceasta mai repede, aºa cum am arãtat.2

1. Aspecte medicale ale avortului, p. 4.

2. A.N.I.C, Fond C.C. al P.C.R – Cancelarie, dosarul 102/1966, ff. 14-15 – Stenograma
ºedinþei Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R. din ziua de 2 august 1966.
 CARACTERUL RESTRICTIV AL POLITICII PRONATALISTE ÎN ROMÂNIA COMUNISTÃ 161

Discuþia din cadrul ºedinþei se va desfãºura în parametrii trasaþi de spusele lui

Drãghici: deºi studiul încearcã sã o mascheze, cauza principalã, dacã nu unicã, ce
determinã situaþia demograficã îngrijorãtoare a României este legislaþia avortului ºi a
divorþului existentã în momentul respectiv în R.S.R. Prin urmare, remedierea situaþiei
presupune înainte de toate abrogarea acestei legislaþii. Factorii de naturã socio-economicã
ºi educaþionalã puºi în evidenþã de studiu sunt mai puþin importanþi, iar stimulentele de
ordin social ºi economic admise vor fi cele minime. Totodatã, considerentele de ordin
medical par a fi de importanþã minorã în economia generalã a argumentului.
Conºtienþi de importanþa pe care problema controlului natalitãþii o reprezintã pentru
orice guvernare modernã, toþi ceilalþi participanþi1 la discuþie, chiar ºi cei mai moderaþi
(Ion Gh. Maurer – preºedintele Consiliului de Miniºtri – ºi Virgil Trofin – secretar al
C.C. al U.T.C.) sunt de acord cu faptul cã trebuie acþionat urgent pentru remedierea
situaþiei demografice a României ºi cã schimbarea legislaþiei avorturilor ºi a divorþurilor
reprezintã douã domenii unde se poate acþiona rapid pentru a obþine rezultate vizibile2.
Reproºul principal care i se aduce studiului se face exact din aceastã perspectivã, pentru
faptul cã nu reuºeºte sã punã în evidenþã cauzele reale ale scãderii sporului natural ºi cã
soluþiile pe care le indicã din perspectivã comparativã nu sunt practice pentru cazul
românesc3.
Noile reglementãri pentru avort propuse în studiu nu sunt pe placul participanþilor,
cãci pânã ºi mai moderatul Maurer crede c㠄aceastã lege [decretul 463/1957] a fost o
mare nenorocire ºi trebuie sã-i punem capãt, însã într-un chip raþional, înþelept. […]
Trebuie sã ne gândim cã nu putem impune familiei mai mulþi copii cât familia vrea sã
aibã […] De aceea, nu putem veni cu o mãsurã uniformã. În toatã legislaþia þãrilor unde
sunt interzise avorturile se recunoaºte fie cauza materialã fie cauza socialã”.4 Astfel,
Nicolae Ceauºescu încheie discuþia cu concluzia: „Sã dãm douã sãptãmâni ca sã ni se
prezinte proiectul acesta de lege [noul proiect de lege], nu cu toate înlesnirile care se
propun aici, ci limitat cum este în Franþa, U.R.S.S. [sic!], în câteva þãri ºi în rest oprit
complet întreruperile de sarcinã”.5
Ceauºescu, asemenea lui Drãghici, indicã ºi el adoptarea unei variante dure a legii
care reglementeazã avorturile: „Cred cã trebuie sã punem imediat capãt întreruperilor

1. Virgil Trofin, Ion Gh. Maurer, Leonte Rãutu, Iosif Banc, Chivu Stoica, Ilie Verdeþ, Nicolae
Ceauºescu.
2. „În primul rând, trebuie luate mãsuri de a îndrepta situaþia aceasta în ce priveºte avorturile […]
A doua situaþie în legãturã cu cãsãtoriile ºi divorþurile. ªi aceastã problemã trebuie rezolvatã
neîntîrziat” – Virgil Trofin, A.N.I.C., Fond C.C. al P.C.R- Cancelarie, Stenograma ºedinþei
Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R. din ziua de 2 august 1966, dosarul 102/1966, f. 16;
„problema avorturilor ºi a divorþurilor cred cã poate fi rezolvatã repede” – Ion Gh. Maurer,
A.N.I.C., Fond C.C. al P.C.R – Cancelarie, dosarul 102/1966, f. 17.
3. „Eu nu sunt mulþumit cu materialul întocmit, pentru cã el nu rãspunde la problema de fond a
situaþiei, ridicã câteva probleme, încearcã câteva soluþii, dar nu merge la mãsurile care se
impun […] Trebuie sã þinem seama de realitate ºi de mijloacele pe care le avem” – Nicolae
Ceauºescu, A.N.I.C., Fond C.C. al P.C.R- Cancelarie, dosarul 102/1966, f. 24; „Toatã
socoteala nu este sã punem tot ce s-ar putea face în nu ºtiu ce þarã, ci tot ce se poate face în
þara noastrã în raport cu fiecare etap㔠– Ion Gh. Maurer, A.N.I.C., Fond C.C. al P.C.R-
Cancelarie, dosarul 102/1966, f. 17.
4. Ion Gh. Maurer, A.N.I.C., Fond C.C. al P.C.R – Cancelarie, dosarul 102/1966, f. 17.
5. A.N.I.C., Fond C.C. al P.C.R – Cancelarie, dosarul 102/1966, f. 25.
162 CORINA P|L|{AN

de sarcinã. Sigur, sã þinem seama de anumite cazuri speciale, ca ºi în Franþa, Uniunea

Sovieticã, America, Anglia. În aproape toate þãrile existã aceastã stare de lucruri ºi se fac
în cazuri medicale ºi în anumite cazuri speciale”.1
Dintre mãsurile socio-economice de stimulare a natalitãþii propuse în studiu, cele mai
multe sunt considerate exagerate, echivalente cu o „cumpãrare a copiilor”2, iar propunerea
unui impozit suplimentar pentru celibatari – principala sursã de acoperire a efortului
financiar implicat de proiect – apare ca fiind total neavenitã. Propunerea creºterii
capacitãþii creºelor, a creãrii de creºe „simple, ieftine, economice”, reprezintã o mãsurã
ce implic㠄cheltuieli minime” ºi care este sprijinitã de majoritatea vorbitorilor.
Deºi unii vorbitori fac referire la influenþa mijloacelor anticoncepþionale ºi a educaþiei
sexuale asupra natalitãþii, nu toþi sunt de acord cã acestea reprezintã o alternativã viabilã
la avort3. Dintre aspectele legate de „educaþie în rândul tineretului” prezentate în studiu,
Virgil Trofin pare a nu reþine decât mãsurile de educaþie pronatalistã, neamintind nimic
despre educaþia contraceptivã, atât de importantã în viziunea celor de la M.S.P.S.4.
Problema contracepþiei nu pare sã aibã aceeaºi importanþã pentru cei prezenþi la discuþie,
nefiind vãzutã ca fiind un factor fundamental în demersul de scãdere a avorturilor. Mai
mult, Ceauºescu este de pãrere cã cele douã probleme trebuie tratate complet separat:
„Sã ne gândim ºi sã scoatem în orice caz din material problema mijloacelor anti-
-concepþionale. Sigur, aceasta este o problemã, dar trebuie sã studiem aceasta. În primul
rând, trebuie sa ne preocupãm de a redresa situaþia natalitãþii”.5
Propunerile fãcute de conducerea P.C.R. modificã sensibil modalitatea în care
problema redresãrii sporului natural fusese conturatã de studiul ºi proiectul de lege
elaborat de cãtre Comisia de studiu privind îmbunãtãþirea sporului natural al populaþiei.
Maimarii României cautã sã rezolve rapid situaþia, recomandând restricþionarea draconicã
a posibilitãþii întreruperii de sarcinã ºi acordarea de stimulente materiale ºi sociale
minore în raport cu varianta M.S.P.S. Educaþia contraceptivã ºi rãspândirea mijloacelor
contraceptive sunt considerate secundare, dacã nu chiar neavenite.

1. Ibidem.
2. Ibidem, f. 20; „tovarãºii s-au pripit în elaborarea acestor propuneri. La un moment dat […]
lasã impresia cã noi mergem pe linia sã plãtim celor care fac copii ºi celorlalþi sã le impunem
restricþii” – Virgil Trofin, în Ibidem, f. 15.
3. „Este nevoie de un sistem întreg de mãsuri, inclusiv educaþia sexualã. Propagarea de mijloace
anticoncepþionale are multe efecte negative” – Leonte Rãutu in Ibidem, f. 22. Maurer reþine
influenþa mijloacelor anticoncepþionale ºi a educaþiei sexuale asupra natalitãþii, dar aceasta este
un aspect care poate fi rezolvat numai în perspectivã: „[…] trebuie sã gãsim ºi modalitatea
[…] unei intervenþii foarte active în educaþia oamenilor ºi aici trebuie vãzut de unde începem
ºi când începem”, fiind necesar un „plan de mãsuri realist care sã se încadreze pe o perioadã
mai lungã de timp” – Ion Gh. Maurer, în Ibidem, f. 17.
4. Ibidem, f. 16.
5. Ibidem, f. 25.
 CARACTERUL RESTRICTIV AL POLITICII PRONATALISTE ÎN ROMÂNIA COMUNISTÃ 163

Decretul 770/1966 ºi decretul 771/1966 sau natura coercitivã

a politicii pronataliste româneºti, 1966-1989
Lucrurile se vor derula în ritm accelerat. Dupã ce proiectul este aspru criticat ºi retrimis
la M.S.P.S. pentru a fi refãcut conform indicaþiilor, ministrul Sãnãtãþii Voinea Marinescu,
care deþinuse aceastã funcþie din 1954 ºi deci girase emiterea decretului „incriminat”
(decretul 463/1957) ºi care conduse comisia de redactare a Studiului privind situaþia
natalitãþii din R.S.R. ºi propuneri pentru redresarea natalitãþii în þara noastrã, împreunã
cu proiectul aferent de reglementare a cursului sarcinii, este demis din funcþie. În locul
lui este numit Aurel Moga, care va deþine funcþia pânã în 1967. Sub administrarea lui va
fi elaborat proiectul a ceea ce va deveni celebrul decret 770/1966, conform indicaþiilor
trasate de conducerea de partid ºi de stat. Numirea noului ministru marcheazã încercarea
de asigurare a consensului dintre nivelul politic ºi sfera „tehnocraþilor” asupra politicii
nataliste de urmat în România. Astfel, sprijinul corpului medical pentru noua politica va
fi clar exprimat cu ocazia ºedinþei de consfãtuire cu cadrele medicale, convocatã de cãtre
conducerea PCR în data de 20 septembrie 1966 1. De aceastã datã, cei 33 de specialiºti
prezenþi, reprezentanþi de primã importanþã ai sistemului medical din România2, nu

1. Stenograma Consfãturii cu cadrele medicale la sediul C.C. al P.C.R. din ziua de 20 septembrie
1966, consacratã dezbaterii problemelor privind creºterea natalitãþii ºi îmbunãtãþirea continuã
a mãsurilor de ocrotire a mamei ºi copiilor, A.N.I.C, Fond C.C. al P.C.R – Administrativ-
-Politic, dosarul 10/1966, ff. 1- 45.
2. Lista participanþilor la aceastã consfãtuire: 1. Acad. prof. dr. Aurel Moga, ministrul Sãnãtãþii
ºi Prevederilor Sociale; 2. Acad. prof. dr. Teodor Burghele, rector al I.M.F. Bucureºti; 3.
Prof. rr. Ion Brukner – profesor la I.M.F. Bucureºti; 4. Prof. dr. Constantin Stanca, medic
obstetricã-ginecologie la Spitalul Elias, Bucureºti; 5. Prof. dr. Dobrovici – profesor la I.M.F.
Bucureºti; 6. Prof. dr. Dumitru Cãprioar㠖 profesor la I.M.F. Cluj; 7. Prof. dr. Dumitru
Popescu – profesor la I.M.F. Timiºoara; 8. Prof. dr. Eugenia Mihalca – profesor la I.M.F.
Cluj; 9. Prof. dr. Teodor Ilea – profesor la I.M.F. Bucureºti; 10. Prof. dr. Ion Moraru –
secretar general în M.S.P.S.; 11.Conf. dr. Vlad Voiculescu – conferenþiar la I.M.F. Bucureºti,
12. Conf. dr. Vasile Predescu – conferenþiar la I.M.F. Bucureºti, 13. Conf. dr. N. Gheorghiu-
conferenþiar la I.M.F. Bucureºti; 14. Conf. dr. Octavian Rusu – ºef catedrã I.M.F. Tg.
Mureº; 15. Conf. dr. Onoriu Coman – conferenþiar la I.M.F. Bucureºti; 16. Conf. dr. Gh.
Goldiº – ºef catedrã I.M.F. Bucureºti; 17. Conf. dr. Vlad Vasiliu – conferenþiar la I.M.F.
Bucureºti, director al Maternitãþii Polizu Bucureºti; 18. Conf. dr. Gh. Scripcaru – conferenþiar
la I.M.F. Iaºi; 19. Conf. dr. Ion Cinc㠖 conferenþiar la I.M.F. Bucureºti; 20. Dr. Dan
Alecsandrescu – ºef secþie la Spitalul Cantacuzino, Bucureºti; 21. Dr. Panait Sîrbu – ºef secþie
la Maternitatea Griviþa Roºie, Bucureºti; 22. Dr. Gh. Dumitrescu – ºef secþie la Spitalul N.
Bãlcescu, Bucureºti; 23. Dr. Gheorghe Teodoru – medic primar obstetricã-ginecologie la
Maternitatea Polizu, Bucureºti; 24. Dr. Emilia ªerban – medic primar pediatrie în M.S.P.S.;
25. Dr. Jianu Butnariu – ºef lucrãri la clinica de pediatrie I.M.F. Cluj; 26. Dr. Ion Ursuleanu –
director adjunct în M.S.P.S.; 27.Virginia Rus – director al Spitalului de copii „23 August”;
28. Dr. Augustin Alexandru – ºef secþie la Spitalul Militar Bucureºti; 29. Dr. Cornel Proºteanu –
ºef lucrãri la I.M.F. Timiºoara; 30. Dr. Emil Truþ㠖 ºef lucrãri la I.M.F. Tg. Mureº; 31. Dr.
Gh. Enache – medic ºef al regiunii Oltenia; 32. Dr. Petre Mureºan – director adjunct în
M.S.P.S.; dr. Mihai Aldea – director general adjunct în M.S.P.S.- A.N.I.C., Fond C.C. al
P.C.R – Administrativ-Politic, dosarul 10/1966, ff. 2-3.
164 CORINA P|L|{AN

numai cã nu au mai fãcut referire la vechiul proiect propus de Ministerul Sãnãtãþii, dar
au aprobat cu entuziasm ºi în totalitate noul proiect de decret, care transpunea fidel
indicaþiile trasate la ºedinþa Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R. din 2 august 1966.
Acest nou proiect1, retrimis pentru aprobare Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R. în
26 septembrie 19662, traduce fidel viziunea generalã exprimatã în ºedinþa din 2 august 19663.
El va fi aprobat în ºedinþa Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R. din 27 septembrie
1966 ºi adoptat sub forma Decretului Consiliului de Stat nr. 770/1966 pentru reglementarea
întreruperii cursului sarcinii, din 1 octombrie 19664. Emis de Consiliul de Stat, decretul
va fi ulterior „supus dezbaterii’ în cadrul Marii Adunãri Naþionale în sesiunea din
decembrie 1966, fiind adoptat fãrã nici o modificare sub forma legii 36/19665. Cei care
iau cuvântul pun în permanenþã în evidenþã înþelepciunea adoptãrii unui astfel de decret
ºi beneficiile pe care acesta la va aduce societãþii 6.
Astfel, articolul 1 al decretului „rezolv㔠chestiunea avortului într-o manierã neechivocã,
în termenii indicaþi în ºedinþa Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R: „Întreruperea
cursului sarcinii este interzisã”.
Articolul 2 vine sã stabileascã puþinele condiþii în care acesta este permis „în mod cu
totul excepþional”. Comparativ cu varianta proiectului M.S.P.S. din august 1966, forma
adoptatã în octombrie 1966 este sensibil mai restrictivã, ignorând majoritatea motivelor
medico-sociale, crescând vârsta de la care avortul era permis de la 40 la 45 de ani ºi
ignorând minoratul.
Gravitatea pentru care „deficienþele” fizice, psihice ºi senzoriale din primul proiect
devin motive valide pentru avort se mãreºte semnificativ, ele devenind „invaliditãþi” în
decretul 770/1966. Posibilitatea majorã de interpretare favorabilã, în sensul acordãrii
avortului, ºi care depinde de altfel de disponibilitatea Comisiei, rãmân invaliditãþile de
tip psihic, posibilitate destul de riscantã din punctul de vedere al consecinþelor ulterioare7.
În acelaºi timp, pentru ca avortul sã fie permis, femeia trebuie sã aibã patru copii în
îngrijire în momentul cererii de avort – condiþie mult mai durã faþã de cele stipulate
iniþial de cãtre M.S.P.S. (doi copii în viaþã, indiferent de vârsta lor în momentul
înaintãrii cererii). Modificarea aceasta este un exemplu sugestiv pentru schimbarea
perspectivei asupra politicii pronataliste a P.C.R.: stimulentele materiale fac loc coerciþiei.
Dacã în proiectul din august 1966, familia de trei-patru copii era încurajatã prin
stimulente materiale (prime de naºtere majorate pentru al treilea ºi pentru cel de-al
patrulea copil), în decretul 770/1966 aceastã viziune este realizatã prin coerciþie. Decretul
770/1966 va suferi douã modificãri, în 1972 8 ºi în 19859. Dacã modificarea din 1972

1. Vezi Anexa 2.
2. A.N.I.C., Fond C.C. al P.C.R- Cancelarie, dosarul 127/1966, ff. 144-145.
3. Ibidem, ff. 21-22.
4. Buletinul Oficial al Republicii Socialiste România, nr. 60, partea I, 1 octombrie 1966, p. 416.
5. Buletinul Oficial al Republicii Socialiste România, nr.12, partea II, 31 decembrie 1966, p. 259.
6. Ibidem, pp. 248-255, passim.
7. David and Wright, Abortion Legislation, p. 209.
8. Decret pentru modificarea articolului 2 litera d din decretul nr.770/1966 pentru regelemtarea
cursului sarcinii, Buletinul Oficial al Republicii Socialiste România, anul VIII, partea I, 17 februarie
1972, p. 160.
9. Decret al Consiliului de Stat privind modificarea articolului 2 din decretul 770/1966 pentru
reglementarea cursului sarcinii, Buletinul Oficial al Republicii Socialiste România, nr.76,
partea I, 26 decembrie 1985, p. 7.
 CARACTERUL RESTRICTIV AL POLITICII PRONATALISTE ÎN ROMÂNIA COMUNISTÃ 165

coboarã vârsta femeii pentru care avortul era permis la 40 de ani, cea de a doua modificare
va urca din nou aceastã vârstã la 45 de ani ºi va creºte numãrul copiilor aflaþi în îngrijirea
mamei la momentul adresãrii cererii pentru care avortul era permis de la patru la cinci.
Instrucþiunile de aplicare a proiectului1 aduc lãmuriri suplimentare, care certificã
viziunea durã a unei politici pronataliste coercitive puse în practicã de guvernanþii
României comuniste. Din comisia care trebuie sã decidã asupra avortului nu mai face parte
nici un asistent social, factor sugestiv pentru noile condiþii restrictive ale legislaþiei avortului.
În acelaºi timp, se urmãreºte o centralizare a practicii avortului, în ideea unei luãri în
evidenþã cât mai riguroase ºi a unui control cât mai eficace al întreruperii de sarcinã.
Comisia funcþioneazã numai în spitale cu secþii de obstetricã-ginecologie (încã un element
restrictiv, mai ales pentru femeile din spaþiul rural) ºi tot numai în aceste secþii sunt
performate operaþiile de întrerupere a sarcinii. Instrucþiunile schiþeazã un sistem perfecþionat
de luare în evidenþã a solicitantelor2.
Totodatã, corpul medical pierde poziþia centralã în reglementarea practicii avortului,
schiþatã în proiectul din august 1966, deoarece în cazul executãrii unei operaþii de avort
urgente, fãrã autorizaþie prealabilã, Procuratura ºi nu comisia medicalã trebuia sã decidã
asupra corectitudinii deciziei medicului. Dacã articolul 6 al decretului 770/1996, prin
menþiunea subliniatã, dãdea posibilitatea unei intervenþii brutale de tip ne-medical într-un
act medical3, prevederile instrucþiunilor completeazã aceastã intruziune. În cazurile de
extremã urgenþã medicalã [de întrerupere spontanã sau infracþionalã a cursului sarcinii
(avort în curs de desfãºurare, avort incomplet)]4, medicul putea interveni pentru stabilizarea
situaþiei pacientei. În acest caz:

Medicul obstretician-ginecolog sau chirurg care a efectuat o întrerupere a cursului sarcinii de

extremã urgenþã are obligaþia ca înainte de intervenþie, sau – când nu este posibil – în cel mult
24 de ore de la efectuarea intervenþiei, sã anunþe telefonic ºi în scris pe procurorul raionului
sau oraºului. De asemenea, el are obligaþia de a nota, în foaia de observaþie, constatãrile fãcute
cu ocazia examinãrii femeii respective, menþionându-se dacã s-au gãsit sau nu semnele unor
manopere abortive. Medicii obstreticieni-ginecologi ºi chirurgi, solicitaþi de a executa, de
extremã urgenþã (hemoragii, infecþii etc.), chiuretajul cavitãþii uterine pentru avort, vor analiza –
cu mult discernãmânt ºi simþ de rãspundere [subliniere proprie]– fiecare caz în parte, acordând
cu competenþã ajutorul medical de urgenþã.5

Presiunea care se face asupra cadrelor medicale ºi dificultatea deciziei care trebuie luatã
rapid6 indicã modalitatea abuzivã de intruziune a statului într-un domeniu care funcþionase

1. O.F.A.S.., Fond Cabinetul 1, dosarul 88/1966, Ministerul Sãnãtãþii ºi Prevederilor Sociale,

Instrucþiuni nr.819/ 19.10.1966 de aplicare a decretului nr. 770/1966 pentru reglementarea
întreruperii cursului saricinii, Editura Medicalã, Bucureºti, 1966.
2. Ibidem, Art. 3, 9, pp. 6-7.
3. Art. 6, decretul 770/1966: „În cazuri de extremã urgenþã medicalã, cînd întreruperea cursului
sarcinii trebuie imediat efectuatã, medicul are obligaþia ca înainte de intervenþie, sau cînd nu
este posibil, în cel mult 24 ore de la aceasta sã anunþe în scris pe procuror, care urmeazã a
constata, pe baza avizului medicului legist ºi a oricãror alte date [sublinere proprie], dacã
intervenþia pentru întreruperea cursului sarcinii a fost necesarã.”
4. Instrucþiuni nr. 819/ 19.10.1966, p. 8, art. 15.
5. Ibidem, art. 16.
6. A.N.I.C., Fond C.C. al P.C.R- Cancelarie, dosar 127/1966, f. 22.
166 CORINA P|L|{AN

relativ autonom. Dupã cum vom vedea mai jos, personalul medical implicat în „infracþiunea
de avort” va fi aspru sancþionat prin legiferãrile conexe din Codul Penal, nu numai cu
pedepse privative de liberate, ci ºi pe plan profesional, cu interdicþia dreptului de practicã.
De remarcat cã instrucþiunile ce însoþesc Decretul 770/1966 nu mai amintesc în nici
un fel importanþa mãsurilor contraceptive în controlarea naºterilor ºi nimic despre rolul
activ al personalului medical în popularizarea acestor mãsuri pe care se insistase atât de
mult în proiectul din august. Este încã o indicaþie cã viziunea simplistã asupra problemei
demografice a Românei formulatã în ºedinþa din 2 august 1966 a Comitetului Executiv
al C.C. al P.C.R. devenise mult mai importantã decât cea concretizatã în Studiul privind
situaþia natalitãþii din R.S.R. ºi propuneri pentru redresarea natalitãþii în þara noastrã.
Pentru a putea surprinde schimbãrile survenite între cele douã proiecte, schimbãri cu atât
mai semnificative cu cât schiþeazã maniera în care conducerea P.C.R. înþelege sã soluþioneze
o situaþie de primã importanþã pentru cetãþenii pe care îi guverneazã, vom schiþa în
Tabelul 2 o sintezã comparativã a celor douã proiecte (vezi Tabelul 2 la sfârºitul textului).

Deºi la nivelul conducerii P.C.R. existã o preocupare certã pentru sprijinirea creºterii
natalitãþii prin acordarea de stimulente socio-economice1, acestea sunt reduse în comparaþie
cu cele acordate în alte stat comuniste din zonã2 ºi ele se vor dovedi insuficiente în raport
cu amploarea efectelor decretului 770/19663. Principala sursã financiarã care sã susþinã
aceste mãsuri o vor reprezenta fondurile obþinute prin impozitele suplimentare impuse
cuplurilor fãrã copii, încã o mãsurã cu caracter restrictiv4.

1. A.N.I.C., Fond C.C. al P.C.R- Cancelarie, dosar 127/1966, ff. 23-25, 135-143.
Hotãrârea C.C. al P.C.R. ºi a Consiliului de Miniºtri al R.S.R. cu privire la sprijinirea
familiilor cu copii, promovarea natalitãþii ºi consolidarea familiei, O.A.M.S., Fond Cabinet 1,
dosarul 86/1966 (nenumerotat).
Decretul 954/553. Decret al Consiliului de Stat privind indemnizaþia de naºtere, în Buletinul
Oficial al Republicii Socialiste România, nr.75, partea I, 5 decembrie 1966.
Hotãrârea nr. 2498/1966 – Hotãrâre privind desfiinþarea contribuþiei pãrinþilor pentru frecventarea
de cãtre copii agrãdiniþelor cu orar redus ºi a grãdiniþelor sezoniere, în Buletinul Oficial al
Republicii Socialiste România, nr. 71, partea I, 17 noiembrie 1966.
Decretul nr. 285/1971 – decret al Consiliului de Stat privind acordarea alocaþiei de stat pentru
copii, în Buletinul Oficial al Republicii Socialiste România, nr. 15, partea I, 10 august 1971.
Decretul 411/1972 – decret al Consiliului de Stat privind acordarea unor ajutoare mamelor cu mulþi
copii, Buletinul Oficial al Republicii Socialiste România, nr. 7, partea I, 15 octombrie 1972.
Decret 410/1985 – decret al Consiliului de Stat privind alocaþia de stat ºi indemnizaþia pentru copii,
ajutoarele ce se acordã mamelor cu mai mulþi copii ºi soþiilor de militar în termen, precum ºi
indemnizaþia de naºtere, în Buletinul Oficial al Republicii Socialiste România, nr. 76, partea I,
26 decembrie 1985.
2. O.F.A.S., Fond Cabinetul 1, dosarul 18/1966, Legislaþia privind ocrotirea mamei ºi copilului,
anexã la Informare cu privire la modul de aplicare al prevederilor Decretului nr.770/1966
pentru reglementarea întreruperii cursului sarcinii. Rezultate obþinute în prezent ºi în perspectivã,
semnatã de ministrul Sãnãtãþii, dr. Dan Enãchescu (dosarul nenumerotat); Pressat, op. cit.,
pp. 546, 538-539; McIntyre, op. cit., pp. 367-377; Heitlinger, op. cit., passim.
3. Klingman, op. cit., pp. 83-99.
4. A.N.I.C., Fondul Consiliul de Stat-Decrete, cota 3046, Decretul Nr. 1086/1966 – Decretul Consiliului
de Stat al R.S.R., decret privind majorarea impozitului pe veniturile persoanelor fãrã copii.
Decretul 409/1985 – decret al Consiliului de Stat privind majorarea contribuþiei persoanelor fãrã
copii, în Buletinul Oficial al Republicii Socialiste România, nr.76, partea I, 26 decembrie 1985.
 CARACTERUL RESTRICTIV AL POLITICII PRONATALISTE ÎN ROMÂNIA COMUNISTÃ 167

Natura restrictivã a politicii pronataliste din România comunistã nu transpare numai

din prevederile Decretului 770/1966, ea fiind susþinutã ºi de condiþiile drastice de
criminalizare ºi sancþionare a avortului sãvârºit în afara condiþiilor prevãzute de lege ºi
a persoanelor implicate.
Prin decretul Consiliului de Stat nr. 771/19661 se opereazã modificarea articolelor
482 ºi 483 din Codul Penal. În spiritul celor recomandate la ºedinþa din 2 august 1966,
în Expunerea de motive ce însoþeºte acest decret2, ministrul Justiþiei subliniazã cã prin
noile mãsuri se doreºte combaterea incidenþei avortului ca principal factor al scãderi
sensibile a sporului natural al populaþiei României. Vor fi sancþionaþi toþi cei implicaþi,
cu circumstanþe agravante: cel care face avortul3, femeia care îºi dãduse consimþãmântul
sau îºi autoprovocase avort4, cel care deþine orice fel de mijloace abortive (care de altfel
nu sunt definite în lege)5, medicul care în caz de urgenþã a performat avortul, dar nu a
anunþat din timp Procuratura6, instigatorii, favorizanþii ºi complicii la infracþiunea de
avort. Se pedepseºte ºi tentativa de avort7. În plus, dacã cel care a performat avortul face
parte din personalul medico-sanitar, el va fi sancþionat ºi pe line profesionalã cu interdicþia
practicãrii profesiei pe o duratã de la 2 la 6 ani8. Comparativ cu alte þãri europene,
sancþiunile acordate în România pentru fapta de „avort ilegal” sunt mult mai aspre: în
Bulgaria, Polonia, Cehoslovacia, Iugoslavia sau U.R.S.S., legislaþia privind avortul
rãmâne în perioada 1966-1989 mult mai permisivã decât cea din România: chiar dacã
femeia nu respectã condiþiile legii, inducându-ºi singurã avortul sau consimþind la a i se
induce avortul în afara condiþiilor legii, fapta ei nu este criminalizatã9.
Criminalizarea avortului cu sancþiunile de rigoare vor fi completate de o campanie
activã din partea statului român de „prevenire” ºi „depistare” a avortului ilegal. Participarea
efectivelor Miliþiei ºi Procuraturii în identificarea avorturilor ilicite, gãsirea ºi urmãrirea
penalã a celor implicaþi, precum ºi controalele ginecologice periodice obligatorii din
instituþiile cu personal preponderent feminin reprezintã una dintre cele mai grave expresii
ale acestor campanii de intruziune agresivã a statului în sfera privatã 10. Totodatã,
implicarea activã a statului în depistarea ºi efectiva „luare în grij㔠a unei vieþi potenþiale

1. Decret pentru modificarea Codului Penal, în Buletinul Oficial al Republicii Socialiste România,
nr. 60, partea I, 1 octombrie 1966.
2. A.N.I.C., Fond C.C. al P.C.R – Cancelarie, dosar 127/1966, ff. 153-154.
3. Conform articolului 482 al Codului Penal, cel care sãvârºeºte avortul va fi pedepsit cu închisoare
corecþionalã de la 1 la 3 ani ºi interdicþie corecþionalã de la 1 la 3 ani (art. 482), cu agravarea
sancþiunii dacã nu a avut loc cu consimþãmântul femeii. Se pedepseºte de asemenea vãtãmarea
(închisoare corecþionalã de la 2 la 5 ani ºi interdicþie corecþionalã de la 2 la 5 ani) sau moartea
femeii (închisoare corecþionalã de la 5 la 10 ani ºi interdicþie corecþionalã de la 3 la 6 ani).
4. Art. 482-1 al Codului Penal: „Femeia care îºi provoacã singurã avortul sau care consimte la
întreruperea cursului sarcinii va fi pedepsitã cu închisoare corecþionalã de la 6 luni la 2 ani ºi
interdicþie corecþionalã de la 1 la 2 ani”.
5. Conform articolului 482-2 al Codului Penal, este pedepsitã ºi deþinerea oricãror mijloace de
întrerupere a cursului sarcinii (fãrã a fi definite) cu închisoare de la 3 luni la 1 an.
6. Art. 483-3 al Codului Penal: „Medicul care nu a anunþat procuratura se pedepseºte cu
închisoare corecþionalã de la 1 la 3 luni”.
7. Art. 483 al Codului Penal.
8. Art. 483-1 al Codului Penal.
9. O.F.A.S., Fond Cabinetul 4, dosarul 6/1987, Comisia naþionalã de demografie, Legislaþia
demograficã în alte state. Documentar, 1987.
10. Klingman, op. cit., passim.
168 CORINA P|L|{AN

semnaleazã extremitatea mãsurilor de biopoliticã la care se ajunsese în România comunistã,

lãrgirea prerogativelor statului asupra unui domeniu care pânã atunci rãmãsese nepolitizat,
cel al biologicului.
Dintr-o informare a Ministerului de Interne1 aflãm mai multe despre ceea ce presupunea
combaterea ºi prevenirea infracþiunii de avort:
În anul 1974 au fost descoperite 7882 infracþiuni, cu 4841 mai mult decât în anul 1973 […].
Ca urmare a creºterii capacitãþii reþelei informative, s-au descoperit, cu ajutorul acesteia, 71%
din avorturile nelegale înregistrate […]. În colaborare cu organele procuraturii ºi justiþiei, în
anul 1974 au fost organizate 245 procese cu publicate lãrgitã la locul de muncã sau în
localitãþile de domiciliu ale inculpaþilor.2

Implicarea activã forþelor de ordine în politica pronatalistã a Românei se realizeazã

printr-o strânsã colaborare a Ministerului Sãnãtãþii cu ministerele de Justiþie ºi de
Interne. Spicuim din rapoarte ºi informãri ale Ministerului Sãnãtãþii:
Ministerul Sãnãtãþii va lãrgi în continuare colaborarea cu organele de miliþie ºi procuraturã în
scopul combaterii unor practici contrare prevederii Decretului 770/1966.3
În colaborare cu organele procuraturii ºi miliþiei, Ministerul Sãnãtãþii ºi Direcþiile Sanitare
judeþene s-au preocupat de combaterea unor practici dãunãtoare, contrarii prevederii decretului.4
Pentru combaterea avortului se vor întreprinde acþiuni comune cu organele de miliþie ºi
procuraturã în toate colectivitãþile cu pondere mare de femei.5

În loc de concluziii…
Cu toate mãsurile dure ale regimului, rezultatele politicii pronataliste din România s-au
arãtat a fi mult sub aºteptãri. Dupã un prim boom demografic în anii 1967-1968,
creºterea indicelui natalitãþii devine din ce în ce mai lentã, ajungându-se la o ratã cu
peste 20% mai mare decât media zonei6. Pe de altã parte, consecinþele dezastruoase ale
politicii pronataliste a regimului comunist în România au fost puse în evidenþã de studiile
dedicate problemei7: mortalitatea maternã deosebit de ridicatã ca urmare a avorturilor

1. A.N.I.C., Fond C.C. al P.C.R-Secþia Administrativ-politic, dosarul 1/1975, Informare referitoare

la prevenirea ºi descoperirea infracþiunilor de provocare ilegalã de avort, ff. 68-69.
2. Ibidem, f. 68.
3. O.F.A.S.., Fond Cabinetul 1, dosarul 18/1986, Informare cu privire la modul de aplicare al
prevederilor Decretului nr.770/1966 pentru reglementarea întreruperii cursului sarcinii. Rezultate
obþinute în prezent ºi în perspectivã, p. 10.
4. Ibidem, p.5.
5. O.F.A.S., Fond Cabinetul 4, dosar 25/1986, Notã de control privind asistenþa medicalã din
jud. Prahova din 10 decembrie 1987, p. 19.
6. Frejka, „Induced Abortion and Fertility: A quarter century...”, p. 501; Michael S. Teitelbaum,
„Fertility Effects of the Abolition of Legal Abortion in Romania”, în Population Studies, vol.
26, no. 3, (Nov., 1972), pp. 405-417; David and Wright, Abortion Legislation, pp. 209-210.
7. Charlotte Hord, Henry P. David, France Donnay, Merrill Wolf, „Reproductive Health in
Romania: Reversing the Ceausescu Legacy”, în Studies in Family Planning, vol. 22, no. 4,
(Jul. – Aug., 1991), pp. 231-240; Gail Klingman, „The Politics of Reproduction in Ceausescu’s
Romania: A Case Study in Political Culture”, în East European Politics and Societies, vol. 6,
no. 3, 1992, pp. 364-418.
 CARACTERUL RESTRICTIV AL POLITICII PRONATALISTE ÎN ROMÂNIA COMUNISTÃ 169

ilegale1, cu creºterea consecutivã a numãrului de orfani de mamã, având în vedere cã în

România marea majoritate a femeilor care avortau (ilegal) era reprezentatã de femei care
erau deja mame a unu-doi copii. Creºterea numãrului naºterilor premature, ca ºi al
copiilor deficienþi, abandonarea tot mai multor copii în spitale ºi internarea lor în centre
sociale, tratamentul inuman la care au fost supuºi ºi marginalizarea lor în societate2
reprezintã urmãrile unei politici pronataliste abuzive complet neadaptate profilului
demografic al populaþiei ºi care încearcã sã obþinã rezultate spectaculoase cu investiþii
nesemnificative. Maurer intuise bine (vezi motto) importanþa consecinþelor politicii
demografice ce urma a fi pusã în practicã de P.C.R., dar prin prisma consecinþelor de
lungã duratã a acestei politici3 constatãm cã tipul de politicã pronatalistã adoptat de
P.C.R. nu a fost cel potrivit.
Nu numai cã politica pronatalistã coercitivã a regimului comunist reprezintã încã un
exemplu al distrugerii sferei private a cetãþeanului prin intruziunea violentã a statului,
dar ineficienþa calitativã a acestui tip de politicã pronatalistã negativã se traduce în costul
de vieþi umane antrenat ºi traumatizarea unei societãþi al cãrei comportament reproductiv
va fi mult timp urmãrit de sechelele coerciþiei ºi ale lipsei educaþiei sexuale ºi a
contracepþiei moderne 4.

Tabelul 2. Limitarea întreruperii cursului sarcinii în România comunistã, 1966-1989

Variantã Proiectul din august 1966,
proiect elaborat sub ministrul Voinea
Marinescu
Problemã
Motive 1. Motive medicale[art. 1.A]:
valabile pentru – factori ereditari ºi patologici
aprobarea care comportã riscuri asupra
pentru avort gravidei ºi fãtului (pânã la 6
luni)
2. Motive medico-sociale
[art.1.B]:
– deficienþe grave fizico-psihice
ºi senzoriale, violul ºi incestul
Proiectul din septembrie 1966, elaborat
sub ministrul Aurel Moga, adoptat sub
forma Decretului 770/1966- cu
modificãrile ulterioare (Decretul 1973 ºi
Decretul 770 modificat în 1985)
1. Motive medicale:
– factori ereditari ºi patologici care
comporta riscuri asupra gravidei ºi
fãtului (pânã la 6 luni) – [art. 2.a + art.
2.b]
– invaliditaþi grave fizice, psihice sau
senzoriale [art. 2.c]
2. Motive sociale:
– violul ºi incestul [art 2.f]

1. Frejka, „Induced Abortion and Fertility: A quarter century...”, pp.510-511; Teitelbaum, op.
cit., p. 415; „Delegalization of Abortion in Romania Led to Increased Rates of Infant, Maternal
Mortality”, în International Family Planning Digest, vol. 1, no. 2 (Jun., 1975), pp. 12-13.
2. Lynn Morrison, „Ceausescu’s Legacy: Family Struggles and Institutionalization of Children
in Romania”, în Journal of Family History, vol. 29, no. 2, April 2004, pp. 168-182.
3. Frejka, „Induced Abortion and Fertility: A quarter century...”, p. 517; David, „Abortion in
Europe”, p. 13.
4. David, „Abortion in Europe”, p. 13.
170 CORINA P|L|{AN

Motive – condiþii medico-sociale care

valabile pentrunu permit dezvoltarea normalã
aprobarea a copilului: delincvenþa, alcoo-
pentru avort lismul, familie dezorganizatã,
dezvoltarea somaticã sau psi-
hicã necorespunzãtoare a gra-
videi, precaritatea situaþiei
sociale (în primul rând celibatul)
ºi a condiþiilor materiale ale
gravidei1
– femeia care are cel puþin 2 – femeia a nãscut 4 copii ºi îi are în
copii în viaþã îngrijire [art.2.e]/ femeia a nãscut 5 copii
ºi îi are în îngrijire [art. 2.e – decretul
770 modificat în 1985]
3. vârsta: 3. vârsta:
– peste 40 de ani – femeia are peste 45 de ani [art 2.d]/ femeia
– sub 16 ani – necesar acordul are peste 40 de ani [decret 53/1972]/ femeia
pãrinþilor este în vârstã de peste 45 de ani [art. 2.d
– decretul 770 modificat în 1985]
2. Autorizaþia Comisie medicalã: medic Comisie medicalã: medic ginecolog sau
pentru avort ginecolog + un internist + o la nevoie de chirurgie care va fi preºe-
asistentã socialã dintele comisiei + un medic internist ca
membru al comisiei
3. Intervenþia Comisia trebuia sã fie anunþatã Procuratura era cea care trebuia sã fie
în caz de în 24 de ore. Ea stabilea corecti- anunþatã în cel mult 24 de ore. Ea
urgenþã, fãrã tudinea deciziei medicului care stabilea corectitudinea deciziei medicului
preavizul unei performase avortul. care performase avortul. [art. 6]
comisii

1. „Instrucþiuni pentru aplicarea noului decret privind reglementarea întreruperilor de sarcinã”,

în Reglementarea întreruperilor de sarcinã, p.13.
 CARACTERUL RESTRICTIV AL POLITICII PRONATALISTE ÎN ROMÂNIA COMUNISTÃ 171

Anexaa 1. Proiectul de reglementare a întreruperii cursului

sarcinii propus de Ministerul Sãnãtãþii ºi Prevederilor Sociale
în august 1966
(Sursa: Reglementarea întreruperilor de sarcinã1, pp. 6-7)
Consiliul de Stat al Republicii Socialiste România
Decret privind reglementarea întreruperilor de sarcinã
Consiliul de Stat al Republicii Socialiste România decreteazã:

Art. 1. Întreruperile de sarcinã la cerere se pot efectua numai în instituþiile sanitare în

cazurile când existã motive medicale sau medico-sociale:
A. Motivele medicale sunt urmãtoarele:
– factorii ereditari sau boli în timpul sarcinei care pot duce la dezvoltarea nefavorabilã
a fãtului;
– boli în care sarcina pune în pericol viaþa sau sãnãtatea gravidei.
B. Motive medico-sociale sunt urmãtoarele:
– deficienþe fizice, psihice ºi senzoriale grave;
– viol ºi incest;
– minore care nu au împlinit 16 ani. În acest caz este necesar consimþãmântul
pãrinþilor, tutorelui sau susþinãtorului legal.
– femeile care au vârsta de peste 40 de ani;
– femeile care au cel puþin 2 copii în viaþã;
– condiþii medico-sociale care nu permit dezvoltarea normalã a copilului.
Art. 2. Întreruperea sarcinei se poate efectua pânã la împlinirea vârstei de 3 luni. În
cazurile în care se depisteazã o stare patologicã gravã care pune în pericol viaþa
gravidei, întreruperea sarcinei se poate face pânã la împlinirea vârstei de 6 luni.
Art. 3. Aprobarea întreruperii de sarcinã se dã de cãtre comisiile medicale instituite în
acest scop în policlinicile teritoriale. Comisia va fi numitã prin decizia comitetului
executiv al sfaturilor populare regionale, oraºelor Bucureºti ºi Constanþa.
Art. 4. În cazuri de urgenþã medicalã întreruperea de sarcinã se poate efectua în orice
spital fãrã aprobarea prealabilã a comisiei medicale, urmând ca în cel mult 24 de ore
de la efectuarea intervenþiei, medicul respectiv sã anunþe comisia medicalã, care va
analiza cazul ºi va stabili dacã întreruperea de sarcinã a fost indicatã.
Art. 5. Efectuarea întreruperii de sarcinã în afara prevederilor prezentului decret ºi a
instrucþiunilor de aplicare constituie delict ºi se sancþioneazã conform Prevederilor
Codului Penal.
Art. 6. Modul de aplicare a prevederilor prezentului decret se va stabili prin instrucþiuni
emise de Ministerul Sãnãtãþii ºi Prevederilor Sociale.

1. O.F.A.S., Fond Cabinetul 1, dosarul 87/1966 (nenumerotat), Ministerul Sãnãtãþii ºi Prevederilor

Sociale, Reglementarea întreruperilor de sarcinã, anexã la Studiul privind situaþia natalitãþii
în Republica Socialistã România ºi propuneri de mãsuri pentru redresarea natalitãþii în þara
noastrã, Bucureºti, 1966, poartã menþiunea pentru „uz intern”.
172 CORINA P|L|{AN

Art. 7. Prezentul decret intrã în vigoare dupã 30 de zile de la publicare.

Art. 8. Decretul nr.463/25 septembrie 1957 privind încuviinþarea întreruperilor de
sarcinã publicat în Buletinul Oficial nr.26 din 30 septembrie 1957, se abrogã.
PREªEDINTELE CONSILIULUI DE STAT, CHIVU STOICA
 CARACTERUL RESTRICTIV AL POLITICII PRONATALISTE ÎN ROMÂNIA COMUNISTÃ 173

Anexa 2. Decretul 770/1966 pentru reglementarea întreruperii

cursului sarcinii
(Sursa Buletinul Oficial al Republicii Socialiste România,
nr. 60, partea I, din 1 octombrie 1966, p. 416.)
Având în vedere cã întreruperea cursului sarcinii reprezintã un act cu grave consecinþe
asupra sãnãtãþii femeii ºi aduce mari prejudicii natalitãþii ºi sporului natural al populaþiei,
Consiliul de Stat al Republicii Socialiste România decreteazã:
Art. 1
Întreruperea cursului sarcinii este interzisã.
Art. 2
În mod cu totul excepþional întreruperea cursului sarcinii va fi autorizatã potrivit
prevederilor art. 5, în cazurile în care:
a) sarcina pune viaþa femeii într-o stare de pericol care nu poate fi înlãturat printr-un
alt mijloc;
b) unul din pãrinþi suferã de o boalã gravã, care se transmite ereditar, sau care
determinã malformaþiuni congenitale grave;
c) femeia însãrcinatã prezintã invaliditãþi grave fizice, psihice sau senzoriale;
d) femeia este în vârstã de peste 45 de ani;
e) femeia a nãscut patru copii ºi îi are în îngrijire;
f) sarcina este urmarea unui viol sau a unui incest.
Art. 3
Întreruperea în cazurile prevãzute la art. 2 se poate efectua în primele trei luni ale
sarcinii. În caz excepþional, când se constatã o stare patologicã gravã care pune în
pericol viaþa femeii, întreruperea cursului sarcinii se poate face pâna la ºase luni.
Art. 4
Întreruperea cursului sarcinii se efectueazã, în cazurile prevãzute de art. 2 ºi 3, de
medici obstetricieni-ginecologi, în unitãþi sanitare de specialitate.
Art. 5
Autorizarea întreruperii cursului sarcinii se dã de cãtre o comisie medicalã raionalã
sau orãºeneascã instituitã în acest scop prin decizia comitetului executiv al sfatului
popular regional sau al oraºelor Bucureºti ºi Constanþa.
Art. 6
În cazuri de extremã urgenþã medicalã, când întreruperea cursului sarcinii trebuie
imediat efectuatã, medicul are obligaþia ca înainte de intervenþie, sau când nu este
posibil, în cel mult 24 ore de la aceasta sã anunþe în scris pe procuror, care urmeazã
a constata, pe baza avizului medicului legist ºi a oricãror alte date, dacã intervenþia
pentru întreruperea cursului sarcinii a fost necesarã.
Art. 7
Efectuarea întreruperii cursului sarcinii în alte condiþii decât cele prevãzute în acest
decret constituie infracþiune ºi se pedepseºte potrivit dispoziþiilor Codului Penal.
Art. 8
Prezentul decret intrã în vigoare la 30 zile de la publicare. În acelasi termen, ministrul
sãnãtãþii ºi prevederilor sociale va emite instrucþiuni de aplicare a acestui decret. Pe
174 CORINA P|L|{AN

data intrãrii în vigoare a prezentului decret, Decretul nr. 463 pentru încuviinþarea
întreruperilor de sarcinã, publicat în Buletinul Oficial nr. 26 din 30 septembrie 1957,
se abrogã.
PREªEDINTELE CONSILIULUI DE STAT, CHIVU STOICA
 Damiana Oþoiu

Construind „Victoria Socialismului”

Metamorfoze ale spaþiului urban în România socialistã1

„Nimicirea monumentelor istorice nu mai poate fi deghizatã de nici o viziune urbanisticã
[…]. În spatele lor nu se prefigureazã nici un „duh” al urbanisticii moderne, ci doar
chipul unui regim totalitar ce modificã aºezãrile sub o închipuitã presiune a necesitãþii.”2
Ascultãtorii postului de radio Europa Liberã puteau auzi acest protest în vara anului
1981. Era de fapt un studiu elaborat de trei istorici (de arta), Daniel Barbu, Radu
Ciuceanu ºi Octavian Roske, consacrat procesului de aºa-zis㠄sistematizare urbanã”
care implica demolarea a numeroase monumente istorice, fie ele lãcaºuri de cult sau
clãdiri reprezentative pentru arhitectura vernacularã. Studiul, intitulat „Condiþia monumen-
tului sub regimul comunist”, fusese trimis în mod clandestin în afara graniþelor þãrii3,
redactarea acestuia fiind atribuitã unei organizaþii fictive, „Grupul de supraveghere a
monumentelor istorice”. Acest tip de „semnal de alarmã pentru opinia publicã inter-
naþionalã”4 pãrea sã fie unica formã potenþial eficientã de protest împotriva proiectelor

1. Textul reia câteva dintre argumentele susþinute într-un articol publicat anterior: Damiana
Oþoiu, „National(ist) ideology and urban planning. Building «The Victory of Socialism» in
Bucharest, Romania”, în Art History & Criticism, special issue „Art and Politics: Case-Studies
from Eastern Europe”, Linara Dovydaityte (coord.), Kaunas; Vytautas Magnus University,
no. 3, 2007, pp. 119-127. Adresez mulþumirile mele lui Bogdan Cristian Iacob ºi lui Cristian
Vasile pentru observaþiile fãcute pe marginea articolului.
2. Daniel Barbu, Radu Ciuceanu ºi Octavian Roske, „Condiþia monumentului sub regimul
comunist”, III, Arhivele Totalitarismului, vol. IX, no. 1-2, 2001, pp. 217.
3. Aºa cum mãrturisesc autorii înºiºi, într-un text redactat pentru a prefaþa editarea documentului
în anul 2000: Daniel Barbu, Radu Ciuceanu ºi Octavian Roske, „Condiþia monumentului sub
regimul comunist”, I, Arhivele Totalitarismului, vol. VIII, No. 1-2, 2000, p. 219. Documentul
va fi reprodus începând cu anul 2000 în revista Arhivele Totalitarismului, vol. VIII, No. 1-2,
2000, pp. 219-238; vol. VIII, no. 3-4, 2000, pp. 196-212, vol. IX, No. 1-2, 2001, pp. 205-229.
V. ºi Daniel Barbu, Radu Ciuceanu ºi Octavian Roske; „Va supravieþui Bucureºtiul pânã în 1984?”,
I, Arhivele Totalitarismului, vol. IX, no. 3-4, 2001, pp. 231-241, ºi „Va supravieþui Bucureºtiul
pânã în 1984?”, II, Arhivele Totalitarismului, vol. XI, No. 3-4, 2003, pp. 200-211.
4. Daniel Barbu, Radu Ciuceanu ºi Octavian Roske, „Condiþia monumentului sub regimul
comunist”, I, Arhivele Totalitarismului, vol. VIII, no. 1-2, 2000, p. 219.
176 DAMIANA O}OIU

megalomane de reconstrucþie urbanã ºi ruralã1 ale lui Ceauºescu, dupã ce mai multe petiþii
adresate unor instituþii româneºti sau chiar însuºi „arhitectului suprem” rãmãseserã fãrã rãspuns.

Acest articol îºi propune sã analizeze arhitectura ca reificare22 a principalului discurs

de autolegitimare a regimului naþional-stalinist3: discursul naþional-comunist. În prima
parte, voi prezenta succint diferitele politici de reconfigurare a spaþiului urban în România
socialistã (atât în timpul regimului lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, 1945-1965, cât ºi al
succesorului sãu, Nicolae Ceauºescu, 1965-1989). Mã voi referi atât la proiectele de
„reconstrucþie socialistã a oraºelor”, cât ºi la normarea spaþiului locativ sau la naþiona-
lizarea caselor. Apoi voi urmãri mizele politico-arhitecturale ale unui amplu proiect de
restructurare urbanã iniþiat în Bucureºti la sfârºitul anilor 1970 – complexul „Victoria
Socialismului”.
În ultima parte a articolului, voi încerca sã vãd dacã aceastã radicalã metamorfozã a
peisajului urban în România socialista a generat reacþii ale unor actori individuali (e.g.
arhitecþi, istorici, istorici de artã, muzeografi, arheologi) sau instituþionali (e.g. instituþii
de protecþie patrimonialã, centre de cercetare sau instituþii de învãþãmânt, asociaþii
profesionale). Voi reþine doar reacþiile (de susþinere a politicilor urbane, de încercare de
negociere cu liderii politici sau de protest) ale actorilor a cãror activitate este legatã, în
mod definitoriu, de planificarea urbanã sau de protecþia patrimoniului. Nu includ aºadar

1. Distincþia rural-urban este departe de a fi neproblematicã, dupã cum demonstreazã literatura

geograficã ºi antropologicã recentã (e.g. Tony Champion ºi Hugo Graeme (coord.), New
Forms of Urbanization. Beyond the Urban–Rural Dichotomy, Aldershot, Burlington, Ashgate,
2003). În plus, proiectul politico-arhitectural socialist avea drept obiectiv explicit ºi ºtergerea
limitelor nete dintre urban ºi rural, „urbanizarea satelor”. Folosesc totuºi termenii „urban” ºi
„rural” în primul rând din raþiuni de simplificare. În al doilea rand, materialul empiric aflat
la baza acestei analize se referã cu precãdere la centrele urbane importante (în special
Bucureºti). Raþiunea pentru care am privilegiat Bucureºtiul este una simplã: dupã cum
sugereazã (a se citi dicteazã) consilierul sovietic pe probleme de arhitecturã, tov. Zvezdin,
capitala „trebuie sã fie copilul drag al partidului ºi al Sfatului Popular”, iar de „reconstrucþia
socialist㔠a acesteia „se va ocupa Biroul Politic, Consiliul de Miniºtri”. V. A.N.I.C., Fond
Preºedinþia Consiliului de Miniºtri, Stenograme, Biroul Culturii, dosarul 13/1952, „Stenograma
ºedinþei Biroului Culturii din 3 noembrie 1952”, ff. 13-14.
2. Folosesc acest termen strict cu sensul de „materializare”, ignorând aºadar ramificaþiile
conceptuale ale termenului din perspectiva analizei marxiste.
3. Preiau acest concept de la Vladimir Tismãneanu, Stalinism pentru eternitate. O istorie politicã
a comunismului românesc, Editura Polirom, Iaºi, 2005. Pentru o istorie conceptualã a diadei
„comunism” vs. „stalinism naþional” v. în special pp. 55-58. V. ºi Bogdan Cristian Iacob,
„Comunismul românesc: între tipologie ºi concept”, în Idei în dialog, no. 4 (43), 2008,
partea I ºi no. 5 (44), partea a II-a.
4. De altfel, o tezã pe care au susþinut-o majoritatea persoanelor pe care le-am intervievat, fie ele
diplomaþi sau istorici de artã, vizeazã ineficienþa protestelor mediilor profesionale româneºti,
în contrast cu o minimã eficienþã a unora dintre presiunile externe. Vezi în acest sens ºi unele
texte autobiografice, precum Yosef Govrin, Relaþiile Israelo-Române la sfârºitul epocii Ceauºescu.
Din însemnãrile ambasadorului Israelului în România, EFES, Cluj-Napoca, 2007: „presiunea
internã […] nu ar fi putut în nici un caz sã fie hotãrâtoare. Ceea ce a decis împotriva demolãrii
[Sinagogii sefarde din Bucuresti] a fost în primul rând presiunea externã. Sensibilitatea lui
Ceauºescu pentru imaginea sa pozitivã în lume ºi dependenþa sa de bunãvoinþa faþã de el în
Israel, în Statele Unite ºi Occident sunt factori care ne-au ajutat” (p. 256).
 CONSTRUIND „VICTORIA SOCIALISMULUI” 177

în analizã alte instituþii sau persoane, în ciuda rolului important pe care acestea l-au jucat
în anumite contexte istorico-politice (membri ai clerului ºi instituþii ecleziastice, diplomaþi
strãini acreditaþi în România, oameni politici sau instituþii politice din strãinãtate –
precum US Department of State – jurnaliºti, organizaþii non-guvernamentale constituite
în strãinãtate – precum Opération Villages Roumains).
Mai mult decât eficienþa sau ineficienþa acestor actori1, m-a interesat apariþia unor
„milieux de résistance” ºi modul în care exercitarea unui control absolut asupra planificãrii
urbane ºi rurale de cãtre „liderul suprem”, precum ºi ideologizarea totalã a arhitecturii
au fost uneori contestate, în ciuda unei obedienþe cvasitotale ce caracteriza atât arhitecþii
cât ºi instituþiile publice. Dupã cum mi-a mãrturisit unul dintre istoricii de artã pe care
i-am intervievat, „aveam uneori iluzia ca tentativele noastre «donquijoteºti» vor schimba
ceva... Desigur, era doar o iluzie...”.2

„Discursul arhitectural” socialist:

un discurs despre un oraº nou, socialist...
Înainte ca membrii Partidului Comunist Român sã se transforme în „apãrãtori ai autonomiei
faþã de centrul imperial”3, atât politica, cât ºi politicile publice româneºti (inclusiv
politicile arhitecturale) constituiau calchieri perfecte ale modelului sovietic. De exemplu,
decizia de a schimba radical structura arhitecturalã a Moscovei luatã la sfârºitul anilor
1940 a avut un impact (in)direct asupra þãrilor din blocul socialist, inclusiv asupra
României4. Consiliul de Miniºtri pare a-ºi asuma rolul de „arhitectul ºef”5 al României
ºi exercitã acest rol urmând îndeaproape noua linie politicã trasatã la Kremlin ºi ascultând
sfatul arhitecþilor sovietici. Consilierii sovietici nu sunt numai omniprezenþi la ºedinþele
Consiliului de Miniºtri când se discutã proiecte de sistematizare urbanã, ci elaboreazã ºi
ample documente propunând modificãri legislative sau noi soluþii tehnice6. Consiliul de

1. Interviu cu T., istoric de artã, coautor al unei scrisori de protest împotriva demolãrii bisericilor,
Bucureºti, iunie 2003.
2. Vladimir Tismãneanu, op. cit., p 27.
3. Pentru detalii despre „neoclasicismul stalinist”, paradigma arhitecturalã dominantã în primii
ani dupã instalarea regimurilor comuniste în Europa de Est, vezi Alexei Tarkhanov ºi Sergei
Kavtaradze, Stalinist Architecture, Laurence King, London, 1992 ºi Aman Anders, Architecture
and Ideology in Eastern Europe during the Stalin Era: An Aspect of Cold War History, MIT
Press, New York, 1992.
4. „Pânã sã fie numit arhitectul ºef [al Comitetului de Stat pentru Arhitecturã ºi Construcþii,
n.n.] suntem noi [membrii Consiliului de Miniºtri] arhitectul ºef”, subliniazã I. Chiºinevski.
V. A.N.I.C., Fond Preºedinþia Consiliului de Miniºtri (de acum înainte Preºedinþia CM)
Stenograme, Biroul Culturii, dosarul 15/1952 „Stenograma ºedinþei Biroului Culturii din 18
noembrie 1952”, f.7.
5. De exemplu „Consultaþie tehnicã privind schiþa planului general de sistematizare a oraºului
Bucureºti elaboratã de specialiºtii români”, redactatã de un grup de ºapte specialiºti sovietici
delegaþi de Comitetul de Stat pentru Construcþii al Consiliului de Miniºtri U.R.S.S., în
A.N.I.C., Fond Preºedinþia CM, Stenograme, dosarul 6/1952, ff. 150-172.
6. Pentru atribuþiile acestul Comitet, v. discuþiile din cadrul Biroului Culturii al Consiliului de
Miniºtri, e.g. A.N.I.C., Fond Preºedinþia CM, Stenograme, Biroul Culturii, dosarul 13/1952,
178 DAMIANA O}OIU

Miniºtri concepe atât proiecte politico-arhitecturale, cât ºi noi structuri instituþionale. În

1952 este înfiinþat Comitetul de Stat pentru Arhitecturã ºi Construcþii, o structurã
hibridã, care reunea douã funcþii – cea de concepere ºi cea de coordonare a planurilor de
„sistematizare socialistã”. Comitetul era direct subordonat Consiliului de Miniºtri ºi
coordona la rândul sãu institute de proiectare, de studii urbanistice, întreprinderi de
construcþie, precum ºi secþiile de arhitecturã ºi planificare constituite în cadrul sfaturilor
populare7. Încã dinainte de înfiinþarea Comitetului de stat pentru Arhitecturã, arhitecþilor
nu li se mai permitea sã îºi practice în mod independent meseria, fiind constrânºi sã
devinã membri ai instituþiilor specializate coordonate de Stat. Dupã cum remarca Miron
Constantinescu (preºedintele Comitetului de Stat al Planificãrii) într-o ºedinþã consacratã
proiectului de „reconstrucþie socialistã a oraºului Bucureºti”, arhitecþii trebuie sã lucreze
„sub îndrumarea ºi pe linia primitã de Partid ºi Guvern, nu dupã vechile lor concepþii”.1
Evident, subliniazã M. Constantinescu, urmând „indicaþiile geniale ale lui Lenin ºi ale
tov. Stalin”2.

În data de 7 decembrie 1954, Hruºciov þine un discurs la „Conferinþa unionalã a

constructorilor, arhitecþilor ºi muncitorilor în industria materialelor de construcþii, în
industria construcþiilor de maºini pentru construcþii, în proiectare ºi cercetare”. Discursul
anunþã debutul destalinizãrii, din punct de vedere al politicilor urbane. Un adevãrat
manifest împotriva „realismului socialist”, considerat drept cea mai reprezentativã
expresie a stalinismului, discursul lui Hruºciov a avut o influenþã decisivã în remodelarea
discursurilor ºi a politicilor arhitecturale atât în Uniunea Sovieticã, cât ºi în statele-satelit3.
Accentul pus de Hruºciov pe ideea de funcþionalitate, de standardizare ºi de prefabricare,
pe principiul (consacrat de Adolf Loos) „ornamentul este o crimã”, precum ºi refuzul
monumentalitãþii – toate aceste elemente devin treptat dogma noului Comitet de Stat
pentru Arhitecturã ºi Construcþii al Consiliului de Miniºtri4.
Patru ani dupã ce Hruºciov a rostit acest discurs, referindu-se la „dragii, dar foarte
scumpii arhitecþi”, „exagerãrile estetice” ale proiectanþilor ºi ale arhitecþilor vor fi
puternic criticate ºi în Plenara Partidului Muncitoresc Român, argumentul principal fiind
acela cã se ignorã factorii economici, mai exact necesitatea de a construi locuinþe la preþuri
reduse pentru reprezentanþii clasei muncitoare. În mod cert, aºa cum afirma Lane 5, acest
imperativ al eficienþei avea o dublã motivaþie. În primul rând – una ideologica: locuinþele

„Stenograma ºedinþei Biroului Culturii din 3 noembrie 1952”, 45 f., dosar 14/1952, „
Stenograma ºedinþei Biroului Culturii din 11 noembrie 1952”, 34 f., dosarul 15/152 „Stenograma
ºedinþei Biroului Culturii din 18 noembrie 1952”, 41 f.
1. A.N.I.C., Fond Preºedinþia CM, Stenograme, dosarul 9/1953, Proces-verbal al ºedinþei prezi-
diului Consiliului de Miniºtri ºi Biroului Politic al CC al P.M.R. din 25 noiembrie 1953, f 136.
2. A.N.I.C., Fond Preºedinþia CM, Stenograme, Biroul Culturii, dosarul 14/152 „Stenograma
ºedinþei Biroului Culturii din 11 noembrie 1952”, f. 6.
3. Pentru o analizã a discursului din decembrie 1954 al lui Nikita Hruºciov ºi a impactului
acestuia asupra arhitecþilor români, vezi Augustin Ioan, Power, Play and National Identity:
Politics of Modernization in Central and East – European Architecture. The Romanian File,
Fundaþia Culturalã Românã, Bucureºti, 1999, pp. 63-78.
4. Augustin Ioan, Marius Marcu-Lepadat, Man Made Environment in the Post-Stalinist Europe,
raport Research Support Scheme, OSI, March 1999, pp. 9, 13.
5. Barbara Miller Lane, „Architects in Power: Politics and Ideology in the Work of Ernst May
and Albert Speer”, în Journal of Interdisciplinary History, vol. 17, no. 1, 1986, pp. 283-310.
 CONSTRUIND „VICTORIA SOCIALISMULUI” 179

comune, construite în special din materiale prefabricate, erau considerate o materializare

a noii ere socialiste. În al doilea rând, sunt invocate raþiunile pragmatice: lipsa acutã a
locuinþelor, o consecinþã (ºi) a industrializãrii târzii.1 Chirot constata cã în cazul românesc
„numai începând cu finele anilor 60 au fost construite anual apartamente în numãr
suficient care sã þinã seama de creºterea populaþiei urbane ºi abia în anii 70 s-a observat
o atenuare a deficitului în materie de nevoi locative. În prezent [1978], impresionante
cartiere de blocuri împânzesc Bucureºtiul, proiecte urbanistice similare fiind demarate în
majoritatea oraºelor din România”.2
Obsedaþi de transformismul3 politic ºi social, liderii comuniºti au încercat sa creeze
nu numai un oraº nou, ci ºi un „om nou”. „Partidul-stat credea ca arhitectura avea un
efect transformator ºi promova locuinþele comune în scopul de a modela un nou stil de
viaþa socialist.”4 Astfel, scopul noilor construcþii era de a clãdi fundamentele materiale
ale unei noi societãþi: moderna, egalitara5. Spaþiul locativ necesar pentru omul nou
socialist era hotãrât prin lege: maximum 8 m2 (cf. decretului 78/1952, art. 5)6. Nu e
surprinzator faptul ca ca unii „oameni noi” erau „mai egali” decât alþii: puteau fi facute
excepþii pentru „eroii muncii socialiste”, „oamenii de ºtiinþã, artiºtii ºi profesorii
emeriþi”, membrii Academiei Române ºi profesorii universitari, înalþii ofiþeri ai armatei
(„de la gradul de colonel în sus”), „cei care au funcþiuni de rãspundere […] dacã sunt
angajaþi în aparatul de Stat […] ori sunt activiºti ai organizaþiilor politice sau de masã”
(art. 7). Spaþiul locativ al acestor categorii privilegiate putea fi largit cu o camerã
suplimentarã sau o suprafaþã de maximum 10 – 20 m2 (art. 8). Restrângerea strictã a
spaþiului locativ se dorea a fi o mãsurã provizorie „Acei 8 m.p. este un minimum. Vom
ieºi din aceastã fazã. Nu facem colivii pentru toatã lumea”7, precizeazã Petru Groza în 1952.

1. Aceasta idee a construcþiei cu economie de mijloace a proiectelor urbane standardizate era

centrala politicilor urbane elaborate în mai multe state vest-europene în perioada imediat
postbelicã (de exemplu Marea Britanie sau þarile scandinave). În România, ca ºi în alte
state-satelit ale Uniunii Sovietice, acest tip de proiect urban nu era vazut doar ca o soluþie la
problema locuinþelor aparuta dupã rãzboi, ci ºi ca un imperativ politic.
2. Daniel Chirot, „Social Change in Communist Romania”, în Social Forces, vol. 57, no. 2,
1978, pp. 457-499. Autorul descrie relaþia dintre mobilitate socialã, fenomenul industrializãrii
ºi politicile rezidenþiale în România socialistã (v. pp. 474-477) [Traducerile îmi aparþin, dacã
nu fac trimitere la o versiune româneascã a textului citat].
3. Robert C. Tucker, The Soviet Political Mind: Studies in Stalinism and Post-Stalin Change,
Praeger, New York, 1963.
4. Caroline Humphrey, „Ideology in Infrastructure. Architecture and Soviet Imagination”, în
Journal of the Royal Anthropological Institute, vol. 11, 2005, p. 39. Douã analize „canonice”
ale raportului dintre „transformismul” social ºi politicile urbane sunt Stephen Kotkin, Magnetic
mountain: Stalinism as a civilization, University of California Press, Berkeley, 1995 ºi David
L. Hoffmann, Peasant metropolis: social identities in Moscow, 1929-1941, Cornell University
Press, Ithaca, 2000.
5. Caroline Humphrey, art. cit., p. 39.
6. Decretul no. 78/ 3 aprilie 1952 (Decret pentru normarea, repartizarea ºi folosirea suprafeþei
locative ºi reglementarea raporturilor dintre proprietari ºi chiriaºi, Prezidiul Marii Adunãri
Naþionale), în Buletinul Oficial al R.P.R., an IV, no. 17, 5 aprilie 1952, pp. 137-142. Cap. 2,
„Normarea suprafeþei locative”, art. 5: „suprafaþa pentru locuit necesarã pentru o persoanã, constitue
norma sanitarã. Norma sanitarã este de 8 m.p. pentru o persoanã, indiferent de vârstã”.
7. A.N.I.C., Fond Preºedinþia CM, Stenograme, dosarul 1/1952, „ªedinþa de prezidiu din ziua
de 9 ianuarie 1952”, f. 60.
180 DAMIANA O}OIU

Înºiºi „tovarãºii sovietici au pus problema ca dupã o perioadã, când toatã populaþia va fi
[…] în clãdiri bune, sã se treacã la un grad superior de confort de 9-10 m.p. sau chiar mai
mult spaþiu locativ”, sublinia câþiva ani mai târziu Pompiliu Macovei, arhitectul ºef al
capitalei1.
Normele referitoare la „spaþiul locativ” nu vizau exclusiv cladirile recent construite2,
ci ºi pe cele existente. Astfel, „inechitabila distribuþie a spaþiului de locuit” a reprezentat
obiectul mai multor acte normative3, al cãror scop explicit era desegregarea, destrati-
ficarea socialã: „Nu putem permite ca atâta timp cât în Bucureºti ºi în oraºele industriale
muncitorii n-au locuinþe, fosta burghezie sã se lãfãiascã în casele lor proprii de
10 camere […] Noi trebuie sã facem economie de spaþiu locativ, sã putem da muncitorilor
locuinþe”4. Noile norme privind spaþiul locativ propuneau diferite soluþii la dubla
problemã a segregãrii sociale ºi a lipsei de locuinþe: una dintre aceste soluþii era
„transformarea caselor burgheziei”, mai exact împãrþirea unei case unifamiliale în mai
multe apartamente, uneori prin construirea unor noi ziduri interioare. „Sã fie introdus ºi
la casele particulare dreptul statului de a transforma casele”, cerea Teohari Georgescu în
1952, argumentând c㠄o casã nu trebuie musai sã fie distrusã dacã pui acolo un zid,
atâta timp cât noi avem de rezolvat problema locuinþelor”5. Reprezentanþii instituþiilor
statului puteau sa decida daca o familie „irosea” spaþiul, situaþie în care familia respectivã
se putea aºtepta sa îºi vada casa naþionalizata, putea fi forþata sa se mute într-un
apartament mic sau sa cedeze spaþiul „excedentar” (unele camere ºi uneori parþi ale
bucatariei ºi ale baii) unei alte familii.
Aplicarea acestor noi norme modificã uneori radical nu numai conceptualizarea
spaþiului de locuit, ci ºi geografia spaþiului privat. Nu era foarte neobiºnuit, mai ales în
zonele centrale ale oraºelor, ca într-o casã sau un apartament iniþial unifamiliale,
administraþia fondului locativ sã impunã co-rezidenþa a douã sau mai multe familii.
Unele persoane pe care le-am intervievat mi-au mãrturisit cã au resimþit iniþial apariþia
noilor colocatari ca o experienþã foarte bizarã ºi intruzivã: „Ne-am mutat într-un
apartament de trei camere într-o casã naþionalizatã în apropiere de Piaþa Rosetti. […]
Când fata mea s-a mãritat ºi a plecat din casã, spaþiul a fost considerat ca fiind prea mare
pentru noi doi. […] ªi într-o zi ne-am trezit cu o familie la uºã... Din momentul
respectiv, ei au ocupat o camerã, iar baia ºi bucãtãria au devenit spaþii comune…” îºi
aminteºte interlocutorul meu, adãugând c㠄aceastã situaþie stranie s-a perpetuat pânã
astãzi, pentru cã în momentul în care am putut cumpãra apartamentul de la stat [în 1995]
a trebuit sã cumpãrãm bucãtãria ºi baia ca spaþii comune” 6.
Controlul politic al spaþiului social ºi privat avea consecinþe dintre cele mai diverse
asupra raporturilor sociale dintre foºtii proprietari sau locatari ai imobilelor ºi noii

1. A.N.I.C., Fond Preºedinþia CM, Stenograme, dosarul 6/1956, „ªedinþa prezidiului CM din 7
iunie 1956”, f. 117.
2. V. în acest sens dezbaterile asupra „planurilor de sistematizare a oraºului Bucureºti” elaborate
la mijlocul anilor ’50, e.g. A.N.I.C., Fond Preºedinþia CM, Stenograme, dosarul 6/1956,
„ªedinþa prezidiului Consiliului de Miniºtri din 7 iunie 1956”, ff. 106-148.
3. E.g. Legea no. 359/1948, Decizia no. 29/1949 a CM, Decretul no. 92/1950.
4. A.N.I.C., Fond Preºedinþia CM, Stenograme, dosarul 1/1952, „ªedinþa de prezidiu din ziua
de 9 ianuarie 1952”, f. 62.
5. Ibidem.
6. Interviu cu S., 65 ani, proprietar al unui apartament într-un imobil naþionalizat, Bucureºti,
februarie 2007.
 CONSTRUIND „VICTORIA SOCIALISMULUI” 181

colocatari. Între chiriaºi care sunt puºi sã supravegheze activitatea „duºmãnoasã a burghezilor”
cu care împart imobilul, pentru a face apoi raporturi periodice cãtre Securitate, ºi
chiriaºi care devin „mult mai apropiaþi [de foºtii proprietari] decât propria familie”1,
gama relaþiilor sociale care se creeazã odatã cu aceastã coabitare impusã este infinitã.

O altã soluþie radicalã a problemei locative o constituie decretele de naþionalizare, cel

mai important fiind decretul 92/ 1950, prin care circa 70.000 de apartamente au trecut
în posesia statului, dupa ce fusesera etichetate ca aparþinând „duºmanilor de clasa”,
„exploatatorilor”. Beneficiarii acestui proces de naþionalizare nu sunt însã numai persoane
private, ci ºi instituþii ale statului. Instaurarea regimului comunist antreneazã o extindere
a aparatului etatic, ceea ce Max Weber a numit dezvoltarea cantitativã a sarcinilor
administrative. Noile instituþii ale statului totalitar sunt în anii 1950 în plinã expansiune,
de multe ori în detrimentul spaþiului locativ. Similitudinile cu spaþiul sovietic sunt
evidente: „În mod ironic, o proporþie semnificativã a acestora [a caselor naþionalizate în
Uniunea Sovieticã] nu era destinatã locuirii, cãci odatã cu expansiunea instituþiilor
administrative, structurile cele mai solide – care de regulã tocmai fuseserã naþionalizate –
au cãpãtat o destinaþie non-rezidenþialã”2. Conform unor analize sociologice precum cea
semnatã de Szelenyi3, politicile locative care vizau desegregarea, uniformizarea socialã,
nu reuºesc sã creeze într-adevãr egalitatea socialã clamatã de inþiatorii politicilor. Ele
creeazã mai degrabã fie spaþiul necesar noilor instituþii politico-administrative, dupã cum
am menþionat mai sus, fie o nouã clasã de privilegiaþi. În cazul României, multe dintre
casele naþionalizate intrã în administrarea Gospodãriei de Partid, instituþie care distribuie
noile „privilegii locative” membrilor nomenklaturii comuniste4.

Doua decenii dupa pronunþarea discursului lui Hruºciov, când „egala distribuþie a
locuinþelor” luase deja sfârºit (fie prin naþionalizare, fie prin limitarea spaþiului locativ),
Ceauºescu era înca ferm convins ca arhitectura trebuia sa fie modernizatã pentru a
reflecta nu doar schimbarile economice ºi politice, dar mai ales schimbarile sociale
aduse de regimul sau5. Discursul lui Ceauºescu la congresul Partidului Comunist este
ilustrativ în acest sens:

Trebuie sa finalizam reconstrucþia generala a capitalei, planificarea oraºului, a sistemului de

strazi, pentru ca în 1985 capitala sa devina un oraº socialist modern, valoros al epocii societãþii
socialiste multilateral dezvoltate, care va fi mândria întregului nostru popor 6.

1. Ibidem. O excelentã analizã a efectelor la nivel (micro)social ale politicilor elaborate la nivel
(macro)urban este cea a lui Liviu Chelcea, „Ancestors, Domestic Groups, and the Socialist
State: Housing Nationalization and Restitution in Romania”, în Comparative Studies in Society
and History, vol. 45, 2003, în special pp. 727-731.
2. John Hazard, Soviet Housing Law, Yale University Press, New Haven, 1939, p. 14.
3. Ivan Szelenyi, Urban Inequalities under State Socialism, Oxford University Press, Oxford, 1983.
4. Pentru definitia termenului „nomenklatura”, dar ºi pentru privilegiile (inclusiv locative) de
care aceasta clasã se bucurã în Uniunea Sovieticã, v. Michael Voslensky, Nomenklatura. The
Soviet Ruling Class, Doubleday, New York, 1984.
5. Marie de Betânia Uchôa Cavalcanti, „Urban reconstruction and autocratic regimes: Ceausescu’s
Bucharest in its historic context”, în Planning Perspectives, vol. 12, 1997, p. 84.
6. Nicolae Ceauºescu, România pe drumul desãvârsirii construcþiei socialiste. Rapoarte, cuvântãri,
interviuri, articole, vol. 14, Editura Meridiane, Bucureºti, 1977.
182 DAMIANA O}OIU

Potrivit lui Giurescu1, pâna la sfârºitul lui 1989 cel puþin 29 de oraºe fusesera
aproape complet restructurate. În acelaºi timp, un plan global de sistematizare rurala
fusese conceput: între 7.000 ºi 8.000 de sate din cele 13.000 urmau sa fie demolate ºi
reconstruite pâna la sfârºitul anului 2000, iar casele unifamiliale ar fi trebuit sa fie
înlocuite cu noi cladiri de apartamente2.

... ºi un discurs despre ideea de naþiune, despre „românism”

Noua arhitecturã trebuia sã simbolizeze victoria socialismului ºi sã dea naºtere unui
„oraº modern, socialist, demn de epoca societaþii socialiste multilateral dezvoltate”
(conform lui Ceauºescu). În acelaºi timp, noua arhitecturã trebuia sã fie o expresie
materialã a identitãþii naþionale, a „românismului”. Deoarece naþionalismul constituise
atât în timpul regimului lui Gheorghiu-Dej, cât mai ales în timpul regimului ceauºist
principala ideologie politica legitimatoare, arhitectura asumã ºi ea acest „travesti patriotic”3.
La începutul anilor 1950, membrii Biroului Culturii (al Consiliului de Miniºtri)
subliniau faptul cã este necesar „sã se dea o definiþie densã, plinã, a concepþiei arhitecturii
noastre, cã ea va fi […] arhitectura epocii construirii socialismului în R.P.R., folosind
elemente arhitectonice naþionale în formã însã cu conþinut socialist, bazate pe cele mai
înalte elemente arhitecturale sovietice ºi pe tradiþiile cele mai bune”.4 În contrast însã cu
primii ani de dupa instalarea comunismului, caracterizaþi printr-o obedienþã necondiþionata
faþa de Moscova, începând cu finele anilor 1960, atât structurile arhitecturale, cât ºi
retorica politica erau dominate de ideea unui regim naþional-comunist, independent de
blocul sovietic.
Poate cea mai semnificativã (dar în mod cert cea mai celebrã) reificare arhitecturala
a propagandei naþionaliste a lui Ceauºescu a fost reprezentata de centrul civic al capitalei.
Începând cu sfârºitul anilor 1960, centrele istorice ºi cartierele vechi ale unora dintre
oraºele româneºti fuseserã demolate ºi înlocuite de blocuri de locuinþe standardizate ºi de
complexe „politico-administrative” concepute conform unui model unic: o piaþã centralã
mare, înconjuratã de imobile gãzduind instituþii ale statului5. Proiectul pentru noul
centru civic al Bucureºtiului a fost elaborat în 1977, dupã ce zone ample ale capitalei au
fost distruse sau avariate grav de cutremur. La trei saptamâni dupa acest cutremur, în
timpul unei întâlniri a Comitetului Politic Executiv, Ceauºescu declara: „Daca vom
demola totul, Bucureºtiul va fi [un oraº] frumos”6.

1. Dinu C. Giurescu, The Razing of Romania’s Past, World Monuments Fund, New York;
Architecture Design and Technology Press, London, 1990, pp. vi-vii (trad. rom.: Distrugerea
trecutului României, Editura Museion, Bucureºti, 1994).
2. Ibidem.
3. Vladimir Tismaneanu, op. cit., p. 51.
4. A.N.I.C., Fond Preºedinþia CM, Stenograme, Biroul Culturii, dosarul 13/1952, „Stenograma
ºedinþei Biroului Culturii din 3 noembrie 1952”, f. 16.
5. Vladimir Tismãneanu, Dorin Dobrincu, Cristian Vasile (coord.), Comisia Prezidenþialã pentru
Analiza Dictaturii Comuniste în România, Raport final, Editura Humanitas, Bucureºti, p. 611.
6. A.N.I.C., Fond C.C. al P.C.R., Cancelarie, dosarul nr. 42/1977, Stenograma ºedinþei Comitetului
politic executiv din 30 martie 1977.
 CONSTRUIND „VICTORIA SOCIALISMULUI” 183

De fapt, aceasta perioada (anii 1970) ar putea fi considerata ca un moment de cotiturã

în planificarea urbana româneasca 1. Regimul pare sa abandoneze ideea de a reinterpreta
trecutul arhitectural, de exemplu prin aproprierea unor repere arhitecturale simbolice,
aºa cum procedase anterior (de exemplu, reºedinþa regala din Bucureºti, Palatul Cotroceni,
a fost cedata Consiliului Naþional pentru Pionieri, organizaþia comunista de tineret pâna
la sfârºitul anilor 1970). Nici nu se mai limiteazã la a construi noi cartiere de locuinþe
ex nihilo, pe terenuri virane situate la periferia oraºelor. „Arhitectul suprem” pare sã
favorizeze un discurs arhitectural autonom ºi radical: „sistematizarea” (urbanizarea)
satelor, demolarile unor suprafeþe întinse ale centrelor istorice ale oraºelor, construirea
unui nou centru civic în Bucureºti (o zona ce urma sã centralizeze principalele instituþii
politico-administrative ale statului). Proiecte similare fuseserã enunþate de liderii politici
români încã din perioada Dej, când membrii Biroului Culturii (al Consiliului de Miniºtri)
anunþau cã planurilor urbanistice modeste din anii ’50-’60 le vor succeda proiecte mai
ambiþioase în anii 70: „o versiune modestã, economicã [va fi urmatã de o] dezvoltare
ulterioarã, dupã 1970 […] o transformare […] mai îndrãzneaþã când vom avea posibilitatea”2.
În acelaºi timp este subliniatã necesitatea de a „lichida ºi monumente care nu exprimã
trecutul istoric al poporului […] nu putem lãsa la infinit ceea ce falsificã trecutul istoriei
noastre”3. Niciodatã însã rescrierea istoriei (politico)arhitecturale nu a avut amploarea
pe care o va cunoaºte proiectul „Victoriei Socialismului”.
Se pare ca o vizita în Phenian, capitala Coreei de Nord, ar fi reprezentat o importanta
sursa de inspiraþie pentru Ceauºescu, care ºi-a restalinizat agenda politico-arhitecturala.
Planurile sale grandioase pentru noul centru civic al Bucureºtiului au reprezentat o
întoarcere la teza stalinista a unui imperativ „conþinut socialist într-o formã naþionalã”.
Dupã cum remarca Chirot,
disciplina, curãþenia Phenian-ului, obedienþa maselor mãrºãluind, gradul enorm de independenþã
ºi autarhie ºi, mai presus de toate, abilitatea de care Partidul dãdea dovadã în mobilizarea unui
efort colosal în scopul dezvoltãrii naþionale – toate acestea constituiau elemente pe care ei
[membrii familiei Ceauºescu] ºi-au dorit sã le imite.4

O glorificare a dictaturii sale, o materializare a cultului personalitãþii, noul centru

civic al Bucureºtiului a inclus astfel: Casa Republicii (sau Casa Poporului), bulevardul
Victoria Socialismului ºi, de-a lungul bulevardului, imobile de apartamente pentru
membrii importanþi ai partidului ºi cladiri monumentale menite sa gazduiasca ministere,
Biblioteca Naþionala, o sala de concerte construita pentru Cântarea României 5.

1. Pentru o viziune diacronicã de ansamblu asupra politicilor arhitecturale din România socialistã,
vezi Dinu C. Giurescu, op. cit., pp. vi-vii. Giurescu face distincþia între trei etape principale:
1955-’70, caracterizatã de un program extensiv de construcþii, 1970-’77, o epocã a dezbaterii
privind necesitatea „sistematizãrii” satelor ºi a oraºelor ºi finalmente perioada de dupã
cutremurul din 1977, marcatã de demolãri majore. Vezi de asemenea Dennis Deletant,
Romanian under Communist Rule, Fundaþia Academia Civicã, Bucureºti, 1998, pp. 208-220.
2. A.N.I.C., Fond Preºedinþia CM, Stenograme, dosarul 6/1956, f. 139.
3 A.N.I.C., Fond Preºedinþia CM, Stenograme, Biroul Culturii, dosarul 13/1952, „Stenograma
ºedinþei Biroului Culturii din 3 noembrie 1952”, f. 11.
4. Daniel Chirot, Modern Tyrants. The Power and Prevalence of Evil in Our Age, Princeton
University Press, Princeton, New Jersey, 1994, p. 240.
5. Vezi pentru detalii Dragoº Petrescu, „400.000 de spirite creatoare: «Cântarea României» sau
stalinismul naþional în festival”, în Lucian Boia (coord.), Miturile comunismului românesc,
Editura Nemira, Bucureºti, 1998, pp. 239-251.
184 DAMIANA O}OIU

Dincolo de clamata exemplaritate a proiectului (de fapt, în stransa legãturã cu aceasta),

arhitectura centrului civic a fost proiectata ca o materializare a identitaþii naþionale, a
„românismului”1. La fundamentul Casei Poporului a fost aºezatã, la modul propriu,
tema suveranitãþii naþionale, o temã centralã pentru propaganda naþional-comunistã.
Pergamentul pus de Ceauºescu la baza clãdirii cu ocazia ritualului de inaugurare a
ºantierului conþinea urmãtorul mesaj:

Astãzi, 25 iunie 1984, în al patruzecilea an al aniversarii revoluþiei de eliberare socialã ºi

naþionalã, de dezvoltare liberã ºi independentã a României, am inaugurat lucrãrile de construcþii
la Casa Republicii ºi bulevardul Victoria Socialismului, mãreþe ºi luminoase ctitorii ale acestei
epoci de adânci transformãri înnoitoare, construcþii monumentale ce vor dãinui peste veacuri
ca o impresionantã mãrturie a voinþei locuitorilor Bucureºtiului, a întregului popor român de
a conferi demnitate ºi mãreþie capitalei þãrii, patriei noastre socialiste2.

Stilul ales trebuia sã creeze un paralelism perfect între discursul politic naþional(ist)
ºi limbajul arhitectural: aºadar un stil neoromânesc. Designul Casei Poporului (eclectic,
postmodern) încorpora referinþe vizuale deliberate la diferite stiluri româneºti, clãdirea
constituind un adevãrat index al stilurilor arhitecturale româneºti3. Principalul arhitect al
Casei Poporului, Anca Petrescu, nu uitã sã menþioneze în interviurile realizate dupa
1989 ca ar fi ornat Casa Poporului cu decoraþiuni „salvate” din mãnastirile demolate (de
exemplu mãnãstirea Vãcãreºti). Tot arhitecta Petrescu subliniazã în discursurile pe care
le rosteºte chiar în Palatul Parlamentului4, în calitate de reprezentant al Partidului
România Mare, caracterul „profund naþional” al Casei Poporului, construitã dupã o
concepþie ºi o realizare exclusiv româneºti (aproximativ 400 de arhitecþi ºi 20.000 de
muncitori) ºi folosind (aproape numai) materiale din România.
Pentru a fi iniþiatã construcþia centrului civic bucureºtean, mai mult de 400.000 de
oameni au fost evacuaþi. Pentru a preveni rezistenþa acestora, anunþul evacuãrii era trimis
uneori cu câteva zile înainte de sosirea buldozerelor5. „Am realizat cã vom fi demolaþi
în ziua în care ne-au intrat buldozerele în curte”, îºi aminteºte unul dintre interlocutorii
mei, a cãrui casã a fost demolatã în 1986. „Auzisem zvonuri despre vizite pe care
Ceauºescu le-ar fi fãcut împreunã cu Elena ºi în cursul cãrora el ar fi arãtat cu degetul
urmãtoarele victime, strãzile ce urmau a fi demolate. Dar un anunþ oficial de la autoritãþi
l-am primit foarte târziu, cu câteva zile înainte de demolarea casei noastre”.6

1. În ceea ce priveºte retorica naþional(istã) politico-arhitecturalã din perioada interbelicã, vezi

Augustin Ioan, „Arhitectura interbelicã ºi chestiunea identitãþii colective”, în Caietele Echinox,
vol. 3, 2002, pp. 80-91.
2. Reportajul „Inaugurarea Casei Poporului. Decenii de împliniri mãreþe”, Arhivele T.V.R.,
extrase disponibile online, URL: http://www.youtube.com/watch?v=9TMVDazO15I, consultat
în martie 2008.
3. Roann Barris, „Contested Mythologies: The Architectural Deconstruction of a Totalitarian
Culture”, în Journal of Architectural Education, vol. 54, no. 4, 2001, p. 231.
4. De exemplu declaraþia politicã: „Palatul Parlamentului – þintã de atac a primului-ministru”,
ºedinþa Camerei Deputaþilor, 15.11.2005, stenograma dezbaterilor parlamentare, disponibilã
online, URL: http://www.cdep.ro/pls/steno/steno.stenograma?ids=5987&idm=1,22&idl=1,
consultatã în martie 2008.
5. Roann Barris, art. cit., p. 229.
6. Interviu cu A., inginer, fost locuitor al zonei Dudeºti - Vãcãreºti, Bucureºti, octombrie 2006.
 CONSTRUIND „VICTORIA SOCIALISMULUI” 185

În total, paisprezece biserici ºi douã mãnãstiri istorice, împreunã cu un numãr

necunoscut de clãdiri publice (aproximativ 9.300) datând din secolul al XIX-lea, au fost
distruse sau, în unele cazuri, modificate radical pentru a permite construcþia „Centrului
Civic”. De exemplu, dupã 1985, sectorul Dudeºti-Vãcãreºti (o zonã din centrul istoric al
Bucureºtiului) a fost demolatã aproape în întregime. Interesant este faptul cã în timpul
demolãrilor angajaþii Muzeului de Istorie ºi Artã al municipiului Bucureºti au primit
sarcina de a fotografia clãdirile cele mai semnificative din punct de vedere istoric ºi
arhitectonic. În mod paradoxal, regimul îºi înregistra propriile „succese transformiste”.1

Reacþii împotriva „reconstrucþiei socialiste” a oraºelor

„Programele urbanistice româneºti constituie o realizare remarcabila. Prin comparaþie,
putem doar sã regretãm rezultatele neplanificãrii în Statele Unite: confuzia dintre
libertatea antreprenoriatului ºi anarhie […] . Cel mai semnificativ progres este cel
tehnologic, […] structuri industriale prefabricate, mult mai avansate decât metodele
americane de construcþie a locuinþelor”2, constata corespondentul New York Times în
România în 1964. Nu era o opinie singularã: mulþi alþi ziariºti strãini remarcau la
începutul anilor 1960 c㠄îmbunãtãþirile lumineazã România. […]. Dezvoltarea locuinþelor
reprezintã elementul principal prin care se remarcã în mod pozitiv Bucureºtiul”3 sau cã
„odatã ce ajungi în acest oraº [Bucureºti], vezi rânduri întregi de clãdiri frumoase. Toate
au apãrut în ultimii trei ani ºi pot concura prin modernitate ºi frumuseþe cu orice oraº
european”.4 Pentru a clarifica admiraþia suscitatã de proiectele standardizate ale anilor
’60, este necesar sã remarcam faptul cã aceste proiecte reprezentau o încercare de a crea
un exemplu de urbanism modernist (chiar dacã era combinat cu modele de socializare ale
unei utopii politico-sociale – de creare a „omului nou”). Unul dintre cele mai importante
proiecte imobiliare era cartierul Drumul Taberei, care fusese personal aprobat de
Gheorghiu-Dej în 1962 ºi finalizat pânã în 1973. Cartierul era considerat un „sistem auto-
-suficient […] un spaþiu exemplar… în opoziþie cu oraºul, cu Bucureºtiul acelor timpuri”5.
Entuziasmul generat de vastul program de construcþie a locuinþelor al anilor 1960 a
fost totuºi înlocuit douãzeci de ani mai târziu de oroare ºi proteste vehemente împotriva
distrugerii capitalei prin intermediul unor planuri megalomane. Un corespondent al

1. ªerban Rãdulescu-Zoner, A fost un destin. Amintiri, mãrturii, dezvãluiri, Editura Paideia,

Bucureºti, 2003, pp. 493-494.
2. Ada Louise Houxtable, „Architecture: Romania’s Ambitious Building Plan”, în NY Times,
July 21, 1964, în HU-OSA, 300-7-3: Romania Subject Files; Western Press Archives:
Romania; Romania: Buildings and Monuments (1952-1968).
3. Eric Bourne, „Making the best out of things: Improvements brighten Romania”, în Christian
Science Monitor, July 17, 1962, în HU-OSA, 300-7-3: Western Press Archives: Romania;
Romania: General (1955-1973).
4. Harold Schonberg, „Modernity in Bucharest: City Shuns Soviet Architectural Style To Put Up
Attractive, Colorful Buildings”, în NY Times, September 23, 1961, în HU-OSA, 300-7-3:
Western Press Archives: Romania; Romania: General (1955-1973).
5. Stefan Ghenciulescu, „Everyone’s Space, Someone’s Space, No One’s Space”, în Augustin
Ioan (ed.), Lost in Space, New Europe College, Bucureºti, 2003, pp. 411-414.
186 DAMIANA O}OIU

Financial Times scria: „Mania de a construi este una dintre cele mai rele forme de
nebunie atunci când este necontrolatã”. Bucureºtiul a devenit „un oraº al întunericului –
o viziune oribilã a viitorului pe care nicio persoanã normalã nu ar fi putut sã o suporte”.1

Este aceastã distopie creaþia unicã a lui Ceauºescu, o consecinþã a „comunismului

dinastic” pe care acesta l-a instaurat?2 Sau, dimpotrivã, diferite persoane sau instituþii
(arhitecþi, istorici de artã, muzeografi, restauratori) sau instituþionali (instituþii de
protecþie patrimonialã, centre de cercetare sau instituþii de învãþãmânt) au avut o influenþã
decisivã asupra planificãrii urbane în perioada post-1965? Pornesc de la o douã premise
complementare. Prima dintre acestea vizeazã procesul decizional: în regimurile totalitare
sau autoritare în general ºi cu precãdere în regimurile sultaniste3, sfera politicã ºi
ansamblul politicilor publice sunt în bunã mãsurã creaþia unui leadership restrâns,
adesea imprevizibil ºi acþionând discreþionar. Deciziile în privinþa construirii complexului
Victoria Socialismului par a fi luate aproape exclusiv de familia Ceauºescu, de cele mai
multe ori ignorând opiniile specialiºtilor. Aºa cum observa Barbu et al., „operaþiunile de
dãrâmare s-au fãcut adesea în absenþa unor decrete ºi fãrã avizul organelor de specialitate.
Prezenþa lui Nicolae Ceauºescu ºi a soþiei sale Elena Ceauºescu, în special, pe ºantierele
din Bucureºti ºi amestecul lor direct au accelerat dãrâmarea spitalului Brâncovenesc ºi a
mãnãstirii Vãcãreºti”.4
O a doua premisã priveºte pluralitatea de actori care intervin in procesul de planificare
urbanã, chiar dacã rolul lor nu este esenþial în luarea deciziei5. ªi în acest sens, istoricul
ºantierului Victoriei Socialismului e relevant: actori diferiþi joacã roluri diferite în etape
succesive, iar atitudinile lor sunt adesea greu de încadrat în funcþie de triada obedienþã/
încercare de negociere/ contestare. Dacã ne referim la un singur grup profesional (cel al
arhitecþilor) într-o primã etapã (1977-1979), proiectul se bucurã de un larg suport:
„Participau mari nume ale arhitecturii din România, cine lua proiectul […] intra într-un
fel sau altul în istorie. Toþi participanþii doreau din tot sufletul sã câºtige. […] arhitecþii
Cezar Lãzãrescu, Octav Doicescu, Gipsi Porumbescu sau Ascanio Damian […] mergeau
pe soluþii clasice, mai ponderate”6. Raþiunile acestui suport general erau foarte diferite –

1. Colin Amery, „Megalomania in the Spoilt City”, Financial Times, June 11, 1988, citat în
Granqvist R. Revolution’s Urban Landscape: Bucharest Culture and Postcommunist Change,
Peter Lang, Frankfurt, 1999, p. 86.
2. Vladimir Tismãneanu, op. cit., pp. 223-267.
3. Folosesc termenul de sultanism în sensul în care e definit de Juan Linz, cu referire la
regimurile politice unde conducerea este una impredictibilã, având limite nedefinite; Juan
Linz J. ºi Alfred Stepan, Problems of Democratic Transition and Consolidation, John Hopkins
University Press, Baltimore, 1996.
4. Daniel Barbu, Radu Ciuceanu ºi Octavian Roske, „Condiþia monumentului sub regimul
comunist”, I, Arhivele Totalitarismului, vol. VIII, no. 1-2, 2000, p. 220.
5. V. în acest sens David Crowley ºi Susan E. Reid, Socialist Spaces. Sites of Everyday Life in the
Eastern Bloc, Berg, Oxford, 2002. Pentru un studiu amãnunþit asupra actorilor care au fost
implicaþi în procesul de restructurare urbanã în Bucureºti începând cu sfârºitul anilor ’70, vezi
Maria Raluca Popa, „Understanding the urban past: the transformation of Bucharest in the late
Socialist period”, în Richard Rodger ºi Joanna Herbert, Testimonies of the City. Identity, community
and Change in a Contemporary Urban World, Aldershot, Ashgate, 2007, pp. 159-186.
6. Interviu cu Alexandru Budiºteanu, arhitect-ºef al capitalei între 1977 ºi 1983, 11.02.2008,
„Mãrturii. Arhitectul lui Ceauºescu”, disponibil online http://www.jurnalul.ro/articole/
 CONSTRUIND „VICTORIA SOCIALISMULUI” 187

de la motivaþii pragmatic-economice la iluzia cã factorul politic nu va interveni foarte

mult în proiect. Dupã cum mãrturiseºte Budiºteanu, arhitect-ºef al capitalei între 1977 ºi
1983: „Vorbind cinic, nouã, arhitecþilor, ne sunt convenabili dictatorii. Nu te mai
încurci cu tot felul de particulari, ai fonduri aproape nelimitate […]. Crezusem cu bunã
credinþã cã voi putea aplica ideile mele privind dezvoltarea Capitalei”1.
Într-o a doua etapã însã, dupã ce în proiectul iniþial intervin schimbãri semnificative
(de exemplu însãºi amplasarea construcþiilor), unii arhitecþi se alãturã istoricilor, istoricilor
de artã, muzeografilor care au încercat sã protesteze sau sã negocieze cu liderii comuniºti
proiectul de restructurare urbanã ºi ruralã.

Acest articol nu se doreºte a fi o trecere în revistã a tuturor protestelor efectuate

împotriva sistematizãrii oraºelor ºi a satelor româneºti2 ºi nici nu încearca sã evalueze în
ce mãsurã aceste proteste ar fi putut influenþa proiectele pe care Ceauºescu le-a pus în
aplicare. Am încercat doar sã urmãresc câteva dintre elementele constituirii unor „milieux
de résistance”, folosindu-mã de fonduri documentare care nu au fost disponibile cercetãrii
pânã de curând, precum ºi alte surse directe sau indirecte. Este vorba în principal despre
documente referitoare la planurile urbanistice socialiste, disponibile la Arhivele Naþionale
Româneºti din Bucureºti3 sau la Arhivele Open Society din Budapesta4, texte ale
rapoartelor de cercetare întocmite în timpul comunismului ºi publicate dupã 1989; surse
autobiografice ºi surse orale – interviuri cu arhitecþi ºi istorici (de artã) care au protestat
împotriva „sistematizãrii”, interviuri cu proprietari ai cãror case au fost demolate în anii 1980.
Lectura acestor surse surprinde câteva dintre protestele organizate în special în a doua
etapã a construirii „Victoriei Socialismului” (dupã 1979). Unii arhitecþi au reacþionat
împotriva planurilor politico-arhitecturale de tip totalitar prin diferite experimente
artistice, manifestãri, articole ºi simpozioane concentrate asupra moºtenirii arhitecturale
sau prin introducerea unor concepte ºi metode de predare opuse discursului oficial. De
exemplu, în cadrul expoziþiei „Tradiþiile construcþiei” organizatã de ªcoala de Arhitecturã
din Bucureºti au fost afiºate fotografii ilustrând clãdiri demolate5.

116612/marturii-arhitectul-lui-ceausescu, consultat în august 2008. Vezi ºi Arhiva de Istorie

Oralã a Centrului Internaþional de Studii asupra Comunismului din cadrul Memorialului
Sighet, Bucureºti, în special interviurile cu Juguricã, Popescu-Criveanu, Beldiman, Lungu.
1. Interviu cu Alexandru Budiºteanu, loc. cit.
2. Pentru o trecere în revista a protestelor împotriva „sistematizarii”, Dinu C. Giurescu, op. cit.,
pp. 42-66.
3. A.N.I.C., Bucureºti, mai ales Fondurile Preºedinþia Consiliului de Miniºtri, Stenograme ºi
C.C. al P.C.R., Secþia Cancelarie.
4. Arhivele Open Society din Budapesta oferã o imagine de ansamblu asupra programelor
politico-arhitecturale implementate în România socialistã ºi mai ales asupra reactiilor suscitate
de aceste programe în presa internaþionalã. Cele mai importante în acest sens sunt HU-OSA,
Fondul 300: Records of R.F.E./R.L. RI, Subfonds 60: Romanian Unit, Series 1, dosarele:
3.101 Administration: National committees: Village destruction, 1990; 5.101 Administration:
People’s Councils: Systematization, 1987; 5.101 Administration: People’s Councils: Towns, 1989;
5.101 Administration: People’s Councils: Villages, 1988; 5.101 Administration: People’s Councils:
Village destruction, 1988; 546. 3202 Standard of living: Housing, 1966/ 1968/1972/1988.
5. Helen Stratford, „Enclaves of Expression: Resistance by Young Architects to the Physical and
Psychological Control of Expression in Romania during the 1980s”, în Journal of Architectural
Education, vol. 54, no. 4, 2001, pp. 221. V. ºi Dinu C. Giurescu, op. cit., pp. 42-46.
188 DAMIANA O}OIU

Politica arhitecturalã a lui Ceauºescu a fost de asemenea subiectul mai multor critici
ºi proteste, precum cele elaborate de cãtre un mic grup de istorici (de artã). Mai multe
memorii ºi scrisori au fost trimise autoritãþilor politice ºi administrative româneºti de
cãtre istorici (de artã) ºi arhitecþi ca Dinu Giurescu, Grigore Ionescu, Vasile Drãguþ,
Rãzvan Theodorescu, Virgil Cândea, toþi membri ai Comisiei Centrale de Stat pentru
Patrimoniul Cultural Naþional1. Majoritatea acestor scrisori de protest au rãmas fãrã
rãspuns. „Marele obstacol a fost (dupã cum afirma R.Theodorescu, unul dintre semnatarii
documentelor) ca documentele sã îi fie înmânate personal lui Ceauºescu. Ne-am folosit
de fratele sãu, care era general al armatei ºi frecventase Academia de Arte. Dar a fost
inutil…”2 De asemenea, unii istorici (precum cei de la Institutul „Nicolae Iorga” al
Academiei Române, la iniþiativa lui ªerban Papacostea) reacþioneazã relativ târziu
împotriva demolãrilor (în iulie 1988).3
O serie de articole ºi scrisori de protest au fost trimise în afara graniþelor þãrii, fiind
adresate organizaþiilor internaþionale, cum ar fi UNESCO, sau posturilor de radio. Ele
constau în lucrãri bine documentate referitoare la istoria arhitecturalã româneascã,
incluzând date precise ale planurilor de sistematizare ºi efectelor distructive ale acestora.
Am menþionat deja la începutul articolului câteva dintre cele mai importante, ºi anume
„Condiþia monumentului sub regimul comunist” ºi „Va supravieþui Bucureºtiul pânã în
1984?”, întocmite în 1980, respectiv 1985 de cãtre trei istorici (de artã) ºi transmise de
postul de radio Europa Liberã. Dac㠄capriciile vor continua sã guverneze reacþiile
liderilor de la Bucureºti, monumentele istorice vor continua sã fie demolate, distruse ºi
abandonate”, menþionau autorii studiului protestului-raport, adãugând faptul cã se
declarau foarte pesimiºti în legãturã cu reacþiile la adresa iniþiativei lor, „abuzurile,
metodele arbitrare, deciziile gratuite, erorile, [caracterizeazã] un comportament pe care –
nu ne facem nici o iluzie – aceastã lucrare nu va putea sã-l influenþeze”4.

Concluzii: un palimpsest arhitectural?

O „arenã fundamentalã pentru exprimarea ideologiilor”5, arhitectura regimului naþional-
-stalinist ºi planurile vizând sistematizarea oraºelor ºi a satelor materializeazã douã
discursuri politico-arhitecturale diferite, dar interconectate.

1. Ibidem, pp. 51-66.

2. Interviu cu Razvan Theodorescu („Bucarest, quando l’UNESCO fece finta di nulla”, 3.12.2006),
disponibil on-line: www.lettera22.it/showart.php?id=6204&rubrica=130, consultat în decem-
brie 2006.
3. Dupã cum aratã Rãdulescu-Zoner, acest moment are un caracter ambiguu, fiind un semnal de
neacceptare a politicilor urbane venit chiar din partea unor persoane loiale establishment-ului
cultural comunist (e.g. Ludovic Demeny sau Damian Hurezeanu). Marius Oprea a inclus douã
documente referitoare la acest moment regãsite în arhivele Securitãþii în volumul Banalitatea
rãului. O istorie a Securitãþii în documente, 1949-1989, Editura Polirom, Bucureºti, 2002,
pp. 36-37. V. ºi Rãdulescu-Zoner, op. cit., pp. 533-536 ºi Florin Constantiniu De la Rãutu ºi
Roller la Muºat si Ardeleanu, Editura Enciclopedicã, Bucureºti, 2007, pp. 428-429.
4. Daniel Barbu, Radu Ciuceanu ºi Octavian Roske, „Condiþia monumentului sub regimul
comunist”, I, Arhivele Totalitarismului, vol. VIII, no. 1-2, 2000, pp. 222-223.
5. Caroline Humphrey, art. cit, p. 39.
 CONSTRUIND „VICTORIA SOCIALISMULUI” 189

Primul discurs marcheazã importanþa transformismului social - crearea în mod

simultan a unui om nou ºi a unei noi societãþi, „omogenizarea societãþii socialiste
române, micºorarea principalelor diferenþe între sat ºi oraº ºi construirea unei societãþi
unice, cea a oamenilor muncii”1. Majoritatea scrierilor autobiografice2 ºi literatura
ºtiinþificã consacratã sistematizãrii oraºelor ºi a satelor aratã efectele acestor proiecte
politico-sociale, insistând asupra dramei familiilor afectate de demolãri. Dacã ne referim
însã (în special) la sfârºitul epocii Dej ºi la începutul regimului lui Ceauºescu, aceastã
imagine „alb-negru” poate cãpãta tonuri „gri”. Apartamentele din blocuri au fost
percepute ca un semn al modernizãrii, o materializare a vieþii urbane moderne3. Ioan îºi
aminteºte c㠄...entuziasmaþi de ideea de progres în anii 1960 ºi 1970, ei [pãrinþii mei]
ºi-au abandonat casele pentru a se muta ºi a trãi în apartamente. […] Urmau sã trãiascã
în sfârºit o viaþ㠄civilizatã”. […] Au fost influenþaþi de cãtre propaganda de stat care
califica blocul ca fiind un spaþiu bun/ al progresului, în contrast cu casa – un spaþiu rãu,
retrograd”.4
Conform lui Ghenciulescu, paradoxul perioadei socialiste, din perspectiva bilanþului
politicilor urbane, constã în faptul cã astfel de blocuri de apartamente, care acum au
devenit simbolul eºecului total în acest domeniu, erau percepute în acei ani drept
expresia unei renaºteri structurale modernizatoare5. În consecinþã, e necesarã o reevaluare
în diacronie (inclusiv o atentã periodizare) a subiectului analizat în articolul de faþã
pentru a evidenþia mai clar variaþiile care intervin în practicile transformiste al cãror
obiect a fost spaþiul trãit ºi simbolic al Bucureºtiului (de exemplu dezvoltarea oraºului de
la periferie vs. recrearea capitalei pornind chiar din centrul ei).
Acestui prim discurs arhitectural, vizând transformismul social, i se adaugã un al
doilea discurs – cel despre identitate naþionalã, despre „românitate”. Arhitectura este
esenþialã pentru ceea ce Bhabha numeºte „producerea naþiunii ca o naraþiune”6. Astfel,
în viziunea „arhitectului suprem” (Ceauºescu), arhitectura epocii socialiste trebuia sa
reflecte „mândria întregului popor” ºi imaginea unui regim naþional, independent de
sfera sovieticã.

Ascunse în spatele unor blocurile înalte sau translatate, câteva dintre biserici au fost
salvate de la demolare. Dacã aceste clãdiri demonstreazã un relativ succes al încercãrilor
de a negocia cu Marele Arhitect al Oraºului Socialist sau dacã au supravieþuit din purã
întâmplare este o întrebare retoricã. Ce am încercat însã prin acest articol este surprinderea
unor reacþii, a unor „tentative donquijoteºti” (pentru a folosi expresia unuia dintre
interlocutorii mei) de a opri demolãrile iniþiate la sfârºitul anilor 1970, dupã ce a fost
iniþiatã construcþia „Victoriei Socialismului”. Cu toate acestea, singurul moment care a

1. Dinu C. Giurescu, op. cit, p. 42.

2. E.g. Ioan Popa, Robi pe Uranus, Editura Humanitas, Bucureºti, 1992; Gheorghe Leahu,
Arhitect în „epoca de aur”, Fundaþia Academia Civicã, Bucureºti, 2004; Ion Mircea Enescu,
Arhitect sub comunism, Editura Paideia, Bucureºti, 2006.
3. Vintilã Mihãilescu et al., „Le bloc 311: Résidence et sociabilité dans un immeuble d’appartements
sociaux à Bucarest”, în Ethnologie française, vol. XXV, no. 3, 1995, p. 485.
4. Augustin Ioan, „The Monumental Slums Or How Can One Dwell in an Inferno and Feel Good
About It, Too”, în Martor, no. 5, 2000, disponibilã online: http://martor.memoria.ro/
?location=view_article&id=101, consultatã în iunie 2008.
5. ªtefan Ghenciulescu, art. cit., pp. 409-410.
6. Homi Bhabha (coord.), Nation and Narration, Routledge, New York, London, 1993, p. 297.
190 DAMIANA O}OIU

fost indubitabil decisiv în oprirea planului de sistematizare a fost prãbuºirea regimului

comunist în decembrie 1989. Planul sistematizãrii conceput în timpul regimului lui
Ceauºescu trebuia sã conducã la reducerea numãrului de sate cu mai bine de 50 de
procente pânã în anul 2000 ºi la o reconstrucþie extensivã a þesutului urban (în 1990,
între 90 ºi 95% dintre locuitorii Bucureºtiului ar fi urmat sã locuiascã în apartamente noi).1
Simbolul proiectelor politico-arhitecturale ale lui Ceauºescu, Casa Poporului a devenit
centrul unor perpetue controverse dupã 1989. Opiniile despre viitorul simbolului arhitecturii
totalitare oscilau între necesitatea ruperii de trecut (demolarea clãdirii, cum a susþinut
istoricul Andrei Pippidi la începutul anilor ’90), trecerea clãdirii în registrul deriziunii
(transformând-o într-un cazinou sau într-un Disneyland comunist, aºa cum a propus
Augustin Ioan în 1991) ºi soluþia continuitãþii, din raþiuni pragmatice. Aceasta din urmã
soluþie a fost preferatã primelor douã. Astãzi, Casa Poporului este un palimpsest
paradoxal: un simbol al regimului sultanist, al puterii centralizate ºi al cultului personalitãþii
promovat în timpul lui Ceauºescu, s-a metamorfozat dupã 1989 într-un „simbol al
democraþiei”, gãzduind astãzi cele mai importante instituþii politice ºi administrative
(Parlamentul României2, Consiliul Legislativ ºi Curtea Constituþionalã). Potrivit variantei
oficiale postate pe pagina de internet a Parlamentului României: „Conºtientizând enorma
valoare a acesteia […], oamenii au început sã priveascã clãdirea cu mai puþinã ostilitate
ºi au numit-o «Casa Poporului».[…] S-a decis ca în aceastã clãdire sã îºi desfãºoare
activitatea Camera Deputaþilor ºi Senatul României, ºi ca numele sã fie schimbat în
«Palatul Parlamentului» - un simbol al democraþiei”3. Complexul arhitectural din jurul
clãdirii are ºi el în bunã mãsura destinaþia pentru care a fost construit (gãzduieºte
ministere, Institutul Naþional de Statisticã, Serviciul Roman de Informaþii ºi alte instituþii
ale statului).
Dupã cum nota ºi Ioan4, Casa Republicii/ Casa Poporului/ Palatul Parlamentului „a
devenit locul favorit al vechii ºi noii elite politice.[…] a fost construitã cu scopul, ºi a ºi
devenit, edificiul fundamental al politicii româneºti”. Este în acelaºi timp simbolul unui
trecut neasumat ºi al identitãþilor conflictuale. În analiza sa cu privire la perioada
postbelicã în Germania, Adorno explicã paradoxul exerciþiului de distanþare faþã de
trecut(ul totalitar), iar analiza lui pare pertinentã ºi în cazul românesc: „Putem încerca
sã ne eliberãm de trecut – pare corect, din moment ce nu putem trãi în umbra trecutului
[…] Dar e greºit totuºi, din moment ce trecutul din care dorim sã evadãm este încã atât
de prezent...”5

1. Dinu C. Giurescu, op. cit., p. 2.

2. În 1995, Camera Deputaþilor s-a mutat din fostul Palat al Parlamentului în Casa Poporului ºi
în 2005 Senatul ºi-a mutat la rândul sau sediul în acelaºi loc. Acelaºi arhitect ºef (Anca
Petrescu) care a fost însãrcinat în anii 1980 cu construcþia Casei Poporului a fost responsabil
ºi la sfârºitul anilor 2000 cu adaptarea unor pãrþi ale clãdirii pentru actualul Senat.
3. Website-ul Camerei Deputatilor, URL: http://www.cdep.ro/pls/dic/site.page?den=
servicii1-palat, consultat în martie 2007.
4. Augustin Ioan, „The History of Nothing: Contemporary Architecture and Public Space in
Romania”, în Art Margins, Contemporary Central and East European Visual Culture, 2006,
disponibil on-line, URL: www.artmargins.com/content/feature/ioan5.html.
5. Theodor Adorno, „What Does Coming to Terms with the Past Mean?”, în Geoffrey Hartman
(coord.), Bitburg in Moral and Political Perspective, Indiana University Press, Bloomington,
1986, p. 115.
 Lucia Dragomir

Schimbarea ordinii lumii – misiunea politicã

a scriitorilor în „democraþiile populare”

Faþã de alte regimuri politice1, în perioada comunistã scriitorilor li se rezervã o poziþie

centralã care se traduce prin ameliorarea semnificativã a statutului lor. Subsidiile
importante pe care statul le mobilizeazã în aceastã direcþie înþeleg însã sã modifice rolul
scriitorului: eliberaþi de constrângerile pieþei, reuniþi într-o instituþie unicã ce oferã
multiple avantaje materiale ºi simbolice dar supusã controlului politic, scriitorii trebuie
sã se punã în slujba interesului public, ceea ce înseamnã, în contextul comunist, în serviciul
propagandei regimului. Li se cere deci sã devin㠄elita care educã masele”2, într-un
cuvânt, adevãraþi cetãþeni care îºi servesc patria, poporul ºi nu în ultimul rând partidul.
Acesta este rolul esenþial al scriitorului în „democraþiile populare”. Pierre Buhler îl
rezumã foarte bine: „Acest Stat-Mecena, deloc dezinteresat, oferã artistului, scriitorului
o poziþie extraordinarã: aceea de ‘inginer al sufletelor’, dupã expresia lui Stalin, învestit
cu o misiune politicã de cea mai mare importanþã, aceea de a schimba ordinea lumii” 3.
Politica culturalã a Partidului Comunist are astfel printre obiectivele principale
transformarea literaturii într-o „armã de luptã”, care „sã ajute statul”, dupã cum proclama
Jdanov la Moscova4. Ceilalþi ideologi sau reprezentanþi ai partidelor comuniste recitã în
cor acest principiu în care îºi au sursa noile funcþii ale literaturii ºi ale scriitorului din Est
dupã cel de-al Doilea Rãzboi Mondial: funcþii ideologice ºi politice, educative ºi de
propagandã, de legitimare a noilor regimuri politice. De aceea, literatura este „puternic
valorizatã”, dar ºi „strict controlatã”5: partidul este cel care îi „traseaza linia, orientarea”

1. Gisèle Sapiro et Boris Gobille, „Propriétaires ou travailleurs intelectuels? Les écrivains

français en quête d’un statut”, în Le Mouvement social, no. 214, 2006, pp. 113-139.
2. Joseph Jurt, „La littérature est-allemande avant et après 1989”, în Mihai Dinu Gheorghiu, Lucia
Dragomir (coord.), Littératures et pouvoir symbolique, Editura Paralela 45, Piteºti, 2005, p. 77.
3. Pierre Buhler, Histoire de la Pologne communiste. Autopsie d’une imposture, Karthala, Paris,
1997, p. 270. Datorez titlul acestui articol lui Pierre Buhler.
4. Petru Negurã, „Gels et dégels du réalisme socialiste. Les transformations sociales de la
littérature en Moldavie soviétique, du jdanovisme à la déstalinisation”, în Mihai Dinu Gheorghiu,
op. cit., p. 59.
5. Anne-Marie Thiesse, Nathalia Chmatko, „Les nouveaux éditeurs russes”, în Actes de la
recherche en sciences sociales, no. 126-127, 1999, p. 75.
192 LUCIA DRAGOMIR

ºi urmãreºte aplicarea acesteia1. În primul deceniu comunist, „linia” înseamnã un singur

model, cel sovietic2, realismul socialist. El se impune în România prin preluarea
principiilor sale aºa cum fuseserã enunþate în U.R.S.S., însoþite de comentarii în presa
literara autohtonã ºi în cotidianul partidului, Scânteia, prezentat ca un „ghid” literar, la
fel ca echivalentul sãu sovietic, Pravda3.
Tot ce nu încape în acest model trebuie eliminat. În primul rând, literatura deja
existentã este „curãþat㔠prin epurarea bibliotecilor ºi anticariatelor 4 ºi prin reinterpre-
tarea autorilor: Caragiale, Minulescu, Eminescu ºi mulþi alþii sunt recitiþi ºi analizaþi de
pe poziþii marxiste imediat dupã instalarea partidului la putere5. În al doilea rând, se
decreteazã cã literatura „de senzaþie”, „decadent㔠ºi „pornograficã”6, romanele poliþiste
sau de „aventuri amoroase” din literatura universal㠖 „o literaturã care îmbolnãveºte
imaginaþia, deformeazã [tineretul], îl învaþã sã fugã din faþa vieþii”7 – nu aduc nici un
folos poporului român. Importul acestor cãrþi se impune a fi strict controlat 8. În locul
lor, se recomand㠄romane de la noi”, „traduceri din literatura sovieticã ºi operele
sãnãtoase ale scriitorilor progresiºti din lumea întreagã”9. Adulþi, tineri sau copii, gustul
cititorilor trebuie educat10. În acest scop, este tipãritã ºi o Cãlãuzã a cititorilor, broºurã
care se vrea un „îndrumãtor pentru cititorii care n-au avut o pregãtire deosebitã în ºcoalã
ºi care doresc prin forþe proprii sã câºtige, sã realizeze ceea ce regimurile trecutului i-au
împiedicat sã realizeze în domeniul culturii” ºi care conþine indicaþii despre cum se
citeºte o carte, dar ºi despre cititul în grup11. În sfârºit, scriitorilor activi li se cere sã se
adapteze ºi sã creeze în funcþie de necesitãþile momentului.

„Literaturã ºi planificare”
Comenzile literare nu lipsesc pentru cã nimic nu trebuie lãsat la voia întâmplãrii sau a
bunului plac ºi chiar ºi literatura poate fi planificatã12. ªase sunt marile teme recomandate

1. ªedinþa din 23 octombrie 1948, dosarul 23/1948, ff. 108-115, Fond Ministerul Artelor ºi
Informaþiilor, Direcþia Teatrelor, A.N.I.C.R.
2. De altfel, „alinierea ideologicã a fost intrinsec legatã de campania de sovietizare a statului”,
dupã cum subliniazã Anneli Ute Gabanyi, Literatura ºi politica în România dupã 1945, trad. din
limba germanã de Irina Cristescu, Editura Fundaþiei Culturale Române, Bucureºti, 2001, p. 15.
3. Antoine Baudin, Le réalisme socialiste soviétique de la période jdanovienne (1947-1953), vol. 2:
Usages à l’intérieur, image à exporter, Lang, Bern, 1998, p. 29.
4. Dosarul 197/1948, ff. 47-52, Fond Ministerul Artelor ºi Informaþiilor, Direcþia Literarã,
A.N.I.C.R.
5. Ibidem.
6. Ibidem.
7. Dosar 21/1948, f. 10, Fond Ministerul Artelor ºi Informaþiilor, Direcþia Presei, A.N.I.C.R.
8. Raport al Serviciului Publicaþiilor Strãine, 16 octombrie 1948 ºi Raport privind lipsurile ºi
greutãþile întîmpinate în munca la Serviciul Cenzurii Presei Strãine în Gara de Nord, 8
decembrie 1948, dosarul 22/1948, ff. 299-300, ff. 315-321, Fond Ministerul Artelor ºi
Informaþiilor, Direcþia Presei, A.N.I.C.R.
9. Dosarul 21/1948, f. 10, Fond Ministerul Artelor ºi Informaþiilor, Direcþia Presei, A.N.I.C.R.
10. Anne-Marie Thiesse ºi Nathalia Chmatko, art. cit., pp. 84-85.
11. Dosarul 21/1948, p. 112, Fond Ministerul Artelor ºi Informaþiilor, Direcþia Presei, A.N.I.C.R.
12. Eugen Jebeleanu, „Literaturã ºi planificare”, în Flacãra, dosarul 7/1948, f. 162, Fond
Ministerul Artelor ºi Informaþiilor, Direcþia Presei, A.N.I.C.R.
 SCHIMBAREA ORDINII LUMII – MISIUNEA POLITICÃA SCRIITORILOR ... 193

în 19481. Prima va trata despre „noua atitudine faþã de muncã ºi faþã de avutul obºtesc”,
despre „educarea omului nou socialist” ºi „mobilizarea oamenilor muncii din fabrici ºi
uzine pentru împlinirea sarcinilor puse de Partid ºi Guvern în general ºi a celor prevãzute
în Planul de Stat în special”. Cele mai multe din subiectele recomandate în cadrul acestei
teme au ca termen cheie „lupta”: pentru „intensificarea întrecerilor socialiste”, pentru
creºterea productivitãþii ºi a depãºirii normelor, „pentru mai multe maºini deodatã ºi alte
mijloace de raþionalizare a muncii”, sau împotriva birocratismului ºi a „atitudinii de
nepãsare faþã de avutul obºtesc” ºi, se înþelege, împotriva „duºmanului de clasã”. A doua
temã este din nou „lupta”, de data aceasta „pentru întãrirea alianþei între clasa muncitoare
ºi þãrãnimea muncitoare ºi tranformarea socialistã a agriculturii”. Scriitorii vor descrie
cu aceastã ocazie „demascarea chiaburimii”, „naºterea primelor gospodãrii colective”,
fãrã a uita muncile agricole. A treia tema va reda „dragostea pentru Statul Socialist
victorios ºi întãrirea prieteniei între poporul român ºi popoarele U.R.S.S.”. Chiar dacã
e pe locul trei, se recomandã ca aceastã temã sã fie „un element esenþial în tratarea
oricãrei probleme”. A patra categorie de subiecte priveºte „educarea oamenilor muncii
în spiritul dragostei pentru Patria lor Republica Popularã Românã ºi în spiritul internaþio-
nalismului proletar”, iar lucrãrile dedicate ei vor descrie „aspecte legate de eroismul
muncii, vigilenþa ºi spiritul de sacrificiu în demascarea duºmanilor þãrii”, cât ºi „combaterea
ºovinismului ºi popularizarea sub toate formele a înfrãþirii între naþionalitãþile conlocui-
toare din þara noastrã”. Tema urmãtoare priveºte „combaterea misticismului, a supersti-
þiilor ºi a obscurantismului de orice fel” ºi vrea sã cuprind㠄o gamã foarte bogatã de
aspecte care merg de la combaterea acþiunii catolicismului ºi pânã la lãmurirea didacticã
a oamenilor muncii asupra fenomenelor naturii”. În sfârºit, se va scrie despre „populari-
zarea luptei pentru pace ºi demascarea imperialismului aþâþãtor la rãzboaie”.
Iatã cum se contureazã prin formularea acestor teme un întreg program pedagogic în
faþa scriitorilor.
Pentru a putea pune în practicã aceastã politicã literarã, autoritãþile comuniste
procedeazã, firesc, la crearea unui cadru legislativ ºi instituþional rigid care sã le permitã
controlul total al spaþiului literar.

„Cãrþi multe ºi eftine pentru poporul muncitor”

Încã din 1948, Legea pentru editarea ºi difuzarea cãrþii2 stabileºte condiþiile de apariþie
a operelor literare: ele nu mai pot fi tipãrite decât de editurile de stat. Aceastã lege se
înscrie de altfel într-un ansamblu de mãsuri luate de noul regim cu scopul de a lichida
analfabetismul, de a ridica nivelul de culturã a maselor, de a educa cetãþenii „în spiritul
ideilor progresului ºi al dragostei pentru patrie” punând la dispoziþia lor o „carte bunã
ºi ieftinã”, de a stimula creaþia prin garantarea drepturilor morale ºi materiale ale
autorilor. În privinþa acestui din urmã aspect, se stipuleazã cã autorul primeºte 20% din
preþul volumului pânã la un tiraj de 7.000 de exemplare. Se declarã totodatã cã Asociaþia

1. „Propuneri pentru temele de recomandat în cadrul comenzilor literare”, Dosar 197/1948,

Fond Ministerul Artelor ºi Informaþiilor, Direcþia Literarã, ff. 94-98.
2. În dosarul 521/1948, ff. 1-10, Fond Ministerul Artelor ºi Informaþiilor, Direcþia Literarã,
A.N.I.C.R.
194 LUCIA DRAGOMIR

editorilor a fost „curãþatã de elemente reacþionare”: din aproximativ 100 de edituri care
funcþionau pânã în 1944, nu mai rãmân decât 9 în 1948, „majoritatea aparþinând fie
statului, fie organismelor democratice”, fie sunt „conduse de stat”. Printre editurile
dispãrute se numãrã ºi Cartea Româneascã, naþionalizatã în iulie 1948 ºi ale cãrei bunuri
trec în patrimoniul Editurii Partidului1. Cartea Româneascã îºi va relua activitatea în anii
‘70! În schimb, încã de la sfârºitul anului 1944, este înfiinþatã editura Cartea Rusã în
scopul de „a face cunoscutã ºi a populariza cultura sovieticã în þara noastrã”. Numai în
intervalul 1944-1948 aceastã editurã publica deja un numar important de traduceri – 188
de cãrþi de literaturã clasicã rusã ºi sovieticã, dintre care 175 de titluri de prozã, 5 de
poezie ºi 8 de teatru –, în tiraje semnificative: mai mult de douã milioane de exemplare.
Printre autori figureazã Tolstoi, Cehov, Solohov (cu Pe Donul liniºtit, tipãrit în peste
10.000 de exemplare), Gorki (Mama), Ostrovski (cu Aºa s-a cãlit oþelul, în 16.000 de
exemplare, fãrã a socoti multiplele sale reeditari), Ehrenbourg sau Maiakovski.2
Se promoveazã, cum arãtam mai sus, mai ales cartea ieftinã care sã ajungã la
„pãturile cele mai largi ale poporului”3. Majoritatea editurilor au astfel de colecþii:
Editura de Stat înfiinþeaz㠄Biblioteca de buzunar”, Cartea Rus㠄Literatura pentru toþi”
sau „Broºuri pentru þãrani ºi muncitori”, Editura pentru Literaturã ºi Art㠄Cartea
poporului”. Aceasta din urmã publicã, de exemplu, în 1948, nuvela Potop a lui V. Em.
Galan, Uzina vie ºi Ploaia din iunie ale lui Al. Sahia sau nuvela Duºmãnie a lui Petru
Dumitriu, cãrþi despre care se afirmã cã reprezint㠄un pas înainte în opera de luminare
a poporului ºi de dezvoltare culturalã a sa”. Cãrþile din aceastã colecþie apar în general
în tiraje de 15 000 – 20 000 de exemplare, iar preþul lor este de 10-12 lei4.

Îndrumare ºi control
Tot în 1948 este înfiinþat Ministerul Artelor ºi Informaþiilor care ca avea un rol important
în controlul editurilor ºi al vieþii culturale în general: el are în subordine ºi administrare
aºezãmintele ºi cãminele culturale, radiodifuziunea, cinematograful, teatrele, muzica,
literatura, învãþãmântul artistic, muzeele, adic㠄cele mai puternice mijloace de rãspân-
dire a culturii în masse” ºi „de luptã pe frontul ideologic”5. Controlul spaþiului literar
revine Direcþiei Literare, prin intermediul diverselor sale servicii: de Îndrumare a
Creaþiei Literare, Criticã ºi Documentare, Editurilor ºi Controlului 6. Dacã primele au

1. Informaþie gãsitã în dosarul 151/1954, Fond C.C. al P.C.R., Cancelarie, A.N.I.C.R.

2. Dosarul 3/1948, f. 4, Fond Ministerul Artelor ºi Informaþiilor, Direcþia Presei, A.N.I.C.R;
Tablou numeric cu cãrþile de literaturã…1944 – 1 noiembrie 1948, dosarul 198/1948, ff. 34-45,
Fond Ministerul Artelor ºi Informaþiilor, Direcþia Literarã, A.N.I.C.R.
3. G. D. P., „Cãrþi apãrute în Editura de Stat”, în Frontul Plugarilor, 10 iulie 1948, dosarul 21/
1948, f. 30, Fond Ministerul Artelor ºi Informaþiilor, Direcþia Presei, A.N.I.C.R.
4. Pavel Vasilescu, „Cãrþi multe ºi eftine pentru poporul muncitor”, în Frontul Plugarilor, 20
decembrie 1948, ibidem, f. 374.
5. [Cuvîntarea lui Eduard Mezincescu cu ocazia instalãrii în fruntea Ministerului Artelor ºi
Infomaþiilor], dosarul 7/1948, f. 61, Fond Ministerul Artelor ºi Informaþiilor, Direcþia Presei,
A.N.I.C.R.
6. [Notã a Direcþiei Literare], dosarul 197/1948, ff. 47-52, Fond Ministerul Artelor ºi Informaþiilor,
Direcþia Literarã, A.N.I.C.R.
 SCHIMBAREA ORDINII LUMII – MISIUNEA POLITICÃA SCRIITORILOR ... 195

rolul de a controla ºi orienta scriitorii ºi creaþiile lor, de a îndruma critica literara pe

„linia just㔠sau de a supraveghea cenaclurile, ultimul anunþã încã de la înfiinþarea sa
publicaþiile interzise – 8.000 de titluri pânã în 1948. Acest serviciu îºi propune de altfel
s㠄cureþe sectorul literar de rãmãºiþele trecutului”, sã supravegheze în continuare
bibliotecile, librãriile ºi anticariatele ºi s㠄stârpeascã comerþul ambulant ºi clandestin de
cãrþi” prin „luarea de mãsuri energice”. Serviciul Editurilor ºi Controlului îndeplineºte
totodatã o funcþie de cenzurã preventivã: editorii nu pot publica nimic fãrã a avea
autorizarea lui1. În acelaºi timp, articolul 50 al Legii pentru editarea ºi difuzarea cãrþii
stipuleazã cã editurile sunt obligate sã comunice Direcþiei Literare tirajele operelor,
ministerul având dreptul de a face modificãri. În cadrul aceluiaºi minister funcþioneazã
ºi o Direcþie a presei ºi a tipãriturilor, înlocuitã în 1949 cu Direcþia generalã a presei ºi
a tipãriturilor care va funcþiona pe lângã Consiliul de Miniºtri ai R.P.R.2. Dupã Ficeac,
care a fãcut o analizã documentatã a acestei instituþii, „acest moment poate fi considerat
începutul instituþionalizãrii controlului informaþional în România”3. Într-adevãr, se
specificã, printre altele, cã acest organism „autorizeazã apariþia oricãror tipãrituri”4.
Observãm cã cenzura comunistã funcþioneazã pe mai multe niveluri.
Tot în cadrul Ministerului Artelor ºi Informaþiilor sunt înfiinþate ºi Comitete de
lecturã cu scopul de a contribui la îndrumarea ºi ameliorarea producþiilor realist socialiste
autohtone. Materialele pe care le-am putut gãsi printre documentele din 1948 ale Direcþiei
Teatrelor din acest Minister oferã o imagine parþialã, dar sugestivã, a unui atelier de
astfel de producþii5. Formate în majoritate din scriitori care ºi-au exprimat deja „simpatia”
faþã de Partidul Comunist, Comitetele de lecturã îi îndrumã pe noii veniþi în spaþiul
literar, dar se adreseazã ºi scriitorilor consacraþi susceptibili sã se adapteze la noua
ordine în tentativele lor de a se înscrie pe calea realismului socialist. Activitatea lor
constã în întâlniri cu autorii pe care îi sfãtuiesc în proiectele lor literare, le analizeazã
operele înainte de a fi publicate sau le dau un aviz (favorabil sau dimpotrivã) pentru
piesele de teatru. ªi de data aceasta, modelul este împrumutat din U.R.S.S. unde, în
aceeaºi perioadã, existã o comisie pentru examinarea repertoriului teatrelor6. Comitetele
de lecturã funcþioneazã ºi ele ca o pre-cenzurã: lectorii refuzã o piesã sau alta din cauza
„confuziilor ideologice”, sugereazã scriitorilor nu numai tematica (restrictivã) de abordat,

1. [Notã a Direcþiei Literare, Serviciul Edituri ºi Control], no. 2299/22 iulie 1948], [Notã a
Direcþiei Literare, Serviciul Edituri, 16 decembrie 1948], dosarul 198/1948, ff. 22, 128-131,
Fond Ministerul Artelor ºi Informaþiilor, Direcþia Literarã, A.N.I.C.R.
2. Decretul 214/20 mai 1949, Buletinul oficial al R.P.R., 23 mai 1949 în Bogdan Ficeac, Cenzura
comunistã ºi formarea „omului nou”, Editura Nemira, Bucureºti, 1999, p. 34.
3. Ibidem.
4. Decretul 218/20 mai 1949 pentru organizarea D.G.P.P pe lîngã Consiliul de Miniºtri al
R.P.R., în ibidem, p. 40.
5. Am studiat cu prioritate referatele ºi procesele verbale întocmite de Comitetele de lecturã care
funcþionau pe lîngã Direcþia Teatrelor, reunite în dosarul 98/1948 sub titlul „Procese-verbale
ale comitetului de lecturã conþînînd aprecieri asupra textelor, pieselor de teatru prezentate spre
avizare. Corespondenþã privind avizele Comitetului de lecturã ºi discuþii cu scriitorii”, Fond
Ministerul Artelor ºi Informaþiilor, Direcþia Teatrelor, A.N.I.C.R. Pentru o analizã mai largã
a acestui subiect, v. Lucia Dragomir, „Ateliers de production réaliste socialiste autochtone”,
Cahiers de l’Echinox, Editura Dacia, Cluj-Napoca, vol. 7, 2004.
6. Cf. Lubov Panova, „L’Union des Ecrivains bulgares pendant la période communiste – enjeux
et stratégies littéraires”, DEA, EHESS, Paris, 2001, p. 21.
196 LUCIA DRAGOMIR

dar ºi temele de evitat, maniera de a construi personajele, dau recomandãri de „stil” sau
fac comenzi literare. Atât ei, cât ºi autorii – care sunt încurajaþi în acest sens – folosesc
ca ghid documentele de partid pentru a se informa „în mod corect” asupra epocilor ºi
evenimentelor descrise. Pentru a aprofunda contactul cu realitatea, lectorii îi sfãtuiesc
totodatã pe scriitori sã meargã prin þarã, în întreprinderi, pe ºantiere, în sate1. Aceste
Comitete de lecturã funcþioneazã ca niºte ateliere de creaþie colectivã: producþiile
literare care obþin avizul lor favorabil sunt, pânã la urmã, rezultatul comun al autorilor
ºi al lectorilor-cenzori.
Prin toatã aceastã activitate, Comitetele de lecturã transmit scriitorilor ºi candidatilor
la acest titlu injoncþiunile estetice de care trebuie sã þinã cont pentru a fi capabili sã
participe la realizarea proiectului comunist de „transformare din temelii” a întregii
societãþi2: cei care se apleacã asupra actualitãþii trebuie astfel sã transpunã sau mai bine
spus sã fardeze transformãrile sociologice ºi politice survenite odatã cu schimbarea
regimului, în timp ce acei care se întorc cãtre trecut se vãd obligaþi sã traducã ampla
activitate de rescriere a istoriei începutã de comuniºti3.

Spre unificarea scriitorilor

Odatã cadrul legislativ pus la punct, autoritãþile comuniste trec la reorganizarea instituþiilor
literare. Politica statului comunist are în vedere unificarea ºi omogeneizarea scriitorilor.
Aceasta i-ar facilita, firesc, controlul asupra lor ºi orientarea lor cãtre funcþii ideologice
precise. De aceea va proceda la înfiinþarea unei instituþii literare unice, care va deþine
monopolul spaþiului literar pentru toatã perioada comunistã, dupã exemplul deciziei din
23 aprilie 1932 a CC al P.C.U.S., care stipula reunirea tuturor scriitorilor sovietici într-o
singurã Uniune4.
Societatea Scriitorilor Români (S.S.R.), ale cãrei baze fuseserã puse în 1908 5,
cunoaºte astfel reorganizãri succesive dupã 1944, pâna la dispariþia ei totalã, în martie
1949. Pe 24 septembre 1944, S.S.R. organizeazã o adunare cu un dublu obiectiv. Mai
întâi, era nevoie de un nou preºedinte pentru cã cel care ocupase aceastã funcþie între
1939 ºi 1944, compromis, se pare, de colaborarea cu guvernul român pro-german,
fugise între timp din þarã6. Apoi, participanþii la aceastã adunare se grãbesc sã anunþe
intenþiile de schimbare de opticã a societãþii lor, care va trebui sã se alinieze transformãrilor

1. Discuþie cu Eugen Jebeleanu, 3 iulie 1948, dosarul 98/1948, Fond Ministerul Artelor ºi
Informaþiilor, Direcþia Teatrelor, A.N.I.C.R.
2. Lucian Boia, „Cuvânt înainte”, în Lucian Boia (coord.), Miturile comunismului românesc.
Editura Nemira, Bucureºti, 1998, p. 5.
3. Alexandru Zub, „Mituri istoriografice în România ultimei jumãtãþi de secol”, în ibidem, pp. 85-97.
4. Michel Aucouturier, Le réalisme socialiste. P.U.F., Paris, 1998, pp. 54-55.
5. Pentru un istoric al Societãþii Scriitorilor Români, v. Teodor Vârgolici, „Din istoricul Societãþii
Scriitorilor Români”, în Adevãrul literar ºi artistic, no. 59- 60, 69, 72, 74 -75, 78, 80, 83,
1991; Virgil Caraivan, Cînd a fost întemeiat㠄Societatea Scriitorilor Români” – contribuþiuni
la istoricul societãþii, Atelierele Grafice N. Peiu, Bârlad, 1939.
6. Mihai Beniuc, Sub patru dictaturi. Memorii 1940-1975, „Ion Cristoiu” S.A., Bucureºti,
1999, p. 366.
 SCHIMBAREA ORDINII LUMII – MISIUNEA POLITICÃA SCRIITORILOR ... 197

generale de dupã rãzboi. Se pare însã cã reuniunea este precedatã de aranjamente în

culisele literare ºi politice ºi cã în acel moment, „elemente conducãtoare de la partid”,
îºi propuseserã deja „preluarea” S.S.R., dupã cum povesteºte Beniuc, personaj activ al
acestor culise1. ªedinþa se terminã cu numirea lui V. Eftimiu în fruntea societãþii ºi a
unui nou Comitet director format din scriitori cu simpatii de stânga în marea lor
majoritate. Beniuc ºi Stancu, secretarul ºi preºedintele viitoarei Uniuni a Scriitorilor,
figureazã deja pe aceste liste2. În ciuda dorinþei responsabililor politici de a atrage mai
ales „marile nume” care „beneficiazã de popularitate”3, aceastã primã restructurare a
S.S.R. reflectã totuºi necesitatea ca ea sã fie reprezentatã în primul rând de „personalitãþi
care [îi] garantau moraliceºte prestigiul”4. De aceea, foarte puþini dintre scriitorii
consacraþi pânã în 1944 se regãsesc în noul Comitet director în aceastã etapã. Unii dintre
ei vor fi de altfel excluºi din spaþiul literar în urma unor acuzaþii de colaboraþionism cu
guvernele interbelice sau de „practici literare burgheze”, în timp ce alþii vor fi „recuperaþi”
treptat. „Discursul program” al noului preºedinte nu întârzie sã anunþe noile obiective
ale S.S.R. Printre ele se regãseau „purificarea Societãþii de elemente fasciste, precum ºi
de acelea care au compromis prestigiul de scriitor; sindicalizarea Societãþii pentru
realizarea unei vieþi libere ºi demne a tuturor scriitorilor; exemplul Rusiei Sovietice,
unde muncitorul intelectual este preþuit ca unul din factorii cei mai de seamã ai
colectivitãþii – va fi ideea directoare a scrisului în România; ridicarea standardului de
viaþã a breslaºilor scrisului.”5. Câteva zile mai târziu, S.S.R. decide în unanimitate sã
adere la Proiectul de platformã al Frontului Naþional Democratic6, organism al Partidului
Comunist care vizeazã, printre altele, promovarea unei politici de „prietenie sincerã ºi de
strânsã colaborare cu U.R.S.S.”, epurarea instituþiilor de elemente fasciste, realizarea
reformei agrare ºi naþionalizarea 7. Totuºi, în confuzia care domneºte în lumea literarã
imediat dupã rãzboi, S.S.R. adoptã în realitate o atitutine de expectativã: dacã afilierea
la noul curs imprimat de comuniºti este declaratã oficial, punerea în practicã a declaraþiilor
este tergiversatã8. Criticile activiºtilor nu întârzie sã aparã: „Trebuie sã pãtrundem în
S.S.R., care rãmâne ºi pânã azi izolatã”, declarã ei în ianuarie 19459. S.S.R. este
somatã, prin vocea cotidianului Scânteia, sã înceapã epurarea celor suspectaþi de a fi
colaborat cu naziºtii10. Constrânsã sã treacã la fapte, societatea îi înlãturã pe cei acuzaþi
de pe listele sale. Acþiunea este confirmatã ºi aprobatã de presã11. Paralel, între 1944 ºi

1. Ibidem, pp. 55-56, 89-92.

2. Ana Selejan, Trãdarea intelectualilor. România în timpul primului rãzboi cultural (1944-1948),
I., Editura Transpres, Sibiu, 1992, p. 39.
3. ªedinþa Comitetului de Artã ºi Cultur㠖 instrucþie, 11 octombrie 1946, dosarul 53/1946, Fond
C.C. al P.C.R., Cancelarie, A.N.I.C.R.
4. Mihai Beniuc, op. cit., p. 93.
5. „Adunarea generalã a S.S.R.”, 1944, în Ana Selejan, op. cit., p. 39.
6. „Scriitorii pãrãsesc izolarea”, 1944, în ibidem, p. 40.
7. ªerban Rãdulescu-Zoner, Daniela Buºe, Beatrice Marinescu, Instaurarea totalitarismului
comunist în România, Editura Cavallioti, Bucureºti, 1995, pp. 20-21.
8. Ana Selejan, op. cit., p. 40.
9. Stenograma Conferinþei de propagandã a PCR pe þarã din 28 ianuarie 1945, dosarul 4/1945,
ff. 82-89, Fond C.C. al P.C.R., Cancelarie, A.N.I.C.R.
10. „Epuraþia scriitorilor”, 1944, în Ana Selejan, op. cit., p. 40.
11. Ibidem, pp. 41-42.
198 LUCIA DRAGOMIR

1948, sunt primiþi noi membri, printre care, alãturi de tinerii scriitori care anunþau deja
simpatia pentru noua literaturã, câþiva scriitori cu operã recunoscutã, cât ºi scriitorii
evrei excluºi din S.S.R. în anii ‘401. Tot în aceastã perioadã are loc ºi unificarea
scriitorilor maghiari cu scriitorii români2 ºi fuzionarea Societãþii Autorilor Dramatici cu
S.S.R.3. Din aceste motive, pe 9 ianuarie 1948, corporaþia scriitorilor îºi schimbã
numele în Societatea Scriitorilor din România4. Cu aceeaºi ocazie, se schimbã ºi
preºedintele: noul ales este Zaharia Stancu.
Totuºi, în timpul anului 1948, lectura presei ºi arhivele aratã cã responsabilii politici
din culturã, ca ºi Comitetul director al S.S.R. nu erau pe deplin mulþumiþi de schimbãrile
din cadrul societãþii scriitorilor5. Concluzia se impune de la sine: S.S.R. trebuie complet
reorganizatã6 ºi ajutatã astfel încât „cu vremea sã capete formã ca în U.R.S.S.”7. În acest
scop, se formeazã o echip㠄pentru punerea bazelor Uniunii Scriitorilor din România
dupã un tip nou, care sã se apropie în mod decisiv de condiþiile socialismului”8. Beniuc,
care între timp fusese consilier la Ambasada românã din Moscova, are toate calitãþile
pentru a se numãra printre cei cooptaþi în aceastã misiune 9. El susþine – ºi arhivele o
confirmã parþial10 – cã ºi de aceastã datã totul este bine urzit în culisele partidului,
inclusiv numirea viitorilor secretar ºi preºedinte al scriitorilor11. Astfel, S.S.R. dispare,
iar în locul ei este anunþatã înfiinþarea unei noi instituþii literare, Uniunea Scriitorilor, în
timpul unei conferinþe impozante care are loc între 25 ºi 27 martie 1949 la Bucureºti 12.
Sã subliniem totuºi cã procesul acesta de unificare a scriitorilor este consecinþa eforturilor
noului regim de a-ºi pune în practicã politica faþã de oamenii de litere, dar el este ºi
rezultatul, într-o mãsurã importantã, al rapiditãþii cu care unii scriitori înþeleg sã rãspundã
favorabil acestei politici. Înfiinþarea Uniunii Scriitorilor reprezintã una din mãsurile
politice cele mai importante care vor hotãrî în România, ca de altfel ºi în celelalte þãri din
blocul sovietic13, configurarea ulterioarã a spaþiilor lor literare.

1. Mihai Beniuc, op. cit., pp. 92-93; Ion Ianoºi, „Uniunea Scriitorilor în sistemul culturii
socialiste ºi segmentul literar în tranziþia româneascã”, în Adrian Miroiu (coord.) Instituþii în
tranziþie, Editura Paideia, Bucureºti, 2003, p. 275.
2. Minuta Comitetului S.S.R. din 30 septembrie 1948, 30055/1; Proces-verbal, 10 ianuarie
1948, 30067/1, Arhivele Muzeului Literaturii Române.
3. ªedinþa de comitet a S.S.R., 4 martie 1947, 30047/2, Arhivele Muzeului Literaturii Române.
4. Ion Ianoºi, art. cit., p. 240.
5. „Spre un nou avînt al creaþiei literare” Scînteia, no. 1300, 1948, p. 3.
6. ªedinþa Comitetului SSdR, 2 iulie 1948, 30089/1-6, Arhivele Muzeului Literaturii Române.
7. ªedinþa din 23 octombrie 1948, dosarul 23/1948, ff. 108-115, Fond Ministerul Artelor ºi
Informaþiilor, Direcþia Teatre, A.N.I.C.R.
8. Mihai Beniuc, op.cit., p. 100.
9. Ibidem, pp. 101-108.
10. ªedinþa din 23 octombrie 1948, dosarul 23/1948, ff. 108-115, Fond Ministerul Artelor ºi
Informaþiilor, Direcþia Teatre, A.N.I.C.R.
11. Mihai Beniuc, op.cit., p. 128.
12. În acest sens v. ºi Decretul no. 267/24 iunie 1949 în Culegere de acte normative privind
instituþiile artistice de spectacole ºi artele plastice, vol. III, Arhivele Uniunii Scriitorilor din
România.
13. Modelul Uniunii Scriitorilor din U.R.S.S. este reprodus dupã cel de-al Doilea Rãzboi Mondial
în toate þãrile din Europa Centralã ºi Orientalã în care se instaureaza regimul comunist.
 SCHIMBAREA ORDINII LUMII – MISIUNEA POLITICÃA SCRIITORILOR ... 199

Uniunea Scriitorilor va funcþiona ca un intermediar între spaþiul politic ºi cel literar,

asupra cãruia deþine monopolul ºi cãruia îi va transmite valorile ºi normele care sã
asigure funcþionarea noilor proiecte ale regimului comunist1. Ea trebuie sã fie, aºa cum
îi cere în martie 1949 Gheorghe Gheorghiu-Dej, un „centru de luptã împotriva servilismului
cosmopolit, împotriva culturii capitaliste putrede, împotriva imitaþiei servile a diferitelor
curente ale literaturii burgheze”2. Acelaºi „apel la lupt㔠putea fi auzit, de altfel, la toate
conferinþele de înfiinþare a uniunilor de scriitori din celelalte state comuniste3. De
asemenea, „metoda” realismului socialist, promovatã pânã atunci în presã ºi discursuri,
este adoptatã oficial din 1949, fiind înscrisã, ca ºi în cazul sovietic, în primul articol al
statutului Uniunii Scriitorilor4. Cu aceeaºi ocazie, „arta pentru art㔠este oficial proscrisã,
ca ºi pesimismul, formalismul sau evadarea scriitorului din realitate.
Deºi nu este declaratã organizaþie comunistã, iar apartenenþa la aceastã instituþie nu
este condiþionatã de calitatea de membru de partid nicãieri în Est5, subordonarea politicã
a Uniunii este exprimatã explicit în mai multe rânduri 6, inclusiv în statutul sãu care
stipuleazã cã instituþia îºi îndeplineºte activitatea sub directa îndrumare a Partidului
Comunist7.

„Descrieþi realitatea!”… trãind în afara ei:

a fi membru al Uniunii Scriitorilor
Aºa cum este conceputã, Uniunea Scriitorilor rãspunde unor necesitãþi politice ºi mai
puþin reprezentãrilor despre profesia de scriitor a membrilor sãi. Nici funcþiile, nici

1. Petru Negurã, art. cit., p. 53.

2. Gheorghe Gheorghiu-Dej, „Salutul CC al P.M.R. adresat Conferinþei scriitorilor din R.P.R.”,
Scînteia, no. 1385, 1949, p. 1.
3. V. de exemplu Régine Robin, Le réalisme socialiste. Une esthétique impossible, Payot, Paris,
1986; Michel Aucoututrier, op. cit.; John and Carol Garrard, Inside the Soviet Writers’Union,
The Free Press, A Divison of Macmillan Inc., New York, Collier Macmillan Publishers,
London, 1990; Marci Shore, „Engineering in the Age of Innocence: a Genealogy of Discourse
Inside the Czechoslovak Writers’Union, 1949-67”, în East European Politics and Society, vol.
12, no 3, 1998, p. 403.
4. Ion Ianoºi, art. cit., p. 277; Michel Aucouturier, op. cit., p. 4. ªi celelalte Uniuni ale
Scriitorilor adoptã oficial aceast㠄metodã de creaþie” unicã. V., printre alþii, Stanko Lasic,
Les intellectuels et la contrainte idéologique. Conflits internes de la gauche littéraire yougoslave,
trad. de Janine Matillon, Denoël, Paris, collection „Dossiers des Lettres Nouvelles”, 1974, p.
55; Vladimir Miguev, Balgarskite pisateli i polititcheskiat jivot v Balgaria (1944-1970) –
Scriitorii bulgari ºi viaþa politicã în Bulgaria (1944-1970) –, Kota, Sofia, 2001, p. 68;
Czeslaw Milosz, Histoire de la littérature polonaise, trad. de André Kozimor, Fayard, Paris,
1986, p. 613; Miklos Molnar, La démocratie se lève à l’Est. Société civile et communisme en
Europe de l’Est: Pologne et Hongrie, PUF, Paris, 1990, pp. 144-157; Koço Bihiku, Histoire
de la littérature albanaise, „8 Nentori”, Tirana, 1980, p. 160.
5. John and Carol Garrard, op. cit., p. 3.
6. Carl Tighe, The Politics of Literature. Poland 1945-1989, University of Wales Press, Cardiff,
1999, p. 81.
7. V. de exemplu Statutul Uniunii Scriitorilor din Republica Socialistã din România, 1969, p. 1,
Arhivele Uniunii Scriitorilor din România.
200 LUCIA DRAGOMIR

funcþionarea acestei instituþii nu sunt traducerea unei voinþe comune a scriitorilor de a se

aduna sub tutela sa1. Ne putem întreba atunci de ce ar vrea un scriitor sã se alãture
acestei instituþii? Înainte de orice, pentru cã în afara ei „nu existã practicã literarã”2 sau,
mai bine spus, nu existã practica literarã recunoscutã oficial. Monopolul Uniunii este
asigurat de puternicul sãu aparat de difuzare a literaturii: nu numai cã are peste tot, ca
ºi în U.R.S.S., propriile sale edituri, reviste ºi ziare3, dar le controleazã, prin persoane
fidele, membri ai Uniunii, ºi pe celelalte4, astfel încât în „democraþiile populare”, „nu
eºti scriitor în afara Uniunii”5, ceea ce înseamnã cã nu ai acces la recunoaºtere ºi
consacrare, obþinute în epocã numai prin intermediul instituþiei unice. Aceasta pune la
dispoziþia membrilor sãi o gamã diversificatã de forme de recunoaºtere simbolicã, de la
conferinþe ºi lecturi în faþa unor largi auditorii, de la posturi importante în spaþiul literar,
cultural (redactori-ºefi de reviste ºi edituri, directori de teatru, etc.) ºi politic (miniºtri,
deputaþi, diplomaþi), pânã la traducerile în strãinãtate ºi premiile sale literare6. Toate
acestea asigurã un prestigiu imediat ºi un statut special membrilor Uniunii Scriitorilor7.
Profiturile materiale care se adaugã acestor avantaje simbolice întãresc acest statut
privilegiat, mai ales dacã luãm în considerare penuria societãþii comuniste8. Nu este
vorba numai de drepturile de autor, considerabile pentru acele vremuri9, ci ºi de o
întreagã serie de beneficii de care dispune Uniunea. Câteva dintre ele sunt scoase la
ivealã de Zaharia Stancu, primul preºedinte al Uniunii Scriitorilor, încã de la înfiinþarea
acesteia: „Aplicând linia P.M.R. privind stimularea creaþiei literare, guvernul nostru
pune la dispoziþia scriitorilor case de odihnã ºi creaþie la Bãlceºti, Predeal, Timiº,
Vãlenii de munte […] ºi un prim fond de creaþie ajutã aproape 70 de scriitori.”10 Stancu

1. George Astaloº, scriitor, a insistat asupra acestui aspect într-unul din interviurile pe care mi
le-a acordat, Paris, 22 martie 2000.
2. Antoine Baudin, op. cit., vol. I, p. 22.
3. Michel Aucouturier, op. cit., p. 61.
4. John and Carol Garrard, op. cit., p. 4.
5. Georgy Marcov, Zadotchni reportaji za Balgaria (Reportaje de la distanþã despre Bulgaria),
Profizdat, Sofia, 1990, p. 137.
6. Existã mai multe studii ºi numeroase mãrturii din interiorul spaþiilor literare care evidenþiazã
aceste avantaje în diferitele þãri comuniste. V, printre altii, Pierre Buhler, op. cit., p. 270;
Georgy Marcov, op. cit., p. 137; Vladimir Miguev, op. cit.; John and Carol Garrard, op.
cit.; Czeslaw Milosz, La pensée captive. Essai sur les logocraties populaires, trad. de A.
Prudhommeaux ºi Czeslaw Milosz, Gallimard, Paris, 1953; Miklos Haratzi, L’Artiste d’Etat.
De la censure en pays socialiste, Fayard, Paris, 1983; cît despre rolul traducerilor în Occident,
v. Ioana Popa, „La politique extérieure de la littérature. Une sociologie de la traduction des littératures
d’Europe de l’Est (1947-1989)”, thèse nouveau régime de sociologie, EHESS, Paris, 2004.
7. Haratzi dã numeroase exemple în acest sens, L’Artiste d’Etat, op. cit., pp. 84, 90.
8. Mai mulþi cercetatori atrag atenþia acestui aspect. V. mai ales Sheila Fitzpatrick, Le stalinisme
au quotidien. La Russie soviétique dans les années 30, trad. de Jean-Pierre Ricard [i François-
-Xavier Nérard, Flammarion, Paris, 2002, îndeosebi pp. 146-153; Nicole Gabriel, „Chute du
Mur, déchéance de l’écrivain? De Prométhée à Schlemihl: figures d’écrivains à l’Est de
l’Allemagne”, în Tumultes, no. 12, 1999, pp. 157-177.
9. V. amintirile Ninei Cassian, Memoria ca zestre, vol. I., Editura Institutului Cultural Român,
Bucureºti, 2003, p. 160, dar ºi analiza lui Pierre Buhler, Histoire de la Pologne communiste…,
op. cit., p. 270.
10. Zaharia Stancu, „Spre un nou avînt al creaþiei literare”, în Viaþa Româneascã, no. 3-4, 1949,
p. 207.
 SCHIMBAREA ORDINII LUMII – MISIUNEA POLITICÃA SCRIITORILOR ... 201

se referã aici la Fondul literar, nãscut la iniþiativa partidului pentru a-i ajuta pe scriitori
din punct de vedere material1. Acest fond „de într-ajutorare reciproc㔠este alimentat din
cotizaþiile (simbolice) ale membrilor sãi, din bugetul statului ºi din prelevãri din drepturile
de autor.1. El acord㠄împrumuturi de creaþie”, pe termen lung ºi fãrã dobândã,
considerate ca un avans pentru lucrãrile viitoare. Împrumuturile nu duc însã întotdeauna
la rezultatele literare scontate3 ºi sunt în realitate tot atâtea datorii acumulate de scriitori,
a cãror recuperare va constitui o problemã din ce în ce mai mare pentru responsabilii
fondului, dupã cum aratã arhivele sale4. Fondul literar asigurã totodatã ajutoare ºi pensii
în caz de boalã, invaliditate sau pierderea capacitãþii de lucru, burse de studiu sau
ajutoare pentru documentare în interiorul ºi exteriorul þãrii, cât ºi asistenþã socialã ºi
medicalã pentru membrii Uniunii ºi pentru familiile lor5. În acelaºi timp, în casele de
creaþie ºi de vacanþã puse la dispoziþia membrilor Uniunii, preþurile plãtite de beneficiari
sunt „derizorii”6.
Pentru a avea un tablou complet al statutului particular al membrilor Uniunii Scriitorilor,
trebuie sã luãm în considerare ºi premiile literare. Mulþi cercetãtori au vorbit despre
inflaþia premiilor în perioada comunistã7. Într-adevãr, pe lângã premiile Uniunii, al cãror
aspect material completeazã valoarea lor simbolicã, existã numeroase alte premii, medalii
ºi distincþii atribuite oamenilor de litere de diverse organisme, consilii locale, regionale
sau festivaluri. Existã totodatã premiile de stat, acordate celor mai fideli ºi a cãror
valoare materialã este departe de a fi neglijabilã.
Observãm astfel cã statutul scriitorilor este semnificativ ameliorat în perioada comunistã.
Intr-atât încât se pare cã aceºtia riscã sã piardã contactul cu realitatea vieþii cotidiene 8,
cu, în mod ironic, ajutorul preþios al statului comunist. Proiectul declarat al acestuia era
de a crea ºi a încuraja acei scriitori capabili sã fie atenþi la viaþa „poporului muncitor”
pe care sã o descrie în operele lor9. În practicã ei sunt „ajutaþi” sã se îndepãrteze de
aceastã viaþã, iar ceea ce li se cere este descrierea unei realitãþi idilice în scopuri
propagandistice.

1. Decretul no. 31 din 29 ianuarie 1949, Culegere de acte…, 3, Arhivele Uniunii Scriitorilor din
România.
2. Ibidem; v. ºi Antoine Baudin, op. cit., p. 16.
3. Antoine Baudin, op. cit., p. 17.
4. Raport prezentat în faþa Comitetului Uniunii Scriitorilor de Zaharia Stancu în ºedinþa plenarã
din 21 februarie 1967, dosarul „Secretariat 1967, ianuarie-iunie”, Arhivele Uniunii Scriitorilor
din România.
5. Michel Aucouturier, op. cit., p. 61; Serguei Borovikov, „La province après le dégel”, în
Esprit, juillet 1996, p.146; Miklos Haratzi, op. cit., p. 101.
6. Michel Aucouturier, op. cit., p. 61; Serguei Borovikov, art. cit., p. 146.
7. Ioana Pârvulescu, «...ªi capra ºi varza”, în România literarã, no. 16, 1997, p. 7; Miklos
Haratzi, op. cit., pp. 101-102; Sheila Fitzpatrick, op. cit., p. 164; Carl Tighe, The Politics
of Literature. Poland 1945-1989, op. cit., p. 74.
8. Dupã cum mãrturisesc chiar unii dintre scriitori. Îl amintesc aici pe scriitorul bulgar Georgy
Marcov, op. cit., p. 161.
9. Aceast㠄tensiune generalã dintre exigenþa faþã de artist de a «simþi adevãrata viaþã» (aceea a maselor)
ºi închiderea într-un mediu protejat generos dãruit cu privilegii sociale ºi expus totodatã
umilinþei unui control permanent” a fost subliniatã ºi de Antoine Baudin, op. cit., pp. 15-16.
202 LUCIA DRAGOMIR

Între beneficii ºi represiune: reacþiile scriitorilor la politica

Partidului Comunist
În ce mãsurã producþiile scriitorilor din primele decenii comuniste rãspund aºteptãrilor
autoritãþilor ºi care sunt reacþiile scriitorilor faþã de politica culturalã a Partidului
Comunist, cum rãspund ei acestei strategii politice care îmbinã presiuni ºi recompense?
Fie cã sunt scriitori consacraþi sau tineri ambiþioºi, cei care rãspund apelului partidului
de a se înscrie pe fãgaºul modelului literar sovietic la sfârºitul anilor ‘40 ºi în anii ‘50
înþeleg cã singura posibilitate de a exista în spaþiul literar în aceºti ani este producerea
unei literaturi conforme cu normele stabilite de partid. Confesiunea lui Petru Dumitriu
este semnificativã în acest sens: „Eu mã întrebam un singur lucru: ce trebuie sã scriu
ca sã fie publicat?”1. Totuºi, adeziunea scriitorilor la noile injoncþiuni estetice nu se
produce fãrã dificultãþi. În ciuda aparenþelor care ne-ar putea face sã credem într-o
adeziune rapidã ºi o evoluþie linearã, analiza aprofundatã a traiectoriilor scriitorilor
români în perioada realismului socialist scoate la suprafaþã comportamente complexe.
Chiar respectând tematica impusã, scriitorii încearcã deseori, mai mult sau mai puþin
timid, sã depãºeascã schematismul ºi cliºeele modelului unic. Ei sunt însã imediat
sancþionaþi de ideologii partidului2 care se erijeazã în critici literari3. Acuzaþi de „intimism”,
„formalism” sau de „aplecare cãtre literatura occidentalã decadentã”, scriitoriilor li se
intenteazã adevãrate procese în presã ºi se regãsesc deseori în situaþia de fi obligaþi sã-ºi
facã public autocritica. «Evaziunea”, „lenea”, „lipsa de adeziune» sunt alte pãcate de
care se fac vinovaþi cei care nu rãspund comenzilor literare sau nu se implicã total ºi
necondiþionat în producerea de creaþii în slujba maselor4. Luãrile de poziþii literare ºi
politice împotriva liniei partidului sunt în plus sancþionate prin marginalizarea totalã
(interzicerea semnãturii) ºi chiar prin închisoare. Invers, recompensele pentru adepþi
sunt considerabile. Ei sunt copleºiþi cu toate onorurile: operele lor intrã în manualele
ºcolare ºi primesc premii importante, iar ei beneficiazã cu prioritate de avantajele
simbolice ºi materiale puse la dispoziþie de Uniunea Scriitorilor. Raporturile cu partidul
nu sunt însã întotdeauna fãrã probleme, nici pentru cei mai fideli. Sursele scot la luminã
verificãri politice permanente ale membrilor Uniunii Scriitorilor. Chiar ºi un scriitor ca
Beniuc, care a fãcut dovada aderãrii la politica Partidului Comunist fãrã a ezita, este

1.. George Pruteanu, Pactul cu diavolul. ªase zile cu Petru Dumitriu, Editura Albatros, Universal
Dalsi, Bucureºti,1995, p. 50.
2. V. mai jos cazul nuvelei Ana Roºculeþ a lui Marin Preda.
3. Ideologii partidului au un rol esenþial în promovarea politicii culturale dupã 1944. Adevãraþi
discipoli ai lui Jdanov, cum afirmã Tismãneanu, Leonte Rãutu, Nicolae Moraru, Ion Vitner,
Mihail Novicov sau Iosif Chiºinevschi Roitman, sînt foºti militanþi ai PCR în perioada
interbelicã. Dupã 1944 ei ocupã funcþii importante în departamentul agit-prop al CC ºi sînt
plasaþi în posturi esentiale în spaþiul literar pentru a impune linia partidului. Vladimir
Tismãneanu, Mizeria utopiei. Criza ideologiei marxiste în Europa Rãsãriteanã, trad. de Laura
Lipovan, Editura Polirom, Iaºi, 1997, p. 53, ºi Arheologia terorii, Editura ALLFA, Bucureºti,
1998. Astfel, critica militantã practicatã de aceºtia dominã critica literarã în anii ‘50 ºi poate
consacra sau, dimpotrivã, exclude un scriitor din circuitul literar.
4. Nina Cassian, Memoria ca zestre…, vol. I, op. cit., p. 69.
 SCHIMBAREA ORDINII LUMII – MISIUNEA POLITICÃA SCRIITORILOR ... 203

supus acestor verificãri1, cãci „nimeni nu era la adãpost, nimeni nu se putea prevala de
o identitate cu desãvârºire protectoare”2. În urma unor astfel de verificãri, mai mulþi
scriitori sunt excluºi din PCR. În martie 1950 de exemplu, 16 se regãsesc în aceastã
situaþie3. Printre ei figureazã ºi Zaharia Stancu, preºedinte al Uniunii Scriitorilor în acel
moment ºi beneficiind, ca ºi Beniuc, de un „curriculum conform”4. Excluderea din
partid presupune ºi demiterea din postul de preºedinte al Uniunii. Procesul verbal din
martie 1950 nu oferã explicaþii asupra motivelor care au dus la luarea acestei mãsuri.
Totuºi, partidul nu vrea sã piardã serviciile literare ale scriitorilor care au dat semne de
simpatie faþã de politica sa culturalã. „Nici nu încape îndoialã cã n-au ce cauta în partid,
dar oamenii trebuie reþinuþi, au posibilitatea sã scrie”, spune Chiºinevschi. Secretarul
general al partidului îl completeazã: „Trebue avut grijã sã nu-i îndepãrtãm, sã nu-i aruncãm
în braþele duºmanului. Trebue stat de vorbã cu acei care au început sã scrie bine”5.
Dar subordonarea scriitorilor ºi adaptarea lor la noua linie nu þin doar de politica
culturalã pe cale de a fi implementatã. „Nopþile din iulie” 1951 sunt un exemplu celebru
de delaþiuni ºi atacuri reciproce între scriitori6. Este vorba de o reuniune organizatã de
Uniunea Scriitorilor pentru a pune în discutie tendinþa unor scriitori spre „intimism”. În
urma denunþurilor venite din mediul literar de data aceasta, câþiva tineri scriitori sunt
supuºi unui veritabil proces ºi sunt obligaþi sã-ºi facã, conform practicilor epocii,
autocritica. Deºliu povesteºte cu regret dupã 1989 cã el însuºi a fost unul dintre autorii
denunþului, „demascând” un coleg care îi citise în privat câteva din poeziile de sertar7.
Invidiile ºi rivalitãþile literare, luptele de concurenþã pentru a accede cât mai sus în
ierarhia literarã, inerente oricãrui câmp literar8 ºi care, în anii comuniºti, se duc paralel
cu lupta pentru accesul la privilegii importante, explicã aceastã practicã a denunþului pe
care o vom întâlni, de altfel, în forme dintre cele mai diverse, de-a lungul întregii
perioade comuniste. Aceastã trãsãturã nu este specificã spaþiilor literare din comunism,
ea poate fi întâlnitã oriunde existã o situaþie de puternice constrângeri politice, cãci
„situaþia de crizã conferã o rezonanþã nouã acestor forme de reglare de conturi literare
care sunt bârfa, denigrarea, calomnia, ºi le oferã ºi alte mijloace pe lângã forþa ºi talentul
scriitoricesc. […] Conform principiului de autonomie, practica [este] ilicitã, pentru cã se

1. [Raporturi, denunþuri în legãturã cu Mihai Beniuc], dosarul 95/1951, Fond C.C. al P.C.R.,
Cancelarie, A.N.I.C.R.
2. Claude Pennetier, Bernard Pudal, Autobiographies, autocritiques, aveux dans le monde
communiste, Belin, Paris, 2002, p. 11.
3. Proces-verbal no. 9 al ºedinþei Secretariatului CC al P.M.R. din 22 martie 1950, dosarul 20/
1950, ff. 4-15, Fond C.C. al P.C.R., Cancelarie, A.N.I.C.R. Epurarea lor se înscrie într-o
campanie mai largã de „verificare” a membrilor de partid care are loc în acel an ºi în timpul
cãreia multe „elemente duºmãnoase” au fost excluse din PC. Vladimir Tismãneanu, Stalinism
pentru eternitate. O istorie politicã a comunismului românesc, Editura Polirom, Iaºi, 2005, p. 165.
4. Claude Pennetier, Bernard Pudal, Autobiographies, autocritiques…, op. cit., p. 11.
5. Proces-verbal no. 9 al ºedinþei Secretariatului CC al P.M.R. din 22 martie 1950, dosarul 20/
1950, ff. 4-15, Fond C.C. al P.C.R., Cancelarie, A.N.I.C.R.
6. Daniel Nicolescu, Vremuri de tinichea. Convorbiri cu Dan Deºliu, Editura Eminescu, Bucureºti,
1998, pp. 97-98; Radu Cosaºu, Supravieþuirile, vol. 2: Armata mea de cavalerie, Editura
Fundatiei Pro, Bucureºti, 2003, p. 32; Nina Cassian, Memoria ca zestre…, op. cit., vol. I, p. 280.
7. În Daniel Nicolescu, Vremuri de tinichea…, op. cit., pp. 97-98.
8. În acest sens, v. Pierre Bourdieu, „Le champ littéraire”, în Actes de la recherche en sciences
sociales, no. 89, 1991, pp. 4-46.
204 LUCIA DRAGOMIR

bazeazã pe recurgerea la puterile exterioare [spaþiului literar] pentru a rãsturna raporturile

interne de forþe”1. Astfel, alãturi de constrângerile politice, aceste practici contribuie
într-o mãsurã importantã la pierderea autonomiei spaþiului literar în primul deceniu de
dupã rãzboi.

Câteva traiectorii ºi „cazuri” literare

O foarte scurtã analizã pe grupuri de scriitori2 îmi pare utilã pentru a avea o imagine mai
clarã a acestui spaþiu ºi pentru a observa comportamentele literare ºi politice ale
scriitorilor în anii realismului socialist ºi reacþiile lor la noua politicã culturalã.
Partidul Comunist acordã o atenþie particular㠄marilor nume” ale literaturii. La
rândul lor, scriitorii consacraþi reacþioneazã diferit la schimbãrile impuse în viaþa literarã
dupã 1945. Mai multe variabile joacã în conturarea atitudinilor lor literare ºi politice
dupã aceastã datã: trecutul lor politic ºi profesional, curentul literar la care sunt ataºaþi,
etc. Fie cã aleg adeziunea sau refuzul, fie ca sunt marginalizaþi sau curtaþi, relaþiile
acestor scriitori cu Partidul Comunist sunt rareori uºor de descifrat. Consideraþi „angajaþi
cu burghezia, compromiºi prin cârdãºie cu fasciºtii sau duºmãnoºi liniei politice a clasei
muncitoare”, mulþi dintre ei sunt din punctul de vedere al partidului „irecuperabili”3.
Totuºi, strategiile faþã de ei sunt diferite. Unii sunt condamnaþi la mai mulþi ani de
închisoare. Printre ei, Nichifor Crainic – fost director la Gândirea, revistã care între
1941 ºi 1944 combate ideologia comunistã ºi îºi manifestã simpatia faþã de cultura
germanã4, ºi acuzat cã ar fi fost membru al miºcãrii legionare5 – ºi Vasile Voiculescu,
care nu numai cã refuzã sã se adapteze realismului socialist ºi sã colaboreze cu articole
ºi poezii ocazionale în ziarele epocii6, dar face parte dintr-un grup spiritual interzis în
19487. Dacã nu au cunoscut închisoarea, Ion Barbu ºi Lucian Blaga sunt victimele unei
represiuni de alt tip: marginalizare totalã, îndepãrtarea din posturile ocupate, campanii
de denigrare în presã, refuz de publicare. Atacurile la adresa lui Blaga, mai ales împotriva
filosofiei sale care ar fi servit legionarilor, încep încã din 19468. Se pare cã adevãratele
motive ale acestor atacuri se regãsesc într-o tentativã eºuatã de a fi racolat de partea

1. Gisèle Sapiro, „La raison littéraire. Le champ littéraire français sous l’Occupation (1940-1944)”,
în Actes de la recherche en sciences sociales, no III/112, 1996, p. 11.
2. Reluãm aici pe scurt analiza traiectoriilor acestor grupuri de scriitori prezentatã pe larg în studiul
nostru L’Union des Ecrivains. Une institution transnationale à l’Est, Belin, Paris, 2007.
3. „Dare de seamã asupra activitãþii Direcþiei literare conþinînd critici severe la adresa scriitorilor
de formaþie burghezo-moºiereascã, date despre cãrþile scrise sau aflate în lucru în lumina
realismului socialist ºi noi sarcini în acest sens”, în Marin Radu Mocanu, Cazarma scriitorilor
(documente), Editura Libra, Bucureºti, 1998, pp. 23-38.
4. Ion Hangiu, Dicþionarul presei literare româneºti 1790-1990, Editura Fundaþiei Culturale
Române, Bucureºti, 1996, pp. 217-218.
5. Mircea Zaciu et al., Dicþionarul esenþial al scriitorilor români, Editura Albatros, Bucureºti,
2000, pp. 215-217.
6. În Const. Stãnescu, Interviuri în tranziþie, Editura Fundaþiei Culturale Române, Bucureºti,
1996, pp. 254-260.
7. Florentin Popescu, Detenþia ºi sfîrºitul lui V. Voiculescu, Editura Vestala, Bucureºti, 2000.
8. Nestor Ignat, „Cazul Blaga”, în Viata Româneascã, no. 1, 1946, pp. 49-60.
 SCHIMBAREA ORDINII LUMII – MISIUNEA POLITICÃA SCRIITORILOR ... 205

comuniºtilor1. Spre deosebire de Blaga, Barbu face un gest de apropiere faþã de noul
regim încã din 1944, printr-o scrisoare adresatã S.S.R., scrisoare care se vrea o
autocriticã a activitãþii sale literare trecute. Numai cã Barbu nu este doar suspectat, ci
acuzat direct cã a fãcut parte din miºcarea legionarã. Astfel cã autocritica lui nu face
decât sã provoace sarcasme ºi alte atacuri în presã2. Rarele sale apariþii în ziare, deºi
„conforme” – este vorba de o „Notã pentru pace” din 1950 ºi de un poem din 1956,
dedicat, dupã moda timpului, lui Bãlcescu3 –, nu schimbã cu nimic poziþia sa marginalã
în spaþiul literar dupã 19444.
Totuºi, printre numele consacrate ale literaturii române vor fi ºi scriitori recuperaþi de
noua putere. Aceºtia sunt, conform unui document de partid5, „scriitorii burghezi realiºti,
mai puþin legaþi politiceºte de reacþiune sau chiar aflaþi la un moment dat pe poziþii ostile
acesteia, dar care au intrat în literaturã ca scriitori burghezi”. Sunt amintiþi aici Sadoveanu,
Eftimiu, Cezar Petrescu, Camil Petrescu, Zaharia Stancu. Faþã de ei, consideraþi „valorile
cele mai consacrate ale literaturii noastre contemporane”, partidul a dus de la bun
început o politicã de „apropiere ºi de ajutorare” pentru a-i determina s㠄pãrãseascã
poziþiile burgheze în literatur㔠ºi sã se angajeze „pe linia unei literaturi progresiste”.
Astãzi ºtim cã, mai devreme sau mai târziu, cu eforturi mai mari sau mai mici, aceastã
politicã a avut rezultatele scontate. Piesa Bãlcescu a lui Camil Petrescu aparutã în 1948
ºi piesa Caragiale în vremea lui a aceluiaºi, Pauna Micã ºi Mitrea Cocor ale lui
Sadoveanu6 sau Desculþ al lui Zaharia Stancu sunt dovezi incontestabile în acest sens.
Recompensele nu întârzie nici ele sã aparã: Camil Petrescu este rãsplãtit de douã ori cu
Premiul de Stat (în 1953 ºi în 1954) ºi cu medalia Ordinul Muncii, clasa întâi7, conferit
„tuturor acelora care s-au evidenþiat […] prin ridicarea nivelului ºtiinþific, literar ºi
artistic al operei lor, prin noua concepþie ºi atitudine faþã de muncã isvorâte din
devotamentul faþã de popor ºi de regimul democratic popular”8. Sadoveanu primeºte
Premiul de Stat de douã ori, devine membru al Prezidiului Adunãrii Deputaþilor în 1947
ºi vicepreºedinte al Marii Adunãri Naþionale începând din 1948. Din 1950 ºi pânã la
sfârºitul vieþii sale (1961), Sadoveanu va fi preºedintele Uniunii Scriitorilor9. La rândul
lui, Stancu, în ciuda relaþiilor oarecum mai sinuoase cu partidul în primii ani comuniºti,
este numit preºedinte al S.S.R. în 1948 ºi al noii Uniuni a Scriitorilor în 1949. Exclus
din partid în 1950, este reabilitat în scurt timp. În 1955 devine membru al Academiei.

1. Ion Bãlu, Viaþa lui Lucian Blaga, Editura Libra, Bucureºti, 1998, pp. 174-197.
2. „De la Apus la Rãsãrit”, în Dreptatea, no. 87, 1944, în Ana Selejan, op. cit., pp. 25-26;
Mihai Beniuc, op. cit., p. 53.
3. Bãlcescu este „mitul principal ºi durabil” al perioadei comuniste. Adrian Drãguºanu, „Nicolae
Bãlcescu în propaganda comunistã”, în Lucian Boia (coord.), op. cit., pp. 98-132.
4. Marin Niþescu, Sub zodia proletcultismului. Dialectica puterii, Editura Humanitas, Bucureºti,
1995, pp. 294-295.
5. „Dare de seamã asupra activitãþii Direcþiei literare...”, loc. cit., în Marin Radu Mocanu,
Cazarma scriitorilor (documente), op. cit., pp. 23-38.
6. Mitrea Cocor este difuzat în 53000 de exemplare în 1949, anul de apariþie, ºi reeditat în 1951
într-un tiraj de 30.000 de exemplare. Anton Petrescu, „Pentru o mai bunã difuzare a cãrþii ºi
presei în rîndurile þãranimii muncitoare”, în Contemporanul, no. 225, 1951, p.1.
7. Mircea Zaciu et al., op. cit., p. 639.
8. Decretul no. 16/28 aprilie 1948 al Marii Adunãri Naþionale, dosarul 74/1948, Fond C.C. al
P.C.R., Cancelarie, A.N.I.C.R.
9. Mircea Zaciu et al., op. cit., pp. 735-741
206 LUCIA DRAGOMIR

Dupã succesul excepþional cu Desculþ, contribuþiile sale literare ulterioare vor fi ºi ele
recompensate cu Premiul de Stat în 19521.
Multe surse indicã astãzi cum fabricau scriitorii consacraþi astfel de producþii realist-
-socialiste pe placul autoritãþilor. În cazul lui Camil Petrescu, documentele de arhivã
aratã cã adaptarea sa la noile normele ideologice nu a fost simplã. Cum notam mai sus,
anii 1950 deschid în România, ca peste tot în „democraþiile populare”, campanii de
„revalorizare a moºternirii trecutului prin prizma învãþãmântului marxist-leninist”. Dacã
în 1948 Petrescu scrie piesa Bãlcescu – care ajunge pe masa Comitetelor de lecturã din
Ministerul Artelor ºi Informaþiilor unde, deºi este considerat㠄mãreaþã”, i se cere totuºi
modificarea unor „replici nepotrivite”2 –, în 1950 el refuzã sã scrie despre Eminescu3.
Doi ani mai târziu însã, solicitat din nou sã participe la aniversarea a 100 de ani de la
naºterea lui Caragiale, nu se mai poate eschiva ºi este obligat sã scrie o piesã ocazionalã
la presiunea activiºtilor, supus umilinþelor lor ºi silit a le accepta ingerinþele ideologice
în piesã4. Chiar dacã pentru Zaharia Stancu lucrurile au fost, sau par, mai simple, ºi
romanul Desculþ a cunoscut mai multe modificãri, autorul fiind obligat sã þinã cont de
„indicaþiile” aceloraºi ideologi ai partidului5. Culisele producþiilor realist-socialiste aratã
cã, dacã au existat colaborãri interesate, ele nu au fost singurele mobiluri ale scriitorilor,
ºi cã realitatea anilor ‘50, cu tensiunile ºi presiunile caracteristice perioadei, fãcea
alegerile extrem de dificile.
Dar, printre scriitorii consacraþi „recuperaþi”, cazul lui Tudor Arghezi este, poate,
cel mai revelator pentru raportul literaturã/ politicã în primul deceniu comunist. Autor a
mai mult de zece volume, recompensat cu mai multe premii literare, directorul unei
reviste celebre în perioada interbelicã, Arghezi beneficia de un puternic prestigiu literar
în 1944. În plus, fusese ostil guvernului pro-german6. Autoritãþile comuniste se grãbesc
astfel sã-l coopteze printre „tovarãºii de drum”, deºi volumele sale de poezie nu se
înscriau în literatura pe care ele înþelegeau sã o promoveze. În 1946, poetul primeºte
Premiul Naþional pentru Literaturã. Beniuc are poate dreptate când susþine cã acest
premiu nu era doar o recunoaºtere a poetului, ci ºi, sau mai ales, o manierã de a-l
„câºtiga” de partea puterii ºi de a-l determina sã renunþe la stilul sãu literar ºi la
polemica din ziare7. Iniþial, poetul nu se lasã intimidat. „Tabletele” sale din aniii
1946-1947 sunt doar câteva dovezi. El declara acolo, printre altele: „Culturalii fãrã
operã ºi fãrã exponent personal au invadat pretutindeni, ocrotiþi de servilism sau de o
gaºcã de mediocritãþi”8 ºi cerea abolirea cenzurii9. Aceastã luare de poziþie conduce la

1. Ibidem, pp. 784-787.

2. Proces-verbal no. 16 al ºedinþei din 4 octombrie [1948], p. 223, dosarul 98/1948, cit., Fond
Ministerul Artelor ºi Informaþiilor, Direcþia Teatrelor, A.N.I.C.R.
3. Mihai Beniuc, op. cit., p. 159; Marin Radu Mocanu, op. cit.,p. 48.
4. Al. Sãndulescu, „Procesul stalinist al «tovarãºului Camil»“, România literarã, no. 11, 1999,
p. 7.
5. ªtefan Druia, „Întîlnirea scriitorului cu cititorii sãi”, în Contemporanul, no. 119, 1949, p. 5;
Ov. S. Crohmãlniceanu, „Povestea unui roman. O discuþie cu d-l Zaharia Stancu pe marginea
ultimei sale cãrþi, Desculþ”, în Contemporanul, no. 115, 1948, p. 1.
6. Mircea Zaciu et al., op. cit., pp. 35-41.
7. Mihai Beniuc, op. cit., p. 99.
8. Tudor Arghezi, „Note cu creionul”, în Adevãrul, 1946, în Ana Selejan, op. cit., p.129.
9. Idem, „Duminica: în criza de culturã”, în Adevãrul, 1946, în ibidem, p. 177.
 SCHIMBAREA ORDINII LUMII – MISIUNEA POLITICÃA SCRIITORILOR ... 207

o serie de atacuri împotriva lui – care culmineazã cu celebrul articol al lui Sorin Toma,
„Poezia putrefacþiei sau putrefacþia poeziei”1 – ºi la interdicþia de publicare din 1948
pânã în 1955. Totuºi, spre deosebire de Blaga, de exemplu, care va fi prezent în a doua
jumãtate a anilor ‘50 doar cu traduceri2, Arghezi revine în forþã în spaþiul literar3 cu
volumele 1907- peizaje (publicat în 1955) ºi Cântare omului (1956), ale cãror titluri
vorbesc de la sine despre convertirea autorului lor. Aceste douã volume, copleºite de
elogii, marcheazã reconcilierea cu autoritãþile4. La congresul Uniunii Scriitorilor din
1956, Beniuc regreta „atitudinea rezervat㔠avutã pentru o perioadã faþã de Arghezi ºi
arunca vina pe aplicarea defectuoasã a liniei politice în literaturã de cãtre unii ideologi5,
îndepãrtaþi de altfel în 1953, în urma schimbãrilor parþiale din aparatul de partid6.
Arghezi este astfel reabilitat oficial. Lista privilegiilor de care va beneficia este lungã ºi
semnificativã pentru ce însemna ca un „mare nume” sã fie din nou în graþiile partidului.
Iatã câteva indicii: Arghezi publicã de aici înainte fãrã restricþii, primeºte Premiul de
Stat în 1957, devine membru al Academiei ºi este ales în Marea Adunare Naþionalã7. Cu
ocazia aniversãrii a 80 de ani, la propunerea Biroului Politic al Comitetului Central, este
celebrat în toatã þara ca „una din marile personalitãþi ale literaturii noastre”8. I se conferã
Ordinul Steaua R.P.R. clasa întâi, acordat „pentru merite deosebite cetãþenilor români
care, prin lupta ºi activitatea lor politicã, ºtiinþificã, culturalã sau socialã au contribuit la
promovarea intereselor poporului, la câºtigarea libertãþilor democratice ºi la realizarea
Republicii Populare Române”9. Programul aniversar anunþã bilanþul creaþiei lui Arghezi
din ultimii ani: 20 de titluri în 386 000 exemplare. Sunt propuse conferinþe, emisiuni la
radio ºi televiziune, seri literare dedicate poetului ºi realizarea unei ediþii complete a
operei sale în cursul anilor 1960-1962. Toate acþiunile sunt aprobate cu entuziasm de
Gheorghiu-Dej: „Susþin cu toatã cãldura propunerile fãcute. Acestea vor sublinia stima,
dragostea ºi înalta apreciere pe care partidul le aratã oamenilor de culturã în general ºi celor
mai de seamã în special”10. Rãspunsul poetului este la înalþimea flateriilor de care are parte:

1. Sorin Toma, „Poezia putrefacþiei sau putrefacþia poeziei”, în Scînteia. Suplimentul de

Duminicã, III, no. 1013, 1948, p. 3, ºi Scînteia, no.1014-1016, p. 2. Pentru istoria apariþiei
acestui articol comandat proaspãtului redactor-ºef de la Scînteia v. ºi mãrturiile sale: Sorin
Toma, Privind înapoi. Amintirile unui fost ziarist comunist, Editura Compania, Bucureºti,
2004, pp. 325-335.
2. Ion Bãlu, Viaþa lui Lucian Blaga, Editura Libra, Bucureºti, 1999, pp. 189-270.
3. Mai multe voci vorbesc despre o înþelegere fãcutã între timp între oamenii politici ºi poet. V.
de exemplu, Sorin Toma, op. cit., p. 332, ºi Mihai Beniuc, op. cit., pp. 140-144.
4. Mircea Zaciu et al., op. cit., p. 36.
5. Lucrãrile primului Congres al scriitorilor din R.P.R., 18-23 iunie 1956, Editura de Stat pentru
Literaturã ºi Artã, Bucureºti, 1956, pp. 13-63.
6. Stelian Tãnase, Elite ºi societate. Guvernarea Gheorghiu-Dej. 1948-1965, Editura Humanitas,
Bucureºti, 1998, pp. 95-151; Vladimir Tismãneanu, Stalinism pentru eternitate…, op. cit.,
pp. 158-188.
7. Mircea Zaciu et al., op. cit., p. 36.
8. Protocolul no. 6 al ºedintei Biroului Politic al CC al P.M.R. din 26 aprilie 1960, dosarul 23
/1960, Fond C.C. al P.C.R., Cancelarie, A.N.I.C.R.
9. Decret pentru instituirea Ordinului „Steaua R.P.R.” al Marii Adunãri Naþionale, 12 ianuarie
1948, dosarul 74/1948, Fond C.C. al P.C.R., Cancelarie, A.N.I.C.R.
10 Referat cu privire la sãrbãtorirea poetului Tudor Arghezi, 26 aprilie 1960, dosarul 23/1960,
p. 14-15, Fond C.C. al P.C.R., Cancelarie, Direcþia de propagandã ºi culturã a CC al
P.M.R., A.N.I.C.R.
208 LUCIA DRAGOMIR

Scump Tovar㺠Dej,

V-am tot urmãrit cu gândul ºi cu emoþia în ce aþi desãvârºit luptând ºi edificând.
Departe de a vã aduce linguºiri, vã mãrturisesc, leal ºi drept, impresia constantã de grandios.
Sã vã spuie cei 80 de ani ai mei ce cutremur mã zguduie la mãreþia gestului Dv. din 21 Mai
pentru prea puþinele-mi merite literare. Dupã ce ura stupidã a cioclilor otrãviþi, ai pismei ºi
falsei culturi m-au îngropat de câteva ori de viu, gestul Dv. revoluþionar m-a înviat, mã
întinereºte entuziast ºi mã simt pornind cu vlagã nouã la datoria mea niciodatã împlinitã.
Vã mulþumesc din adâncimile sufletului ºi ale conºtiinþei.
Tudor Arghezi
31 Mai 1960.1

Scriitorii consacraþi reacþioneazã deci diferit la noile norme ideologice. Cei care
devin „tovarãºi de drum” ai Partidului Comunist reuºesc însã, mai devreme sau mai
târziu, în ciuda unor dificultãþi, sã ocupe poziþiile cheie ale spaþiului literar în primul
deceniu comunist ºi chiar mult dupã pentru unii dintre ei, iar creaþiile lor realist socialiste
constitue modelul pentru confraþii mai tineri. La rândul lor, aceºtia din urmã vor profita
din plin, aproape fãrã excepþie, de noile condiþii politice de dupã rãzboi pentru a se
impune rapid în spaþiul literar. Ascensiunea literarã trece pentru ei prin multe compro-
misuri politice. Beniuc este cazul cel mai reprezentativ în acest sens. Totuºi, pentru cei
mai tineri dintre ei, drumul spre consacrare nu a fost uºor. Unii au debutat cu scrieri care
aveau esteticul ca unic principiu. Primite pozitiv de criticii literari, aceste volume sunt
criticate de ideologii partidului2. Dornici însã sã publice ºi sã fie recunoscuþi, scriitorii
încearcã sã se adapteze cât mai bine la doctrina realist-socialistã. Petru Dumitriu publica
astfel în 1948 nuvela Duºmãnie, iar un an mai târziu Marin Preda ºi Nina Cassian
încercau sã intre în graþiile partidului cu nuvela Ana Roºculeþ ºi, respectiv, volumul
Sufletul nostru. Explicaþiile acestor convertiri literare se regãsesc în mãrturiile de peste
ani ale autorilor înºiºi: Sufletul nostru a reprezentat […] volumul prin care ar fi trebuit
sã dovedesc cã «mi-am însuºit» critica Partidului, cã am renunþat la toate vechile mele
deprinderi implantate de educaþia burghezã, decadentã etc.”, spune Nina Cassian 3.
Dumitriu pune la baza colaborãrii sale douã motive: pe de o parte, convingerea cã
fidelitatea literarã faþã de linia partidului ar fi putut sã îi salveze tatãl, colonel, care era
în închisoare; pe de altã parte, supravieþuirea personalã: „Efectiv, eu am început
murind, pur ºi simplu, de foame», spune el4. Dupã pãrerea ideologilor însã, tinerii
scriitori nu reuºesc sã transpunã total principiile realist socialiste în operele lor. Scriitorii
sunt cu atât mai confuzi: „Este uimitor, spune Nina Cassian, cum cea mai „proletcultistã”
încercare a lui Marin [Preda] – se referã la Ana Roºculeþ – a fost condamnatã în loc sã
fie promovatã cum s-ar fi cuvenit. Acelaºi conformism în tematicã ºi stil al volumului
meu Horia nu mai este singur a fost considerat de Paul Georgescu ca o ‘manifestare
virulentã de formalism’»5. Într-adevãr, dezbaterile pe care nuvela Ana Roºculeþ le

1. Scrisoarea lui Tudor Arghezi cãtre Gheorghe Gheorghiu-Dej, 30 mai 1960 (scrisã de mînã),
dosarul 107/1960, p. 22-23, Fond C.C. al P.C.R., Cancelarie, A.N.I.C.R.
2. Este cazul, pentru a ne opri doar la acest exemplu, volumului La scara 1/1 al Ninei Cassian,
apreciat de Ov. S. Crohmãlniceanu, dar atacat dur de Traian ªelmaru. Nina Cassian, Memoria
ca zestre…, vol. I, op. cit., pp. 41-43.
3. Ibidem, p. 158.
4. În George Pruteanu, op. cit., pp. 20-22.
5. Nina Cassian, Memoria ca zestre…, op. cit., vol. I, p. 132.
 SCHIMBAREA ORDINII LUMII – MISIUNEA POLITICÃA SCRIITORILOR ... 209

provoacã în presã1 ºi modul în care a fost orchestrat atacul împotriva autorului sãu sunt
simptomatice pentru aceastã perioadã. Cum a arãtat Preda mai târziu, Novicov ºi
Chiºinevschi ºi-au propus, de fapt, sã creeze un „caz”2. Nuvela lui Preda este pretextul
nu doar pentru a declanºa „bãtãlia împotriva naturalismului”, ci ºi pentru „a înfiera”
critica literarã insuficient de „combativã”. Tot acest scenariu este realizat cu ajutorul
„criticii de masã”: „scrisoarea unei muncitoare” va fi cea care scoate la ivealã atât
defectele nuvelei, cât ºi carenþele receptãrii critice. În realitate, povesteºte Preda3,
aceastã scrisoare este opera ideologilor. Ei criticã prin vocea aºa-zisei muncitoare
„obiceiurile burgheze” ale personajului central – cum ar fi crizele de nervi ºi agitaþia –
ºi recomandã autorului sã reprezinte muncitoare „exemplare atât în producþie cât ºi în
munca politicã”4. Luarea de poziþie a „muncitoarei” este urmatã de discuþii cu scriitorii,
de numeroase articole ºi de întâlnirea autorului cu muncitoarele de la fabrica „Filatura
Românã de Bumbac”. Concluzia acestui „caz” se impune: „Discuþia de la Uniunea
Scriitorilor s-a dovedit foarte rodnicã. […] Ea a atacat problema naturalismului, a
obiectivismului, a autenticitãþii personajelor ºi situaþiilor. S-a putut astfel vedea cã pot
aluneca pe panta naturalismului chiar ºi unii dintre cei mai înzestraþi scriitori ai noºtri”5.
Dar, pentru cã era vorba de un scriitor pe cale sã asimileze principiile realist socialiste
ºi considerat în plus ca unul dintre cei mai talentaþi, aceastã situaþie rãmâne pentru el
doar o „lecþie”, fãrã alte consecinþe. Mai mult, dupã aceastã întâmplare, Marin Preda va
fi obiectul unei „simpatii” nesperate din partea autoritãþilor: „De altfel, Novicov, ºi-a
manifestat, pe urmã, dragostea asta de tip nou pentru mine, într-un fel care mã impresiona,
semnându-mi, pe stradã sau pe o uºã, aprobãri de împrumuturi la Fond. Scria, sus, pe
o hârtie albã, pe care o scotea din geantã: se aprobã, ºi na, zicea, pune-acolo cât ai
nevoie ºi du-te la casierie...»6.
Ne putem întreba cu Nina Cassian: „Ce sã fi însemnat aceste tribulaþii? Depindeau
ele de simpatia sau antipatia Partidului faþã de respectivii scriitori sau erau doar menite
sã produc㠑zãpãceala’, confuzia necesarã aservirii prin fricã ºi neînþelegere a tagmei
creatoare?”7. Rãspunsul nu este simplu, dar este sigur c㠄lecþiile” ºi „cazurile” sunt
practici generalizate în epocã înscriindu-se, se pare, în arsenalul de mijloace de intimidare
a scriitorilor ºi criticilor8.

1. Ana Selejan, Literatura în totalitarism, 1949-1951. Thausib, Sibiu, 1994, pp. 151-166.
2. Marin Preda, „Atunci va fi împlinit romanul Moromeþii, cînd ºi destinul povestitorului va fi
revelat”, interviu realizat de Adrian Pãunescu, România literarã, no. 11, 1969, pp. 6-7.
3. Ibidem.
4. Adela Pagu, „Despre o cronicã din Flacãra ºi chipul muncitoarei de azi”, în Flacãra, no. 8,
1950, în Ana Selejan, Literatura în totalitarism, 1949-1951, op. cit., p. 157.
5. Al. I. ªtefãnescu, „Cu privire la Ana Roºculeþ”, în Viaþa Româneascã, no. 5, 1950, în ibidem,
pp. 165-166.
6. Marin Preda, „Atunci va fi împlinit…”, art. cit.
7. Nina Cassian, Memoria ca zestre…, op. cit., vol. I, p. 132.
8. Regãsim cazuri similare ºi în celelalte þãri comuniste. V. Miklos Molnar, op. cit., p. 155;
Marie Vrinat-Nikolov, „L’affaire «Tabac»: vicissitudes de la création. Littérature à l’heure du
réalisme socialiste en Bulgarie”, în E-magazine LiterNet, 21 septembre 2002, no. 9 (22);
Vladimir Miguev, op. cit., p. 80-86.
210 LUCIA DRAGOMIR

„Noul scriitor”
Regimul nou instalat face eforturi deosebite, cum am vãzut, pentru punerea în practicã
a politicii sale literare cu ajutorul scriitorilor consacraþi sau mai tineri. Dar se mizeazã
totodatã ºi pe apariþia viitorilor creatori. Sunt astfel înfiinþate numeroase ateliere de
creaþie ºi chiar o ªcoalã de literaturã ºi criticã literarã (în 1950) pentru formarea „noului
scriitor”, a „scriitorului de partid”, provenit din rândul muncitorilor ºi al þãranilor.
Organismele comuniste în colaborare cu Uniunea Scriitorilor organizeazã, în acelaºi
timp, concursuri literare în presã ºi creeazã zeci de cenacluri în uzine, întreprinderi,
reviste ºi instituþii diverse, în oraºe ºi sate. În 1950 existau deja 42 de cenacluri în toatã
þara1. Activitatea lor este reflectatã zilnic în presã, iar eforturile scriitorilor-muncitori
sunt urmãrite constant de reponsabilii acestui sector. Arhivele pãstreazã liste cu numele
„noilor scriitori” ºi cu „competenþele lor literare”. Iatã cum aratã una dintre ele:

Gheorghiu-Pogoneºti: muncitor, autor de piese de teatru, scenete. Face parte din cenaclul
C.G.M.
Spetcu Atanasie: tipograf – Suceava. A trimis un numãr de poeme remarcabile la Flacãra. Va
fi publicat ºi prezentat într-unul din numerele viitoare.
Costea-Chiorea Jurebia: muncitor din Ploieºti. Talent remarcabil. Poet ºi prozator.
Vasile Nicorovici: student Litere. Poet debutant.
Ioan Gheorghe Boldici: funcþionar. Face parte din cenaclul C.G.M.
Stanciu Ene: muncitor Oradea. Autor de piese. 2.

Fii de muncitori ºi þãrani învaþã împreunã în cenacluri, dupã modelul scriitorilor

„exemplari”3, „arta versurilor clare”4, strãduindu-se în acelaºi timp sã-ºi amelioreze
nivelul ideologic. Metoda de învãþare promovatã este critica oralã, „constructivã”,
„dupã modelul sovietic”. Înainte de a-ºi publica producþiile, autorii trebuie astfel sã se
prezinte cu ele la Uniunea Scriitorilor „unde primesc sfaturi ºi critici de care þin cont”
pentru a le îmbunãtãþi5. Într-adevãr, în U.R.S.S. o Comisie de ajutorare a tinerilor autori
are misiunea de a „prospecta ºi încuraja tinerele talente”, de a le analiza manuscrisele
care sunt supuse unei munci colective de rescriere6. „Departe de a fi interpretatã ca o
ingerinþã în sfera privatã a autorului, aceastã practicã este consideratã ca o manifestare
extraordinarã a solicitudinii mediului”, subliniazã Baudin7.
De origine socialã modestã, fãrã capital ºcolar, nici cultural, scriitorii formaþi în
cadrul cenaclurilor literare, recrutaþi prin concursuri literare, sfãtuiþi în cadrul Comitetelor
de lecturã descrise mai sus sau reperaþi de activiºti ori scriitori în cãlãtoriile lor prin þarã,
la fel ca ºi majoritatea celor formaþi de ªcoala de literaturã corespund perfect modelului

1. Mihail Novicov, „Cenaclurile literare ºi sarcinile lor”, în Contemporanul, no. 195, 1950, p. 5.
2. „Scriitori Noui”, dosarul 197/1948, f. 93, Fond Ministerul Artelor ºi Informaþiilor, Direcþia
Literarã, A.N.I.C.R.
3. Anton Petrescu, „Afirmarea cenaclurilor literare”, în Contemporanul, no. 188, 1950, p. 2.
4. Idem, „Despre viaþa cenaclurilor literare”, art. cit.
5. Eugen Luca, „Cu privire la sarcinile criticii literare”, în Contemporanul, no. 185, 1950, p. 4.
6. Antoine Baudin, op. cit., pp. 20-21.
7. Ibidem, p. 21.
 SCHIMBAREA ORDINII LUMII – MISIUNEA POLITICÃA SCRIITORILOR ... 211

„artistului de partid”, descris de Verdes-Leroux1: arareori dotaþi din punct de vedere

literar dar fideli tematicii impuse, „scriitorii de partid” români vor cunoaºte o glorie
efemerã: recompensaþi cu premii considerabile2, publicaþi în volume, în colecþii populare
de mare tiraj sau celebraþi de presa vremii, ei dispar destul de repede din peisajul literar.
De altfel, ei nu rãspund nici mãcar aºteptãrilor responsabililor culturali comuniºti.
Eºecul acestei politici ºi al acestor experimente este recunoscut de chiar iniþiatorii lor.
ªcoala de literaturã este închisã în consecinþã dupã numai patru ani de funcþionare3, iar
cenaclurile nu dãduserã pânã în 1955 nici un nume de scriitor-muncitor cu care partidul
sã se mândreascã: „Avem în þarã multe cenacluri, însã o mare parte din ele sunt alcãtuite
din tineri intelectuali ºi extrem de puþini muncitori. […] Îndreptatã atenþia în spre marile
întreprinderi. Dacã aceste cenacluri vor da câþiva scriitori ieºiti din rândul clasei
muncitoare vom realiza un mare succes”, spunea Leonte Rãutu într-o adunare de partid4.

Concluzii
Perioada realismului socialist este perceputã, pe bunã dreptate, ca un moment de
puternice constrângeri politice ºi culturale, ca un moment în care noile norme ideologice
se impun în spaþiul literar fãrã reale obstacole. Situaþia este totuºi mult mai complexã
decât s-ar putea crede la o primã abordare. Dacã analizãm lucrurile din punctul de
vedere al partidului, politicile sale culturale nu au decât parþial rezultatele scontate ºi
multe din componentele lor sunt destinate eºecului, cum ar fi experimentul formãrii
scriitorilor-muncitori printr-o ºcoalã de literaturã sau prin cercuri ºi cenacluri. Ele
reuºesc sã obþinã anumite succese în mãsura în care, prin acþiuni politice radicale, îi
îndepãrteazã pe cei ostili – obþinând astfel tãcerea pentru o perioadã a vocilor critice,
deºi, pe termen lung, acest lucru se va întoarce împotriva regimului – sau în care,
printr-o dublã strategie de presiuni ºi recompense, atrag de partea lor anumiþi scriitori cu
succes la marele public. În ce mãsurã aceºtia îºi îndeplinesc rolul pedagogic care le este
atribuit ºi misiunea de a schimba ordinea lumii este însã greu de apreciat. Din punctul
de vedere al consecinþelor asupra literaturii, nu putem sã nu observãm odatã cu François
Fejto „efectele dezastruoase” ale unei politici în care „a predominat necesitatea doctrinarã”5.

1. Jeannine Verdès-Leroux, „L’art de parti. Le Parti Communiste Français et ses peintres 1947/
1954”, în Actes de la recherche en sciences sociales, no. 28, 1979, pp. 33-55.
2. „Premiile Academiei R.P.R.”, în Contemporanul, no. 129, 1949, p. 3.
3. Am abordat acest subiect în cîteva studii ºi articole: Lucia Dragomir, Une institution littéraire
entre exigences artistiques et commande politique: l’Union des Ecrivains Roumains à l’époque
du réalisme socialiste, DEA, EHESS, Paris, 2000; „L’écrivain de parti. L’Ecole de Littérature
et Critique littéraire Mihai Eminescu”, în Romanian Political Science Review. Studia Politica,
Bucureºti, vol. IV, no. 4, 2004, a cãrui versiune lãrgitã se gãseºte în studiul „ªcoala de
Literaturã ºi Criticã literar㠑Mihai Eminescu’”, în Mihai Dinu Gheorghiu ºi Mihãiþã Lupu
(coord.), Mobilitatea elitelor în România secolului XX, Editura Paralela 45, Bucureºti, 2008;
v., de asemenea, Radu Bîlbîie, Istoria unui experiment eºuat. Formarea instituþionalizatã a
scriitorilor, Societatea Scriitorilor Militari, Bucureºti, 2004.
4. Stenograma consfãtuirii cu scriitorii din R.P.R. din zilele de 14-21 iulie 1955, dosarul 57/
1955, f. 111, Fond C.C. al P.C.R., Cancelarie, AHICR.
5. François Fejto, Histoire des démocraties populaires, vol.1: L’ère de Staline, 1945-1953,
Editions du Seuil, Paris, 1952, p. 342.
212 LUCIA DRAGOMIR

Acest articol a încercat sã ofere o imagine sinteticã asupra implantãrii politicilor

partidului comunist faþã de scriitori ºi literaturã în primul deceniu comunist. Politicile
literare nu vor fi însã aceleaºi pentru toatã perioada comunistã: saturate de modelul unic
ºi schematizant al realismului socialist, ele vor evolua cãtre un grad relativ mai mare de
toleranþã faþã de creaþiile literare, cu paºii înainte ºi înapoi specifici regimului. În plus,
dacã în primul deceniu comunist alegerile sunt restrânse, începând cu a doua jumãtate a
anilor ‘50 rãspunsurile scriitorilor la constrângerile politice vor fi ºi ele mult mai
nuanþate.