Sunteți pe pagina 1din 7

DIMITRIE CANTEMIR (1673-1723) - precursor al folcloristicii românești şi compozitor de

muzică orientală

Date biografice
Dimitrie Cantemir, fiul domnitorului moldovean Constantin Cantemir, a fost un cărturar
renumit, de formație enciclopedică; poliglot, cunoștea limbile greacă, latină, slavonă, turcă,
persanăși arabă. S-a format la Iași cu rectorul poliglot Ieremias Kakavelas (limbile clasice:
greaca, slavona, latina) și apoi la Constantinopol, la Patriarhia Ecumenică, unde a trăit toată
tinereţea sa, fiind luat ca zălog de către Poarta Otomană. În capitala Imperiului Otoman s-a
specializat în limbile orientale (turca, araba, persana), în religia mahomedană, în folclorul
muzical turc (chiar și muzica de curte) și se perfecționează în studiul lăutei, devenind unul
dintre interpreții renumiți.

Perioada de domnie
Are contribuții importante în calitate de istoric, geograf, filosof, orientalist, muzician și
scriitor. A fost domn al Moldovei pentru scurt timp (în 1693, apoi între 1710-1711). S-a aliat
cu armata rusă condusă de Țarul Petru cel Mare împotriva turcilor, dar a fost învins în lupta
de la Stănilești (8-12 iulie 1711). De aceea, s-a refugiat mai întâi în Ucraina, apoi în Rusia,
unde a fost bine primit cu familia sa, în capitala Sankt Petesburg fiind numit chiar ministru și
consilier al țarului Petru I, supranumit „cel Mare” întrucât a reformat sistemul politic,
administrativ și social.

Este un precursor al etnologiei românești, fiind considerat „părintele etnografiei și


folcloristicii românești și probabil, și al celei orientale” (Adrian Fochi). De asemenea, „toate
lucrările lui conțin elemente etnografice, folcloristice și de știința artei populare” (Romulus
Vulcănescu).

În calitate de cărturar a scris operele literare:


Descriptio Moldaviae (1716, limba latină);
Hronicul vechimii a româno-moldovlahilor (1720)
Istoria Imperiului Otoman (1717, limba latină)
Istoria ieroglifică (1705 – roman alegoric)
I – Partea geografică, II – Partea politică, III – Despre cele bisericești și ale învățăturii în
Moldova
Cantemir descrie obiceiuri populare, superstiții și subliniază originea dacă și romană, arhaică
a unora dintre acestea. În Descrierea Moldovei, lucrare cu profil monografic, alcătuită la
cererea Academiei din Berlin, al cărui membru a fost, cărturarul român consemnează
obiceiuri din ciclul vieții (nuntă, înmormântare), obiceiuri calendaristice, credințe
superstițioase, practici magice. În partea a II-a introduce capitole despre înmormântarea
domnilor și moldovenilor de rând, despre obiceiurile de logodnă și nuntă, realizează un
portret psihologic al moldovenilor. Astfel, el a notat pentru prima dată textul orației de
pețire, descriind în amănunt ritualul de nuntă și pe cel de înmormântare, atât pentru oamenii
de rând, cât și pentru boieri. Dintre obiceiurile de iarnă sunt menționate: colinda, obiceiul de
turcă (capră), vergelatul și chiraleisa, iar dintre cele de primăvară-vară: sânzienele,
paparudele și drăgaica. În partea a III-a, în finalul capitolului 1 Despre religia
moldovenilor, menționează și explică în note, obiceiurile și credințele superstițioase ale
moldovenilor: Lado și Mano - zeități pomenite la nunți, Zâna, Drăgaica, Doina, Heiole,
Stahia, Ursitele, Sânzienele, Joimărițele, Paparuda, Chiraleisa, Zburătorul. El explică
unele denumiri ale obiceiurilor pe baza originii lor romane: de pildă, numele de drăgaică ar
proveni de la cel al zeiței Ceres. Dintre genurile neocazionale, menţionează doina, al cărei
nume ar proveni de la cel al zeului războiului, Marte şi despre care arată că este interpretată
înaintea altor melodii, având aşadar un caracter de preludiu.

Există informații despre dansuri precum: hora, danțul, dansul ritual al călușarilor, cel
din urmă având un pronunțat caracter de virtuozitate coregrafică.
Din domeniul dansurilor populare menționează hora, danțul și dansul călucerilor. Referitor la
acesta din urmă, Dimitrie Cantemir arată că are un caracter magic, cu un pronunțat caracter
de virtuozitate coregrafică. Cantemir notează că dansatorii „au poate o sută de jocuri diferite
cu mișcări anume întocmite, unele așa de meșteșugite încât se pare că nu ating pământul când
joacă, ci că zboară în aer [...]; ei străbat toate orașele și satele sărind și alergând și făcând
necontenit exerciții”.

Cantemir prelucrează și legende istorice (legenda lui Dragoș, Cheile Bârului, Ceahlău,
Dumbrava Roșie de la Cotnari, orașul Iași etc.). Consemnează tradiții istorice despre
domnitorii Moldovei (Petru Rareș, Despot Vodă, Ion Vodă cel Cumplit).

Și în Hronicul vechimiia a româno-moldovlahilor a notat unele legende (Troianul, legenda


lui Ler împărat).
Cunoașterea temeinică a folclorului românesc se reflectă și în romanul alegoric Istoria
ieroglifică, unde apar proverbe, locuțiuni, istorii, basne, pilde și pagini de proză ritmată.

Dimitrie Cantemir – compozitor de muzică orientală


Cantemir are un rol important și în istoria muzicii orientale, deoarece este inventatorul
primului sistem de notație, cu literele alfabetului persan, în manuscrisul Cartea științei
muzicii după felul literelor. Lucrarea conține o parte teoretică despre construcția tamburei și a
scărilor muzicale, explicând modurile și ritmurile specifice. Studiind această carte, Eugenia
Popescu Judetz subliniază importanța autorului în ceea ce privește culegerea folclorului
turcesc de la începutul secolului XVIII, în acest manuscris fiind notate piese folclorice
turcești precum și un număr de compoziții proprii (43 de melodii instrumentale). Manuscrisul
citat este considerat una dintre primele culegeri de folclor turcesc, iar Cantemir este
considerat un compozitor clasic turc. A fost și un virtuoz al instrumentului de coarde ciupite,
numit tanbur şi s-ar părea că ştia să cânte şi la ney (instrument de suflat oriental). Cronicarul
Ion Neculce atestă faptul că prințul Dimitrie era invitat să cânte la mesele sultanului; a și
predat acest instrument fiilor nobililor turci. Iată citatele cronicarilor menţionaţi: Ion Neculce:
,,...aşa ştia a zice bine în tambură că nici un ţarigrădean nu putea zice ca dânsul”; Nicolae
Costin arată că ,,Fiind el om isteț, știind și carte turcească bine, se vestise acmu în tot
Țarigradul numele lui de-l chema Agii la ospețele lor cele turcești, pentru zicături”.

În România, personalitatea lui Dimitrie Cantemir a fost readusă în atenţia oamenilor de


cultură de la începutul sec. XX de către cărturarul ieşean Teodor T. Burada. Pornind de la un
articol al muzicianului turc Rauf Yekta, Burada a întreprins în 1908 o călătorie de
documentare în Turcia, în urma căreia a publicat un studiu în care prezintă locul ocupat şi
rolul important al cărturarului român în istoria muzicii turcești. De asemenea, a descris și
explicat - în premieră la noi - notația alfabetică, scările sonore (modurile) și ritmurile turcești,
publicând și un număr de 16 melodii aparținând sau atribuite prințului român, melodii
transcrise în notație liniară de Rauf Yekta, Dr. Suphi Ezgi sau Hassan Talaat.

O contribuție decisivă la cunoașterea în profunzime a activității muzicale a lui Dimitrie


Cantemir desfăşurată la Istanbul o aduce orientalista şi muzicologa Eugenia Popescu-Judetz,
prin editarea volumului Dimitrie Cantemir - Cartea științei muzicii după felul literelor.
Apelând la surse documentare de mare valoare din biblioteci de prestigiu din țară și
străinătate (Turcia, Marea Britanie, Belgia), autoarea volumului citat realizează mai întâi o
frescă istorică și culturală a epocii în care și-a desfășurat activitatea Cantemir la Instanbul,
punând în lumină mai ales aspectele muzicale, precum cele legate de caracteristicile muzicii
turco-persane până în secolul al XVIII-lea, muzica dervișilor mevlevî, sau date referitoare la
teoreticienii muzicii otomane înainte de Cantemir. Partea cea mai consistentă a studiului se
referă la unul din manuscrisele muzicale ale lui Cantemir, Cartea ştiinţei muzicii după felul
literelor, prezentând, aşa cum afirmă autoarea, ideile novatoare expuse în tratat (notația
literală, scara muzicală explicată pe tanbur, modurile și ritmul, formele), repertoriul culegerii
de melodii și compozițiile originale. Eugenia Popescu-Judetz lansează și argumentează idei
cu privire la influența operei lui Cantemir asupra teoriei și practicii muzicii turcești, realizând
în finalul studiului și o privire de ansamblu asupra datelor istoriografice muzicale referitoare
la prințul român. În Anexa volumului menţionat autoarea introduce facsimilul manuscrisului
original, traducerea tratatului din limba turcă, facsimilul melodiilor în notație alfabetică
precum și compozițiile lui Dimitrie Cantemir, transcrise în notație europeană.

Cele 43 de melodii instrumentale publicate în volumul Dimitrie Cantemir – Cartea ştiinţei


muzicii, compuse de domnitorul român sau atribuite acestuia sunt considerate de către
specialiști ca fiind reprezentative pentru muzica clasică turcă din sec. XVIII. În creaţiile sale
de acest gen, D. Cantemir a aplicat soluţii proprii, care se evidențiază în cadrul repertoriului
muzical al Istanbulului secolelor XVII-XVIII. Melodica sa, inspirată din tezaurul tradițional
al muzicii turcești, perpetuat pe cale orală sau fixat în culegerile de folclor, se distinge prin
imagini sonore mai luminoase ce au la bază formule melodice și ritmice pregante, unele din
acestea pătrunzând și în creația clasică europeană. Astfel, George Breazul afirmă că un motiv
din Aria dervișilor, atribuită lui Cantemir-oglu, a fost preluat şi prelucrat în lucrări compuse
de Wolfgang Amadeus Mozart sau de Cristoph W. Gluck. În melodica cantemiriană sunt
folosite scările şi modurile tradiționale turcești și ritmurile specifice, melodiile încadrându-se
în genurile peșrev, semai, beste, adjem tarab ș.a., la modă în acele vremuri.

De asemenea, şi istoricul muzical Octavian Lazăr Cosma în Hronicul muzicii româneşti, vol.
I face numeroase referiri la muzica orientală creată de Dimitrie Cantemir în capitala
Imperiului Otoman, iar concluziile lui Gheorghe Ciobanu publicate în studiul Un cântec al
lui Dimitrie Cantemir în colecţia lui Anton Pann, sunt deosebit de importante în ceea ce
priveşte menţinerea şi răspândirea muzicii sale. El constată că în manuscrisul 784 de la BAR
şi în colecţia lui A. Pann există două variante ale cântecului Vai, ce ceas, ce zi, ce jale!, le
compară şi găseşte asemănări între acestea, formulând concluzii interesante în privinţa
originii şi circulaţiei acestuia. Etnomuzicologul citat demonstrează că autorul melodiei
acestui cântec, care este o beste în modul nişaburek, ritmul muhammes, este la origine D.
Cantemir şi că această creație a circulat multă vreme nu numai la turci, ci şi la greci (sub
numele Tὶ μεγάλη συμφορά / Ti megali simfora) și români (cu titlul Vai, ce ceas, ce zi, ce
jale). Aşadar, muzica lui Cantemir a supravieţuit în Turcia şi după moartea compozitorului de
origine română, ceea ce susține valoarea artei sale muzicale.

II Partea politică - Despre orânduirea de stat


Capitolul al X- lea. Despre îngropăciunea domnilor (p. 139)
Cantemir precizează faptul că ,,Moldovenii își cinstesc domnul nu numai cât este în viață, ci
și după ce moare.” (p. 139), astfel fiind înfățișat devotamentul acestora față de conducătorul
țării. Sunt descrise obiceiurile practicate înainte de înmormântarea propriu-zisă, felul în care
poporul își manifestă tristețea. Este oferită o descriere amănunțită a modului în care sunt
așezați cei care care îl conduc către locul de înmormântare. În ceea ce privește partea
muzicală ,,Alaiul se încheie cu o muzică de oaste, în care sunt amestecate tobe, care, cu
sunetul lor înăbușit, dau un cântec de jale.” (p. 139)

Capitolul al XVII-lea. Despre năravurile moldovenilor (p. 175)


Cronicarul își afirmă poziția obiectivă în ceea ce privește conturarea portretului moldovenilor
(năravurile), menționând că aceștia posedă atât calități cât și defecte. ,,Le va fi lor mai
folositor dacă le vom arăta limpede în față cusururile care-i sluțesc, decât dacă i-am înșela cu
lingușiri blajine și cu dezvinovățiri dibace” (p. 175). Astfel, el prezintă drept calități credința
puterică și ospitalitatea ,,Chipul cu care primesc oaspeți străini și drumeți e vrednic de cea
mai mare laudă” (p. 180), afirmând în același timp că ,,trufia și semeția sunt muma și sora
lor”(p. 175). Moldovenii sunt caracterizați drep glumeți, veseli și sinceri ,,ceea ce au pe buze
le stă și în suflet” (p. 176), pe de o parte, dar lipsiți de simțul măsurii și de educație, pe de altă
parte. ,,Ei cred că oamenii învățați își pierd mintea și atunci când vor să laude învățătura
cuiva, zic că a înnebunit de prea multă învățătură.” (p. 178). Despre locuitorii din nordul
Moldovei, Cantemir afirmă că sunt foarte credincioși, în zona lor existând un număr mare de
biserici și mănăstiri ,,Sunt înverșunați aproape până la eres în credința lor” (p. 180).
Referitor la jocuri, cronicarul oferă o descriere amănunțită a dansurilor, precizând că
moldovenii nu dansează câte doi, ci mai mulți în formă de cerc sau lanț. Astfel, hora se joacă
în cerc, cu mișcări de la dreapta spre stânga, iar danțul, un șir lung ce ,,merg împrejur făcând
felurite întorsături” (p. 181). Cantemir descrie cu lux de amănunte modul în care se joacă
hora la nunți. Acesta oferă informații cu privire la ordinea în care sunt așezați oamenii,
precizează faptul că esxistă o căpetenie ce ,,poart[ ]n m`n[ un toiag poleit cu aur sau unul
pestri\, legat la cap[t cu o n[fram[ cusut[ frumos”

Capitolul al XVIII-lea. Despre obiceiurile de la logodnă și de la nuntă (p. 184)


Capitolul al XIX-lea. Despre obiceiurile de îngropăciune la moldoveni (p. 190)
III Despre cele bisericești și ale învățăturii în Moldova
Capitolului I. Despre religia moldovenilor (p. 194-202)

Joseph Franz Sulzer (1735-1791)


Date biografice
- de origine elvețiană, din orașul Laufenburg
- provine dinttr-o familie nobilă
- s-a pregătit pentru cariera teologică
- a preferat să profeseze în domeniul juridic, absolvind în anul 1759 studii superioare de
drept la Universitatea din Freiburg
- va intra în calitate de căpitan magistrat într-un regiment al Imperiului Austroungar
care din 1755 a staționat în Transilvania (1759)
- din 1763 s-a aflat la Sibiu împreună cu garnizoana din care făcea parte
- se va muta la Brașov, probabil înante de 1767
- s-a căsătorit la Brașov cu fiica unui senator brașovean sas (Joseph von Drauth)
- în 1773 iese din armată și solicită cetățenie română pentru a putea solicita un post de
judecător
- nu i se aprobă acest post motivându-se că nu cunoștea limba română
- în 1773, Szulzer a fost invitat de domnitorul fanariot Alexandru Ipsilanti la București
pentru a fi specialist în drept
- ar fi trebuit să elaboreze o lucrare de drept penal și să fie consilier juridic al
domnitorului
- el și-a dorit mai mult să devină chiar profesor la universitatea ce urma să se înființeze,
astfel revine în Transilvania
- își dorește să reintre în serviciul Imperiului Habsburgic în speranța obținerii unui post
de consul austriac la București
- timp de aproape un deceniu a studiat, s-a documentat, a întreprins călătorii cu scopul
de a alcătui o lucrare amplă, cu caracter monografic, despre cele trei țări românești
- începând cu 1780 face demersurile pentru tipărirea cărții la Viena. iar între 1781-1783
publică trei volume din cinci
- titlul original ,, Geschichte des transalpinischen, Daciens, der Walachen, Moldau und
Bessarabiens”
- structura cărții și domeniile abordate în lucrare:
- istoriografia muzicală (aspecte ale vieții muzicale)
- etnografie și folclor muzical (descrierea obiceiurilor, ritualurilor, dansurilor,
cântecelor și instrumentelor
- muzicologie și mai ales bizantinologie (capitolul ,,Teoria artei sunetelor la
turci și la greci”)