Sunteți pe pagina 1din 9

Școala etnomuzicologică ieșeana

Florin Bucescu – Viorel Bârleanu

Dacă în folclorul literar au existat personalități precum Vasile Alecsandri, Alecu Russo,
Costache Negruzzi, Dem Teodorescu, Alexandru Amzulescu, Petru Caraman și Adrian
Fochicare, care au cules și studiat creațiile folclorice încă de la sfârșitul secolului al XIX-lea –
începutul secolului al XX-lea, în domeniul muzicii folclorice, interesul de cercetare s-a format în
timp, mai lent. Folcloristica muzicală a fost fondată ca știință în perioada interbelică prin aportul
etnomuzicologilor George Breazul și Constantin Brăiloiu.
Emilia Comișel (1913-2010), fiind o discipolă a lui Constantin Brăiloiu l-a urmat la
catedră, dar și în calitate de cercetător la Institutul de Folclor din București, ducând mai departe
Școala lui Brăiloiu. O parte din temele de cercetare inițiate de Constantin Brăiloiu au fost
continuate de aceasta (ex. Folclorul copiilor, studiu și antologie de referință).
A absolvit Conservatorul de Muzică din Bucureşti, unde i-a avut profesori pe Constantin
Brăiloiu (Istoria muzicii şi folclor), Dimitrie Cuclin (estetică muzicală), Ioan D. Chirescu (Teorie
şi solfegiu), George Breazul (Enciclopedia muzicii), Alfonso Castaldi şi Alfred Alessandrescu
(Armonie), Ştefan Popescu (Compoziţie religioasă, Dirijat şi cor). Cercetător ştiinţific la
Institutul de Folclor şi la Institutul de studii sud-est europene din Bucureşti. Conferenţiar şi
profesor univ. la Catedra de folclor a Conservatorului de Muzică din Bucureşti.
Culegătoare de folclor pasionată, formată la şcoala mentorului său, Constantin Brăiloiu,
pentru care a avut un adevărat cult, a cules şi notat peste 8000 de melodii populare din toate
regiunile ţării. A publicat două culegeri de folclor: prima, Antologie folclorică din ţinutul
Pădurenilor (Hunedoara), Bucureşti, Ed, Muzicală, ed. I, 1959, ed. a II-a, 1964. În cea de-a
doua, Folclor din Dobrogea, autori: Const. Brăiloiu, Em. Comişel, Tatiana Găluşcă-Crâşmariu,
Emilia Comișel şi-a publicat doar textele poetice ale cântecelor culese între 1939-1977.
A elaborat cursul de Folclor muzical (Bucureşti, Ed. Didactică şi Pedagogică, 1967),
„întâia încercare de a înfăţişa global muzica populară românească” (cf. Ovidiu Bârlea).
Unul dintre cele mai importante studii publicate este, cu siguranţă, Folclorul copiilor
(Studiu şi antologie, Bucureşti, Ed. Muzicală, 1982), realizat după multe decenii de cercetare a
cântecelor şi jocurilor de copii, interes moştenit de către Emilia Comişel de la mentorul său,
Constantin Brăiloiu. Studiul introductiv reprezintă „o primă încercare de pătrundere în esenţa

1
folclorului copiilor, de clasificare a materialului şi de descifrare a cerinţelor spirituale ale celor
mici, pe baza repertoriului cunoscut de ei, cu uşoare diferenţieri zonale şi temporale” (Emilia
Comişel). Volumul cuprinde peste 500 de texte literare şi 267 de melodii. Formulele-cântec
(genurile folclorice din repertoriu copiilor, din perspectiva Emiliei Comișel) sunt clasificate pe
următoarele grupe: terapeutice, pentru plante, pentru insecte, pentru păsări, pentru animale,
pentru lucuri neînsufleţite, pentru schimbarea vremii, pentru joc. Alte tipuri de formule:
independente de jocul organizat; formule adresate copilului până la 5 ani; numărători; formule
la jocul cu palmele şi cu coarda; jocuri propriu-zise, însoţite de formule scandate şi cânttate,
jocuri cu reguli fixe; cântece de primăvară. De asemenea, volumul conţine tabele referitoare la:
dimensiunea textelor literare, gruparea versurilor fracţionate prin rime interioare; tipuri de
perioade literare; tipuri de rime, sisteme sonore şi motive; cordii, motive muzicale; forma
arhitectonică; variante melodice, toate realizate după cele mai riguroase şi sistematice principii
de cercetare ştiinţifică deprinse la şcoala lui Constantin Brăiloiu.
În textele publicate în Studii de etnomuzicologie (Bucureşti, Ed. Muzicală, vol. I, 1986,
vol. II, 1992) abordează probleme teoretice, de istorie şi estetică a folclorului, de morfologie,
folclor comparat, despre genurile folclorice. În volum apare şi studiul Aportul lui Const. Brăiloiu
la dezvoltarea folcloristicii româneşti.
Emilia Comişel a editat, îngrijit şi prefaţat cele șapte volume de Opere ale lui Const.
Brăiloiu (Bucureşti, Ed. Muzicală, 1967-2009) şi publicat monografia Constantin Brăiloiu
(1893-1958) (Bucureşti, Ed. Acad. Române, 1996) care conţine studiile de referinţă în domeniul
etnomuzicologiei, cronici muzicale și alte articole. Prin opera sa exegetică şi de editor, Emilia
Comişel reprezintă unul dintre etnomuzicologii reprezentativi din a doua jumătate a secolului
XX.

Un alt discipol al lui Constantin Brăiloiu, Gheorghe Ciobanu (1909-1995) s-a


specializat în cercetarea muzicii vechi românești (folclorice, dar și bizantine) și a activat ca
cercetător științific la Institutul de etnografie și folclor din București. A fost pasionat de muzica
lăutărească pe care a studiat-o în teza de doctorat Lăutarii din Clejani. Acesta a abordat o metodă
de studiu bine fundamentată, științifică, în care a utilizat mijloace diverse de studiu cum sunt
comparația și sinteza.

2
Alte preocupări ale lui Gheorghe Ciobanu se referă la muzica folclorică veche,
elementele de limbaj și raportul dintre text și muzică. Acesta a realizat portretele unor lăutari
renumiți precum Barbu lăutaru și întreaga familie, iar despre instrumentele vechi de origine
orientală a publicat studii pornind de la muzica lui Dimitrie Cantemir. Fiind un mare om de
știință, etnomuzicolog orientat spre studiul muzicii vechi românești pe bază de documente, acesta
a avut o mare capacitate de analiză și sinteză într-un limbaj accesibil deși tehnic, științific.
A fost profesor, etnomuzicolog şi bizantinolog de prestigiu. A absolvit Seminarul
Central din Bucureşti și a urmat cursurile Academiei Regale de Muzică şi Artă Dramatică din
Bucureşti avându-i ca profesori pe Mihail Jora (Armonie), Dimitrie Cuclin (forme muzicale),
Constantin Brăiloiu (Istoria muzicii, Folclor) şi Ştefan Popescu (ansamblu şi dirijat coral). S-a
specializat în studiul paleografiei şi al cântului gregorian cu Ioan D. Petrescu (1944-1946) în
cadrul aceleiași instituții.
A fost profesor de muzică bisericească la Seminarul Central din Bucureşti (1939-1952),
cercetător ştiinţific şi şef al Sectorului muzical la Institutul de Etnografie şi Folclor din
Bucureşti. De asemenea, a predat în calitate de lector şi conferenţiar la Conservatorul de Muzică
George Enescu din Iaşi (în perioada anilor '60).
A susținut o bogată activitate în domeniul publicisticii, al folcloristicii şi al
bizantinologiei, fiind totodată și un important animator al vieţii muzicale prin numeroasele
conferinţe, lecţii, emisiuni radiotelevizate și concerte susținute. A participat la numeroase sesiuni
ştiinţifice interne şi internaţionale.
În ceea ce privește creația, în domeniul folclorului a editat împreună cu Vasile D.
Nicolescu volumul 200 cântece şi doine (Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor din R.P.R.,
1962). Teza sa de doctorat, Lăutarii din Clejani, este un studiu etnomuzicologic de referinţă
însoţit de o valoroasă antologie folclorică despre stilul de interpretare şi repertoriul tarafurilor din
comuna Clejani de lângă Bucureşti, (Bucureşti Editura Muzicală, 1969).
Are numeroase studii şi comunicări publicate în Studii de etnomuzicologie şi
bizantinologie, volumele I, II, III (Bucureşti, Ed. Muzicală, 1974, 1979 şi respectiv 1992).
Problematica abordată în aceste studii se referă mai ales la originea muzicii populare româneşti,
raportul dintre vers şi muzică în folclor, modurile cromatice, stratificarea muzicii populare,
folclorul urban, portretele unor lăutari (Barbu Lăutaru) ş.a.

3
A colaborat cu Conservatorul ieșean având rezultate remarcabile în îndrumarea viitorilor
cercetători cum sunt: Larisa Agapie, Florin Bucescu, Viorel Bârleanu, Constantin Arvinte și
Gheorghe Cojocaru.

Florin Bucescu (1936, Broscăuții Noi-Storojineț) este cunoscut în calitate de


etnomuzicolog, bizantinolog, profesor și preot.
Studiile de cultură generală le-a urmat la Liceul „Eudoxiu Hurmuzache” din Rădăuți
(1946-1953), apoi a urmat cursurile Institutului Teologic la București (1953-1957; 1957-1960)
unde a studiat disciplini precum Noul Testament, Patrologia, Dogmatica sau Muzică
bisericească. Din motive specificite timpului nu a fost hirotonisit și a fost nevoit să desfășoare
diverse activități. Ulterior, între anii 1932-1937 a urmat cursurile muzicale la Facultatea de
Compoziție, Muzicologie și Pedagogie muzicală, secția Profesor de muzică, de la Conservatorul
„George Enescu” din Iași. Preocupat de bizantinologie, a fost determinat să urmeze cursurile de
Limba neogreacă din cadrul Universității „Alexandtru Ioan Cuza” din Iași (1984-1987). Între
anii 1973-19922 a fost membrul fondator științific și colaborator al Arhivei de Folclor a
Moldovei și Bucovinei, alături de I. H. Ciubotaru. Din anul 1992 devine membru al Uniunii
Compozitorilor și Muzicologilor din România. În anul 2002 a obținut titlul de doctor în muzică
la Universitatea de Muzică din București, susținând teza cu tema „Cântarea psaltică în
manuscrisele moldovenești din secolul XIX”, coordonator științific fiindu-i prof.univ.dr.
Octavian Lazăr Cosma.
A desfășurat o bogată activitate didactică, mai întâi ca profesor de muzică la Liceul
„Costache Negruzzi” din Iași (1967-1990), unde a obținut rezultate remarcabile în formarea
muzicală a copiilor, mulți dintre aceștia devenind melomani pasionați. A fost lector universitar la
Institutul Teologic Ortodox din Iași (1990-1991); profesor de muzică vocală la Seminarul
Teologic „Sfântul Vasile cel Mare” din Iași (1995-2000); profesor de muzică suplinitor (1991-
1993) și titular (1992-1993) la Școala Normală „Vasile Lupu” din Iași; asistent universitar-
colaborator la disciplina Paleografie muzicală (1978-1986, 1992-1994), conferențiar universitar
(1994-2006) la disciplinele Metodica predării muzicii și Practică pedagogică, Muzică psaltică,
Paleografie muzicală la Facultatea de Compoziție, Muzicologie, Dirijat, Pedagogie muzicală și
Teatru, din cadrul Universității de Arte „George Enescu” din Iași. Între anii 2004-2008 a fost șef
de catedră a aceleiași facultăți, iar din 2006 a devenit profesor-colaborator. A îndrumat

4
numeroase lucrări de licență și pentru obținerea gradului I în învățământ. Cu scop didactic a
elaborat și a publicat Învățarea cântărilor Sfintei Liturghii și alte numeroase cântece pentru
școlari.
În calitate de muzicolog, Florin Bucescu a semnat numeroase cronici, recenzii și eseuri în
revistele „Cronica” și „Convorbiri literare”. A publicat articole și studii precum: Psalmii lui
Dosoftei în folclorul muzical, Comemorarea binecredinciosului Voievod Ștefan cel Mare, Pagini
din creația religioasă a compozitorilor ieșeni,imprimate pe CD, Rolul mitropolitului Viniamin și
a Ieromonarhului Macarie în afirmarea creației psaltice în limba română.
De asemenea, a elaborat numeroase comunicări pe care le-a susținut la Iași și în alte
localități. A redactat în perioada 1995-2002 revistele „Byzantion” și „Byzantion Romanicon”
(primele patru ediții în colaborare cu prof.univ.dr. Gabriela Ocneanu). A susținut conferințe și
emisiuni radio privind muzica și spiritualitatea ortodoxă. Este membru fondator al Corului
Sindicatului din Învățământ; dirijor al corului Liceului „Costache Negruzzi” și al corului
Seminarului Teologic „Sfântul Vasile cel Mare”.
Latura componistică a valorificato în câteva lucrări corale pentru voci egale sau mixte,
printre care: La mulți ani școală dragă, Cununa Anului Nou, Privește spre pădure, Țară de vis .
De o deosebită originalitate și valoare este creația monodică amplă Jertfa Laudei – Liturghia
psaltică în glasul al III-lea (în armonizarea compozitorului Vasile Spătărelu, pentru 2 și 3 voci
egale).
Pentru activiatea sa Florin Bucescu a primit distincții importante: Premiul I „Ciprian
Pormubescu” acordat de Academia Română și Premiul Uniunii Compozitorilor, secțiunea
Bizantinologie (2009) pentru lucrarea „Cântarea psaltică în manuscrisele moldovenești din sec.al
XIX-lea. Ghidul manuscriselor – Moldova, sec. XIX” (Iași, Ed. Artes, 2009); Medalia de Argint
la Salonul Cărții Românești (Iași, 2009). Distincția „Crucea Moldavă” acordată de Mitropolia
Moldovei și Bucovinei (2011); Premiul III la Concursul de creație corală „Gavriil Musicescu”
(Iași, 1988); Diploma de Vrednicie acordată de I.P.S. Mitropolit al Moldovei și Bucovinei
(2003).

5
Viorel Bârleanu (1944, Slobozia Pruncului, Suceava) etnomuzicolog, profesor de
muzică și dirijor.
A parcurs nivelul claselor primare în localitatea Mânzești-Suceava (1951-1955), apoi
școala generală la Liceul „Costache Negruzzi” din Iași (1955-1962), unde și-a însușit primele
deprinderi muzicale sub îndrumarea profesorului Constantin Popescu. Între anii 1962-1967 a fost
admis la Conservatorul de Muzică „George Enescu” din Iași, secția Pedagogie muzicală, avândui
ca profesori pe Achim Stoia, Anton Zeman, Constantin Constantinescu, Vasile Spătărelu, Pavel
Delion, Gheorghe Ciuobanu, George Pascu, Mihail Cozmei și Ion Pavalache. Este membru al
Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România (1990), fiind nominalizat și ca
etnomuzicolog în Who’s Who (1992).
Activitatea didactică și-a desfășurat-o ca profesor de muzică la Școala Normală „Vasile
Lupu” din Iași (1967-1983, 1985-19), unde a predat Muzică vocală, Metodica predării, Istoria
muzicii, Folclor muzical și Ansamblu coral. Între anii 1976-1996 a fost profesor-metodist și a
ținut cursuri de perfecționare pentru învățătorii și educatoarele din Județele Vaslui și Iași. A
colaborat la programul Modernizarea învățământului unamist din Republica Moldova.
Învățământul Primar, organizat de Centrul Internațional de Limbi Moderne din Iași (Chișinău,
1997). Între anii 1979-1981 a fost lector universitar-colaborator la Conservatorul „George
Enescu” din Iași, disciplina Etnomuzicologie.
Pentru repertoriul școlar a redactat și publicat volume importante: Vesel, soarele răsare
(culegere de cântece pentru copii), Înger, îngerașul meu (rugăciuni școlare), Strop de ler
(colinde, cântece de stea, urări și plugușoare la 2 sau 3 voci, în colaborarea cu Viorel Munteanu).
În calitate de muzicolog a publicat articole și recenzii în reviste precum „Cronica”,
„Rapsozii”, „Revista română”. A susținut conferințe în județele Neamț, Suceava, Botoșani,
Bacău. A realizat în colaborare cu Florin Bucescu, cercetări și înregistrări de folclor în satele din
Moldova și Bucovina, valorificate în emisiuni radio sau în comunicări la sesiuni științifice,
contribuind împreună cu acesta și la selectarea, transcrierea și comentarea melodiilor din
volumul Vânătorii. Monografie folclorică (1971) realizată de Ion H. Ciubotaru și Silvia
Ciobotaru.
Viorel Bârleanu a pregătit și condus formații corale mixte, de voci egale și grupuri corale
folclorice cu care a participat la concursuri naționale, obținând numeroase premii și diplome.
Deasemenea a realizat înregistrări pentru Studioul Teritorial de Radio Iași, pentru TVR1,

6
România Internațional și Postul de Radio „Trinitas” (Iași). A fost director adjunct la Școala
Generală nr.3 (1983-1984) și Școala Generală nr.25 (1984-1985) din Iași.
A fost onorat cu titlul de Profesor evidențiat în anul 1977 și 1987; a primit Distincția de
vredinicie, acordată de I.P.S. Daniel, Arhiepiscop și Mitropolit al Moldovei și Bucovinei (2000);
Premiul Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România pentru lucrarea Strop de ler
(2001).
În colaborare cu Florin Bucescu a publicat studiile: Structuri arhaice în bocetul de pe
valea Șomuzului Mare; Un tip de doină specific Moldovei de Nord; Stiluri de strigat în Moldova;
Caietele Arhivei de Folclor; Aspectele melodicii baladei din Moldova; Baladele din Moldova;
Aspecte ale melodicii cântecului funerar în Moldova; Aspecte ale melodicii cântecului de
priveghi din Moldova; Bătrâneasca. Doine, bocete,cântece și jocuri din ținutul Rădăuților;
Melodii de joc din Moldova; Stilul muzical arhaic din ținutul Rădăuților (Suceava, Editura
Lidana, 2013).

Cântecul propriu-zis. Valea Șomuzului Mare (Folcloristică muzicală)


Stadiul cercetărilor – Folclorul muzical din zona Șomuzului Mare a fost cercetat încă de
la începutul secolului al XX-lea, însă culegerea a fost realizată sporadic și nesistematic. De
asemenea, folcloriștii n-au acordat atenție deosebită cântecului propriu-zis din această zonă,
singura abordare semnificativă asupra genului fiind inclusă în monografia folclorică Valea
Șomuzului Mare (1991), împreună cu o colecție de peste 50 de melodii de cântece propriu-zise
culese de Florin Bucescu și Viorel Bârleanu.
Delimitarea perimetrului – Materialul muzical analizat în acest studiu provine dintr-un
număr mare de sate situate în partea de sud-est a județului Succeava ce urmăresc cursului râului
Șomuzul Mare de la izvoare până la confluența cu râul Siret. Pe parcursul cercetărilor de teren
efectuate de-a lungul a 20 de ani, folcloriștii au înregistrat și transcris aproximativ 2000 de
melodii în genuri variate: bocet, colindă, doină vocală și instrumentală, cântec de nuntă, joc și
cântec propriu-zis.
Aspecte morfologice. Stratificare – Printre cântecele culese din această zonă se numără
și melodii ce pot aparține unui ,,strat mai nou”1 prin trăsăturile melodice și metro-ritmice. Printre
trăsăturile de acest tip se numără: apartenența la sistemul tonal, încadrarea în măsuri, apropierea
1
Florin Bucescu, Viorel Bârleanu – Folcloristică muzicală – Moldova – Studii, culegeri, transcrieri, Artes, Iași,
2018, p. 140

7
de cântecul de joc prin preluarea melodiilor din repertoriul de joc instrumental, transformarea
ultimului rând melodic în refren, sau preluarea pieselor din repertoriul interpreților contemporani
din Moldova, dar și din alte zone cum sunt Muntenia, Oltenia, Transilvania, Banat, popularizați
prin mijloace tehnice actuale.2 În ceea ce privește scările octocordice, cel mai frecvent sunt
întâlnite cele diatonice minore, majorul fiind asociat unui strat folcloric mai nou.
Pe de altă parte caracteristici muzicale precum: materialul sonor redus (scară, ambitus),
frecvența paralelismului major-minor, forma arhitectonică simplă de 3-4 rânduri încadrează alte
cântece într-un strat folcloric mai vechi. Ele coexistă cu cântece care au la bază scări
pentacordice, pentatonice și cu elemente cromatice. Acest aspect susține ideea evoluției de la
scări premodale la octocordie modală și, ulterior, tonală. În acest context al evoluției se observă
că la unele cântece structurile simple și foarte vechi se manifestă doar la nivelul unei singure
fraze.
De asemenea, preferința pentru structura melodică a locrianului poate fi considerată tot o
particularitate a stratului arhaic, evidențiindu-se tot aici și prezența caracteristicilor frigianului
din ultimul rând melodic al strofei.3
În ceea ce privește elementele cromatice, treptele mobile și anumite formule melodice
caracteristice pot fi făcute unele asocieri cu Orientul, în sensul îmbogățirii expresivității
limbajului muzical.
Forma arhitectonică – Este de observat relația stabilită între structura scărilor utilizate și
forma arhitectonică. Astfel, cel mai adesea, cântecele cu o scară cu număr redus de sunete
coincide cu o strofă melodică cu un număr mic de fraze, predominantă fiind forma de trei rânduri
melodice. În ceea ce privește refrenul, acesta apare sporadic, mai curând în repertoriul mai nou,
cu o dimensiune redusă la câteva silabe.
Ritmica – Este abordat în cea mai mare parte sistemul divizionar, în special măsurile de
doi, trei și patru timpi. Din sistemul parlando-rubato sunt preluate doar anumite procedee
precum: găbirile și răririle, recitativele, coroanele lungi, pauzele de dimensiuni variabile.
Interpretarea – Din punct de vedere interpretativ se aseamănă cu colinda ,,frazele sunt
expuse viguros, fără a se renunța la cantabilitate, iar interpreții folosesc o emisie vocală cristalină

2
Cf. Florin Bucescu, Viorel Bârleanu – Folcloristică muzicală – Moldova – Studii, culegeri, transcrieri, Artes, Iași,
2018, pp. 140-141
3
Florin Bucescu, Viorel Bârleanu – Folcloristică muzicală – Moldova – Studii, culegeri, transcrieri, Artes, Iași,
2018, p. 143

8
și o mișcare în general moderată”4. În ceea ce privește ornamentica, rândurile melodice ale
cântecului propriu-zis îmbină în mod armonios silabicul și melismaticul, existând totuși o
preferință pentru cel dintâi.
Pentru a argumenta afirmațiile din studiul de față, autorii oferă numeroase exemple de
cântece propriu-zise din care amintesc: Mi-avu maica noauî fii, Munte, munte, brad frumos,
Cocintrari, cocintrari, Jăli ni-i șî-mi pare rău (Copilul străin în Moldova și în țară), Cucule cu
pene verzi.

Din investigațiile pe teren și analizele numărului însemnat de cântece culese, folcloriștii


Florin Bucescu și Viorel Bârleanu au constat în ceea ce privește melodica din cântecul
propriu-zis, faptul că aceasta urmărește direcția consemnată de Constantin Brăiloiu în jurul
anului 1931 referitoare la cântecul popular românesc. Este vorba aici despre alterarea
repertoriului arhaic prin infiltrarea creațiilor orășenești, împrumuturi și contaminări, rezultând un
stil popular numit ,,modern”. De asemenea, Gheorghe Ciobanu a formulat principalele aspecte ce
influențează evoluția creației muzicale populare: contactul cu muzica altor popoare și creația
cultă, întrepătrunderea diferitelor stiluri regionale, variația și contaminare. 5 Aceste influențe au
fost constatate și în ceea ce privește cântecul din zona de pe valea Șomuzului Mare, având un rol
important în păstrarea și dezvoltarea limbajului muzical folcloric.
În urma acestui studiu desfășurat asupra zonei văii Șomuzului Mare s-a constatat că
alături de colindă, bocet, doină și alte genuri, cântecul propriu-zis reprezintă un izvor de
cunoaștere și înțelegere a vieții spirituale locale. ,,Prin bogăția și calitatea variantelor, prin
profunzimea exprimării artistice, și prin atitudinea de respect față de tradiție, interpreții,
păstrători și creatori, ne-au convins că acest gen, cântecul propriu-zis, face parte din viața de zi
cu zi a locuitorilor de pe valea Șomuzului, evoluând în permanență, odată cu aceștia.”6

4
Florin Bucescu, Viorel Bârleanu – Folcloristică muzicală – Moldova – Studii, culegeri, transcrieri, Artes, Iași,
2018, p. 145
5
Cf. Florin Bucescu, Viorel Bârleanu – Folcloristică muzicală – Moldova – Studii, culegeri, transcrieri, Artes, Iași,
2018, p. 158
6
Florin Bucescu, Viorel Bârleanu – Folcloristică muzicală – Moldova – Studii, culegeri, transcrieri, Artes, Iași,
2018, p. 169