Sunteți pe pagina 1din 7

Teodor T.

Burada

Jurist, muzicolog, folclorist, etnograf, violonist, profesor, compozitor şi literat ieșean,


ce a trăit între anii 1839-1923. Și-a început studiile muzicale la Iași cu Constantin Gros
(teorie, solfegiu și pian), Alexandru Flechtenmacher și Eduard Hübsch (vioară), apoi a
continuat să studieze la Conservatorul din Paris între 1861 și 1865 cu Henri Reber (armonie,
contrapunct) și cu Delphin Alard (vioară). În paralel a urmat și cursurile Universității de
Drept de la Iași (1860-1861), ocupând funcția de judecător al Romanului (1866), apoi al
Iașiului (1867) și președinte de tribunal la Galați (1868).
A activat în calitate de profesor de vioară la Școala de muzică din Iași (1860) și
profesor de teorie-solfegii la Conservatorul din Iași (1877-1901). În calitate de violonist
concertist a desfăşurat o vastă activitate interpretativă, abordând creaţii de factură cultă și
melodii folclorice cunoscute de el din practica populară. Harta traseelor sale interpretative se
suprapune cu cea a cercetărilor, cuprinzând localităţi din diferite ţări, unde a avut posibilitatea
să concerteze: Turcia, Macedonia, Italia, Egipt, Ungaria, Tirol și altele.
De asemenea, Burada a participat la elaborarea materialelor de specialitate din
Enciclopedia Română a lui Cornel Diaconovich și a fost membru corespondent al Academiei
Române (1887-1923).
În plan didactic a publicat lucrările: 12 studii de vioară, București, Editura muzicală,
1953 (Prefață de George Manoliu), Metodă teoretică,practică pentru violină, Peincipii de
muzică și Culegeri de folclor.1
În ceea ce priveşte genurile şi speciile folclorice pe care le-a cercetat, este important
de reţinut faptul că Teodor T. Burada a surprins aproape întreaga arie, pornind de la cele
legate de naştere şi botez (Obiceiuri, la naşterea copiilor poporului din Macedonia – 1892),
până la cele practicate la înmormântări (Bocetele populare la români – 1879, Bocetele din
Bucovina – 1879, Bocete populare, Moldova - Dobrogea – 1879, Datinile poporului român la
înmormântări, 1882, Cântece de miriologhi «bocete» adunate din Macedonia – 1883,
Priveghiul la morţi, 1901), trecând prin cele de nuntă: Datinile de la nunţi ale poporului
armânesc dintru Macedonia, 1889, Conăcăria şi iertăciunea la nunţile românilor din
Basarabia, 1915.

1
Cf. Viorel Cosma – Compozitori și muzicologi români mic lexicon, Editura Muzicală, București, 1965, pp. 123-
124

1
Referitor la obiceiurilor de peste an folcloristul pornește de la cele destinate
Crăciunului şi Anului Nou (Pomul Crăciunului, 1898, Datini la poporul român Colinda cu
buhaiul, 1898, Pluguşorul, 1904) şi ajunge la cele legate de seceriş: Cântecul cununei – din
Răşinarii lui Goga – 1880. Acestora li se adăugă studiile de sinteză dedicate spiritualităţii
poporului român, în care insistă asupra originii latine în multe dintre speciile abordate.
Cea mai importantă lucrare de sinteză a muzicologului rămâne Istoria teatrului în
Moldova, publicată în două volume, în 1915 şi 1922, la Iaşi şi apoi, într-un singur volum, în
1975. Burada atrage atenţia prin extinderea cercetărilor sale spre manifestările populare, ca
forme arhaice de practică artistică şi în acelaşi timp baze ale celor de factură cultă.
Este cunoscut atât în calitatea de istoric al teatrului din Moldova, cât și în calitate de
etnograf și folclorist. Privită în ansamblu, contribuția lui Burada la evoluția folcloristicii
românești este bogată și substanțială prin problemele și temele pe care le propune. În acest
sens, fiind contemporan şi bun prieten cu Bogdan Petriceicu Haşdeu, Teodor T. Burada îşi
extinde aria de cercetare spre domeniul etnografic: Despre crestăturile plutaşilor pe
cherestele şi alte semne doveditoare de proprietate la Români – 1880, Despre crestăturile
şalgăilor pe droburile de sare – 1885, Despre descântece, farmece, vrăji – 1916, considerate
de specialişti ca materiale unice în cultura noastră.
,,Sintezele sale de natură istoriografică şi muzicologică stau la baza istoriei culturii şi
muzicologiei noastre, pornind de la instituţii (Conservatorul de muzică din Iaşi – 1875,
Conservatorul de muzică şi declamaţiune din Iaşi, – 1876, Cercetări asupra Conservatorului
Filarmonic - dramatic din Iaşi (1836 - 1838) – 1888, Cercetări asupra Şcoalei Filarmonice
din Bucureşti – 1890, Şcoala de Muzică şi declamaţiune de la Rotopăneşti – 1898, Cercetări
despre începuturile teatrului românesc din Transilvania - 1905), figuri istorice,
interpretative sau creatoare de muzică populară (Despre întrebuinţarea musicei în unele
obiceiuri vechi ale poporului român – 1876, Cercetări asupra danţurilor şi instrumentelor de
muzică ale românilor – 1877), de factură occidentală (Încercări despre originea Teatrului
Naţional şi a Conservatorului de muzică şi declamaţiune – 1877, Cronica muzicală a
oraşului Iaşi - 1888, Cercetări asupra şcoalei Filarmonice din Bucureşti - 1890, Studiu
asupra muzicii româneşti – 1919 etc.), bisericească (Corurile bisericeşti de muzică vocală
armonică în Moldova – 1914) sau ostăşească (Cercetări asupra muzicii ostăşeşti la români –
1891)”.2 Multe dintre aceste lucrări sunt însoţite de exemple muzicale importante.

2
Cf. Vasile Vasile – Teodor T. Burada – ctitor al etnomuzicologiei românești (1839 – 1923), Revista MUZICA,
Nr. 2/2010, p. 149

2
Este important de reținut faptul că a organizat expoziţia etnografică de la Viena, din
1891 şi de la Praga, din 1895. Acesta a intenţionat chiar înfiinţarea la Iaşi a unui Muzeu al
muzicii, colecţionând vechi instrumente populare, donate în final, Conservatorului de Muzică
din laşi şi Muzeului de antichităţi din Bucureşti.
În calitate de compozitor, Teodor T. Burada şi-a limitat activitatea la piese pentru pian
sau pentru vioară şi pian. Însă din creaţia lui se detaşează cele patru rapsodii române pentru
vioară şi pian, ultima fiind intitulată simbolic Unirea Românilor, scrisă în atmosfera
pregătitoare unirii naționale (1905), bazată pe melodii româneşti din toate teritoriile locuite de
români şi orchestrată de colegul său, Eduard Caudella. Îndemnurilor repetate de utilizare a
melodiilor populare în lucrări de factură cultă, Burada le adaugă aceste argumente practice.
Polivalenta sa activitate ştiinţifică ce s-a remarcat prin rigoare, exactitate, o vastă
informare bibliografică şi prin bogăţia de argumente edificatoare (culegeri personale, direct de
la sursă, planşe, hărţi, desene, litografii), este dublată de cea artistică ce evoluează, la rândul
ei, pe multiple planuri: interpret, compozitor şi scriitor.

Datinile poporului român la înmormântări


Teodor T. Burada a realizat un studiu amplu referitor la obiceiurile practicate de
români la înmormântări, oferind explicații detaliate asupra fiecărei etape. Lucrarea a fost
publicată în 1882 (Iași, Tipografia Națională), ulterior fiind introdusă și în volumul al III-lea
din Opere (Editura Muzicală, București, 1978). Studiul Datinile poporului român la
înmormântări este conceput în cinci părți precedate de o introducere. Partea întâi oferă
informații referitoare la obiceiurile de pregătire a trupului decedat ce se desfășoaară acasă. A
doua parte descrie modul în care este parcurs drumul alaiului de înmormântare de acasă până
la mormânt. În partea a treia sunt prezentate etapele înmomântării corpului. Partea a patra
oferă detalii referitoare la obiceiurile practicate de cei apropiați o perioadă de timp după
înmormântare, iar în partea a cincea autorul relaționează obiceiurile poporului român cu cele
ale poporului roman.

În introducere moartea este prezentată drept evenimentul pe care omenirea, încă de la


începuturi, îl considera cel mai important. Astfel, credința în nemurirea sufletului a luat
naștere în semn de alinare la foarte multe popoare, din timpuri îndepărtate până în zilele
actuale.3 În acest sens se considera că ,,[...] mortul nu este o ființă nimicită, ci un călător care
ne-a părăsit, ca să nu mai revie; și pentru a-l întâlni, trebuie să mergem și noi acolo unde s-a

3
Cf. Teodor T. Burada – Opere, vol. III, Folclor și etnografie, Editura Muzicală, București, 1978, p. 20

3
dus el.”4 Teodor T. Burada precizează că aceasta ar fi ideea de bază pentru apariția
obiceiurilor multiple ce însoțesc ritualul de înmormântare.
Autorul oferă informații referitoare la felul în care se păstrează aceste obiceiuri la
diferitele categorii sociale, afirmând că ,,Obiceiurile se păstrează mai cu credință în păturile
sociale inferioare ale societății, pe când în cele superioare ele se schimbă mereu, după cum un
popor vine în atingere cu elemente străine”.5
Obiceiurile înmormâtării sunt o simbioză între cele păgâne și creștine, iar pentru a
identifica originea lor istorică, autorul a urmărit o asemănare cu cele ale poporului roman. În
acest sens, studiul de față este bazat pe materiale stânse din toate spațiile locuite de români, la
final fiind anexat un studiu referitor la bocete, însoțit de material muzical relevant, cules pe
parcursul călătoriilor realizate de Teodor T. Burada.

I. Toate practicile ce însoțesc momentul morții sunt relaționate cu activitatea pe care a


desfășurat-o persoana respectivă de-a lungul vieții. Astfel ,,La feciorii boierești care au
măsurat ogoarele spre muncă locuitorilor, li se vâră o prăjină în casă pe fereastră și li se pune
în mână, crezându-se că de aceea nu pot muri, fiindcă au măsurat strâmb ogorul, nepăstuind
pe consăteni.”6
Burada oferă informații detaliate referitoare la felul în care este pregătit și îmbrăcat
trupul neînsuflețit ,,În Transilvania, în părțile despre Nord […] pe femei și pe oamenii
căsătoriți îi îmbracă cu cămeșa de mire și de mireasă pe care înadins o păstrează.”7 De
asemenea descrie și credințele poporului ,,morții se duc să călătorească pe cealaltă lume,
având a se înfățișa înaintea lui Dumnezeu, la a doua venire, curați și îmbrăcați întocmai cum
s-au îngropat”.8
Sunt inserate informații despre construcția consciugului și obiectele care sunt puse
alături de trup spre ai folosi în călătoria sa. De asemenea, autorul prezintă modul în care se
desfășoară priveghiul, oferind exemple de activități precum jocurile: de-a baba oarba, de-a
inelul-învârtecuș, de-a halea-malea, de-a mijoarca, de-a tușca.

II. Este descris obiceiul de a oferi de pomană la fiecare popas, cunoscut și sub
denumirea de pod, autorul precizând ,,ducând mortul la țintirim se fa douăsprezece stări sau

4
Teodor T. Burada – Opere, vol. III, Folclor și etnografie, Editura Muzicală, București, 1978, p. 20
5
Teodor T. Burada – Opere, vol. III, Folclor și etnografie, Editura Muzicală, București, 1978, p. 20
6
Teodor T. Burada – Opere, vol. III, Folclor și etnografie, Editura Muzicală, București, 1978, p. 22
7
Teodor T. Burada – Opere, vol. III, Folclor și etnografie, Editura Muzicală, București, 1978, pp. 22-23
8
Teodor T. Burada – Opere, vol. III, Folclor și etnografie, Editura Muzicală, București, 1978, p. 23

4
popasuri, la fiecare răspântie, citindu-se ectenia morților, și se dă de pomană, peste sicriu,
haine de-a lui și alte lucruri”.9
Burada menționează și practica de a pune un brad împodobit la capul mormântului. În
zonele lipsite de brazi sunt trimiși călăreți să aducă un brad, în drumul lor către casă, fetele
cântându-le Cântecul bradului, acest obicei fiind practicat doar în Transilvania. 10 Autorul
oferă aici mai multe exemple de versuri pentru astfel de cântece.

III. Pe lângă descrierea modului în care este realizată slujba și înmormântarea, Burada
descrie obiceiul ,,de a se prinde frați de cruce”, precizân că acesta se realizează mai ales între
copii atunci când fratele unuia dintre ei a decedat.11
Sunt introduse detalii referitoare la modul în care este împodobit mormântul, precum
și felul în care se desfășoară masa de după înmormântare cunoscută drept ,,comăndare”.

IV. Sunt prezentate obiceiurile practicate timp de 40 de zile și un an de către apropiații


mortului, această perioadă fiind cunoscută drept ,,jelire”. De asemenea, autorul descrie
credința în strigoi a poporului român și felul în care ei se apărau de aceste personaje.

V. Teodor T. Burada argumentează originea romană a obiceiurilor, practicate de


poporul român la înmormântare, prin realizarea unei comparații a acestora cu fragmente din
diferite izvoare istorice scrise.

Despre descântece, farmece și vrăji, este studiul inserat în aceslași volum din Opere
de Teodor T. Burada, ce reunește mai multe texte publicate în Arhiva (Iași, 1916, 1921, 1924
și 1925).
După cum spune autorul, ,,Poporul nostru înțelege prin descântece, farmece și vrăji,
rostirea unor cuvinte anumite, însoțite de prin oarecare semne cabalistice, prin care se produc
lucruri supranaturale, nepricepute de mintea omenească.”12 (p. 237) Acestea sunt practicate în
special de femei, încă din antichitate până în momentul de față, și sunt întâlnite la majoritatea
popoarelor civilizate: evrei, greci, romani, români și altele.
Despre cei ce practicau aceste obiceiuri se credea că ,,în faptele lor lucrau prin puterea
și ajutorul diavolului”13, astfel în cărțile religioase oamenii erau sfătuiți să nu intre în contact
sau să solicite ajutor din partea descântătorilor, fermecătorilor sau vrăjitorilor. În acest sens,

9
Teodor T. Burada – Opere, vol. III, Folclor și etnografie, Editura Muzicală, București, 1978, p. 28
10
Cf. Teodor T. Burada – Opere, vol. III, Folclor și etnografie, Editura Muzicală, București, 1978, pp. 28-29
11
Cf. Teodor T. Burada – Opere, vol. III, Folclor și etnografie, Editura Muzicală, București, 1978, p. 32
12
Teodor T. Burada – Opere, vol. III, Folclor și etnografie, Editura Muzicală, București, 1978, p. 237
13
Teodor T. Burada – Opere, vol. III, Folclor și etnografie, Editura Muzicală, București, 1978, p. 237

5
Teodor T. Burada oferă exemple, fragmente din cărți religioase sau legi impuse de
conducători, prin care este interzisă practicarea acestor obiceiuri, nerespectarea lor fiind
supusă diferitelor pedepse.
Atunci când recolta câmpurilor era afectată, poporul considera că ,,nu-i altceva decât
că de către făcătorii de rele s-au întrebuințat farmece ca să-și răzbune pe vrăjmaș”14. Astfel,
biserica are rugăciuni speciale ce sunt rostite în astfel de situații ,,Ferește-o de tot fermecul și
vrajba și de toată răutatea și de ispita vicleană și de meșteșugirea oamenilor răi.”15
Burada precizează faptul că în zilele noastre, în practica descântecelor, farmecelor și
vrăjilor se invocă puterea lui Dumnezeu. Credința popoarelor a fost influențată, însă, de-a
lungul anilor de pedepsele și învățăturile bisericii, care prin rolul important ce îl deținea
inducea ideea că descântătorii, fermecătorii și vrăjitorii lucrau și cu ajutorul diavolului.
În spațiul românesc, acestea sunt practicate în cea mai mare parte și astăzi, Maica
Domnului fiind invocată cel mai adesea pentru ajutor.
În colecția sa de texte, adunate încă înainte de 1875, Teodor T. Burada prezintă mai
multe tipuri de descântece: de diochi, de orbalț, de samcă, de săgetătură, de ceas rău și de
strânsul copiilor.
Descântecul de diochi se realizează într-un vas cu apă în care se sting 9 cărbuni
aprinși, cu acestă apă fiind spălat cel diochiat pe frunte și tâmple. Din acea apă va bea de 9
ori, iar mai apoi se va vărsa la rădăcina unui pom sau un capăt de gard.
Descântecul de orbalț se recită trei dimineți la rând mai pușin duminica. Pe fața
bolnavului se unge semnul crucii apoi se pune o pânză roșie și cânepa dintr-un fuior, se dă foc
și arde până obrazul se încălzește. O altă variantă de descântec se realizează prin amestecarea
cu un cuțit într-un pumn de făină de grâu sau porumb, cu sare de mare de la măsline și
romaniță. Toate acestea se pun într-un săculeț, se încălzesc și se pun pe obrazul bolnavului.
Descântecul de samcă (dambla, apoplexie, ,,ducă-se pe pustii”) se face prin fierberea
într-un vas nou a 3 crenguțe de păr, 3 de măr și 3 de stejar, această apă fiind turnată apoi pe
capul bolnavului de 3 ori pe zi.
Descântecul de săgetătură (junghi) se face în apa ,,neîncepută” și se rostește de 3 ori,
dimineața, la prânz și seara, iar din acestă apă bolnavul va bea tot de 3 ori și se va spăla cu ea
de 3 ori pe zi.
Descântecul de ceas rău este practicat atunci când o persoană se îmbolnăvește din
senin, fără a fi cunoscută cauza bolii, poporul considerând că ,,l-a ajuns ceasul cel rău”.

14
Teodor T. Burada – Opere, vol. III, Folclor și etnografie, Editura Muzicală, București, 1978, p. 239
15
Teodor T. Burada – Opere, vol. III, Folclor și etnografie, Editura Muzicală, București, 1978, p. 239

6
Bolnavul este descântat de trei ori pe zi ,,împungând într-o bucată de slănină veche, cu un ac
înfipt într-un pai de mătură, apoi cu acea slănină se freacă bolnavul peste tot trupul”.16 De
asemenea se descântă și vinul roșu, din care bolnavul va bea câte un pahar la fiecare
descântec.
Descântecul la strânsul copiilor este rostit de 5 ori pe zi atunci când acești suferă de
epilepsie. Este însoțit de ungerea pe tot corpul copilului cu o ,,slănină afumată vechie”.17
Teodor T. Burada redă informațiile într-un mod obiectiv, menționând numele
persoanele de la care a cules textele și locul de proveniență.

16
Teodor T. Burada – Opere, vol. III, Folclor și etnografie, Editura Muzicală, București, 1978, p. 246
17
Teodor T. Burada – Opere, vol. III, Folclor și etnografie, Editura Muzicală, București, 1978, p. 248