UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA”

DIN IAŞI
FACULTATEA DE DREPT

DREPTUL MEDIULUI

Prof. univ. dr. Gheorghe DURAC

- SUPORT CURS –

Anul III
Semestrul al II-lea

2020-2021
Universitatea ”Alexandru Ioan Cuza” din Iași
Facultatea de Drept
Anul universitar 2019-2020
Semestrul II

I. Informaţii generale despre curs

Titlul disciplinei: Dreptul mediului

Tipul disciplinei (impusă, opţională, facultativă): DO

II. Informaţii despre coordonatorul de disciplină

Nume şi titlul ştiinţific: Prof.univ.dr. Gheorghe Durac

Contact e-mail: gheorghe.durac@uaic.ro
Program consultaţii: conform pagină web

III. Condiţionări şi cunoştinţe pre-rechizite

Înscrierea la curs este condiţionată de parcurgerea cursurilor

de: Teoria generală a dreptului, Drept
constituțional, Drept administrativ

IV. Obiectivele și competențele asigurate (identice cu cele

menționate în Fișa Disciplinei)

1. Obiective:
Dreptul mediului cuprinde două mari părți: Principii și
instituții fundamentale și Conservarea și protecția factorilor de
mediu. În acest context, studenții trebuie și vor putea
aprofunda aspecte privind condiţiile și procedurile de urmat
pentru conservarea și protecția mediului, în conformitate cu
legislaţia în vigoare. Pe de altă parte, studenţii vor putea
descifra şi analiza cadrul juridic privind derularea acțiunilor
(inclusiv juridice) pentru protecția facorilor de mediu.

2. Competențe:
La finalizarea cu succes a acestei discipline, studenţii vor fi
capabili să:
 Explice noţiunile, dar şi mecanismele de protecție a
mediului;
 Utilizeze textele de lege din domeniul dreptului mediului
în soluţionarea unor cazuri practice;
 Să exercite acțiuni menite să asigure protecția factorilor de
mediu și repararea daunelor ecologice.

V. Structura cursului – pe unități de învățare, cu

indicarea duratei de parcurgere (identice cu cele
menționate în Fișa Disciplinei)

Unitatea de învățare 1: Noțiuni introductive – 2 ore

Unitatea de învățare 2 : Principiile și izvoarele formale ale

dreptului mediului – 2 ore

Unitatea de învățare 3: Dreptul fundamental la un mediu de calitate –

premisă a dezvoltării durabile – 2 ore

Unitatea de învățare 4: Conservarea și protecția aerului

- 2 ore

Unitatea de învățare 5: Conservarea și protecția apelor

– 2 ore
Unitatea de învățare 6: Conservarea și protecția solului - 2 ore

Unitatea de învățare 7: Conservarea și protecția fondului

forestier - 2 ore

Unitatea de învățare 8: Protecția juridică a faunei terestre și

acvatice - 2 ore

Unitatea de învățare 9: Protecția așezărilor umane - 2 ore

Unitatea de învățare 10: Noțiunea și particularitățile răspunderii

juridice pentru daune ecologice – 2 ore

Unitatea de învățare 11: Formele răspunderii juridice pentru

daune ecologice - 2 ore

Unitatea de învățare 12: Răspunderea contravențională în

domeniul protecției mediului - 2 ore

Unitatea de învățare 13: Răspunderea penală în domeniul protecției

mediului - 2 ore

Unitatea de învățare 14: Răspunderea civilă delictuală în domeniul

protecției factorilor de mediu - 2 ore

VI. Numărul și formatul lucrărilor de verificare pe

parcurs

Evaluare formativă 1: Teste tip grilă. Spețe din practica

judiciară. Referate
Evaluare formativă 2: Teste tip grilă. Spețe din practica
judiciară. Referate
VII. Metodele și instrumentele de evaluare

- Evaluare finală: examen scris/oral – față în față/on-line: 60%

- Evaluare formativă continuă: 40%

VIII. Bibliografie obligatorie și resurse suplimentare

Bibliografie obligatorie:

1. Mircea Duţu, Andrei Duţu, Dreptul mediului, Editura CH

BECK, Bucureşti, 2014;
2. O. Predescu, M. Duțu, A. Lazăr, E.G.Hosu, A. Duțu, Gh.
Bocșan, Protecția juridică a patrimoniului cultural și
natural, Editura Universul Juridic, București, 2018;
3. Mirca Dutu, Andrei Duțu, Răspunderea în dreptul
mediului, Editura Academiei Române, Bucuresti, 2015;
4. Ernest Lupan, Tratat de dreptul protecţiei mediului, Editura
CH BECK, Bucureşti, 2009;
5. G.-I. Ioniță, S.D. Ioniță – Burda, Dreptul protecției
mediului, Editura Pro Universitaria, București, 2017;

6. Daniela Marinescu, Maria-Cristina Petre, Tratat de dreptul

mediului, Ediţia a V-a revizuită și adăugită, Editura
Universitară, Bucureşti, 2014.
Referințe suplimentare:

1. Doina Anghel, Răspunderea juridică privitoare la

protecţia mediului, Editura Universul Juridic, Bucureşti,
2010;
2. M. Despax, Droit de l’environnement, LITEC, Paris,
1980;
3. M. Prieur, Le droit de l’environnement, 6eme édition, Ed.
Dalloz, Paris, 2011;
4. Ph. le Tourneau, L. Cadet, Droit de la responsabilité, Ed.
Dalloz, 1996;
5. J. H. Robert N, Rémond-Gouuilloud, Droit pénal de
l’environnement, Ed. Masson, Paris, 1983;
6. N. Bobică, Elemente de ecologie şi dreptul mediului
înconjurător, Editura Fundaţiei Chemarea, Iaşi, 1994;
7. Dan Zlătescu, Curs de drept comparat – geografie
juridică, Ed. Fundaţiei România de mâine, Bucureşti,
1995;
8. Ciprian Romiţan, Dicţionar de dreptul mediului, Ed. All
Beck, Bucureşti, 2004;
9. Gheorghe Durac, Laura Bouriaud, Dreptul mediului.
Răspunderea juridică pentru daune ecologice, Editura
Junimea, Iaşi, 2004;
10. Petre Gâştescu, Ecologia aşezărilor umane, Ed.
Universităţii Bucureşti, 1998.
 UNITATEA DE ÎNVĂȚARE I

NOŢIUNI INTRODUCTIVE

Obiective
Analiza şi fixarea principalelor noţiuni şi termeni
specifici ecologiei şi legităţilor sale, care să permită o
abordare corectă a elementelor de mediu şi a reglementărilor
care vizează protecţia facturilor naturali şi antropici ai
mediului.

1. Ecosfera şi legităţile ei
Ecologia a apărut şi s-a dezvoltat ca ştiinţă de sine
stătătoare ca rezultat al interesului şi nevoii omului de a
cunoaşte relaţiile complexe ce există între diversele forme de
viaţă, între acestea şi componentele mediului.
Termenul de ecologie provine din grecescul aeikos =
loc de trai, adăpost, şi logos = ştiinţă.
Ecologia a fost definită de un autor străin ca fiind
ştiinţa ce se ocupă cu studiul interrelaţiilor organismelor cu
mediul lor biotic şi abiotic.
Ecologia studiază în fapt relaţiile de interacţiune între
viaţă şi mediu.
Ca unitate ecologică, ecosistemul cuprinde pe de o
parte speciile vegetale şi animale (biocenoza) şi pe de altă
parte, componentele nevii (biotopul).
Ansamblul ecosistemelor de pe Glob, complexele de
ecosisteme şi sistemul socio-uman formează ecosfera, care
cuprinde domeniul de existenţă a materiei vii, scoarţa terestră,
hidrosfera şi atmosfera.
Ecosistemele sunt sisteme dinamice ale biosferei în
care speciile sunt producătoare şi consumatoare, între ele
stabilindu-se relaţii sub formă de lanţuri, de reţele trofice.
Biosfera în sens larg, geochimic, este un sistem planetar
eterogen ce cuprinde întreaga lume vie şi biotopurile sale precum
şi acele părţi ale crustei terestre care sunt populate de organismu
şi care sunt influenţate chimic de materia vie.

1
 În sens strict biologic, bisfera cuprinde numai partea
crustei terestre locuită de organisme.
Legile ce guvernează materia trebuie cunoscute,
numai astfel putându-se stabili care sunt raporturile adecvate
între om şi natură, menţinerea acestora permiţând conservarea
sau refacerea echilibrelor caracteristice ecosferei şi
ecosistemului.
Specialiştii au putu astfel constata şi legătura ce există
între diferitele forme de viaţă şi condiţiile de mediu şi în
aceeaşi măsură multiplele interdependenţe funcţionale
existente între speciile cu caracter complementar. Cercetările
au evidenţiat o reţea de legături în cadrul naturii care
generează corelaţii cu rol determinant între diverse specii şi
factorii de mediu.
Aceste legături au fost denumite lanţuri trofice.
A fost astfel formulat conceptul factorilor limitativi în
raport cu afirmarea diferitelor forme de viaţă, concept
implicat în formularea unor legi fundamentale cu privire la
relaţiile dintre organisme şi mediu.
Un factor al mediului, atunci când prin acţiunea sa
menţine performanţele unei activităţi vitale între anumite
limite şi de asemenea produce o reacţie printr-o variaţie
minimă a intensităţilor sale, poate fi numit factor limitativ.
Însă, nu există factori limitativi în sine şi nici factori
nelimitativi.
Fiecare factor al mediului este un potenţial limitativ.
Un factor devine limitativ doar în anumite condiţii, respectiv
când concentraţia sa devine prea mică sau prea ridicată în
funcţie de situaţia existentă în ansamblu.
Se disting patru legi ale factorilor limitativi:
- legea toleranţei;
- legea minimului;
- legea relativităţii;
- legea efectului combinat al factorilor de creştere cu
privire la producţia vegetală.

2
 Legea toleranţei
Conform acesteia, afirmarea unei specii în biotop va fi
maximă atunci când sunt întrunite pe deplin condiţiile
cantitative şi calitative de care depinde reproducerea sa.
Această legătură desemnează optimul ecosferei, acea
structură de mediu considerată a fi ideală pentru o anumită
specie.
Legea minimului
Acest principiu ia în considerare relaţiile existente
între plante şi diverşii componenţi chimici ai solului, arătând
că dezvoltarea unei plante este dependentă în primul rând de
acel element chimic din sol care are concentraţia cea mai
scăzută. Această lege este recunoscută a fi valabilă pentru
întreaga lume vie.
Legea relativităţii
Conform acestei legi, forma curbei de creştere (la
plante) depinde nu numai de factorul chimic minimal ci şi de
concentraţia şi natura celorlalte devenite prezente în substrat.
Legea efectului combinat al factorilor de creştere cu
privire la producţia vegetală Potrivit acestei legi, se
consideră că producţia vegetală creşte odată cu sporirea
concentraţiei fiecărui factor pe baza unor proporţii cantitative,
astfel încât plusul de producţie va fi proporţional cu adaosul
administrat pentru obţinerea randamentului maxim.
Pe lângă aceste corelaţii, se evidenţiază şi alte
raporturi care exprimă modul specific în care este structurată
şi funcţionează atât ecosfera cât şi subsistemele acesteia
precum şi efectele generate de intervenţia omului în
mecanismele naturii. Astfel reţinem câteva principii:
În natură toate sunt legate de toate.
Acest enunţ surprinde faptul că ecosfera se prezintă ca
o amplă şi complicată reţea de legături reciproce, că între
diferitele organisme vii, între specii, populaţii, indivizi şi
mediul lor fizico-chimic există nenumărate raporturi de
interdependenţă. Se întâlnesc în structura ecosferei unităţi
funcţionale de bază ce sunt alcătuite din componente aflate în
interacţiune, astfel încât orice modificare a uneia dintre ele se
va răsfrânge asupra întregului ecosistem, iar schimbarea

3
acesteia va antrena modificări notabile în sistemele cu care se
află în relaţie. Cât timp nu intervin din exterior factori
perturbabili, fiecare ecosistem dispune de mijloace adecvate
unui comportament cibernetic care-i permite să reacţioneze
corespunzător la orice modificări calitative şi cantitative ale
elementelor sale. Fiecare ecosistem are o capacitate de
autoreglare, care poate fi utilizată numai în măsura în care nu
este suprasolicitată. Când presiunea care se exercită asupra
sistemului este superioară mijloacelor sale de autoreglare,
sistemul se va prăbuşi inevitabil, antrenând prăbuşirea în lanţ
a tuturor sistemelor din jur.
Totul trebuie să ducă undeva. Această aserţiune
exprimă ideea că în virtutea caracterului indestructibil al
substanţei şi energiei, orice produs al naturii sau activităţii
omului se regăseşte în structura sau procesele ce
caracterizează sistemele angrenate în anumite cicluri
funcţionale. Dacă e vorba de produse de provenienţă naturală,
acestea vor fi asimilate şi transformate corespunzător de
celelalte verigi care alcătuiesc un lanţ trofic. Prin urmare, în
natură nimic nu este de prisos, totul îşi găseşte utilizarea
cuvenită datorită relaţiilor stabilite în timp. Această lege
acţionează şi în cazul activităţilor umane, dar efectele vor fi
cu torul altele. Una dintre principalele cauze ale actualei crize
ambientale rezidă în faptul că mari cantităţi de substanţe au
fost extrase din pământ, transformate şi eliminate în mediu,
neţinându-se seama de faptul că totul trebuie să ducă undeva.
Natura se pricepe cel mai bine. Principiul acesta
surprinde armoniile naturii şi faptul că structura optimă a
tuturor corelaţiilor funcţionale existente în natură este
rezultatul nenumăratelor încercări (experimentale) în urma
cărora au fost selectate şi păstrate cele ce s-au dovedit a fi mai
adecvate ansamblului şui componentelor acestuia. În natură
nici o substanţă organică nu este sintetizată decât dacă există
posibilităţi pentru descompunerea ei, asigurându-se reciclarea.
Nimic nu se dobândeşte pe degeaba. Enunţul acesta
trimite la legile economiei şi reactualizează semnificaţia
conferită ecologiei, aceea de ştiinţă a gospodăririi naturii de
către ea însăşi. Această lege sintetizează celelalte trei legi şi

4
ne avertizează că tot ce se obţine într-o parte, corespunde
compensaţiilor în altă parte, astfel încât nu se poate sustrage
nimic din componenţa unui sistem fără a pune ceva
corespunzător în loc. (după N. Bobică, Elemente de ecologie
şi Dreptul mediului înconjurător, Editura Fundaţiei
Chemarea, Iaşi, 1994.)

2. Noţiunea de mediu şi protecţia sa

Una dintre noţiunile fundamentale care stau la baza
ecologiei este noţiunea de mediu, care, fiind susceptibilă de
reglementare juridică, a devenit o ramură importantă a
dreptului.
Noţiunea de mediu este considerată ca fiind totalitatea
condiţiilor energetice, fizice şi biologice care înconjoară o
fiinţă sau grupurile de fiinţe şi cu care acestea se găsesc în
relaţii permanente de schimb.
Pe lângă noţiunea de mediu, în numeroasele lucrări
de specialitate, se mai folosesc şi expresiile:
- mediu biologic;
- mediu ambiant;
- mediu uman.
În acceptarea sa riguroasă, mediul circumscrie
ansamblul factorilor biologici în conjunctura cărora activitatea
umană a provocat modificări profunde, de cele mai multe ori
ireversibile.
Tendinţa generală este de a include în componenţa
mediului, alături de elementele naturale, şi cele create de om.
Acest aspect a fost avut în vedere şi de legiuitorul
român, care consideră că mediul este ansamblul de condiţii şi
elemente naturale ale Terrei, aerul, apa, solul şi subsolul, toate
straturile atmosferice, toate materiile organice şi anorganice
precum şi fiinţele vii, sistemele naturale în interacţiune,
cuprinzând elementele enumerate anterior, inclusiv valorile
materiale şi spirituale.
Putem spune că termenul de legislaţie ecologică este
mai larg decât cel de legislaţie pentru ocrotirea naturii,
incluzând în sfera sa şi întreaga ambianţă ecologică în cadrul
căreia se desfăşoară toate activităţile socio-umane.

5
 În viziune politică, ocrotirea naturii devine o condiţie
indispensabilă pentru progresul social.
Realităţile contemporane pun în evidenţă faptul că
ideea de politică ecologică trebuie să dobândească aceaşi
importanţă ca politica economică.
Politica mediului are ca scop:
- menţinerea şi ameliorarea factorilor naturali;
- dezvoltarea valorilor naturale ale ţării;
- asigurarea unor condiţii de viaţă şi muncă cât mai
bune generaţiilor prezente şi viitoare.
Protecţia mediului se realizază prin utilizarea
raţională a resurselor naturale,prin prevenirea şi combaterea
poluării şi a efectelor dăunătoare inclusiv cu ajutorul unor
mijloace de drept.
Legea protecţiei mediului, Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr.195/2005, modificată şi aprobată prin Legea
nr.265/2006, prevede că factorii naturali supuşi protecţiei
juridice sunt:
- aerul;
- apele;
- solul;
- subsolul;
- pădurile;
- orice altă vegetaţie terestră şi acvatică;
- rezervaţiile şi monumentele naturale.
Enumerarea nu e limitativă, putând fi protejaţi şi alţi
factori naturali.
Prin activitatea de protecţie a mediului se urmăreşte
nu numai folosirea raţională a resurselor ci şi corelarea
activităţii de sistematizare a teritoriului şi localităţilor cu
măsurile de protecţie a factorilor naturali.
De asemenea, se urmăreşte adoptarea de tehnologii de
producţie cât mai puţin poluante şi echiparea instalaţiilor
tehnologice şi a mijloacelor de transport generatoare de
poluanţi cu dispozitive eficiente care să prevină efectele
dăunătoare asupra mediului.
Se urmăreşte recuperarea şi valorificarea optimă a
substanţelor reziduale utilizabile, total.

6
 Astfel, noţiunea de mediu cuprinde în fapt toate
laturile activităţii umane în relaţia om-natură.(După Daniela
Marinescu, Tratat de dreptul mediului, Ediţia a IV-a, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2010).

3. Protecţia şi dezvoltarea mediului – obiectiv de

interes public
Obiectul legislaţiei în vigoare îl constituie
reglementarea protecţiei mediului, obiectiv de interes public
major, pe baza principiilor şi elementelor strategice care
conduc la dezvoltarea durabilă a societăţii.
Principiile şi elementele strategice ce stau la baza
legislaţiei de mediu, în scopul asigurării unei dezvoltări
durabile, sunt:
- principiul precauţiei în luarea deciziei;
- principiul prevenirii, reducerii şi controlului integrat al
poluării prin utilizarea celor mai bune tehnici disponibile
pentru activităţile care pot produce poluări semnificative;
- principiul prevenirii riscurilor ecologice şi a producerii
daunelor;
- principiul conservării biodiversităţii şi a ecosistemelor
specifice cadrului biogeografic natural;
- principul "poluatorul plăteşte";
- înlăturarea cu prioritate a poluanţilor care periclitează
nemijlocit şi grav sănătatea oamenilor;
- crearea sistemului naţional de monitorizare integrată a
mediului;
- utilizarea durabilă a resurselor naturale;
- menţinerea, ameliorarea calităţii mediului şi reconstrucţia
zonelor deteriorate;
- participarea publicului la luarea deciziilor privind mediul;
- dezvoltarea colaborării internaţionale pentru asigurarea
calităţii mediului.
Modalităţile de implementare a principiilor şi a
elementelor strategice sunt:
- adoptarea politicilor de mediu, armonizate cu programele
de dezvoltare;

7
 - obligativitatea evaluării impactului asupra mediului în
faza iniţială a proiectelor cu impact semnificativ asupra
mediului;
- obligativitatea efectuării unei evaluări de mediu înaintea
aprobării planurilor şi programelor;
- corelarea planificării de mediu cu cea de amenajare a
teritoriului şi de urbanism;
- introducerea pârghiilor economice stimulative sau
coercitive;
- rezolvarea, pe niveluri de competenţă, a problemelor de
mediu, în funcţie de amploarea acestora;
- propunerea de acte normative armonizate cu
reglementările europene şi internaţionale în domeniu;
- introducerea şi urmărirea realizării programelor pentru
conformare;
- recunoaşterea produselor cu impact redus asupra
mediului, prin acordarea etichetei ecologice;
- promovarea cercetării fundamentale şi aplicative în
domeniul protecţiei mediului;
- instruirea şi educarea populaţiei, precum şi participarea
organizaţiilor neguvernamentale la elaborarea şi aplicarea
deciziilor.
Statul recunoaşte tuturor persoanelor dreptul la un
mediu sănătos, garantând în acest scop:
a) accesul la informaţia privind mediul, cu respectarea
condiţiilor de confidenţialitate prevăzute de legislaţia în
vigoare;
b) dreptul de a se asocia în organizaţii de apărare a calităţii
mediului;
c) dreptul de consultare în vederea luării deciziilor privind
dezvoltarea politicilor, legislaţiei şi a normelor de mediu,
eliberarea acordurilor şi a autorizaţiilor de mediu, inclusiv
pentru planurile de amenajare a teritoriului şi de urbanism;
d) dreptul de a se adresa, direct sau prin intermediul unor
asociaţii, autorităţilor administrative sau judecătoresti în
vederea prevenirii sau în cazul producerii unui prejudiciu
direct sau indirect;
e) dreptul la despăgubire pentru prejudiciul suferit.

8
 Protectia mediului constituie obligaţia şi
responsabilitatea autorităţilor administraţiei publice centrale şi
locale, precum şi a tuturor persoanelor fizice şi juridice.
Autorităţile administraţiei publice centrale şi locale
prevăd în bugetele proprii fonduri pentru programe de
protecţie a mediului şi colaborează cu autorităţile teritoriale
pentru protecţia mediului pentru realizarea acestora.
Coordonarea şi controlul activităţii de protecţie a
mediului revin autorităţii publice centrale pentru protecţia
mediului, autorităţilor publice teritoriale pentru protecţia
mediului, Agenţiei Naţionale pentru Protecţia Mediului,
precum şi instituţiilor abilitate prin prezenta lege pentru
domeniile lor de responsabilitate.
Autorităţile publice pentru protecţia mediului aplică
proceduri diferenţiate, după caz, de emitere a avizului,
acordului sau a autorizaţiei de mediu, în funcţie de impactul
asupra mediului al proiectelor şi activităţilor supuse
procedurii de autorizare. Procedurile diferenţiate şi
competenţele de emitere a avizelor, acordurilor şi a
autorizaţiilor de mediu, inclusiv procedura de participare a
publicului, se stabilesc prin ordin al conducătorului autorităţii
publice centrale pentru protecţia mediului.
Titularul activităţii are obligaţia de a informa
autorităţile publice teritoriale pentru protecţia mediului cu
privire la rezultatele automonitorizării emisiilor de poluanţi
reglementaţi, precum şi cu privire la accidente sau pericole de
accidente, ca urmare a emiterii autorizaţiei de mediu.
Informaţiile sunt luate în evidenţă de către autoritatea
competentă pentru protecţia mediului într-un registru public şi
comunicate autorităţii publice centrale pentru protecţia
mediului în vederea întocmirii registrului public naţional.
Pentru proiectele propuse pe teritoriul României, care
pot avea efecte semnificative pe teritoriul altor ţări, se aplică
prevederile Convenţiei privind evaluarea impactului asupra
mediului în context transfrontieră, adoptată la Espoo la 25
februarie 1991, ratificată de România prin Legea nr. 22/2001.
Autoritatea competentă pentru protecţia mediului,
împreună cu celelalte autorităţi ale administraţiei publice centrale

9
şi locale, după caz, asigură posibilitatea informării şi participării
publicului la deciziile privind activităţi specifice, în conformitate
cu prevederile Convenţiei privind accesul la informaţie,
participarea publicului la luarea deciziei şi accesul la justiţie în
probleme de mediu, semnată la Aarhus la 25 iunie 1998,
ratificata de ţatra noastră prin Legea nr. 86/2000.
Obligaţia mediatizării proiectelor şi activităţilor
pentru care se solicită aviz, acord, respectiv autorizaţie de
mediu, pe baza evaluării impactului asupra mediului, revine
titularului, sub îndrumarea autorităţilor pentru protecţia
mediului. Consultarea publicului este obligatorie în cazul
eliberării acordurilor şi autorizaţiilor de mediu.
Sunt exceptate de la aceste prevederi proiectele şi
activitaăţile din domeniul apărării, ordinii publice şi siguranţei
naţionale, precum şi activităţile comerciale sau industriale, a
căror mediatizare se face potrivit reglementărilor specifice
referitoare la respectarea caracterului de confidenţialitate.
Evaluarea impactului asupra mediului şi bilantul de
mediu se realizează prin unităţi specializate, persoane fizice
sau juridice independente de titularul proiectului sau al
activităţii şi atestate de autoritatea publică centrală pentru
protecţia mediului, pe baza unei proceduri aprobate prin ordin
al conducătorului acesteia; cheltuielile pentru elaborarea
lucrărilor din cadrul evaluarii sau bilanţului de mediu sunt
suportate de titularul proiectului sau al activităţii.
Răspunderea pentru realitatea informaţiilor furnizate
privind acţiunea propusă revine titularului proiectului sau al
activităţii, iar răspunderea pentru corectitudinea lucrărilor
realizate potrivit prevederilor legale, revine autorului acestora.

Întrebări
1. Ce este ecologia şi care sunt legităţile ei?
2. Care sunt principalele legi ale factorilor
limitativi?
3. Ce se înţelege prin aserţiunea În natură toate sunt
legate de toate?
4. Care sunt principalele obiective ale politicii
de mediu?

10
 UNITATEA DE ÎNVĂȚARE II

PRINCIPIILE ȘI IZVOARELE DREPTULUI MEDIULUI

Obiective
Studierea, interpretarea şi fixarea principiilor
fundamentale ale dreptului mediului, reglementate de
Constituţie, de Legea cadru a protecţiei mediului şi de alte
acte normative, în contextul legislaţiei europene şi
internaţionale. Prezentarea succintă a principalelor izvoare
formale ale dreptului mediului, care vor constitui obiectul
cercetării ulterioare în cadrul analizelor ce vor viza mijloacele
şi modalităţile de protecţiei a factorilor de mediu.

1. Principiile Dreptului mediului

Există două categorii de principii: pe plan intern şi pe plan
internaţional.
A. PE PLAN INTERN SE APLICA
URMATOARELE PRINCIPII:
Principiul potrivit căruia protecţia mediului trebuie să
constituie un element esenţial al politicii economice şi sociale
a statului.
Protecţia mediului constituie un obiectiv de interes
naţional, cu efecte directe şi indirecte pe termen lung în toate
compartimentele sistemului socio-uman.
Mediul şi protecţia sa reprezintă o prioritate în cadrul
activităţii de restructurare şi redimensionare a economiei după
principiile economiei de piaţă. În acest scop, organele statului,
persoanele juridice şi cele fizice, prin a căror activitate pot fi
aduse daune mediului, au următoarele obligaţii în acest
domeniu:
- să stabilească şi să aplice măsurile ce se impun pentru
desfăşurarea activităţii (unităţii existente) cu respectarea
normelor legale de protecţie a mediului;
- să asigure pentru agenţii economici determinarea cu
precizie a nocivităţii poluanţilor rezultaţi precum şi

11
 stabilirea şi includerea în proiecte a proceselor de
reţinere şi neutralizare a acestora, să ia măsuri ca la
stabilirea noilor amplasamente să se asigure protejarea
zonelor de locuit;
- să se asigure funcţionarea la parametrii proiectaţi şi
perfecţionarea utilajelor, instalaţiilor şi dispozitivelor de
protecţie a mediului.

Principiul priorităţii sănătăţii în comparaţie cu alte

scopuri de folosire a resurselor naturale.
Conform dispoziţiilor Constituţiei, dtatul garantează
dreptul cetăţeanului de a se bucura de sănătate fizică şi
mentală. Acest drept include şi menţinerea sau chiar
prelungirea duratei medii de viaţă şi prin intermediul
asigurării unui mediu curat, prin îmbunătăţirea tuturor
aspectelor igienei mediului şi ale igienei industriale.
Asigurarea sănătăţii populaţiei se realizează printr-o
serie de măsuri complexe, economice, sociale, culturale şi
sanitare. Statul alocă o parte din venitul naţional pentru
lărgirea şi perfecţionarea reţelei sanitare. Resursele naturale
ale mediului trebuie folosite în primul rând pentru
îmbunătăţirea permanentă a condiţiilor de viaţă a populaţiei,
pentru menţinerea unei stări de sănătate cât mai bună.
Pentru asigurarea sănătăţii populaţiei sunt utilizaţi în
scop profilactic şi de recuperare factori curativi naturali, ape
minerale, termale, lacuri şi nămoluri.
Pentru asigurarea condiţiilor igienice, a unui înalt
grad de salubritate a localităţilor şi locuinţelor, pentru
prevenirea şi combaterea poluării, un rol deosebit revine
respectării de către întreaga populaţie a normelor de igienă.
Aceste norme stabilesc condiţii de asigurare a calităţii apei,
aerului şi solului, a igienii la locul de muncă şi de protecţie
sanitară a alimentelor, surselor şi instalaţiilor de alimentare cu
apă potabilă.

Principiul participării populaţiei la protecţia şi

ameliorarea mediului

12
 Acest principiu presupune dreptul individului de a fi
informat în legătură cu proiectele şi programele ce vizează
relaţia sa cu mediul. El trebuie să aibă o educaţie în acest sens
care să-i permită a fi apt să-şi procure cele mai bune
informaţii. În acelaşi timp, indivizii pot participa la elaborarea
deciziilor ce pot avea o influenţă asupra mediului lor. În acest
sens, în Carta Mondială a naturii, principiul 23 are următorul
conţinut: toate persoanele au posibilitatea, în funcţie de
legiaslaţia din ţările lor, să participe individual sau împreună
cu alte persoane la elaborarea deciziilor ce privesc direct
mediul lor de viaţă, iar în cazul în care acestea suferă
degradări, ele au posibilitatea de a exercita acţiunile legale
pentru a obţine despăgubiri.
Mişcarea verde care s-a răspândit în ţările occidentale
a mobilizat opinia publică, a alertat politicienii şi a informat
cu privire la pagubele pentru natură şi sănătatea omului.
Un rol major revine organismelor neguvernamentale,
grupărilor de mediu, care trebuie să solicite informaţii şi să
organizeze acţiuni conform legislaţiei de protecţie a mediului.
Grupările de mediu trebuie să ceară guvernelor să
stabilească priorităţi concrete în privinţa protecţiei factorilor
de mediu, să stimuleze îmbunătăţirea şi aplicarea legii.
Acest principiu presupune şi dreptul individului de a
se adresa organelor executive şi judecătoreşti ori de câte ori se
consideră lezat ca urmare a degradării şi poluării mediului.
Principiul poluatorul plăteşte.
În legislaţia noastră actuală, acest principiu nu e
consacrat în mod expres. Încălcarea dispoziţiilor legale cu
privire la protecţia mediului trebuie să atragă răspunderea
disciplinară (materială), civilă, contravenţională sau penală
după caz.
În condiţiile instituirii oricărei forme de răspundere
juridică, persoanele care desfăşoară activităţi care produc
poluare fără a lua în prealabil măsurile ce se impun pentru
evitarea sau diminuarea acesteia până la limitele admisibile
prevăzute de lege, vor suporta riscul, consecinţele.

13
 Neefectuarea la timp a cheltuielilor pentru protecţia
mediului atrage după sine pagube mai mari, care trebuie
acoperite, fără a mai vorbi de pierderea de profit.
Cheltuielile cu protecţia mediului natural sunt implicit
cheltuieli care conduc la crearea unui plus de valoare.
Investiţiile făcute în această direcţie atrag după ele efecte
economice pozitive îndelungate, care adesea prelungesc cu
mult, dincolo de termenul de recuperare a investiţiei (globale).
A acţiona contrar înseamnă a produce poluare, pentru
a cărei combatere sunt necesare cheltuieli mult mai mari pe
lângă riscul asumat.
Declaraţia Consiliului Europei din 1968 privind lupta
împotriva poluării aerului, afirmă că toate cheltuielile făcute
în vederea prevenirii sau reducerii poluării trebuie să cadă în
sarcina autorilor. (după Daniela Marinescu, Maria-Cristina Petre,
Tratat de dreptul mediului, Ediţia a V-a revizuită și adăugită,
Editura Universitară, Bucureşti, 2014.)

B. PRINCIPII PE PLAN EXTERN

Pe plan extern se face aplicarea următoarelor principii:
Principiul “sic utere tuo”, care presupune obligaţia
statelor de a asigura ca activităţile exercitate în limitele
jurisdicţiei lor să nu cauzeze daune mediului altor state.
Principiul cooperării între state.
Principiul bunei vecinătăţi.
Principiul notificării şi consultării.
Principiul protejării patrimoniului comun.
Principiul nediscriminării.

2. Izvoarele formale ale Dreptului mediului

Izvoarele reale, materiale ale dreptului constau în
fenomene sociale, împrejurări, situaţii economice, politice,
necesităţi practice, care determină conturarea substanţei, a
materiei dreptului mediului.
Pe noi ne interesează izvoarele formale ale dreptului
mediului, cele care conferă regulilor de conduită, caracterul de
drept pozitiv.

14
 Prin izvor de drept înţelegem formele de exprimare a
normelor juridice care sunt determinate de modul de edictare
şi sancţionare a lor de către stat.
Ramura dreptului mediului e alcătuită din acte
normative, conţinând norme juridice care reglementează
comportarea subiectelor de drept în legătură cu conservarea,
dezvoltarea şi protecţia factorilor naturali şi antropici ai
mediului.
Izvoarele dreptului mediului sunt tocmai aceste acte
normative.
Din analiza normelor de dreptul mediului se
evidenţiază o serie de particularităţi ale izvoarelor acestei
ramuri de drept.
În ansamblul normelor de dreptul mediului un loc
deosebit îl ocupă normele tehnice, care reglementează
comportamentul oamenilor în procesul de producţie faţă de
mijloacele de producţie şi uneltele de muncă şi îndeosebi faţă
de natură.
Având în vedere faptul că protecţia şi conservarea
mediului constituie o problemă de interes naţional, izvoarele
dreptului mediului sunt acte normative adoptate de organele
statului, care conţin norme juridice ce reglementează relaţiile
sociale în legătură cu conservarea şi protejarea mediului.
Sunt izvoare de dreptul mediului şi unele tratate şi
convenţii internaţionale prin care se reglementează relaţiile
dintre state în legătură cu conservarea, folosirea şi protecţia
diferitelor componente ale mediului.

3. Principalele izvoare ale Dreptului mediului

Constituţia
Recunoaşterea dreptului fundamental al omului la un
mediu sănătos rezultă din art. 35 din legea fundamentală. Alte
două texte constituţionale garantează dreptul la viaţă (art. 22)
şi dreptul la ocrotirea sănătăţii (art. 34). Ambele presupun pe
lângă alte măsuri şi pe cele care privesc conservarea şi
protecţia mediului. Existenţa unui mediu cât mai curat
constituie condiţia principală a realizării acestor drepturi
fundamentale.

15
 Legea
Nu toate legile sunt izvoare ale dreptului mediului, ci
doar acelea care reglementează relaţiile sociale în legătură cu
folosirea şi dezvoltarea componentelor mediului.
Sunt izvoare de dreptul mediului: legea cadru privind
protecţia mediului (265/2006), Legea privind calitatea aerului
înconjurător (104/2011), Legea apelor (107/1996), Legea
vânătorii și a protecției fondului cinegetic (407/2006), Codul
silvic (Legea nr. 46/2008, modificată și completată de Legea
nr. 133/2015), Legea nr. 138/2004, a îmbunătăţirilor funciare,
etc.

Hotărârile şi ordonanţele Guvernului

Hotărârile şi Ordonanţele Guvernului sunt izvoare de
dreptul mediului în măsura în care reglementează relaţii
sociale ca şi legea. De exemplu, Hotărârea Guvernului nr.
170/2004 privind gestionarea anvelopelor uzate, Hotărârea
Guvernului nr. 124/2003 privind prevenirea, reducerea şi
controlul poluării mediului cu azbest, etc.
Dintre Ordonanţe exemplificăm: Ordonanţa de
urgenţă a Guvernului nr. 195/2005 privind protecţia mediului;
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 82/2011 privind unele
măsuri de organizare a activităţii de îmbunătăţiri funciare.

Ordinele miniştrilor
Ordinele miniştrilor sunt, de asemenea, izvoare de
dreptul mediului în măsura în care reglementează relaţii
sociale în domeniul conservării şi protecţiei factorilor de
mediu. Dăm ca exemplu, Ordinul ministrului nr.978/2003
privind Regulamentul de atestare a persoanelor fizice şi
juridice care elaborarează studii de evaluare a impactului
asupra mediului şi bilanţuri de mediu.

Tratatele şi convenţiile internaţionale

16
 Sunt izvoare de dreptul mediului cu condiţia să fie de
aplicabilitate imediată şi nemijlocită şi să fie ratificate de
România.
Tratatul e expresia acordului de voinţă dintre două sau
mai multe state, cu privire la normele juridice valabile şi
obligatorii în raporturile de cooperare dintre ele.
Este cel mai frecvent mijloc juridic la care statele
recurg pentru a reglementa relaţiile dintre ele cu privire
la mediu. Exemple de convenţii: Convenţia asupra
poluării atmosferice pe distanţe lungi (Geneva, 1979);
Convenţia privind protecţia Mării Negre împotriva
poluării, semnată la Bucureşti la 21 IV 1992.

Întrebări

1. Ce se înţelege prin principiul poluatorul plăteşte?

2. Ce loc ocupă în cadrul drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale omului, dreptul la un mediu
sănătos?
3. Care este cel mai important izvor formal al
Dreptului protecţiei mediului?

17
 UNITATEA DE ÎNVĂȚARE III

DREPTULUI LA UN MEDIU DE CALITATE - PREMISĂ A

DEZVOLTĂRII DURABILE

1. Noțiunea și caracterizarea dreptului

fundamental la un mediu de calitate
În conformitate cu prevederile constituționale,
statul recunoaşte dreptul oricărei persoane la un mediu
înconjurător sănătos şi echilibrat ecologic. Statul asigură
cadrul legislativ pentru exercitarea acestui drept și, în
mod corespunzător, persoanele fizice şi persoanele
juridice au îndatorirea de a proteja şi a ameliora factorii
de mediu.
Ca orice drept fundamental, dreptul la un mediu
de calitate este un drept subiectiv care face parte,
împreună cu celelalte drepturi şi obligaţii consfințite de
lege, din statutul juridic al persoanei (Ioniță, 2010).
În literatura de specialitate dreptul la un mediu
sănătos a fost definit ca fiind acel „drept fundamental
care exprimă cerinţa asigurării unui mediu de calitate şi a
menţinerii echilibrului ecologic, ca o condiţie
indispensabilă pentru apărarea sănătăţii oamenilor şi
continuitatea speciei umane pe Pământ.”(Romițan,
2004).
Făcând parte din mediul în care s-a născut, omul
nu poate trăi, nu poate să se dezvolte, să evolueze decât
în armonie cu natura, pe care trebuie să o protejeze,
asigurându-și, astfel, propria sa protecție și existență
(Teodoriu, 2009). Însă, legătura omului cu natura a
cunoscut o oarecare distanțare, mai ales în perioada
recentă de dezvoltare accentuată a industriilor, perioadă
în care se observă o exploatare fără limite a resurselor

18
naturale, resurse care se dovedesc a fi epuizabile.
Evoluția socială presupune, din păcate, dezvoltarea unor
activități ale omului care au pus și pun în pericol natura,
factorii de mediu, fapt care impune stabilirea și
impunerea unor măsuri ferme și urgente, care să asigure
protecția mediului.
Desigur, în evoluția vieții pe Terra omul, ca
specie, are o poziție privilegiată, dar resursele planetei
trebuie nu doar să-i asigure existența; este de dorit ca
acestea să fie valorificate în așa fel încât să profite și
generațiilor viitoare și, totodată, caracterul lor limitat
trebuie să determine eforturi pentru a descoperi noi
surse, alternative.
Făcând parte din categoria drepturilor
fundamentale de generația a treia (drepturi de
solidaritate, de responsabilitate comună), dreptul la un
mediu sănătos și echilibrat ecologic nu poate fi consfințit
și garantat decât prin efortul comun și intens al tuturor
statelor, indiferent de gradul lor de dezvoltare, care
trebuie să coopereze și pe planul elaborării unor politici
și strategii de mediu. Aceasta se impune imperios în
condițiile în care asistăm în prezent la fenomene și
evenimente nefaste pentru omenire: dezastre ecologice
(naturale sau produse de activitățile omului), conflicte
armate, sărăcirea populației, explozia demografică,
schimbări climatice etc.
Se impune ca toate acțiunile omului, la nivel
individual dar și colectiv, să aibă ca principal obiectiv
protecția factorilor de mediu, aceasta însemnând în
ultimă instanță protejarea propriei ființe, omul fiind parte
din mediu, fiind în același timp victima propriei sale
acțiuni.
În plan juridic, protectia mediului presupune
responsabilitatea autorităţilor administraţiei publice
centrale şi locale, precum şi a tuturor persoanelor fizice

19
şi juridice, concretizate prin norme care au ca scop,
printre altele: înlăturarea cu prioritate a poluanţilor care
periclitează nemijlocit şi grav sănătatea oamenilor;
crearea sistemului naţional de monitorizare integrată a
mediului; utilizarea durabilă a resurselor naturale;
menţinerea, ameliorarea calităţii mediului şi
reconstrucţia zonelor deteriorate; participarea publicului
la luarea deciziilor privind mediul; dezvoltarea
colaborării internaţionale pentru asigurarea calităţii
mediului.
Obiectul legislaţiei în vigoare îl constituie
reglementarea protecţiei mediului, obiectiv de interes
public major, pe baza principiilor şi elementelor
strategice care conduc la dezvoltarea durabilă a
societăţii. Principiile şi elementele strategice ce stau la
baza legislaţiei de mediu, în scopul asigurării unei
dezvoltări durabile, sunt: principiul precauţiei în luarea
deciziei; principiul prevenirii, reducerii şi controlului
integrat al poluării prin utilizarea celor mai bune tehnici
disponibile pentru activităţile care pot produce poluări
semnificative; principiul prevenirii riscurilor ecologice şi
a producerii daunelor; principiul conservării
biodiversităţii şi a ecosistemelor specifice cadrului
biogeografic natural; principul „poluatorul plăteşte",
toate acestea constituind garanții reale ale dreptului
fundamental la un mediu de calitate.
Ca orice drept fundamental, dreptul la un mediu
sănătos şi protejat are, pe lângă trăsăturile generale, şi o
serie de trăsături specifice care îi definesc identitatea,
cum ar fi:
- este un strâns legat de individ, grup sau populaţie,
conferind titularului prerogative care pot fi exercitate în
scopul realizării și a altor drepturi fundamentale, cum
sunt: dreptul la sănătate, dreptul la viață, dreptul la luarea
deciziilor cu impact asupra mediului etc.;

20
- este un drept (fundamental) care are mare aplicabilitate,
în sensul că respectarea și realizarea lui asigură condițiile
echilibrului ecologic, protecția reală a factorilor de
mediu și, în ultimă instanță, sănătatea și viața oamenilor;
- este dreptul fundamental care presupune exercitarea sa
nu numai pentru titular ci și pentru ceilalți membri ai
societății si, chiar mai mult, pentru generațiile viitoare,
cărora trebuie să li se asigure condiții de viață, un mediu
curat, resurse pentru existență;
- realizarea și respectarea acestui drept impune obligații
nu doar pentru membrii societății (priviți individual sau
în grup) ci și pentru autoritățile statale, pentru instituțiile
și organismele neguvernamentale, egenții economici etc.;
- are un caracter preponderent preventiv, pe lângă cel
reparator și sancționator, al răspunderii pentru daune
ecologice, în sensul că factorii de mediu trebuie protejați
anticipat, trebuie evitată producerea deteriorării lor, de
cele mai multe ori fiind dificil, dacă nu imposibil, de a-i
readuce în stare optimă, la care se adaugă, în plan juridic
dificultățile legate de stabilirea răspunderii, în special
cele care privesc identificarea autorului, dovada culpei
acestuia, întinderea daunei ecologice (Lupan, 2009);
- beneficiarul exercitării acestui drept fundamental este
omul, ca titular al acestuia; dar, în același timp,
beneficiar este și natura, mediul de viață al individului,
omul, de altfel, fiind o componentă a mediului, viața sa
neputând fi concepută în afara relației om-natură (Iancu,
1998).
2. Consacrarea juridică
O serie de documente internaționale, printre care
Carta ONU sau Declaraţia Universală a Drepturilor
Omului, proclamă drepturile şi libertăţile fundamentale
în mod egal, fără nicio discriminare. La Conferinţa ONU
privind mediul, care a avut loc la Stockholm în 1972, s-a
statuat asupra unor drepturi fundamentale, printre care

21
dreptul la libertate, dreptul la egalitate de tratament şi
condiţii de viaţă satisfăcătoare într-un mediu a cărui
calitate să permită o viață demnă şi în prosperitate.
Ulterior, consacrarea internaţională exprimată cu mai
multă claritate și fermitate a fost realizată în Carta
Africană asupra drepturilor omului şi ale popoarelor
(adoptată în 1981 în cadrul Organizaţiei Unităţii
Africane, intrată în vigoare în 1986), care prevede în art.
24: „toate popoarele au dreptul la un mediu general
satisfăcător, favorabil dezvoltării lor.” Chiar dacă ne
aflăm doar în prezenţa unei consfințiri politice a
dreptului persoanei la un mediu sănătos, nepoluat, acesta
este un moment important, mobilizator pentru legiuitorii
naţionali de a adopta ulterior acte normative
corespunzătoare (Lupan, 1998).
Fiind inclus printre drepturile fundamentale de
„generaţia a treia”, a drepturilor de solidaritate, dreptul la
un mediu sănătos şi echilibrat ecologic se caracterizează
printr-o dinamică deosebită în privinţa recunoaşterii şi
garantării sale juridice. Consfințit mai întâi pe plan
internaţional (Declaraţia de la Stockholm din 1972),
consacrat ulterior constituţional și legislativ la nivelul
statelor, acest drept este recunoscut cu timiditate, pe cale
jurisprudenţială, de sistemul Convenţiei Europene pentru
Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor
Fundamentale şi, în același mod, de dreptul european.
Într-o primă etapă, în absenţa unor reglementări exprese,
el este recunoscut şi garantat doar la nivelul practicii
judiciare (Duțu, 2007).
Abia în anul 1992, în Declaraţia asupra mediului
şi dezvoltării de la Rio de Janeiro este proclamat, ca
principiu, dreptul ființelor umane la o viaţă sănătoasă şi
productivă, în armonie cu natura.
Convenţia privind accesul la informaţie,
participarea publicului la luarea deciziei şi accesul la

22
justiţie în probleme de mediu, care a avut loc la Aarhus
la 25 iunie 1998, statuează că protecţia adecvată a
mediului este esenţială pentru bunăstarea şi exercitarea
drepturilor fundamentale ale omului, asigurându-se astfel
garantarea și realizarea dreptului la viaţă (Dușcă, 2009).
Surprinzător, Rezoluţia Adunării Generale a
ONU nr. 55/2 din 08.09.2000, de la New York, nu
consacră în mod expres acest drept, cu toate că la pct. 6
se face referire la valori fundamentale, printre care și
„respectul pentru natură”, esenţiale pentru relaţiile
internaţionale ale secolului al XXI-lea.
Pe plan național, în corelație cu legislația
internațională, Constituția României, în art. 35, consacră
dreptul la un mediu sănătos, alături de alte drepturi
fundamentale cu care acesta se află în strânsă legătură,
cum ar fi: dreptul la ocrotirea sănătății, dreptul la
informație, dreptul la viață și integritate fizică și psihică
și altele. De asemenea, dreptul la un mediu de calitate
este consacrat de Legea protecției mediului, nr.
265/2006, potrivit căreia statul recunoaște oricărei
persoane dreptul la un mediu sănătos și echilibrat
ecologic, garantând în acest scop accesul la informația
privind mediul și dreptul de asociere în organizații
pentru protecția mediului.

3. Conţinutul dreptului fundamental al omului

la un mediu de calitate
În prima etapă, dreptul la un mediu de calitate era
strâns legat de dreptul la sănătate şi de dreptul la viaţă,
fapt care s-a transformat ulterior în dreptul la condiţii de
viaţă şi de muncă mai bune, incluzând aici și dreptul la
odihnă. Totodată, protecţia mediului se realizează
inevitabil și prin restrângerea unor libertăţi
fundamentale, cum ar fi dreptul la proprietate, sau prin
limitarea exercitării unor servituţi ori a dreptului la libera

23
circulaţie în anumite zone (protejate). În același timp,
realizarea dreptului fundamental la un mediu sănătos
presupune exercitarea și a altor drepturi, de asemenea
fundamentale, cum sunt: dreptul la o corectă informare şi
la luarea deciziilor cu impact asupra mediului, dreptul la
asociere, accesul la justiție ș.a.
Așa cum se stie, dreptul subiectiv are în
conținutul său pe lângă drepturi și obligații, atât pentru
stat şi autorităţile publice cât şi pentru individ, fapt care
impune ca protecţia mediului să se realizeze cu
participarea activă a cetățenilor la viața publică,
democratică, inclusiv la acțiunile jurisdicționale prin care
se urmărește protejarea factorilor de mediu sau repararea
daunelor ecologice (Bădescu, 2011).
Sub aspectul conținutului său, dreptul la un
mediu de calitate poate fi analizat din două perspective:
cea individuală, „umană”, care presupune protejarea
vieții, sănătății și dezvoltării omului prin asigurarea unui
mediu sănătos și echilibrat ecologic și cea colectivă,
„naturală”, care impune omului o conduită care să aibă
ca țel protejarea mediului natural și, pe cale de
consecință, asigurarea unui mediu de viață propice vieții
pe planetă (Ioniță, 2010).
Din perspectivă individuală, dreptul fundamental
la un mediu sănătos conferă o serie de prerogative care
pot fi exercitate de om, menite să-i asigure un mediu
nepoluat, care să nu creeze o stare de pericol pentru
sănătate, viaţă şi dezvoltare, precum și punerea la
îndemână a acțiunilor pentru repararea pagubei suferite
de pe urma unei eventuale poluări.
Din perspectivă colectivă (naturală), desprindem
cerința creării unui mediu echilibrat din punct de vedere
ecologic, în care dominanta este reprezentată de
imperativul garantării unui mediu natural care să
favorizeze calitatea vieţii în general (Iancu, 1998). Din

24
această perspectivă, dreptul fundamental la un mediu de
calitate implică și obligaţia statelor de a coopera în
vederea prevenirii şi combaterii poluării, a protejării
mediului la nivel național, regional şi internaţional.
Sa conturat în literatura de specialitate (Iancu,
1998) opinia potrivit căreia există trei coordonate pe
baza cărora se poate individualiza un conţinut complet al
dreptului fundamental la un mediu de calitate. O primă
coordonată este cea conform căreia dreptul fundamental
în cauză, ce trebuie să fie înscris în dispoziţiile
constituţionale ca drept ce aparţine generațiilor prezente
şi viitoare, este în strânsă legătură cu conţinutul
elementelor care definesc noţiunea de mediu.
Cea de-a doua coordonată presupune realizarea
concordanţei dintre conţinutul dreptului fundamental la
un mediu sănătos şi limitele acțiunii de protecţie a
factorilor de mediu, prin raportarea drepturilor pe care le
au cetăţenii în legătură cu protecţia mediului la
obligațiile statului, autorităților și organismelor
neguvernamentale în privința protecţiei factorilor
naturali.
Cea de-a treia coordonată implică implementarea
în legislațiile naționale a reglementării care vizează
răspunderea juridică pentru săvârşirea unor ilegalităţi
(acțiuni sau inacțiuni), care afectează dreptul
fundamental la un mediu de calitate, fie pentru fapte prin
care se cauzează daune ecologice, fie pentru fapte prin
care nu s-au produs prejudicii mediului dar s-au creat
condițiile producerii unor astfel de daune.
Garanțiile realizării dreptului fundamental al
omului la un mediu sănătos sunt materializate și prin
prevederile actualei legi-cadru a protecției mediului,
potrivit căreia statul recunoaşte tuturor persoanelor
dreptul la un mediu sănătos, garantând în acest scop:
accesul la informaţiile privind mediul, cu respectarea

25
condiţiilor de confidenţialitate prevăzute de legislaţia în
vigoare; dreptul de asociere în organizaţii pentru
protecţia mediului; dreptul de a fi consultat în procesul
de luare a deciziilor privind dezvoltarea politicii şi
legislaţiei de mediu, emiterea actelor de reglementare în
domeniu, elaborarea planurilor şi programelor; dreptul
de a se adresa, direct sau prin intermediul organizaţiilor
pentru protecţia mediului, autorităţilor administrative
şi/sau judecătoreşti, după caz, în problemele de mediu,
indiferent dacă s-a produs sau nu un prejudiciu; dreptul
la despăgubire pentru prejudiciul suferit. Același act
normativ instituie și obligaţia şi responsabilitatea
autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale,
precum şi a tuturor persoanelor fizice şi juridice pentru
protecția mediului, pentru asigurarea unui mediu de
calitate.
În concluzie, caracteristica definitorie a dreptului
la un mediu sănătos este determinată, în primul rând, de
specificul valorilor, elementelor fundamentale ale
mediului, care trebuie ocrotite. Importanţa excepţională
şi amploarea deosebită a problemelor ecologice conferă
acestui drept dublă ipostază de exercitare.
Prima, dimensiunea globală a protecţiei mediului,
evidențiată prin diversitatea și amploarea problemelor
ecologice cu care se confruntă lumea contemporană,
precum: efectul de seră, diminuarea stratului de ozon,
sărăcirea biodiversităţii, schimbările climatice, explozia
demografică, poluarea transfrontalieră etc. Consecinţele
pe care le pot avea asemenea previziuni ridică dreptul
fundamental al omului la un mediu de calitate, echilibrat
la rangul unui drept al speciei umane la supraviețuire și o
șansă al planetei la viață.
Cea de-a doua, dimensiunea individuală, care
presupune o serie de prerogative care pot fi exercitate de
om, menite să-i asigure un mediu nepoluat, care să nu

26
creeze o stare de pericol pentru sănătate, viaţă şi
dezvoltare, precum și punerea la îndemână a acțiunilor
administrative sau jurisdicționale pentru repararea
eventualelor daune ecologice sau a prejudiciilor produse
omului sieși prin propria sa acțiune poluatoare.

Întrebări:

1. Care este caracteristica fundamentală a dreptului la

un mediu de calitate?
2. Care sunt garanțiile juridice ale realizării dreptului
fundamental la un mediu sănătos?
3. În ce constă conținutul dreptului la un mediu de
calitate?
4. Cum este consacrat dreptul fundamental al omului
la un mediu sănătos?

27
 UNITATEA DE ÎNVĂȚARE IV

CONSERVAREA ȘI PROTECȚIA AERULUI

ÎNCONJURĂTOR

Obiective
Cercetarea şi analiza interpretativă a normelor care
reglementează conservarea şi protecţia atmosferei, cu privire
specială asupra: poluării aerului, normelor privind emisiile de
poluanţi în aer, normelor privind limita maximă admisibilă a
substanţelor poluante, obligaţiilor agenţilor economici şi ale
autorităţilor pentru asigurarea protecţiei atmosferei, sistemului
economico-financiar aplicabil în materia protecţiei aerului.

1. Poluarea atmosferei
În raportul din 1967 al Consiliului Europei pentru
protecţia mediului se menţionează că: se consideră poluat
aerul atunci când se constată prezenţa unor substanţe străine
sau a unor variaţii importante ale acestora în proporţia părţilor
componente ale aerului şi care, ţinând seama de cunoştinţele
ştiinţifice ale momentului, pot provoca acţiuni jenente sau
efecte dăunătoare.
În conformitate cu alt document internaţional elaborat
la prima Conferinţă Generală Europeană pentru protecţia
mediului, poluarea atmosferei se defineşte ca fiind
introducerea în atmosferă de către om direct sau indirect de
substanţe sau energii care au o acţiune nocivă de natură să
pună în pericol sănătatea omului, să dăuneze resurselor
biologice şi ecosistemului, să deterioreze bunurile materiale şi
să aducă atingere sau să păgubească valorile de agrement sau
alte utilizări legitime ale mediului.
Poluarea atmosferei transfrontiere pe distanţe lungi a
fost definită ca fiind acea poluare a cărei sursă fizică este
cuprinsă total sau parţial în zona supusă jurisdicţiei unui stat
şi care are efecte dăunătoare într-o zonă supusă altor state, la o
distanţă la care nu e în general posibil să se distingă

28
contribuţia surselor individuale sau a grupurilor de surse de
emisie. În toate cazurile, definirea poluării aerului ia în
considerare orice schimbare vătămătoare a compoziţiei
aerului, orice alterare a calităţii sale.
Aerul devine poluat în momentul în care concentraţia
substanţelor străine introduse în atmosferă în mod artificial
sau natural, sistematic sau doar accidental, se situează la un
nivel ce poate dăuna sănătăţii ori vieţii animale sau vegetale.
Desfăşurarea activităţilor care pot constitui surse fixe
importante de emisii de poluanţi în aer este permisă numai cu
autorizaţie de mediu. Procedura de autorizare se supune
prevederilor Legii protecţiei mediului nr. 265/2006, şi ale
celorlalte acte normative în vigoare.
Lista cuprinzând activităţile care constituie surse fixe
importante de emisii de poluanţi se stabileşte prin hotărâre a
Guvernului.
Titularii activităţilor care constituie surse fixe
importante de emisii au următoarele obligaţii:
a) să solicite şi să obţină autorizaţia de mediu în termenul şi
în condiţiile prevăzute de legislaţia în vigoare;
b) să deţină evidenţe complete privind exploatarea
instalaţiilor ce constituie surse de poluare şi cantităţile de
poluanţi eliminate în aer;
c) să elaboreze strategii de prevenire a accidentelor majore
şi să le pună în practică în mod adecvat;
d) să elaboreze planuri pentru situaţii de urgenţă, care
stabilesc măsurile aplicabile în interiorul amplasamentului, şi
să solicite aprobarea autorităţilor competente pentru măsurile
stabilite să se aplice în afara amplasamentului;
e) în caz de pericol major sau iminent, cu impact asupra
calităţii aerului, să oprească funcţionarea instalaţiilor care
constituie sursa de pericol şi să anunţe autorităţile
competente;
f) în situatia în care nu se obţin rezultatele scontate prin
condiţiile stabilite în autorizaţie, să pună în aplicare măsurile
de rectificare a parametrilor şi condiţiilor de funcţionare, în
vederea încadrării în prevederile legale stabilite de autoritatea
competentă;

29
 g) să furnizeze reprezentanţilor autorităţilor competente
informaţiile necesare, conform prevederilor legale;
h) să participe la elaborarea programelor de reducere a
emisiilor de poluanţi, a planurilor de acţiune pentru calitatea
aerului şi să pună în aplicare obligaţiile ce le revin prin
acestea;
i) să informeze, conform prevederilor legale în vigoare, în
cazul producerii de emisii accidentale de poluanţi în aer sau
de accident major.
(2) Procedurile de întocmire şi de aplicare a planurilor de
prevenire a accidentelor majore şi a planurilor pentru situaţii
de urgenţă se reactualizează prin hotărâre a Guvernului.
Titularii activităţilor care nu pot constitui surse fixe
importante de emisii de poluanţi în aer au următoarele
obligaţii:
a) să solicite şi să obţină autorizaţie de mediu în
conformitate cu prevederile actelor normative în vigoare;
b) să pună în funcţiune şi să asigure funcţionarea instalaţiei
care constituie sursă de poluare, cu respectarea condiţiilor
stabilite de autoritatea de protecţie a mediului în acordul sau
în autorizaţia de mediu, conform prevederilor legislaţiei în
vigoare;
c) să deţină evidenţe complete privind exploatarea
instalaţiilor care constituie surse de poluare, furnizând
autorităţilor competente toate datele solicitate conform
legislaţiei în vigoare;
d) în situaţia în care nu se obţin rezultatele scontate prin
condiţiile stabilite în autorizaţie, să pună în aplicare măsurile
de rectificare a parametrilor şi condiţiilor de funcţionare, în
vederea încadrării în prevederile legale;
e) să participe la elaborarea programelor de reducere a
emisiilor, a planurilor de acţiune pentru calitatea aerului şi să
pună în aplicare obligaţiile ce le revin prin acestea.
Activităţile la care se inregistrează, în regim normal
de funcţionare a instalaţiilor, depăşiri ale valorilor limită de
emisie în aer pentru poluanţii specifici activităţii pot fi
autorizate doar cu program pentru conformare, în condiţiile
legii.

30
 Programul pentru conformare va conţine măsuri de
reducere a poluării aerului prin folosirea celor mai bune
tehnici disponibile, care nu implică costuri excesive, etapizate
pe o perioadă de cel mult 5 ani, dacă nu sunt depăşite valorile
limită de calitate a aerului sau marjele de toleranţă pentru
aceşti poluanţi.
În cazul depăşirii accidentale a valorilor limită de
emisie de poluanţi, autoritatea de mediu decide întreruperea
temporară a activităţii instalaţiei care a provocat poluarea,
până la îndepărtarea cauzelor poluării.
În zonele în care sunt depăşite valorile limită de
emisie de poluanţi privind calitatea aerului, pe baza studiilor
de evaluare a impactului asupra mediului autoritatea de mediu
competentă poate stabili valori limită de emisie specifice
fiecărei activităţi din zonă, mai restrictive decât valorile
stabilite de legislaţia în vigoare.
Acordul de mediu se emite în conformitate cu
prevederile Legii protecţiei mediului nr. 265/2006, ale Legii
nr. 104/2011 privind calitatea aerului înconjurător şi ale
celorlalte acte normative în vigoare, cu îndeplinirea
următoarelor condiţii:
a) prevederea tuturor măsurilor de prevenire a poluării
aerului, inclusiv folosirea celei mai bune tehnici disponibile
care nu implică costuri excesive;
b) funcţionarea unităţii de producţie nu determină poluarea
semnificativa a aerului, în special prin emisii de substanţe
supuse reglementărilor în vigoare;
c) nu se depăşesc valorile limită de emisie pentru poluanţii
rezultaţi din activitate;
d) sunt luate în considerare valorile limită privind calitatea
aerului pentru toţi poluanţii rezultaţi din activitate.
Pentru modificarea sau dezafectarea instalaţiilor
existente care pot avea impact asupra calităţii aerului
înconjurator este obligatorie obţinerea acordului de mediu, în
condiţiile legii.
Este obligatorie obţinerea acordului de mediu pentru
operaţiuni de dezafectare a instalaţiilor existente, care au
impact asupra calităţii aerului.

31
 Autorităţile competente stabilesc şi pun în aplicare
planuri naţionale de reducere a emisiilor de poluanţi rezultate
din activităţile şi de la instalaţiile industriale cu impact asupra
calităţii aerului.
Transferul de poluanţi din aer către un alt factor de
mediu, ca urmare a măsurilor de reducere a poluării aerului
înconjurator, este permis în condiţiile menţinerii nivelului
poluanţilor sub valorile limită pentru acel factor de mediu.
Metodele si sistemele adoptate în vederea
îmbunatăţirii calităţii aerului nu conduc la depăşirea normelor
stabilite de legislaţia în vigoare pentru locul de muncă.
Titularii de activitate au obligaţia să furnizeze
autorităţilor competente informaţiile solicitate pentru
actualizarea Inventarului naţional al emisiilor de poluanţi
atmosferici, precum şi pentru derularea procedurilor de
reglementare şi control, în condiţiile legii.
Emisiile de poluanţi în aer se supun taxelor.
Procedura şi cuantumul de stabilire a taxelor sunt
reglementate conform prevederilor legislaţiei în vigoare.

2. Protecţia atmosferei în dreptul intern

Legislaţia în domeniul protecţiei atmosferei are ca
scop stabilirea cadrului juridic privind prevenirea, limitarea
deteriorării şi ameliorarea calităţii atmosferei, în scopul
evitării efectelor negative asupra sănătăţii omului şi asupra
mediului ca întreg, asigurându-se astfel alinierea la normele
juridice internaţionale şi la reglementările comunitare.
Reglementarea activităţilor care afectează sau care pot
afecta calitatea atmosferei, direct sau indirect, desfăşurate de
persoane fizice şi juridice, şi strategia naţională în domeniu
urmăresc asigurarea dreptului fiecărei persoane la un mediu
de calitate.
Regimul juridic al protecţiei atmosferei are la bază
principiile generale consacrate de legislaţia în vigoare şi
acceptate la nivel internaţional.
Principalele obiective ale strategiei naţionale privind
protecţia atmosferei sunt următoarele:

32
 a) menţinerea calităţii aerului înconjurător în zonele
în care se încadrează în limitele prevăzute de normele în
vigoare pentru indicatorii de calitate;
b) îmbunătăţirea calităţii aerului înconjurător în
zonele în care nu se încadrează în limitele prevăzute de
normele în vigoare pentru indicatorii de calitate;
c) adoptarea măsurilor necesare în scopul limitării
până la eliminare a efectelor negative asupra mediului, în
context transfrontier;
d) îndeplinirea obligaţiilor asumate prin acordurile şi
tratatele internaţionale la care România este parte şi
participarea la cooperarea internaţională în domeniu.
Autorităţile publice centrale şi locale au obligaţia să
asigure schimbul de informaţii, inclusiv al celor necesare în
activitatea de elaborare şi punere în aplicare a strategiilor
sectoriale legate de protecţia atmosferei şi al celor referitoare
la cele mai bune tehnici disponibile care nu implică costuri
excesive.
Titularii activităţilor care constituie surse fixe
importante de emisii, au obligaţia de elaborare a planurilor
pentru situaţii de urgenţă, care stabilesc măsurile aplicabile în
interiorul amplasamentului, şi de a solicita obţinerea aprobării
de către autorităţile competente pentru masurile stabilite a se
aplica în afara amplasamentului.
De asemenea, este stabilită, tot ca obligaţie extrem de
importantă, oprirea în caz de pericol major sau iminent a
funcţionarii instalaţiilor care constituie sursă de pericol cu
impact asupra calităţii aerului şi anunţarea autoritatilor
competente.
Autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului
are următoarele atribuţii şi responsabilităţi:
a) elaborează şi promovează strategia naţională şi planul
naţional de acţiune în domeniul protecţiei atmosferei, ca
parte integrantă a strategiei şi politicilor naţionale de
protecţie a mediului;
b) coordonează şi controlează modul de punere în aplicare
şi de respectare a dispoziţiilor prezentei ordonanţe de
urgenţă şi a actelor normative ce decurg din aceasta;

33
 c) elaborează, avizează, promovează şi, după caz, aprobă
actele normative, precum şi măsurile necesare pentru
aplicarea unitară pe teritoriul României a prevederilor
din convenţiile internaţionale privind protecţia
atmosferei, la care România este parte;
d) coordonează elaborarea inventarelor naţionale de emisii
poluante în aer;
e) coordonează elaborarea şi reactualizarea normelor şi
reglementărilor privind calitatea aerului;
f) coordonează elaborarea şi reactualizarea normelor şi
reglementărilor privind emisiile de poluanţi în aer;
g) coordonează la nivel naţional participarea la programele
Uniunii Europene de asigurare a calităţii datelor;
h) aprobă metodele şi metodologiile de evaluare a calităţii
aerului şi a emisiilor poluante în aer, coordonează şi
controlează aplicarea acestora;
i) aprobă metodele de determinare a concentraţiilor
poluanţilor în aerul înconjurător, elaborate de instituţiile
specializate, şi asigură condiţiile necesare în vederea
menţinerii acurateţei măsurătorilor efectuate;
j) evaluează calitatea aerului înconjurător prin intermediul
instituţiilor specializate;
k) participă la derularea activităţilor din cadrul Sistemului
naţional de monitorizare integrată a calităţii aerului şi
coordonează programele de asigurare a calităţii datelor
privind calitatea aerului înconjurător provenite din
Sistemul naţional de monitorizare integrată a calităţii
aerului;
l) asigură accesul publicului la informatiile privind calitatea
atmosferei, în conformitate cu prevederile legislaţiei în
vigoare;
m) raportează datele în conformitate cu prevederile
convenţiilor internaţionale privind protecţia atmosferei,
la care România este parte.
Autorităţile publice teritoriale pentru protecţia
mediului au următoarele atribuţii şi responsabilităţi:

34
 a) controlează modul de aplicare şi de respectare a
dispoziţiilor actelor normative în vigoare din acest
domeniu la nivel teritorial;
b) elaborează planuri de acţiune pentru calitatea aerului,
programe de ameliorare a calităţii aerului la nivel
teritorial şi asigură corelarea acestora cu planul local de
acţiune pentru protecţia mediului, în cooperare cu
serviciile descentralizate ale celorlalte autorităţi de
specialitate ale administraţiei publice centrale, cu
autorităţile administraţiei publice locale şi în parteneriat
cu alte instituţii publice locale şi cu titularii de
activitate;
c) elaborează inventarul emisiilor poluante la nivel
teritorial;
d) urmăreste şi analizează aplicarea planurilor de acţiune
pentru calitatea aerului la nivel teritorial şi elaborează
rapoarte anuale;
e) colaborează cu organismele guvernamentale abilitate,
care avizeaza actiunile de import-export al produselor,
bunurilor şi al altor materiale cu regim special de
comercializare, care pot afecta calitatea atmosferei, în
conformitate cu legislaţia natională şi cu convenţiile
internaţionale la care România este parte;
f) aplică sancţiunile prevăzute de legislaţia în vigoare;
g) participă la derularea activităţilor din cadrul Sistemului
naţional de monitorizare integrată a calităţii aerului;
h) informează operativ autoritatea centrală de protecţie a
mediului, alte autorităţi centrale şi locale, potrivit
atribuţiilor şi competenţelor acestora, în cazul
producerii unor evenimente deosebite cu impact asupra
calităţii aerului şi care aduc prejudicii sănătăţii umane;
i) pun la dispoziţie autorităţilor teritoriale pentru sănătate,
agricultură şi alimentaţie, lucrări publice şi amenajarea
teritoriului şi administraţiei publice locale informaţiile
necesare în activitatea de elaborare şi punere în aplicare
a strategiilor sectoriale legate de calitatea aerului
atmosferic;

35
 j) informează populaţia şi autorităţile locale în cazul
depăşirii pragurilor de alertă;
k) asigură informarea curentă a populaţiei şi a autorităţilor
locale cu privire la calitatea aerului;
l) urmăreşte aplicarea la nivel teritorial a programelor şi
măsurilor pentru respectarea convenţiilor şi a
acordurilor internaţionale la care România este parte.

Întrebări:

1. Cum este definită poluarea atmosferei în dreptul

intern şi legislaţia internaţională?
2. Care sunt priorităţile politice şi legislative în scopul
protecţiei atmosferei?
3. Care sunt principalele obligaţii ale agenţiilor
economici pentru a sigurarea protecţiei aerului?

36
 UNITATEA DE ÎNVĂȚARE V

CONSERVAREA ȘI PROTECȚIA APELOR

1. Noţiuni generale

Obiective
Cunoaşterea şi analiza interpretativă a normelor care
reglementează conservarea şi protecţia apei, cu privire
specială asupra: poluării apei, normelor privind protecţia,
punerea în valoare şi dezvoltarea durabilă a resurselor de apă,
apărarea împotriva poluării şi şi modificărilor caracteristicilor
resurselor de apă, Protecţia, administrarea şi gospodărirea
apelor în România protecţia, punerea în valoare şi dezvoltarea
durabilă a resurselor de apă, mecanismul economic specific
domeniului gospodăririi apelor.

Apele reprezintă o resursă naturală regenerabilă,

vulnerabilă şi limitată, element indispensabil pentru viaţă
şi pentru desfăşurarea tuturor activităţilor sociale şi
economice.
Reglementările juridice din domeniul protecţiei şi
conservării mediului acvatic au ca scop: - apărarea împotriva
poluării şi şi modificărilor caracteristicilor resurselor de apă;
- conservarea şi dezvoltarea resurselor de apă;
- refacerea calităţii apelor de suprafaţă şi subterane;
- conservarea şi protejarea ecosistemelor acvatice;
- asigurarea alimentării cu apă a populaţiei etc.
Prin prevederile actelor normative din domeniul
protecţiei resurselor de apă s-a urmărit a se stăvili construcţia
şi folosirea de diverse obiective, edificii care, prin prezenţa
lor, ar fi împiedicat buna desfăşurare a exploatării apelor sau a
acţiunilor de drenaj, a conserva rezerva de apă pe care o are o
localitate şi a nu se risipi o resursă limitată, a se asigura
protejarea apelor împotriva poluanţilor chimici, a se asigura
protecţia locuinţelor şi gospodăriilor aflate în imediata

37
apropiere a marilor râuri sau a barajelor, a se ţine sub o
observaţie debitele râurilor şi barajelor pentru ca în
eventualitatea creşterii sau descreşterii bruşte a nivelului
apelor să se poată lua măsurile ce se impun de către organele
abilitate, a se determina participarea laacţiunile de apărare
împotriva inundaţiilor, de combatere a secetei sau a altor
calamităţi naturale.

2. Protecţia, administrarea şi gospodărirea apelor

în România
Apele, potrivit articolului 1 alin. 2 din Legea nr.
107/1996, fac parte integrantă din patrimoniul public.
Protecţia, punerea în valoare şi dezvoltarea durabilă a
resurselor de apă sunt acţiuni de interes general.
Aparţin domeniului public apele de suprafaţă cu
albiile lor minore, cu lungime mai mare de 5 km şi cu bazine
hidrografice ce depăşesc suprafaţa de 10 kilometri pătraţi pe
care apele curg permanent; aparţin deţinătorilor, cu diferite
titluri ale terenurilor pe care se formează sau curg.
Apele din domeniul public se dau în administrare
Regiilor autonome “Apele Române” de către Ministerul Apelor
şi Pădurilor în condiţiile legii.
Supravegherea calităţii apei potabile se bazează pe
principiul solidarităţii umane şi interesului comun.
Gestionarea cantităţii sau calităţii apelor se realizează de
Regia autonomă „Apele Române” şi filialele sale bazinale.
Satisfacerea cerinţelor de apă ale populaţiei are
prioritate faţă de folosirea apei în alte scopuri.
De asemenea, au prioritate: alimentarea cu apă pentru
animale, refacerea rezervei intangibile de apă după incendii,
precum şi debitele necesare menţinerii echilibrului ecologic al
habitatului acvatic.
Restrângerea utilizării apei potabile pentru populaţie
este interzisă (în folosul altor activităţi).
Ministerul Mediului, Ministerul Apelor și Pădurilor şi
R.A. „Apele Române” sunt în drept să ia măsuri de limitare
sau de suspendare provizorie a folosirii apei, pentru a face faţă
unui pericol sau consecinţelor unor accidente, secetei,

38
inundaţiilor, sau unui risc de lipsă de apă datorat
supraexploatării resurselor.
Dacă din cauza secetei sau a altor calamităţi naturale
rezervele de apă autorizate nu pot fi asigurate tuturor
utilizatorilor, autorităţile aplică restricţii temporare de folosire
a resursei de apă.
Poluarea în orice mod a resurselor de apă este
interzisă. În acest sens, la propunerea Ministerului Apelor și
Pădurilor, se aprobă prin standarde – norme de calitate a
resursei de apă. Pentru protecţia resursei de apă – interdicţii:
- punerea în funcţiune de obiective economice noi sau
dezvoltarea celor existente, a noi ansambluri de locuinţe
care măresc gradul de încărcare a apelor uzate, fără
punerea concomitentă în funcţiune a reţelelor de
canalizare şi a instalaţiilor de epurare;
- aruncarea, introducerea în oricare mod, în albiile
cursurilor de apă a deşeurilor de orice fel;
- evacuarea de ape uzate în apele subterane, în lacurile
naturale sau de acumulare, iazuri, bălţi, heleştee;
- spălarea în cursurile de apă sau în lacuri şi pe malurile
acestora a vehiculelor etc. sau a altor utilaje, agregate
mecanice, ambalaje (care au conţinut pesticide);
- spălarea animalelor domestice, dezinfectate cu substanţe
toxice în afara locurilor special amenajate în acest scop;
- aruncarea sau vărsarea în instalaţiile sanitare, reţele de
canalizare a reziduurilor petroliere sau a substanţelor
periculoase;
- spălarea în cursurile de apă a obiectelor de uz casnic cu
folosirea substanţelor chimice de orice fel.
În scopul folosirii raţionale şi protejării calităţii
resurselor de apă, utilizatorii de apă au următoarele obligaţii:
1. Să adopte tehnologii de producţie cu cerinţe de
apă reduse şi cât mai puţin poluante;
2. Să asigure realizarea, întreţinerea, exploatarea
staţiilor şi instalaţiilor de prelucrare a calităţii
apelor la capacităţile autorizate;

39
 3. Să respecte cu stricteţe disciplina şi normele
tehnologice în activităţile de producţie care
folosesc apa şi evacuează ape uzate.
Conservarea, refolosirea şi economisirea apei sunt
încurajate de stimuli economici, inclusiv pentru cei care
manifestă o preocupare constantă în scopul protejării calităţii
şi cantităţii apei, precum şi prin aplicarea de penalităţi celor
care risipesc sau poluează resursele de apă.
Mecanismul economic specific domeniului
gospodăririi apelor include sistemul de plăţi, bonificaţii şi
penalităţi. Sistemul de plăţi se bazează pe regula că
beneficiarul plăteşte în funcţie de serviciile prestate şi de
folosirea raţională a resurselor de apă. Bonificaţiile se acordă
utilizatorilor de apă care demonstrează constant o grijă
deosebită pentru folosirea raţională şi pentru protejarea
calităţii apelor. Penalităţile se aplică acelor utilizatori de apă
la care se constată abateri de la prevederile contractelor, atât
pentru depăşirea cantităţii de apă poluate şi a concentraţiilor şi
impurităţii substanţelor purificatoare evacuate. Toate cele
enumerate mai sus se stabilesc prin Hotărâre de Guvern.
Regia Autonomă “Apele Române” este singura în drept să
constate cazurile în care se acordă bonificările sau se aplică
penalităţi.

Întrebări:

1. Cum este definită noţiunea de poluare a apei?

2. Cum este reglementată protecţia, administrarea şi
gospodărirea apelor în România?
3. În ce constă mecanismul economic specific
domeniului gospodăririi apelor?

40
 UNITATEA DE ÎNVĂȚARE VI
PROTECȚIA ȘI AMELIORAREA SOLULUI

Obiective
Aprofundarea şi interpretarea normelor privind
conservarea şi protecţia solului şi subsolului, măsurile legale
de conservare şi protecţie a solului în România, executarea şi
exploatarea amenajărilor de îmbunătăţiri funciare.

1. Consideraţii generale
Fondul funciar este constituit din terenurile de orice
fel, indiferent de destinaţie, de titlul în baza căruia sunt
deţinute sau de domeniul – public sau privat – din care fac
parte.
În funcţie de destinaţie, terenurile sunt: terenuri cu
destinaţie agricolă, terenuri cu destinaţie forestieră, terenuri
aflate permanent sub ape, terenuri din intravilan, terenuri cu
destinaţii speciale.
Protecţia şi ameliorarea solului se realizează prin
lucrări de prevenire şi de combatere a proceselor de degradare
şi poluare provocate de fenomene naturale sau cauzate de
activităţi economico – sociale.
Protecţia juridică a solului presupune stabilirea şi
respectarea măsurilor care au ca scop dezvoltarea calităţii
solurilor prin: supravegherea, prognoza şi avertizarea cu
privire la tendinţele şi dinamica evoluţiei şi a stării de
asigurare cu fosfor mobil şi potasiu a terenurilor agricole;
fundamentarea ştiinţifică a acţiunilor de folosire judicioasă a
îngrăşămintelor în procesul de producţie agricolă; măsuri
adecvate de gospodărire, organizare şi amenajare a
teritoriului.
Solul este factorul de mediu care necesită o atenţie şi
o protecţie sporită dată fiind imposibilitatea supunerii unor
procedee de epurare, precum şi pentru faptul că este limitat ca
suprafaţă în urma degenerării sale, cu greu mai poate fi adus
în stare normală.

41
 Dacă pentru geneza unui strat fertil de sol sunt
necesare perioade foarte mari de timp, distrugerea sau
degradarea sa, datorată unor cauze naturale (eroziune,
alunecări de teren, inmlăştinare, inundaţii etc.) sau ca urmare
a activităţilor poluatoare ale omului, se produce mult mai
repede, iar consecinţele sunt de cele mai multe ori
dezastruoase şi ireversibile.
Deteriorarea şi afectarea capacităţii productive şi
calitative a solului are consecinţe negative pentru producţia
agricolă, pentru alimntaţie şi în cele din urmă pentru sănătatea
şi chiar viaţa omului. De aceea solul trebuie gospodărit cu
grijă, trebuie să i se aplice lucrări adecvate de întreţinere şi,
când este cazul, de ameliorare. În acest sens, legislaţia privind
fondul funciar, prevede o serie de măsuri menite să asigure
refacerea şi ameliorarea terenurilor degradate.
Potrivit legii, terenurile degradate trebuie să fie
incluse de către specialişti, în colaborare cu instituţiile
specializate ale statului şi în acord cu organele locale din
cadrul unităţilor administrativ - teritoriale respective, în
perimetere de ameliorare, urmând ali se aplica lucrările
necesare refacerii şi redării lor circuitului agricol.
Cheltuielile necesare efectuării lucrărilor respective şi
luării măsurilor ce se impugn sunt suportate de la bugetul
public, proprietarii terenurilor având însă obligaţia să le pună
la dispoziţia autorităţilor pe perioada cât durează lucrările
respective.

2. Măsuri legale de protecţie şi ameliorare a solului

Rglementările în domeniul protecţiei solului au drept
scop:
a) reglementarea regimului juridic al proprietăţii şi
folosinţei infrastructurii de îmbunătăţiri funciare şi a terenului
aferent, precum şi mecanismele de dobândire şi/sau
transmitere a dreptului de proprietate, administrare sau
folosinţă asupra acestei infrastructuri;
b) instituirea cadrului de reglementare a înfiinţării şi
funcţionării Agenției Naţionale a Îmbunătăţirilor Funciare,
denumită în continuare Agenție, persoana juridica română de

42
interes public naţional în sectorul îmbunătăţirilor funciare,
care desfasoară activitaţile prevăzute de lege;
c) reglementarea înfiinţării şi funcţionării organizaţiilor de
imbunatăţiri funciare şi a federaţiilor de organizaţii de
îmbunătăţiri funciare în vederea desfăşurării activităţilor de
îmbunătăţiri funciare atât în interesul membrilor lor, cât şi în
interesul public;
d) stabilirea serviciilor prestate de Agenţie organizaţiilor de
îmbunătăţiri funciare şi federaţiilor de organizaţii de
îmbunătăţiri funciare şi mecanismele de finanţare a acestor
activităţi;
e) stabilirea atribuţiilor autorităţii publice centrale,
denumită în continuare ministerul, care coordonează
elaborarea strategiei şi politicilor în sectorul îmbunătăţirilor
funciare;
f) stabilirea principiilor reorganizării Agenției Naţionale
„Îmbunătăţiri Funciare" - S.A.;
g) stabilirea sancţiunilor care se aplică în cazul încălcării
prevederilor prezentei legi.
Principiile care stau la baza realizării obiectivelor
îmbunătăţirilor funciare sunt următoarele:
- exploatarea echitabilă a amenajărilor de îmbunătăţiri
funciare, sistemelor de irigaţii sau desecare şi drenaj şi a
lucrărilor de apărare împotriva inundaţiilor şi combatere a
eroziunii solului pentru asigurarea protecţiei intereselor
tuturor beneficiarilor;
- consultarea şi, după caz, implicarea beneficiarilor,
organizaţiilor neguvernamentale şi a altor reprezentanţi ai
societăţii civile în luarea deciziilor în scopul promovării
adoptării raţionale, eficiente şi transparente a acestora;
- realizarea, în principal, de către proprietarii de teren,
individual sau prin organizaţiile de îmbunătăţiri funciare ori
federaţiile de organizaţii de îmbunătăţiri funciare a
exploatării, întreţinerii şi reparaţiilor amenajărilor de
îmbunătăţiri funciare situate pe terenurile pe care le deţin,
inclusiv a lucrărilor de reabilitare, executare de investiţii şi
suportarea costurilor acestor activităţi; statul intervine prin
Agenţie şi prin alocarea de fonduri de la bugetul de stat în

43
completarea surselor proprii ale Agenţiei sau ale beneficiarilor
amenajărilor declarate de utilitate publică, în cazurile în care
proprietarii de teren nu pot desfăşura ei inşişi activităţi de
îmbunătăţiri funciare;
- exploatarea amenăjarilor de îmbunătăţiri funciare astfel
încât să se prevină folosirea ineficientă a apei, excesul de
umiditate, eroziunea şi poluarea solului şi să se promoveze
protecţia mediului în conformitate cu standardele de mediu.
Imbunătăţirile funciare au ca obiective:
a) asigurarea protecţiei terenurilor de orice fel şi a oricăror
categorii de construcţii faţă de inundaţii, alunecări de teren şi
eroziuni, precum şi protecţiei lacurilor de acumulare
împotriva colmatării şi regularizarea cursurilor de apă;
b) asigurarea unui nivel corespunzător de umiditate a
solului, care să permită sau să stimuleze creşterea plantelor,
incluzând plantaţiile vitipomicole, culturile agricole şi silvice;
c) asigurarea ameliorării solurilor acide, sărăturate şi
nisipoase, precum şi protecţia împotriva poluării.
Amenajările de îmbunătăţiri funciare ca lucrări
hidrotehnice complexe şi agropedoameliorative se realizează
în scopul prevenirii şi înlăturării acţiunii factorilor de risc -
secetă, exces de apă, eroziunea solului şi inundaţii, precum şi
poluare - pe terenurile cu orice destinaţie, indiferent de
proprietar. Acestea contribuie la valorificarea capacităţii de
producţie a terenurilor şi a plantelor, precum şi la introducerea
în circuitul economic a terenurilor neproductive.
Amenajările deîmbunătăţiri funciare cuprind
următoarele categorii de lucrări;
- îndiguiri şi regularizări ale cursurilor de apă de interes
local prin care se asigură, în principal, protecţia terenurilor şi
a oricăror categorii de construcţii împotriva inundaţiilor, surse
locale de apă şi emisari pentru scurgerea apelor;
- amenajări de irigaţii şi orezării prin care se asigură
aprovizionarea controlată a solului şi a plantelor cu cantităţile
de apă necesare dezvoltării culturilor şi creşterii producţiei
agricole. Aceste amenajări cuprind lucrări de captare,
pompare, transport, distribuţie şi evacuare a apei şi, după caz,
lucrări de nivelare a terenului;

44
 - amenajări de desecare şi drenaj, care au drept scop
prevenirea şi înlăturarea excesului de umiditate de la suprafaţa
terenului şi din sol, în vederea asigurării condiţiilor favorabile
de utilizare a terenurilor. Aceste amenajări cuprind lucrări de
colectare, de transport şi de evacuare în emisar a apei în
exces;
- lucrări de combatere a eroziunii solului şi de ameliorare a
terenurilor afectate de alunecări, prin care se previn, se
diminuează sau se opresc procesele de degradare a terenurilor.
Aceste amenajări cuprind lucrări pentru protecţia solului,
regularizarea scurgerii apei pe versanţi, stingerea
formaţiunilor torenţiale, stabilizarea nisipurilor mişcătoare;
- amenajari pedoameliorative pe terenurile săraturate, acide
şi pe nisipuri, pe terenurile poluate, inclusiv cu reziduuri
petroliere, cu halde de la exploatările miniere, pe alte terenuri
neproductive, cuprinzând şi lucrarile de nivelare-modelare, de
scarificare, de afânare adâncă, rigole şi şanţuri de scurgere a
apei, arăturile în benzi cu coame, udările de spălare a
sărurilor, aplicarea de amendamente, precum şi îngrăşăminte,
în scopul valorificării pentru agricultură şi, după caz, pentru
silvicultură;
- perdele forestiere de protecţie a terenurilor agricole şi
plantaţii pentru combaterea eroziunii solului;
- alte soluţii tehnice şi lucrări noi, rezultate din activitatea
de cercetare.
Amenajările de îmbunătăţiri funciare pot prelua din
surse de apă autorizate necesarul pentru irigarea culturilor
agricole şi alimentarea cu apă a unor localităţi, amenăjari
piscicole, incinte agricole şi industriale şi asigură protecţia
localităţilor şi a oricăror categorii de construcţii împotriva
efectelor alunecărilor de teren şi a inundaţiilor, precum şi
protecţia lacurilor de acumulare împotriva colmatării.
Realizarea amenajărilor de îmbunătăţiri funciare la
nivel naţional are loc pe baza programelor şi strategiei
sectoriale, iar la nivel local, conform nevoilor autorităţilor
publice locale, ale persoanelor juridice sau fizice interesate, pe
baza programelor zonale şi locale de amenajare a teritoriului.

45
 Proiectarea, executarea şi exploatarea amenajărilor
de îmbunătăţiri funciare se fac în corelare cu lucrările de
gospodărire a apelor, hidroenergetice, silvice, de gestionare a
căilor de comunicaţie, în acord cu interesele proprietarilor de
terenuri şi cu documentaţiile de urbanism şi de amenajare a
teritoriului, ţinând seama de cerinţele de protecţie a mediului.

Întrebări:

1. Care sunt acţiunile şi factorii de poluare a solului?

2. Care sunt principalele măsuri de protecţie şi
ameliorare a solului în România?
3. Cum este reglementată activitatea de amenajări şi
îmbunătăţiri funciare?

46
 UNITATEA DE ÎNVĂȚARE VII
CONSERVAREA FONDULUI FORESTIER

Obiective
Analiza reglementărilor privind regimul juridic al
fondului forestier, regimul silvic, caracterele regimului silvic,
obiectul şi subiectele regimului silvic, administrarea fondului
forestier, măsurile de protecţie şi dezvoltare durabilă a
fondului forestier.

1. Definirea regimului silvic

Regimul silvic este un ansamblu de reguli speciale ce
se aplică pădurilor în legătură cu administrarea, conservarea şi
utilizarea masei lemnoase şi exercitarea servituţilor care
grevează aceste păduri.
Totodată, regimul silvic constituie un instrument de
politică forestieră, reprezentând o veritabilă tutelă a
autorităţilor administrative asupra pădurilor, în scopul de a
asigura mai eficient conservarea proprietăţii forestiere.
Tendinţa de a caracteriza regimul silvic prin prisma
finalităţii sale se regăseşte în majoritatea definiţiilor prezente
în tratate de drept forestier ale şcolii franceze. Astfel, Meyer
în lucrarea Législation et politique forestière, face referire la
regimul silvic ca fiind un ansamblu de reguli speciale de ordin
public derogatorii de la dreptul comun şi determinate prin
Codul forestier, în scopul asigurării conservării şi punerii în
valoare a pădurilor la care se aplică, în interesul superior al
naţiunii. De remarcat că finalitatea “de punere în valoare a
pădurii” asociată regimului silvic este expresia transformărilor
din administraţia forestieră franceză din 1964, când se creează
Office National des Forêts, ”etablissement public national a
caractère industriel et commercial, principalement chargé de
la mis en oeuvre du regime forestier”- instituţie publică cu
caracter industrial şi comercial, a cărei principală atribuţie
este punerea în aplicare a regimului silvic. Semnalăm, de

47
asemenea, că în Franţa, de pildă, pădurile situate în mediul
urban au o reglementare distinctă în Codul urbanistic.
Codul silvic român (Legea nr. 46/2008) defineşte
regimul silvic ca fiind un sistem de norme tehnice silvice,
economice şi juridice privind amenajarea, cultura,
exploatarea, protecţia şi paza acestui fond, având ca finalitate
asigurarea gospodăririi durabile a ecosistemelor forestiere.
Definiţia dată regimului silvic în Codul silvic român
prezintă următoarele particularităţi:
În primul rând, precizăm că are sferă de aplicare mai
largă, deoarece regimul silvic depăşeşte semnificaţia unor
norme tehnice, integrând şi aspecte economice şi juridice ale
gestionării pădurilor. Astfel, Codul silvic menţionează
categoriile de venituri ce pot fi obţinute din pădurile
proprietate publică sau privată, şi autorizează posibilitatea
încasării contravalorii efectelor funcţiilor de protecţie ale
pădurilor. Aspectul economic se regăseşte de asemenea în
reglementările cu privire la obligaţiile financiare ce revin
proprietarilor de păduri în gestionarea pădurilor, precum şi cu
privire la modalităţile de finanţare. În Codul silvic și alte acte
normative există şi alte prevederi cu conţinut economic,
referitoare la vinderea şi exploatarea arborilor pe picior, la
calculul taxelor şi despăgubirilor în cazul schimbării
categoriei de folosinţă a terenului, la întocmirea contractelor
de administrare, de către Regia Naţională a Pădurilor sau alte
unităţi specializate, a fondului forestier proprietate publică.
În al doilea rând, semnalăm că în plan juridic, Codul
silvic instituie o procedură pentru constrângerea la
regenerarea pădurilor proprietate privată, prin care devizul
lucrărilor efectuate de către Regia Naţională a Pădurilor,
acceptat în mod expres sau tacit de către proprietar devine
titlu executoriu şi temei juridic al executării silite. Respectarea
dreptului de preemţiune a statului la vânzările de terenuri
forestiere constituie încă o prevedere a regimului silvic ce
ilustrează dimensiunea sa juridică;
De asemenea, regimul silvic nu face distincţie între
păduri supuse regimului forestier şi păduri nesupuse regimului
forestier, deoarece se aplică întregului fond forestier,

48
indiferent de natura proprietăţii, conform articolului 9, al. 1
Cod silvic;
Si tot ca o particularitate, subliniem că finalitatea
aplicării regimului silvic este gospodărirea durabilă a
ecosistemelor forestiere. Noţiune încă dificil de definit,
gestionarea durabilă a pădurilor presupune respectarea a cel
puţin două principii pe care legea română le-a consacrat deja:
conservarea şi dezvoltarea fondului forestier. În contextul
diferenţierii gospodăririi pădurilor pe forme de proprietate,
regimul silvic intervine pentru conservarea şi dezvoltarea
resursei forestiere naţionale, indiferent de forma de
proprietate.

2.Caracterizarea regimului silvic

Definiţiile prezentate sugerează câteva caractere ale
regimului silvic:
În primul rând reţinem că sediul reglementării sale îl
constituie Codul silvic.
În al doilea rând precizăm că regimul silvic este o
instituţie juridică derogatorie de la dreptul comun, deoarece
aduce restricţii importante în dreptul de dispoziţie al
proprietarului forestier asupra terenurilor deţinute;
În al treilea rând menţionăm că are caracter de ordine publică,
deoarece de esenţa regimului forestier este aplicabilitatea la
pădurile proprietate publică, de către un corp silvic învestit cu
autoritate publică. În cazul domeniului forestier francez, de
exemplu, regimul silvic se aplică altor păduri decât publice
numai prin derogare, şi în prezenţa anumitor condiţii
restrictive. Reglementarea proprietăţii forestiere private se
face în paralel cu reglementarea regimului silvic. Aceasta nu
înseamnă însă că gospodărirea proprietăţii forestiere private se
sustrage incidenţei legii.
În sfârşit, subliniem că legitimitatea regimului silvic
este dată de finalitatea sa, care constă în apărarea unui interes
general al societăţii.
În dreptul francez, regimul forestier este un act juridic
generator de un nou statut pentru pădurile la care se aplică.

49
Supunerea la regim silvic constituie deci un act-condiţie a
schimbării de statut al terenului forestier.
Pentru dreptul român, supunerea la regim silvic
intervine din oficiu şi nu are caracter de act juridic de
schimbare de statut.
Aplicându-se la întreg fondul forestier naţional,
indiferent de natura proprietăţii, regimul silvic iese din
tiparele unei modalităţi specifice de gestionare a pădurilor
proprietate publică. Astfel, regimul forestier devine în fapt
regimul juridic aplicabil fondului forestier naţional.
Aceasta se confirmă dacă se analizează excepţiile de
la regimul silvic. Astfel, plantaţiile înfiinţate de persoane
fizice sau juridice pe terenuri agricole sunt exceptate de la
aplicarea regimului silvic. Aceasta rezultă din prevederile din
Codul silvic, unde se precizează că valorificarea şi recoltarea
lemnului din aceste plantaţii este la latitudinea proprietarului.
Aceste plantaţii nu sunt supuse regimului silvic deoarece, la
origine, terenul pe care au fost înfiinţate, nu aparţinea
fondului forestier.
De asemenea, vegetaţia din afara fondului forestier
naţional, deşi supusă unor reguli de gestionare conform
normele emise de autoritatea pentru silvicultură, nu este
supusă regimului silvic şi în baza aceluiaşi considerent, nu
este inclusă în fondul forestier naţional.
Terenurile care nu fac parte din fondul forestier
naţional nu sunt supuse regimului silvic, chiar dacă este vorba
despre păduri constituite. Prin urmare, ceea ce determină
aplicabilitatea regimului silvic la un anumit teren împădurit
nu este importanţa pădurii sau necesitatea protejării ei, ci
statutul juridic al terenului, apartenenţa sa iniţială la fondul
forestier naţional. Prin aceasta, regimul silvic are caracter
obiectiv.
Aşa cum este definit în Codul silvic, regimul silvic
întruneşte următoarele trăsături juridice:
- este obligatoriu: întreg fondul forestier este supus
gospodăririi în regim silvic în mod obligatoriu, deoarece legea
nu prevede nicăieri posibilitatea unei opţiuni sau a unei
derogări unilaterale din partea proprietarului de păduri;

50
- este legal: obiectul şi conţinutul regimului silvic sunt
definite prin lege şi numai prin lege, astfel încât părţile nu pot
accepta, refuza sau modifica ceva prin convenţie ori contract;
- este indivizibil şi unitar: nici autoritatea forestieră, nici
proprietarul de păduri, nici administraţia publică nu pot aduce
modificări conţinutului regimului silvic, care trebuie acceptat
în integralitatea lui şi fără condiţii;
- este public: conţinutul său este determinat într-un cadru
legal, de către structuri publice, învestite prin lege cu puterea
de a decide asupra normelor regimului silvic. În al doilea
rând, aplicarea şi mai ales controlul aplicării regimului silvic
ţin de atribuţiile unei autorităţi publice. In al treilea rând,
regimul silvic are drept finalitate asigurarea unor servicii
publice, cum ar fi, de exemplu, asigurarea efectelor protective
ale pădurii, indiferent de natura proprietăţii ori categoria
juridică a terenului.

3. Obiectul regimului silvic

Codul silvic stipulează că fondul forestier este supus
regimului silvic, indiferent de natura proprietăţii.
Obiect al regimului forestier este deci fondul
forestier, definit ca fiind totalitatea pădurilor şi a altor
categorii de terenuri cu destinaţie forestieră.
Astfel, pot face obiect al gestionării în regim silvic:
- terenurile acoperite cu păduri, în sensul definiţiei din Codul
silvic, adică suprafeţele cu vegetaţie forestieră cu o întindere
de minim 0,25 ha:
- terenurile care nu sunt acoperite cu păduri. Între acestea,
legea distinge: terenurile destinate împăduririi; terenuri care
servesc nevoilor de cultură, producţie ori administraţie silvică;
iazurile, albiile pâraielor din fondul forestier.
Distingerea acestor două categorii prezintă importanţă
din punctul de vedere al principalelor restricţii impuse prin
regimul silvic. Astfel, pentru terenurile acoperite cu vegetaţie
forestieră restricţiile în exercitarea dreptului de dispoziţie
(defrişări, incendiere, exploatare fără regenerare, păşunat)
sunt prioritare. Chiar dacă nu sunt acoperite de arbori,
terenurile din cea de a doua categorie impun şi ele respectarea

51
unor restricţii, care sunt de natură a limita, în special,
schimbarea categoriei de folosinţă. Astfel, un teren fără arbori
amenajat în cursul procesului de exploatare a pădurii ca
platformă primară rămâne teren forestier supus regimului
silvic, deci i se vor aplica în mod corespunzător prevederile
legii privind schimbarea categoriei de folosinţă şi nu va fi
posibil de a-l transforma în teren construibiul sau în teren
agricol.
De aici rezultă câteva consecinţe:
- nu sunt supuse regimului silvic terenurile cu altă folosinţă
decât forestieră. Destinaţia agricolă, piscicolă, de uz
urbanistic (spaţii verzi) sau ştiinţifică (parcuri dendrologice,
rezervaţii de seminţe, plantaţii efectuate în scopuri de
cercetare) exclude aplicarea regimului silvic prin natura
serviciilor şi produselor procurate;
- în virtutea aceluiaşi considerent, nu sunt supuse regimului
silvic suprafeţele cu vegetaţie forestieră de pe păşunile
împădurite, deoarece principala folosinţă a terenurilor nu este
cea forestieră;
- nu pot fi supuse regimului silvic suprafeţe cu arbori ce nu
întrunesc mărimea determinată prin lege, respectiv 0,25 ha.
Consecinţa imediată este ambiguitatea supunerii la regim
silvic a pădurilor proprietate privată care, de exemplu, nu
depăşesc un sfert de hectar pe proprietar, dar care împreună
formează un masiv forestier ce depăşeşte 0,25 ha. Codul
supune regimului silvic pădurile ce depăşesc 0,25 ha, fără a
preciza nimic despre natura acestei suprafeţe, care poate fi
unitară, într-un singur masiv, sau fărâmiţată, aparţinând unuia
sau mai multor proprietari, în indiviziune sau individualizată.
Legislația în vigoare face compatibile noţiunile de
amenajare şi regim silvic în sensul că, admiţând implicit
imposibilitatea efectuării unor operaţiuni de amenajare asupra
unor suprafeţe de sub 10 ha, derogă de la dispoziţiile Codului
în următoarea formulare: “pentru pădurile cu suprafeţe mai
mici de 10 ha, aparţinând persoanelor fizice, gospodărite în
mod individual, se întocmesc, de unităţi specializate, studii
sumare de amenajare”. Obligativitatea amenajării rămâne însă
valabilă pentru pădurile proprietate a persoanelor juridice,

52
pornindu-se probabil de la premisa că suprafaţa lor va depăşi
limita de 120 ha.

4. Subiectele regimului silvic

În aplicarea regimului silvic se disting mai multe
categorii de participanţi:
- proprietarii şi deţinătorii de terenuri forestiere;
- administratorii pădurilor;
- agenţii din corpul de control al aplicării regimului silvic.
Proprietarii de păduri sunt statul, ca proprietar public,
şi proprietarul privat particular. În urma aplicării Legii
1/2000, au apărut ca titulari ai dreptului de proprietate şi
instituţii de cult, instituţii de învăţământ, obşti, composesorate
şi obşti grănicereşti ca proprietari privaţi de grup sau
colectivi şi oraşe, comune şi municipii ca proprietari publici.
Administraţia forestieră reprezintă ansamblul
persoanelor juridice de drept public care asigură îndeplinirea
interesului general cu privire la pădure.
Este necesar de a se distinge între administrarea
forestieră ca structură de decizie în domeniul forestier şi
administraţia forestieră ca structură economică de gestionare a
fondului forestier proprietate publică.
Administraţia forestieră cu funcţie de decizie şi
control este reprezentată de autoritatea publică pentru
silvicultură, respectiv ministerul de resort şi de structurile sale
din teritoriu, respectiv inspectoratele silvice teritoriale.
Administraţia forestieră ca structură economică de
gestionare a fondului forestier este reprezentată de Regia
Naţională a pădurilor pentru fondul forestier proprietate
publică, şi de structurile ce vor fi create pentru gospodărirea
pădurilor proprietate particulară ori colectivă la finalizarea
procesului de restituire.
Administrarea fondului forestier proprietate publică a
statului se face prin Regia Naţională a Pădurilor.
Administrarea fondului forestier proprietate publică a
oraşelor, comunelor şi municipiilor se administrează de către
proprietari, prin structuri silvice proprii similare cu cele ale
statului. Administrarea proprietăţilor forestiere particulare se

53
poate face de către proprietarii acestora, individual sau
constituită în asociaţii. In afara prevederilor referitoare la
restituirea proprietăţilor forestiere indivize, legea nu obligă la
asociere, şi nici nu prevede la ora actuală măsuri stimulative
de asociere a proprietăţilor forestiere particulare (scutire de
impozite, credite cu dobândă redusă pentru investiţii forestiere
etc.).
Legislaţia de mediu prevede o serie de măsuri menite
să asigure conservarea şi dezolvarea durabilă a fondului
forestier dintre care menţionăm: interdicţia de a se reduce
suprafeţele fondului forestier, indiferent de proprietar;
creşterea suprafeţei fondului forestier, în acest scop statului
fiindu-i recunoscut un drept de preemţiune în cazul vânzărilor
de terenuri forestiere; regenerarea şi igienizarea pădurilor;
economisirea masei lemnoase etc.
Controlul asupra aplicării regimului silvic în pădurile
proprietate privată revine autorităţii publice centrale pentru
silvicultură. Odată cu înfiinţarea Direcţiei de regim silvic şi a
inspectoratelor silvice teritoriale pentru controlul aplicării
regimului silvic situaţia revine la normal, în sensul că se
respectă un principiu fundamental, şi anume, separarea actului
de aplicare a legii de actul de control al aplicării.

Întrebări:

1. Noţiunea şi caracterele juridice ale regimului silvic.

2. Care sunt subiectele şi obiectul regimului silvic?
3. În ce constau măsurile de conservare, protecţie şi
dezvoltare durabilă a fondului forestier?

54
 UNITATEA DE ÎNVĂȚARE VIII

PROTECȚIA JURIDICĂ A FAUNEI TERESTRE ȘI

ACVATICE

1. Considerații generale
Diversitatea biologică europeană este deosebit de
importantă, deopotrivă cantitativ şi calitativ; teritoriul statelor
membre adăposteşte circa o mie de specii vertebrate,
aproximativ 10.000 de specii vegetale şi cel puţin 100.000
nevertebrate, fără a lua în calcul speciile marine.
După 1990, suprafeţele artificiale au sporit cu 5% în
detrimentul turbăriilor, mlaştinilor, terenurilor sălbatice, o
parte importantă a zonelor umede au suportat impactul
amenajării coastelor, cursurilor de apă şi rezervoarelor în
zonele de munte. în acelaşi timp, urbanizarea ameninţă un
mare număr de ecosisteme; etalarea urbană, dezvoltarea
infrastructurilor rutiere şi automobilelor, zonele industriale şi
comerciale sunt principalii vectori de afectare a zonelor
naturale. în anii 1990, 800.000 ha de soluri europene,
respectiv o suprafaţă echivalentă cu una de trei ori mai mare
cea a decât Luxemburgului, au fost asfaltate ori betonate.
O altă sursă de îngrijorare provine din partea
presiunilor antropice care afectează biodiversitatea din mediul
rural. De exemplu, dispariţia ori fragmentarea habitatelor
seminaturale, introducerea de specii invasive, efectele directe
ale pestici-delor şi tratamentelor mecanice, consumul de apă
pentru irigaţii sunt tot atâtea ameninţări care apasă asupra
ecosistemelor. Totuşi, ca urmare a măsurilor adoptate şi
aplicate în ultimele decenii, zonele naturale protejate în
virtutea reglementărilor comunitare reprezintă astăzi 18% din
ansamblul teritoriului UE.
Preocupările în domeniul conservării naturii, mai
precis a faunei şi florei, s-au înscris printre primele elemente
ale acţiunii comunitare în domeniul mediului.

55
 Astfel, Recomandarea 75/66 din 20 decembrie 1974 a
Comisiei Comunităţilor Europene analiza, cu pertinenţă,
prevederile Convenţiei internaţionale pentru protecţia
păsărilor de la Paris, din 1950, constata că aceasta a ameliorat
textul Acordului referitor la protecţia păsărilor utile
agriculturii, din 19 martie 1902, şi arăta: „Contrar convenţiei
din 1902, cea din 1950 este esenţialmente motivată prin
consideraţii ecologice, chiar dacă art. 5 introduce un argument
etic prin interdicţia de a curma suferinţele inutile păsărilor.
Această convenţie se aplică fără excepţie ansamblului
păsărilor care trăiesc în stare sălbatică. Ea vizează, în special,
să asigure o protecţie riguroasă tuturor speciilor în timpul
perioadei lor de reproducţie şi de migraţie. Speciile
ameninţate cu exterminarea ori prezentând un «interes
specific» sunt protejate tot anul. Două excepţii la dispoziţiile
documentului pot fi acordate statelor aderente, în cazul în care
anumite specii ar deveni, din faptul unui surplus de indivizi,
dăunătoare agriculturii."
Totodată, documentul constată o situaţie alarmantă a
avifaunei sălbatice din Europa; numărul speciilor de păsări
ameninţate cu exterminarea se ridica, la acea epocă, la nivelul
CEE, la 58. Cauzele relevate priveau captura intensivă în
câteva state membre şi în majoritatea statelor terţe interesate,
pierderea habitatelor, otrăvirea hranei şi poluarea mediului
lor. Dar meritul cel mai mare al Recomandării rămâne, poate,
acela de a fi invitat statele membre ale CEE să adere la cele
două convenţii de la Paris (din 1902 şi 1950) şi să pregătească
elementele necesare elaborării unui text comunitar special
destinat asigurării conservării păsărilor.
Astfel declanşate, preocupările ulterioare şi
rezultatele lor aveau să facă din Uniunea Europeană un
important actor mondial în materie.
Dreptul comunitar actual în domeniu este exprimat, în
principal, în două directive cu caracter general: cea privind
conservarea păsărilor sălbatice şi, respectiv, cea referitoare la
conservarea habitatelor naturale, precum şi a faunei şi florei
sălbatice, care se intrepătrund şi se completează reciproc, dar
diferă în privinţa scopului fundamental: in primul caz, se

56
urmăreşte protecţia unei specii, în cel de-al doilea, înainte de
toate, prezervarea habitatelor.
Totodată, aceasta din urmă vizează favorizarea
menţinerii diversităţii biologice prin conservarea habitatelor
naturale, graţie constituirii unei reţele europene de situri
ecologice de importanţă naţională, reţeaua Natura 2000.
Cu un rol complementar, în cadrul Uniunii Europene
au fost adoptate şi alte texte, sectoriale: Regulamentul
Consiliului CE nr. 348/81, din 20 ianuarie 1981, privind
reguli comune pentru importul balenelor sau a altor produse
obţinute din cetacee, Directiva din 28 martie 1983 referitoare
la importul în statele membre a pieilor anumitor pui de focă şi
a produselor derivate şi Regulamentul CE nr. 338/97, din 9
decembrie 1996, al Consiliului privind protecţia speciilor de
faună şi floră sălbatică prin reglementarea comerţului cu
acestea, cu modificările ulterioare, Regulamentul (CE) nr.
865/2006 care stabileşte reguli detaliate pentru implementarea
Regulamentului (CE) nr. 338/97, ale Regulamentului (CE) nr.
349/2003 privind suspendarea introducerii în comunitate a
indivizilor unor specii din flora şi fauna sălbatică.
Totodată, CE a aderat la o serie de convenţii
internaţionale în materie, precum: Convenţia de la
Washington, din 3 martie 1973, privind comerţul internaţional
cu specii de faună şi floră ameninţate cu dispariţia, Convenţia
de la Bonn, Convenţia de la Berna, Acordul privind
programul internaţional pentru conservarea delfinilor,
Convenţia privind biodiversitatea din 1992 .

2. Conservarea şi gestionarea speciilor sălbatice

Deşi are un caracter limitat, în sensul că nu priveşte
ansamblul speciilor ameninţate, ci numai conservarea
păsărilor, impusă de constatarea regresului populaţiilor
acestora şi de specificul lor de specii migratoare, Directiva
CEE/79/409 (modificată prin Directivele: nr. 91/244, din 6
martie 1991, nr. 92/24/CE, din 8 iunie 1994 şi nr. 97/49/CE,
din 29 iulie 1997) privind conservarea păsărilor sălbatice, din
2 aprilie 1979, reprezintă un fundament al dreptului comunitar
în domeniu. Obiectul său îl constituie protecţia, gestionarea şi

57
regularizarea speciilor, precum şi reglementarea exploatării
lor; ea se aplică tuturor speciilor de păsări care trăiesc natural
în stare sălbatică pe teritoriul statelor membre ale UE, inclusiv
ouălor, cuiburilor şi habitatelor aferente.
Statele comunitare trebuie să ia toate măsurile
necesare pentru menţinerea şi adaptarea acestor populaţii la un
nivel care corespunde exigenţelor ecologice, ştiinţifice şi
culturale, ţinând cont de exigenţele economice şi
recreaţionale; regimul general de protecţie cuprinde interdicţia
de a vâna ori captura în mod intenţionat, de a distruge ori
prejudicia cu intenţie cuiburile şi ouăle lor, de a perturba
habitatul şi de a deţine păsări din speciile protejate; ele sunt
ţinute, de asemenea, să întreprindă măsuri utile pentru a
păstra, a menţine ori a restabili o diversitate şi o suprafaţă
suficientă pentru habitate. Acestea din urmă cuprind mai ales
crearea de zone de protecţie, întreţinerea şi amenajarea de
habitate în şi în afara acestor zone, restabilirea şi crearea de
biotopuri.
În virtutea directivei, speciile ameninţate cu dispariţia,
considerate ca rare, vulnerabile la anumite modificări ale
habitatului lor (prevăzute în anexa I), beneficiază de măsuri
speciale de protecţie a habitatelor lor, iar teritoriile cele mai
apte ca număr şi suprafaţă pentru conservarea acestor specii
sunr clasate în zone de protecţie specială (ZPS), marine sau
terestre, după caz. Aceleaşi măsuri trebuie luate în favoarea
speciilor migratoare a căror venire este regulată, pentru ariile
lor de reproducere, de răspândire, de iernat şi zonele de popas
în traseul de migrare. O atenţie specială se acordă zonelor
umede de importanţă internaţională.
În plus, statele comunitare vor lua toate măsurile
corespunzătoare pentru a stabili un regim general de protecţie
a păsărilor vizate de directivă, interzicând, în special, faptele
de ucidere, captură, distrugere ori vătămare a cuiburilor şi a
ouălor, vânzările de specimene vii ori moarte, precum şi de
orice produs rezultat din aceste specimene, cu excepţia
speciilor menţionate în anexa III. Vânătoarea nu este interzisă
pentru speciile din anexa II, cu condiţia ca aceasta să nu aducă
atingere eforturilor de conservare a acestor păsări (ca atare,

58
vânătoarea trebuie să fie prohibită în timpul perioadei de ouat
ori al stadiilor de reproducere sau dependenţă; la speciile
migratoare, limitele se referă la perioada de reproducere şi pe
traseul de întoarcere către locul de ouat).
În spiritul textelor în materie, directiva utilizează
sistemul listelor, marcat în acest caz de o anumită
complexitate. Astfel, speciile enumerate în anexa I trebuie să
facă obiectul unor măsuri speciale de conservare, în special în
ceea ce priveşte habitatele lor, care trebuie să fie clasate în
zone de protecţie specială (art. 4 alin. 1).
Măsuri similare se impun şi faţă de speciile
migratoare, chiar neprevăzute în anexa I, dacă revin regulat.
În acest scop, o atenţie particulară se cuvine acordată
zonelor umede de importanţă internaţională, protejate şi prin
Convenţia de la Ramsar. Directiva insistă asupra interdicţiei
de vânzare, transport, deţinere pentru vânzare a păsărilor vii
sau moarte sau a produselor rezultate din acestea. Lista
păsărilor din anexa I cuprinde 74 de specii.
Referitor la anexa II, aceasta este divizată în două
părţi. în prima dintre ele figurează 24 de specii de păsări, care
pot fi vânate în zona geografică de aplicare a directivei.
Dimpotrivă, cele 48 de specii enumerate în cea de-a
doua parte, nu pot fi vânate decât în statele membre pentru
care acestea sunt menţionate (art. 7 alin. 2 şi 3). În practicarea
vânătorii ,trebuie să se respecte principiile unei utilizări
raţionale şi unei regularizări echilibrate din punct de vedere
ecologic a speciilor de păsări.
Anexa III enumera 26 de specii de păsări, în privinţa
cărora vânzarea, transportul şi deţinerea pentru vânzare,
precum şi punerea în vânzare nu sunt interzise ori pot fi
autorizate atât timp cât păsările au fost legal ucise ori
capturate (art. 6 alin. 2 şi 3).
Totuşi, pentru 9 dintre aceste specii, Comisia trebuie
să procedeze la efectuarea de studii privind statutul lor
biologic şi repercusiunile comercializării lor (art. 6 alin. 4).
Anexa nr. IV precizează anumite metode de captură şi
de omorâre, precum şi de urmărire care trebuie interzise, dar
principiul general este acela că se impune prohibit orice

59
mijloc, instalaţie ori metodă de captură ori de sacrificare
neselective ori masive sau care ar putea antrena într-un anumit
loc dispariţia unei specii (art. 8).
O caracteristică interesantă a directivei este conferită
de procedura specială pentru adaptarea sa la progresul
tehnico-ştiinţific.
În acest scop, este prevăzut un comitet special,
compus din reprezentanţi ai statelor membre şi prezidat de
reprezentantul Comisiei Europene. Procedura de vot în cadrul
său este similară celei folosite de Consiliul CE, respectiv
voturile statelor membre fiind afectate de o ponderare.
Comisia hotărăşte măsurile preconizate atunci când acestea
sunt conforme avizului Comitetului. Dacă propunerile nu sunt
conforme avizului acestuia ori în absenţa avizului, hotărăşte
Consiliul CE.
3. Conservarea habitatelor
Cea de-a doua directivă importantă în materie, nr.
92/43/CEE, din 21 mai 1992, adoptată în aplicarea celui de-al
4-lea Program de acţiune comunitară în materie de mediu
(1978-1992), priveşte conservarea habitatelor naturale,
precum şi fauna şi flora sălbatice.
Scopul său este menţinerea biodiversităţii în cadrul
dezvoltării durabile şi pentru aceasta vizează conservarea
habitatelor naturale, dar şi fauna şi flora sălbatice.
Măsurile de protecţie şi conservare sunt modulate în
raport cu categoriile de habitate de interes comunitar stabilite
în anexele directivei, respectiv: tipurile de habitate prioritare
(anexa I), speciile de interes comunitar care necesită crearea
de zone speciale de conservare (anexa II), cele care necesită o
protecţie strictă (anexa IV), cele a căror prelevare şi
exploatare sunt susceptibile de a face obiectul măsurilor de
gestiune (anexa V) şi criteriile de selecţie a siturilor (anexa
III).
Principala metodă pentru aplicarea regimului special
modulat de conservare prevăzută de directivă o reprezintă
crearea unei „reţele ecologice europene coerente", denumite
„Natura 2000", constituită din zone speciale de conservare şi
din zone speciale de protecţie (cele definite în cadrul

60
directivei „Păsările", cele două acte comunitare fiind legate
între ele).
În şi pentru aceste zone, statul trebuie să stabilească
măsurile de conservare necesare (planuri de gestiune, măsuri
administrative, contractuale) în scopul prevenirii deteriorării
habitatelor ori perturbării speciilor.
Din punct de vedere juridic, Directiva „Habitat"
instituie pentru statele membre ale UE o obligaţie de rezultat -
să contribuie la asigurarea biodiversităţii prin conservarea
habitatelor naturale şi a unei faune şi flore sălbatice -, dar le
lasă acestora alegerea mijloacelor pentru atingerea lui.
Procedura de desemnare a siturilor presupune o
colaborare strânsă între statele comunitare şi Comisia
Europeană. Astfel, înainte de toate, fiecare stat desemnează o
listă de situri care, însoţită de informaţii suplimentare, este
transmisă Comisiei; aceasta, de acord cu statele membre ale
UE, stabileşte o listă generală a siturilor de importanţă
comunitară, relevând siturile care adăpostesc habitate de
specii prioritare.
Pentru aplicarea acestei liste, statele au desemnat
zonele speciale de conservare, într-un interval maxim de timp
(până în 2004), şi au adoptat măsurile de protecţie necesare.
În acelaşi timp, statele sunt ţinute să transmită o
evaluare a costurilor procedurilor de conservare, iar Comisia
adoptă măsuri de cofinanţare de Comunitatea Europeană.
Acest important text contribuie la promovarea
obiectivului general al dezvoltării durabile şi protecţiei
biodiversităţii, ţinându-se seama de exigenţele economice şi
sociale.
Directiva propune o opţiune în privinţa tipurilor de
habitate naţionale prioritare: statele membre trebuie să
desemneze zone de importanţă comunitară, iar dacă nu o fac,
Comisia propune o procedură bilaterală de concertare şi, în
caz de eşec, Consiliul poate hotărî cu unanimitate.
După desemnarea zonelor, statele sunt ţinute să ia
măsurile de protecţie care se impun pentru prezervarea
integrităţii sitului, cu excepţia situaţiilor de „raţiunii

61
imperative de interes public major" şi chiar în aceste cazuri se
impun măsuri compensatorii compatibile cu „Natura 2000".
În plus, poate fi vorba despre habitatul unei specii
desemnate ca prioritară, singurul interes public care ar putea fi
invocat este cel de sănătate publică ori de securitate publică.
În paralel, statul membru are obligaţia să impună o protecţie
strictă a speciilor prioritare, iar Comisia poate controla
aplicarea directivei. În acelaşi timp, statul membru are un
drept de veto.
Referitor la realizarea protecţiei, se cuvine remarcată
posibilitatea unei cofmanţări stat - Uniunea Europeană, prin
utilizarea liniei de instrumente financiare pentru Europa, LIFE
(Regulamentul CEE 1973/92, din 21 mai 1992). Statul
membru adoptă măsuri stricte de protecţie pentru speciile
prevăzute în anexă, în special referitoare la deplasarea,
colectarea şi comercializarea lor.
Prelevarea de specimene trebuie să fie compatibilă cu
menţinerea stării stocurilor de specii vulnerabile.
Totodată, statele membre sunt ţinute să întocmească şi
să transmită rapoarte anuale privind aplicarea directivei, iar
Comisia face un raport general de sinteză.
Mecanismul general de funcţionare a Directivei este
realizat prin jocul şi corelarea măsurilor prevăzute în cele 6
anexe:
- Anexa I privind tipurile de habitate de interes
comunitar care necesită desemnarea de Zone Speciale de
Conservare (ZSC);
- Anexa II care cuprinde lista speciilor de interes
comunitar necesitând, de asemenea, desemnarea de ZSC;
- Anexa III care indică criteriile de selecţie a siturilor
de importanţă comunitară pentru desemnarea de ZSC;
- Anexa IV prevede lista speciilor care necesită o
protecţie strictă;
- Anexa V desemnează speciile a căror prelevare
trebuie să facă obiectul măsurilor de gestiune;
- Anexa VI care stabileşte metodele de captură şi de
sacrificare, precum şi modurile de transport interzise.

62
 În altă ordine de idei, documentul obligă statele
membre să vegheze ca „introducerea intenţionată în natură a
teritoriilor unei specii neindigene să fie reglementată de o
manieră ca să nu aducă niciun prejudiciu habitatelor lor
naturale în aria lor de repartizare naturală şi nici faunei şi
florei indigene şi, dacă consideră util, să interzică o atare
introducere".
Textul nu face referire decât la teritoriul statelor
membre, şi nu la ecosisteme. Consecinţele introducerii de
specii neindigene sunt adesea ireversibile, chiar dacă acestea
nu sunt toate grave, constituind un exemplu de processus
potentiellement dommageable, a cărui consecinţă constă în
fragilizarea conservării unei specii indigene ori a unui
ecosistem local (prădător, saprofit, epifit ).
Directiva nr. 92/43 este expresia unei evoluţii
calitative considerabile în concepţia şi practica comunitară
privind conservarea naturii, în special, şi a mediului, în
general. Deşi, în fapt, preia tehnici afirmate la nivel
internaţional prin Convenţiile de la Ramsar (1971),
Washington (1973) şi Berna (1979), ea impune statelor
membre ale CE măsuri care să fie luate treptat şi lent şi, mai
ales, prevede un control al acestora din partea Comisiei
Europene.

Întrebări:

1. Prin ce se caracterizează Directiva „Habitat”?

2. În ce constau principalele probleme care afectează
protecția faunei?
3. Care sunt principalele obligații ale statelor pentru
asigurarea protecției faunei terestre și acvatice?

63
 UNITATEA DE ÎNVĂȚARE IX
PROTECȚIA AȘEZĂRILOR UMANE

Obiective
Studierea şi aprofundarea noţiunilor de aşezare
umană, mediu artificial, conceptul de dezvoltare durabilă.
Cercetarea cadrului legal al protecţiei aşezărilor umane.

1. Noţiunea de aşezare umană

Pentru a defini cele două noţiuni este nevoie de o
încadrare în terminologia generală. În primul rând, după cum
am mai spus, prin mediu se înţelege ansamblul de condiţii şi
elemente naturale ale Terrei: aer , apă, sol, subsol, aspecte
caracteristice ale peisajului, straturi atmosferice, materii
organice şi anorganice, fiinţele vii, sistemele naturale în
interacţiune, valorile materiale şi spirituale, calitatea vieţii,
condiţiile care pot influenţa viaţa omului etc.
În documentele internaţionale se obişnuieşte să se
împartă mediul uman în : mediu natural, mediu construit sau
artificial şi mediu social. În dreptul mediului interesează
primele două, care sunt supuse unei protecţii juridice
complexe atât pe plan intern cât şi pe plan internaţional.
Mediul natural împreună cu mediul artificial constituie mediul
în care omul trăieşte şi îşi desfăşoară activitatea.
Mediul artificial sau „mediul civilizat” este mediul creat
de mintea şi mâna omului. Se compune din două elemente :
aşezări umane şi tot ceea ce este creat de om în afara
aşezărilor umane ( construcţii şi lucrări realizate de om şi
aşezate dincolo de perimetrul comunelor şi oraşelor : şoselele,
autostrăzile, căile ferate, viaductele, barajele, podurile).
Conceptul de mediu artificial priveşte în sens larg
întreaga tehnosferă, totalitatea creaţiei materiale a omului şi
poate fi împărţit în două mari obiective: aşezări umane şi
construcţiile din afara acestor aşezări. Tocmai de aceea, în
perspectiva sarcinilor protecţiei mediului, toate ramurile
ştiinţei şi tehnicii trebuie să prefigureze perspectivele vieţii şi
activităţii oamenilor; toate invenţiile şi descoperirile, tot ceea

64
ce creează omul în mod artificial trebuie să corespundă
cerinţelor protecţiei mediului.
În literatura de specialitate apare un alt termen, cel de
nişă umană, definit ca totalitatea locuinţelor de pe glob.
Conceptul este utilizat în special în relaţie cu poluarea
produsă de om. Surse de poluare din nişa umană sunt
constituite din deşeuri rezultate din activitatea industrială a
omului şi deşeuri proprii existenţei umane (dejecţii, cadavre)
rezultate din activitatea fiziologică. Nişa umană, ca sursă de
poluare, produce efecte în continuă creştere datorită
diversificării deşeurilor produse, creşterii cantităţii de deşeuri
şi aglomerării nişelor individuale în marile oraşe, unde
procesele naturale de autopurificare sunt limitate.
Aşezările umane sunt sisteme ecologice complexe
(ecosisteme) create de populaţiile umane, alcătuiri antropice
în care majoritatea transformărilor de materie, energie şi
informaţie este realizată de om. Aşezările umane există sub
forme extrem de diverse. O aşezare umană include construcţii
de locuinţe, construcţii publice, instituţii private, platforme
industriale, pieţe şi străzi, locuri de odihnă şi agrement adică
tot ceea ce se găseşte în interiorul graniţelor administrative ale
localităţii şi este creat de om.
În dreptul francez, cadre de la vie include elementele
din definiţia aşezărilor umane dintr-o altă perspectivă, mult
lărgită. „La protection du cadre de la vie” presupune
raportarea le nevoile umane, fiinţa umană este reperul acestei
definiri fiind centrul eforturilor pentru creearea unui mediu de
viaţă sănătos. În dreptul francez nu există noţiunea de
protecţie a aşezărilor umane deoarece problemele principale
ale protecţiei cadrului de viaţă beneficiază de capitole separate
(colectarea deşeurilor, calitatea construcţiilor etc). Prin
urmare capitolul „protection du cadre de la vie” rezumă
probleme referitoare la poluarea vizuală (publicitate, aspectul
general al construcţiilor) şi poluarea fonică.
Există o distincţie importantă care trebuie făcută din start
între aşezările urbane şi cele rurale. Deşi face parte din
ecosistemele artificiale, spre deosebire de cele naturale,
ecosistemul aşezării rurale poate fi considerat ca o parte a

65
agroecosistemului întrucât existenţa lui este determinată de
producţia primară şi secundară a acestor componente ale
biosferei. Aşezările rurale se înfăţişează ca o dublă realitate
teritorială, concretizată prin locul de concentrare a locuinţelor
(vatra) cât şi prin locul de muncă (moşia). Ambele componente
constituie o singură unitate teritorială delimitată de hotarul
obştii săteşti. Din fiecare din cele două componente ale
ecosistemului rural, vatră şi moşie, rezultă funcţii şi structuri
care împreună configurează modul de viaţă rural, adică
colectivitatea respectivă în raport cu mediul înconjurător şi
sistemul de aşezări rurale şi urbane. Acest mod de viaţă
generează resurse şi nevoi specifice, prin urmare unele
caracteristici ce trebuie extrase din contextul general al
protecţiei aşezărilor umane.

2. Conceptul de dezvoltare durabilă

Conferinţa Naţiunilor Unite pentru mediul uman,
desfăşurată la Stockholm între 5 şi 16 iunie 1972 a reprezentat
prima acţiune globală organizată pe plan mondial. Importanţa
Conferinţei constă în elaborarea unei strategii globale asupra
protecţiei mediului pornind de la constatarea caracterului
limitat al resurselor, dispariţiei unor specii, extensiunii şi
intensificării poluării, creşterii accelerate a populaţiei,
exploziei urbane.
A urmat acţiunea UNESCO din 17 – 21 noiembrie
1972 finalizată prin Convenţia privind moştenirea culturală şi
naturală mondială, ca şi numeroase alte acţiuni organizate de
ONU sau UNESCO. Pe plan mondial a existat o preocupare
constantă pentru unificarea eforturilor specialiştilor în vederea
cunoaşterii regionale şi globale a mediului .
Strategia globală în domeniul protecţiei mediului şi
asigurării dezvoltării sale durabile a fost elaborată în cadrul
Conferinţei Naţiunilor Unite asupra Mediului şi Dezvoltării,
desfăşurată la Rio de Janeiro între 3 şi 14 iunie 1992. Statele
care au semnat Declaraţia de la Rio asupra Mediului şi
Dezvoltării sunt obligate să ia măsuri imediate şi drastice
pentru a asigura protecţia, managementul şi dezvoltarea

66
durabilă a mediului în conformitate cu prevederile Agendei
21.
Conceptul de dezvoltare durabilă a pătruns recent în
limbajul şi conştiinţa specialiştilor, a publicului larg, fiind
avansat în cadrul Comisiei Mondiale pentru Mediu şi
Dezvoltare în 1987 prin raportul Burtland sau „Viitorul nostru
comun” al prim-ministrului norvegian, doamna Gro Harlem
Bruntdland.
Dezvoltarea durabilă este acea dezvoltare care
satisface nevoile prezentului fără a compromite şansele
generaţiei viitoare de a-şi satisface la rândul lor aceste nevoi.
Dezvoltarea durabilă are drept obiectiv găsirea unui spaţiu al
interacţiunii dintre cele patru sisteme: economic, uman,
ambiental şi tehnologic într-un proces dinamic de funcţionare.
Strategia dezvoltării durabile presupune combinarea
şi organizarea în timp a ansamblului metodelor şi mijloacelor
alese pentru realizarea unui scop prestabilit. Schimbările
suferite de mediul înconjurător trebuie să se reflecte în
strategiile de dezvoltare ale firmelor şi întreprinderilor.
Dezvoltarea durabilă este un proces lent de
schimbări care permit folosirea pe termen lung a mediului
înconjurător pentru ca dezvoltarea economică să fie posibilă
în acelşi timp cu coresponsabilizarea şi cooperarea
individuală sau prin societăţi comerciale. Rezolvarea
problemelor ridicate de dezvoltarea durabilă trebuie să se
facă în legătură cu alte ţări deoarece dezvoltarea tehnologică
necesară pentru o dezvoltare durabilă nu poate fi realizată
într-o singură ţară.
În literatura franceză de specialitate definiţia dată
conceptului de raportul Burtland este completată cu
următoarele precizări: pentru a se ajunge la un rezultat viabil,
statul, întreprinderile şi societatea civilă trebuie să colaboreze
pentru a reconcilia cele trei domenii care au foat ignorate mult
timp: economia, ecologia şo socialul. Pe termen lung nu va
exista dezvoltare durabilă dacă nu este eficientă din punct de
vedere economic, echitabilă din punct de vedere social şî
tolerabilă din punct de vedere ecologic.

67
 Din punctul de vedere al Uniunii Europene se adaugă
la definiţia clasică a dezvoltării durabile sublinierea că o
dezvoltare pe termen lung nu este viabilă decât conciliind trei
aspecte indisociabile: respectul pentru mediul înconjurător,
echitatea socială, rentabilitatea economică.
Din punct de vedere al protecţiei aşezărilor umane,
dezvoltarea durabilă presupune luarea acelor măsuri în
domeniul urbanismului şi amenajării teritoriale care să nu
afecteze posibilităţile generaţiilor viitoare de a se servi de
aceste zone.

3. Cadrul legal al protecţiei aşezărilor umane

Pentru a percepe mai bine contextul şi perioada în
care s-au luat primele măsuri pentru protecţia aşezărilor
umane este nevoie de o scurtă introducere a cadrului
internaţional şi european de protecţie a mediului.
Pe plan internaţional, o gamă largă de proiecte au fost
iniţiate de ONU prin intermediul organismelor sale
specializate. Astfel, UNESCO o acordat o atenţie deosebită
studiului interacţiunilor dintre om şi biosferă, lansând în 1970
programul special intitulat „Omul şi biosfera” ( Man and
Biosphere - MAB).
În cadrul Conferinţei Generale UNESCO de la Paris,
din noiembrie 1972 s-a semnat Convenţia privind protecţia
patrimoniului mondial, cultural şi natural. După îndelungate
perioade când „cultura” era opusă „naturii”, reunind protecţia
patrimoniului cultural cu cea a patrimoniului natural,
documentul realizează, într-un anumit sens, o reconciliere
între cele două elemente ale patrimoniului uman.
Momentul 1972 poate fi considerat punctul de plecare
pentru o politică europeană unitară în ceea ce priveşte mediul
înconjurător. Există patru instituţii care se ocupă de aplicarea
politicii mediului înconjurător pe plan european: Comisia
Europeană, Consiliul de Miniştri, Parlamentul European şi
Curtea de Justiţie .
Următorul pas iniţiat de ONU s-a intitulat Habitat I.
Desfăşurată la Vancouver (Canada) între 31 mai şi 12 iunie
1976, prima conferinţă a ONU privind habitatul şi aşezările

68
umane a reunit aproape 9000 de delegaţi, reprezentând 134 de
ţări. Ea s-a concentrat mai ales pe identificarea unor soluţii
tehnice în special pentru problemele legate de asigurarea
dreptului la locuinţă. Douăzeci de ani mai târziu, lumea s-a
mondializat în ritm accelerat, iar "sfidările" trecutului au fost
depăşite ori, pur si simplu, abandonate. Astfel, "creşterea
zero", enunţată şi promovată de "Clubul de la Roma" a
devenit o realitate ţările industrializate, şi în unele ţări în curs
de dezvoltare. Mai mult chiar, varianta sa "creşterea sub zero"
se manifestă din plin în Europa de Est aflată in tranziţie. Criza
energetică atât de suprasolicitată, a fost relativ repede
depăşită, fără însă a înlătura îngrijorările vizând rezervele
mondiale limitate şi preocupările de a căuta noi alternative. În
sfârşit, dar, poate în primul rând, ţărănimea a devenit mai în
toate ţările minoritară şi s-a "urbanizat" în modul său de viaţă
şi de gândire.
Principiile fundamentale ale protecţiei mediului şi
dezvoltării durabile au fost enunţate la Conferinţa de la Rio de
Janeiro în 1992, Conferinţă care a încercat promovarea unei
politici mondiale în domeniul protecţiei mediului,
reprezentând un moment de referinţă în istoria acestei
discipline. În cadrul conferinţei au fost adoptate o serie de
documente, din care cel mai important este : „Declaraţia de
Principii” sau Carta Pământului, document în care sunt
enunţate principiile după care omenirea trebuie să se conducă
în relaţiile interumane precum şi în cele dintre om şi natură.
Iniţiativa de la Vancouver a fost continuată la
Istanbul, în 1996. „Summit-ul mondial al oraşelor” sau
Habitat II, avea un scop bine precizat: să definească politicile
urbane pentru secolul XXI, să se confrunte experienţele
naţionale şi locale, să mobilizeze numeroşii actori implicaţi în
această privinţă, să regândească cooperarea internaţională. În
final, trebuiau să se stabilească, deopotrivă la nivel mondial şi
naţional, planuri de acţiune care să răspundă la două întrebări
esenţiale: cum să asigurăm pentru toţi o locuinţă decentă şi
cum să promovăm o dezvoltare viabilă pe termen lung.
Toate aceste evenimente internaţionale au avut
repercursiuni pe termen lung asupra cadrului legal intern de

69
protecţie a mediului. Astfel, deşi Constituţia franceză datând
din 1958, nu conţine dispoziţii cu privire la mediu, statul
francez a creat începând din anii şaptezeci, o adevărată
administraţie a mediului. Autoritatea centrală o reprezintă
Ministerul Mediului a cărui activitate se bazeză pe legi,
decrete şi circulare.
În plus, în februarie 2005 a fost anexată Constituţiei
franceze o „Cartă a Mediului”- Charte de l’Environnement,
care precizeză principiile fundamentale ale protecţiei
mediului, având valoare constituţională.
Dreptul francez este structurat pe un sistem de coduri
( 59 la număr în prezent), coduri care regrupează legislaţia pe
un anumit domeniu. Fiecare cod are o parte legislativă şi o
parte reglementară ( de procedură). În domeniul protecţiei
mediului, rolul cel mai important îl are Codul Mediului.
Code de l’Environnement este o colecţie legislativă
actualizată permanent, ce include treptat toate noile
reglementări referitoare la protecţia mediului adoptate sub
formă de legi ordinare de Parlamentul francez. Pe lângă Codul
Mediului, funcţionează şi alte reglementări conţinute de alte
coduri ( Code de l’Urbanisme, Code Rural, Code du
Patrimoine etc.). La nivel local funcţionează reglementări de
protecţie a mediului adoptate de prefecturile generale şi de
consiliile locale.
În România, creearea cadrului legislativ pentru
protecţia mediului cunoaşte o succesiune de etape. Etapa
1930-1944, când se iau primele măsuri de protecţie a mediului
( legea pentru pădurile de protecţie şi înfiinţarea primului parc
naţional); etapa 1944-1972, când se adoptă o serie de măsuri
de protecţie a fondului forestier şi a celui cinegetic; etapa
1973-1989, etapă care poartă amprenta Conferinţei de la
Stockholm, este etapa în care se adoptă prima lege privind
protecţia mediului înconjurător (20 iunie 1973); etapa 1989-
2008, când necesitatea protecţiei mediului a fost înscrisă în
Constituţia din 1991. În această perioadă au fost adoptate
două acte normative privind protecţia mediului (Legea nr.
137/1995 şi Ordonanţa de urgenţă nr. 195/2005), legi care
consacră principii noi precum principiul precauţiei în luarea

70
deciziilor, principiul prevenirii riscurilor ecologice, principiul
„poluatorul plăteşte”, creearea sistemului de monitorizare
integrată a mediului etc.
Pentru problematica abordată, actele normative
enumerate mai jos conţin elemente semnificative pentru
modul de protejare a aşezărilor rurale în ţara noastră:
- Legea nr. 350 din 6 iulie 2001 privind amenajarea
teritoriului şi urbanismul;
- Hotărârea Guvernului nr. 1.756 din 6 decembrie 2006
privind limitarea nivelului emisiilor de zgomot în mediu
produs de echipamente destinate utilizarii în exteriorul
cladirilor;
- Legea privind calitatea în construcţii, nr. 10/1995;
- Hotărâre nr. 124/2003 privind prevenirea, reducerea şi
controlul poluării mediului cu azbest;
- Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 236/2000 privind
regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor
naturale, a florei şi faunei sălbatice, aprobată prin Legea nr.
462 din 18 iulie 2001;
- Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor
istorice;
- Ordonanţa Guvernului nr. 43/1997 privind regimul
drumurilor, aprobată prin Legea nr. 413 din 26 iunie 2002;
- Hotărârea Guvernului nr. 349 din 21 aprilie 2005 privind
depozitarea deşeurilor.

Întrebări:

1. Care sunt elementele şi caracteristicile aşezărilor

umane?
2. Ce se înţelege prin conceptul de aşezare umană?
3. Care este conţinutul cadrului legal al protecţiei
aşezărilor umane?

71
 UNITATEA DE ÎNVĂȚARE X
NOŢIUNEA ȘI PARTICULARITĂŢILE RĂSPUNDERII
JURIDICE PENTRU DAUNE ECOLOGICE

Obiective
Analizarea noţiunii de răspundere în dreptul
mediului, a particularităţilor răspunderii pentru cauzarea
de prejudicii mediului, a principalelor forme de
răspundere juridică pentru daune ecologice.
1. Noţiunea de răspundere în dreptul mediului
Problema răspunderii juridice pentru pagubele
produse prin deteriorarea factorilor de mediu a fost timid
abordată în doctrină şi practica judiciară, aceasta şi pentru
faptul că în dreptul mediului nu există încă o instituţie a
răspunderii ecologice cu rol, în principal, de prevenire şi de
reparare a prejudiciilor cauzate mediului.
In dreptul mediului normele juridice trebuie să
contribuie la realizarea unui scop concret, constând în
prevenirea poluării de orice fel, menţinerea şi îmbunătăţirea
condiţiilor de viaţă pe Terra. In cadrul măsurilor (inclusiv
juridice) care vizează protecţia naturii un accent deosebit
trebuie pus pe măsurile preventive şi de reconstrucţie
ecologică, fiindcă mediul, de cele mai multe ori, fiind distrus
nu mai poate fi readus în stare normală.
De multe ori, aplicarea unor sancţiuni (aspre chiar) nu
este suficientă pentru a împiedica deteriorarea factorilor de
mediu. De aceea prin legislaţia de mediu trebuie stabilite o
serie de condiţii exigente în care să se desfăşoare orice
activitate care prezintă factori de risc pentru mediu. Avem în
vedere în primul rând procedura de autorizare a activităţilor
economice şi sociale cu impact asupra mediului şi
răspunderea privind studiul de impact. De asemenea, avem în
vedere şi alte pârghii – economice şi fiscale – de protecţie a
mediului cum ar fi: politica preţurilor în favoarea conservării
mediului, subvenţiile şi detaxările, bursele de poluare etc.

72
 Ca o caracteristică a dreptului mediului menţionăm
faptul că în această materie răspunderea juridică intervine atât
în cazul în care s-a produs un prejudiciu prin deteriorarea
factorilor de mediu cât şi în situaţia în care deşi nu s-a poluat
mediul au fost totuşi săvârşite fapte ilicite care contravin
normelor de dreptul mediului, fapte care pot crea condiţii
propice producerii poluării. Deci, răspunderea juridică va
cădea atât în sarcina poluatorului, vinovat de deteriorarea
factorilor de mediu, cât şi în sarcina funcţionarului public sau
a oricărei alte persoane fizice sau juridice care, deşi nu
produce poluarea mediului, prin faptele săvârşite încalcă
legislaţia mediului.
Putem spune astfel că în dreptul mediului noţiunea de
răspundere juridică are un sens mult mai larg, mai
cuprinzător. Răspunderea juridică în această materie vizează
nu numai sancţionarea celor care se fac vinovaţi de poluarea
factorilor de mediu sau a celor care, deşi nu deteriorează prin
acţiunea lor mediul, încalcă legislaţia de mediu, dar şi luarea
şi respectarea de către persoanele sau organele de stat,
instituţiile publice sau private a tuturor măsurilor care
contribuie la asigurarea condiţiilor optime în care se
desfăşoară toate activităţile economice şi sociale astfel încât
riscul de poluare să fie minim.
Considerăm că rolul pe care trebuie să-l joace
legislaţia în vederea protecţiei factorilor de mediu este în
primul rând unul preventiv. Oamenii, agenţii economici,
organismele guvernamentale şi neguvernamentale trebuie să
adopte o conduită care să asigure, să garanteze un mediu
sănătos şi să evite pe cât posibil acţiunile cu risc de poluare.
Aşa cum se cunoaşte, este mult mai uşor şi mai puţin
costisitor să se prevină producerea unui prejudiciu decât
repararea lui, ca să nu mai vorbim că de multe ori este
imposibilă readucerea factorilor de mediu în starea iniţială, la
parametrii normali.
Totodată, normele de dreptul mediului trebuie să aibă
şi caracter reparator. Ele trebuie să cuprindă şi dispoziţii care
să facă posibilă repararea prejudiciilor cauzate prin poluare
mediului şi oamenilor. In acest sens, de mare utilitate, ca o

73
garanţie a reparării prejudiciilor aduse mediului o reprezintă
diversele fonduri ce se constituie – anticipat – pentru
ameliorarea diverşilor factori de mediu. Menţionăm în acest
sens: fondul naţional de mediu, fondul de ameliorare a
fondului funciar, fondul apelor, fondul de protecţie a
vânatului, fondul special pentru dezvoltarea sistemului
energetic, primele de împădurire. şi, de asemenea, diversele
sisteme de asigurare care funcţionează în această materie.
De asemenea, în mod firesc, legislaţia de mediu
trebuie să aibă şi caracter sancţionator, impunându-se după
părerea noastră pedepse mai aspre decât cele care sunt
prevăzute în prezent mai ales în cazul unor fapte prin care
sunt afectaţi grav, uneori ireversibil, diverşi factori de mediu.
In vederea conservării şi protecţiei mediului, în
cazul săvârşirii unor fapte ilicite prin care s-au adus
prejudicii mediului sau oamenilor, considerăm oportună
lărgirea sferei de persoane şi organe cărora legea le
conferă legitimitate procesuală activă, fiind incluse aici
şi organismele neguvernamentale, care după cum se ştie
joacă un rol deosebit în a sensibiliza opinia publică şi
factorii de decizie în legătură cu pericolul pe care îl
prezintă pentru mediu diverse activităţi umane cu factor
de risc.
2. Particularităţile răspunderii în dreptul mediului
Considerăm că cele mai interesante aspecte specifice
prezintă răspunderea în dreptul mediului în privinţa
condiţiilor în care aceasta operează.
In acest sens, considerăm că în primul rând
responsabilitatea privind protecţia medului revine statului
(reprezentat de organele sale specializate). Astfel, statul
recunoaşte tuturor persoanelor dreptul la un mediu sănătos, în
acest sens asigurând unele garanţii, inclusiv dreptul la
despăgubire pentru prejudiciul suferit (art. 5 din Ordonanţa de
urgenţă 195/2005).
Responsabilitatea privind protecţia mediului revine în
egală măsură autorităţilor administraţiei publice centrale şi
locale. Au atribuţii în scopul protecţiei factorilor de mediu şi

74
răspund juridic în cazul în care nu duc la îndeplinire aceste
sarcini: Ministerul Sănătăţii, Ministerul Apărării Naţionale,
Ministerul Educaţiei si Cercetării, Ministerul Transporturilor,
Ministerul de Interne, etc.
Cele mai multe atribuţiuni în scopul protecţiei
mediului revin, în mod firesc, Ministerul Mediului și
schimbărilor climatice, care este autoritatea centrală pentru
protecţia mediului, şi pe plan local Agenţiilor teritoriale
pentru protecţia mediului. Aceste autorităţi vor răspunde, de
asemenea, în cazul în care nu-şi îndeplinesc atribuţiile
stabilite prin lege în domeniu, sau nu iau măsurile ce se impun
în scopul evitării oricărei situaţii de natură să ducă la
deteriorarea factorilor de mediu.
În cazul în care se aduc prejudicii mediului prin
poluare, evident că va fi tras la răspundere autorul faptei
ilicite, deci poluatorul. Acesta poate fi persoană juridică sau
persoană fizică. Trebuie spus că în domeniului dreptului
mediului răspunderea poate fi antrenată atât “pentru faptele
poluante”, cât şi pentru fapte nepoluante. Astfel, dacă o
persoană fizică sau juridică desfăşoară o activitate prin care se
produce poluarea efectivă a mediului va răspunde – după caz
– contravenţional sau penal şi va fi, de asemenea, obligată să
repare prejudiciul ecologic astfel produs. De exemplu,
infracţiunea de braconaj se pedepseşte cu închisoare sau
amendă aşa cum prevede din Legea vânatului și a protecției
fondului cinegetic, la care se adaugă obligaţia de a suporta
cuantumul despăgubirilor pentru pagubele cauzate prin fapta
respectivă, stabilit potrivit anexelor legii menţionate.
De asemenea, răspunderea juridică este antrenată şi
ca urmare a săvârşirii unor fapte prin care, chiar dacă nu este
poluat mediul, sunt încălcate norme de dreptul mediului,
aceasta putând duce în cele din urmă la situaţii care
favorizează producerea de daune ecologice. De pildă,
constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 6
luni la 3 ani sau cu amendă penală, prezentarea, în lucrările
privind evaluarea de mediu, evaluarea impactului asupra
mediului, a bilanţului de mediu sau a raportului de
amplasament, a unor concluzii şi informaţii false (Art. 98 alin.

75
2 pct. 8 din Ordonanţa de urgenţă nr. 195/2005, privind
protecţia mediului).
Deci, răspunderea juridică va fi antrenată numai ca
urmare a săvârşirii unei fapte ilicite, fie că este vorba de o
faptă poluantă, fie de o faptă nepoluantă.
Pentru a răspunde juridic, de cele mai multe ori
trebuie să se fi produs şi un prejudiciu, în cazul nostru o daună
ecologică.
In dorinţa de a defini noţiunea de daună ecologică apare
întrebarea: cine poate fi considerată victima unui prejudiciu
ecologic, omul sau mediul său?
În sens larg, dacă vom considera că omul face parte
din mediu, este un element al acestuia, nu greşim dacă
spunem că victima poluării, a oricărei acţiuni distructive este
mediul în ansamblul său, ori anumiţi factori afectaţi. Oricum
omul, direct sau indirect, va fi victima unui prejudiciu
ecologic şi putem spune chiar că de cele mai multe ori omul
este totodată nu numai victimă ci şi autorul degradării
factorilor naturali ai mediului.
O altă condiţie a răspunderii juridice – în general – o
constituie culpa, vinovăţia. In dreptul mediului problema
vinovăţiei capătă, din ce în ce mai evident, noi valenţe, în
sensul că în această materie se impune trecerea de la
răspunderea subiectivă la răspunderea obiectivă – fără culpă.
Până la adoptarea fostei legi a protecţiei mediului, nr.
137/1995, culpa făcea parte – cu unele excepţii - din condiţiile
de dovedit de către victimă pentru obţinerea reparării
prejudiciului suferit.
În continuare vom prezenta succint considerentele în
baza cărora credem că s-ar putea face trecerea de la
răspunderea subiectivă la cea obiectivă, independentă de
culpă.
Ideea de răspundere obiectivă în legislaţia mediului s-
a făcut în momentul în care, puse în faţa problemelor curente
şi din ce în ce mai complexe ale protecţiei mediului şi ale
reparării daunelor cauzate de activităţi industriale,
jurisprudenţa şi doctrina au constatat deopotrivă insuficienţa
dreptului comun în materia răspunderii.

76
 În 1978 Giles Martin, în lucrarea Le droit de
l’environnement – de la responsabilité pour faits de pollution,
au droit de l’environnement, vorbea despre inadaptarea
condiţiilor de angajare a responsabilităţii pentru fapte de
poluare şi despre spulberarea fundamentelor tradiţionale ale
răspunderii în cazul faptelor de poluare (“l’éclatement des
fondements traditionels de la responsabilité juridique”). El
remarca inadaptabilitatea principiilor de drept civil sub două
aspecte:
- pe de o parte, principiile de bază ale răspunderii civile, nu
mai permit explicarea soluţiilor pe care jurisprudenţa le-a
reţinut pentru a face faţă problemelor grave şi urgente ivite
din poluare;
- pe de altă parte, aceleaşi principii, care continuă să prezideze
reglementarea litigiilor, sunt o frână în rezolvarea de soluţii
mai eficace, susceptibile de a regla conflictele de drept şi de a
proteja mediul.
Deşi victima are posibilitatea de alegere între
responsabilitatea pentru culpă, teoria tulburărilor de sănătate
sau răspunderea pentru fapta lucrului, nu întotdeauna natura
prejudiciului corespunde elementelor teoriei.
Iată câteva din criticile ridicate de diverşi autori
teoriilor invocate cel mai adesea în susţinerea răspunderii
pentru fapte de mediu:
Teoria „bunei vecinătăţi”. Apărută ca urmare a unei
hotărâri a Curţii de casaţie franceze în 1844 cu privire la un
caz de poluare industrială, are la bază ideea că dezvoltarea
societăţii impune fiecăruia un anumit număr de inconveniente,
printre care şi un anume grad de poluare fonică, chimică,
estetică etc. Dincolo de acest “prag” stabilit de regulă pe cale
administrativă, prin autorizaţiile de funcţionare, dar şi prin
cutuma sau obiceiul local, inconvenientele devin anormale,
susceptibile de “tulburare de vecinătate”. Antrenarea
responsabilităţii rămâne la larga apreciere a judecătorului,
obligat a se pronunţa cu privire la caracterul real şi anormal al
“inconvenientului”. Formulările sunt confuze şi contrarii,
anormalitatea ataşându-se fie prejudiciului, fie tulburării de
vecinătate, fie inconvenientului. A fost chiar arătat că

77
anormalitatea aplicată prejudiciului a dus la perpetuarea
anumitor poluări considerate ca normale, de unde o ezitare
asupra alegerii tehnice celei mai adecvate şi defavorizarea
victimei care se sprijină pe această teorie în acţiunea în
repararea prejudiciului. De altfel, atunci când tribunalele
resping acţiunea în responsabilitate a reclamantului pe motiv
că inconvenientul nu depăşeşte inconvenientele obişnuite de
vecinătate, ele afirmă două lucruri: pe de o parte că dauna şi
prejudiciul există, pe de altă parte, că el nu prezintă
caracteristicile suplimentare cerute în materie. In măsura în
care “tulburarea de vecinătate” are la bază voinţa de a produce
daune a celui ce exploatează o instalaţie sau îşi exercită în
oricare al mod dreptul său de proprietate, “tulburarea de
proprietate” este vecină cu abuzul de drept. Criteriul de
distingere este în acest caz intenţia de a produce daune, rea
voinţa exploatantului instalaţiei sau proprietarului.
Teoria riscului, întrebuinţată pentru explicarea
răspunderii obiective, fără culpă, mai întâi pentru formele
prevăzute de legea civilă (cum ar fi răspunderea pentru
prejudiciile cauzate de lucruri) şi apoi pentru a susţine
necesitatea răspunderii obiective pentru daune aduse
mediului, este fundamentată pe ideea că cel care beneficiază
de avantajele unei activităţi trebuie să suporte şi riscurile
acestei activităţi – ubi emolumentum, ibi onus. In ultimii ani
în doctrina românească unii autori au acceptat teoria riscului,
dar au refuzat să recunoască riscul întemeiat pe profit,
conturând o teorie a riscului fundamentată pe riscul de
activitate, deoarece s-a obiectat că există lucruri care nu aduc
nici un profit, deşi omul se foloseşte de ele. Majoritatea
legislaţiilor de mediu au promovat o listă de activităţi “cu risc
pentru mediu”, obligând la anumite demersuri administrative
de autorizare pentru a face proba unei preocupări de prevenire
a producerii riscului sau de limitare a efectelor sale negative.
Acestor argumentări li s-a răspuns că nu se poate
vorbi de risc atâta vreme cât încă de la începutul activităţii,
sau chiar înainte ca aceasta să debuteze, se ştie că prejudiciul
va exista cu siguranţă, el nu va fi nici eventual, nici probabil.
Raportat la fapte, industriaşul ce instalează o uzină nu îşi

78
asumă un risc eventual de a incomoda vecinii, ci ştie cu
siguranţă că acest lucru se va produce. O serie de autori
francezi, spun că teoria de risc are aplicabilitate eficientă,
pentru tot ceea ce reprezintă “pericol”: dacă se reţine pericolul
ca fundament al teoriei riscului, numai exploatanţii unor
instalaţii periculoase ar trebui să fie responsabili pe această
bază.
Ideea de inconvenient anormal este susceptibilă să
susţină teoria riscului, cu toată reala labilitate a acestei
noţiuni. Riscul de activitate şi răspunderea pentru risc ar urma
să fie antrenate automat de îndată ce prejudiciul depăşeşte
limita considerată normală (cea autorizată sau cea conformă
cu obişnuinţele locale). M. Stark consideră că daunele
normale nu ar fi cauzate “fără drept” atâta vreme cât acestui
“drept de a dăuna normal” îi corespunde obligaţia cutumiară
de a suporta anumite inconveniente inerente vecinătăţii, deci
care nu dau naştere la nici o reparaţie. Cu atât mai mult
inconvenientul nu poate fi invocat în cazul “preexistenţei
poluatorului” care transferă asupra victimei riscul de a se fi
expus în mod imprudent unor inconveniente prin instalarea sa
în apropierea instalaţiei poluante. In acelaşi context se înscrie
şi legea germană a responsabilităţii cu privire la mediu, care
înlocuieşte principiul răspunderii pentru culpă cu principiul
răspunderii pentru risc. Acesta instituie prezumţia de
exonerare de răspundere, atâta vreme cât activitatea instalaţiei
este conformă autorizaţiilor emise, deci generatoare de
inconveniente normale de vecinătate.
Exemplele citate sunt o imagine a celor două tendinţe
existente în dreptul mediului: pe de o parte incriminarea
tuturor activităţilor de riscuri sau periculoase, în scopul
protejării victimelor oricăreia dintre aceste activităţi, pe de
altă parte exonerarea parţială sau totală de răspundere când
aceste activităţi s-au desfăşurat în limitele „inconvenientelor
normale”, a „riscului prevăzut” sau a autorizaţiei eliberate.
Teoria garanţiei. compromisul impus în angajarea
responsabilităţii de necesitatea acceptării unor daune aduse
mediului şi persoanelor, nu poate lăsa totuşi victimele acestor
daune fără despăgubiri. Dincolo de ideea de suportare a unui

79
risc sau a unor inconveniente, teoria garanţiei ar fi cea mai
adaptată necesităţilor societăţii din punctul de vedere al
victimei. Nu se poate vorbi de o protecţie a drepturilor
fiecăruia pentru ele însele, ci pentru un interes social general.
Obligând pe vecin la repararea daunei, fără a-i impune
încetarea activităţii cauzatoare de prejudicii, înseamnă a
accepta sacrificiul drepturilor victimei contra unei
compensaţii financiare.
În dreptul civil român, pentru răspunderea pentru
prejudiciile cauzate de lucruri, ca şi pentru răspunderea
comitentului pentru prepus, teoria de cea mai mare audienţă
este cea a fundamentării răspunderii obiective a păzitorului
juridic sau a comitentului pe ideea de garanţie privind riscul
de activitate. Dacă finalitatea răspunderii penale este
pedepsirea vinovatului şi prevenirea faptelor ilicite grave,
finalitatea răspunderii civile delictuale constă în principal în
repararea daunei sau a prejudiciului. Altfel spus, “în ultimă
instanţă, partea responsabilă civilmente nu are decât rolul de a
asigura părţii păgubite repararea daunei”. Ideea de garanţie
preia integral această finalitate: culpabil sau nu, răspunzând
pentru fapta altuia sau pentru fapta proprie, autorul direct sau
responsabil al faptei ilicite cauzatoare de prejudiciu este
obligat la repararea daunei. Această tendinţă este clară în
reglementarea activităţilor nucleare: titularul activităţii
răspunde obiectiv, este obligat la repararea prejudiciului.
Însoţită de un sistem adecvat de asigurări de răspundere civilă
impunerea teoriei garanţiei ca fundament al răspunderii pentru
daune aduse mediului, s-ar putea dovedi mai adecvată decât
teoria tulburărilor de activitate.

Întrebări:
1. Care sunt particularităţile răspunderii pentru cauzarea
de prejudicii mediului?
2. Care sunt formele răspunderii juridice pentru daune
ecologice?
3. Care sunt elementele răspunderii ecologice?
4. Care sunt principalele teorii pe care se fundamentează
răspunderea juridică în domeniul protecției mediului?

80
 UNITATEA DE ÎNVĂȚARE XI
FORMELE RĂSPUNDERII JURIDICE ÎN DOMENIUL
PROTECȚIEI MEDIULUI

1. Formele consacrate ale răspunderii juridice în

legislația națională
În domeniul protecţiei factorilor de mediu se observă
tot mai evident încercarea de a se crea o răspundere specială,
specifică acestei ramuri de drept, aşa intitulata „răspundere
ecologică”. Până atunci însă, în cazul în care se constată
încălcări ale normelor de dreptul mediului, stabilirea
răspunderii juridice, în funcţie de caracterul normei încălcate,
de natura şi de periculozitatea faptei săvârşite şi de
consecinţele acesteia, se va face recurgându-se la formele
cunoscute ale răspunderii: civilă, contravenţională, penală,
disciplinară sau materială după caz, la care se adaugă, aşa cum
spuneam, răspunderea specială. de dreptul mediului.
Răspunderea contravenţională este antrenată ca
urmare a săvârşirii unor fapte ilicite, care prezintă un anumit
grad de pericol social, numite contravenţii. Spre deosebire
însă de infracţiuni, pericolul lor social este mai redus, reflectat
în consecinţe mai puţin grave sub aspectul răspunderii.
Caracterul administrativ al dreptului mediului
deschide largi perspective răspunderii contravenţionale. Unul
dintre instrumentele de bază în examinarea licitului şi
ilicitului contravenţional îl constituie autorizaţia de mediu sau
acordul de mediu. Alături de acestea, nerespectarea regimului
special al unor activităţi stă la baza incriminării drept
contravenţii a unor fapte ce aduc atingere mediului în mod
indirect. Ordonanţa de urgenţă nr.195/2005, privind protecţia
mediului, reglementează contravenţiile în art. 96 şi 97. De
asemenea, o serie de legi speciale, hotărâri de guvern şi
ordonanţe de urgenţă prevăd sistematic fapte considerate
contravenţii.
Forma de bază a răspunderii contravenţionale este
amenda, ale cărei limite minime şi maxime sunt prevăzute de

81
lege diferenţiat, pentru persoane fizice şi respectiv pentru
persoane juridice.
În legislaţiile unor ţări europene sunt stabilite amenzi
speciale sub forma “plăţii pentru poluare”, prin care amenda
plătită este proporţională cu cantitatea sau intensitatea
deversărilor de reziduuri sau deşeuri în diverse medii naturale.
În prevederea legii române cuantumul amenzilor fiind
fix, se ridică problema asigurării finalităţilor preventive şi
punitive în condiţii de inflaţie, chiar în ipoteza actualizării
anuale de către guvern. In afara aspectului de actualizare se
întâlnesc şi situaţii de genul celei prevăzute în art. 87 alin.1
pct. 10 din Legea nr. 107/1996, a apelor, potrivit căruia se
sancţionează cu amendă, diferenţiat pentru persoane fizice şi
persoane juridice, neîntretinerea corespunzatoare a malurilor
sau a albiilor în zonele stabilite, de către cei cărora li s-a
recunoscut un drept de folosinţă a apei sau de către deţinătorii
de lucrări. Respectarea acestei dispoziţii ar necesita mijloace
financiare incomparabil superioare cuantumului amenzii, în
afara dificultăţilor materiale ale unei asemenea întreprinderi
pretenţioase şi de durată. De unde alegerea nu tocmai dificil
de făcut între realizarea corespunzătoare a lucrărilor de
întreţinere şi asumarea răspunderii contravenţionale.
Răspunderea contravenţională ar trebui aşadar să fie
un mijloc de stimulare la conformare, pentru respectarea legii,
şi nu o nouă modalitate de colectare de taxe pentru faptul de a
polua.
Răspunderea penală poate fi şi ea antrenată în
cazurile în care se săvârşesc infracţiuni în domeniul
raporturilor de dreptul mediului, care pot fi fapte prin care se
aduce atingere factorilor de mediu sau sănătăţii oamenilor,
animalelor sau plantelor.
Analiza detaliată a răspunderii penale în dreptul
mediului o vom face într-un următor capitol, aşa că pentru
moment vom sublinia numai câteva particularităţi ale
răspunderii penale în acest domeniu.
Antrenarea răspunderii penale pentru daune aduse
mediului este în legătură dependentă de existenţa unui
prejudiciu. Răspunderea penală se angajează astfel pentru

82
anumite infracţiuni chiar dacă acestea au rămas în stadiul
tentativei, în timp ce pentru infracţiunile de pericol este
suficientă crearea stării de risc pentru obiectivele protejate de
lege. Vinovăţia este elementul specific al răspunderii penale;
ea este determinantă în existenţa infracţiunii, în determinarea
sancţiunii şi în caracterul personal al acestei forme de
răspundere juridică. Totodată, dezvoltarea infracţiunilor de
imprudenţă tinde a afecta această construcţie tradiţională „din
moment ce represiunea acestor infracţiuni depinde de rezultat,
adică de vătămarea cauzată; ele marchează astfel evoluţia spre
o responsabilitate penală directă”. Această remarcă are la bază
o incriminare relativ recentă din legislaţia penală franceză prin
care „faptul de a expune direct pe altul la un risc imediat de
moarte sau vătămare de natură a antrena o mutilare sau o
infirmitate permanentă prin violarea manifest deliberată a unei
obligaţii particulare de securitate ori prudenţă impuse de lege
se pedepseşte”.
Sinonim procesului de obiectivizare a răspunderii
civile pentru daune aduse mediului, în domeniul răspunderii
penale operează un altfel de transfer obiectiv-subiectiv,
generat de natura infracţiunii de poluare. În cadrul acesteia
periculozitatea socială a infractorului este mai puţin
importantă şi evidentă decât periculozitatea activităţii pe care
acesta o desfăşoară. Delincvenţa ecologică este faptul
„gulerelor albe” sau cel puţin al unor persoane care nu au
nevoie de a fi supuse unui tratament de reinserţie socială; mai
mult decât atât, ele se tem de marginalizare. Sunt uşor de
imaginat sancţiunile intimidatoare pentru astfel de justiţiabili:
amenzi ridicate, publicitatea hotărârii de condamnare,
închiderea întreprinderii, interdicţia utilizării unui anume
echipament, repunerea în starea iniţială a locurilor…
În societatea industrială modernă sunt din ce în ce mai
multe activităţile generatoare de risc pentru mediu sub forma
vătămării persoanei sau degradării calităţii elementelor de
mediu. De multe ori aceste activităţi se desfăşoară la limită,
fiind foarte aproape de pragul critic de emisie nocivă. Astfel,
responsabilului acestor activităţi i se cere mai mult decât
prudenţa şi prevederea normală, de unde posibilitatea de

83
incriminare chiar şi în baza unei culpe uşoare. Pericolul
activităţii se transferă asupra persoanelor eventual
responsabile, astfel încât aprecierea judecătorilor trebuie să se
oprească într-o primă etapă asupra determinării celui care ar fi
putut sau ar fi trebuit să împiedice realizarea unei anumite
situaţii, înainte de a descrie comportamentul inculpaţilor.
Acesta este însă un aspect al caracterului obiectiv al
răspunderii penale în dreptul mediului, în sensul că
dispoziţiile legii au în vedere mai mult condiţiile obiective de
antrenare a răspunderii (existenţa unei anumite situaţii,
elementul material al infracţiunii) decât comportamentul
culpabil al infractorului.
În domeniul răspunderii civile pentru prejudicii
cauzate mediului nu există reglementări speciale. De aceea,
pentru stabilirea răspunderii în cazul în care se produc daune
ecologice se face apel la instituţia răspunderii civile delictuale
reglementată de Codul civil. Aceste texte de lege consacră, pe
lângă răspunderea pentru fapta proprie (directă) şi
răspunderea pentru fapta altuia (indirectă), extinzându-se
astfel răspunderea civilă delictuală dincolo de limitele faptei
proprii.
Dintre formele răspunderii civile delictuale pentru
fapta altuia, considerăm că pot avea aplicabilitate în domeniul
dreptului mediului: răspunderea pentru prejudiciile cauzate
„de lucrurile ce sunt sub paza noastră”, răspunderea
comitentului pentru fapta prepusului, răspunderea pentru ruina
edificiului şi răspunderea pentru prejudiciul cauzat de
animale.
Pentru justificarea extinderii răspunderii civile
delictuale peste limitele faptei proprii, în literatura de
specialitate se face apel la fundamentări diferite, atât de natură
subiectivă, cât şi obiectivă.
Specific dreptului mediului se pot produce daune
ecologice în urma săvârşirii unor fapte ilicite – ceea ce atrage
o răspundere subiectivă, întemeiată pe culpă – dar şi ca
urmare a comiterii, a desfăşurării de activităţi permise, licite –
acestea generând o răspundere obiectiv, bazată pe ideea de
risc.

84
 În practică se aplică destul de rar răspunderea
subiectivă pentru daune ecologice. Victima unui astfel de
prejudiciu ar trebui să facă proba că prin săvârşirea unei fapte
ilicite i s-a cauzat un prejudiciu, că există un raport de
cauzalitate între faptă şi prejudiciu şi că autorul faptei ilicite
este în culpă. Cel prejudiciat prin poluare de exemplu, ar fi
într-o situaţie foarte dificilă, având sarcina să probeze culpa
autorului şi cine este autorul, dificultatea fiind sporită şi de
faptul că există o diversitate de poluanţi care se răspândesc în
mod diferit şi produc contaminare de natură multiplă.
Semnalăm că în cazul răspunderii internaţionale
pentru daune ecologice, baza juridică a responsabilităţii
constă, de regulă, în culpa imputabilă statului autor al poluării
transfrontaliere. Pe plan internaţional se evită de cele mai
multe ori a se recunoaşte şi aplica răspunderea fără culpă a
statelor în cauză, recurgându-se de preferinţă la o serie de
subterfugii juridice (de pildă, se apelează la regula echităţii).
Cu titlu de excepţie se acceptă răspunderea
internaţională obiectivă pentru risc în câteva situaţii: pentru
pagubele produse de către obiectele spaţiale, în cazul
prejudiciilor rezultate din utilizarea paşnică a energiei
nucleare, în domeniul daunelor provocate de poluarea mărilor
prin hidrocarburi, în ipoteza poluării transfrontaliere cauzate
de deşeuri.
În dreptul intern se manifestă tendinţa instituirii
răspunderii civile obiective, fundamentată pe ideea de risc.
Aceasta se impune ţinând cont de specificul pe care îl
reprezintă daunele ecologice: nevoia reparării urgente a
pagubei, greutatea (uneori chiar imposibilitatea) reparării în
natură a prejudiciului, dificultăţi în stabilirea cuantumului
daunei, producerea de efecte în lanţ timp îndelungat etc.
De asemenea, răspunderea civilă pentru risc şi,
implicit, instituirea şi perfecţionarea unui sistem adecvat de
asigurări vor determina stimularea atitudinii diligente şi
prudente faţă de mediu, folosirea raţională a tuturor factorilor
de mediu.
Considerăm a fi corectă instituirea răspunderii civile
obiective fondată pe ideea de risc dacă avem în vedere

85
principiul de echitate şi justiţie potrivit căruia orice activitate
care poate produce un profit trebuie să includă şi garanţia
reparării prejudiciului cauzat mediului de către cel care obţine
profit în urma desfăşurării activităţii respective. In plus nu
este necesar a se face de către cei lezaţi dovada atitudinii
culpabile a autorului.
Particularităţile răspunderii civile pentru riscul
ecologic se evidenţiază şi prin avantajele pe care le prezintă,
asigurându-se o protecţie mai eficientă factorilor de mediu.
Astfel, sunt excluse ipotezele în care răspunderea nu poate fi
antrenată, victima fiind întotdeauna indemnizată. Totodată,
dintre cazurile de exonerare de răspundere numai forţa majoră
poate fi reţinută şi nici aceasta cu un caracter absolut.
Riscul ecologic prezintă, de asemenea, o serie de
particularităţi. Astfel, poluarea, sub toate formele ei, prezintă
un pericol permanent şi poate fi foarte grav mai ales dacă
avem în vedere că efectele sale negative se manifestă lent,
timp îndelungat, rupând deseori limitele echilibrului natural.
Nu întotdeauna efectele negative ale poluării sunt controlate şi
remediate la momentul oportun, uneori ajungând să scape de
sub control, consecinţele fiind catastrofale şi ireversibile.
Poluarea afectează întregul sistem natural, efectele sale se
propagă în lanţ deteriorând factorii de mediu unul după altul.
Avându-se în vedere caracterul de siguranţă sporită,
sistemul răspunderii civile pentru risc a fost adoptat şi de
legiuitorul român prin Ordonanţa de urgenţă nr. 195/2005
privind protecţia mediului.
Acest act normativ-cadru reglementează în art. 95
forma răspunderii obiective (independentă de culpă) pentru
daunele ecologice, iar în cazul în care prejudiciul a fost
produs de o pluralitate de autori, se instituie răspunderea
solidară a acestora. Aceasta asigură aplicarea principiului
“poluatorul plăteşte” şi urmăreşte posibilitatea de reparare a
prejudiciului asigurând o protecţie sporită victimei daunelor
ecologice. O reglementare specială există în cazul răspunderii
civile pentru pagubele nucleare. Răspunderea civilă în acest
domeniu este supusă unui regim juridic instituit prin
Convenţia de la Geneva privind răspunderea civilă pentru

86
daune nucleare, din 1963, la care România a aderat prin Legea
nr. 106 din 1992, ale cărei prevederi vor fi coroborate cu
dispoziţiile Legii nr. 111/1996 privind desfăşurarea în
siguranţă a activităţilor nucleare.
Prevederile acestor acte normative au instituit o serie
de principii care acţionează în domeniul răspunderii civile
pentru daune nucleare, cum ar fi: răspunderea obiectivă şi
exclusivă, dirijarea răspunderii către exploatant,
obligativitatea constituirii unor garanţii financiare, obligaţia
de asigurare şi altele.
Gravitatea eventualelor daune nucleare şi dificultatea
evaluării şi reparării unor astfel de pagube au impus instituirea
unor norme severe de securitate în industria nucleară şi în
acelaşi timp o uniformizare de nivel internaţional a sistemului
special de răspundere civilă în acest domeniu.
Tot ca o particularitate, menţionăm că în domeniul
nuclear sunt reţinute drept cauze exoneratoare de răspundere
numai cataclismul nuclear cu caracter excepţional, conflictul
armat, ostilităţile, războiul civil ori insurecţia.
Câteva elemente particulare există şi în ceea ce
priveşte răspunderea civilă pentru pagubele cauzate de
aeronave a cărei reglementare specială o găsim în Codul
aerian. Şi în acest domeniu este instituită o răspundere
obiectivă, independentă de culpă.
Răspunderea specifică dreptului mediului (ecologică)
Săvârşirea unor fapte ilicite prin care se produc
prejudicii mediului, fapte prin care se încalcă norme de
dreptul mediului, trebuie să atragă răspunderea juridică,
răspundere care trebuie să fie specifică acestui domeniu chiar
dacă se poate face apel şi la alte forme ale răspunderii
juridice care sunt deja consacrate. Există deja în legislaţia
românească de mediu instituţii care constituie forme specifice
de răspundere în materia dreptului mediului menite, în
special, să contribuie la preîntâmpinarea situaţiilor care ar
putea fi un pericol pentru mediu şi, de asemenea, impunând
diverse modalităţi de indemnizare şi asigurare, prin care să se
creeze certe posibilităţi de reparare a pagubelor ecologice.

87
 Dreptul mediului derivă dintr-un compromis social
între necesitatea dezvoltării social economice şi consecinţele
negative ale acestei dezvoltări asupra mediului natural şi
populaţiei umane. Abandonul noţiunii de culpă pentru
antrenarea răspunderii îşi găseşte aplicaţia tocmai în faptul că
autorul daunei de mediu exercită o activitate care, în
majoritatea cazurilor, este nu numai licită, ci şi socialmente
utilă, caracter de altfel recunoscut de autoritatea publică.
Reglementarea situaţiei conflictuale între poluator şi
poluant consacră rareori soluţia reparării în natură a
prejudiciului şi încetarea activităţii prejudiciatoare. Cel mai
adesea, activitatea continuă, cu unele măsuri corective, iar
repararea prejudiciului se face prin echivalent bănesc. Din
acest punct de vedere s-a vorbit chiar de „un fel de
expropriere pentru cauză de necesitate privată” referitor la
efectul deschiderii unei întreprinderi poluatoare asupra
fondurilor învecinate. In plus, intervenţia judecătorului pentru
a ordona poluatorului încetarea activităţii ori luarea de măsuri
de depoluare, în condiţiile în care acesta desfăşoară o
activitate autorizată, pune problema conflictului de autorităţi
administrativ-judiciare. Totuşi, având în vedere laxismul
administraţiei cu atribuţii de control a instalaţiilor, autoritatea
judiciară ar putea să o întărească pe cea dintâi într-o luptă mai
eficace contra poluării.
Revenind la repararea prin echivalent a prejudiciului
se consideră că, de altfel, reparaţia în natură nici nu este
posibilă. Prin urmare, se instituie în sarcina responsabilului
obligaţia de plată a unor sume de bani, ce acoperă rareori
integralitatea cheltuielilor necesitate de refacerea echilibrului
ecologic sau a factorilor de mediu lezaţi. Din dificultatea de
fond şi de procedură de a obţine o dezdăunare satisfăcătoare a
victimei, în legislaţia de mediu a diferitelor ţări s-a recurs fie
la constituirea unor fonduri speciale de îndemnizare, fie la
introducerea obligativităţii asigurării pentru daune civile.
Astfel, legea română a protecţiei mediului prevede că în cazul
activităţilor generatoare de risc major, asigurarea pentru
daune este obligatorie, tocmai în vederea apărării victimei de
eventuala insolvabilitate a autorului prejudiciului. Dispoziţii

88
asemănătoare conţine şi legea germană din 1990, prin care
deţinătorii unor instalaţii vizate de lege trebuie să aibă o
acoperire financiară pentru plata eventualelor reparaţii,
constând fie într-o poliţă de asigurare, fie într-o garanţie
guvernamentală sau bancară. Obligativitatea asigurării a fost
impusă deja încă de la Convenţia de la Paris din 1960 în
privinţa activităţilor nucleare. Trecerea la răspunderea
obiectivă în cazul acestei categorii de activităţi a fost posibilă
tocmai pentru că “în dreptul nuclear legătura între răspundere
şi mijloacele financiare pentru a-i face faţă a fost organizată
de manieră sistematică”.
Spre deosebire de asigurări, fondurile speciale de
îndemnizare acţionează în mod automat atunci când lipseşte
dreptul subiectiv patrimonial lezat; în plus, ele nu sunt
formate prin contribuţia celor asiguraţi, ci prin redevenţe
prelevate în cote prestabilite asupra poluatorilor. Se dau ca
exemple: fondul olandez pentru poluarea aerului care
funcţionează din 1972, fondul de protecţie a coastelor din
Statele Unite pentru daune datorate poluării cu hidrocarburi,
legea japoneză din 1973 asupra îndemnizării vătămărilor
corporale datorate poluării, fondul de indemnizare pentru
pierderile de recoltă datorate vânatului (Franţa, furnizat de
Oficiul Naţional al Vânătorii), finanţarea operaţiilor de
atenuare a daunelor suferite de cei riverani aerodromului Orly
şi Rossy.
Prin urmare, dacă se reţine ca idee centrală a
răspunderii repararea prejudiciului cauzat persoanei sau
mediului, recurgerea la fondurile de asigurări şi la
îndemnizaţii poate fi o soluţie de viitor în condiţii în care:
- autorul faptei prejudiciabile a desfăşurat o activitate licită,
socialmente utilă, iar dispunerea încetării activităţii pe viitor
ar avea consecinţe sociale şi economice cu mult mai
costisitoare decât repararea prejudiciului;
- fapta prejudiciabilă a survenit în condiţiile respectării
cadrului legal de desfăşurare a activităţii, diferit de
autorizaţiile eliberate;

89
- mecanismul îndemnizării sau asigurării să nu devină mijloc
exonerator de răspundere, ci stimulent în reducerea daunelor
aduse mediului.
Analizând fundamentul evoluţiei generale a
răspunderii civile către răspunderea obiectivă, într-o lucrare
având ca subiect răspunderea juridică, se argumentează printre
altele cu următoarele raţionamente:
- raţionamentul evoluţiei de fapt a lucrurilor; importanţa luată
de activităţile exercitate în mod colectiv în sânul cărora
accidentul este anonim, astfel încât este tentant de a-i suporta
greutatea prin intermediul grupului; natura prejudiciului,
difuz, reflectându-se asupra unei colectivităţi sau populaţii
umane; dezvoltarea industrială şi maşinismul ce sporesc din
ce în ce mai mult riscul producerii de pagube;
- raţionamentul derivând dintr-o evoluţie a mentalităţilor;
valorizarea personalităţii umane admite din ce în ce mai puţin
“resemnarea” victimei. Pe măsură ce nivelul de viaţă este mai
ridicat, certitudinea de a avea drept la o îndemnizare devine
lucru obişnuit. Tendinţa generală a dreptului responsabilităţii
civile este cea de îndemnizare a victimelor;
- raţionamentul ţinând de dezvoltarea asigurărilor. Asigurarea
este în acelaşi timp cauză şi efect al extinderii şi obiectivizării
răspunderii; cauză pentru că tribunalele nu vor evita să
condamne la reparaţie, chiar în absenţa culpei, ştiind că în
definitiv nu făptuitorul va suporta costul reparaţiei. Actual,
răspunderea obiectivă este legată de posibilitatea de a asigura;
responsabil este cel care aduce o asigurare victimei. „Dacă
făptuitorul este necunoscut sau insolvabil, o altă formă de
asigurare a riscurilor intră în joc: intervenţia unui fond de
garanţie organizat prin lege”.
În lucrarea citată se pledează pentru un “drept al
accidentelor” în contextul responsabilităţii civile de drept
comun. Prin rambursarea automată, forfetar şi de plin drept a
tuturor vătămărilor corporale indiferent de originea
accidentului de către sistemul de asigurări sociale, noţiunea de
culpă nu ar mai trebui să fie obiect al diferitelor artificii
juridice pentru a se garanta victimei repararea prejudiciului.
Dacă în privinţa persoanelor acest sistem poate fi şi este

90
aplicat parţial prin asigurarea obligatorie individuală contra
accidentelor, se ridică totuşi problema reparării daunelor
aduse elementelor de mediu în individualitatea lor. Repararea
automată a prejudiciilor ar putea funcţiona în acest caz prin
intermediul asigurării obligatorii a autorului faptei
prejudiciabile sau prin intermediul instituirii fondurilor de
garanţie (a fondurilor de îndemnizare) atunci când făptuitorul
este necunoscut sau insolvabil.
Renunţarea la noţiunea de vinovăţie, apariţia de
instrumente noi pentru repararea prejudiciului cu privire la
mediu, ideea de compromis între rezultatul benefic al
activităţii economice utile şi pe inconvenientele adiacente,
canalizarea responsabilităţii în cadrul întreprinderilor,
caracterizează evoluţia dreptului mediului în epoca actuală. In
acest context, răspunderea civilă delictuală nu este atât
garantul exercitării egalitare a drepturilor subiective, cât un
mijloc de impunere a interesului social general, atât în ceea ce
priveşte fapta poluatorului, cât şi dreptul la acţiune al
victimei.
În concluzie, acceptând obiectivizarea răspunderii în
dreptul mediului ca pe o evoluţie necesară stadiului actual de
dezvoltare economico-socială, putem afirma că
„responsabilitatea civilă este mai puţin astăzi un mecanism de
moralizare a făptuitorului, cât un mecanism economic şi
social de internalizare a costurilor externe născute din
activităţi cu efecte prejudiciabile”.

2. Mijloace juridice de protecţie a factorilor de

mediu în legislaţia europeană
Dreptul mediului este prin excelenţă un drept
preventiv. Toate regretabilele accidente de poluare, dar mai
ales consecinţele grave şi adesea transfrontaliere ale acestora,
au convins că este mult mai facilă şi mai puţin costisitoare
prevenirea daunelor aduse mediului decât căutarea unui
vinovat şi repararea prejudiciului. Rolul dreptului mediului va
fi, deci, cu preponderenţă preventiv.
Date fiind preocupările de formare a unei legislaţii
comunitare în domeniul protecţiei mediului, este de la sine

91
înţeleasă regăsirea de prevederi asemănătoare în legislaţiile
naţionale ale tuturor ţărilor europene. Cu toate acestea se
cuvin a fi evidenţiate câteva particularităţi ale legislaţiilor
naţionale ale mediului, localizate pe cât posibil, la nivelul
îndeplinirii funcţiei lor represive şi preventive.
Anglia. Justiţia engleză, în baza precedentului judiciar
ca mecanism principal de formare a dreptului englez şi a
absenţei unei clasificări în ramuri de drept prezintă o mai
mare flexibilitate în acceptarea unei strategii cu privire la
mediu. Aceasta deoarece „pentru juristul englez este mai uşor
să găsească o cale procedurală care poate promova un anume
interes decât dreptul substanţial pe care îl guvernează”,
nefiind deci necesară o lege specială în domeniul mediului
pentru ca justiţia să acţioneze. Este cunoscută, în privinţa
poluării atmosferice, interdicţia asupra încălzirii locuinţelor
din Londra în anumite zile, emisă de Eduard al II-a. Cum însă
legea scrisă prinde din ce în ce mai multă importanţă, în
repertoriul legislativ al mediului apar o serie de acte precum
Town and Country Planning Act – 1971, Control of Polution
Act – 1974, Wildlife and Country-side Act – 1981, Water Act
– 1989. Autoritatea locală poate declara întreg teritoriul său
sau numai o parte zonă de control a fumului, ceea ce
transformă în infracţiune eliminarea fumului de către orice
şemineu; de asemenea ea poate acorda autorizaţii prealabile
de funcţionare pentru activităţile care prezintă risc de poluare
a aerului. Absenţa permisului de construcţie nu constituie
infracţiune în sine, însă poate îndreptăţi autoritatea locală de
urbanism să ceară încetarea construcţiei, caz în care
nerespectarea interdicţiei de a construi devine infracţiune.
Intre dispoziţiile de urbanizare şi cele de dreptul mediului
există o suprapunere, în sensul că activităţile reglementate cu
ajutorul dispoziţiilor de mediu trebuie totuşi să deţină şi o
autorizaţie din partea autorităţilor de urbanism, apreciată de
multe ori ca fiind mai eficientă decât dispoziţiile de mediu.
Infracţiunile de mediu pot lua forma unor interdicţii
absolute – ca de exemplu interdicţia de eliminare a fumului
negru, sub condiţia unor excepţii autorizate, pot fi infracţiuni
pur materiale – deversarea accidentală de poluanţi în apele

92
unui râu, în timp ce deversarea conştientă (sciemment fr.,
Knowingly permitting engl.) necesită prin definiţie probarea
intenţiei delictuale. Urmărirea judiciară se face, pentru
infracţiunile mai puţin grave, de către Magistrates Court, iar
pentru cele mai grave de către Crown Court. De regulă, orice
persoană poate solicita declanşarea urmăririi contra unei
infracţiuni, chiar dacă nu are un interes personal în cauză. Prin
limitările pe care le aduce în anumite domenii, precum şi prin
faptul că „nu există nici o obligaţie de a urmări o infracţiune
constantă”, se afirmă că organismele ce răspund de mediu
preferă persuasiunea coerciţiei, astfel încât urmărirea judiciară
propriu-zisă este rezervată poluatorilor recalcitranţi sau
poluărilor accidentale grave, ori rezultând dintr-un act
deliberat.
Criticile aduse sistemului englez de sancţionare a
infracţiunilor privesc: neexistenţa unor instrucţiuni în privinţa
cuantumului amenzilor penale care să asigure un ansamblu
coerent; cuantumul mult prea mic al amenzii faţă de profitul
pe care cei sancţionaţi îl realizează prin activitatea
incriminată; faptul că o persoană fizică nu va putea cere
pronunţarea unui ordin pentru aplicarea dispoziţiilor
represive; colaborarea dintre autorităţi şi poluator este strânsă,
susceptibilă de a slăbi voinţa unei aplicări efective a legii. In
schimb, instituţia somaţiei de respectare a legii („injonctions
pour containdre les prévenus à respecter la réglementation
represive”) permite câteva proceduri de corectare a
ineficienţei pedepsei. Pronunţarea unui astfel de ordin de
respectare a legii va putea fi cerută fie de Attorney General ca
gardian al interesului public, fie de autorităţile locale, astfel
încât, prin intermediul lor, unei persoane fizice care în mod
normal nu poate să ceară urmărirea unei infracţiuni acest lucru
îi devine posibil. Ea poate astfel recurge la procedură pentru a
impune aplicarea dreptului mediului sau pentru prevenirea
unei daune colective, dacă bineînţeles dispune de mijloacele
financiare necesare pentru a garanta instituţiei la care apelează
faptul că este capabilă să facă faţă cheltuielilor judiciare.
Franţa. Deşi Constituţia franceză nu prevede
dispoziţii cu privire la mediu, statul francez a creat după anii

93
1970 o adevărată administraţie a mediului, a cărei autoritate
centrală o reprezintă Ministerul Mediului, şi care se bazează
pe legi, decrete şi circulare în activitatea de protecţie a
mediului. Pot fi evidenţiate în represiunea activităţilor ce
aduc atingere mediului trei tipuri de instrumente: a)
sancţiunile penale revenind judecătorului de drept penal; b)
sancţiunile penale revenind judecătorului administrativ şi c)
sancţiunile administrative, la care se adaugă mecanismul
specific al CEE privind aplicarea normelor comunitare. Cu
toată multiplicarea de legi existente în domeniu, infracţiunile
tratate în maniera codului penal sunt relativ puţine. Ele
vizează în principal protecţia apelor contra poluării, având la
bază o reglementare cu caracter penal relativă la distrugerea
peştelui sau aducerea lui în stare de a nu putea fi consumat
prin deversarea de poluanţi în apele râurilor, reglementare
prezentă în codul rural. Sunt supuse jurisdicţiei penale o serie
de infracţiuni ce au ca efect distrugerea, degradarea sau
provocarea de daune mediului; infracţiuni referitoare la
reglementarea prealabilă şi la modalităţile de exercitare a unor
activităţi prezentând un risc pentru mediu; infracţiuni privind
neexecutarea unei măsuri de siguranţă sau a unei sancţiuni
administrative sau judiciare. Declanşarea acţiunii publice este
de competenţa Ministerului Public, însă există două excepţii,
referitoare la inginerii departamentului de agricultură şi
forestier cu atribuţii în urmărirea delictelor de pescuit şi
vânătoare.
Asociaţiile pentru apărarea mediului întâmpină
dificultăţi în a obţine declanşarea urmăririi penale deoarece,
deşi constituirea în parte civilă este mai facilă în cadrul unui
proces penal, codul penal nu admite constituirea în parte
civilă decât a celor care au suferit un prejudiciu direct şi
personal, dificil de a fi probat de către asociaţiile de apărarea
mediului. Totuşi, legea prevede cazuri în care o asociaţie se
poate constitui în parte civilă pentru anumite infracţiuni, în
măsura în care ele apără un interes colectiv şi suferă un
prejudiciu, chiar indirect, prin infracţiunea respectivă. In
privinţa sancţiunilor, tendinţa generală este de a înăspri
regimul lor, tradusă prin transformarea anumitor contravenţii

94
în infracţiuni, dubla incriminare permiţând trecerea de la
contravenţie la delict în caz de recidivă şi la agravarea
sancţiunilor penale.
Represiunea penală în dreptul francez al mediului este
caracterizată ca fiind insuficientă. Pentru ca dreptul penal al
mediului să contribuie efectiv la protecţia sănătăţii şi a naturii,
trebuie nu numai să se adapteze mai bine şi să se
proporţioneze amenda cu prejudiciul ecologic, ci să se
instituie o represiune a poluării care să nu fie confundată cu
represiunea infracţiunilor sancţionând numai nerespectarea
regulilor administrative.
Tendinţa actuală de a considera respectul unei
autorizaţii administrative ca un fapt justificativ exonerând
autorul unui delict de mediu poate fi deosebit de
prejudiciatoare salvgardării mediului, căci sistemul francez al
autorizaţiilor bazate pe negociere şi laxismul administraţiei
conduc a fixarea de norme de poluare la un nivel insuficient
pentru a putea garanta acţiuni inofensive mediului natural.
Germania. Reglementarea activităţilor de mediu în
Germania se face prin legi şi ordonanţe, acestea din urmă
fiind de competenţa guvernului şi ministerului de resort
federal sau al fiecărui land. Un loc aparte îl ocupă
reglementările administrative de nivel federal sau regional,
precum şi dispoziţiile locale pentru aspecte privind
depozitarea deşeurilor sau instalarea de sisteme de purificare a
apei reziduale. Până la apariţia unei legi a responsabilităţilor
din 10 decembrie 1990, în această materie guverna regula de
drept civil. Conform legilor civile, un proprietar de teren este
îndreptăţit să interzică intruziunea de gaze, vapori, mirosuri,
fum, noxe şi alţi asemenea interferenţi emanând de pe un alt
teren dacă aceşti interferenţi sunt materiali, nu sunt în acord
cu regulile (obiceiurile) locale şi cu măsurile de control a
poluării.
Conform legii asupra responsabilităţii cu privire la
mediu, intrată în vigoare în 1991, responsabilitatea pentru
daune aduse mediului impune:
- efectul negativ de mediu să emane de la cca 100 tipuri de
instalaţii prevăzute în anexa legii;

95
- efectul negativ de mediu poate fi produs nu numai de
instalaţiile operaţionale, ci şi de cele dezactivate;
- proprietarul este responsabil direct pentru daune produse de
instalaţiile sale;
- pentru cazurile în care nu se poate stabili legătura între
instalaţii şi daunele aduse mediului legea prevede un sistem
de “prezumţie de cauză” şi excepţii de la această prezumţie (în
circumstanţele cauzei instalaţia ar fi putut fi capabilă să
determine dauna incriminată, de unde se prezumă că dauna a
fost creată de acea instalaţie).
Prezumţia în cauză nu operează dacă instalaţiile au
funcţionat în acord cu permisul şi cu condiţiile impuse
operatorului de către legile administrative. Conformitatea este
prezumată dacă un sistem adecvat de control a fost
implementat. Aceste prevederi au drept scop schimbarea la
conformitate cu permisele de mediu şi spre un control adiţional
voluntar asupra instalaţiilor de risc.
Proprietarul instalaţiei este responsabil pentru daune
dacă o persoană a fost ucisă sau vătămată, ori dacă o altă
proprietate a fost vătămată, responsabilitatea fiind limitată la
160 milioane DM. De asemenea, proprietarilor unor instalaţii
de pe o listă de “mare risc” le este cerut să aibă o asigurare
obligatorie.
Belgia. Regionalizarea statului belgian în 1983 a adus
cu sine modificări din punctul de vedere al determinării
nivelului de jurisdicţie în materie de mediu. Sensul
modificărilor a fost de la nivel central către regiuni; numai
foarte puţine domenii au rămas de competenţa puterii
legislative. Printre acestea – stabilirea normelor standard de
definire a produselor, a normelor de securitate a muncii,
importul şi exportul de produse şi deşeuri nucleare. In
consecinţă s-a înregistrat o proliferare a reglementărilor cu
privire la mediu: o companie belgiană este obligată să
respecte reglementări diferite în fiecare dintre regiuni. Din
fericire, influenţa unitară exercitată de orientările legislative
de drept comunitar al mediului şi aplicarea lor consecventă în
cadrul legislaţiei celor trei regiuni facilitează integrarea
comportamentului firmei în cadrul legal. Activităţile ce

96
prezintă un risc potenţial pentru mediu, clasificate în două
categorii, sunt supuse unei proceduri de autorizare ce ţine de
competenţa autorităţilor provinciale sau municipale. Fiecare
regiune promovează exigenţe deosebite în privinţa întocmirii
studiilor de impact, cedându-i titularului activităţii supuse
autorizării să facă proba celei mai bune tehnologii din punct
de vedere al protecţiei mediului, textual, „cea mai bună
tehnologie neantrenând costuri excesive”. Măsuri de natură
economică sunt menite să prevină poluarea – cum ar fi cele
legiferate în 1993, prin care se instituie eco-taxe pentru
ambalaje nereturnabile, containere, aparate de ras, baterii.
Cu toate acestea, dispoziţiile cu caracter sancţionator
din legi nu sunt în proporţie cu amploarea daunelor aduse şi
sunt limitate la simbolice sancţionări financiare. De asemenea,
acţiunea penală nu poate fi angajată decât de cel ce a suferit
consecinţele directe ale daunei ecologice, iar persoana juridică
nu poate fi subiect al procedurii penale.
Suedia. In afara legilor federale privind poluarea
apelor, nu există o reglementare specifică cu privire la
răspunderea civilă pentru daune aduse mediului. In Codul
obligaţiilor, orice persoană sau companie poate fi responsabilă
pentru daune aduse mediului, dacă dauna este nelegală şi a
fost cauzată prin rea voinţă sau neglijenţă. Orice proprietar
este răspunzător dacă a exercitat dreptul de proprietate în mod
excesiv, prin emiterea de noxe, gaze sau alţi dăunători pentru
vecinii săi (art. 679 – 689 Cod civil suedez). Răspunderea
penală este angajată pentru violarea reglementărilor federale
de drept ale mediului: persoana juridică nu poate fi
răspunzătoare penal, ci numai managerul acesteia poate fi
urmărit în justiţie.
Cehia. Dreptul de a trăi într-un mediu nepoluat este
consacrat printre drepturile şi libertăţile fundamentale ale
cetăţenilor în art. 23 din Constituţia Cehiei din 1993. Tot
Legea fundamentală prevede “responsabilitatea fiecărei
persoane de a prezerva un mediu favorabil pentru generaţiile
viitoare”.
Prezumţia de nevinovăţie nu operează în cazul
reglementărilor de mediu; probarea nevinovăţiei revine

97
persoanei acuzate de a fi violat legislaţia mediului. Cuantumul
sancţiunii penale pecuniare poate ajunge la echivalentul a 30
mii dolari USA pentru “conduită intenţională, imprudentă sau
neglijentă cu rezultate negative asupra mediului”.

Întrebări:

5. Care sunt particularităţile răspunderii pentru cauzarea

de prejudicii mediului?
6. Care sunt formele răspunderii juridice pentru daune
ecologice?
7. Care sunt elementele răspunderii ecologice?

98
 UNITATEA DE ÎNVĂȚARE XII

RĂSPUNDEREA CONTRAVEŢIONALĂ ÎN DOMENIUL

PROTECȚIEI MEDIULUI

Obiective
Cercetarea şi aprofundarea reglementărilor care
vizează răspunderea contravenţională în domeniul protecţiei
factorilor naturali şi antropici ai mediului.

1. Noţiune
Prin locul pe care îl ocupă în sistemul nostru de drept,
mai exact în cadrul instituţiei răspunderii juridice,
răspunderea administrativă (contravenţională) joacă un rol
deosebit de însemnat din punct de vedere economic, dar are în
acelaşi timp şi un pronunţat caracter preventiv, inclusiv din
perspectivă ecologică.
Răspunderea administrativă a fost definită ca situaţie
juridică ce “rezultă din normele ce caracterizează dreptul
administrativ în ipostazele lor privind conduita ilicită,
condiţiile ce trebuie sau nu îndeplinite, sancţiunile şi
procedura ce se aplică şi care acţionează, prin specificul său,
ca o forţă de reglare şi de autoreglare a sistemului social-
juridic administrativ şi de corectare a atitudinii faţă de lege,
iar prin aceasta, determinând manifestarea nivelului de
conştiinţă juridică administrativă, reglarea şi autoreglarea
întregului sistem social-juridic şi a nivelului general de
conştiinţă juridică din societate”. Fapta ilicită care stă la baza
răspunderii contravenţionale este contravenţia. Ea este
definită ca fiind o faptă ce prezintă pericol social mai redus
decât infracţiunea, faptă care este prevăzută de lege (acte
normative) şi care este săvârşită cu vinovăţie.
Aşadar, contravenţia este o faptă ilicită care prezintă
un grad mai mic de pericol social decât al unei infracţiuni.
Dacă printr-o asemenea faptă a fost încălcată o normă sau un
raport de drept al mediului, ea va atrage răspunderea specială,

99
„contravenţional-ecologică”, urmând a se aplica o sancţiune
potrivit principiilor şi normelor dreptului mediului completate
cu prevederile care constituie dreptul comun în materia
respectivă. Această răspundere putem spune că nu are o natură
pur administrativă.
Există însă numeroase exemple în care periculozitatea
socială a unor fapte considerate de legiuitor contravenţii este
superioară celei a unor infracţiuni. De exemplu, abuzul de
încredere, care constă în nesocotirea încrederii pe care
persoana vătămată a avut-o în cel căruia i-a lăsat în detenţie
bunul său, ca şi în paguba materială suferită, sancţionat cu
închisoare sau cu amendă, nu întotdeauna poate fi considerat
cu o periculozitate socială mai mare decât, de exemplu,
nerespectarea deţinătorilor pădurilor a obligaţiei legale de a
exploata masa lemnoasă numai în limita posibilităţii
pădurilor, stabilită de amenajamentele silvice şi aprobată prin
lege, care este considerată contravenţie şi sancţionată ca atare.
Caracterul administrativ al dreptului mediului
deschide largi perspective răspunderii contravenţionale. Unul
din instrumentele de bază în examinarea licitului sau ilicitului
contravenţional îl constituie autorizaţia de mediu sau acordul
de mediu. Alături de acestea, nerespectarea regimului special
al unor activităţi stă la baza încriminării drept contravenţii a
unor fapte ce aduc atingere mediului în mod indirect.
Forma de bază a răspunderii contravenţionale o
constituie amenda, a cărei limite minime şi maxime sunt
prevăzute în lege diferenţiat pentru persoane fizice şi persoane
juridice. În unele ţări europene sunt stabilite amenzi speciale
sub forma „plăţii pentru poluare” prin care amenda plătită este
proporţională cu cantitatea sau intensitatea deversărilor de
reziduri sau deşeuri emise în atmosferă sau alte medii
naturale. In legea română cuantumul amenzilor fiind fix, se
ridică problema asigurării finalităţii lor preventive şi punitive
în condiţii de inflaţie, chiar în ipoteza actualizării anuale de
către guvern. Răspunderea contravenţională ar trebui să fie
un mijloc de stimulare la conformare, pentru respectarea legii,
şi nu o nouă modalitate de colectare de taxe pentru faptul de a
polua. Cu privire la răspunderea contravenţională este de

100
reţinut că în aplicarea normelor legale care interzic săvârşirea
anumitor fapte sau obligă la săvârşirea acestora, organele
statului sunt competente să avizeze sau să aprobe anumite
acţiuni, să oblige pe agenţii economici sau pe cetăţeni să se
abţină sau să săvârşească anumite fapte, să controleze modul
în care se aplică şi se respectă normele dreptului mediului.
În conformitate cu aceste norme juridice persoanele
fizice sau persoanele juridice care desfăşoară activităţi
potrivnice prevederilor privind protecţia mediului natural sau
artificial ori care nu îndeplinesc obligaţiile legale cuprinse în
actele administrative sunt pasibile de sancţiune
contravenţională, a cărei întindere este proporţională cu
gradul de poluare cauzat, cu consecinţele şi periculozitatea
socială ale faptei respective.

2.Sancţionarea contravenţională pentru poluarea mediului

Contravenţia se sancţionează de regulă cu amendă,
aceasta aplicându-se de persoane împuternicite în numele
organelor puterii administrative. Amenda contravenţională se
aplică pentru poluarea mediului – peste limitele admise - fără
cercetarea vinovăţiei agentului poluant şi fără luarea în
considerare a întinderii consecinţelor poluării. Deci,
răspunderea contravenţională pentru poluare are un caracter
obiectiv, ea putând interveni ori de câte ori mediul a fost
poluat. În acest fel este uşurată sarcina organului competent să
aplice legea în această materie. Gradul de poluare,
consecinţele negative cauzate mediului şi economiei,
periculozitatea socială a faptei sunt luate în considerare numai
la stabilirea cuantumului amenzii contravenţionale. Mărimea
amenzii contravenţionale aplicate pentru poluare se raportează
la limitele minime şi maxime stabilite în actul normativ
corespunzător, ea fiind individualizată în funcţie de anumiţi
factori subiectivi şi obiectivi.
Caracterul obiectiv al răspunderii contravenţionale
poate fi justificat prin însemnătatea deosebită a interesului
public ocrotit prin normele dreptului mediului. Acest lucru
face dificilă, uneori chiar imposibilă exonerarea de răspundere
a agentului poluant, care poate fi exonerat numai în caz de

101
forţă majoră şi de săvârşirea unei fapte imputabile şi de
neînlăturat a unei alte persoane. Situaţia agentului poluant este
dificilă şi prin aceea că el este chemat să descopere şi să
probeze eventualele cauze de exonerare de răspundere
contravenţională.
Trebuie să menţionăm că în cazuri deosebit de grave
sau repetate, direct sau în completarea amenzilor
contravenţionale, se impune a fi aplicată măsura legală de
oprire a activităţii agentului poluant în situaţiile şi pe timpul
în care poluarea produsă depăşeşte limitele legale şi ameninţă
grav sănătatea populaţiei sau creează pagube economiei
naţionale.
În general, prin aplicarea amenzilor contravenţionale,
se urmăreşte determinarea agentului poluant să respecte
prevederile prin care este obligat să promoveze tehnologii şi
tehnici care protejează mediul natural şi antropic.
Sumele de bani plătite cu titlu de amendă contravenţională ar
trebui administrate distinct pentru finanţarea investiţiilor
antipoluante şi sprijinirea cercetărilor în domeniu. O
asemenea soluţie ar fi bine venită pentru că prin poluarea
mediului marele păgubit este întotdeauna natura şi în ultimă
instanţă societatea umană. Sigur că în urma poluării mediului
pot fi formulate şi pretenţii patrimoniale, dar pe această cale
se acoperă prejudiciile cauzate oamenilor prin poluare dar
nicidecum nu se pot acoperi pagubele reale aduse mediului.
Amenda contravenţională pentru poluarea mediului
are şi rolul de factor de echilibru economic între agenţii
poluanţi şi societăţile care nu poluează mediul. In acest fel
agenţii poluanţi sunt determinaţi să facă investiţii de reducere
sau de prevenire a poluării.
Contravenţia săvârşită în cadrul raporturilor de
dreptul mediului este, aşa cum am mai spus, o faptă ilicită
reglementată şi sancţionată de normele dreptului mediului.
Această faptă poate fi săvârşită cu intenţie sau din culpă. Ca o
particularitate trebuie spus că răspunderea contravenţională
intervine în materia dreptului mediului şi atunci când fapta
este săvârşită fără culpă, ea fiind rezultatul riscului de poluare

102
pe care şi l-a asumat persoana în cadrul activităţii pe care o
desfăşoară.
Subiectul activ al contravenţiei ecologice poate fi o
persoană fizică sau o persoană juridică. Ca regulă generală,
orice persoană fizică poate fi subiect activ al contravenţiei de
mediu dacă are 14 ani şi discernământul faptelor sale. Subiect
activ al contravenţiei ecologice poate fi ,de asemenea, orice
persoană juridică, dar, sunt şi situaţii când această calitate o
poate avea numai o persoană juridică specializată. La fel în
cazul persoanei fizice sunt cazuri în care aceasta poate fi
subiect activ al contravenţiei de mediu numai dacă are o
anumită calitate. De exemplu, este angajat al unei instituţii
sau al unei autorităţi care are atribuţii în domeniu. Subiectul
pasiv al contravenţiei ecologice este statul reprezentat de
organele sale, acestea fiind abilitate de lege să ia măsurile ce
se impun în domeniul mediului şi de asemenea, să stabilească
şi să sancţioneze contravenţiile săvârşite.
În cazul răspunderii contravenţionale raportul se
răstoarnă; autoritatea statală care stabileşte şi sancţionează
contravenţiile este subiect activ, iar contravenientul -persoană
fizică sau persoană juridică- este subiect pasiv. Se poate spune
că o persoană juridică poate fi în acelaşi timp, în cadrul
răspunderii contravenţionale, şi subiect activ şi subiect pasiv.
De exemplu, autorităţile pentru protecţia mediului sunt
abilitate să constate şi să sancţioneze contravenţiile săvârşite
de alte persoane fizice sau juridice, dar în acelaşi timp pot fi
trase la răspundere (contravenţională) pentru neluarea unor
măsuri ce se impun pentru protecţia unor factori de mediu.
În dreptul mediului principala sancţiune
contravenţională este amenda. Aceasta constă într-o sumă de
bani pe care trebuie să o plătească autorul contravenţiei.
Cuantumul amenzii se stabileşte, între limitele sale, de către
persoana sau organul de stat competent să aplice sancţiunea,
în funcţie de gradul de pericol social al faptei, de persoana
contravenientului, de împrejurările în care aceasta a săvârşit
fapta, de consecinţele acesteia etc.
Pentru protecţia unor factori de mediu, în cazul
săvârşirii unor contravenţii, sunt prevăzute şi alte sancţiuni

103
contravenţionale complementare, care se aplică pe lângă
amendă, cum ar fi: confiscarea, anularea sau suspendarea
autorizaţiei de mediu, refuzul de a mai acorda aprobări sau
de a elibera licenţe de import ori retragerea avizului de a
efectua operaţiuni de comerţ exterior, sechestrul.
Răspunderea contravenţională poate fi înlăturată
dacă fapta ilicită a fost săvârşită datorită unor cauze
prevăzute de lege şi anume: legitima apărare, starea de
necesitate, constrângerea fizică sau morală, cazul fortuit,
eroarea de fapt, iresponsabilitatea şi infirmitatea – dacă are
legătură cu fapta săvârşită -, beţia involuntară completă.
Minorul sub 14 ani nu răspunde contravenţional. Pentru
contravenţiile săvârşite de minorii care au împlinit 14 ani
minimul şi maximul amenzii stabilite în actul normativ
pentru fapta săvârşită se reduc la jumătate.
Şi în domeniul dreptului mediului, potrivit
alineatului al patrulea al art. 97 din Ordonanţa de urgenţă
nr.195/2005 privind protecţia mediului, contravenientul
poate achita, pe loc sau în termen de cel mult 48 de ore de
la data încheierii procesului verbal ori, după caz, de la
data comunicării acestuia, jumătate din minimul amenzii
prevăzute în actul normativ, agentul constatator făcând
menţiune despre această posibilitate în procesul verbal.

Întrebări:
1. Explicaţi trăsăturile principale ale răspunderii
contravenţionale în domeniul protecţiei
mediului.
2. Analizati caracterul obiectiv al răspunderii
contravenţionale în domeniul protecţiei facorilor
de mediu.
3. Care sunt sancţiunile administrative care se pot
aplica pentru săvârşirea de abateri de la normele
de protecţie a mediului?

104
 UNITATEA DE ÎNVĂȚARE XIII

RĂSPUNDEREA PENALĂ ÎN DOMENIUL

PROTECŢIEI MEDIULUI

Obiective
Studierea şi interpretarea normelor care vizează
răspunderea penală în domeniul protecţiei facorilor de mediu:
pericolul social al infracţiunilor de mediu, vinovăţia,
caracteristicile infracţiunilor de poluare şi de „neconformare”.

1. Pericolul social al infracţiunii de mediu şi

vinovăţia
Infracţiunea de mediu este o faptă (acţiune sau
inacţiune) cu consecinţe negative asupra unor valori speciale
specifice ocrotite de legea penală (viaţa, sănătatea şi
integritatea fizică şi psihică a persoanei, patrimoniul său) sau
de dispoziţiile cu caracter penal din legea-cadru pentru
protecţia mediului ori din legi speciale. Insumând aceste
valori sociale la noţiunea de mediu în definiţia dată de legea
protecţiei mediului, infracţiunea de mediu constituie
manifestarea exterioară obiectivă, de natură a aduce atingere
mediului. Pericolul social al infracţiunii de mediu are o natură
aparte deoarece numai în cazuri izolate se reflectă imediat şi
direct consecinţele negative ale faptei. De cele mai multe ori
infracţiunea de mediu creează o stare de pericol; potrivit legii
protecţiei mediului, sunt considerate infracţiuni o serie de
fapte „dacă au fost de natură să pună în pericol viaţa ori
sănătatea umană, animală sau vegetală”. Acţiunea de
deteriorare a mediului, ca element material al multor
infracţiuni de mediu are drept consecinţă această creare a
stării de pericol pentru viaţa şi sănătatea fiinţelor vii. De unde
necesitatea incriminării ca fapte periculoase social a
atingerilor aduse mediului, chiar dacă persoana şi bunurile
sale nu sunt ameninţate decât indirect (dreptul la un mediu
sănătos).

105
 Potrivit Codului penal, „vinovăţia există când fapta
care prezintă pericol social este săvârşită cu intenţie sau
culpă”. Dacă manifestarea intenţiei nu pune probleme din
punct de vedere al caracrertizării unei fapte periculoase social
drept infracţiune, problema culpei, şi în special a culpei fără
prevedere ridică dificultăţi în calificarea drept infracţiuni a
unor fapte ce aduc atingere mediului. Culpa există când
autorul: a) prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l accepta,
socotind fără temei că el nu se va produce (culpa cu
prevedere); b) nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi
putea să-l prevadă (culpa fără prevedere).
Din formularea legii, o serie de infracţiuni nu pot fi
săvârşite decât în baza unei intenţii directe a făptuitorului. De
exemplu, provocarea de poluare prin evacuarea, cu ştiinţă, a
unor deşeuri sau substanţe periculoase (art. 98, alin.2, pct.1
din Ordonanţa de urgenţă nr.195/2005).
Pentru o altă serie de infracţiuni, cum ar fi descărcarea
apelor uzate şi a deşeurilor de pe nave sau de pe platforme
plutitoare direct în apele naturale (art. 98, alin.3, pct.3 din
Ordonanţa de urgenţă nr.195/2005), fapta incriminată este
susceptibilă de a fi săvârşită atât cu intenţie cât şi din culpă.
Un loc aparte îl ocupă infracţiunile a căror element material îl
constituie „nesupravegherea” ca în cazul provocării de
poluare accidentală prin nesupravegherea executării lucrărilor
noi, funcţionării instalaţiilor etc. (art. 98, alin.1, pct.2 din
Ordonanţa de urgenţă nr.195/2005), sau nesupravegherea şi
neasigurarea depozitelor de deşeuri şi substanţe periculoase”
(art.98, alin.2, pct.7 din Ordonanţa de urgenţă nr.195/2005).
În aceste cazuri, care acoperă o mare parte a infracţiunilor de
poluare, răspunderea penală este similară aceleia civile
obiective pentru prejudiciul cauzat de lucruri. Simpla
nesupraveghere a lucrului dacă a fost de natură să provoace
poluare sau să creeze o stare de pericol instituie în sarcina
persoanei responsabile o prezumţie de culpă ce va putea fi
anulată numai în prezenţa stării de necesitate, a constrângerii
sau, eventual, a cazului fortuit.
În examinarea cazului fortuit, imposibilitatea de a
prevedea apariţia împrejurării care a determinat producerea

106
rezultatului are un caracter obiectiv, în sensul că apariţia
acesteia nu ar fi putut prevăzută de nici o persoană, oricât de
diligentă ar fi fost. Ori, în cazul funcţionării unor instalaţii cu
risc potenţial pentru mediu, crearea stării de pericol este atât
de evidentă, încât răspunderea se poate angaja în condiţia
culpei fără prevedere, când făptuitorul nu prevede rezultatul
negativ al faptei sale, deşi trebuia şi putea să-l prevadă.
Aceasta a condus la întrebarea dacă infracţiunea de mediu este
o pură infracţiune materială sau mai este nevoie şi de
stabilirea intenţiei delictuale a autorului faptei, pe motivul că
infracţiunea de mediu nu reprezintă neapărat o conduită
vinovată ci acte care, în interesul general, sunt interzise sub
sancţiunea pedepsei.
Jurisprudenţa engleză a reţinut ideea de infracţiune
pur materială în cazul poluării unui râu, fără ca societatea
respectivă să facă proba existenţei unei neglijenţe în
exploatarea instalaţiilor. De asemenea, în legislaţia engleză
sunt prevăzute cauze exoneratoare pentru domeniul emisiei de
„fumuri negre”, însă în acelaşi timp nu pretinde şi probarea
unui element internaţional. Astfel încât în legislaţia engleză
penală din domeniul mediului se întâlnesc numeroase cazuri
în care infracţiunea de mediu este considerată pur materială,
simpla producere a rezultatului incriminat fiind suficientă
pentru existenţa infracţiunii, chiar în absenţa nevinovăţiei.
Prin urmare, răspunderea penală pentru fapte ce aduc
atingere mediului tinde la o reconsiderare a elementului
internaţional. Pe de o parte, legislaţia din domeniu consacră
infracţiuni materiale (de daună), în care probarea elementului
intenţional are caracter subsidiar. Pe de altă parte, riscul
ridicat al activităţii ce caracterizează elementul material al
infracţiunii de mediu se răsfrânge şi asupra elementului moral,
factorul intelectiv, de prevedere, găsindu-şi definirea într-un
context cu mult mai exigent.

2. Infracţiuni de „poluare” şi de „neconformare”

în legislaţia de mediu
Se poate face o clasificare a infracţiunilor prevăzute
în legea mediului după obiectul protejat. Astfel, există

107
infracţiuni referitoare la desfăşurarea de activităţi cu risc
pentru mediu (nerespectarea normelor de emisie, a
autorizaţiilor şi actelor de procedură administrativă, a
regimului legal privind deşeurile, substanţele toxice etc.) şi
infracţiuni referitoare la protecţia resurselor naturale
(protejarea unor specii, regimul rezervaţiilor, parcurilor
naturale şi monumentelor naturii, conservarea fondului
forestier, conservarea pajiştilor, a peisajului etc.). La rândul
lor, infracţiunile referitoare la desfăşurarea unor activităţi cu
risc pentru mediu s-ar putea clasifica în infracţiuni ce ţin de
respectarea unui regim legal impus cu privire la desfăşurarea
activităţii (infracţiuni de neconformare) şi infracţiuni de
depăşire a normelor de emisie (infracţiuni de poluare).
Infracţiunile de poluare reprezintă un aspect particular al
infracţiunilor de neconformare la autorizaţiile de funcţionare,
cu particularitatea de a avea în plus faţă de a avea în plus faţă
de acestea producerea unui rezultat periculos asupra
elementelor de mediu prin intermediul poluanţilor, substanţe
chimice periculoase, pesticide, deşeuri de orice fel, emisii de
noxe, ape uzate, substanţe radioactive. Infracţiunile de
neconformare sancţionează penal reglementări de origine
administrativă de un pericol social mai ridicat decât al
contravenţiilor, indiferent de producerea unui rezultat decât
starea de risc, consecinţă a încălcării legii.
Marea majoritate a infracţiunilor prevăzute în legea
protecţiei mediului aparţin categoriei infracţiunilor de
neconformare. Acestea vizează continuarea activităţii după
suspendarea acordului sau autorizaţiei de mediu, eliberarea
acordului şi/sau autorizaţiei de mediu fără documentaţia
obligatorie sau completă, prezentarea în studiile şi analizele
de impact a unor concluzii şi indicaţii false, incinerea
deşeurilor periculoase în instalaţii neomologate, amenajarea
fără autorizaţie de depozit pentru deşeuri periculoase,
omisiunea de a raporta prompt creşterea peste limitele admise
a contaminării mediului, continuarea activităţii după
dispunerea încetării acesteia.
Infracţiunile de neconformare constituie aşadar
abateri cu caracter de pericol social, legate de nerespectarea

108
prevederilor autorizaţiei şi acordului de mediu, a altor
autorizaţii (de funcţionare a platformei de deşeuri, a instalaţiei
de incinerare) şi restricţii sau interdicţii (privitoare la protecţia
apelor, a aerului, vânatului, regimul pesticidelor şi a altor
substanţe toxice sau periculoase). Nerespectarea regimului
substanţelor toxice se regăseşte şi în conţinutul material al
infracţiunilor de poluare.
Dacă însă în cazul infracţiunilor de neconformare,
nerespectarea regimului de desfăşurare a activităţii constituie în
sine elementul material al infracţiunii (infracţiune formală,
independentă de rezultat), în cazul infracţiunilor de poluare,
nerespectarea regimului de desfăşurare a activităţii constituie
cel mult o cauză sau o condiţie. Pentru existenţa infracţiunii de
poluare este necesar ca încălcarea obligaţiei legale să fie urmată
de un rezultat constând în „poluare” sau în „contaminarea
mediului”. In enumerararea legii se includ următoarele
infracţiuni tipice pentru această categorie, desemnate ca atare
prin expresia „provocare de poluare” sau prin descrierea
acţiunii conceptul sinonimă poluării (introducerea de substanţă
în apă, aer, descărcarea apelor uzate în apele naturale etc.):
provocarea de poluare accidentală sau cu bună ştiinţă ori
provocarea contaminării radioactive a mediului, descărcarea
apelor uzate şi deşeurilor în apele naturale.

3. Condiţiide antrenare a răspunderii penale în

raport cu elementul material al infracţiunilor de poluare
şi de neconformare
Din descrierea de mai sus, pentru antrenarea
răspunderii penale sub aspectul laturii materiale a infracţiunii
este necesară: existenţa unei acţiuni sau inacţiuni de încălcare
a dispoziţiilor legii; existenţa unei urmări sau a unui rezultat,
pentru infracţiunile în care producerea rezultatului periculos
este element constitutiv al infracţiunii; existenţa raportului de
cauzalitate între fapta săvârşită şi rezultatul periculos prevăzut
de lege.
Infracţiunile de neconformare pot fi comisive
(continuarea activităţii după suspendarea autorizaţiei sau
acordului de mediu, eliberarea autorizaţiei de mediu fără

109
documentaţia completă şi obligatorie) sau omisive (omisiunea
de a raporta prompt despre orice accident major, omisiunea de
a raporta prompt creşterea peste limitele admise a
contaminării mediului). Fiind infracţiuni formale, nu se pune
problema producerii rezultatului periculos, şi nici a stabilirii
raportului de cauzalitate. De asemenea, sunt infracţiuni
formale şi nu necesită stabilirea raportului de cauzalitate
infracţiunile de poluare pentru care acţiunea este descrisă în
materialitatea sa (deversarea de ape uzate).
Dimpotrivă, pentru existenţa răspunderii în cazul
infracţiunilor propriu-zise de poluare, acţiunea incriminată
(nesupravegherea executării lucrărilor noi, a funcţionării
instalaţiilor, etc. evacuarea cu bună-ştiinţă a unor deşeuri sau
substanţe periculoase, producerea de zgomote peste limitele
admise, nesupravegherea surselor de radiaţii) va trebui să aibă
rezultatul prevăzut de lege: provocarea de poluare, punerea în
pericol grav a sănătăţii umane, provocarea contaminării
mediului. Provocarea de poluare ori contaminarea mediului
creează o stare de pericol pentru mediu ca valoare protejată
sau chiar lezează elemente constitutive ale mediului. In
consecinţă, alterarea unor caraceristici ale componentelor
naturale ale mediului, reducerea biodiversităţii şi
productivităţii biologice naturale a ecosistemelor naturale sau
antropice, afectarea în final a echilibrului ecologic şi a calităţii
vieţii, aceasta este in extenso definirea rezultatului periculos
al infracţiunilor de poluare, ţinând cont şi de definirea în
aceeaşi anexă a deteriorării mediului prin poluare.
O ultimă condiţie a existenţei răspunderii este
stabilirea raportului de cauzalitate între nesupravegherea
instalaţiilor, evacuarea de deşeuri şi substanţe toxice, etc. şi
provocarea de poluare. Dacă în cazul evacuării de substanţe şi
provocarea de poluare legătura este dacă nu imediată, cel
puţin mai uşor de stabilit, între nesupravegherea instalaţiilor şi
producerea de poluarea cauzalitatea trebuie apreciată în
funcţie de anumite reguli:
- nesupravegherea instalaţiei să fie la originea emisiei
poluante, să fie cauză determinantă;

110
 - există raport de cauzalitate şi atunci când între acţiunea
de evacuare ori nesupraveghere şi producerea poluării a trecut
un anume interval de timp;
- există raport de cauzalitate chiar dacă acelaşi rezultat
(poluarea apei râului) s-ar fi produs dintr-o altă cauză (o
deversare provenită de la poluatorul din aval, efectuată
anterior, concomitent ori succesiv deversării incriminate);
- există raport de cauzalitate şi atunci când rezultatul periculos
s-a produs pe fondul unor condiţii preexistente sau
favorizante, cum ar fi stagnarea aerului poluat datorită unei
acalmii atmosferice, cu efect în acumularea noxelor, debitul
scăzut al râului ca urmare a unei perioade de secetă care a
făcut posibilă depăşirea concentraţiei maxime admise în aval
de punctul de deversare etc.

Întrebări:

1. În ce constă pericolul social al infracţiunilor de

mediu?
2. Ce caracteristici prezintă vinovăţia în cazul săvârşirii
infracţiunilor de mediu?
3. Care sunt caracteristicile infracţiunilor de poluare şi
de „neconformare?

111
 UNITATEA DE ÎNVĂȚARE XIV

RĂSPUNDEREA CIVILĂ DELICTUALĂ ÎN DOMENIUL

PROTECŢIEI
FACTORILOR DE MEDIU

Obiective
Analiza şi interpretarea reglementărilor care vizează
răspunderea civilă pentru daune ecologice, noţiunea de
prejudiciu, caracteristicile daunei ecologice, evaluarea şi
repararea prejudiciilor ecologice.

1. Fundamentarea răspunderii civile şi domeniile

de aplicare în dreptul mediului
Răspunderea civilă delictuală pentru prejudiciile
cauzate factorilor de mediu este relativ puţin tratată în
doctrina românească, în dreptul mediului neexistând încă
reglementată o instituţie specifică a răspunderii juridice.
Desigur, aceasta se poate realiza prin recurgerea la mijloacele
de drept civil şi anume: instituţia răspunderii civile delictuale
şi aplicarea principiilor de bună vecinătate în caz de poluare.
In domeniul răspunderii pentru prejudicii cauzate
mediului nu există reglementări speciale. De aceea, pentru
stabilirea răspunderii în cazul în care se produc daune
ecologice se face apel la instituţia răspunderii civile delictuale
reglementată de Noul Cod civil în art. 1349 şi următoarele.
Aceste texte de lege consacră, pe lângă răspunderea pentru
fapta proprie (directă) şi răspunderea pentru fapta altuia
(indirectă), extinzându-se astfel răspunderea civilă delictuală
dincolo de limitele faptei proprii.
Dintre formele răspunderii delictuale pentru fapta
altuia, considerăm că pot avea aplicabilitate în domeniul
dreptului mediului: răspunderea pentru prejudiciile cauzate de
lucruri (art. 1376 Noul Cod civil), răspunderea comitentului

112
pentru fapta presupusului (art. 1373 Noul Cod civil),
răspunderea pentru ruina edificiului (art. 1378 Noul Cod
civil) şi răspunderea pentru prejudiciului cauzat de animale
(art. 1375 Noul Cod civil).
Pentru justificarea extinderii răspunderii civile
delictuale peste limitele faptei proprii, în literatura de
specialitate, se face apel la fundamentări diferite, atât de
natură subiectivă, cât şi obiectivă.
Specific dreptului mediului, se pot produce daune
ecologice în urma săvârşirii unor fapte ilicite – ceea ce atrage
o răspundere subiectivă, întemeiată pe culpă – dar şi ca
urmare a comiterii, a desfăşurării de activităţi permise, licite –
acestea generând o răspundere obiectivă, bazată pe ideea de
risc.
În practică se aplică destul de rar răspunderea
subiectivă pentru daune ecologice. Victima unui astfel de
prejudiciu ar trebui să facă proba că prin săvârşirea unei fapte
ilicite i s-a cauzat un prejudiciu, că există un raport de
cauzalitate între faptă şi prejudiciu şi că autorul faptei ilicite
este în culpă. Cel prejudiciat prin poluare de exemplu, ar fi
într-o situaţie foarte dificilă având sarcina să probeze culpa
autorului şi cine este autorul, dificultatea fiind sporită şi de
faptul că există o diversitate de poluanţi care se răspândesc în
mod diferit şi produc contaminare de natură multiplă.
Considerăm că în cazul răspunderii civile pentru
pagubele cauzate de vânat este reglementată o răspundere
subiectivă întemeiată pe culpă. Din interpretarea art. 14, alin.
1 din Legea nr. 407/2006, a fondului cinegetic şi a protecţiei
vânatului, se desprinde ideea că vor răspunde, după caz,
gestionarul fondului de vânătoare sau autoritatea publică
centrală cu atribuţii în silvicultură. Potrivit alineatului al
doilea al aceluiaşi articol, pentru pagubele produse de vânatul
din speciile strict protejate despăgubirile se suporta in primul
rând din fondul de protecţie a vânatului, această prevedere
ducându-ne la concluzia că în această situaţie poate fi
antrenată o răspundere civilă obiectivă.
În vechea reglementare, pe lângă dovedirea culpei
celui chemat să răspundă, cel prejudiciat mai trebuia să

113
probeze şi că şi-a îndeplinit obligaţiile ce-i revin pentru
asigurarea pazei bunurilor ce i-au fost astfel distruse, dar prin
modificarea şi apoi abrogarea Legii nr. 103/1996, această
prevedere a fost exclusă, în felul acesta fiind eliminată o
condiţie suplimentară ce trebuia dovedită pentru a fi antrenată
răspunderea civilă delictuală.
Semnalăm că în cazul răspunderii internaţionale
pentru daune ecologice, baza juridică a responsabilităţii
constă, de regulă, în culpa imputabilă statului autor al poluării
transfrontaliere. Pe plan internaţional se evită de cele mai
multe ori a se recunoaşte şi aplica răspunderea fără culpă a
statelor în cauză, recurgându-se de preferinţă la o serie de
subterfugii juridice (de pildă, se apelează la regula echităţii).
Cu titlu de excepţie se acceptă răspunderea
internaţională obiectivă pentru risc în câteva situaţii: pentru
pagubele produse de către obiectele spaţiale, în cazul
prejudiciilor rezultate din utilizarea paşnică a energiei
nucleare, în domeniul daunelor provocate de poluarea mărilor
prin hidrocarburi, în ipoteza poluării transfrontaliere cauzate
de deşeuri.
În dreptul intern se manifestă tendinţa instituirii
răspunderii civile obiective, fundamentată pe ideea de risc.
Aceasta se impune ţinând cont de specificul pe care îl
reprezintă daunele ecologice: nevoia reparării urgente a
pagubei, greutatea (uneori chiar imposibilitatea) reparării de
natură a prejudiciului, dificultăţi în stabilirea cuantumului
daunei, producerea de efecte în lanţ timp îndelungat etc.
De asemenea, răspunderea civilă pentru risc şi, implicit,
instituirea şi perfecţionarea unui sistem adecvat de asigurări vor
determina stimularea atitudinii diligente şi prudente faţă de
mediu, folosirea raţională a tuturor factorilor de mediu.
Considerăm a fi corectă instituirea răspunderii civile
obiective fundamentată pe ideea de risc dacă avem în vedere
principiul de echitate şi justiţie potrivit căruia orice activitate
care poate produce un profit trebuie să includă şi garanţia
reparării prejudiciului cauzat mediului de către cel care obţine
profit în urma desfăşurării activităţii respective. In plus, nu

114
este necesar a se face de către cei lezaţi dovada atitudinii
culpabile a autorului.
Particularităţile răspunderii civile pentru riscul
ecologic se evidenţiază şi prin avantajele pe care le prezintă,
asigurându-se o protecţie mai eficientă factorilor de mediu.
Astfel, sunt excluse ipotezele în care răspunderea nu poate fi
antrenată, victima fiind întotdeauna indemnizată. Totodată,
dintre cazurile de exonerare de răspundere numai forţa majoră
poate fi reţinută şi nici aceasta cu un caracter absolut.
Riscul ecologic prezintă, de asemenea, o serie de
particularităţi. Astfel, poluarea, sub toate formele ei, prezintă
un pericol permanent şi poate fi foarte grav mai ales daca
avem în vedere că efectele sale negative se manifestă lent,
timp îndelungat, rupând deseori limitele echilibrului natural.
Nu întotdeauna efectele negative ale poluării sunt controlate şi
remediate la momentul oportun, uneori ajungând să scape de
sub control, consecinţele fiind catastrofale şi ireversibile.
Poluarea afectează întregul sistemul natural, efectele sale se
propagă în lanţ deteriorând factorii de mediu unul după altul.
Având în vedere caracterul de siguranţă sporită,
sistemul răspunderii civile pentru risc a fost adoptat şi de
legiuitorul român prin Ordonanţa de urgenţă nr. 195/2005,
privind protecţia mediului.
Acest act normativ–cadru reglementează în art. 95
alin. 1 forma răspunderii obiective (independentă de culpă)
pentru daunele ecologice, iar în cazul în care prejudiciul a fost
produs de o pluralitate de autori, se instituie răspunderea
solidară a acestora. Aceasta asigură aplicarea principiului
„poluatorul plăteşte” şi urmăreşte posibilitatea de reparare a
prejudiciului asigurând o protecţie sporită victimei daunelor
ecologice.
O reglementare specială există în cazul răspunderii
civile pentru pagubele nucleare. Răspunderea civilă în acest
domeniu este supusă unui regim juridic instituit prin
Convenţia de la Geneva privind răspunderea civilă pentru
daune nucleare, din 1963, la care România a aderat prin Legea
nr. 106 din 1992, ale cărei prevederi vor fi coroborate cu

115
dispoziţiile Legii nr. 111/1996 privind desfăşurarea în
siguranţă a activităţilor nucleare.
Prevederile acestor acte normative au instituit o serie
de principii care acţionează în domeniul răspunderii civile
pentru daune nucleare, cum ar fi: răspunderea obiectivă şi
exclusivă, dirijarea răspunderii către exploatant,
obligativitatea constituirii unor garanţii financiare, obligaţia
de asigurare şi altele.
Gravitatea eventualelor daune nucleare şi dificultatea
evaluării şi reparării unor astfel de pagube au impus instituirea
unor norme severe de securitate în industria nucleară şi în
acelaşi timp o uniformizare de nivel internaţional a sistemului
special de răspundere civilă în acest domeniu.
Tot ca o particularitate, menţionăm că în domeniul
nuclear sunt reţinute drept cauze exoneratoare de răspundere
numai cataclismele nucleare cu caracter excepţional,
conflictul armat, ostilităţile, războiul civil ori insurecţia.
Câteva elemente particulare există şi în ceea ce
priveşte răspunderea civilă pentru pagubele cauzate de
aeronave a cărei reglementare specială o găsim în Codul
aerian. Si în acest domeniu este instituită o răspundere
obiectivă, independentă de culpă.
Considerăm că în sfera prejudiciilor aduse mediului se
înscriu şi cele provocate de către aeronave şi acest sens este
suficient să menţionăm poluarea fonică determinată de zgomotul
produs de aeronave la sol, în momentul decolării sau al aterizării.

2. Noţiunea de daună ecologică, evaluarea şi

repararea daunelor ecologice
Pentru a fi reţinută răspunderea civilă delictuală în
domeniul protecţiei mediului este necesară întrunirea
cumulativă a următoarelor elemente:
- să fi fost săvârşită o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii
ecologice;
- să existe o daună ecologică;
- între fapta ilicită şi prejudiciu să existe un raport de
cauzalitate;
- culpa autorului faptei ilicite.

116
 Chiar dacă prin Ordonanţa de urgenţă nr. 195/2005
privind protecţia mediului, în materie de răspundere civilă
pentru prejudiciu ecologic s-a instituit un nou regim special,
în principiu victima va trebui să facă dovada îndeplinirii celor
patru condiţii generale enunţate mai sus.
În continuare vom analiza, sub aspectul
particularităţilor specifice dreptului mediului, una dintre
aceste condiţii şi anume prejudiciul, dauna ecologică.
În încercarea de a defini noţiunea de daună ecologică
se naşte următoarea întrebare: cine poate fi considerată
victima a unui prejudiciu ecologic, omul sau mediul său?
Fireşte, dacă vom considera omul ca fiind un
element (foarte important) al mediului, afectat oricum (direct
sau indirect) de prejudiciile aduse factorilor naturali ai
mediului, victima unei daune ecologice este mediul. Când
spunem aceasta avem în vedere legislaţia de mediu potrivit
căreia mediul este constituit din „ansamblul de condiţii şi
elemente naturale ale Terrei: aerul, apa, solul şi subsolul, toate
straturile atmosferice, toate materiile organice şi anorganice,
precum şi fiinţele vii, sistemele naturale în interacţiune
cuprinzând elementele enumerate anterior, inclusiv valorile
materiale şi spirituale”.
Dar putem spune că omul este nu numai victimă a
daunelor ecologice, el însuşi fiind în acelaşi timp autorul
degradării factorilor naturali ai mediului; este victima propriei
sale acţiuni.
Potrivit unei opinii „dauna ecologică este cea cauzată
persoanelor şi bunurile de către mediul în care trăiesc, ori
prejudiciul cauzat prin intermediul mediului natural”. Deci,
într-o astfel de concepţie, omul este victima daunelor, mediul
fiind considerat ca fiind cauza.
Într-o altă opinie, dauna ecologică este considerată a
fi vătămarea adusă de către om, mediului. Prejudiciul ecologic
ar fi, în opinia aceasta, rezultatul vătămărilor aduse factorilor
naturali prin poluare.
Un alt autor defineşte dauna ecologică drept „orice
pagubă cauzată direct mediului”, considerată ca independentă
de repercusiunile sale asupra persoanelor şi bunurilor”.

117
 În susţinerea unei alte concepţii se propune
recunoaşterea pentru fiecare individ a unui drept subiectiv la
mediu, care să permită o protecţie eficientă a tuturor factorilor
de mediu în calitatea lor de „res communis”.
În fine, într-o formulare generală, dauna ecologică
este considerată a fi „acea vătămare care aduce atingere
ansamblului elementelor unui sistem şi care, datorită
caracterului său indirect şi difuz nu permite constituirea unui
drept la reparaţie”.
Sintetizând multiplele definiţii date acestei noţiuni
putem trage concluzia că daunele ecologice, prin prisma
caracteristicilor naturale ale mediului, prezintă o serie de
trăsături specifice dintre care amintim:
- reversibilitatea consecinţelor negative aduse mediului;
- efectele cumulative ale poluării, care afectează în lanţ toţi
factorii naturali ai mediului;
- caracterul difuz al prejudiciilor ecologice atât în ce priveşte
manifestarea lor cât şi în stabilirea raportului de cauzalitate;
- se răsfrâng, după ce au afectat factorii naturali, asupra
individului.
În ceea ce priveşte evaluarea daunelor ecologice apar
o serie de dificultăţi determinate de imposibilitatea de a
cunoaşte toate elementele şi condiţiile care au dus la
producerea lor şi totodată de faptul că numeroase elemente
naturale ale mediului deteriorate, distruse, de multe ori în mod
ireversibil, au o valoare incomensurabilă.
Nu s-a găsit, până în prezent, o metodă de maximă
eficienţă pentru evaluarea daunelor ecologice. In orice caz
este de dorit ca la negocierile pentru evaluarea pagubelor
ecologice să participe statul – prin organele sale – poluatorul,
victimele, reprezentanţii organelor cu sarcini în domeniul
protecţiei mediului, organismele neguvernamentale de mediu
etc.
Din analiza jurisprudenţei americane au fost reţinute
patru metode de evaluare a daunelor aduse mediului marin:
a) calcularea valorii de înlocuire a organismelor marine
distruse;
b) evaluarea costului readucerii la starea anterioară;

118
c) recurgerea la o evaluare forfetară;
d) evaluarea costului compensaţiei prin restaurarea unei
suprafeţe de mărime echivalentă în vecinătatea zonei poluate.
Pentru stabilirea întinderii prejudiciului ecologic s-au
conturat mai multe căi.
In primul rând s-a remarcat că doar o categorie de
pagube ecologice poate fi, relativ cu uşurinţă, evaluată
pecuniar, şi anume cele cauzate integrităţii persoanelor,
bunurilor sau activităţilor comerciale.
În unele situaţii trebuie luate în calcul şi daunele
produse bunurilor situate în afara circuitului civil. De pildă,
degradările aduse mediului marin să fie considerate pierderi
pentru activităţile de pescuit sau de turism.
Cele mai multe avantaje le prezintă însă evaluarea
forfetară a pagubelor, metodă care presupune stabilirea de
baremuri în cazul distrugerii unor bunuri naturale sau specii.
În ceea ce priveşte repararea daunelor ecologice există
deseori dificultăţi determinate de faptul că uneori prejudiciul
nu este reparabil în natură sau repararea este imprevizibilă ori
există probleme în determinarea celui ce trebuie să răspundă
sau în identificarea victimei.
Pentru repararea prejudiciului ecologic sunt două
posibilităţi: socializarea indemnizării daunei, ceea ce permite
indemnizarea automată a victimelor sau identificarea
autorului – pentru a-l obliga la reparare – prin stabilirea unei
legături de cauzalitate, ceea ce deseori este dificil de realizat
mai ales în cazul pluralităţii surselor potenţiale ale pagubei
sau când vătămarea se produce după un timp mai îndelungat.
Dificultăţi există şi în încercarea de a desemna
victima, de regulă ea fiind cea obligată să acţioneze pentru
repararea daunei. Din analiza legislaţiei şi jurisprudenţei din
diferite ţări se desprinde ideea că pot avea legitimitatea
apărării intereselor în materie ecologică cei care invocă
vătămarea integrităţii lor fizice sau vătămarea unui interes de
natură patrimonială, cei care sunt abilitaţi cu gestionarea sau
apărarea diverselor elemente de mediu, organizaţiile
neguvernamentale.

119
 În toate situaţiile situaţiile este de preferat a se realiza
repararea în natură a prejudiciului, însă din păcate readucerea
în starea anterioară nu este întodeauna posibilă. De aceea se
recurge la repararea prin echivalent constând de exemplu, în
plata unei sume cu care să se realizeze reconstrucţia ecologică
a mediului afectat.
În domeniul dreptului mediului se poate vorbi de mai
multe forme particulare de prejudiciu, şi anume: prejudiciul
nefinanciar, măsurile de salvare, pagubele aleatorii şi
prejudiciul de dezvoltare.
Prejudiciul nefinanciar reprezintă fie pierderea
beneficiului, fie privarea de folosinţă.
Noţiunea de „măsură de salvare” are în vedere
ajutorul acordat de terţii neafectaţi cu ocazia unei catastrofe
ecologice.
Conceptul de daune aleatorii vizează ipoteza reparării
unei pagube care nu a survenit încă, dar care este previzibilă,
deci certă (de pildă, dispariţia în viitor a unei resurse
naturale).
Prejudiciul de dezvoltare este şi el o pagubă încă
nedectabilă şi este fundamentată pe teoria riscului. Orice
persoană care a obţinut un profit determinând un asemenea
risc trebuie să-şi asume şi consecinţele.
În altă ordine de idei considerăm că dreptul la
despăgubire îşi găseşte temeiul juridic nu în conduita
autorului daunei ecologice, ci în dreptul fiecăruia de a nu fi
privat de valoarea unui bun sau a unei situaţii avantajoase, de
starea normală a mediului în care trăieşte.
Sarcina probei referitoare la existenţa elementelor
răspunderii civile delictuale revine celui care acţionează în justiţie,
de regulă victimei prejudiciului ecologic.
Fiind vorba de dovedirea unei fapte juridice (stricto
senso) orice mijloc de probă este admisibil, inclusiv proba cu
martori.
Dificultăţi deosebite se întrevăd în dovedirea
vinovăţiei pentru că aceasta constituie un element de ordin
psihic, intern. Datorită caracterului subiectiv al acestui
element, dovada sa directă este practic imposibilă. Ceea ce se

120
poate dovedi sunt numai elementele exterioare de
comportament, fapta autorului şi caracterul ilicit al faptei,
eventualele circumstanţe de loc şi de timp, cele de ordin
personal al autorului. Totodată autorul prejudiciului este în
drept să facă proba contrară privind faptele şi împrejurările ce
îi pot înlătura vinovăţia.
În ceea ce priveşte probaţiunea, se poate recurge la
expertiză pentru stabilirea daunei ecologice şi a raportului de
cauzalitate între faptă şi prejudiciu şi pentru stabilirea
cuantumului despăgubirilor.
În final, considerăm că pe lângă instituirea unui
regim juridic special şi eficient al răspunderii civile delictuale
în domeniul dreptului mediului, este necesară şi o politică
naţională care să încurajeze armonia dintre om şi natură şi
care să promoveze eforturi de prevenire şi eliminare a
pagubelor provocate mediului.

3. Cauze care înlătură răspunderea civilă

delictuală
Conform prevederilor art. 95 din Ordonanţa de
urgenţă nr.195/2005, răspunderea pentru prejudiciul cauzat
mediului este indiferentă de ideea de culpă, dovedită sau
prezumată a făptuitorului. Prin urmare, înlăturarea răspunderii
civile poate avea loc numai dacă se dovedeşte că prejudiciul
se datorează forţei majore, faptei unui terţ sau faptei victimei.
Cazul fortuit nu constituie cauză exoneratoare de răspundere,
atâta vreme cât putinţa de prevedere a autorului daunei aduse
mediului nu are nici o relevanţă în faţa legii. Forţa majoră
reprezintă un fenomen natural exterior, un caracter
extraordinar, imprevizibil, şi de neînlăturat, care împiedică în
mod obiectiv şi fără culpă pe o persoană să acţioneze aşa cum
ar fi voit pentru a preîntâmpina producerea unui prejudiciu.
Forţa majoră în forma de calamitate cu caracter catastrofal,
alături de acte de conflict armat, este singura cauză de
exonerare de răspundere civilă a titularului autorizaţiei de
desfăşurare de activităţi nucleare.
Imprejurări precum trăsnetul, cutremurul, inundaţii,
incendiu provocat de fulger etc. trebuie departajate atent din

121
punctul de vedere al asocierii cu fapta ilicită a persoanei,
pentru a se vedea dacă într-adevăr aceste evenimente au avut
rol de forţă majoră în producerea prejudiciului, dacă întrunesc
elementele unui caz fortuit sau dacă au avut caracter de
element exterior cauzal. De exemplu, declanşarea
intempestivă a unui torent şi antrenarea îngrăşămintelor
chimice aflate într-un depozit amplasat în vecinătate, poate fi
interpretată drept forţă majoră sau caz fortuit, în funcţie de
caracterul previzibil sau imprevizibil al evenimentului, după
puterea de apreciere şi diligenţa normală. In doctrina franceză
se apreciază că, cel mai adesea, interpretarea intervenţiei
forţei majore este extrem de restrictivă. Astfel, dacă în cazul
ruperii unui bazin de decantare, judecătorul va prezuma că
industriaşul a neglijat să întreţină în bună stare o instalaţie
costisitoare pentru el, în cazul unei defecţiuni de aceeaşi
natură, însă produsă în reţeaua de fabricaţie (ex. ruperea unei
cuve depozitând o substanţă toxică, judecătorul va considera
cu mai multă uşurinţă că se întrunesc elementele unui caz
fortuit sau forţă majoră, atâta vreme cât industriaşul este
prezumat a purta o grijă deosebită continuităţii procesului de
fabricaţie.
Fapta victimei exonerează total sau parţial de
răspundere. Este posibil ca fapta celui solicitat pentru
despăgubiri şi fapta victimei să fie concurente în producerea
prejudiciului, caz în care se vorbeşte de „act de provocare”,
iar în dreptul civil de „culpa comună”. Atâta vreme însă cât
făptuitorului nu i se cere dovedirea vreunei culpe, ar trebui ca
prin simetrie, simpla faptă a victimei, independentă de culpă,
să-l poată exonera de răspundere.
În legislaţia franceză referitoare la răspunderea
poluatorului, fapta victimei este de asemenea, interpretată din
viziunea preexistenţei riscului producerii de daune. Legea de
orientare agricolă din 1980 decretează că agentul poluant nu
poate fi tras la răspundere pentru efectele negative ale
activităţii sale asupra proprietăţilor învecinate dacă face
dovada că victima s-a instalat posterior existenţei poluării.
Aceasta în condiţia în care efectele negative s-au menţionat
constante, iar poluatorul are o activitate conformă cu

122
dispoziţiile în vigoare. Altfel spus, respectul legii devine fapt
exonerator, în condiţia în care instalarea victimei în raza de
incidenţă a efectelor negative ale activităţii poluatorului s-a
făcut posterior poluatorului. Această dispoziţie, criticată
pentru privilegiul creat poluatorului şi considerată anti-
economică – în măsura în care exploatantul nu este stimulat să
reducă emisiile poluante, şi antisocială – pentru că în general,
cei forţaţi să se instaleze în apropierea surselor de poluare o
fac din considerente financiare, a obligat instanţele
judecătoreşti să considere drept imprudenţă instalarea victimei
în proximitatea unei surse de poluare. S-a spus astfel că
deoarece responsabilitatea exploatantului de aeronave este
fondată pe risc este echitabil de a-l descărca de o parte de
responsabilitate atunci când victima s-a expus imprudent
vătămării, în speţă poluării fonice, scopul fiind nu atât acela
de a demonstra culpabilitatea exploatantului, cât de a
sancţiona comportamentul victimei.
O altă cauză de exonerare este fapta unui terţ, în
condiţia în care ea nu a fost provocată de pârât. Acţiunea în
desdăunare a victimei se deplasează astfel de la pârâtul iniţial
la terţ, pentru angajarea răspunderii, alături de prejudiciu,
rămânând a dovedi fapta ilicită a terţului şi raportul de
cauzalitate între fapta acestuia şi prejudiciul suferit.

4. Forme ale răspunderii obiective în dreptul

comun şi incidenţa lor în dreptul mediului
Noul Cod civil consacră în art. 1373 o formă de
răspundere pentru fapta altuia – răspunderea comitentului
pentru prejudiciul cauzat de prepusul său. Având în vedere că
activităţile ce aduc atingere mediului sunt în general acte ce
implică existenţa unei persoane juridice, cu o organizare
proprie, în cadrul căreia există raporturi de subordonare
ierarhică, victimei prejudiciului i se oferă prin dispoziţiile
codului civil posibilitatea de a invoca fie răspunderea civilă
delictuală a prepusului singur, în baza art. 1357, fie
răspunderea civilă delictuală „in solidum” a prepusului şi
comitentului, fie direct răspunderea comitentului în baza art.

123
1373 Noul Cod civil. Pentru a se putea angaja răspunderea
comitentului pentru fapta cauzatoare de prejudicii a
prepusului este necesar, pe lângă condiţiile generale
referitoare la fapta ilicită, prejudiciu, raport de cauzalitate
între fapta ilicită şi prejudiciu, dovedirea a încă două condiţii
speciale:
- Existenţa raportului de „prepuşenie”, constând în relaţiile
de subordonare ierarhică a prepusului faţă de comitent. In
contradicţie cu opinia potrivit căreia se consideră raport de
subordonare ca direcţionare, supraveghere şi control a
prepusului, după unii autori esenţial pentru domeniul
dreptului mediului nu ar fi atât existenţa raportului de
subordonare, cât faptul de a acţiona în contul altuia. In această
direcţie s-a pronunţat şi jurisprudenţa, considerând drept
prepuşi persoanele care exercită funcţii de conducere în
întreprindere, dar şi anumiţi specialişti a căror competenţă se
sustrage oricărui control. Evident că aplicarea dispoziţiilor
codului civil în privinţa răspunderii comitenţilor pentru
prepuşi în dreptul mediului va trebui să înregistreze o evoluţie
în această direcţie. Mobilul este dat de însăşi evoluţia
condiţiilor sociale şi economice de activitate a întreprinderii, a
căror organizare din ce în ce mai complexă exclude
posibilitatea de exercitare a unui control asupra îndeplinirii
funcţiilor de către prepus.
- Săvârşirea faptei cauzatoare de prejudicii de către prepus
în cadrul sau în legătură cu funcţiile încredinţate de către
comitent. Limitele acestei condiţii sunt interpretate mai mult
sau mai puţin restrictiv. Cert este că dacă victima a cunoscut
că prepusul a săvârşit fapta peste limitele funcţiei sale sau
printr-un exerciţiu abuziv, ori a lucrat într-un interes propriu,
comitentul nu poate fi obligat să răspundă. Astfel, în
jurisprudenţa franceză s-a considerat că fapta prepusului de a
deversa carburanţi într-o carieră pentru a ascunde urmările
unui furt ce săvârşise anterior, fapt ce a dus la poluarea pânzei
de apă freatică ce alimenta comuna învecinată nu întruneşte
condiţiile angajării răspunderii comitentului, deoarece
prepusul a acţionat într-un scop străin de exercitarea funcţiilor
sale.

124
 O problemă ridicată în doctrină priveşte identificarea
persoanei responsabile în cazul în care întreprinderea numeşte
o persoană cu misiunea de a se preocupa de prevenirea
riscurilor de daune aduse mediului. Intrebarea este cine va
răspunde în caz de atingere adusă mediului: conducătorul
întreprinderii, întreprinderea însăşi sau delegatul cu
responsabilităţi legate de protecţia mediului? Delegarea de
putere, ca modalitate normală de gestionare a întreprinderii, ar
putea să permită exonerarea conducătorilor întreprinderii,
atâta vreme cât realitatea şi regularitatea delegării au fost
probate. Şeful întreprinderii trebuie să aducă dovada că a
delegat puterile sale unei persoane prevăzută cu competenţa,
autoritatea şi mijloacele necesare pentru îndeplinirea misiunii
încredinţate. Răspunderea acestuia din urmă devine
răspundere personală pentru faptele proprii sau răspunderea
unui comitent pentru faptele prepuşilor săi.
Cea de-a doua formă de răspundere obiectivă
promovată de Noul Cod civil cu implicaţii în domeniul
mediului este răspunderea pentru prejudiciile cauzate de
lucruri, reglementată în cadrul art. 1376. Răspunderea pentru
lucruri este angajată pentru persoana care deţine „paza
juridică” a lucrului, în speţă pentru proprietarul instalaţiei care
a produs o daună mediului sau un prejudiciu unei alte
persoane. Nu este necesar ca „păzitorul juridic” să se afle într-
un contact material cu lucrul, ci este suficient ca el să aibă
puterea de direcţiune intelectuală, de control şi supraveghere
juridică. În dreptul mediului este totuşi dificil de a aplica
răspunderea obiectivă pentru lucruri în cazuri cum sunt cele
(destul de numeroase) în care prejudiciul este provocat nu de
lucrul în sine, ci de produse ale lucrului: emanaţii, reziduuri,
noxe. De asemenea, este dificil de presupus că cineva ar putea
avea paza juridică a fumului, gazelor industriale ori
zgomotului. Cu toate acestea, se apreciază că prin regimul
favorabil pe care antrenarea acestei forme de răspundere îl
creează victimei, răspunderea pentru lucruri ar apărea a priori
regimul cel mai potrivit să rezolve cel puţin problemele
daunelor produse prin poluări accidentale.

125
 O formă aparte îmbracă răspunderea pentru prejudiciul
cauzat de lucruri atunci când legea specială, faţă de legea
comună, de drept civil, distinge între diferitele categorii de
lucruri. Astfel, în sarcina deţinătorului cu orice titlu sau
proprietarului uneia din instalaţiile considerate „clasate” prin
legislaţia de mediu se prezumă o obligaţie de diligenţă sporită,
pe măsura riscului sporit al instalaţiei a cărei pază juridică o
are. In legea germană din 1990 privitoare la răspunderea
pentru daune aduse mediului, în chiar primul articol se
vorbeşte de repararea daunei aduse mediului atunci când
aceasta provine de la una din instalaţiile enumerate în anexă.
În acest fel legea face conexiunea directă între dauna suferită
de mediu şi instalaţie, zgomotul, gazele, fumul, noxele,
radiaţiile neconstituind decât o verigă intermediară în lanţul
cauzal. Conform aceleiaşi legi, detentorul instalaţiei va
răspunde, de asemenea, şi în cazul în care nocivitatea
substanţelor degajate de instalaţie nu se dovedeşte decât
posterior emisiei.

Întrebări:

1. Care este specificul răspunderii civile delictuale

pentru prejudicii cauzate mediului?
2. Care sunt particularităţile daunelor ecologice?
3. Cum se evaluează şi se repară daunele ecologice?

126