Studiul galeriilor de admisie

CUPRINS

CAPITOLUL 1

Fenomene acustice
1.1Caracteristici ale vibraţiilor acustice..............................................................3
1.2 Tipuri constructive de amortizoare de zgomot..............................................5
1.3 Principii de funcţionare ale amortizoarelor de zgomot.................................7
1.4. Modalităţi de reducere a zgomotului
1.4.1 Absorbţia sunetului în mediu
1.4.1.1 Ecuaţia de propagare a undei...............................................................8
1.4.1.2 Atenuarea undelor acustice.....................................................................9
1.4.1.3 Absorbţia superficială a sunetului.......................................................11
1.4.2 Reducerea zgomotului prin modificarea profilului elementelor
componente ale amortizorului de zgomot.......................................................13
1.4.3Realizarea turbionari incarcaturi proaspete la
admisie……………………………………………………………………………...…………14
1.4.4 Metode pentru marirea vitezei de ardere………………….………………………….17
1.4.5Caracteristici ale curgeri sub supapa.........................................................23
1.4.6. Comparatie intre MAC si MAS................................................................25

CAPITOLUL 2
2.1 Traseul de evacuare şi admisie.................................................................28

CAPITOLUL 3
Concluzi…………………………………………………………………………33

BIBLIOGRAFIE.................................................................................................35
 CAPITOLUL 1
FENOMENE ACUSTICE

1.1 Caracteristici ale vibraţiilor acustice

Vibraţiile produse de un punct material, ca şi cele produse de un corp

oarecare, aşezat într-un mediu elastic, se transmit particulelor mediului aflat în
contact cu punctul sau corpul care vibrează, luând naştere o perturbaţie. Mediul
fiind elastic datorită interacţiunii dintre particulele mediului, această perturbaţie nu
rămâne localizată într-o regiune în jurul sursei de perturbaţie, iar particulele puse în
mişcare antrenează particulele învecinate, formându-se astfel undele elastice care
iau alternativ forma unei compresiuni sau a unei rarefieri (expansiuni) [34, 45, 57,
72, 108].
Undele acustice reprezintă una dintre varietatea de unde elastice existente.
Undele acustice, privite prin prisma senzaţiei pe care o produc asupra organului
auditiv, se pot împărţi în: unde sonore, care produc senzaţia de sunet, unde
ultrasonore, ale căror frecvenţe depăşesc frecvenţa sunetului cel mai înalt
perceput de organul auditiv al omului şi unde infrasonore având frecvenţe
inferioare frecvenţei sunetului cel mai grav perceput de organul auditiv al omului.
Dacă traiectoria este liniară şi deplasarea particulei se produce în direcţia
propagării undei, atunci, undele corespunzătoare se numesc unde longitudinale.
Acesta este cazul undelor acustice într-un fluid. Dacă traiectoria este liniară şi
deplasarea particulei se produce după o direcţie perpendiculară pe direcţia
propagării undelor, atunci, undele corespunzătoare se numesc unde transversale.
Regiunea mediului elastic care se găseşte în stare de vibraţie, fiind sediul
unor unde acustice, se numeşte câmp acustic. În caz particular, când undele
acustice produc senzaţia de sunet, sediul acestor unde ia denumirea de câmp
sonor.
Sunetele reprezintă vibraţii acustice cu frecvenţe cuprinse în general între 16
Hz şi 20000 Hz. Studiile acustice prezintă modul în care urechea umană percepe
un anumit zgomot, utilizând noţiunile de intensitate acustică, presiune acustică şi
putere acustică.
Nivelul de intensitate acustică, în decibeli, se calculează cu relaţia:
I
LI =10⋅lg
I0 (dB) (3.1)
Deoarece urechea umană şi multe aparate acustice nu sunt sensibile faţă
de intensitate, s-a introdus nivelul de presiune acustică:
 p
L=20⋅lg
p0 (dB) (3.2)
Pentru estimarea cantitativă a zgomotului se defineşte nivelul de tărie al
zgomotului, exprimat prin relaţia:
p
Λ=20⋅lg( )
p0 f =1kHz (foni) (3.3)
În funcţie de nivelul de tărie al zgomotului, există mai multe categorii de
efecte exercitate de zgomot asupra urechii umane (fig. 3.1).
Problema care se pune la evacuarea gazelor din tobele de eşapament nu este
de a determina efectul pe care îl are zgomotul asupra urechii umane, ci reducerea
nivelului de tărie al zgomotului sub o anumită limită.
Doi factori sunt luaţi în considerare când se doreşte obţinerea unei
configuraţii silenţioase. Primul este zgomotul datorat funcţionării mecanismelor de
distribuţie, care este un zgomot de origine mecanică. Al doilea şi principalul factor
de zgomot, pe plan cantitativ, este datorat expansiunii bruşte a gazelor în
atmosferă. Pentru a defini exact eficacitatea practică a unui amortizor de zgomot,
trebuie să se determine reducerea numărului de decibeli pe care o realizează acesta
în condiţii bine precizate. Cifra care corespunde diferenţei dintre valorile măsurate
fără şi cu amortizor de zgomot, este cea indicată ca marcă a eficacităţii
amortizorului de zgomot. Această cifră reprezintă atenuarea zgomotului realizată
cu un amortizor de zgomot:
ΔL= L−L a (dB) în care:
L – valoarea nivelului de presiune acustică fără amortizor;
La - valoarea nivelului de presiune acustică cu amortizor.
 Fig. 3.1 Nivele de zgomot

1.2 Tipuri constructive de amortizoare de zgomot

Amortizoarele de zgomot se împart după mai multe criterii:

a) După modul de reducere al zgomotului [34, 45, 57, 72, 108]:
- amortizoare active
- amortizoare reactive
La amortizoarele active rolul principal în reducerea zgomotului îl joacă
materialul fonoabsorbant (vată minerală, pâslă minerală clasică, plăci
fonoabsorbante şi în special cochiliile din vată minerală de diferite grosimi şi
diametre interioare). Prin propagarea undelor acustice în materialul fonoabsorbant
apar pierderi care sunt condiţionate de frecarea vâscoasă la circulaţia gazului prin
porii materialului, de frecarea internă la deformarea structurii materialului, precum
şi de schimbul de căldură dintre gazul din pori şi structura materialului. La
incidenţa undei acustice pe suprafaţa materialului poros, debitul de gaz se
divizează pe diferiţi pori, îngustându-se până la dimensiunile lor. Viteza creşte şi
astfel se produce o absorbţie a energiei acustice.
În figura 3.2 este prezentat un amortizor cu o cameră de secţiune
transversală circulară.
Amortizarea  L se calculează cu relaţia:
()  P  l
L = 1.1 
Sc (dB) (3.5)
în care:
 (  ) - funcţie de coeficientul de absorbţie acustică al materialului
fonoabsorbant (  ) din care este realizat tratamentul acustic al amortizorului;
l - lungimea amortizorului (m);
P- perimetrul secţiunii camerei amortizorului (m);
Di - diametrul interior al camerei (m);
Sc - suprafaţa secţiunii camerei amortizorului (m2);

Fig. 3.2 Amortizor cu cameră de secţiune transversală circulară

 Un alt tip de amortizor activ se bazează pe pierderea de energie acustică
produsă în urma unei dilatări şi comprimări a undelor la intrarea şi ieşirea din
amortizor şi este realizat sub forma unei camere, ale cărei dimensiuni sunt mari în
raport cu lungimea de undă a vibraţiilor acustice, având pereţii interiori trataţi cu
materiale fonoabsorbante. Acest tip de amortizor este prezentat în figura 3.3.

Fig. 3.3 Tip de amortizor activ

Amortizarea  L este:
A
Δ L=10⋅lg
S (dB) (3.8)
în care:
A - absorbţia fonică a camerei (m2 UA);
S - secţiunea canalului axat (m2);
În cazul vitezelor mari se pot utiliza amortizoare cu camere, reprezentate
prin cavităţi de destindere în secţiunea tubului, funcţionarea bazându-se pe
principiul filtrelor acustice. Particularitatea acestor sisteme este capacitatea lor de a
lăsa să treacă fără o amortizare sensibilă, oscilaţii având frecvenţele într-unul sau
în mai multe domenii şi să anuleze sau să reflecte spre sursă toate oscilaţiile având
frecvenţele în afara acestor domenii. Amortizorul reactiv cel mai simplu este
constituit dintr-o singură cameră, fiind prezentat în figura 3.4.

Fig. 3.4 Amortizor reactiv

Amortizarea L este:
 1 1
Δ L=10⋅lg ( 1+ ⋅( m− )2⋅sin2 k⋅l c )
4 m (dB) (3.10)
în care:
S2
m=
S1 - raportul dintre secţiunea camerei de destindere şi cea de
îngustare;
lc - lungimea camerei de destindere (m);
k - numărul de undă;
2⋅π⋅f
k=
c (rad/m);
(3.11)
f - frecvenţa sunetului (Hz);
c - viteza de propagare a sunetului în aer (m/s).

b) Constructiv deosebim [34, 45, 57, 72, 108]:

- manşon demontabil
- integrate
Cel mai răspândit dintre sistemele de reducere a zgomotului se prezintă sub
forma unui manşon demontabil ce se fixează la gura configuraţiei. Cea de-a doua
categorie reuneşte sistemele denumite “interne” sau “integrate”, la care sistemul de
evacuare al configuraţiei permite răcirea gazelor înainte de a fi eliminate.

1.3 Principii de funcţionare ale amortizoarelor de zgomot

Valoarea nivelului de presiune acustică este [34, 45, 57, 72, 108]:
L=Lexp + Ls + Lmec (dB) (3.12)
în care:
Lexp - nivelul de presiune acustică datorat expansiunii bruşte a gazelor
(dB);
Ls - nivelul de presiune acustică datorat vitezei (dB);
Lmec - nivelul de presiune acustică datorat supapelor(dB).
Principiul de funcţionare al unui amortizor de zgomot se bazează pe
realizarea unui sistem funcţional care să recicleze gazele şi să oprească
expansiunea bruscă a acestora, evacuând gazele treptat şi înlăturând astfel efectul
sonor.
 1.4. Modalităţi de reducere a zgomotului
1.4.1 Absorbţia sunetului în mediu
1.4.1.1 Ecuaţia de propagare a undei

Notând cu  dilatarea, definită ca raportul dintre variaţia unui volum

considerat şi volumul său iniţial, se poate scrie:
dV
δ=
V0 sau V =V 0⋅( 1+δ )
(3.18)
Ţinând seama de relaţiile (3.13) şi (3.17), rezultă:
∂ξ
δ=
∂x (3.19)
Dacă densitatea iniţială a mediului este 0, ea va deveni, în urma perturbaţiei
'
produse, ρ , iar raportul dintre variaţia densităţii şi densitatea iniţială, numit
condensare, este:
ρ' − ρ 0
s= '
ρ0 sau ρ = ρ0⋅( 1+ s )
(3.20)
Dacă s şi  sunt cantităţi mici,
s≈−δ (3.23)
deoarece se poate neglija produsul s⋅δ foarte mic în comparaţie cu s sau cu δ ,
aproximaţia fiind valabilă şi în cazul real pentru valori a lui s şi δ care nu
depăşesc 10-3 pentru undele sonore obişnuite.
În cazul propagării sunetului într-un mediu, pe măsură ce ne îndepărtăm de
sursa sonoră, intensitatea sunetului scade. Această scădere se datorează atât
răspândirii energiei sonore în spaţiu, intensitatea scăzând invers proporţional cu
pătratul distanţei, cât şi absorbţiei în mediul care se propagă, în mediu producându-
se o disipare de energie.
În cazul propagării undelor acustice într-un mediu fără disipare de energie,
cazul ideal, prin aplicarea legii a doua a lui Newton se obţine ecuaţia de mişcare a
fluidului după direcţia Ox:
∂ p ∂v
− =ρ ⋅
∂ x 0 ∂t (3.24)
 Într-un mediu în care se produc pierderi de energie acustică, cazul real,
ţinând seama de forţa de disipare, considerată în prima aproximare proporţională
cu viteza particulei în mediul considerat, notând factorul de proporţionalitate cu R,
ecuaţia mişcării fluidului se poate scrie:
∂ p ∂v
− = ρ0⋅ +R⋅v
∂ x ∂ t (3.25)
Ecuaţia diferenţială a propagării undelor acustice într-un mediu în care se
produce disipare de energie:
2 2
∂ξ
2 ∂ξ ∂ ξ
ρ0⋅c ⋅ =ρ0⋅ +R⋅
∂ x 2
∂t 2 ∂ t (3.37)
2 2
∂ ξ R ∂ξ 2 ∂ ξ
+ ⋅ =c ⋅
∂t 2 ρ0 ∂t ∂ x 2 (3.38)
Soluţia generală a acestei ecuaţii este de forma:
  A1  e

j  t  '  x  A 
j t  ' x 
2 e (3.39)
Înlocuind pe ξ şi derivatele sale în ecuaţia (3.38), se obţine:
R
2  j    c2   '2
0 (3.40)
de unde:
1
ω R
'
γ =± ⋅ 1− j⋅
c ω⋅ρ0( ) 2

(3.41)
În soluţia generală a ecuaţiei diferenţiale a propagării undelor (3.39), notăm:
  j   (3.42)
mărime ce reprezintă constanta de propagare a undelor.

1.4.1.2 Atenuarea undelor acustice

Atenuarea undelor acustice ca rezultat al disipării de energie conţinută în

aceste unde se datoreşte următoarelor cauze [34, 45, 57, 72, 108]:
 frecări interioare (efecte de vâscozitate);
 conductibilităţi termice;
 radiaţia căldurii;
 schimbări intermoleculare de energie.
a) Efectul vâscozităţii
Atunci când straturi dintr-un mediu se găsesc în mişcare unele faţă de altele,
forţele de frecare datorită vâscozităţii se opun acestei mişcări, ca urmare, o parte
din energia acustică se transformă în căldură.
În cazul unui mediu gazos, ecuaţia diferenţială a propagării undei, stabilită
de Stokes şi Rayleigh, este:
2 2 3
∂v ∂v 4 ∂v
ρ0⋅ 2 =k⋅ + ⋅η⋅
∂ t ∂ x2 3 ∂ x2⋅∂t (3.43)
iar constanta de atenuare este:
R1
2 ω2
α v= = ⋅ ⋅η
2⋅ω⋅ρ0 3 ρ0⋅c 3
(3.45)
unde η reprezintă coeficientul de vâscozitate.
Din această relaţie rezultă că atenuarea undelor acustice plane, progresive,
creşte cu pătratul frecvenţei, astfel încât undele acustice de frecvenţe ridicate sunt
mult mai atenuate decât cele de frecvenţă joasă.
b) Efectul conductibilităţii termice
Atunci când, pe timpul propagării undei acustice, straturile fluidului sunt
comprimate, temperatura acestora devine mai ridicată decât temperatura straturilor
învecinate, care sunt rarefiate. De aceea, se produce o conducţie a căldurii de la
straturile comprimate la cele rarefiate, având ca efect o disipare de energie.
Mărimea conductibilităţii termice este proporţională cu gradientul de
temperatură, iar pentru o amplitudine dată a undei acustice, aceasta este invers
proporţională cu pătratul frecvenţei.
Constanta de atenuare datorită conductibilităţii termice este:
ω2 γ −1 k
α T=
2⋅c 3
⋅
γ
⋅ (
c v⋅ρ0 ) (3.48)
unde k este coeficientul de conductibilitate termică, γ este raportul căldurilor
specifice la presiune constantă şi la volum constant, iar cv căldura specifică la
volum constant.
c) Efectul radiaţiei termice
O dată cu încălzirea straturilor de aer care sunt comprimate se produce şi o
radiaţie a acestei călduri, fapt care produce o disipare a energiei. Acest factor este
mai greu de evaluat, Stokes dând următoarea expresie a coeficientului de atenuare:
γ −1 q
α r= ( ) γ
⋅
2⋅c
(3.52)
în care q este coeficientul caracteristic din legea răcirii masei gazului, exprimată
prin relaţia:
θt =θ 0⋅e−q⋅t (3.53)
unde θt este excesul de temperatură la momentul t, iar θ0 este excesul de
temperatură la momentul iniţial.
Efectul de radiaţie este neglijabil faţă de celelalte efecte, chiar pentru sunete
de frecvenţă scăzută, deci cu atât mai mult pentru frecvenţele mai ridicate,
deoarece în timp ce  v şi  T cresc cu pătratul frecvenţei, α r este independent
de frecvenţă.
d) Efectul schimbului intermolecular de energie
Experimental s-a constatat că în cazul unor gaze moleculare, constanta de
atenuare:
'   'v  'T   'r (3.54)
'
variază totuşi cu frecvenţa. Au fost obţinute pentru α valori mai mari decât cele
rezultate prin calcul. Explicaţia acestor rezultate experimentale, puse în evidenţă în
domeniul ultraacusticii, şi care reprezintă abateri importante de la datele obţinute
pe baza teoriei clasice, a fost găsită în urma studierii proceselor intermoleculare.

1.4.1.3 Absorbţia superficială a sunetului

În afară de absorbţia în volum, trebuie considerată absorbţia sunetului la

suprafaţa de separare a două medii, acesta fiind unul dintre factorii importanţi la
atenuarea zgomotului în cazul tragerii cu armamentul de calibru mic.
Astfel, dacă sunetul, care se propagă într-un gaz, întâlneşte un perete solid,
pe lângă energia sonoră ce se pierde prin frecarea straturilor de gaz între ele, prin
conductibilitate şi radiere, se mai pierde energie în acest caz şi prin frecarea
straturilor de gaz de peretele solid. Raportând fluxul de energie acustică disipat în
materialul din care este constituit peretele solid la fluxul de energie acustică
incident pe suprafaţa de separare a mediilor se obţine un coeficient numit
coeficient de disipaţie acustică [34, 45, 57, 72, 108]:
Φ
δ= d
Φi (3.55)
Definim coeficientul de reflexie acustică
Φ
ρ= r
Φi (3.57)
şi coeficientul de transmisie acustică
Φ
τ= t
Φi (3.58)
unde: t este fluxul de energie transmis.
i   r   t (3.59)
 În numeroase cazuri unda acustică ce se propagă prin aer având impedanţa
acustică specifică 0  c este reflectată de un perete absorbant, având impedanţa
acustică specifică ZS. În acest caz factorul de reflexie se poate scrie:
Z −ρ0⋅c
R= S
Z S + ρ0⋅c (3.63)
Rezultă:
2
Z −ρ ⋅c
α=1−| S 0 |
Z S +ρ0⋅c (3.64)
relaţie care leagă impedanţa acustică specifică a unui material de coeficientul de
absorbţie corespunzător. Trebuie menţionat că incidenţa undelor plane pe suprafaţa
materialului este normală.
În planul complex:
2
(
r 2 + x 2 + 2⋅ 1−
α)⋅r + 1=0
(3.67)
reprezintă ecuaţia unei familii de cercuri, având centrele pe axa absciselor şi razele
2⋅√1−α
egale cu α . Pentru diferite valori ale parametrului variabil (coeficientul
de absorbţie  ) se trasează cercurile indicate în figura 3.6.

Fig. 3.6 Familie de cercuri în fucţie de coeficientul 

Această diagramă permite calculul imediat al coeficientului de absorbţie

acustică al unui material atunci când prin măsurare au fost determinate
componentele r şi x ale impedanţei acustice specifice.
 Există mai multe modalităţi prin care un material poate disipa energia
acustică incidentă pe suprafaţa acestuia şi anume:
 prin frecare;
 prin relaxare;
 prin deformare.
Pierderile prin frecare sunt provenite în urma frecării aerului prin porii
materialului, pe timpul mişcării. Aceste pierderi sunt cu atât mai pronunţate , deci
coeficientul de absorbţie acustică mai mare, cu cât porozitatea materialului şi
rezistenţa de curgere sunt mai mari. În această categorie sunt cuprinse în general
materialele poroase (vata de sticlă, vata minerală, mocheta, plăci fibrolemnoase
etc.). Eficacitatea materialelor poroase se manifestă în special la frecvenţe înalte,
mai mari decât 400-500 Hz.
Pierderile prin relaxare provin în urma comprimării şi destinderii unei
porţiuni dintr-un mediu sub influenţa undelor acustice. Pentru comprimare este
necesar să se folosească o anumită cantitate de energie acustică, ce nu este redată
în întregime pe timpul relaxării. În această categorie intră structurile absorbante de
sunet sub forma rezonatorilor Helmholtz. Sunt absorbanţi de sunet selectivi, ce pot
fi acordaţi pe anumite frecvenţe sau benzi înguste de frecvenţe.
Pierderile prin deformare provin în urma consumării unei părţi din energia
acustică transportată de unde, pentru a deforma un corp, în special membrane
subţiri. În această categorie intră structurile constituite din membrane vibrante
(placaj, materiale plastice, table metalice etc.). Eficacitatea unor asemenea structuri
se manifestă în special în domeniul frecvenţelor joase, sub 300 Hz.
Coeficientul de absorbţie acustică variază de la un material la altul şi chiar la
un acelaşi tip de material depinde de caracteristicile sale mecanice şi geometrice,
de frecvenţă şi de modul în care este aplicat pe corpul amortizorului.

1.4.2 Reducerea zgomotului prin modificarea profilului elementelor

componente ale amortizorului de zgomot

Pentru diferite tipuri de profile studiate, cu variaţii diferite ale perimetrului şi

secţiunii elementelor din interiorul amortizorului de zgomot, relaţia (3.5) se scrie
[34, 45, 57, 72, 108]:
P x
d  L   1.1        dx
S x 
(3.70)
Se obţin următoarele expresii ale atenuării zgomotului, funcţie de profil:
a) Trunchi de con
2.2       2l 
L   ln 1   tg 
tg  a0 
  (3.71)
 b) Trunchi de piramidă cu baza pătrată

2.2       2l 
L   ln 1   tg 
tg  a0 
  (3.72)
c) Trunchi de piramidă cu baza dreptunghiulară şi cu două feţe laterale
paralele.
2.2       1  2  l  l  tg 
L     ln 1   tg   
tg  2  a0  b 
 0  (3.73)
d) Trunchi de piramidă cu baza dreptunghiulară şi cu feţele laterale
neparalele, dar egal înclinate pe cele două baze

L 
 
 ln
  2 2 
2.2        a 0  b0  2  a 0  b0  l  tg  4  l  tg   

tg    a  b 
 0 0   (3.74)
e) Trunchi de piramidă cu baza dreptunghiulară şi cu feţele laterale
neparalele
b0⋅( a 0 −2⋅l⋅tg γ 1 )
ΔL=
2. 2⋅ϕ ( α )
4⋅tg γ 1⋅tg γ 2 {
⋅ ( tg γ 1 −tg γ 2 )⋅ln
[
a0⋅( b 0 −2⋅l⋅tg γ 2 )
+
]
a 0⋅b0 + 2⋅l⋅( b 0⋅tg γ 1 +a 0⋅tg γ 2 ) + 4⋅l 2⋅tg γ 1⋅tg γ 2
[
( tg γ 1 + tg γ 2 )⋅ln a ⋅b
0 0
]}
(3.75)
1.4.3 REALIZAREA TURBIONĂRII ÎNCĂRCĂTURII PROASPETE LA ADMISIE

Turbionarea încărcăturii proaspete la admisie constă dintr-o mişcare de rotaţie

a acesteia în jurul axei cilindrului. Această mişcare este cunoscută sub denumirea
de mişcare tangenţială sau mişcare de swirl. Turbionarea este produsă de forma
şi poziţionarea colectorului de admisie în apropierea cilindrului, astfel încât
curgerea în interiorul acestuia să se realizeze tangenţial (fig.1.1).
Această mişcare tangenţială sau de swirl poate fi realizată utilizând diferite
soluţii constructive în ceea ce priveşte forma pe care o poate lua colectorul de
admisie. Soluţiile constructive care se disting în acest sens sunt următoarele:
 colector de admisie rectiliniu;
 colector de admisie cu perete de deviere;
 colector de admisie cu supapă ecran;
 colector de admisie de formă elicoidală.
 Fig. 1.1. Prezentarea mişcării amestecului aer-combustibil
în interiorul cilindrului.

Utilizarea colectorului de admisie rectiliniu (fig.1.2, a). Aerul sau

amestecul combustibil-aer este obligat să treacă printr-o zonă din colectorul de
admisie având un profil rectiliniu, fiind situată în imediata apropiere a scaunului de
supapă. Prin supapa de admisie deschisă, încărcătura proaspătă curge în interiorul
cilindrului, fiindu-i imprimată la intrare o mişcare pe direcţie tangenţială la
peretele acestuia. Apoi, în interiorul cilindrului încărcătura proaspătă va avea o
mişcare în formă de spirală în jurul axei acestuia.
Utilizarea colectorului de admisie cu perete de deviere (fig.1.2, b). Aerul
sau amestecul combustibil-aer este obligat să treacă printr-o zonă din colectorul de
admisie având un profil curb şi o oarecare conicitate, fiind situată în imediata
apropiere a scaunului de supapă. Astfel, i se imprimă încărcăturii proaspete de
către partea interioară a peretelui o mişcare pe un semicerc. Apoi, încărcătura va
avea în interiorul cilindrului o mişcare în formă de spirală în jurul axei acestuia.
 Fig. 1.2. Diferite forme ale canalului de admisie
Utilizarea supapelor de admisie cu ecran (fig.1.2, c). Aerul sau amestecul
combustibil-aer este obligat să treacă printr-o zonă din colectorul de admisie
situată în imediata apropiere a scaunului de supapă având un profil rectiliniu, în
timp ce utilizarea supapelor cu ecran forţează încărcătura proaspătă să pătrundă în
interiorul cilindrului având o mişcare tangenţială. Apoi încărcătura va avea în
interiorul cilindrului o mişcare în formă de spirală în jurul axei acestuia.
Utilizarea celectorului de admisie elicoidal (fig.1.2, d). Mişcarea tangenţială
este generată în conducta de admisie, deasupra scaunului supapei, în jurul axei sale
înainte ca aerul sau amestecul aer-combustibil să pătrundă în cilindru. Curgerea
încărcăturii prin canalul de admisie este ghidată de pereţii scaunului de supapă,
făcând ca mişcarea să fie în spirală. Aşadar, în momentul în care intră în cilindru,
încărcătura va căpăta o mişcare tangenţială care va continua şi în timpul deplasării
pistonului de la PMS la PMI.
Colectoarele de admisie de formă elicoidală prezintă de obicei viteze de
curgere mai ridicate în comparaţie cu colectoarele de admisie de formă rectilinie,
deoarece întreaga secţiune din colector lăsată liberă după deschiderea supapei,
poate fi complet utilizată având ca rezultat o eficienţă ridicată din punct de vedere
volumetric.
1.4.4 METODE PENTRU MĂRIREA VITEZEI DE ARDERE

Presarea încărcăturii proaspete. Este cauzată de comprimarea încărcăturii

în interiorul cilindrului, între capul pistonului şi chiulasă (fig. 1.1, b). Odată cu
deplasarea pistonului spre PMS, aerul sau amestecul combustibil-aer este forţat să
ocupe un volum din ce în ce mai mic (fig. 1.4) în comparaţie cu volumul avut la
dispoziţie la începutul comprimării.
Suprafaţa de răcire. Aceasta este definită de zona cuprinsă între două
suprafeţe paralele: suprafaţa laterală exterioară şi cea interioară a pistonului (fig.
1.4). Aceste două suprafeţe cuprind între ele o zonă cu un volum mic, având însă o
suprafaţă mare de contact cu exteriorul. Deci, în mod logic pe această porţiune va
fi disipată o cantitate însemnată de căldură spre peretele cilindrului, având ca
rezultat o răcire rapidă prin aceste două suprafeţe paralele.
Suprafaţa de răcire este definită procentual, ca fiind un raport între proiecţia
ariei acestei zone în plan vertical şi proiecţia în acelaşi plan a capului pistonului.

Fig.1.
 3. Realizarea mişcării tangenţiale a încărcăturii proaspete admise în cilindrul
motor.

Turbulenţa. Aceasta constă în împrăştierea întâmplătoare a unor părţi de

combustibil de mărimi diferite care se amestecă cu aerul (fig. 1.1,c). Aceste părţi
care sunt deplasate de-a lungul întregului traseu cu ajutorul curentului de
încărcătură proaspătă, sunt angajate într-o mişcare în spirală (fig. 1.1,d).
Particulele care se învârt vor atrage alte particule vecine producând
interacţiuni vâscoase şi forfecări. Acest lucru duce la creşterea cantităţii de căldură
transferată cât şi la îmbunătăţirea amestecării combustibilului cu aerul faţă de
curgerea laminară. Astfel, amestecarea combustibilului cu aerul va fi realizată
înainte intrarea în cilindru (la MAS) sau se realizează amestecarea întregii cantităţi
de aer cu jetul de combustibil care are o bună penetrabilitate (la MAC).

Fig.1.4. Influenţa unghiului de rotaţie al arborelui cotit

asupra vitezei cu care se realizează presarea.

Propagarea flăcării. Dacă amestecul de combustibil admis pătrunde în

interiorul cilindrului având o curgere laminară sau rectilinie, atunci în momentul în
care scânteia produce aprinderea moleculelor de combustibil, determină (prin
conducţie şi radiaţie) creşterea temperaturii moleculelor vecine până când acestea
se aprind. În acelaşi timp, temperatura moleculelor va creşte în zona respectivă
prin intensificarea mişcării întâmplătoare a moleculelor de gaz, astfel că va creşte
considerabil numărul ciocnirilor între acestea şi moleculele vecine de amestec
nears. Astfel, creşterea de presiune rezultată va cauza o expansiune a moleculelor
arse care vor participa la propagarea flăcării. Din nefericire, viteza la care se
răspândeşte arderea în încărcătura nearsă ar fi mult prea mică în acest caz, existând
pericolul ca arderea să nu se poată termina suficient de devreme în timpul cursei de
destindere.
Totuşi, amestecul aer-combustibil admis în cilindru va fi în mod normal într-o
mişcare de vârtej dată direct de mişcarea particulelor şi de vibraţiile care există
datorită vitezelor de deplasare ale curentului de gaze. Vibraţia intensă a
particulelor suprapusă peste curentul de încărcătură proaspătă deformează frontul
de flacără şi îl separă în puncte de ardere care extind aria acestuia, crescând astfel
rata transferului de căldură (fig.1.5, abc).

Fig.1.5. Prezentarea frontului de flacără turbulent.

Vibraţiile turbulente de foarte mică intensitate, cauzate de o curgere laminară

nu produc o deformare a frontului de flacără, însă apariţia lor intensifică transferul
de căldură şi procesul de răspândire între marginile frontului de flacără şi
amestecul nears.
Neregularitatea şi permanenta schimbare a frontului de flacără cauzată de
turbionarea intensă, produc curenţi locali care au ca rezultat grăbirea procesului de
transfer de căldură.
Vitezele de propagare obişnuite ale frontului de flacără sunt cuprinse între 15-
70 m/s.
Intervalul în care se realizează arderea depinde de intensitatea turbionării, care
la rândul ei depinde în mod direct de turaţia motorului. Deci, intervalul de timp în
care se desfăşoară arderea la o anumită intensitate a turbionării va corespunde
aşadar unei turaţii date a motorului.
 Aşadar, dacă arderea se desfăşoară de exemplu durata a 30° RAC la turaţia de
1000 rot/min pentru un anumit nivel stabilit de turbionare, atunci la 2000 rot/min
pentru aceeaşi intensitate a turbionării, arderea se va desfăşura pe 60 ° RAC, o
mişcare unghiulară neacceptabilă. Totuşi dacă turaţia motorului se dublează,
intervalul de timp în care se desfăşoară arderea va fi înjumătăţit, astfel încât dacă
turaţia motorului creşte de la 1000 rot/min la 2000 rot/min, intervalul pe care se
desfăşoară arderea în °RAC va rămâne aproximativ constant.
În concluzie, se poate spune că fără turbionare motoarele care funcţionează cu
combustibili obţinuţi din petrol nu vor putea opera în intervalul necesar de turaţii.
Propagarea flăcării privită ca o analogie cu un câmp de curgere
turbulent. O prezentare ideală a modului cum nucleul iniţial de flacără se
răspândeşte de la scânteie prin masa aflată în mişcare de turbionare, masă care
poate fi vizualizată sub forma mai multor cercuri reprezentând particulele sau
vârtejurile (turbioanele) într-un câmp de curgere turbulent.
În momentul în care apare aprinderea, flacăra se răspândeşte printre
particulele aflate în mişcare de rotaţie, sub forma unei fâşii de ardere având aspect
neregulat, pornind de la locul în care apare scânteia de la bujie (fig. 1.6,a).

Fig. 1.6. Prezentarea ideală a răspândirii frontului

de flacără.

La o rotaţie de 180° a particulelor (fig.4.6, b) flacăra se va răspândi pe 180° în

jurul perechii de particule adiacente, şi intră în contact cu a doua pereche de
particule şi va transmite flacăra la periferia lor pe 90°.
La rotaţia totală a particulelor (fig. 4.6, c) flacăra se va răspândi în jurul
perechii interioare de particule, apoi la următoarele din dreapta pe 90°, pe 270° la
primele din stânga şi pe 90 ° la a doua pereche din stânga.
De obicei, particulele sunt dispuse în mod întâmplător şi se aseamănă cu o
reţea dezordonată în care acestea îşi modifică în mod continuu mărimea, multe
dispărând în timp ce apar altele noi.
 Particulele turbulente ar trebui văzute ca fiind numai o parte a mişcării de
vârtej din interiorul cilindrului.
Raportul de vârtej. Turbionarea la admisie poate fi generată fie prin
direcţionarea tangenţială a mişcării aerului în interiorul cilindrului, fie prin crearea
unui vârtej iniţial în canalul de admisie, sau prin combinarea curgerilor direcţionate
tangenţial cu un vârtej iniţial dat de un colector de admisie elicoidal.
Vârtejul de aer din cilindru este definit ca un raport între viteza unghiulară de
rotaţie în jurul axei cilindrului şi viteza unghiulară de rotaţie a arborelui cotit.
Acest raport poartă denumirea de raport de vârtej.
Colectoarele de admisie elicoidale pot realiza valori ale raportului de vârtej
cuprinse între 3 şi 5 în momentul în care pistonul este la PMS. Dacă utilizăm o
cameră de ardere în piston, raportul de vârtej poate creşte până la 15 în momentul
în care pistonul este la PMS.

Fig. 1.7. Influenţa unghiului de rotaţie al arborelui cotit

asupra raportului de vârtej.

Raportul de vârtej variază în mod considerabil pe tot parcursul ciclului motor

(fig.1.7). Dacă camera de ardere din piston este puţin adâncă, valoarea maximă
pentru raportul de vârtej este minimă. Totuşi, cu ajutorul unei camere de ardere de
adâncime mare plasată în piston avem o valoare mică a raportului de vârtej în
momentul în care pistonul este la PMS.
1.4.5 CARACTERISTICI ALE CURGERII PE SUB SUPAPĂ

Eficienţa evacuării gazelor arse prin supapa de evacuare care se deschide, este
o mărime care exprimă cât de aproape este suprafaţa reală de curgere faţă de
suprafaţa geometrică. Această eficienţă este în mod obişnuit cuantificată de un
coeficient de evacuare al încărcăturii, care este raportul între suprafaţa reală şi cea
geometrică.
Ar
C e=
π⋅D⋅L
unde:
Ce - coeficientul de evacuare;
Ar - suprafaţa reală de curgere;
D - diametrul capului supapei;
L - înălţimea de ridicare a supapei.

Caracteristicile curentului de aer şi ale coeficientului de evacuare pentru o

supapă obişnuită având un anumit raport între înălţimea de ridicare a acesteia şi
diametrul ei (L/D), sunt prezentate în figura 1.14. Aparatul utilizat pentru
măsurarea curentului de aer este prezentat în figura 1.15.
 Fig. 1.13. Curgerea încărcăturii pe sub supape.

Curgerea pe sub supapa de admisie. Utilitatea descărcării încărcăturii

proaspete prin supapa de admisie poate fi studiată pentru trei înălţimi diferite de
ridicare ale supapei (mică, medie şi maximă).
În cazul ridicării mici a supapei, jetul de încărcătură proaspătă se separă la
colţurile părţii interioare a scaunului supapei iar apoi cele două porţiuni ale jetului
anterior separate se reîntâlnesc pe scaunul supapei şi pătrund în cilindru (fig. 1.13,
a).
În cazul ridicării medii a supapei, jetul de încărcătură se separă la colţurile
părţii interioare a scaunului supapei şi apoi cele două porţiuni ale jetului anterior
separate se reîntâlnesc pe scaunul supapei.
În cazul ridicării maxime a supapei, jetul de încărcătură se separă la colţurile
părţii interioare a scaunului supapei, rămân separate iar apoi sunt expulzate sub
formă de jet conic (fig.1.13, c).
 Fig.1.14. Efectul cursei supapei asupra coeficientului
de evacuare şi curentului de aer.

Fig.1.15. Aparatul pentru măsurarea curentului de aer staţionar

care trece prin supapa deschisă.
După cum se poate vedea, în general coeficientul de evacuare scade odată cu
creşterea înălţimii de ridicare a supapei.
Curgerea pe sub supapa de evacuare. Gazele de evacuare curg din cilindru
în conducta de evacuare prin supapa de evacuare, la deschiderea acesteia. La
ridicări mici ale supapei (fig.1.13, d), curentul de gaze se separă la colţurile
exterioare ale scaunului supapei şi apoi se reîntâlnesc pe amândouă porţiunile
învecinate ale scaunului şi apoi pătrunde în canalul de evacuare sub formă de jet
convergent conic.
În mod logic, expansiunea bruscă a gazelor de evacuare împrăştie energia
cinetică a acestora şi numai o parte este transformată în energie de presare care
acţionează asupra scaunului de supapă.
 În cazul în care avem o înălţime mare de ridicare a supapei de evacuare
(fig.1.13, e), încărcătura se separă începând de la colţurile exterioare ale supapei.
Jetul are o grosime suficientă relativ la secţiunea canalului de evacuare pentru a
transforma o parte din energia cinetică a gazului în energie de presare, deci vom
avea la intrarea în conducta de evacuare o creştere de presiune.

1.4.6. COMPARAŢIE ÎNTRE MAS ŞI MAC

Randamentul motorului este mult influenţat de presiunea din cilindru înainte

de ardere. Astfel, dacă raportul de comprimare este ridicat, eficienţa termică va
creşte şi vice-versa. La MAS presiunea din cilindru va atinge maximul în cazul
deschiderii complete a clapetei, în momentul în care nu avem nici o limitare la
presiunea de compresie din cilindru înainte de ardere. Totuşi, dacă clapeta este
închisă, acestui lucru îi corespunde o creştere de presiune în cilindru şi o
depresiune în timpul cursei de admisie.
Acest lucru înseamnă că în prima parte a cursei de compresie, presiunea din
cilindru este încă sub valoarea presiunii atmosferice şi astfel, în mod eficient
comprimarea nu va începe până când presiunea nu se va schimba dintr-o valoare
negativă corespunzătoare depresiunii într-o valoare pozitivă mai mare decât
presiunea atmosferică. Ca rezultat, comprimarea nu va începe în mod sigur până
când pistonul nu se va deplasa pe 1/2 din distanţa corespunzătoare cursei sale de
întoarcere spre PMS. Astfel, raportul eficient de comprimare va scădea astfel încât
clapeta de acceleraţie să fie mutată de la poziţia total deschisă la poziţia la care este
aproape închisă, lucru care produce o reducere a valorii randamentului termic.
În acelaşi timp, creşterea depresiunii la admisie face ca motorul să utilizeze
mult din putere pentru a aspira amestecul aer-combustibil.
Un MAC controlează puterea dată prin cantitatea de combustibil măsurată
pentru injecţie şi de aceea nu are nevoie de clapetă pentru a regla cantitatea de aer
aspirat. În mod logic, fiecare cilindru primeşte aceeaşi cantitate de aer pentru cursa
de admisie astfel că presiunile de compresie rămân aproape la fel în tot domeniul
turaţiilor şi faţă de MAS nu avem pierderi de putere datorate clapetei de
acceleraţie.
În cazul ambelor tipuri de motoare, MAS şi MAC randamentul termic rămâne
aproximativ constant pentru toate valorile sarcinii şi turaţiei (fig.1.16).
 Fig.1.16. Comparaţie între randamentul termic la
MAS şi MAC, la diferite sarcini.

Ambele motoare MAS şi MAC sunt motoare cu ardere internă, arderea

amestecului aer-combustibil realizându-se în interiorul cilindrului. Diferenţa dintre
aceste două tipuri de motoare constă în metoda de pregătire a amestecului pentru
ardere şi modalitatea de aprindere a acestuia.
La MAS, amestecul aer-combustibil pătrunde în cilindru, fiind comprimat cu
un raport de compresie ε având valoarea între 9 şi 11, iar când pistonul ajunge la
sfârşitul cursei de compresie, o scânteie dată de la bujie aprinde amestecul
carburant.
La MAC, în cilindru pătrunde numai aer, iar în timpul cursei de compresie se
folosesc rapoarte de comprimare ε având valoarea între 15 şi 22. Înainte ca pistonul
să ajungă la sfârşitul cursei de compresie se injectează combustibil în cilindru, la
presiunea de cel puţin 350 bar. Particulele fine de combustibil se amestecă cu aerul
fierbinte provocând aprinderea, datorită căldurii şi în cele din urmă ard rapid.
Durata procesului de injecţie se întinde pe 40 °RAC. Presupunând că avem
turaţia de 5000 rot/min, timpul măsurat în secunde în care se efectuează injecţia
combustibilului, va fi:

60 40 1
Ti= ⋅ = =0 , 00133 s
5000 360 750

Arderea efectivă se poate desfăşura pe 1/2 din durata injecţiei, rezultând astfel
20 °RAC.
Există un interval foarte scurt de timp pentru a se arde cât mai mult
combustibil. Combustibilul injectat trebuie să fie expus la o cantitate de aer cât mai
mare. La turaţii mari, unde am timpi de injecţie şi amestec foarte scurţi, cantitatea
de aer considerată suficientă din punct de vedere chimic nu se poate amesteca aşa
cum ar trebui pentru a fi arse toate particulele de combustibil. Apare astfel un nivel
inaccesibil de fum negru şi funingine odată cu gazele de evacuare. În mod logic,
MAC trebuie să funcţioneze cu aproximativ 20 % exces de aer la sarcină maximă
pentru a completa procesul de ardere în timpul ciclului. Asta înseamnă că pentru
aceeaşi putere rezultată, la MAC trebuie să existe o capacitate cilindrică cu cel
puţin 20 % mai mare decât motorul echivalent în cazul MAS. De exemplu, un
motor cu aprindere prin comprimare având o capacitate cilindrică de 2 litri are
aproximativ aceeaşi putere ca un motor cu aprindere prin scânteie având o
capacitate cilindrică de 1,6 litri, acest lucru realizându-se în cazul în care cele două
motoare funcţionează în condiţii identice.
Un alt motiv pentru care MAC nu poate dezvolta aceeaşi putere ca un MAS de
aceeaşi capacitate cilindrică, este faptul că la MAS aerul şi combustibilul sunt deja
amestecate înainte de a fi introduse în cilindru, în timp ce la MAC amestecarea are
loc exact înainte de a începe arderea.
La MAS amestecul poate fi pregătit şi ars la turaţii mai mari de 6000 rot/min.
La MAC este dificil să se realizeze amestecarea la turaţii mai mari de 3000 rot/min
fără a utiliza colectoare pentru imprimarea unei mişcări de turbionare ridicate prin
care se poate ajunge la o valoare a turaţiei de 4000 rot/min. Chiar şi pentru
motoarele care funcţionează la turaţii mai mari de 5000 rot/min se utilizează
injecţia indirectă.

CAPITOLUL 2

2.1 Traseul de evacuare şi admisie

Traseul de evacuare are conducte mai lungi care produc rezistenţe

gazodinamice relativ mari. La MAC se plasează uneori în conducta de evacuare o
clapetă care creează o contrapresiune în galeria de evacuare (2,5... 3,0 daN/cm2),
pentru a spori lucrul mecanic de pompaj.
Amortizoarele de zgomot creează rezistenţe în calea curentului. Amortizorul
de zgomot produce o creştere a presiunii pge, din care cauză creşte Lp şi r, scade
ηv şi se înregistrează o reducere de putere P , de aproximativ l...3% pentru
e
2
fiecare zecime de daN/cm în plus. Din această cauză este recomandabil să se
încerce motorul cu şi fără amortizor, iar la competiţiile de viteză este permisă
înlăturarea amortizorului de zgomot.
Numărul de cilindri ai motorului. La motoarele policilindrice, conductele
de admisiune şi evacuare au inevitabil coturi şi lungimi diferite. Încercări
experimentale cu un motor cu şase cilindri au arătat (fig. 2.8) o creştere a
coeficientului
ϕpu la cilindrii extremi cu conductă mai lungă.
Încercările cu chiulasa motorului turismului Dacia 1300 au arătat că cifrele
de curgere nu sunt reproductibile de la cilindru la cilindru, gradul de dispersie fiind
de 20%. Rezultă astfel o umplere neuniformă a cilindrilor.

pu
Fig. 2.8 Influenţa conductei de admisiune asupra lui

La motoarele policilindrice apare un fenomen specific: interferenţa

schimbului de gaze între cilindri.
p  pge
La evacuarea gazelor, căderile de presiune se inversează ( )
Presiunea în galeria de evacuare creşte la început repede datorită evacuării
libere (fig. 2.9). Golirea cilindrilor este eficientă dacă spre finele evacuării,
presiunea în galerie este p ge < p0, astfel că, diferenţa p – pge >> 0 ar permite
reducerea cantităţii de gaze reziduale. Cilindrii învecinaţi 3 şi 4 realizează
succesiv evacuarea. La pme evacuarea liberă din cilindrul 4 măreşte presiunea
pge care se transmite prin conductă până în poarta supapei cilindrului 3 şi
împiedică evacuarea gazelor de ardere din acesta, în mod analog, cilindrul 2, la
începutul evacuării, împiedică refularea gazelor de ardere din cilindrul 3 spre
finele evacuării. Această reprezentare a fenomenului de interferenţă a evacuării
este în opoziţie cu altă reprezentare care susţine că gazele care trec din
cilindrul 4 prin conducta de evacuare, produc un efect de ejecţie datorita vite -
zelor mari de curgere, uşurând evacuarea din cilindrul 3. Soluţiile recente de
conducte de evacuare infirmă ultima reprezentare. Astfel, se caută să se
atenueze efectul interferenţei evacuării, în acest scop, schema b este înlocuită de
schema c, la care conductele lungi împiedică propagarea vârfului de presiune de
la un cilindru la altul, în perioada interferenţei evacuării. Soluţiile din fig. 2.10
elimină consecinţele fenomenului de interferenţă; în cazul a toate conductele fiind
independente, iar în cazul b cilindrii 2 şi 3 cu poartă „siameză" au o conductă
comună, dar evacuarea este decalată.

Fig. 2.9 Interferenţa evacuării la motoarele policilindrice

 Fig. 2.10 Scheme ale conductelor de evacuare

2.2 Fenomene dinamice în conducte

Dacă se elimină simplificarea că curgerea prin conducte este permanentă

(W = ct) iar presiunea în cilindru cvasiconstantă în cursele de pompaj, se
evidenţiază două fenomene distincte: fenomenul inerţial şi fenomenul
ondulatoriu. Primul este determinat de inerţia coloanei de gaz din conducte,
următorul, de elasticitatea coloanei de gaz. Cele două fenomene acţionează
simultan, dar, în anumite condiţii, unul sau altul este preponderent, ceea ce
impune cercetarea lor distinctă. Proiectantul le pune în folosul schimbului de
gaze în două feluri şi anume [45, 57, 59, 89, 95, 111]:
1) spre sfârşitul procesului de admisiune se realizează în poarta supapei
de admisiune o creştere de presiune care intensifică postumplerea;
p η θk (ε−1)(1−ϕpu )+pg
pa= 0 v a
2) spre sfârşitul procesului de evacuare (perioada 1+k (ε−1) ) se realizează în
a

poarta supapei de evacuare o depresiune care uşurează evacuarea ga-

zelor de ardere sau baleiajul cilindrului.
Fenomenul inerţional este determinat de deplasarea gazelor prin
conducte cu viteze variabile, generate, în esenţă, de modificarea continuă a ariei
orificiului oferit de supapă. Se consideră coloana de fluid proaspăt din
conducta de admisiune ca un gaz incompresibil. Asupra coloanei de gaz
acţionează, la o extremitate presiunea atmosferică p0, iar la cealaltă extremitate,
în poarta supapei de admisiune, presiunea p psa, diferită de presiunea pga.
Mişcarea coloanei de gaz este descrisă de ecuaţia lui Newton: F = ma
sau
2
Δp psa⋅πd ca /4=mca dW ca dτ (2.12)

unde:
Δp = p − p ;
psa 0 sa dca - diametrul conductei de admisiune; Wca - viteza în
conductă; mca - masa de fluid din conductă.
Pentru a evalua efectul inerţional se acţionează pe două căi:
1) se determină variaţia de viteză prin intermediul metodei care rezolvă
sistemul general de ecuaţii diferenţiale al procesului de schimbare a gazelor,
prin metodele analizei numerice;
2) se elaborează un criteriu de similitudine. pe baza ecuaţiei (2.12), care se
corelează apoi cu datele experimentale.
Se numeşte criteriul de similitudine al efectului inerţional, grupul
adimensional
L2 n 2 V s
EI = 2
a fp V ca (2.13)
 Efectul ondulatoriu, în cazul unei conducte lungi (fig. 2.12, c), creşterea
Δη v cu EI este similară, dar înregistrează perturbaţii care se pun pe seama
efectului ondulatoriu, care se suprapune aici peste efectul inerţional.
Excitaţia produsă de cilindru la o extremitate a conductei generează
unde de presiune care se propagă în coloana de gaz cu viteza sunetului.
În procesul de admisiune, la început, are loc o scădere a presiunii în
cilindru, care produce o depresiune în poarta supapei. Depresiunea se propagă
în conductă (fluid compresibil sau elastic) cu viteza sunetului fp
a ≃¿ ¿
330 m/s.
Depresiunea produsă la începutul admisiunii se reflectă la extremitatea con -
ductei de admisiune cu schimbare de semn şi se reîntoarce în poarta supapei de
admisiune ca o suprapresiune
Δppsa care intensifică postumplerea (postumplere
ondulatorie). La un motor monocilindric se calculează lungimea con ductei L
pentru ca o undă de presiune să ajungă la sfârşitul admisiunii în poarta supapei.
  2L / a fp
Durata de propagare a perturbaţiei de presiune, dus-întors, este unde
τ =Δα / 6 n adică
  a fp
L  m
12n (2.14)
Pentru practică s-a propus criteriul adimensional al efectului ondulatoriu, pe
baza relaţiei (2.14)
EO  Ln / a fp
(2.15)
Se observă că el apare în relaţia (2.13), care se poate scrie EI = E0 2(Vs/
V ca ). S-a stabilit că se obţine un efect maxim pentru umplere dacă
E0 = 6 ... 7. În acest caz rezultă L = 7.330/3000 = 0,77 m. La motoarele
policilindrice ramificaţiile conductei de admisiune exercită un efect de
rezonanţă şi este necesară o corecţie suplimentară. Pentru un motor cu 8 cilindri
în V, Chrysler a propus o relaţie care se reduce la (2.14), dar cu Δα = 72 şi n =
nM. Turaţia modifică frecvenţa excitaţiei coloanei de gaz, de aceea, în unele
cazuri se obţin pentru ηv anomalii de forma indicată în figura 2.12, d.
În procesul de evacuare, la început, evacuarea liberă produce în poarta
supapei de evacuare o creştere de presiune, un vârf de presiune care se propagă în
conductă cu viteza medie de 400 ... 500 m/s, în funcţie de temperatura gazelor de
evacuare. Presiunea produsa la capătul conductei de evacuare se reflectă cu
schimbare de semn şi se întoarce în poarta supapei ca o undă de depresiune.
Frecvenţa fundamentală a unei unde staţionare într-un tub închis, care simulează
conducta de evacuare, este ff = age/4L (age - viteza sunetului în gazele de evacuare).
Pentru age = 500 m/s şi L = 2 m rezultă ff = 63 osc/s. Dacă n = 2 000 rot/min =
33,5 rot/s, rezultă că în o rotaţie, apar 63/33,5  2 osc/rot, ceea ce se confirmă
experimental (fig. 2.12, a), în acest caz, în pmi soseşte o undă de presiune care
împiedică evacuarea gazelor de ardere. La turaţia de 4000 rot/min rezultă l osc/rot
(fig. 2.12, b), ceea ce produce în pmi, o depresiune, care intensifică evacuarea.
Pentru a obţine unda de depresiune se pune aceeaşi condiţie ca în admisiune şi se
găseşte lungimea conductei, folosind relaţia (2.14). Şi în acest caz sunt necesare
corecţii de forma    e (durata evacuării). Traseul de evacuare cuprinde
două tronsoane. Primul independent de lungimea L*; al doilea comun pentru mai
mulţi cilindri. Pentru lungimea L* s-a găsit prin experimentări relaţia:
L*  8,5 103  eS(D / d ce ) 2  m  (2.16)

CAPITOLUL 3
3.Concluzii

În literatura de specialitate se consideră că schimbarea gazelor cuprinde

procesele de admisiune şi evacuare. Acestea, deşi nu se succed în cadrul unui ciclu,
realizează o succesiune firească în timp, în două cicluri succesive şi anume,
evacuarea dintr-un ciclu precede admisiunea din ciclul următor. Evacuarea
influenţează astfel admisiunea. în plus, cele două procese sunt definite de o
realitate fizică comună, curgerea gazelor, din care cauză se supun aceloraşi legi
ale dinamicii gazelor.
Diagrama de pompaj constituie un instrument de bază pentru studiul
schimbului ele gaze. Ea arată variaţia presiunii în cilindru în procesele de
evacuare şi admisiune. Denumirea diagramei provine de la funcţia de pompă de
fluid pe care o îndeplineşte pistonul la motorul în patru timpi în cursele de
evacuare şi admisiune şi anume, refulează gazele de ardere şi admite fluidul
proaspăt. Diagrama schematizată pentru motorul cu admisiune normală
evidenţiază două aspecte:
- în cursa de evacuare presiunea medie în cilindru (p g ) este mai mare
decât presiunea atmosferică (p 0);
- în cursa de admisiune presiunea medie în cilindru (p a) este mai mică decât
presiunea atmosferică.
Elementele sistemului de evacuare (supapele de evacuare cu canalele din
chiulasă, colectorul de evacuare, conducta sau conductele comune, atenuatorul de
zgomot şi ţeava de evacuare) trebuie să mai asigure:
- încălzirea minimă;
- asamblarea comodă la motor şi la şasiu;
- interferenţa minimă cu alte organe ale motorului şi şasiului;
- tehnologie simplă.
Un rol foarte important în cursul procesului de schimbare a gazelor îl au
arcurile de supapă. Acestea, în timpul funcţionării trebuie să reţină supapa în
poziţie închisă şi să preia acţiunea forţelor de inerţie a ansamblului mecanismului
de acţionare a supapei, care are tendinţa să desprindă tachetul de camă pe porţiunea
acceleraţiei negative.
Dacă combustibilul conţine oxigen în structura sa moleculară, acesta se
eliberează şi participă la reacţiile arderii, şi trebuie deci, să fie luat în considerare
în bilanţul general al oxigenului.
Un sistem omogen combustibil-oxidant poate fi antrenat în reacţii explozive
atunci când sunt realizate anumite condiţii termodinamice şi de concentraţie, care
să asigure dezvoltarea unor reacţii rapide de oxidare.
Gazele de ardere sunt compuse în general dintr-un mare număr de substanţe,
ca rezultat al mecanismului complex al reacţiilor arderii.
Definirea proprietăţilor termodinamice ale produşilor arderii se poate face, cu o
precizie în general satisfăcătoare, dacă se iau în considerare numai produşii
recţiilor globale de oxidare a componenţilor combustibilului.
Studiul mişcării gazelor în sistemul de evacuare se realizează cu ajtorul
ecuaţiilor fundamentale ale dinamicii fluidelor.
În analiza sistemului de evacuare prezintă importanţă variaţia masei de
gaze evacuate m ge în procente, în funcţie de  °RA. Astfel la motorul
autoturismului Dacia 1300, la evacuarea libere, masa mge ajunge la 30% din masa
de gaze de ardere mga. Această informaţie obţinută prin calcul arată că la
motoarele rapide evacuarea liberă are o pondere cu mult mai mică decât aceea
evaluată la motoarele de turaţie mică, la care ajunge până la 60.. .70 %. În
momentul închiderii supapei de evacuare, în cilindru mai rămân gaze de ardere -
ν
gazele reziduale de masă m gr sau numărul de kilomoli gr care participă la
efectuarea ciclului următor. Un parametru semnificativ al evacuării este
temperatura gazelor evacuate Tge care defineşte regimul termic al motorului, care se
măsoară în galeria de evacuare sau în apropierea ei.
Dacă se renunţă la ipoteza că curgerea prin conducte este permanentă iar
presiunea în cilindru cvasiconstantă în cursele de pompaj, se evidenţiază
două fenomene distincte: fenomenul inerţial şi fenomenul ondulatoriu. Primul
este determinat de inerţia coloanei de gaz din conducte, următorul, de
elasticitatea coloanei de gaz. Cele două fenomene acţionează simultan, dar, în
anumite condiţii, unul sau altul este preponderent, ceea ce impune cercetarea
lor distinctă.

BIBLIOGRAFIE
 1. Abăitancei, D., Motoare pentru automobile şi tractoare-Construcţie

Haşeganu, C., şi tehnologie, Editura Tehnică, Bucureşti, 1978.

4. Anderson, D., A., Computational Fluid Mechanics and Heat Transfer,

Tannebill, J., Hemiphere Publishing, Washington, 1984
Pletcher, R.,
5. Aramă, C., Instalaţii pentru alimentarea cu combustibil a

motoarelor cu ardere internă, Editura Tehnică,

Bucureşti, 1966.