Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Interjecția este o parte de vorbire neflexibilă care exprimă: o stare sufletească (ah!, vai!, uf!, oh!,
aha-aha!), o poruncă sau un îndemn (hai, haide, haidem!, uite!, înainte!, liniște!), imitarea unor sunete sau
zgomote din natură – onomatopee (buf! boc! trosc! zdup! cucurigu! miau! cirip-cirip!), un mod de adresare
(bre, măi, adio!, noroc!, ia).
Punctuația interjecțiilor
În funcție de intonația exclamativă, mai înaltă sau mai puțin înaltă, după interjecție se folosește, după
caz: semnul exclamării sau virgulă. În general, semnul exclamării se pune după o interjecție care exprimă
stări sufletești precum: entuziasm, spaimă, durere mare etc.
Ura! Am câștigat concursul!
Ah! Cred că mi-am luxat mâna!
Uau! Ce aproape de sol zboară acel avion!
Când sunt folosite ca o strigare, interjecțiile folosite pentru adresare se despart prin virgulă de restul
cuvintelor, dacă nu sunt însoțite de un substantiv.
După interjecțiile care exprimă o poruncă sau un îndemn, dacă sunt urmate de un complement nu se pune
niciun semn de punctuație. În celelalte cazuri, aceste interjecții se despart prin virgulă sau semnul
exclamării, în funcție de intonația folosită.
Interjecția „ia”, urmată de un verb la conjunctiv sau imperativ, nu se desparte de verb prin virgulă.
Ia să văd ce ai acolo.
Ia ascultă și tu!
Dacă mai multe interjecții identice sunt repetate, se despart prin virgulă sau prin liniuță de unire. La final
se poate pune virgulă sau semnul exclamării după caz.