O SCRISOARE PIERDUTĂ

I.L CARAGIALE
În cultura română, perioada ultimelor decenii ale secolului al XIX-lea este denumită „Epoca marilor
clasici”. Atunci au apărut operele de valoare ale lui M. Eminescu, I. Creangă, I.L.Caragiale, I. Slavici,
critica lui T. Maiorescu, revistele „Convorbiri literare”, „Contemporanul”, „Literatorul”. Perioada „Marilor
clasici” este şi aceea a afirmării depline a dramaturgiei româneşti, prin opera lui I.L.Caragiale.
Între 1878 şi 1885, Caragiale a scris patru comedii: „O noapte furtunoasă”, „Conu Leonida faţă cu
Reacţiunea”, „O scrisoare pierdută”, „D-ale carnavalului”.
Scriitor clasic şi realist, alternând procedeele tipizante specifice teatrului lui Molière cu observaţia
mediului politic şi social, specifică realismului, continuând în teatru tradiţia inaugurată de Vasile Alecsandri,
I.L.Caragiale este, în literatura română, creatorul limbajului dramatic. Opera sa este o sinteză între viziunea
tipologică clasicizantă şi observaţia minuţioasă, de natură realistă, prefigurând, într-un anumit sens,
teatrul modern. Caragiale rămâne totuşi un om al epocii lui, atât prin realismul comediilor şi schiţelor sale,
cât şi prin receptivitatea la naturalism, care se face simţită în drama „Năpasta” şi în nuvele.
Cea mai complexă dintre comediile lui Caragiale este „O scrisoare pierdută”, operă citită la
„Junimea”, reprezentată cu succes în 1884 şi publicată în 1885. Toate calităţile dramaturgiei lui
I.L.Caragiale se întâlnesc în această comedie: geniul verbal, dinamismul replicii şi al intrigii, ştiinţa de a
construi tipologii, de a trece de la întâmplare, la semnificaţie generică.
Ca specie a genului dramatic, comedia este o creaţie artistică în care sunt înfăţişate personaje,
întâmplări, moravuri sociale, într-un mod ce provoacă râsul, având un final vesel şi un sens moralizator.
Categoria estetică de bază ilustrată este comicul, sursa lui principală fiind contrastul dintre aparenţă şi
esenţă. Comicul reclamă, din partea autorului şi a receptorului, deopotrivă, o atitudine critică faţă de
aspectele prezentate. Aşa cum afirma Henri Bergson, în „Teoria râsului”, „râsul este, înainte de toate, o
corecţie.”, reluând ideea exprimată în celebrul dicton latin „Ridendo castigat mores”.
„O scrisoare pierdută” este o comedie de moravuri, înfăţişând viaţa publică şi de familie a
burgheziei vremii. Este considerată o capodoperă a dramaturgiei lui Caragiale. Ea exprimă vocaţia de
scriitor realist a lui Caragiale prin preocuparea pentru domeniul social, prin spiritul de observaţie acut, prin
obiectivitate şi veridicitate. Studiile lui Tudor Vianu apreciază “marea dotaţie clasică şi realistă” a lui
Caragiale, permanenta actualitate a moravurilor şi a caracterelor dezvăluite, tipicul în individual.
Titlul operei este sugestiv pentru subiectul acesteia, denumind obiectul ce se află în centrul căutărilor.
Astfel, faimoasa scrisoare devine pretextul dramatic al comediei. Ea este pierdută, găsită, iarăşi pierdută şi,
în final, definitiv regăsită. Din obiect al unei relaţii particulare, scrisoarea ajunge să fie instrument de şantaj,
un adevărat simbol al corupţiei şi al compromisului.
Conflictul de bază, declanşat odată cu pierderea scrisorii, se îmbină cu alte conflicte, secundare:
intervenţia cuplului Farfuridi – Brânzovenescu, descoperirea poliţei falsificate de Caţavencu, apariţia
neaşteptată a lui Agamemnon Dandanache. Rezultă astfel o sumă de situaţii conflictuale la care se adaugă,
progresiv, altele. Această tehnică de compoziţie a fost numită „tehnica bulgărelui de zăpadă”.
Locul acţiunii, precizat în didascalii, este „capitala unui judeţ de munte”. Primele două acte au ca
decor anticamera casei prefectului, actul al treilea, sala mare a primăriei, iar ultimul, grădina lui Zoe. Însă
Caragiale lărgeşte oarecum cadrul prin evocarea, de către personaje, a altor spaţii (locuinţa lui Caţavencu,
din spatele primăriei, redacţia ziarului „Răcnetul Carpaţilor”, poşta de unde Farfuridi şi Brânzovenescu
trimit „anonima” etc.)
Timpul în care se petrec întâmplările este indicat de autor ca fiind „în zilele noastre”, în timpul unei
campanii electorale. Deşi opera aparţine ficţiunii, comedia are ca sursă de inspiraţie evenimente reale:
revizuirea Constituţiei, din 1883, şi a legii electorale ("Dacă nu mă-nşel, îmi pare că suntem în anul de
graţie 1883...", precizează Caţavencu la întrunire). Timpul efectiv al desfăşurării acţiunii este limitat la trei
zile.
Subiectul piesei, structurate în 4 acte, însumând 44 de scene, evoluează în maniera “tehnicii
bulgărelui de zăpadă”. Conflictul este gradat, iar tensiunea dramatică creşte progresiv.
Expoziţiunea este cuprinsă în prima scenă şi prezintă două personaje: Ştefan Tipătescu, prefectul
judeţului, şi Ghiţă Pristanda, poliţaiul oraşului, discutând despre o scrisoare aflată în posesia lui Caţavencu.
La Caragiale expoziţiunea este scurtă, intrându-se direct în acţiune.
Intriga este constituită din pierderea scrisorii. Ea se consumă înainte de începerea acţiunii. Aflăm
astfel că scrisoarea cu pricina era o scrisoare de amor adresată de prefectul Tipătescu lui Zoe, soţia lui
Zaharia Trahanache, şeful partidului. Scrisoarea ajunge în mâinile lui Caţavencu, iar acesta îşi va şantaja cu
ea adversarii. Intriga este dinamică, ea contribuind la precipitarea acţiunii şi la creşterea tensiunii dintre
grupările adverse.
Desfăşurarea acţiunii se continuă pînă în actul al treilea, în crescendo, şi prezintă faptele declanşate
de pierderea scrisorii. Zaharia Trahanache nu crede în autenticitatea acesteia, considerând-o „plastografie”.
Deoarece nu reuşise să recupereze documentul compromiţător, Tipătescu se lasă convins de Zoe să susţină
candidatura lui Nae Caţavencu. Farfuridi şi Brânzovenescu, membri ai partidului, bănuiesc o trădare şi
trimit o „anonimă” la „centru”, de unde este impus însă un alt candidat, care-şi obţinuse candidatura în urma
altui şantaj, tot cu o scrisoare. La adunarea electorală, Farfuridi şi Caţavencu îşi rostesc discursurile în sala
mare a primăriei.
 Punctul culminant este reprezentat de momentul în care este anunţată candidatura lui Agamemnon
Dandanache. Adunarea electorală se transformă într-o încăierare a rivalilor politici, ocazie cu care scrisoarea
este din nou pierdută, de această dată de către Caţavencu, rămas astfel fără instrumentul şantajului.
Deznodământul, cuprins în actul al patrulea, este reprezentat de regăsirea scrisorii, tot de către
Cetăţeanul turmentat, Zoe intrând, în sfârşit, în posesia acesteia. Finalul este marcat de împăcarea tuturor
adversarilor politici, la manifestaţia organizată în cinstea alesului.
În „O scrisoare pierdută”, personajele sunt realizate într-o manieră clasică. Ele au o dominantă de
caracter şi pot fi încadrate într-o tipologie comică: încornoratul (Zaharia Trahanache), junele-prim (Ştefan
Tipătescu), adulterina/ femeia voluntară, ambiţioasă (Zoe Trahanache), demagogul/ arivistul (Nae
Caţavencu), prostul fudul şi agresiv (Tache Farfuridi), omul slugarnic (Ghiţă Pristanda), prostul senil
(Agamemnon Dandanache), omul de rând, dezorientat în faţa jocurilor politice (Cetăţeanul turmentat). Sub
aparenţa tipurilor clasice, însă, personajele lui Caragiale dezvăluie şi o structură de adâncime, modernă.
Astfel, Tipătescu este mai mult decât „junele-prim", fiindcă este gata să-şi asume responsabilitatea faţă de
femeia iubită, căreia îi propune să fugă cu el. Mai mult, între „măştile" sale, se numără şi aceea a unui
personaj-raisonneur, ce pare singurul conştient de mizeria morală a lumii în care se mişcă, distanţându-se de
ea prin ironie: „Ce lume! ce lume! ce lume!".
Modalităţile de caracterizare a personajelor sunt cele specifice genului dramatic: caracterizarea prin
intermediul altor personaje, prin acţiune şi comportament, prin limbaj. O caracterizare directă, mai sumară,
rezultă din indicaţiile autorului asupra personajelor, la început, din indicaţiile scenice şi, mai ales, din
numele pe care le dă Caragiale personajelor sale. În abordarea personajelor, autorul comediei „O scrisoare
pierdută” a fost considerat „cel mai mare creator de viaţă din întreaga noastră literatură” (Garabet
Ibrăileanu), „un critic al omului oricărei societăţi” (Eugen Ionescu).
Principala modalitate artistică de construire a subiectului şi a personajelor o constutuie comicul. Există
în „O scrisoare pierdută” mai multe tipuri de comic: comic de situaţie, de intenţie, de caracter, de moravuri,
de limbaj, de nume.
Comicul de situaţie rezultă, în primul rând, din întâmplările neprevăzute (pierderea şi găsirea
succesivă a scrisorii, înlocuirea lui Caţavencu prin Dandanache) şi din prezenţa unor grupuri insolite de
personaje (triunghiul conjugal Zoe-Tipătescu-Trahanache, cuplul Farfuridi-Brânzovenescu, diversele
combinaţii de adversari). Procedeele folosite pentru a crea comicul de situaţie sunt cele tipice din literatura
comică universală (încurcătura, confuzia, înlocuirea cuiva prin altcineva, evoluţia inversă etc.). Comicul de
intenţie reiese din atitudinea scriitorului faţă de personajele sale pe care le sancţionează cu ironie, cu umor,
punându-le în situaţii ridicole sau absurde (singurele personaje care „scapă” de comicul intenţiilor sunt Zoe
şi Tipătescu).
Comicul de caracter constă într-o tipizare comică a personajelor, ca în comedia clasică. Personajele
lui Caragiale sunt însă particularizate prin numeroase elemente: situaţie socială şi intelectuală, temperament,
limbaj.
Comicul de moravuri este o modalitate prin care se satirizează corupţia, imoralitatea, farsa politică.
Comicul de limbaj este cel mai savuros şi evidenţiază cel mai bine incultura sau chiar lipsa de
inteligenţă a personajelor. Acesta este generat, în primul rand, de greşelile de vocabular, mai ales de
neologismele pronunţate deformat („famelie”, „docoment”, „enteres”, „andrisant” etc.) şi de etimologia
populară („capitalişti”, „renumeraţie”). De asemenea, este frecventă încălcarea regulilor de gramatică şi a
logicii: contradicţia în termeni („după lupte seculare care au durat aproape treizeci de ani”) şi nonsensul
(„Din două una, daţi-mi voie: ori să se revizuiască, primesc! dar să nu se schimbe nimica; ori să nu se
revizuiască, primesc! dar atunci să se schimbe pe ici pe colo, şi anume în punctele esenţiale...”, spune
Farfuridi, în discursul său electoral). Ticurile verbale sunt dovezi ale inerţiei intelectuale: „Ai puţintică
răbdare” (Trahanache), „Daţi-mi voie!” (Farfuridi), „Să trăiţi!” şi „curat..” (Pristanda) etc.
Comicul de nume este un procedeu de mare efect comic, analizat de G. Ibrăileanu, care a arătat că
dramaturgul a creat o onomastică sugestivă, individualizându-şi astfel personajele.
Tematica piesei acoperă o largă arie socială: politica, familia, presa, viaţa publică, morala, opera
exprimând, printr-o diversitate de procedee, viziunea despre lume a autorului.
Satirizarea vieţii politice şi sociale se conturează încă din prima scenă a piesei, cea a citirii ziarului.
Ştefan Tipătescu, prefect al judeţului, îşi exprimă, în faţa „poliţaiului oraşului”, Ghiţă Pristanda, revolta că
avocatul Caţavencu l-a numit „vampir”, acuzându-l că „suge sângele poporului”. Lectura articolului
publicat în „Răcnetul Carpaţilor” pune în evidenţă, încă de la început, lupta pentru putere, în care sunt
antrenaţi cei care conduc judeţul (gruparea lui Tipătescu şi Trahanache) şi adversarii lor (Caţavencu,
Ionescu, Popescu, „dăscălimea”), conturându-se deja ameninţarea şantajului. Pristanda este un ecou al
prefectului, pe care îl aprobă în tot ce spune acesta: „curat caraghioz!”. Continuarea scenei, cu „istoria
steagurilor” şi cu relatarea lui Pristanda, referitoare la spionarea adversarului politic al prefectului,
subliniază apoi un alt aspect al corupţiei din societate: Tipătescu acceptă încălcarea legilor de către poliţai,
pentru că Pristanda îi este util.
O altă scenă reprezentativă pentru a ilustra degradarea vieţii politice este cea din actul al III-lea,
când Farfuridi se adresează de la tribună asistenţei din sala mare a primăriei. El vorbeşte despre „opinia sa”
asupra „revizuirii constituţiei”, în „punctele esenţiale”, despre „legea electorală”, “soţietate”, „naţiune”,
„plebicist”, „exageraţiuni şi idei subversive” şi „eţetera”. Discursul său electoral este o mostră de prostie, de
incultură, de incoerenţă nu doar verbală, ci, mai ales, intelectuală („Dacă Europa... să fie cu ochii aţintiţi
asupra noastră, dacă mă pot pronunţa astfel, care lovesc soţietatea, adică fiindcă din cauza zguduirilor...
şi... idei subversive..”). Farfuridi este însă convins de dreptul său legitim de a câştiga locul de deputat şi se
arată nemulţumit când susţinătorii lui Caţavencu îl întrerup, solicitându-i să revină la “cestiune”.
În concluzie „O scrisoare pierdută” reprezintă capodopera dramaturgiei caragialiene, fiind concepută
ca satiră vehementă la adresa unei clase politice. Sursa de inspiraţie în ceea ce priveşte acţiunea şi
personajele piesei a fost pentru dramaturg viaţa însăşi, el mărturisind: „… eu nu scriu decât despre viaţa
noastră, căci alta nu cunosc şi nici nu mă interesează”.