Sunteți pe pagina 1din 328

Prolog

Capitolul 1
Capitolul 2
Capitolul 3
Capitolul 4
Capitolul 5
Capitolul 6
Capitolul 7
Capitolul 8
Capitolul 9
Capitolul 10
Capitolul 11
Capitolul 12
Capitolul 13
Capitolul 14
Capitolul 15
Capitolul 16
Capitolul 17
Capitolul 18
Capitolul 19
Capitolul 20
Capitolul 21
Capitolul 22
Capitolul 23
Capitolul 24
Capitolul 25
Capitolul 26
Capitolul 27
Capitolul 28
Capitolul 29
Mulțumiri
Fly Away
Kristin Hannah
Copyright © 2013 Kristin Hannah
Toate drepturile rezervate

Editura Litera
O.P. 53; C.P. 212, sector 4, București, România
tel.: 021 319 63 93; 0752 101 777
e-mail: comenzi@litera.ro

Ne puteți vizita pe
www.litera.ro
Dincolo de stele
Kristin Hannah

Copyright © 2019 Grup Media Litera


pentru versiunea în limba română
Toate drepturile rezervate

Editor: Vidrașcu și fiii


Redactor: Florentina Nica
Corector: Cătălina Călinescu
Copertă: Flori Zahiu
Tehnoredactare şi prepress: Ofelia Coșman

Seria de ficțiune a Editurii Litera este coordonată


de Cristina Vidrașcu Sturza.

Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României


HANNAH, KRISTIN
Dincolo de stele / Kristin Hannah; trad. din lb. engleză: Valentina Georgescu. – București: Litera, 2019
ISBN 978-606-33-4085-7
ISBN EPUB 978-606-33-4216-5
I. Georgescu, Valentina (trad.)
821.111
Pentru Katherine și Mary,
legate printr-un fir de argint
Lui Benjamin și Tucker, care îmi arată în fiecare zi ce înseamnă cu adevărat
dragostea.
Familiei mele – Laurence, Debbie, Kent, Julie, Mackenzie, Laura, Lucas și Logan.
Fiecare dintre voi îmi dă energie să merg mai departe, iar amintirile noastre
deapănă povestea noastră.
Și mamei mele. Ne este dor de tine.
Mulțumiri
Cu fiecare carte pe care o scriu, se pare că mă bazez pe prietenii mei pentru
puterea necesară imaginării unei povești și aducerii ei la viață. Această aventură a
fost deosebit de solicitantă; au existat momente în care aș fi putut renunța, dacă
nu ar fi fost prietenii mei. Le mulțumesc lui Susan Elizabeth Phillips și lui Jill
Barnett, pentru că mi-au spus că era momentul să scriu această poveste, apoi lui
Megan Chance și lui Jill Marie Landis, cărora le mărturisesc, cu toată sinceritatea,
că nu aș fi reușit fără ajutorul lor. Vă mulțumesc.
Le mulțumesc, de asemenea, lui Jennifer Enderlin și lui Matthew Shear pentru
că mi-au oferit ceva de care aveam cea mai mare nevoie: timp.
Farmecul, unii ar spune chiar geniul amintirii, este acela de a fi dificilă,
nesigură și temperamentală: ea respinge catedrala edificatoare și îl
fotografiază pentru vecie pe băiețel afară, mestecând o bucată de pepene
galben în praf.
Elizabeth Bowen
Dacă un om ar putea trece în visul lui prin Paradis, și i s-ar da o floare
drept garanție a faptului că sufletul său chiar a fost acolo, și dacă ar găsi
acea floare în palma sa când s-ar trezi – Oh, da! Cum ar fi?
Din caietele de notițe ale lui S.T. Coleridge
Prolog
Femeia este într-o toaletă publică; zăcea întinsă pe podea; lacrimile i se usucă
pe obraji, rimelul i-a curs tot, după ce l-a aplicat cu atâta grijă cu doar câteva ore
în urmă. Îți poți da seama numaidecât că locul femeii nu este aici, și totuși, iat-o.
Suferința e meschină, vine și pleacă mereu ca un oaspete nepoftit, pe care nu-l
poți izgoni. Femeia vrea această suferință, deși n-ar recunoaște asta niciodată. În
ultima vreme, este singurul lucru care pare real. Se trezește gândindu-se dinadins
la prietena ei cea mai bună chiar și acum, după atâta timp, pentru că vrea să
plângă. Este ca un copil care râcâie coaja unei răni, incapabil să se oprească, deși
știe că asta îi va provoca durere.
A încercat să treacă singură peste toate. Chiar a încercat. Încă mai încearcă, în
felul ei, dar uneori o persoană te poate susține în viață, te poate sprijini să nu
cazi, iar în lipsa acelui sprijin, te poți prăbuși în gol, indiferent cât te puternic ai
fost cândva, indiferent cât de mult te străduiești să fii de neclintit.
Cândva – tare de mult – a luat-o la pas de una singură pe o stradă cufundată în
întuneric, numită Aleea cu licurici, în cea mai urâtă noapte din viața ei, și și-a
întâlnit sufletul pereche.
Acela a fost începutul nostru. Acum mai bine de treizeci de ani.
Nedespărțitele Tully și Kate. Tu și eu împotriva lumii. Cele mai bune prietene
de-a pururi.
Dar poveștile se sfârșesc, nu-i așa? Îi pierzi pe oamenii pe care îi iubești și
trebuie să găsești o cale de a merge mai departe.
Trebuie să renunț. Să îmi iau rămas-bun cu un zâmbet.
Nu va fi ușor.
Ea nu știe încă ce a pus în mișcare. În câteva clipe, totul se va schimba.
Capitolul 1
2 septembrie 2010
Ora 22.14
Se simțea puțin amețită. Era o senzație plăcută, ca și cum ar fi fost înfășurată
într-o pătură caldă, abia scoasă din uscător. Dar când își reveni și văzu unde se
află, nu mai fu la fel de plăcut.
Era într-o toaletă publică; zăcea întinsă pe podea; lacrimile i se uscaseră pe
obraji. De când era oare acolo? Se ridică ușor în picioare și ieși din toaletă,
făcându-și cu greu loc prin aglomerația din foaierul cinematografului, ignorând
privirile critice pe care i le aruncau acei oameni frumoși care beau șampanie sub
un candelabru sclipitor din secolul al XIX-lea. Filmul se terminase, probabil.
Afară, își azvârli cât colo pantofii ridicoli din piele de lac. Rămasă doar în
dresurile scumpe de nylon, porni spre casă pe jos, prin ploaie, pe trotuarul
murdar din Seattle. Era la vreo zece străzi depărtare. Avea să reușească; oricum,
la ora asta din noapte, n-ar fi găsit un taxi.
Apropiindu-se de Virginia Street, îi atrase atenția firma roz puternic luminată a
unui MARTINI BAR. În fața ușii era strâns un pâlc de oameni, care fumau și
discutau sub o streașină, feriți de ploaie.
Chiar când își jură că avea să își vadă de drum, se întoarse, deschise ușa și intră.
Pătrunse în interiorul întunecos și aglomerat și se duse glonț la barul lung din
lemn de mahon.
– Cu ce vă servesc? întrebă un bărbat subțirel ca o așchie, cu părul de culoarea
mandarinei și cu mai multe fierătănii pe față decât într-un magazin de profil.
– Un shot de tequila cu tot tacâmul, comandă ea.
Bău primul shot și mai comandă unul. Muzica tare o calmă. Dădu shotul pe gât
și începu să se legene în ritmul muzicii. În jurul ei, oamenii discutau și râdeau.
Avea oarecum impresia că face și ea parte din toată acea activitate.
I se alătură un bărbat într-un costum italian scump. Era înalt, cu trup de atlet;
avea părul blond foarte atent tuns și aranjat. Bancher, probabil, sau avocat în
vreo corporație. Prea tânăr pentru ea, desigur. Nu putea avea mult peste treizeci
și cinci de ani. De când era oare acolo, încercând să agațe pe cineva, căutând cea
mai frumoasă femeie din bar? O băutură, două?
În cele din urmă, se întoarse spre ea. Ea își dădu seama, după privirea lui, că o
recunoscuse, iar acest mic amănunt o seduse.
– Pot să îți ofer ceva de băut?
– Nu știu. Poți?
Se exprima oare cu dificultate? Asta nu era bine. Nici nu putea gândi limpede.
Privirea lui alunecă de pe chipul pe sânii ei, apoi reveni pe chip. Era genul de
bărbat care te dezbrăca din priviri fără să recurgă la prefăcătorii.
– Aș spune o băutură, cel puțin.
– De obicei, nu agăț străini, minți ea.
În ultima vreme, în viața ei erau numai străini. Toți ceilalți, toți cei care contau,
o dăduseră uitării. Acum, chiar simțea efectul Xanaxului sau era tequila?
Bărbatul îi atinse bărbia, iar acel gest o înfioră. Nimeni nu mai îndrăznea să o
atingă.
– Eu sunt Troy, se recomandă el.
Ea privi în ochii lui albaștri și își simți povara singurătății. Când o dorise ultima
oară un bărbat?
– Eu sunt Tully Hart, spuse ea.
– Știu.
El o sărută. Avea gust dulce, de lichior și de tutun. Sau poate de iarbă. Avu
brusc dorința de a se lăsa pradă senzațiilor trupești, de a se topi cu totul.
Dorea să uite eșecurile din viața ei și faptul că ajunsese într-un asemenea punct,
singură într-o mare de străini.
– Sărută-mă încă o dată, ceru ea, detestând tonul patetic din propria voce.
Aceeași tonalitate avusese vocea ei și în copilărie, când era doar o fetiță cu nasul
lipit de fereastră, așteptând întoarcerea mamei. Ce-i cu mine? întrebase fetița
aceea pe oricine dispus să o asculte, dar nu obținuse niciodată răspunsuri. Tully
întinse mâna spre bărbat și îl trase mai aproape, dar când el o sărută, lipindu-și
mai mult trupul de al ei, simți că îi vine să plângă, iar când lacrimile începură să-i
șiroiască, nu mai avu cum să le oprească.
3 septembrie 2010
Ora 2.01
Tully fu ultima persoană care părăsi barul. Ușile se închiseră cu o bufnitură în
urma ei; firma luminoasă sfârâi și se stinse. Era trecut de ora două noaptea;
străzile din Seattle erau pustii. Tăcute.
Porni pe trotuarul lucios cu pași nesiguri. Un bărbat o sărutase – un străin –,
iar ea începuse să plângă.
Patetic. Nu era de mirare că bărbatul se lăsase păgubaș și își luase tălpășița.
Ploaia o asalta, aproape o copleșea. Se gândi să se oprească, să dea capul pe
spate, să caște gura și să o lase să îi curgă în gât până se îneca.
N-ar fi atât de rău.
I se păru că trecură ore întregi până ajunse acasă. La blocul unde locuia, trecu
pe lângă portar fără să se uite la el.
În lift, se văzu în peretele de oglinzi.
Oh, Dumnezeule!
Arăta groaznic. Părul ei castaniu – care trebuia vopsit – era un adevărat cuib de
pasăre, iar rimelul îi curgea ca vopseaua pe obraji.
Ușile liftului se deschiseră și păși în hol. Mergea atât de împleticit, că îi luă o
veșnicie să ajungă la ușă și avu nevoie de patru încercări ca să bage cheia în
broască. Când deschise ușa, se simți amețită, iar durerea de cap îi reveni.
Undeva între sufragerie și camera de zi, se lovi de o măsuță, mai să cadă. Noroc
că se agăță de sofa în ultima secundă. Se prăbuși cu un oftat pe perna groasă,
albă, umplută cu puf. Pe masa din fața ei, corespondența forma un teanc înalt.
Facturi și reviste.
Se lăsă pe spate și închise ochii, gândindu-se la viața ei care devenise un haos.
– Lua-te-ar naiba, Katie Ryan! șopti ea către prietena ei cea mai bună, absentă.
Singurătatea aceasta era insuportabilă. Dar cea mai bună prietenă a ei nu mai era.
Murise. Asta declanșase totul. S-o piardă pe Kate. Cât de jalnic era acest fapt?
Prăbușirea lui Tully începuse la moartea celei mai bune prietene și nu reușise să
își mai revină. Am nevoie de tine. Apoi urlă. Am nevoie de tine!
Liniște.
Capul îi căzu în piept. Adormise oare? Cine știe…
Când deschise ochii, se holbă cu privirea încețoșată la maldărul de
corespondență de pe măsuța de cafea. În mare parte, maculatură; cataloage și
reviste pe care nu se mai sinchisea să le citească. Încercă să privească în altă parte,
dar o imagine îi atrase atenția.
Se încruntă și se aplecă în față, dând la o parte corespondența ca să scoată
revista Star de sub acel teanc. În colțul din dreapta sus, văzu o fotografie micuță
cu chipul ei. Și nereușită, pe deasupra. Nu una cu care să se mândrească.
Dedesubt, un singur cuvânt oribil.
Dependentă.
Luă revista cu mâini nesigure și o deschise. Dădu paginile una după alta, până o
găsi: fotografia ei.
Găsi un articolaș; nici măcar scris pe o pagină întreagă.
ADEVĂRATA POVESTE DIN SPATELE ZVONURILOR
Înaintarea în vârstă nu este lucru ușor pentru nici o femeie persoană publică,
dar se pare că este extrem de dificil pentru Tully Hart, fosta vedetă a
emisiunii, cândva fenomen, Draga mea prietenă. Fina domnișoarei Hart,
Marah Ryan, a discutat în exclusivitate cu Star. Domnișoara Ryan confirmă că
Hart, acum în vârstă de cincizeci de ani, se luptă în ultima vreme cu demonii
care au bântuit-o toată viața. În ultimele luni, Hart „s-a îngrășat îngrijorător
de mult“ și a făcut abuz de medicamente și de alcool, după cum a declarat
domnișoara Ryan…
– Doamne Dumnezeule…
Marah.
Trădarea o duru atât de rău, că nu putea respira. Citi restul articolului, apoi lăsă
revista să-i cadă din mână.
Durerea pe care o ținuse la distanță luni de zile, ani la rând, se trezea la viață,
trăgând-o în cel mai sumbru, în cel mai pustiu loc în care fusese vreodată. Pentru
prima oară, nici măcar nu se putea imagina târându-se la lumină din această
genune.
Se ridică greoi pe picioare, cu privirea încețoșată de lacrimi, și își luă cheile
mașinii.
Nu mai putea trăi astfel.

Capitolul 2
3 septembrie 2010
Ora 4.16
– Unde sunt? Ce s-a-ntâmplat?
Respir greu și încerc să mă mișc, dar nu-mi pot face corpul să funcționeze, nici
degetele sau mâinile.
Deschid ochii, în sfârșit. Parcă am nisip în ei. Am gâtul atât de uscat că nu pot
înghiți.
Este întuneric.
E cineva cu mine. Sau ceva. Scoate un bubuit, ca niște ciocane care lovesc în
tablă. Vibrația îmi urcă pe coloană, îmi ajunge până la dinți, îmi dă dureri de cap.
Sunetul – de metal strivit, hârșâit – e peste tot; în exteriorul meu, în aer, lângă
mine, în mine.
Bang-hârș, bang-hârș.
Durere.
O simt pe toată odată.
Sfâșietoare, desăvârșită. Când sunt conștientă de faptul că o percep, nu mai
există altceva.
Durerea mă trezește: o agonie înfricoșătoare, chinuitoare în cap, o zvâcnitură în
braț. Am ceva rupt, fără îndoială. Încerc să mă mișc, dar mă doare cumplit și
leșin. Când mă trezesc, mai fac o încercare; respir greu, aerul îmi șuieră în
plămâni. Simt mirosul propriului sânge, simt cum mi se prelinge pe gât.
Ajutor, încerc să strig, dar întunericul înghite sunetele acelea slabe.
DESCHIDEOCHII.
Aud acel ordin, o voce, iar ușurarea mă copleșește. Nu sunt singură.
DESCHIDEOCHII.
Nu pot. Nimic nu funcționează.
TRĂIEȘTE.
Alte cuvinte, țipate de data asta.
NUMIȘCA.
Întunericul mă împresoară, se modifică, iar durerea explodează iar. De
pretutindeni se aude un zgomot ca de drujbă tăind un copac combinat cu un
bocet de copil. În bezna mea, lumina scânteiază ca niște licurici, și imaginea asta
are ceva trist în ea. Și obosit.
UNUDOITREISUS.
Mă simt trasă, ridicată de niște mâini reci pe care nu le pot vedea. Urlu de
durere, dar sunetul mi-e înghițit instantaneu, sau poate că totul se petrece doar
în mintea mea.
Unde mă aflu?
Lovesc un obiect dur și țip.
ESTEÎNREGULĂ.
Mor.
Vine brusc la mine, îmi smulge aerul din plămâni.
Mor.
3 septembrie 2010
Ora 4.39
Johnny Ryan se trezi cu gândul: S-a-ntâmplat ceva. Se ridică în capul oaselor și
privi împrejur.
Nu se vedea nimic, absolut nimic în neregulă.
Era în biroul lui de acasă, pe Bainbridge Island. Adormise din nou lucrând.
Blestemul părintelui singur care lucrează de acasă. Nu avea suficiente ore într-o
zi pentru a le face pe toate, așa că mai fura câteva ore noaptea.
Își frecă ochii obosiți. Lângă el, pe monitorul calculatorului, încremenise o
imagine pixelată a unui copil al străzii zdrențăros, stând lângă o firmă luminoasă
spartă, parțial funcțională, și fumând o țigară până la filtru. Johnny apăsă tasta
Play.
Pe ecran, Kevin – nume de stradă Frizz – începu să vorbească despre părinții
lui.
Lor nu le pasă, spuse copilul ridicând din umeri.
De ce ești atât de sigur? întrebă Johnny în voice-over.
Camera de filmat surprinse privirea lui Frizz – durerea pură și sfidarea plină de
mânie din ochii lui când ridică privirea. Păi, sunt aici, nu?
Johnny urmărise acest material de cel puțin o sută de ori. Vorbise cu Frizz cu
câteva ocazii și tot nu știa unde crescuse copilul acesta, de unde venea sau cine îl
aștepta undeva noapte de noapte, scrutând întunericul, făcându-și griji.
Știa ce înseamnă grija de părinte, cum era posibil ca un copil să se piardă în
beznă și să dispară. Acesta era motivul pentru care se afla el aici, lucrând zi și
noapte la un documentar despre copiii străzii. Poate că dacă privea cu mare
atenție, dacă punea destule întrebări, ar găsi-o.
Privi atent la imaginea de pe ecran. Din cauza ploii, pe străzi nu fuseseră prea
mulți copii în seara în care filmase acest material. Totuși, de câte ori vedea vreo
umbră în fundal, vreo siluetă care ar fi putut fi a unei tinere, mijea ochii și își
punea ochelarii, uitându-se și mai atent la imagine, întrebându-se în sinea lui:
Marah?
Dar nici una dintre fetele pe care le văzuse când realizase documentarul nu era
fiica lui. Marah fugise de acasă și dispăruse. Nici măcar nu știa dacă mai era în
Seattle.
Stinse luminile în biroul de la etaj și străbătu holul întunecat, cufundat în
liniște. În stânga, zeci de fotografii de familie, înrămate cu negru, cu paspartu alb,
erau agățate pe perete. Uneori, se oprea și urmărea șirul acestor fotografii –
familia lui –, lăsându-se transportat de ele înapoi în timp, în vremuri mai fericite.
Alteori, rămânea în fața fotografiei care o înfățișa pe soția lui și se pierdea în
zâmbetul care îi luminase cândva lumea.
În noaptea asta nu se opri.
Se opri în fața dormitorului fiilor săi și deschise ușor ușa. Știa să facă ceva bine:
să își verifice obsesiv gemenii în vârstă de unsprezece ani. Odată ce ai învățat cât
de dură poate fi viața și cât de rapid se petrec evenimentele, încerci să îi protejezi
pe cei rămași. Băieții erau acolo, dormeau.
Răsuflă ușurat și își continuă drumul, ajungând la ușa închisă a dormitorului
lui Marah. Acolo, nu încetini pasul. Durea prea tare să se uite în camera ei, să
vadă locul acela încremenit în timp – camera unei fetițe –, nelocuit, toate
rămânând exact așa cum le lăsase ea.
Se duse în camera lui și închise ușa. Era ticsită de haine și de acte, plus cărți pe
care le începuse și nu le terminase, intenționând să le reia când viața avea să
capete un ritm mai lent.
În drum spre baie, își scoase cămașa și o aruncă în coșul de rufe. Se văzu în
oglinda din baie. În unele zile, își spunea: Nu-i rău pentru cincizeci și cinci de ani;
alteori – ca acum –, își spunea: Zău așa?
Arăta… trist. Mai ales ochii. Părul îi era mai lung decât ar fi trebuit, cu șuvițe
subțiri albe printre cele negre. Uita mereu să se tundă. Oftând, deschise robinetul
și păși sub duș, lăsând apa fierbinte să curgă peste el, să îi spele toate gândurile.
Când ieși, se simți mai bine, pregătit pentru o nouă zi. Nu mai avea rost să
încerce să doarmă. Nu acum. Își uscă părul cu prosopul și îmbrăcă un vechi
tricou cu Nirvana pe care îl găsi pe podeaua garderobei și o pereche de blugi
uzați. Când reveni în hol, sună telefonul.
Telefonul fix.
Se încruntă. Era anul 2010. În această eră nouă, primea extrem de rar apeluri pe
vechiul număr.
Desigur că oamenii nu sunau la 5.03 în zori. La o asemenea oră, primea doar
vești proaste.
Marah.
Se repezi la telefon și răspunse.
– Alo?
– Kathleen Ryan este acasă?
Dracu’ să-i ia pe ăștia cu telemarketingul lor! Nu-și actualizau niciodată bazele
de date?
– Kathleen Ryan a murit acum aproape patru ani. Ar trebui să o scoateți de pe
lista dumneavoastră, spuse el aspru, așteptând să audă la celălalt capăt: Sunteți
persoana care ia decizii în casă? În liniștea care urmă vorbelor lui, deveni
nerăbdător. Cine e la telefon? întrebă.
– Sergent Jerry Malone, poliția din Seattle.
Johnny se încruntă.
– Și o sunați pe Kate?
– A avut loc un accident. Victima are numele lui Kathleen Ryan în portofel, la
persoane de contact în caz de urgență.
Johnny se așeză pe marginea patului. Exista o singură persoană în toată lumea
aceasta care ar mai fi avut numele lui Katie în portofel. Ce naiba mai făcuse
acum? Și cine mai purta în portofel numere de telefon pentru situații de urgență?
– Este Tully Hart, nu-i așa? A condus sub influența alcoolului? Pentru că dacă
a…
– Nu dețin această informație, domnule. Domnișoara Hart este dusă la Spitalul
Sacred Heart chiar acum.
– Cât de grav e?
– Nu pot răspunde la această întrebare, domnule. Va trebui să vorbiți cu cineva
de la Sacred Heart.
Johnny închise telefonul, căută numărul spitalului pe Google și sună. Dură zece
minute să i se facă legătura, înainte să găsească pe cineva capabil să îi răspundă la
întrebări.
– Domnul Ryan? spuse femeia. Înțeleg că sunteți familia domnișoarei Hart, da?
El tresări la auzul acelei întrebări. Cât timp trecuse de când vorbise ultima oară
cu Tully?
O minciună. Știa exact cât trecuse.
– Da, răspunse. Ce s-a întâmplat?
– Nu dețin toate detaliile, domnule. Știu doar că este în drum spre noi acum.
El se uită la ceas. Dacă se mișca repede, putea prinde feribotul de 5.20 și ar fi
ajuns la spital în mai puțin de o oră.
– Vin cât pot de repede.
Închise telefonul și aruncă receptorul pe pat.
Își luă portofelul și ridică din nou receptorul. În timp ce își căută puloverul,
formă un număr de telefon. Se auziră destule tonuri de apel până să-și dea seama
că era foarte devreme.
– A-alo?
– Corrin. Scuze că te sun cu noaptea-n cap, dar am o urgență. Poți duce tu
copiii la școală?
– Ce s-a-ntâmplat?
– Trebuie să plec la Sacred Heart. A avut loc un accident. Nu vreau să-i las pe
băieți singuri, dar nu am timp să îi aduc eu la tine.
– Nu-ți face griji, a spus ea. Ajung în cincisprezece minute.
– Mersi, spuse el. Îți rămân dator. Apoi străbătu rapid holul și deschise ușa
dormitorului băieților. Băieți, îmbrăcarea. Acum.
Băieții se ridicară încet.
– Ce? făcu Will.
– Eu plec. Corrin vine să vă ia în cincisprezece minute.
– Dar…
– Dar nimic. Mergeți acasă la Tommy. Corrin va trebui probabil să vă ia și de la
fotbal. Eu nu știu când mă întorc acasă.
– Ce s-a-ntâmplat? întrebă Lucas, încruntându-și fața somnoroasă.
Ei știau ce înseamnă urgență, iar rutina îi liniștea. Mai ales pe Lucas, care
semăna cu mama lui, genul altruist, căruia îi păsa de toată lumea.
– Nimic, spuse Johnny încordat. Trebuie să ajung în oraș.
– Ne crede bebeluși, spuse Will, dând păturile la o parte. Hai să mergem,
Skywalker.
Johnny se uită agitat la ceas. Era 5.08. Trebuia să plece în acel moment dacă
voia să prindă feribotul de 5.20.
Lucas se dădu jos din pat și veni la Johnny, privindu-l prin claia ciufulită de păr
șaten.
– Este Marah?
Bineînțeles că asta era grija lor. De câte ori nu se duseseră în mare grabă la
mama la spital, să vadă dacă era bine? Și numai Dumnezeu știe cât de dificilă
fusese Marah în acele zile. Cu toții își făceau griji pentru ea.
Johnny uită cât de circumspecți puteau fi gemenii uneori, chiar și acum, după
aproape patru ani. Tragedia îi marcase pe toți. Își dădea toată silința cu băieții,
dar nu era suficient pentru a compensa pierderea mamei.
– Marah e bine. E vorba de Tully.
– Ce s-a-ntâmplat cu Tully? întrebă Lucas speriat.
O iubeau pe Tully foarte mult. De câte ori se rugaseră oare în ultimul an să o
vadă? De câte ori găsise Johnny tot felul de scuze? Sentimentul de vinovăție era
copleșitor.
– Nu știu încă prea multe, dar vă dau de veste cum stau lucrurile imediat ce
pot, promise tatăl lor. Să fiți pregătiți de școală când ajunge Corrin, da?
– Doar nu suntem bebeluși, tată, spuse Will.
– Ne suni după fotbal? întrebă Lucas.
– Da.
Îi sărută pe amândoi și luă cheile mașinii de pe măsuța de la intrare. Se întoarse
să-i mai privească o dată – doi băieți identici, al căror păr trebuia tuns; rămaseră
amândoi acolo în pantalonași scurți și în niște tricouri prea lălâi, cu fețișoarele
încruntate. Apoi ieși și se duse la mașină. Băieții aveau unsprezece ani; nu era
vreo problemă dacă rămâneau singuri zece minute.
Urcă în mașină, porni motorul și se îndreptă spre feribot. La bordul acestuia,
rămase în mașină, bătând nervos cu degetele în volanul îmbrăcat în piele cele
treizeci și cinci de minute cât dură traversarea.
La 6.10, intră în parcarea spitalului și trase sub lumina artificială a unui stâlp de
iluminat. Mai era încă o jumătate de oră până la răsăritul soarelui, așa că orașul
era cufundat încă în întuneric.
Intră în spitalul acela care îi era cunoscut și se duse la biroul de informații.
– Tallulah Hart, anunță pe un ton precipitat. Suntem rude.
– Domnule, eu…
– Vreau să aflu noutăți despre starea lui Tully, și le vreau acum, vorbi el atât de
răstit, că femeia sări de pe scaun ca electrocutată.
– Oh, spuse ea. Revin imediat.
El plecă de lângă recepție și începu să se plimbe încolo și-ncoace. Dumnezeule,
cât ura locul ăsta, cu mirosurile lui care-i erau mult prea familiare!
Se așeză pe un scaun de plastic incomod și începu să bată nervos cu piciorul în
podeaua cu linoleum. Minutele treceau, iar răbdarea lui era pe sfârșite.
În ultimii patru ani, învățase cum să își continue viața fără soție, iubirea vieții
lui, dar nu fusese ușor. Fusese nevoit să înceteze a mai privi în urmă. Amintirile îi
provocau foarte multă suferință.
Dar cum putea să nu privească în urmă, odată ajuns în acel loc? Veniseră în
acest spital pentru intervenția chirurgicală, pentru chimioterapie și radioterapie;
petrecuseră multe ore împreună aici, el și Kate, promițându-și unul altuia că în
povestea lor de iubire cancerul nu își găsea locul.
Minciuni.
Când, în sfârșit, acceptaseră realitatea, stătuseră într-unul din saloanele de aici.
În 2006. El se întinsese alături de ea, ținând-o de mână, încercând să nu bage în
seamă cât de mult slăbise soția lui în anul în care dăduse lupta vieții ei. Lângă pat,
din iPodul lui Katie se auzise melodia lui Kelly Clarkson. Unii oameni așteaptă o
viață… pentru o clipă ca asta.
Își aminti expresia de pe chipul lui Katie. Durerea fusese un foc ce se
răspândise în tot trupul ei; o durea tot corpul. Oasele, mușchii, pielea. Lua atâta
morfină cât să rămână conștientă îndeajuns ca să nu-i sperie pe copii. Vreau să
merg acasă, ceruse ea.
Când el o privise, nu îi venise în minte decât un singur gând: Moare. Realitatea
îl lovi ca un trăsnet și ochii i se umplură de lacrimi.
– Bebelușii mei, spusese ea încet, apoi o pufnise râsul. De fapt, nu mai sunt
bebeluși. Își schimbă dinții. Costă un dolar, apropo. Pentru Zâna Măseluță. Și să
faci de fiecare dată o fotografie. Și Marah. Spune-i că înțeleg. Și eu am fost rea cu
mama mea la șaisprezece ani.
– Nu sunt pregătit pentru conversația asta, spusese el, urându-se pentru acel
moment de slăbiciune.
Citise dezamăgirea din ochii ei.
– Am nevoie de Tully, spusese ea atunci, spre surprinderea lui.
Soția lui și Tully Hart fuseseră cele mai bune prietene aproape toată viața –
până când o ceartă le despărțise. Nu își mai vorbiseră în ultimii doi ani, și în acei
ani, Kate se luptase cu cancerul. Johnny nu o putuse ierta pe Tully, nu pentru
acea dispută în sine (care se iscase, desigur, din vina lui Tully), ci pentru absența
ei când Kate avusese mai mare nevoie de ea.
– Nu. După tot ce ți-a făcut? spusese el cu amărăciune.
Kate se întorsese ușor spre el; el vedea câtă durere îi provoca acea mișcare.
– Am nevoie de Tully, repetase ea, mai încet de data asta. Este prietena mea din
clasa a opta.
– Știu, dar…
– Trebuie să o ierți, Johnny. Dacă eu pot, poți și tu.
– Nu e ușor. Te-a rănit.
– Și eu am rănit-o pe ea. O ceartă ca între două prietene foarte bune. Adesea,
uităm ce contează cu adevărat. Oftase. Crede-mă, acum știu ce contează și am
nevoie de ea.
– Ce te face să crezi că va veni dacă o chemi? A trecut mult timp.
Kate zâmbise în ciuda durerilor pe care le avea.
– Va veni. Îi atinsese obrazul, făcându-l să o privească. Trebuie să ai grijă de
ea… după.
– Nu spune asta, șoptise el.
– Nu este atât de puternică precum pretinde. Știi doar. Promite-mi.
Johnny închise ochii. Se străduise din greu în ultimii ani ca să treacă peste
suferință și să găsească un nou stil de viață pentru familia lui. Nu dorea să-și
amintească anul acela cumplit; dar cum ar fi putut – mai ales acum?
Tully și Kate, nedespărțite. Fuseseră cele mai bune prietene aproape treizeci de
ani, și, dacă nu ar fi fost Tully, Johnny nu și-ar fi întâlnit iubirea vieții.
Din clipa în care Tully pășise în biroul lui dărăpănat, Johnny fusese fascinat de
ea. Avea douăzeci de ani și era plină de pasiune și efervescență. Obținuse prin
propriile forțe o slujbă la micul post TV pe care îl deținea el pe atunci. El crezuse
că se îndrăgostise de ea, dar nu fusese iubire, ci altceva. Fusese doar fermecat de
ea. Tully era mai plină de viață și mai sclipitoare decât oricare altă persoană pe
care o cunoscuse vreodată. Lângă ea se simțise ca și cum ar fi ieșit la soare după
luni întregi de întuneric. Știuse numaidecât că avea să ajungă faimoasă.
Când îi făcuse cunoștință cu cea mai bună prietenă a ei, Kate Mularkey, care i
se păruse mai ștearsă și mai liniștită, un soi de epavă plutind pe creasta valului lui
Tully, el aproape că nici nu o băgase în seamă. Abia câțiva ani mai târziu, când
Katie îndrăznise să îl sărute, Johnny își văzuse viitorul în ochii unei femei. Își
amintea prima oară când făcuseră dragoste. Erau tineri amândoi – el, treizeci, ea,
douăzeci și cinci de ani –, dar numai ea fusese naivă. Este mereu așa? îl întrebase
ea încet.
Așa venise dragostea la el, cu mult înainte de a fi pregătit. Nu, răspunsese el,
incapabil chiar și atunci să o mintă. Nicidecum.
După ce el și Kate se căsătoriseră, urmăriseră de la distanță traiectoria
fascinantă a lui Tully în domeniul jurnalismului, dar oricât de diferită devenise
viața lui Kate de a lui Tully, cele două femei rămăseseră mai apropiate decât
surorile. Vorbeau la telefon aproape zilnic, iar Tully fusese în casa lor la aproape
toate sărbătorile. Când renunțase la rețelele de televiziune și la New York și se
întorsese în Seattle pentru a realiza propriul talk-show, Tully îl implorase pe
Johnny să fie producătorul emisiunii. Aceia fuseseră ani buni. Plini de succes.
Până când cancerul și moartea lui Kate distruseseră totul.
Nu putea să nu-și amintească totul acum. Închise ochii și se lăsă pe spate. Știa
când începuse să iasă totul la suprafață.
La funeraliile lui Kate, cu aproape patru ani în urmă. Octombrie 2006. Erau
înghesuiți toți în primul rând de bănci din biserica Sf. Cecilia…
*
… împietriți și cu ochi triști, prea conștienți de motivul pentru care se aflau
acolo. Călcaseră în biserica asta de multe ori de-a lungul anilor, la slujba de la
miezul nopții de Crăciun, la slujba de Înviere de Paște, dar acum era altceva. În
loc de decorații aurii, strălucitoare, peste tot erau numai crini albi. Aerul din
biserică era grețos de dulce.
Johnny stătea drept ca la armată, cu umerii trași în spate. Trebuia să fie
puternic acum pentru copiii lui, copiii lor, copiii ei. Era o promisiune pe care i-o
făcuse ei pe patul de moarte, dar îi era deja greu să o respecte. În interior, era
pustiit. Marah, în vârstă de șaisprezece ani, ședea la fel de țeapănă alături de el, cu
mâinile împreunate în poală. Nu-l privise de ore întregi, poate de zile. Tatăl era
conștient că trebuia să construiască o punte între ei, să o forțeze să vorbească cu
el, dar când o privea, își pierdea curajul. Tristețea amândurora era adâncă și
întunecată ca marea. Așa că stătea acolo, simțind cum îi ard ochii și spunându-și
în sinea lui: Nu plânge. Fii puternic.
Făcu greșeala să se uite în stânga, unde pe un șevalet mare era un poster cu
Kate. În imagine, ea era o tânără mamă, stând pe plajă în fața casei lor de pe
Bainbridge Island, cu părul fluturând în vânt, cu zâmbetul acela mai luminos
decât un far în noapte, cu brațele larg deschise pentru a-și cuprinde cei trei copiii
care veneau în fugă spre ea. Ea îl rugase să caute această fotografie, într-o noapte,
când stăteau amândoi întinși în pat, îmbrățișați. El auzise acea rugăminte a ei,
știind ce însemna. Nu încă, îi murmurase el la ureche, mângâindu-i capul chel.
Kate nu-l mai rugase de atunci.
Bineînțeles că nu. Chiar și la sfârșit, ea fusese cea mai puternică, protejându-i
pe toți cu optimismul ei.
Câte cuvinte strânsese oare în sufletul ei pentru ca el să nu fie rănit de frica ei?
Cât de singură se simțise oare?
Dumnezeule! Se stinsese de numai două zile.
Două zile, și el voia deja s-o ia de la capăt. Voia să o țină din nou în brațe și să-i
șoptească: Spune-mi, iubito, de ce ți-e teamă?
Părintele Michael urcă în amvon și adunarea – deja tăcută – amuți.
– Nu mă surprinde că ați venit în număr atât de mare pentru a vă lua rămas-
bun de la Kate. A fost o persoană importantă pentru mulți dintre noi…
A fost.
– Nu veți fi surprinși să aflați că mi-a trasat ordine stricte pentru această slujbă,
iar eu nu doresc să o dezamăgesc. A dorit să vă transmit tuturor să fiți uniți. A
dorit să transformați mâhnirea în bucuria vieții. A dorit să nu uitați sunetul
râsului ei și dragostea pe care a nutrit-o pentru familia ei. A dorit să trăiți. Vocea
părintelui se sugrumă. Aceasta a fost Kathleen Mularkey Ryan. Până și la sfârșit,
s-a gândit la ceilalți.
Marah gemu încet.
Johnny o luă de mână. Fata tresări la atingerea lui și îl privi; atunci deveni
evidentă acea impenetrabilă durere, căci își retrase mâna.
Muzica porni. La început, parcă venea de undeva din depărtare. Sau poate că
era doar vuietul din capul lui. Îi luă o clipă să recunoască melodia.
– Oh, nu, spuse el, simțind cum emoția lui crește odată cu acordurile muzicii.
Era „Crazy for You“.
Melodia pe care dansaseră la nunta lor. Închise ochii și o simți pe Kate alături,
alunecând în brațele lui în timp ce muzica îi purta pe acordurile ei. Atinge-mă o
dată și vei ști că e real.
Lucas – scumpul Lucas, la cei opt ani ai lui, care începuse să aibă iar coșmaruri
și care uneori făcea crize când nu-și găsea păturica de bebeluș, care îi rămăsese
mică de mulți ani – îl trase de mânecă.
– Mami a spus că este-n regulă să plângi, tati. Ne-a pus pe mine și pe Wills să
promitem că n-o să ne fie frică să plângem.
Johnny nici măcar nu-și dăduse seama că plângea. Își șterse ochii și încuviință
scurt din cap.
– Ai dreptate, puștiule, șopti el, incapabil să-și privească fiul.
Lacrimile din ochii lui l-ar fi tulburat teribil. Prefera să privească drept în față și
să se gândească la altceva. Cuvintele preotului se transformară în niște pietre
izbite de un perete din cărămidă. Pocneau și cădeau, iar el se concentra asupra
respirației, încercând să nu se gândească la soția lui. Asta urma să facă noaptea,
în singurătate.
În cele din urmă, după un timp ce îi păru nesfârșit, slujba se încheie. Își strânse
familia aproape și porni spre ieșire. Privind împrejur, simțindu-se deopotrivă
năucit și distrus, văzu zeci de chipuri necunoscute sau aproape necunoscute;
înțelegea în acea clipă că unele fragmente din viața soției lui îi erau complet
nefamiliare, ceea ce îi conferi un sentiment de înstrăinare față de ea. Iar asta îi
provoca o suferință și mai mare. Imediat ce i se ivi ocazia, își luă copiii și ieșiră
din biserică.
Parcarea bisericii era plină de mașini, dar el nu observă asta.
Tully era în parcare, cu privirea îndreptată spre ultimele raze de soare ale zilei.
Avea brațele larg deschise și își unduia șoldurile de parcă ar fi auzit muzică de
undeva.
Dansa. Stătea în mijlocul străzii, în fața bisericii, și dansa.
O strigă pe un ton atât de răstit, că Marah tresări lângă el.
Tully se întoarse și îi văzu îndreptându-se spre mașină. Își scoase căștile din
urechi și veni spre el.
– Cum a fost? îl întrebă încet.
El simți un val de furie și profită de asta. Orice era mai bun decât acea tristețe
fără margini pe care o simțea. Bineînțeles că Tully se pusese pe ea pe primul loc.
Era dureros să participi la funeraliile lui Kate, așa că Tully nu catadicsise dă vină.
Rămăsese în parcare și dansase. Dansase.
Halal prietenă! Kate ar fi în stare să-i ierte lui Tully egoismul; pentru Johnny nu
era atât de ușor.
Se întoarse spre familia lui.
– Toată lumea în mașină.
– Johnny… Tully întinse brațul spre el, dar el se dădu înapoi. Nu îndura să fie
atins de nimeni în acel moment. Nu am putut intra, spuse ea.
– Mda. Cine-ar fi putut? spuse el cu amărăciune.
Știu imediat că făcea o greșeală dacă o privea. Absența lui Kate era și mai
evidentă în prezența lui Tully. Cele două femei fuseseră nedespărțite, râzând,
vorbind, fredonând prost melodii disco.
Tully și Kate, nedespărțite. De peste treizeci de ani cele mai bune prietene, iar
acum, când o privea pe Tully, durerea devenea insuportabilă. Ea era cea care ar fi
trebuit să moară. Kate făcea cât cincisprezece Tully la un loc.
– Oamenii vor veni acasă, spuse el. Așa și-a dorit ea. Sper să poți veni și tu.
O auzi inspirând adânc și înțelese că o jignise.
– Nu e cinstit, spuse ea.
Ignorând-o, Johnny își urcă copiii în mașina de teren și plecară acasă într-o
tăcere sfâșietoare.
Soarele palid al după-amiezii târzii lumina casa în nuanța caramelului în stil
American Craftsman. Curtea era un dezastru, abandonată în anul în care Katie se
luptase cu boala. Johnny parcă în garaj și îi conduse pe toți în casă, unde mirosul
persistent de boală pătrunsese în țesătura draperiilor și a covoarelor.
– Ce facem acum, tată?
Nu trebuia să se întoarcă pentru a ghici cine pusese acea întrebare. Lucas,
băiatul care plânsese pentru fiecare peștișor mort din acvariu și care făcuse câte
un desen în fiecare zi pentru mama lui muribundă; băiatul care reîncepuse să
plângă la școală și care stătuse tăcut la ultima aniversare, incapabil să zâmbească
nici măcar când își deschisese cadourile. Simțea totul atât de acut băiatul ăsta.
Mai ales Lucas, spusese Kate în ultima ei noapte de coșmar. El nu va ști cum să îi
fie nespus de dor de mine. Să-l ții în brațe.
Johnny se întoarse.
Wills și Lucas stăteau acolo, atât de aproape unul de celălalt că umerii li se
atingeau. Băieții, în vârstă de opt ani, purtau pantaloni negri identici și pulovere
gri cu anchior. Johnny uitase în dimineața aceea să îi trimită pe băieți să facă duș,
iar părul le era ciufulit, turtit pe alocuri după cum dormiseră.
Ochii lui Lucas erau mari și luminoși, cu gene umede. Știa că mama lui se
prăpădise, dar nu înțelegea exact fenomenul.
Marah veni în spatele fraților ei. Era subțirică și palidă, fantomatică în rochia ei
neagră.
Îl priveau toți trei.
Era momentul în care el trebuia să vorbească, să le adreseze cuvinte liniștitoare,
să le dea sfaturi de care să-și amintească mai târziu. Era datoria lui de tată să
transforme următoarele ore într-o celebrare a vieții celei care îi fusese soție. Dar
cum?
– Haideți, băieți, spuse Marah oftând. Vă pun filmul Găsiți-l pe Nemo.
– Nu, se tângui Lucas. Nu Găsiți-l pe Nemo.
Wills ridică privirea. Își luă fratele de mână.
– Mama moare.
– Oh, dădu Marah din cap. Ce ziceți de Incredibilii?
Lucas aprobă din cap posomorât.
Johnny se gândea în continuare ce să le spună acestor copii suferinzi, când auzi
soneria pentru prima oară.
Tresări. După aceea, fu vag conștient de trecerea timpului, de oamenii adunați
în jurul lui, de ușile care se deschideau și se închideau. De soarele care apunea și
de noaptea ce lua în stăpânire ferestrele. Își spunea întruna: Mișcă-te, du-te, ia-ți
rămas-bun, dar nu reușea să se mobilizeze în acest sens.
Cineva îi atinse brațul.
– Regret nespus, Johnny, auzi o femeie și se întoarse.
Femeia care i se adresase stătea lângă el, îmbrăcată în negru, ținând în mâini un
castron acoperit cu folie de aluminiu. Pentru nimic în lume nu-și putea aminti
cine era.
– Când Arthur m-a părăsit pentru barmanița aia, am crezut că viața mea s-a
sfârșit. Dar continui să te trezești, iar într-o zi îți dai seama că ești în regulă. Vei
găsi din nou dragostea.
Avu nevoie de toată stăpânirea de sine din lume ca să nu urle la femeia aia că
moartea era altceva decât infidelitatea, dar înainte ca măcar să își aducă aminte
numele ei, apăru o altă femeie. Și aceasta era de părere că senzația de foame era
cea mai mare problemă a lui, judecând după dimensiunea tăvii acoperite cu folie
pe care o ținea în mâinile ei dolofane.
Auzi ceva de genul „… un loc mai bun“… și plecă.
Își făcu loc prin mulțime și se duse la barul din bucătărie. În calea lui, trecu pe
lângă câțiva oameni care îi adresară niște cuvinte de aceeași inutilitate ca și
precedentele – îmi pare rău, durerea se va sfârși, un loc mai bun. Nici nu se opri,
nici nu răspunse. Își văzu de drum. Nu se uită la fotografiile care fuseseră așezate
prin toată încăperea, pe șevaleturi, sprijinite de ferestre și veioze. În bucătărie,
găsi un grup de femei cu fețe triste, trebăluind de zor, scoțând folii de pe diverse
recipiente cu mâncare și cotrobăind prin sertare după tacâmuri. Când intră,
femeile se opriră, instantaneu, ca niște păsări în mijlocul cărora dă iama o vulpe,
și ridicară privirile. Compasiunea din ochii lor – și teama că așa ceva li s-ar putea
întâmpla și lor într-o bună zi – era o prezență materială în încăpere.
La chiuvetă, soacra lui, Margie, lăsă jos carafa pe care o umplea cu apă și care
lovi blatul cu zgomot. Își netezi părul, dându-și-l la o parte de pe fața marcată de
îngrijorare, și veni spre el. Femeile se dădură în lături ca să îi facă loc. Se opri la
bar, turnă niște scotch și apă peste câteva cuburi de gheață și îi întinse paharul
ginerelui său.
– N-a fost chip să găsesc un pahar, spuse el, deși paharele erau chiar lângă el.
Unde e Bud?
– La televizor cu Sean și băieții. Nu prea face față situației. Adică, să stea cu toți
străinii ăștia la moartea fiicei lui.
Johnny încuviință din cap. Socrul lui fusese mereu un om taciturn, iar moartea
unicei fiice îl devastase. Chiar și Margie, care își păstrase vitalitatea și buna
dispoziție mult timp după ultima ei aniversare, îmbătrânise enorm de când aflase
diagnosticul. Se gârbovise de parcă ar fi așteptat în orice secundă următoarea
lovitură a lui Dumnezeu. Nu-și mai vopsea părul, rădăcinile albe ale acestuia
fiind acum vizibile de-a lungul cărării ca un râu înghețat. Ochelarii fără ramă îi
măreau ochii înlăcrimați.
– Du-te la copii, spuse Margie, strângându-l de braț cu mâna ei palidă, brăzdată
de vene albăstrui proeminente.
– Ar trebui să rămân aici să te ajut.
– Mă descurc, spuse ea. Dar mă îngrijorează Marah. E greu să îți pierzi mama la
șaisprezece ani, și cred că regretă toate certurile pe care le-a avut cu Kate înainte
să se îmbolnăvească. Vorbele spuse la mânie nu-ți dau pace uneori.
El luă o înghițitură zdravănă din băutură, rămânând cu ochii la cuburile de
gheață care zornăiau în pahar după ce îl goli.
– Nu știu ce să le spun.
– Nu cuvintele contează.
Magie îl strânse mai tare de braț și îl conduse afară din bucătărie.
Casa era plină de oameni, dar chiar și într-o mulțime de oameni triști, Tully
Heart ieșea în evidență. Era în centrul atenției. Îmbrăcată într-o rochie neagră
croită pe corp, care costase probabil la fel de mult cât unele dintre mașinile
parcate în fața casei, reușea să fie frumoasă chiar răpusă de suferință. Părul ei
lung până la umeri era castaniu acum, și machiajul părea împrospătat după
înmormântare. În camera de zi, înconjurată de oameni, gesticula dramatic,
povestind ceva, evident, iar când termină, toți cei din jurul ei izbucniră în râs.
– Cum poate zâmbi?
– Tully știe ce înseamnă durerea sufletească, nu uita asta. Și-a petrecut toată
viața reprimându-și durerea. Îmi amintesc prima oară când am văzut-o. Am
traversat Aleea cu licurici până la ea acasă, pentru că se împrietenise cu Kate și
voiam s-o verific. În casa aia dărăpănată de peste drum, am cunoscut-o pe maică-
sa, Cloud. Bine, n-am făcut cunoștință în adevăratul sens al cuvântului. Cloud
ședea întinsă pe sofa, cu brațele răsfirate, cu o grămăjoară de marijuana pe burtă.
A încercat să se ridice, dar n-a fost în stare, și a spus: Băga-mi-aș, sunt prăjită. Și
s-a prăbușit la loc. Când m-am uitat la Tully, care să fi avut vreo paisprezece ani,
am văzut genul acela de rușine care te marchează pentru toată viața.
– Tu ai avut un tată alcoolic și ai trecut peste asta.
– M-am îndrăgostit și am avut copii. O familie. Tully crede că nimeni nu o
poate iubi în afară de Kate. Cred că deocamdată nu conștientizează pierderea,
dar când o va face, va fi tare urât.
Tully introduse un CD în aparat și dădu muzica tare. Born to be w-iiii-ld, se
auzi urlând din boxe.
Oamenii din camera de zi se îndepărtară de ea, părând ofensați.
– Haideți, spuse Tully, cine vrea un shot de tequilla?
Johnny știa că trebuia să o oprească, dar nu se putea apropia atât de mult. Nu
acum, nu încă. De câte ori o privea pe Tully, își spunea: Kate nu mai e. Și rana se
deschidea din nou. Se întoarse cu spatele și urcă la copii, ca să le ofere alinare.
Îi trebui multă energie să urce scările.
În fața dormitorului gemenilor, se opri, încercând să-și adune puterile.
Poți face asta.
Putea. Trebuia. Copiii aflați dincolo de acea ușă tocmai descoperiseră că viața
este nedreaptă și că moartea sfâșie inimi și familii. Era de datoria lui să îi ajute să
înțeleagă, să îi țină uniți și să le vindece suferința.
Inspiră adânc și deschise ușa.
Primul lucru pe care îl văzu fură paturile lor – nefăcute, răvășite, lenjeria cu
Războiul Stelelor făcută ghemotoc. Pereții, pictați de mână de Kate într-un
albastru marin, cu nori, stele și planete, fuseseră acoperiți de-a lungul anilor cu
desenele băieților și cu câteva postere ale filmelor lor preferate. O minge de
baseball aurită și trofee de fotbal tronau mândre deasupra dulapului.
Socrul lui, Bud, ședea în fotoliul uriaș din ratan, în care încăpeau lejer amândoi
băieții când jucau jocuri video, iar Sean, fratele mai mic al lui Kate, dormea în
patul lui Wills.
Marah stătea pe jos, la televizor, cu Lucas lângă ea. Wills era în colț, uitându-se
la un film cu brațele încrucișate, părând supărat și izolat.
– Hei, făcu Johnny încet, închizând ușa în urma lui.
– Tată! spuse Lucas, ridicându-se în picioare.
Johnny își luă fiul în brațe și îl strânse tare.
Bud se ridică cu greu de pe perna fotoliului de ratan. Arăta răvășit în costumul
acela negru demodat, cu cămașă albă și cravată lată de poliester. Chipul lui palid,
pătat de bătrânețe, parcă mai căpătase câteva cute adânci în ultimele săptămâni.
Sub sprâncenele albe stufoase, ochii îi erau triști.
– Te las. Se duse la pat și îl bătu ușor pe Sean pe umăr. Trezește-te, îi spuse.
Sean se trezi tresărind și se ridică brusc în fund. Păru confuz până îl văzu pe
Johnny.
– Oh, da.
Ieși din cameră împreună cu tatăl lui.
Johnny auzi ușa închizându-se în spatele lui. Pe ecran, niște supereroi viu
colorați alergau printr-o junglă. Lucas se eliberă din brațele lui Johnny și rămase
în picioare lângă el.
Johnny își privi copiii triști, iar ei îl priviră la rândul lor. Reacțiile manifestate la
moartea mamei erau pe atât de diferite pe cât ei înșiși, unice. Lucas, mai sensibil,
era distrus de dorul mamei și nedumerit cu privire la locul unde plecase aceasta.
Fratele lui geamăn, Wills, era un copil care se baza pe firea lui atletică și pe
popularitate. Era deja un sportiv apreciat și avea o fire foarte agreabilă. Această
pierdere îl tulburase și îl speriase. Nu-i plăcea să îi fie frică, motiv pentru care îl
cuprinse furia.
Și mai era Marah; frumoasa Marah, în vârstă de șaisprezece ani, care primise
mereu totul foarte ușor. În anul de boală al mamei, se închisese în ea, devenind
rezervată și tăcută, ca și cum ar fi crezut că, dacă nu făcea nici un zgomot, nu
provoca nici o tulburare, inevitabilul acestei zile ar fi putut fi… evitat. El știa cât
de profund regreta Marah felul în care se purtase cu Kate înainte ca mama ei să
se îmbolnăvească.
Și totuși, în ochii tuturor se putea ghici aceeași nevoie. Așteptau ca tatăl lor să le
reclădească lumea distrusă, să le aline această inimaginabilă durere.
Dar Kate era inima și sufletul acestei familii, liantul care îi ținea pe toți laolaltă.
Ea era cea care știa ce să spună. Orice spunea el era o minciună. Cum aveau să se
vindece acei copii? Cum aveau să se schimbe lucrurile? Cum putea să îi consoleze
trecerea timpului fără Kate?
Marah se ridică brusc, cu o grație pe care majoritatea fetelor nu o vor avea
vreodată. Durerea o făcea să pară silfidă, palidă și aproape eterică, cu părul ei
lung și negru, rochia neagră și pielea aproape translucidă. Johnny îi auzi
respirația îngreunată, de parcă ar fi inspirat anevoie acest aer nou.
– Îi duc eu pe băieți la culcare, spuse ea, întinzându-i mâna lui Lucas. Haide,
puștiule. Am să-ți citesc o poveste.
– Te pricepi să ne faci să ne simțim mai bine, tată, spuse Wills, cu gura
încleștată.
Pe chipul acelui copil de opt ani era imprimată o expresie sumbră de adult.
– O să fie mai bine, spuse Johnny, urându-se pentru slăbiciunea de care dădea
dovadă.
– Pe bune? spuse Wills. Cum?
Lucas ridică privirea spre Johnny.
– Da, tată, cum?
El se uită la Marah, care părea atât de rece și de palidă, de parcă era sculptată în
gheață.
– Somnul o să vă ajute, rosti ea pe un ton plat, iar Johnny îi fu recunoscător,
într-un mod patetic.
Știa că își pierde cumpătul, că eșuează, că el era cel care trebuia să ofere sprijin,
nu să îl primească, dar era pustiit.
Pur și simplu pustiit.
Mâine se va simți mai bine. Va face totul mai bine.
Dar când văzu dezamăgirea plină de tristețe de pe chipurile copiilor lui, știa că
era o minciună.
Îmi pare rău, Katie.
– Noapte bună, spuse el cu voce gravă.
Lucas ridică privirea spre el.
– Te iubesc, tati.
Johnny se lăsă încet în genunchi și își deschise brațele. Fiii lui îl luară în brațe,
iar el îi strânse cu putere la piept.
– Și eu vă iubesc. Se uită pe deasupra capetelor la Marah, al cărei chip era
inexpresiv. Stătea dreaptă, cu umerii trași spre spate. Marah?
– Las-o baltă, spuse ea încet.
– Mama ne-a rugat să promitem că vom fi puternici. Uniți.
– Mda, zise ea, buza de jos tremurându-i puțin. Știu.
– Putem face asta, spuse el, deși își auzi tremurul vocii.
– Mda. Sigur că putem, spuse Marah cu un oftat. Apoi li se adresă fraților ei:
Haideți, băieți, să ne pregătim de culcare.
Johnny știa că ar fi trebuit să rămână, să o consoleze pe Marah, dar nu găsea
cuvintele potrivite.
În schimb, se dădu bătut și părăsi dormitorul, închizând ușa în urma lui.
Merse la parter, unde, ignorându-i pe toți, își făcu loc prin mulțime. Își luă
haina din spălătorie și ieși.
Era noapte în toată regula, fără nici o stea pe cer. Un văl subțire de nori le
acoperea. O adiere rece foșnea prin coroanele copacilor de la marginea
proprietății lui, făcându-le crăcile asemenea unor fuste să pară că dansează.
În crengile de deasupra capului său, niște borcane cu pietricele și lumânărele în
ele atârnau de niște sfori subțiri. Câte nopți stătuseră el și Kate acolo, afară, sub
diadema aceea de lumânărele aprinse, ascultând valurile izbind plaja și
sporovăind despre visurile lor?
Se prinse de balustrada terasei ca să se sprijine.
– Hei.
Vocea ei îl surprinse și îl irită. Voia să fie singur.
– M-ai lăsat să dansez de una singură, spuse Tully, venind lângă el.
Avea pe umeri o pătură albastră de lână; capetele acesteia atârnau pe jos, pe
lângă picioarele ei goale.
– Trebuie să fie pauză, spuse el, întorcându-se spre ea.
– Adică?
Îi simțea duhoarea de tequilla din respirație și se întrebă cât de beată era.
– Spectacolul cu Tully Hart în centrul atenției. Trebuie să fie pauză.
– Kate mi-a cerut să fac seara asta distractivă, spuse ea, dându-se înapoi.
Tremura.
– Nu pot să cred că n-ai venit la înmormântarea ei, spuse el. Asta i-ar fi frânt
inima.
– A știut că n-am să vin. Ea chiar a…
– Și crezi că e în regulă? Nu crezi că Marah și-ar fi dorit să te vadă acolo? Sau
nu-ți pasă de fina ta?
Înainte ca ea să poată răspunde – ce-ar fi putut spune oare? –, el o dădu la o
parte și intră în casă, aruncându-și haina pe mașina de spălat când trecu prin
spălătorie.
Știa că îi vorbise urât pe nedrept. Într-un alt moment, într-o altă lume, i-ar fi
păsat destul de mult încât să-și ceară scuze. Kate ar fi vrut să facă asta, dar în
momentul acela nu era capabil de un astfel de efort. Înăuntru, trebui să își adune
toate forțele doar ca să stea pe picioare. Soția lui murise de patruzeci și opt de
ore, și el ajunsese deja la capătul puterilor.

Capitolul 3
În noaptea aceea, la patru dinspre ziuă, Johnny renunță să mai încerce să
adoarmă. Cum de putuse să creadă că era posibil să-și găsească liniștea în
noaptea înmormântării soției lui?
Trase cuvertura la o parte și se dădu jos din pat. Ploaia zbicea acoperișul din
șindrilă, răsunând în toată casa. La șemineul din dormitor, apăsă butonul și,
după un sunet șuierător, niște flăcări albastre și portocalii se treziră la viață,
lunecând de-a lungul bușteanului fals. Mirosul ușor de gaz ajunse până la el.
Rămase acolo câteva minute, privind focul.
După aceea, se simți derutat. Era singurul cuvânt care îi venea în minte pentru
a descrie colindatul lui dintr-o încăpere în alta. Nu o dată se trezi că rămâne
locului undeva, holbându-se la ceva fără fără să-și amintească clar cum ajunsese
acolo sau motivul pentru care pornise în acea bizară călătorie.
Ajunse cumva înapoi în dormitor. Paharul ei de apă era încă pe noptieră. La fel
și ochelarii de vedere și mănușile pe care le purtase în pat spre sfârșit, când îi
fusese tot timpul frig. La fel de limpede precum sunetul propriei respirații, o auzi
pe Kate spunând: Tu ai fost alesul meu, John Ryan. Te-am iubit cu fiecare
respirație timp de două decenii. Asta îi spusese în ultima noapte. Stătuseră lungiți
în pat, unul lângă altul, el ținând-o în brațe pentru că ea era prea slăbită ca să se
poată ține de el. Își aminti cum își îngropase fața în curbura gâtului ei, spunând:
Nu mă părăsi, Katie. Nu încă.
Chiar și atunci, când ea era pe moarte, el o dezamăgise.
Se îmbrăcă și coborî la parter.
Camera de zi era inundată de o lumină tulbure. Ploaia picura de pe streșini,
îmblânzind priveliștea. În bucătărie, găsi tejgheaua dulapului acoperită de vase
atent spălate și uscate, care fuseseră așezate pe șervete de bucătărie, și o găleată de
gunoi plină cu farfurii de carton și șervețele viu colorate. Frigiderul și
congelatorul erau pline cu tot felul de recipiente acoperite cu folie de aluminiu.
Soacra lui făcuse toată treaba, în timp ce el stătuse ascuns afară, în beznă, singur.
Făcu cafea, încercând să își imagineze noua versiune a vieții lui. Nu văzu decât
niște locuri goale la masa din sufragerie, o mașină condusă de alt șofer, un mic
dejun pregătit de alte mâini.
Să fii un tată bun. Ajută-i să treacă peste asta.
Se sprijini de dulap, bând cafea. Când își turnă a treia cană, simți cum îi crește
adrenalina ca efect al cofeinei. Mâinile începură să-i tremure, așa că lăsă cafeaua
și își luă un suc de portocale.
Zahăr și cofeină. Ce mai urma, tequilla? Nu luă decizia să se miște din loc. Ieși
din bucătărie cu mișcări mai degrabă robotice; fiecare centimetru din acea
încăpere îi amintea de soția lui – loțiunea de mâini cu lavandă, preferata ei,
plăcuța cu inscripția EȘTI SPECIAL, pe care o scotea la cel mai neînsemnat
succes al copiilor, carafa de apă moștenită de la bunica ei și folosită la ocazii
speciale.
Simți atingerea cuiva pe umăr și tresări.
Margie, soacra lui, stătea lângă el. Era îmbrăcată în niște blugi cu talie înaltă, un
pulover negru pe gât și era încălțată cu teniși. Îi adresă un zâmbet obosit.
Bud veni alături de soția lui. Arăta cu zece ani mai bătrân decât Margie.
Devenise mai tăcut în ultimul an, deși nimeni nu l-ar fi considerat vreun mare
vorbăreț nici înainte. El începuse să își ia adio de la Katie cu mult înaintea
celorlalți și acceptase inevitabilul, iar acum, că ea se dusese, parcă îi pierise glasul.
La fel ca soția lui, era îmbrăcat în stilu-i obișnuit – blugi Wrangler, care îi
accentuau picioarele subțiri și abdomenul încordat, o cămașă în carouri maro și
albe și curea cu o cataramă mare argintie. Podoaba capilară i se rărise de mult,
dar sprâncenele îi rămăseseră stufoase.
Fără să vorbească, se întoarseră cu toții în bucătărie, unde Johnny le turnă
fiecăruia câte o cană de cafea.
– Cafea. Slavă Domnului! spuse Bud ursuz, luând cana în mâinile-i muncite.
Se priviră toți trei.
– Trebuie să îl ducem pe Sean la aeroport într-o oră, dar după aceea ne putem
întoarce aici ca să mai dăm o mână de ajutor, spuse Margie în cele din urmă.
Oricât ai nevoie.
Johnny îi era recunoscător. Femeia aceasta îi era mai apropiată decât îi fusese
vreodată propria mamă, dar trebuia să se descurce singur acum.
Aeroportul. Acesta era răspunsul.
Nu era pur și simplu o altă zi, nu putea pretinde asta oricât de sigur ar fi fost de
acest adevăr. Nu le putea da de mâncare copiilor și apoi să-i ducă la școală, după
care să se ducă la serviciu, la postul de televiziune, să producă o emisiune de
divertisment plictisitoare sau una mondenă, care nu ar fi schimbat viața
nimănui.
– O să plecăm dracului de aici, spuse el.
– Ce? făcu Margie. Unde?
Spuse primul lucru care îi veni în minte.
– Kauai.
Lui Katie îi plăcuse acolo. Avuseseră mereu intenția să îi ducă și pe copii acolo.
Margie îl privi prin lentilele noilor ei ochelari fără rame.
– Dacă fugi, nu schimbi cu nimic realitatea, spuse Bud ursuz.
– Știu, Bud. Dar simt că mă sufoc aici. Oriunde mă uit…
– Mda, spuse socrul lui.
Margie atinse brațul lui John.
– Cu ce-am putea fi de folos?
Acum, că Johnny avea un plan, chiar dacă imperfect și temporar, se simțea mai
bine.
– Mă duc să mă ocup de rezervări. Să nu le spuneți copiilor. Lăsați-i să doarmă.
– Când plecați?
– Azi, sper.
– Ar fi bine să o suni pe Tully și să-i spui. Are de gând să revină aici pe la
unsprezece.
Johnny încuviință din cap, dar Tully era ultima lui grijă acum.
– În regulă, spuse Margie, bătând din palme. Am să fac curat în frigider și am
să mut toată mâncarea în congelatorul din garaj.
– Eu anulez abonamentul la lapte și anunț poliția, spuse Bud. Ca să știe de
absența voastră și să păzească casa.
Johnny nu se gândise la nici unul dintre aceste aspecte. Kate fusese mereu cea
care se ocupase de toate detaliile înaintea călătoriilor.
Margie îl bătu ușor pe braț.
– Du-te și fă rezervările. De restul ne ocupăm noi.
Le mulțumi amândurora și se duse în birou. După ce se așeză la masa de lucru,
îi trebuiră mai puțin de douăzeci de minute ca să facă rezervările. La ora 6.50
cumpărase deja biletele de avion, rezervase o mașină și închiriase o casă. Acum,
nu mai trebuia decât să îi anunțe pe copii.
Ieși în hol. În camera băieților, se duse la paturile suprapuse și îi găsi pe gemeni
în patul de sus, făcuți covrig ca doi cățeluși.
Îi ciufuli părul șaten, aspru lui Lucas.
– Hei, Skywalker, trezirea!
– Eu vreau să fiu Skywalker, murmură Wills în somn.
Johnny zâmbi.
– Tu ești cuceritorul, ai uitat?
– Nimeni nu știe cine e William Cuceritorul, spuse Wills, ridicându-se în fund
în pijamaua lui roșu-albastră cu imprimeu Omul Păianjen. Îi trebuie un joc
video.
Lucas se ridică și el în fund, privind buimac împrejur.
– Trebuie să plecăm deja la școală?
– Azi nu mergem la școală, spuse Johnny.
Wills se încruntă.
– Pentru că a murit mama?
Johnny tresări.
– Presupun. Plecăm în Hawaii. Am să-mi învăț copiii să facă surfing.
– Tu nu știi să faci surfing, spuse Wills, încă încruntat.
Devenise deja sceptic.
– Ba da. Nu-i așa, tati? spuse Lucas, privindu-l printre șuvițele părului său lung.
Lucas, încrezătorul.
– Am să știu într-o săptămână, spuse Johnny, și băieții începură să chiuie și să
țopăie în pat. Spălați-vă pe dinți și îmbrăcați-vă. Mă întorc în zece minute să vă
fac bagajele.
Băieții săriră din pat și se întrecură până la baie, dându-și ghionturi. El ieși
încet din cameră și porni prin hol.
Ciocăni la ușa fiicei lui și îi auzi vocea sfârșită.
– Ce e?
Își ținu respirația înainte să intre. Știa că nu va fi ușor să își convingă fica să
meargă în vacanță. Pentru Marah nimic nu conta mai mult decât prietenii ei. Cu
atât mai mult acum.
Fata stătea lângă patul nefăcut, periindu-și părul negru lung, lucios. Îmbrăcată
pentru școală în niște blugi evazați cu talia ridicol de joasă și un tricou mic cât
pentru un țânc, părea pregătită mai degrabă să plece în turneu cu Britney Spears.
Johnny își alungă sentimentul de iritare. Nu era momentul pentru o dispută pe
teme vestimentare.
– Bună, spuse el, închizând ușa în urma lui.
– Bună, îl salută și ea fără să-l privească.
Vocea ei era aspră, tăioasă, o obișnuință de când intrase la pubertate. El oftă;
nici măcar doliul nu îi înmuiase inima fiicei lui. Dimpotrivă, o făcuse și mai
încrâncenată.
Marah lăsă din mână peria de păr și se întoarse cu fața la el. Acum înțelegea de
ce Kate fusese atât de des rănită de felul critic în care o privise fiica lor. Avea o
privire cruntă.
– Îmi pare rău pentru aseară, spuse el.
– Nu contează. Azi am antrenament de fotbal după școală. Pot să iau mașina
mamei?
Johnny auzi cum vocea i se gâtui rostind cuvântul mamei. Se așeză pe marginea
patului și așteptă să se așeze și ea lângă el. Cum nu o făcu, el se simți deodată sleit
de puteri. Fata era fără îndoială fragilă. Toți erau în acel moment, dar Marah era
precum Tully. Nici una, nici cealaltă nu știa cum să își manifeste slăbiciunea. În
acele clipe, singurul lucru de care îi păsa lui Marah era că tatăl ei îi întrerupsese
rutina, astfel că petrecea mai mult timp cu pregătirea pentru școală decât dedicau
călugării rugăciunilor de dimineață.
– Plecăm în Hawaii pentru o săptămână. Putem…
– Ce? Când?
– Plecăm din casă în două ore. Kauai este…
– Nici gând! țipă ea.
Izbucnirea ei fu atât de neașteptată, că el uită practic despre ce vorbea.
– Ce?
– Nu pot să mă învoiesc de la școală. Trebuie să am note mari pentru facultate.
I-am promis mamei că am să iau note mari la școală.
– Este admirabil, Marah. Dar avem nevoie să plecăm departe pentru o vreme,
ca o familie. Să punem lucrurile în ordine. Putem să luăm temele, dacă vrei.
– Dacă vreau? Dacă vreau? Bătu din picior. Nu știi nimic despre liceu. Știi ce
concurență e? Cum am să intru la o facultate bună dacă o dau în bară semestrul
ăsta?
– O săptămână nu te va afecta deloc.
– Ha! Am algebră, tată. Și studii americane. Și sunt în echipa universitară de
fotbal anul ăsta.
El știa că exista o modalitate bună de abordare a situației și una proastă, doar că
nu o identifica pe cea bună și, sincer, era prea obosit și stresat ca să-i mai pese.
Se ridică în picioare.
– Plecăm la ora zece. Fă-ți bagajul.
El îl prinse de braț.
– Lasă-mă să stau cu Tully!
El se uită la fiica lui, observând cum se înroșise de mânie.
– Tully? Să aibă grijă de tine? Ah. Nu.
– Bunica și bunicul ar sta aici cu mine.
– Marah, plecăm. Trebuie să fim împreună, doar noi patru.
Ea bătu din nou din picior.
– Îmi ruinezi viața.
– Mă îndoiesc.
Johnny știa că ar fi trebuit să zică ceva notabil sau ceva care să conteze în timp.
Dar ce anume? Ajunsese să disprețuiască platitudinile pe care oamenii le rosteau
după fiecare înmormântare. Nu credea că timpul avea să vindece acea rană sau că
soția lui ajunsese într-un loc mai bun, ori că vor învăța să își continue viața. Nu
avea cum să îi transmită lui Marah un sentiment lipsit de substanță; era limpede
că fiica lui era la fel de vulnerabilă ca și el.
Ea se întoarse cu spatele, intră în baie și trânti ușa.
Johnny știa că nu avea rost să aștepte ca fiica lui să se răzgândească. Ajuns în
dormitorul lui, puse mâna pe telefon și sună în timp ce căuta o valiză în debara.
– Alo? răspunse Tully, cu glas trist.
Johnny știa că ar fi trebuit să își ceară scuze pentru seara trecută, dar de câte ori
se gândea la asta, simțea cum îl cuprinde furia. Nu putu să nu îi reproșeze
comportamentul nepotrivit de seara trecută, dar imediat ce vorbi despre asta, știu
că ea se va apăra, ceea ce și făcuse. Așa a vrut Kate. Asta îl călcă pe nervi. Ea
continuă să vorbească pe aceeași temă, când el o întrerupse.
– Plecăm în Kauai azi.
– Ce?
– Trebuie să fim împreună acum. Și tu ai spus asta. Avem avion la două, cu
Hawaiian.
– Nu prea aveți timp pentru pregătiri.
– Da. Era și el îngrijorat din cauza aceasta. Tre’ să plec.
Ea vorbea încă, întrebând ceva de vreme, când el închise.
Aeroportul Internațional SeaTac era surprinzător de aglomerat în acea după-
amiază din cursul săptămânii a lunii octombrie 2006. Ajunseseră devreme, ca să-l
lase pe fratele lui Kate, Sean, care se întorcea acasă.
La chioșcul cu autoservire, Johnny primi permisele de îmbarcare, apoi își privi
copiii; fiecare ținea în mână câte un dispozitiv electronic; Marah trimitea o
chestie numită mesaj text de pe noul ei telefon mobil. El habar nu avea ce era ăla
mesaj text, dar nici nu-i păsa. Kate avusese ideea de a-i lua telefon mobil fiicei lor
în vârstă de șaisprezece ani.
– Mă îngrijorează Marah, spuse Margie, venind lângă el.
– Se pare că îi distrug viața ducând-o la Kauai.
Soacra lui scoase un sunet de dezaprobare.
– Dacă nu distrugi viața unei fete de șaisprezece ani înseamnă că nu ești
părintele ei. Nu asta mă îngrijorează. Regretă felul în care s-a purtat cu mama ei,
cred. De obicei, depășești asta, dar când îți moare mama…
În spatele lor, ușile glisante ale aeroportului se deschiseră cu un fâșâit, și Tully
veni în fugă la ei, într-o rochie de vară, cu niște sandale cu tocuri ridicol de înalte
și o pălărie albă cu boruri moi. Trăgea după ea o geantă Louis Vuitton pe roți.
Se opri gâfâind în fața lor.
– Ce? Ce s-a întâmplat? Îmi cer scuze că am întârziat, m-am străduit cât am
putut.
Johnny se holba la Tully. Ce dracului căuta femeia asta aici? Margie spuse ceva
în șoaptă, apoi scutură din cap.
– Tully! strigă Marah. Slavă Domnului!
Johnny o luă pe Tully de braț și o trase deoparte.
– Tu nu ești invitată în această călătorie, Tul. Mergem doar noi patru. Nu pot
să cred că ți-a trecut prin minte…
– Oh, rosti ea încet. El își dădea seama cât de rănită era. Ai spus „noi“. Am
crezut că te-ai referit și la mine.
Johnny știa de câte ori fusese ea abandonată de mama ei, dar nu avea puterea să
își facă griji pentru Tully Hart în clipa aceea. Era pe punctul de a-și pierde
controlul asupra propriei vieți; nu se putea gândi decât la copiii lui și la faptul că
nu trebuia să cedeze cu nici un preț. Bombăni ceva și îi întoarse spatele.
– Haideți, copii, spuse el pe un ton sever, oferindu-le doar câteva minute
pentru a-și lua rămas-bun de la Tully. Își îmbrățișă apoi socrii. La revedere, le
șopti.
– Las-o pe Tully să vină, se tângui Marah. Te rog…
Tatăl ei își văzu de drum. Nu se putea gândi la nimic altceva.
În ultimele șase ore, atât în avion, cât și în aeroportul din Honolulu, Johnny
fusese complet ignorat de fiica lui. În avion, nu mâncă, nu se uită la vreun film și
nici nu citi. Se așezase de partea cealaltă a culoarului, nu lângă tatăl și frații ei, și
stătu cu ochii închiși, dând din cap în ritmul unei muzici pe care el nu o putea
auzi.
Trebuia să o facă să înțeleagă că, deși se simțea singură, nu era. Trebuia să se
asigure că pricepea faptul că el era încă acolo, alături de ea, că ei alcătuiau în
continuare o familie, chiar dacă ei nu mai percepeau lucrurile așa în acele
momente.
Dar sincronizarea era importantă. Când ai o fiică adolescentă, trebuie să alegi
foarte bine momentul când să te apropii de ea, ca să nu te respingă cu brutalitate.
Aterizară în Kauai la ora patru după-amiază, ora Hawaiiului, dar se simțeau de
parcă ar fi călătorit zile întregi. Johnny porni pe pasarelă, în urma băieților. Cu o
săptămână în urmă ar fi fost veseli; acum erau tăcuți.
O ajunse pe Marah din urmă.
– Hei.
– Ce?
– Nu are voie un om să-și salute fiica?
Trecură pe lângă sala bagajelor, unde femei în rochii tradiționale hawaiiene le
ofereau ghirlande de flori mov și albe turiștilor veniți să își recupereze bagajele.
Afară, soarele strălucea puternic. Tufele de bougainvillea, pline de flori de un
roz-aprins, îmbrăcau tot gardul parcării. Johnny traversă strada în fruntea
copiilor și intră într-un centru de închirieri mașini. În zece minute, erau cu toții
într-un Mustang argintiu decapotabil, îndreptându-se spre nord pe unica
autostradă de pe insulă. Se opriră la un magazin de produse alimentare, își făcură
provizii de mâncare, apoi se înghesuiră iar în mașină.
Pe dreapta, linia țărmului era o nesfârșită plajă cu nisip auriu, mărginit de
valuri azurii, de o parte, și de pietre vulcanice negre, de cealaltă. Apropiindu-se
de nord, peisajul deveni mai luxuriant, mai verde.
– Ei, e cam frumos aici, îi spuse lui Marah, așezată pe scaunul din dreapta; era
concentrată la telefonul mobil, trimițând SMS-uri.
– Mda, spuse Marah fără să ridice privirea.
– Marah, spuse el cu un ton de avertisment.
Fata ridică privirea la el.
– Îmi iau temele de la Ashley. Ți-am spus că nu pot lipsi de la școală.
– Marah…
Ea privi spre dreapta.
– Valuri. Nisip. Oameni albi grași în cămăși hawaiiene. Bărbați care poartă
șosete în sandale. Grozavă vacanță, tată! Am uitat complet că mama tocmai a
murit. Mersi.
Apoi reîncepu să tasteze pe telefon.
Johnny renunță. În față, drumul șerpuia de-a lungul coastei, coborând în acel
mozaic verde din Hanalei Valley.
Orașul Hanalei era un tezaur de clădiri demodate din lemn, firme viu colorate
și tarabe cu înghețată tradițională. Coti pe drumul indicat de hartă și trebui să
încetinească imediat ca să îi evite pe bicicliști și pe surferi îngrămădiți de o parte
și de alta a străzii.
Casa pe care o închiriase era o cabană demodată hawaiiană pe Weke –
pronunțat Veke din câte se pare – Road. Intră pe aleea pavată cu corali sfărâmați
și parcă.
Băieții coborâră numaidecât din mașină, prea încântați ca să mai stea locului fie
și o secundă. Johnny cără două valize pe scările din fața intrării și deschise ușa.
Interiorul cabanei cu podea din scânduri era decorată cu mobilier din bambus în
stilul anilor 1950, cu perne mari cu imprimeu floral. Bucătăria și colțul pentru
luat masa, cu mobile din lemn de acacia koa, erau amplasate în stânga camerei
principale, cu o confortabilă cameră de zi pe partea dreaptă. Un televizor de
dimensiuni perfecte îi încântă pe băieți, care se apucară să alerge prin casă
strigând:
– Al meu!
Johnny se duse la ușile glisante din sticlă ce dădeau înspre golf. Dincolo de
curtea acoperită cu iarbă se afla golful Hanalei. Își aminti ultima oară când fusese
aici cu Kate. Du-mă în pat, Johnny Ryan. Nu vei regreta…
Wills se izbi de el cu putere.
– Ne e foame, tată. Lucas veni și el în viteză lângă ei. O foame de lup!
Bineînțeles. Acasă era aproape ora nouă seara. Cum de uitase că mai trebuiau
să și mănânce?
– Corect. Vom merge la un bar care mie și mamei voastre ne place foarte mult.
Lucas chicoti.
– Noi nu putem merge într-un bar, tată.
Johnny îi ciufuli părul lui Lucas.
– Poate nu în Washington, dar aici nu-i nici o problemă.
– Ce tare! spuse Wills.
Johnny o auzi pe Marah în spatele lui, în bucătărie, așezând cumpărăturile în
dulap. Părea un semn bun. Nu trebuise să o roage sau să o amenințe.
În mai puțin de treizeci de minute, își desfăcură bagajele, își aleseră camerele și
se schimbară în pantaloni scurți și tricouri, apoi merseră pe străduța liniștită
până la o veche construcție dărăpănată din lemn în apropiere de centrul orașului.
Tahiti Nui.
Lui Kate îi plăcuse mult aspectul polinezian retro-kitsch al locului, care aici era
mai mult decât un simplu decor. Se spunea că interiorul era neschimbat de mai
bine de patruzeci de ani.
În incinta barului, plin de turiști și localnici, care se distingeau cu ușurință
datorită hainelor, găsiră o măsuță din bambus lângă „scenă“, o suprafață plană de
nouăzeci pe o sută douăzeci de centimetri, pe care erau amplasate două taburete
și două microfoane.
– E grozav! se entuziasmă Lucas, agitându-se atât de tare pe scaun, că Johnny se
temu să nu se prăvălească pe podea.
În mod normal, ar fi luat atitudine, ar fi încercat să îi potolească pe băieți, dar
entuziasmul lor era exact motivul pentru care veniseră aici, așa că își văzu de
berea lui și nu spuse nimic. Chelnerița cu o față obosită tocmai le adusese pizza,
când formația – doi hawaiieni cu câte o chitară în mână – apăru pe scenă. Primul
lor cântec fu faimoasa versiune ukulele a lui Israel Kamakawiwo’ole a melodiei
„Somewhere Over the Rainbow“.
Johnny simți cum Kate se materializează pe băncuța de lângă el, falsând încet,
lipită de el, dar când se întoarse, dădu cu ochii de Marah, care se uită la el
încruntată.
– Ce? Trimiteam un SMS.
Tatăl se găsi în încurcătură și nu știu ce să zică.
– Nu contează, spuse Marah, dar păru dezamăgită.
Începu un alt cântec. Când privești Hanaleiul sub clar de lună…
O femeie frumoasă, cu un păr blond decolorat de soare și un zâmbet luminos,
urcă pe scena minusculă și dansă în stil tradițional pe acordurile melodiei. Când
muzica se opri, femeia veni la masa lor.
– Îmi amintesc de tine, i se adresă lui Johnny. Soția ta a vrut să ia lecții de dans
hawaiian ultima oară când a fost aici.
Wills se holbă la femeia respectivă.
– A murit.
– Oh, făcu femeia. Îmi pare rău.
Doamne, obosise să tot audă acele cuvinte!
– Ar însemna tare mult pentru ea că ți-ai adus aminte, spuse Johnny, sfârșit.
– Avea un zâmbet frumos, zise femeia.
Johnny încuviință din cap.
– Bine. Femeia îl bătu pe umăr ca și cum ar fi fost prieteni. Sper ca insula asta
să te ajute. Poate o să reușească, dacă o lași. Aloha!
Mai târziu, în drum spre casă, pe înserat, din cauza oboselii băieții se luară la
bătaie. Johnny era prea ostenit ca să-i mai pese. În casă, îi ajută să se pregătească
de culcare și îi băgă în pat, sărutându-l pe fiecare de noapte bună.
– Tată? spuse Wills, somnoros. Mâine putem intra în apă?
– Desigur, Cuceritorule. De-aia suntem aici.
– Eu intru primul, pariu? Luke e un fricos.
– Ba nu.
Johnny îi mai sărută o dată și se ridică în picioare. Își trecu mâna prin păr și
oftă. Plecă prin casă în căutarea fiicei lui. O găsi pe veranda acoperită, așezată pe
un șezlong. Razele lunii scăldau golful. Aerul mirosea a sare, a mare și a flori de
plumeria. Îmbătător, dulce, seducător. Din loc în loc, de-a lungul plajei lungi de
trei kilometri, erau focuri, în jurul cărora se zăreau umbrele oamenilor dansând
sau stând pe nisip. Râsetele lor acopereau foșnetul valurilor.
– Ar fi trebuit să venim aici când trăia, spuse Marah cu voce tristă, distantă.
Vorbele ei îl dureau. Așa intenționaseră. De câte ori plănuiseră acea călătorie,
doar ca să o anuleze apoi dintr-un motiv acum uitat? Crezi că ai la dispoziție tot
timpul din lume, până când constați că te-ai înșelat.
– Poate că ea ne privește.
– Da. Vezi să nu.
– Mulți oameni cred în chestia asta.
– Mi-aș dori să fiu unul dintre ei.
Johnny oftă.
– Mda. Și eu.
Marah se ridică. Se uită la el, iar tristețea pe care el o văzu în ochii ei fu
devastatoare.
– Te-ai înșelat.
– La ce te referi?
– Peisajul nu schimbă cu nimic situația.
– Trebuia să plec de-acolo. Poți înțelege asta?
– Mda, ce să zic. Eu trebuia să rămân acolo.
Și cu asta, se întoarse și intră în casă. Ușa glisantă se închise în urma ei. Johnny
rămase acolo, tulburat de cuvintele ei. Nu se gândise la dorințele copiilor lui, nu
tocmai. Le contopise cu ale lui și se amăgise că le va fi mai bine tuturor.
Kate ar fi fost dezamăgit de el. Deja. Din nou. Și încă mai grav decât atât, știa că
fiica lui avea dreptate.
Nu paradisul își dorea el să-l vadă. Ci zâmbetul soției lui, iar acesta era dus pe
vecie.
Peisajul acesta nu schimba cu nimic situația.

Capitolul 4
Chiar și în paradis – sau poate mai cu seamă în paradis –, Johnny dormi prost,
neobișnuit să fie singur, dar în fiecare dimineață se trezi cu soare și cer senin, în
foșnetul valurilor care parcă râdeau când se rostogoleau pe nisip. Se trezea de
obicei primul. Își începea ziua cu o cană de cafea pe verandă. De acolo, privea
cum se revarsă zorii peste apele azurii ale golfului în formă de potcoavă. Vorbea
adesea cu Katie acolo, afară, spunând lucruri pe care și-ar fi dorit să le fi rostit
înainte. Spre sfârșitul vieții, când Kate era pe patul de moarte, atmosfera din casa
lor fusese sumbră. El știa că Margie o lăsase pe Katie să vorbească despre
lucrurile care o speriau – despre faptul că își părăsea copiii, despre gândul la
tristețea lor, despre durerea ei –, dar Johnny nu fusese în stare să o asculte, nici
măcar în ultima zi.
Eu sunt pregătită, Johnny, spusese ea cu voce șoptită. Vreau să fii și tu pregătit.
Nu pot să fiu, spusese el. Ar fi trebuit de fapt să spună: Te voi iubi mereu. Ar fi
trebuit să o țină de mână și să îi spună că era în regulă.
– Iartă-mă, Katie, îi spuse el – prea târziu.
Așteptă un semn cum că ea l-ar fi auzit. O adiere de vânt prin păr, o floare care
să îi cadă în poală. Ceva. Dar nu se întâmplă nimic. Doar sunetul valurilor
foșnind pe nisip.
Insula îi ajutase pe băieți, credea el. Din zori și până la asfințit, stăteau numai
afară. Se luau la întrecere prin curte, învățau să facă surfing în valurile înspumate
care se spărgeau de țărm și se îngropau unul pe altul în nisip. Lucas vorbea
adesea despre Kate, aducând vorba de ea în fiecare conversație, aproape zilnic.
Făcea să pară ca și cum mama lor ar fi la magazin și ar urma să se întoarcă
numaidecât. La început, lucrul acesta îi tulburase pe ceilalți, dar cu timpul,
asemenea delicatei, necontenitei rostogoliri a valurilor, Lucas o readusese pe Kate
între ei, menținându-i prezența, arătându-le și celorlalți cum să procedeze ca să
nu o uite. Mamei i-ar fi plăcut mult asta deveni mantra nelipsită de pe buzele lor,
care îi ajută pe toți.
Bine, poate că lucrurile nu stăteau chiar așa. După o săptămână în Kauai,
Johnny încă habar nu avea ce ar putea să o ajute pe Marah. Fata devenise o
versiune care îi semăna doar fizic – aceeași frumusețe elegantă, aceeași pasiune
acordată îngrijirii personale, dar avea o privire absentă și mișcări robotice. Când
el și băieții se zbenguiau în apă, ea rămânea pe plajă, ascultând muzică și
butonând telefonul mobil de parcă ar fi fost un dispozitiv de emisie-recepție în
stare să o salveze de acolo. Făcea tot ce i se cerea și ce nu i se cerea, dar era
fantoma ei înseși. Prezentă fizic, și totuși absentă. Când Kate era pomenită în
discuțiile lor, Marah spunea invariabil ceva de genul: Nu mai e; apoi pleca. Mereu
reacționa astfel. Nu voia să fie în vacanța aceea și reitera această idee zilnic. Nu
intră în apă nici cu vârfurile degetelor, nici măcar o dată.
Asta se întâmpla și în acel moment. Johnny era până la brâu în apa caldă,
azurie, ajutându-i pe băieți să prindă valurile pe plutele lor din polistiren, în
vreme ce Marah stătea pe un șezlong roz-aprins, pe plajă, privind în stânga.
În timp ce el o privea, un grup de tineri se apropiară de ea.
– Nu vă opriți, băieți, murmură el.
– Ce-ai spus, tată? strigă Wills. Împinge-mă!
Johnny îl împinse pe Wills în valul ce se forma.
– Lovește, spuse, fără să se uite la fiul lui.
Pe plajă, tinerii se strânseră în jurul fiicei lui ca albinele în jurul unei flori.
Erau mai mari de vârstă, probabil studenți. Tocmai era pe punctul să iasă din
apă, să traverseze cu pași mari nisipul fierbinte al plajei și să-l înșface pe unul
dintre puști de pletele de surfer, când grupul plecă.
– Mă întorc imediat, băieți, anunță el, mergând prin apa mică și ieșind pe plajă.
Se așeză lângă fiica lui. Ce-au vrut Backstreet Boys ăștia?
Încercă să pară relaxat.
Fata nu răspunse.
– Sunt prea mari pentru tine, Marah.
Până la urmă, ea îl privi. Din cauza ochelarilor de soare cu lentile negre nu
putea să îi vadă expresia ochilor.
– N-am făcut sex cu ei, tată. Doar am stat de vorbă.
– Despre ce anume?
– Nimic.
Și, cu acest răspuns elocvent, se ridică și porni spre casă. Ușa glisantă se închise
cu zgomot în urma ei. Nu purtaseră toată săptămâna vreo conversație alcătuită
din mai mult de trei fraze. Furia fiicei lui era un scut impenetrabil. Întrezărea
uneori crâmpeie de suferință, derută și supunere, dar clipele acelea erau efemere.
Marah stătea ascunsă după acea furie teribilă, o fetiță ghemuită în interiorul unei
adolescente, iar tatăl ei nu știa cum să pătrundă până la ea. Asta fusese mereu
sarcina lui Kate.
În noaptea aceea, Johnny stătu lungit pe pat, cu palmele sub cap, privind în gol.
Un ventilator de plafon huruia leneș deasupra; mecanismul defect scotea un
țăcănit când palele acestuia se roteau. Obloanele de la ușă păcăneau ușor, în
bătaia brizei.
Nu-l surprindea că era încă treaz în acea ultimă noapte a vacanței lor – dacă așa
putea fi numită o astfel de excursie – și era destul de sigur că nu va reuși să
adoarmă. Se uită la ceasul electronic: 2.15.
Dădu la o parte cearșafurile și coborî din pat. Deschise obloanele și ieși pe
verandă. O lună plină atârna pe cerul nopții, extrem de luminoasă. Palmierii
negri se legănau în adierea încărcată de parfum de plumeria. Plaja semăna cu o
buclă de argint.
Rămase acolo mult timp, inhalând aerul dulceag, ascultând sunetul valurilor,
care îl calmă atât de mult încât crezu că ar putea adormi.
Dădu o raită prin casa cufundată în întuneric. Își făcuse un obicei din a-i
verifica pe copii în timpul nopții. Deschise cu grijă ușa de la dormitorul băieților.
Dormeau în paturile alăturate, unul lângă celălalt. Lucas își ținea în brațe jucăria
preferată – o orcă de pluș. Fratele lui nu avea timp pentru astfel de jucării pentru
țânci.
Închise ușa încet și se duse la dormitorul lui Marah, deschizând încet ușa.
Ceea ce văzu în camera ei îl surprinse într-atât, că îi trebui o secundă ca să se
dezmeticească.
Patul ei era gol.
– Ce dracului…?
Aprinse lumina și se uită mai atent.
Nici urmă de fica lui. Nici șlapii ei aurii. Nici poșeta. Acelea erau singurele
lucruri pe care le știa sigur, dar erau îndeajuns pentru a înțelege că nu fusese
răpită. Asta, plus fereastra deschisă, care fusese închisă înainte să se ducă la
culcare și care nu putea fi deschisă decât din interior.
Ieșise pe furiș din casă.
– La dracu’.
Se duse în bucătărie și scotoci prin dulap până găsi o lanternă. Apoi porni în
căutarea fiicei sale.
Plaja era în mare parte goală. Ici și colo, câte un cuplu plimbându-se de mână
de-a lungul bordurii de spumă argintie lăsate în urmă de valuri sau îmbrățișați pe
prosoape de plajă. Nu ezită să îndrepte către fiecare persoană întâlnită raza
orbitoare de lumină a lanternei.
Ajuns la vechiul ponton din beton ce ieșea din apă, se opri, ascultând. Auzi
hohote de râs și simți miros de fum. În față se vedea un foc de tabără.
Mirosea a marijuana.
Păși pe iarbă, ocoli capătul pontonului și se îndreptă spre copacii înalți care
creșteau în zona pe care localnicii o numeau Black Pot Beach.
Văzu în depărtare un foc de tabără, pe peticul de uscat ce separa golful Hanalei
de râul Hanalei. Până acolo se auzea muzica – Usher, era destul de sigur –
răsunând tare din niște boxe ieftine din plastic. Câteva mașini aveau farurile
aprinse.
Observă câțiva copii dansând în jurul unui foc și pe alții, mai numeroși,
adunați în jurul unui șir de cutii frigorifice din polistiren.
Marah dansa cu un tânăr pletos, cu bustul gol și cu niște pantaloni scurți de
doc. Bea o bere în timp ce își unduia șoldurile pe ritmul muzicii. Era îmbrăcată
într-o fustă de blugi, minusculă, de ai fi putut-o confunda cu un șervet de masă,
și cu un maiou, pe care îl tăiase ca să i se vadă abdomenul plat.
Nimeni nu-l observă când li se alătură. Când o prinse pe Marah de încheietura
mâinii, fata râse la început, apoi tresări când îl recunoscu.
– Hoa, babacule, spuse partenerul ei de dans, încruntându-se, ca și cum ar fi
încercat să își limpezească privirea.
– Fata asta are șaisprezece ani, spuse Johnny, gândindu-se că ar fi meritat o
medalie pentru că nu-l lăsase lat pe puști.
– Pe bune? Tânărul se îndreptă și se dădu înapoi, cu mâinile ridicate în aer.
Frate…
– Adică? E o întrebare, o afirmație sau admiți că ai greșit?
Puștiul clipi nedumerit.
– Hoa. Hă?
Johnny o trase pe Marah după el. La început, fata protestă, dar închise gura
înainte să vomite pe șlapii ei aurii. La jumătatea drumului, pe plajă, după ce mai
vomită de două ori (el îi ținuse în sus părul negru), el o cuprinse cu brațul ca să o
ajute să meargă drept.
În fața cabanei, o conduse la un șezlong de pe verandă.
– Ce stare de rahat am! îngăimă ea, prăbușindu-se pe scaun.
El se așeză lângă ea.
– Ai cumva idee în ce belele poate intra o fată într-o astfel de situație? Ai fi
putut avea probleme mari de tot.
– Haide, n-ai decât să țipi la mine. Nici că-mi pasă.
Se întoarse spre el. Avea în ochi o amărăciune care îi frânse inima, o nouă
percepție a mâhnirii și a nedreptății. Pierderea mamei avea repercusiuni asupra
vieții ei.
Se simțea neputincios. Știa de ce avea nevoie fiica lui: de sentimentul de
siguranță. Avea nevoie ca el să o mintă, să îi spună că mai putea să fie fericită,
chiar dacă mama ei se dusese. Dar nu era adevărat. Nimeni nu avea să o mai
cunoască pe Marah la fel de bine, și amândoi știau asta. El era un surogat prost.
– Nu contează, spuse Marah, ridicându-se în picioare. Nu-ți face griji, tată. N-o
să se mai repete.
– Marah. Eu încerc. Dă-mi o…
Ignorându-l, fata intră în casă cu pași nesiguri. Ușa se trânti în urma ei.
Johnny se întoarse în camera lui, dar în pat nu își găsi liniștea. Rămase întins
acolo, ascultând zgomotul ventilatorului din tavan, încercând să își imagineze
viața așa cum avea să se desfășoare de a doua zi încolo.
Nu reuși.
Nici nu-și putea imagina întoarcerea acasă. Să stea din nou în bucătăria lui
Kate, să doarmă pe o jumătate a patului, așteptând sărutul ei care să îl trezească
în fiecare dimineață.
Nici gând.
Avea nevoie de un nou început. Cu toții aveau nevoie de asta. Era singura
soluție. Nu doar de o săptămână de vacanță.
La șapte dimineața, ora locală, dădu un telefon.
– Bill, spuse când prietenul lui răspunse. Încă mai cauți un producător executiv
pentru Good Morning Los Angeles?
3 septembrie 2010
Ora 6.21
– Domnule Ryan?
Johnny reveni în prezent. Când deschise ochii, fu înconjurat de lumini
strălucitoare; tot locul mirosea a dezinfectant. Ședea pe un scaun tare din plastic
în sala de așteptare a spitalului.
Un bărbat stătea în fața lui, îmbrăcat în halat albastru și cu bonetă de chirurg
pe cap.
– Sunt dr. Reggie Bevan, neurochirurg. Sunteți rudă cu Tallulah Hart?
– Da, spuse el, după o pauză. Ce face?
– E în stare critică. Am stabilizat-o îndeajuns pentru operație, dar…
Cod albastru, Traumatologie la opt – se auzi răsunând în hol.
Johnny se ridică în picioare.
– Ăsta-i anunțul pentru ea?
– Da, spuse doctorul. Rămâneți aici. Revin.
Fără să mai aștepte un răspuns, dr. Bevan se întoarse și o luă la fugă spre lifturi.
Capitolul 5
– Unde sunt?
Întuneric.
Nu pot să deschid ochii, sau pot să-i deschid și nu e nimic de văzut? Sau poate
că mi-au fost afectați ochii. Poate sunt oarbă.
LIBER.
Ceva mă lovește în piept atât de tare că nu-mi mai pot controla corpul. Simt
cum mă arcuiesc și cad la loc.
NIMICDRBREVAN.
Simt o durere cruntă, cum nu mi-am imaginat vreodată, o durere care te face să
renunți, și pe urmă… nimic.
Sunt liniștită, ca și cum mi-aș ține respirația; întunericul în care mă legăn e
dens și tăcut.
Acum deschid ochii fără efort. Tot în întuneric sunt, dar e diferit. Lichid și
negru ca apa de pe fundul mării. Încerc să mă mișc, dar nu pot. Împing și tot
împing până mă ridic în fund.
Întunericul cedează treptat, devine cenușiu și mohorât, apoi apare o lumină,
difuză, aproape ca un răsărit îndepărtat. Apoi, dintr-odată, totul în jur
strălucește.
Sunt într-un fel încăpere. De undeva de sus privesc în jos.
Dedesubt, văd o mulțime de oameni agitându-se, strigând cuvinte pe care nu le
înțeleg. Încăperea e înțesată de aparatură, iar pe podeaua albă se revarsă ceva
roșu. Imaginea îmi e cunoscută; am mai văzut asta undeva.
Doctori și asistente. Sunt într-un salon de spital. Încearcă să salveze viața unei
femei. Sunt adunați în jurul unui trup pe o targă. Trupul unei femei. Nu. Stai.
Trupul meu.
Al meu e trupul acela rănit, sângerând, de pe targă. Sângele meu se prelinge pe
podea. Îmi pot vedea fața zgâriată, sângerândă, tăiată…
Ciudat e că eu nu simt nimic. Eu sunt, Tully Hart. Al meu e trupul care
sângerează în încăperea asta, dar tot eu sunt și aici; plutesc în colțul ăsta,
deasupra tuturor.
Halate albe se îngrămădesc în jurul trupului meu. Strigă unii la alții – văd cât
sunt de îngrijorați după felul cum deschid gurile și se înroșesc în obraji, și după
cât de încruntați sunt. Aduc alte aparate în salon, roțile acestora scârțâie pe
podeaua plină de sânge, lăsând dâre albe în băltoacele roșii de sânge.
Vocile lor scot niște sunete care pentru mine nu înseamnă nimic, ca adulții
dintr-un episod Charlie Brown. Ua-Ua-ua.
CEDEAZĂ.
Ar trebui să îmi pese, dar nu-mi pasă. Drama de acolo, de dedesubt, e ca o
telenovelă pe care am vizionat-o deja. Mă întorc brusc, și pereții au dispărut. Văd
în depărtare o lumină efervescentă, strălucitoare, care îmi dă niște semnale, mă
încălzește.
Îmi spun: Du-te. Și, spunându-mi asta, mă pun în mișcare. Plutesc într-o lume
cu contururi atât de precise și de clare, că mă dor ochii. Albastru, cer albastru,
verde, iarbă verde, o floare albă ca neaua cade din norii de vată. Și lumină.
Splendidă, incandescentă, așa cum nu am mai văzut niciodată. Pentru prima oară
de când mă știu, mă simt împăcată. Cum mă mișc eu prin iarbă, un copac apare
în fața mea, tânăr la început, noduros și încovoiat; crește în timp ce eu stau aici,
răsfirându-și ramurile, tot mai mult, până când îmi acoperă tot câmpul vizual.
Mă întreb dacă ar trebui să mă întorc, dacă acest copac va crește peste mine,
îngropându-mă printre rădăcinile lui întortocheate. Pe măsură ce crește, noaptea
se pogoară peste mine.
Când ridic privirea, văd puzderie de stele. Carul Mare. Centura Orion. Aceleași
constelații pe care le-am studiat cândva din curtea casei mele, în copilărie, când
lumea nu părea suficient de mare pentru toate visurile mele.
De undeva din depărtare, aud primele acorduri ale unei melodii. Billy, nu face
pe eroul…
Cântecul mă deconectează într-un fel care îmi îngreunează respirația. Cântecul
ăsta mă făcea să plâng când aveam treisprezece ani. Apoi crezusem că era o
tragică poveste de dragoste. Acum știu că este o tragică poveste de viață.
Nu îți bate joc de viața ta.
În fața mea apare o bicicletă, demodată, cu o șa lungă, pentru fete, cu un
coșuleț alb. Stă sprijinită de un gard viu de trandafiri. Mă duc la ea și încalec,
pedalez… încotro? Nu știu. Sub roți apare un drum, se întinde cât vezi cu ochii.
Este miezul unei nopți al cărei cer e spuzit de stele, și deodată prind viteză la vale,
ca atunci când eram copil, părul meu se trezește la viață, fluturându-mi și
izbindu-mă peste față.
Cunosc locul ăsta. Summer Hill. Mi-a rămas imprimat în suflet. Evident, nu
sunt cu adevărat acolo. Ființa mea reală zace pe un pat de spital, rănită și
sângerând. Așa că îmi imaginez asta, dar nu-mi pasă.
Îmi arunc brațele în aer și mă las purtată cu toată viteza, amintindu-mi prima
oară când am făcut asta. Eram în clasa a opta, eu și Kat, și eram pe bicicletele
astea, pe dealul ăsta, pedalând către începutul unei prietenii care este adevărata
dragoste sinceră a vieții mele. Eu am forțat-o, desigur, să fie prietena mea. Am
aruncat cu pietre în geamul dormitorului ei și am trezit-o în miez de noapte,
implorând-o să iasă pe furiș ca să vină cu mine.
Am știut oare cum ni se vor schimba viețile prin acea unică decizie? Nu. Dar
știam că viața mea avea nevoie de o schimbare. Cum să nu știu? Mama
perfecționase arta de a mă părăsi, iar eu îmi petrecusem toată copilăria
prefăcându-mă că adevărul e ficțiune. Doar cu Kate am fost cinstită. Prietena
mea cea mai bună pe vecie. Singura persoană care m-a iubit vreodată așa cum
sunt.
Nu voi uita niciodată ziua în care am devenit prietene. Pentru mine are noimă
că mi-o amintesc acum. Aveam paisprezece ani, ambele fără prieteni și diferite ca
sarea și piperul. În acea primă noapte, o anunțasem pe mama mea drogată – care
începuse să își spună Cloud în anii șaptezeci – că plec la o petrecere de liceu, iar
ea îmi urase distracție plăcută.
Într-o pădurice întunecoasă, un băiat, pe care abia dacă îl cunoșteam, m-a
violat și m-a lăsat să plec pe jos acasă. Pe drum, am văzut-o pe Katie stând
cocoțată pe parapetul gardului ei. Mi-a vorbit când am trecut pe lângă ea.
– Îmi place să stau afară noaptea. Stelele sunt atât de strălucitoare. Uneori, dacă
priveşti cerul destul de mult, poţi să juri că încep să cadă în jurul tău niște
punctulețe albe, ca nişte licurici. Din cauza aparatului dentar scotea un şuierat
când vorbea. Poate de aici îşi trage numele strada asta. Probabil crezi că sunt vreo
tâmpită doar pentru că spun asta… Hei, nu arăţi prea bine. Şi duhnești a vomă.
– Sunt bine.
– Eşti în regulă? Sigur?
Spre oroarea mea, am început să plâng.
Acesta a fost începutul. Începutul nostru. I-am mărturisit secretul meu rușinos,
iar ea mi-a întins mâna, și eu m-am prins strâns de ea. Începând din acea zi, am
fost nedespărțite. În liceu și în facultate, și tot timpul după aceea; nici o
experiență nu era adevărată până nu-i povesteam lui Katie despre ea, nici o zi nu
era cu adevărat în regulă dacă noi două nu vorbeam. Când am împlinit
optsprezece ani, Tully și Kate, perechea de nedespărțit. Am fost prezentă la nunta
ei, la nașterea copiilor ei, când a încercat să scrie o carte și când și-a dat ultima
suflare, în 2006.
Cu mâinile înălțate în vântul care îmi flutură prin plete și cu amintirile care mă
însoțesc pretutindeni, îmi spun: Așa ar trebui să mor.
Să mori? Cine spune c-ai să mori?
Aș recunoaște vocea asta oriunde. Mi-a fost dor de ea în fiecare zi în ultimii
patru ani.
Kate.
Întorc capul și văd o imagine imposibilă: Kate e pe bicicletă, alături de mine.
Imaginea ei mă copleșește și îmi spun: Fără doar și poate. Așa consider eu că
merg spre lumină, iar ea a fost mereu lumina mea. Pentru o scurtă, miraculoasă
secundă, suntem din nou Tully și Kate, nedespărțite.
– Katie, spun uluită.
Ea îmi zâmbește, un zâmbet ce răzbate printre ani.
În clipa următoare, stăm pe malul noroios, acoperit de iarbă, al râului Pilchuck,
exact ca odinioară, în anii șaptezeci. Aerul miroase a ploaie, a noroi și a copaci
verzi. Un buștean putred, acoperit de mușchi ne e spătar. Vârtejurile râului
gâlgâie melodios în jurul nostru.
– Bună, Tul, spune ea.
Auzindu-i vocea, mă simt cuprinsă de fericire, ca o splendidă pasăre albă
desfăcându-și aripile. Peste tot e lumină. Ne scăldăm în ea. În această lumină,
simt din nou acea pace minunată, și mă alină. Am suferit atâta vreme și am fost
atât de mult timp singură.
Mă întorc spre Kate, sorb cu nesaț imaginea ei. Este aproape translucidă,
strălucitoare. La cea mai mică mișcare a ei, întrevăd firele de iarbă de sub ea.
Când mă privește, văd și tristețe, și bucurie în ochii ei, și mă întreb cum e posibil
ca acele două emoții să existe în acel perfect echilibru în ea. Ea oftează, și eu simt
parfum de lavandă.
Râul se învolburează cu un plescăit în jurul nostru, împrăștiindu-și parfumul
bogat, fecund, de tinerețe și putregai în egală măsură. Se transformă în muzică,
muzica noastră, crestele valurilor formează note care se înalță în văzduh, iar eu
pot auzi vechiul cântec al lui Terry Jacks: We had joy, we had fun, we had seasons
in the sun.1 De câte ori am adus micul meu tranzistor aici, l-am dat tare și am
ascultat melodiile preferate în timp ce discutam? „Dancing Queen“… „You
Make Me Feel Like Dancing“. . . „Hotel California“. . . „Da Do Run Run“.
– Ce s-a întâmplat? întreabă Kate încet.
Știu ce anume întreabă. De ce mă aflu aici – și în spital.
– Vorbește cu mine, Tul.
Doamne, cât de dor mi-a fost s-o aud spunându-mi asta! Vreau să discut cu
prietena mea cea mai bună, să îi spun cum am dat-o-n bară. Ea știa mereu cum
să repare lucrurile. Dar nu-mi găsesc cuvintele. Nu mi le găsesc în cap; zboară ca
niște zâne când mă întind ca să le prind.
– Nu ai nevoie de cuvinte. Doar închide ochii și amintește-ți.
Îmi amintesc când lucrurile nu au mai fost în regulă. Ziua aceea a fost mai
urâtă decât toate, ziua aceea care a schimbat totul.
Octombrie 2006. Înmormântarea. Închid ochii și îmi amintesc că eram în
mijlocul parcării de la biserica Sf. Cecilia, absolut…
singură. Sunt mașini peste tot în jurul meu, corect parcate pe locurile lor. Multe
mașini de teren, din câte observ.
Kate mi-a dat un iPod ca dar de rămas-bun și o scrisoare. Ar trebui să ascult
„Dancing Queen“ și să dansez de una singură. Nu vreau să fac asta, dar n-am de
ales, și sincer, când aud cuvintele you can dance2, preț de o clipă scurtă, sublimă,
muzica mă poartă departe de acest loc.
Pe urmă, gata.
Văd familia lui Kate îndreptându-se spre mine. Johnny; părinții lui Kate,
Margie și Bud; copiii ei; fratele, Sean. Arată ca niște prizonieri de război, liberi
după un lung marș al morții – suflete frânte, surprinse că se află încă în viață. Ne
strângem laolaltă și cineva zice ceva – ce anume, habar n-am. Răspund. Ne
prefacem, de dragul celorlalți, că suntem în regulă. Johnny e furios – cum altfel
ar putea fi?
– Oamenii vin acasă, spune el.
– Asta și-a dorit ea, spune Margie. (Cum de mai stă în picioare femeia asta?
Durerea ei cântărește sute de kilograme.)
Numai gândul unei așa-zise celebrări a vieții lui Kate îmi provoacă greață.
Nu m-am priceput să fac din moarte un eveniment de tranziție pozitiv. Cum aș
putea? Mi-am dorit ca ea să se lupte până la ultima suflare. A fost o greșeală. Ar fi
trebuit să îi ascult fricile, să o liniștesc. În schimb, eu i-am promis că totul va fi
bine, că se va vindeca.
Dar am mai făcut o promisiune. La sfârșit. Am jurat că voi avea grijă de familia
ei, că le voi fi alături copiilor ei și că n-am s-o dezamăgesc din nou.
Mă îndrept cu Margie și Bud către mașina lor Volvo. În habitaclul acesteia
regăsesc mirosul copilăriei mele la familia Mularkey – țigarete mentolate, parfum
Jean Nate și fixativ de păr.
Mi-o imaginez pe Kate lângă mine din nou, pe bancheta din spate a mașinii,
tatăl ei la volan, și mama ei, suflând fumul de țigară pe geamul deschis. Aproape
că îl pot auzi pe John Denver cântând despre Rocky Mountains.
Drumul de șase kilometri dintre biserica catolică și casa familiei Ryan pare să
dureze o veșnicie. Oriîncotro aș privi, văd viața lui Kate. Cafeneaua expres cu
servire din mașină, pe care o frecventa, gelateria unde găsea înghețata ei
preferată, librăria unde făcea mereu prima oprire în perioada Crăciunului.
Și pe urmă ajungem.
Curtea are un aspect de junglă sălbatică, neîngrijită. Năpădită de buruieni.
Katie își propunea întruna să învețe arta grădinăritului.
Parcăm și cobor. Fratele lui Kate, Sean, vine lângă mine. E cu cinci ani mai
tânăr decât Kate și decât mine… sau decât mine, mai degrabă… dar e atât de
slab, de blazat și de gârbovit, că pare mai bătrân. Părul i s-a rărit și poartă niște
ochelari demodați, dar în spatele lentilelor, ochii lui verzi seamănă atât de mult
cu ai lui Kate, așa că îl îmbrățișez.
După aceea, mă dau înapoi, așteptând să spună ceva. Dar tace; tac și eu. Noi doi
nu am avut niciodată prea multe să ne spunem, iar azi, evident, nu este ziua
ideală pentru a începe o conversație. Mâine el se întoarce la slujba lui cu profil
tehnic din Sillicon Valley, unde mi-l imaginez trăind singur, jucând jocuri video
toată noaptea și mâncând sendvișuri la orice masă. Nu știu dacă imaginea asta
seamănă câtuși de puțin cu viața lui, dar așa mi-l închipui eu.
El pleacă, și eu rămân singură lângă mașină, uitându-mă la o clădire unde m-
am simțit mereu ca la mine acasă.
Nu pot să intru.
Nu pot.
Dar trebuie.
Inspir adânc. Dacă există un lucru pe care știu cum să-l fac, acela e să merg mai
departe. Eu am perfecționat arta negării, nu-i așa? Am fost mereu în stare să îmi
ignor suferința, să zâmbesc și să merg mai departe. Asta trebuie să fac și acum.
Pentru Kate.
Intru și mă duc la Margie, în bucătărie. O ajut să pregătească masa. Mă mișc
repede, devenind una dintre femeile acelea care se mișcă rapid de colo colo, ca un
colibri. Doar așa pot merge mai departe. Nu te gândi la ea. Nu-ți aminti. Eu și
Margie devenim o echipă unită, pregătind, fără să scoatem un cuvânt, casa
pentru un praznic la care nici una dintre noi nu vrea să fie prezentă. Eu pun
șevalete prin casă și așez pe ele fotografii, alese de Kate pentru a reflecta viața ei.
Nu mă pot uita la nici una.
Îmi țin firea cu fiecare respirație, când aud soneria de la intrare. În spatele meu,
aud pași pe parchet.
E timpul.
Întorc capul și mă străduiesc să zâmbesc, dar mi-e imposibil. Mă deplasez cu
grijă printre oameni, turnând vin în pahare și debarasând farfuriile. Fiecare
minut pare un adevărat triumf al voinței. În timp ce mă mișc încoace și-ncolo,
aud frânturi de conversație. Oamenii vorbesc despre Kate, împărtășind diverse
amintiri. Nu ascult – doare prea rău, iar eu mai am puțin și clachez –, dar
poveștile mă împresoară. Când aud oferta ei la licitația Rotary, îmi dau seama că
oamenii din încăperea asta discută despre o Kate pe care eu nu am cunoscut-o, și
astfel, tristețea mă copleșește. Ba mai mult. Gelozia.
O femeie într-o rochie neagră demodată, care îi vine prost, se apropie de mine.
– Vorbea mult despre tine, spune ea.
Eu zâmbesc recunoscătoare.
– Am fost cele mai bune prietene mai bine de treizeci de ani.
– A fost foarte curajoasă pe perioada chimioterapiei, nu-i așa?
Nu pot răspunde la această întrebare. Eu nu i-am fost alături. Aceste trei
decenii de prietenie au culminat cu o ceartă între noi două. Știusem cât de
deprimată era Kate și încercasem să o ajut, dar, așa cum îmi stă în obicei,
eșuasem total. Am sfârșit prin a o răni profund pe Kate și nu mi-am cerut iertare.
Cât timp eu am absentat din viața ei, prietena mea cea mai bună s-a luptat cu
cancerul și a suferit o dublă mastectomie. Eu nu i-am fost alături când și-a
pierdut părul sau când rezultatele analizelor i-au ieșit prost, și nici când a decis să
înceteze tratamentul. Voi trăi cu acest regret toată viața.
– Mai ales a doua serie de citostatice a fost cruntă, e de părere o altă femeie,
care arată de parcă tocmai a venit de la yoga, în colanți negri, balerini și un
cardigan lălâu.
– Am fost lângă ea când s-a ras în cap, intervine o altă femeie. Ce mai râdea! S-
a autoporeclit GI Kate3. N-am văzut-o niciodată plângând.
Am un nod imens în gât.
– A adus prăjitură cu lămâie la serbarea lui Marah, mai țineți minte? zice
altcineva. Doar Katie ar fi fost în stare să aducă dulciuri când era…
– Pe moarte, completează altcineva încet, iar femeile se opresc, în sfârșit, din
trăncănit.
Nu mai suport. Kate m-a rugat să îi înveselesc pe oameni. Nimeni nu știe să
anime o petrecere ca tine, Tul. Să fii acolo pentru mine.
Prietena mea pe vecie.
Mă retrag din grupul de femei și mă duc la CD player. Jazzul ăsta de babalâci
nu ajută.
– Asta e pentru tine, Katie Scarlett, spun și introduc un CD în fanta aparatului.
Când începe muzica, dau volumul la maximum.
Îl văd pe Johnny în capătul opus al camerei. Iubirea vieții ei și, din păcate,
singurul bărbat din viața mea. Singurul bărbat pe care am fost vreodată capabilă
să mă bizui. Când mă uit la el, văd cât e de distrus. Poate că, dacă nu l-ai
cunoaște, nu ți-ai da seama – umerii lăsați, peticul de barbă ratat la bărbieritul de
dimineață, cearcănele întipărite sub ochi după șirul de nopți nedormite. Știu că
nu mă poate consola, durerea l-a sleit de forțe.
Îl cunosc pe omul ăsta de aproape o viață, mai întâi ca șef, apoi în calitate de soț
al celei mai bune prietene. Am fost împreună la toate evenimentele importante
din viețile noastre, iar asta mă consolează. Simpla lui prezență îmi alină puțin
singurătatea. Simt nevoia să mă simt mai puțin singură în această zi în care mi-
am pierdut cea mai bună prietenă. Nu apuc să mă duc la el, că el se întoarce și
pleacă.
Muzica, muzica noastră, îmi pătrunde în vene ca un elixir, îmi umple trupul.
Fără măcar să gândesc, încep să mă legăn în ritmul ei. Știu că ar trebui să
zâmbesc, dar tristețea mea renaște, crește. Văd cum mă privesc oamenii. Se
holbează. Ca și cum aș fi deplasată. Dar ăștia sunt oameni care nu au cunoscut-o.
Eu am fost prietena ei cea mai bună.
Muzica aceasta, mai bine zis muzica noastră, o readuce la mine într-un fel în
care cuvintele rostite nu ar putea să o facă niciodată.
– Katie, murmur ca și cum ea ar fi lângă mine.
Văd cum oamenii se îndepărtează de mine.
Nu-mi pasă ce cred. Mă întorc și o găsesc lângă mine.
Kate.
Mă opresc în fața unui șevalet pe care stă o fotografie cu mine și cu Kate.
Apărem tinere și zâmbitoare, cuprinzându-ne cu brațul una pe cealaltă. Nu-mi
amintesc când a fost făcută – în anii nouăzeci, dacă e să socotesc după tunsoarea
mea „Rachel“ care nu mă avantajează deloc și după vesta și pantalonii de doc cu
care sunt îmbrăcată.
Suferința devine insuportabilă și mă prăbușesc în genunchi. Lacrimile pe care
le-am ținut în mine toată ziua izbucnesc în suspine sfâșietoare. Muzica se
schimbă. Acum cântă Journey, Don…n’t stop bee-lieving4, iar eu plâng și mai tare.
Cât timp stau acolo? O veșnicie.
În cele din urmă, simt o mână pe umăr și o atingere delicată. Ridic privirea și o
zăresc printre lacrimi pe Margie. Blândețea din ochii ei mă face să izbucnesc din
nou în plâns.
– Haide, spune ea, ajutându-mă să mă ridic în picioare. Mă agăț de ea, o las să
mă ajute să ajung în bucătărie, unde e o forfotă de femei care spală vasele, apoi în
spălătorie; liniște. Ne sprijinim una de alta fără să vorbim. Ce-ar fi de spus?
Femeia pe care o iubim a murit.
A murit.
Și, deodată, mă simt extrem de obosită. Epuizată. Simt cum mă scurg. Mă
ustură ochii de la rimel; privirea îmi este încă încețoșată de lacrimi. Ating umărul
lui Margie; constat cât de slabă și de fragilă a ajuns.
Ies cu ea din spălătoria întunecoasă și îmi croiesc drum înapoi în camera de zi,
dar știu imediat că nu mai pot sta aici. Spre rușinea mea, nu pot să fac ce m-a
rugat Katie. Nu mă pot preface că îi celebrez viața. Eu, care mi-am petrecut toată
viața prefăcându-mă că totul este în regulă, grozav de bine, nu pot face asta
acum. Este prea curând.
Următorul lucru pe care îl știu, este dimineață. Nici nu deschid bine ochii și
conștientizez. A murit.
Gem din toți rărunchii. Asta e noua mea viață, o constantă redescoperire a
pierderii?
Încerc să mă dau jos din pat, dar simt o durere de cap cumplită. Senzația mi se
concentrează în spatele orbitelor, pulsează. Iar am plâns în somn. Un vechi
obicei din copilărie, reanimat de suferință. Îmi amintește că sunt o ființă fragilă.
Situația în care mă aflu mă rănește, dar se pare că nu pot găsi puterea să lupt
împotriva ei.
Dormitorul meu mi se pare și el străin. Aproape că nu am mai pus piciorul aici
în ultimele cinci luni. În iunie, când am aflat de boala incurabilă a lui Kate, mi-
am schimbat viața într-o secundă; am lăsat totul baltă – faimoasa mea emisiune
TV și propriul apartament – și mi-am dedicat viața îngrijirii celei mai bune
prietene.
Îmi sună telefonul și mă duc împleticindu-mă să răspund, recunoscătoare
pentru orice lucru care îmi poate distrage atenția. Apelul este identificat cu
numele Ryan, și primul meu gând este: Mă sună Kate, și mă bucur. Apoi îmi
aduc aminte.
Răspund, auzindu-mi propria voce încordată.
– Alo?
– Ce s-a-ntâmplat cu tine aseară? întreabă Johnny, fără a se sinchisi măcar să
mă salute.
– N-am mai putut rezista, spun, prăbușindu-mă pe podea, lângă pat. Am
încercat.
– Da. Ce surpriză!
– Cum adică? Mă îndrept de spate. Muzica? A fost dorința lui Kate.
– Ai vorbit măcar cu fina ta?
– Am încercat, spun eu, jignită. A vrut să stea doar cu prietenele ei. Le-am citit
băieților o poveste înainte de culcare. Dar… Vocea mi se frânge. N-am putut
îndura, Johnny. Să fiu fără ea…
– Doi ani, cât ați fost certate, n-ai avut nici pe dracu’.
Inspir adânc. Johnny nu mi-a mai vorbit niciodată așa. În iunie, când Kate m-a
sunat și am venit într-un suflet la spital, el m-a primit înapoi în familie cu brațele
deschise, fără o vorbă.
– Ea m-a iertat. Și crede-mă, nu mi-a fost bine.
– Mda.
– Vrei să spui că tu nu m-ai iertat?
El oftează.
– Nu mai contează nimic acum, spune el după o pauză. Te-a iubit. Și cu asta,
basta. Cu toții suferim. Dumnezeule! Cum o să trecem peste asta? De fiecare dată
când mă uit la patul din dormitor sau la hainele ei din dulap… Își drege glasul.
Plecăm în Kauai azi.
– Ce?
– Trebuie să fim împreună. Chiar tu ai spus-o. Avem zbor la două cu compania
Hawaiian.
– Nu prea aveți timp de pregătiri, spun eu. În minte îmi răsare o imagine – noi
cinci pe plajă, vindecându-ne împreună. E perfect. Soare și…
– Mda. Trebuie să plec.
Are dreptate. Putem vorbi mai târziu. Acum, trebuie să mă grăbesc.
Închid și mă pun în mișcare. Bagajele pentru paradis se fac cât ai bate din
palme. În mai puțin de douăzeci de minute, totul e împachetat și am apucat să
fac și duș. Îmi strâng părul ud într-o coadă de cal și mă fardez cât pot de repede.
Johnny urăște când întârzii. Orarul-Tully, spune el, și nu zâmbește niciodată.
Scotocesc prin garderobă, scot o rochie cu alb și azuriu din colecția Lilly
Pulitzer și o asortez cu niște sandale argintii cu toc înalt și pălărie albă de paie.
În timp ce îmbrac rochia din jerseu, îmi imaginez această vacanță. Exact ceea ce
am nevoie – să plec undeva departe, alături de unica familie pe care o am. Vom
jeli împreună, vom depăna amintiri și vom menține spiritul lui Kate viu printre
noi.
Avem nevoie unii de alții. Numai Dumnezeu știe câtă nevoie am de ei.
Sunt gata la 11.20 – doar câteva minute întârziere – și sun după taxi. Nu sunt
într-o întârziere atât de mare. Cine are nevoie să stea două ore în aeroport?
Îmi iau micul troler și ies din casă. În stradă, un taxi negru așteaptă în fața
clădirii.
– SeaTac, spun, lăsând valiza pe bordură, lângă portbagaj.
În mod surprinzător, traficul se mișcă greu în această dimineață caldă de
toamnă. Mă uit întruna la ceas.
– Grăbiți-vă puțin, îi cer șoferului, bătând cu piciorul în podea.
La aeroport, oprim la terminalul de plecări și nu cobor din mașină înainte ca
șoferul să deschidă portiera lui.
– Grăbiți-vă, spun, așteptând să îmi dea bagajul, uitându-mă la ceas. E 11.47.
Am întârziat.
În sfârșit, îmi iau valiza și o iau la fugă, ținându-mi pălăria și trăgând trolerul
după mine. Pălăria mare de paie îmi tot alunecă de pe umeri, zgâriindu-mi brațul
gol. Terminalul este aglomerat. Îmi ia un minut să îi găsesc în mulțime, dar sunt
aici, la ghișeul de bilete pentru Hawaiian Airlines.
– Am ajuns! strig eu, agitându-mi brațul ca un participant la o emisiune
concurs televizată, care încearcă să se facă remarcat.
Alerg spre ei. Johnny se holbează la mine, nedumerit. Am făcut ceva greșit? Mă
opresc gâfâind.
– Ce? Ce s-a întâmplat? Îmi cer scuze c-am întârziat, m-am străduit cât am
putut.
– Tu întârzii mereu, spune Margie cu un zâmbet trist. Nu ăsta-i motivul.
– Sunt prea elegantă? Am la mine pantaloni scurți și șlapi.
– Tully! exclamă Marah, zâmbind larg. Slavă Domnului!
Johnny se apropie de mine. Margie se dă la o parte în același timp. Parcă s-ar
mișca după un scenariu prestabilit, ca într-o coregrafie, un fel de Lacul Lebedelor,
ceea ce mă deranjează. Johnny mă prinde de braț și mă trage deoparte.
– Tu nu ești invitată în această călătorie, Tul. Mergem doar noi patru. Nu pot
să cred că ți-a trecut prin minte…
Am senzația unui pumn încasat în plex, puternic.
– Oh. Ai spus „noi“. Am crezut că te-ai referit și la mine, e tot ce-mi trece prin
cap să spun.
– Înțelegi, spune el, și este o afirmație, nu o întrebare.
Aparent, sunt o proastă pentru că nu înțeleg.
Mă simt iar fetița de zece ani, stând pe o verandă prăfuită dintr-un oraș,
abandonată de mama ei, întrebându-se de ce este atât de simplu să fie lăsată în
urmă.
Gemenii vin și se postează de o parte și de alta a noastră, încântați la culme de
ideea aventurii. Părul castaniu le e ciufulit, prea lung și cârlionțat la vârfuri, iar
ochii albaștri le strălucesc de veselie. De ieri până azi, zâmbetele le-au revenit pe
chipuri.
– Vii cu noi în Kauai, Tully? întreabă Lucas.
– O să facem surfing, spune Wills, iar eu îmi imaginez cât de energic va fi
puștiul în apă.
– Am de lucru, spun eu, deși toată lumea știe că am renunțat la emisiunea TV.
– Mda, spune Marah. Pentru că, dacă vii cu noi ar fi distractiv, așa că e clar că
nu vii.
Mă eliberez din mâinile băieților și mă duc la Marah, care stă singură, făcându-
și de lucru cu telefonul.
– Ia-l mai ușor pe taică-tu. Ești prea tânără ca să știi ce înseamnă dragostea
adevărată, dar ei doi au avut-o, iar ea e moartă acum.
– Și ce să spun, o să ne ajute nisipul, nu?
– Marah…
– Pot să rămân cu tine?
Eu îmi doresc atât de mult asta, că mi se face rău, dar, deși sunt o egocentristă
notorie – când ne certam, Kate mă făcea mereu narcisistă –, sunt în stare să
recunosc o situație care mă depășește. În toată situația asta, nu este vorba despre
mine. Iar Johnny nu are dispoziția necesară pentru așa ceva. Îmi dau seama clar.
– Nu, Marah. Nu în situația dată. Trebuie să stai cu familia ta.
– Am crezut că și tu faci parte din familie.
Distracție plăcută, atât reușesc să mai spun.
– Mda, cum zici tu.
Mă uit după ei cum se îndepărtează și mă simt dureros de singură. Nici unul nu
întoarce capul.
Margie se apropie și îmi atinge obrazul. Îi simt palma moale, mătăsoasă. Simt
parfumul de citrice al cremei de mâini, favorita ei; plus o notă discretă de țigări
mentolate.
– Au nevoie de asta, spune ea încet. Îi aud vocea răgușită și îmi dau seama cât
de obosită e. Ești bine?
Fiica ei este moartă, și ea este îngrijorată pentru mine. Închid ochii, dorindu-mi
să pot fi mai puternică. Apoi o aud plângând, un sunet delicat ce se pierde în
vacarmul aeroportului. A fost puternică atâta timp, pentru fiica ei și pentru toți
ceilalți. Știu că nu există cuvinte de consolare, așa că tac. O strâng în brațe și
rămânem așa. În cele din urmă, ea se eliberează și se dă înapoi.
– Vrei să vii acasă cu noi?
Nu vreau să fiu singură, dar nici nu pot merge în casa de pe Aleea cu licurici.
Nu încă.
– Nu pot, spun, și observ că ea înțelege.
După aceea, plecăm fiecare pe drumul ei.
Acasă, mă plimb de colo colo prin camerele apartamentului meu situat într-un
bloc turn. Nu am simțit niciodată că locul ăsta îmi e cămin. Eu sunt prima
locatară, și doar am locuit. Nu am aici cine știe ce amintiri sau fleacuri personale.
Designerul de interior angajat a ales aproape totul și, din câte se pare, i-a plăcut
nuanța sidefie. Podelele din marmură, mobila din lemn de esență tare și mesele
din piatră și sticlă, toate sunt în variate tonuri de alb.
Este frumos, nu zic, pare casa unei femei căreia nu-i lipsește nimic. Dar iată-mă
aici, am patruzeci și șase de ani și sunt singură.
Muncă.
Am ales să fac carieră, iar și iar. De când mă știu, am avut năzuințe mărețe.
Totul a început în casa de pe Aleea cu licurici, cu Kate, pe când aveam amândouă
paisprezece ani. Îmi amintesc ziua aceea de parcă ar fi fost ieri; este o poveste pe
care am relatat-o în zeci de interviuri de-a lungul anilor. Cum Kate și cu mine
eram la ea acasă, iar părinții ei se uitau la știri, și Margie s-a întors la mine și a
spus: „Jean Enerson schimbă lumea. E printre primele femei care prezintă știrile
serii“.
Iar eu am spus: „Eu mă fac reporter“.
Să rostesc acele cuvinte a fost mai natural decât să respir. Voiam să devin o
femeie admirată de toată lumea. Am pornit pe drumul ăsta, renunțând la fiecare
vis în parte, cu excepția unuia: aveam nevoie de succes cum are peștele nevoie de
apă. Fără el, cine aș fi? O simplă fată fără familie, ușor de abandonat și de ignorat.
Asta am eu în viață – faimă, bani, succes.
Și totuși, știu. E timpul să mă întorc la muncă.
Doar așa voi supraviețui acestei profunde suferințe. Voi face ceea ce am făcut
mereu. Voi poza puternică și mă voi preface. Admirația străinilor mă va vindeca.
Intru în garderobă și îmi schimb rochia viu colorată din jerseu cu o pereche de
pantaloni negri și o bluză. Acum observ că m-am îngrășat. Pantalonii îmi sunt
atât de strâmți că nu pot închide fermoarul.
Mă încrunt. Cum de n-am observat că pun pe mine în ultimele luni? Iau o fustă
tricotată în locul pantalonilor, observându-mi abdomenul protuberant și
șoldurile late.
Grozav. Grija asta îmi mai trebuia acum: kilograme în plus într-o lume a
televiziunii high-definition. Îmi iau poșeta și ies, nebăgând în seamă teancul de
corespondență pe care administratorul clădirii l-a lăsat pe blatul din bucătărie.
Studioul meu este la doar câteva străzi mai încolo; de obicei vine un șofer să mă
ia, dar azi, date fiind kilogramele în plus cu care m-am ales, decid să merg pe jos.
Este o splendidă zi însorită de toamnă în Seattle, ce transformă acest oraș într-
unul din cele mai frumoase din țară. Turiștii s-au retras, așa că trotuarele sunt
liniștite, populate de localnici care se grăbesc încolo și încoace, fără să se uite unii
la alții.
Ajung în dreptul clădirii imense, unde își are sediul compania mea de
producție. Firefly, Inc. Spațiul este absurd de scump, amplasat în Pioneer Square,
la câteva străzi distanță de țărmul albastru al golfului Elliott, dar ce-mi pasă mie
de costuri? Emisiunea pe care o produc aduce milioane.
Descui ușa și intru. În holurile pustii e întuneric, aluzie clară la faptul că am
plecat și nu m-am mai uitat înapoi. Umbrele se adună pe la colțuri și se ascund în
holuri. Mă îndrept spre studio și simt cum îmi accelerează bătăile inimii. Fruntea
mi se umple de broboane de sudoare, mă mănâncă. Palmele mi se umezesc.
Imediat, sunt acolo, lângă cortina roșie ce separă culisele de lumea mea. Trag
cortina la o parte.
Ultima oară când am fost pe scenă am dat publicității povestea lui Kate, cum
fusese diagnosticată cu cancer mamar, și am vorbit despre identificarea primelor
semne ale bolii, după care am anunțat închiderea emisiunii. Acum ar trebui să
vorbesc despre ce s-a întâmplat, să explic ce am simțit când am stat la căpătâiul
celei mai bune prietene, am ținut-o de mână și i-am promis că totul o să fie bine,
deși știam prea bine că nu era adevărat. Sau ce am simțit când am adunat toate
pastilele pe care le lua și am umplut cu apă, pentru ultima oară, carafa de pe
noptiera de lângă patul ei gol.
Mă prind de stâlpul de lângă mine. Îl simt rece, necruțător în palma mea, dar
mă ajută să nu mă prăbușesc.
Nu pot s-o fac. Nu încă. Nu pot vorbi despre Katie și, dacă nu pot să vorbesc
despre ea, nu mă pot întoarce la vechea mea viață, pe scena mea, să fiu Tully
Hart, vedeta emisiunii de la miezul zilei.
Pentru prima oară într-o veșnicie, nu știu cine sunt. Am nevoie de puțin timp
pentru mine, ca să-mi regăsesc echilibrul.
*
Când pășesc înapoi pe stradă, plouă. Așa e vremea în Seattle: veșnic
schimbătoare. Îmi țin strâns poșeta și înaintez anevoie pe caldarâmul lucios,
surprinsă să constat că suflu greu când ajung la blocul în care locuiesc.
Mă opresc.
Și acum?
Urc în apartamentul meu cu scară interioară și intru în bucătărie, unde
corespondența așteaptă așezată în nenumărate teancuri imense. E nostim că în
acele luni de absență, nu m-am gândit niciodată serios la elementele care
compun cealaltă viață. Nu am verificat mesajele, nu am deschis facturile, nici
măcar nu i-am dat prea multă importanță vreuneia dintre ele. M-am bazat pe
mecanismul vieții mele – agenți, administratori, contabili, agenți de bursă – ca să
îmi țin drumul.
Știu că trebuie să revin, să preiau din nou controlul și să-mi recâștig viața, dar
sincer, gândul că trebuie să verific toată această corespondență mă dezarmează.
Prefer să îl sun pe administratorul afacerii, Frank. O să îl însărcinez pe el cu asta.
Pentru asta îl plătesc: să-mi achite facturile, să îmi investească banii, să îmi
ușureze viața. Am nevoie de asta acum.
Formez numărul de telefon. Sună de câteva ori, după care intră robotul. Nu mă
obosesc să las un mesaj. Ce zi e, sâmbătă?
Poate un pui de somn mă va ajuta. Doamna Mularkey spunea mereu că un
somn liniștit peste noapte poate schimba totul, iar eu am nevoie de schimbare.
Așa că mă duc în camera mea, închid draperiile și mă cuibăresc în pat.
Următoarele cinci zile, nu fac aproape nimic altceva decât să mănânc prea mult
și să dorm puțin. În fiecare dimineață, când mă trezesc, mă gândesc că asta e, asta
e ziua în care voi reuși să ies din starea asta de jelanie și să fiu eu însămi din nou,
și în fiecare seară beau până când nu-mi mai pot aminti cum sună vocea
prietenei mele celei mai bune.
Și pe urmă, în a șasea zi după înmormântarea lui Kate, se întâmplă. Îmi vine o
idee atât de măreață, că nu-mi vine să cred că nu m-am gândit la asta până acum.
Am nevoie de o concluzie. Doar așa voi scăpa de toată această tristețe urâtă și
voi putea continua, doar așa mă voi vindeca. Trebuie să privesc în miezul acestei
suferințe și să îmi iau rămas-bun. Trebuie, totodată, să îi ajut pe Johnny și pe
copii.
Brusc, știu cum să fac asta.
Se lasă seara când intru pe aleea familiei Ryan și parchez. Stelele punctează
cerul cu nuanțe de antracit și violet, o ușoară briză cu miresme autumnale agită
coroanele verzi ale cedrilor de la marginea proprietății. Mă forțez să ridic cutiile
de carton aplatizate din micul meu Mercedes frumos și traversez cu ele în brațe
curtea năpădită de buruieni din fața casei, presărată cu jucăriile copiilor. În anul
care s-a scurs, îngrijirea grădinii nu s-a regăsit pe lista de priorități a nimănui.
În casă este întuneric și mai liniște decât îmi amintesc să fi fost vreodată.
Mă opresc și îmi spun: Pot s-o fac. Ce-a fost în mintea mea?
Concluzie.
Și mai e ceva, altceva. Îmi amintesc ultima noastră noapte împreună, a mea cu
Katie. Ea luase decizia; știam cu toții asta. Decizia apăsa greu pe umerii tuturor,
așa că ne mișcam mai lent, vorbeam în șoaptă. Mai aveam o ultimă oră de
petrecut împreună, doar noi două. Am vrut să mă urc în pat lângă ea, să îi țin
lipit de mine trupul vlăguit, dar, în ciuda numeroaselor analgezice pe care le lua,
îmi era imposibil să fac asta. Avea dureri și când respira, iar eu eram capabilă să
simt durerea ei.
Să ai grijă de ei, șoptise ea, ținându-mi strâns mâna într-a ei. Eu am făcut totul
pentru ei. Și, spunând asta, râse. Ei nu vor ști încotro s-o apuce fără mine. Ajută-i.
Iar eu spusesem: Pe mine cine-o să mă ajute?
Îmi e așa de rușine, că mi se strânge stomacul.
Eu am să fiu mereu cu tine, mințise ea, și asta a fost tot. I-a chemat pe Johnny și
pe copii după aceea.
Iar eu știusem.
Strâng mai tare cutiile și urc cu greu scările, ignorând felul în care marginile
cartoanelor se lovesc de vechii stâlpi roșii de susținere. În dormitorul lui Kate și
al lui Johnny, mă opresc, având brusc o reținere să nu deranjez.
Ajută-i.
Ce îmi spusese Johnny ultima oară când am vorbit? De câte ori mă uit la
hainele ei din dulap…
Îmi înghit nodul din gât și intru în garderoba lor, aprinzând lumina. Hainele
lui Johnny sunt pe partea dreaptă, frumos organizate. Ale lui Kate sunt pe stânga.
Văzându-i lucrurile, aproape că îmi piere curajul; mi se înmoaie genunchii.
Nesigură pe picioare, desfac una dintre cutii și lipesc cu bandă adezivă marginile,
apoi o așez lângă mine. Iau un braț de haine pe umerașe și mă așez pe parchetul
rece.
Pulovere. Cardigane, malete, bluze cu anchior. O împăturesc pe fiecare cu grijă,
cu respect, inhalând parfumul ei – lavandă și citrice.
Mă descurc bine până ajung la un vechi hanorac gri cu însemnele Universității
Washington, diform, moale după atâția ani de spălări repetate.
Îmi răsare în minte o amintire: Suntem în dormitorul lui Kate, făcându-ne
bagajele să plecăm împreună la facultate. Două fete de optsprezece ani care au
visat la clipa asta mulți ani, au vorbit despre ea toată vara, și-au întors visurile pe
toate părțile. Vom intra în același club al fetelor și vom deveni jurnaliste
faimoase.
Pe tine te vor alege, spusese Kate încet. Știam că se teme, fata aceea nepopulară
pe care colegii de clasă o porecliseră Kootie5 cu mulți ani în urmă.
Știi că nu voi intra într-un club decât dacă suntem împreună, da?
Asta nu înțelesese Kate niciodată, sau oricum nu crezuse: dintre noi două, eu
aveam mai multă nevoie de ea decât avea ea de mine.
Am împăturit hanoracul și l-am pus deoparte. Am să-l iau acasă.
Tot restul nopții, am stat în garderoba prietenei mele, amintindu-mi prietenia
noastră și punându-i viața în cutii. La început, încerc să fiu puternică, iar
strădania asta îmi provoacă o migrenă cumplită.
Hainele ei alcătuiesc parcă niște caleidoscoape ale vieților noastre.
În cele din urmă, ajung la un sacou care nu mai este la modă de la sfârșitul
anilor optzeci. Eu i l-am cumpărat de ziua ei, din primul salariu mare pe care l-
am câștigat vreodată. Are paiete adevărate pe umeri.
Nu-ți permiți așa ceva, spusese ea când a scos costumul violet la două rânduri
din cutie.
Sunt pe drumul cel bun.
Ea râsese. Da, da. Tu. Eu sunt borțoasă și mă îngraș.
Vei veni să mă vizitezi la New York după ce se naște copilul și vei avea nevoie de
niște haine absolut mișto…
Mă ridic în picioare. Cu sacoul strâns la piept, cobor scările și îmi mai torn un
pahar de vin. Vocea Madonnei se aude din boxele din camera de zi. Mă opresc să
ascult, când îmi dau seama că mi-am lăsat vasele de la prânz pe blatul din
bucătărie și că trebuie să arunc la gunoi cutiile în care a fost livrată cina, dar cum
să mă pot gândi la asta când mă pătrunde din nou muzica, purtându-mă înapoi
în timp?
Vogue. Dansasem pe melodia asta în niște costume exact ca ăsta. Mă duc la CD
player și dau volumul la maximum, ca să pot auzi muzica de sus. Închid ochii
doar pentru o clipă și dansez, ținând în brațe sacoul ei; îmi imaginez că ea este
aici, înghiontindu-mă cu șoldul și râzând. Apoi revin la ceea ce făceam.
Mă trezesc pe podeaua garderobei, îmbrăcată cu un pantalon de trening al ei și
cu vechiul hanorac. Paharul de vin e căzut într-o parte lângă mine, făcut țăndări.
Sticla e goală. Nu-i de mirare că mă simt groaznic.
Mă chinui să mă ridic în capul oaselor, dându-mi părul din ochi. Este a doua
noapte în casa lui Kate și aproape am terminat de împachetat toate lucrurile.
Partea ei de garderobă este complet goală, îndesată în șase cutii, puse una peste
alta.
Pe podea, lângă paharul meu de vin spart, este jurnalul lui Kate, cel pe care l-a
scris în ultimele luni de viață.
Marah o să vină să mă caute într-o zi, spusese Kate, punându-mi jurnalul în
mâini. Să fii cu ea când îl va citi. Și băieții mei… dă-le să citească aceste cuvinte
când nu-și vor mai aminti de mine.
Muzica urlă în continuare la parter. Am băut prea mult vin și am uitat să o
opresc aseară. Prince, „Purple Rain“.
Mă ridic în picioare, simțindu-mă slăbită. Măcar am realizat ceva. Asta îi va
ușura viața lui Johnny când se va întoarce. O treabă dificilă, pe care nu trebuia să
o facă el.
Jos, muzica se oprește brusc.
Mă încrunt, mă întorc, dar înainte să ies din garderobă, Johnny apare în cadrul
ușii.
– Ce mama dracului? urlă el la mine.
Sunt atât de surprinsă, că nu fac altceva decât să mă holbez la el. Azi trebuiau să
se întoarcă din Kauai?
El se uită pe lângă mine, vede cutiile lângă perete, cu etichete lipite pe ele, pe
care scrie Haine de vară Kate, De donat și Kate, diverse.
Îi văd suferința, cum se luptă să se adune când copiii apar în spatele lui. Mă duc
la el și îl forțez să mă ia în brațe – dorindu-mi, dorindu-mi nespus să mă țină în
brațe. Cum rămâne inert, mă dau înapoi. Simt cum lacrimile îmi ard ochii.
– Am știut că n-ai să vrei…
– Cum îndrăznești să intri în casa asta, să umbli prin lucrurile ei și să i le pui în
cutii, de parcă ar fi niște gunoaie? Vocea i se frânge, cuvintele i se lovesc de
pereți. Hanoracul de pe tine e al ei?
– Am încercat să ajut.
– Să ajuți? Ajuți dacă lași în bucătărie sticle de vin și cutii de mâncare goale?
Ajuți dacă lași să urle muzica când suntem în doliu? Crezi că mă ajută să îi văd
garderoba goală?
– Johnny…
Întind mâna spre el. El mă dă la o parte atât de brutal că mă dezechilibrez și
aproape scap din mână jurnalul.
– Dă-mi-l! spune el cu voce aspră.
Eu țin jurnalul la piept și mă trag înapoi.
– Mi l-a încredințat mie. Trebuie să fiu cu Marah când îl citește. I-am promis
lui Katie.
– Kate a făcut multe greșeli în ceea ce te privește.
Scutur din cap. Totul se întâmplă prea repede și nu pot procesa cum trebuie
informația.
– Am greșit că i-am luat hainele din garderobă? Am crezut că tu…
– Tu te gândești întotdeauna numai la tine, Tully.
– Tată, spune Marah, trăgându-și frații lângă ea. Mama nu ar fi vrut…
– Mama nu mai e, îi retează el vorba cu asprime.
Văd cum îl lovesc cuvintele, cum jalea îi schimonosește chipul, și îi șoptesc
numele, neștiind ce altceva să spun. Nu are dreptate. Chiar am vrut să fiu de
ajutor.
Johnny pleacă de lângă mine. Își trece o mână prin păr și se uită la copiii lui,
speriați acum și nedumeriți.
– Ne mutăm, anunță el.
Marah pălește.
– Ce?
– Ne mutăm, repetă tatăl ei, mai stăpân pe el de data asta. La Los Angeles. Am
acceptat o nouă slujbă. Avem nevoie de un nou început. Nu pot trăi aici fără ea.
Arată spre dormitorul lui. Nici măcar nu se poate uita la pat. În schimb se uită
la mine.
– Dacă asta e pentru că am încercat să ajut…
El râde. Sunetul pe care îl scoate seamănă cu un hârșâit.
– Bineînțeles, tu crezi că e vorba despre tine. M-ai auzit? Nu pot trăi în casa ei.
Îi întind mâna, dar el trece pe lângă mine.
– Pleacă, Tully.
– Dar…
– Pleacă, spune el din nou, și înțeleg că vorbește serios.
Strâng jurnalul și trec pe lângă el. Îi îmbrățișez strâns pe băieți și le sărut obrajii
bucălați, încercând să-mi imprim în suflet imaginea lor.
– Ai să ne vizitezi, da? spune Lucas, ezitant.
Băiețelul ăsta a pierdut atât de mult, iar incertitudinea din vocea lui mă ucide.
Marah mă prinde de braț.
– Lasă-mă să stau cu tine.
În spatele nostru, Johnny râde amar.
– Locul tău este alături de familia ta, spun eu încet.
– Asta nu mai este o familie. Ochii lui Marah se umplu de lacrimi. I-ai promis
că îmi vei fi alături.
Nu mai pot asculta asta. Îmi trag fina într-o îmbrățișare strânsă, disperată, că ea
se zbate să se elibereze. Când mă dau înapoi și ies din cameră, abia dacă mai văd
ceva din cauza lacrimilor.

Capitolul 6
– Te oprești, te rog, din zumzăitul ăsta? îi spun lui Kate. Cum să mă concentrez
dacă tu faci atâta larmă? Astea nu sunt niște amintiri plăcute pentru mine, să știi.
Nu mai scot un sunet.
– În regulă. Nu mai bipui. Cine te crezi, Road Runner6? Sunetul este încet la
început, ca un bâzâit de țânțar chiar la urechea mea, dar se amplifică treptat,
devenind ridicol de puternic. Nu mai face zgomotul ăsta. Mă ia durerea de cap.
O migrenă reală. Durerea îmi țâșnește în spatele orbitelor, iese la suprafață, se
transformă într-o migrenă de parcă m-ar lovi cineva cu ciocanul în cap.
Sunt tăcută ca un mormânt.
– Foarte nostim. Stai. N-a fost vocea ta. Sună mai degrabă ca o alarmă de
mașină. Ce dr…
OPIERDEM, anunță cineva, mai bine zis, urlă. Cine?
Lângă mine, o aud pe Katie oftând. E un sunet trist, oarecum, ca atunci când
sfâșii o dantelă veche. Îmi șoptește numele și apoi spune: E timpul. Mă sperie,
atât sfârșeala din glasul ei, cât și cuvintele în sine. A expirat timpul care mi-a fost
alocat? De ce nu am mai spus ceva? Nu am mai pus întrebări? Ce s-a întâmplat
cu mine? Eu știu că ea știe.
– Kate?
Nimic.
Deodată, cad, mă rostogolesc.
Aud voci, dar cuvintele nu au sens, iar durerea este cruntă, brutală, îmi trebuie
multă voință ca să nu mă pun pe urlat.
LIBER.
Simt cum energia mi se scurge din trup. Vreau să deschid ochii; sau poate că
sunt deschiși; nu-mi dau seama. Știu doar că bezna asta e groaznică, rece, densă
ca praful de cărbune. Țip după ajutor, dar totul se petrece doar în mintea mea, și
știu asta. Nu reușesc să deschid gura. Sunetul pe care mi-l imaginez răsună și se
stinge, și asta fac și eu…
3 septembrie 2010
Ora 6.27
Johnny aștepta în fața secției de Traumatologie. Doar cinci secunde îi luase să
decidă a-l urma pe dr. Bevan până aici și chiar mai puțin de atât să decidă a
deschide ușa. La urma urmei, era jurnalist. Făcuse carieră din a fi prezent acolo
unde nu era dorit.
Când deschise ușa, fu puternic izbit de cineva și îmbrâncit într-o parte de o
femeie în halat.
Se dădu din calea ei și intră în încăperea aglomerată. Era puternic iluminată și
niște oameni în halate se adunaseră în jurul unei tărgi. Vorbeau toți odată,
mișcându-se înainte și înapoi, precum clapele unui pian la care cântă cineva.
Formau o masă compactă de trupuri, astfel că Johnny nu putea vedea pacientul –
doar degetele dezgolite ale picioarelor acestuia ieșind de sub o pătură albastră.
Se auzi o alarmă. Cineva urlă:
– Am pierdut-o. Încarcă.
În salon se auzi un țiuit ascuțit și prelung, care acoperi vocile tuturor. El simți
vibrația sunetului până în oase.
– Liber.
Auzi un hârâit puternic, apoi trupul de pe targă se arcui în sus și căzu brutal la
loc. Un braț alunecă într-o parte, atârnând pe marginea tărgii.
– Și-a revenit, anunță cineva.
Johnny observă pe monitor bătăile inimii. Vacarmul parcă se mai potoli.
Câteva asistente se îndepărtară de pat, iar el văzu pentru prima oară pacientul.
Tully.
Se simțea ca și cum în cameră pătrunsese din nou aer. Johnny inspiră adânc.
Era sânge peste tot pe podea. O asistentă călcă în el, mai să se prăvălească.
Johnny se apropie de pat. Tully zăcea inconștientă, cu chipul plin de sânge și de
vânătăi; un os îi ieșea prin carnea sfâșiată a brațului.
Îi rosti numele; sau poate doar crezu că o face. Se strecură printre două
asistente, una care monta o linie intravenoasă și cealaltă care trase o pătură
albastră peste pieptul dezgolit al lui Tully.
Dr. Bevan apăru lângă el.
– N-ar trebui să fiți aici.
Johnny flutură mâna, incapabil să vorbească. Avea atâtea întrebări pentru acest
bărbat, și totuși, stând acolo, șocat de gravitatea rănilor, nu simți decât rușine.
Cumva, nu știa cum, jucase și el un rol în toată această poveste. O acuzase pe
nedrept pe Tully și o alungase din viața lui.
– Trebuie să o ducem în sala de operație, domnule Ryan.
– Va trăi?
– Șansele nu sunt foarte bune, spuse dr. Bevan. Dați-vă la o parte.
– Salvați-o, spuse Johnny, retrăgându-se cu mișcări ezitante când targa trecu
prin fața lui.
Ieși din salon amorțit și înaintă pe coridor, apoi merse în sala de așteptare a
secției de chirurgie de la etajul al patrulea, unde văzu o femeie stând într-un colț,
cu niște andrele în mâini. Plângea.
Se duse la femeia de la recepție și o informă că aștepta vești despre Tully Hart,
apoi se așeză lângă televizorul oprit. Simți cum îl încearcă o durere de cap și se
lăsă pe spate.
Se strădui să nu-și mai amintească tot ce nu mersese bine în anii de când Kate
nu mai era, toate greșelile pe care le făcuse – foarte multe. Preferă să se roage la
un Dumnezeu în care încetase să mai creadă în ziua decesului soției lui și spre
care își întorsese fața în ziua în care fiica lui dispăruse.
Rămase multe ore în sala de așteptare, privind oamenii venind și plecând. Nu
sunase pe nimeni încă. Aștepta vești despre starea lui Tully. Avusese parte de
destule telefoane cu vești tragice în familia lui. Bud și Margie locuiau acum în
Arizona; Johnny nu ar fi vrut să o alerteze pe Margie decât dacă era absolut
necesar. Ar fi sunat-o pe mama lui Tully, în ciuda orei matinale, dar habar nu
avea cum să dea de ea.
Cât despre Marah, nici măcar nu știa dacă i-ar răspunde la telefon.
– Domnule Ryan?
Johnny ridică brusc capul, văzându-l pe medicul neurolog venind la el.
Dădu să se ridice în picioare, să meargă în întâmpinarea medicului, dar se simți
slăbit.
Chirurgul îi puse mâna pe umăr.
– Domnule Ryan?
Johnny se forță să se ridice în picioare.
– Cum e, doctore Bevan?
– A supraviețuit intervențiilor chirurgicale. Urmați-mă.
Johnny fu condus într-o sală de ședințe mică, fără ferestre, nu departe de sala
de așteptare. În locul unui aranjament floral, în mijlocul mesei trona o cutie cu
șervețele.
Se așeză.
Dr. Bevan ocupă un loc în fața lui.
– În acest moment, cea mai mare îngrijorare o constituie edemul cerebral –
umflătura de la nivelul creierului. A suferit o traumă cerebrală masivă. Am
acționat asupra umflăturii, dar nu se știe cât de eficientă e intervenția. I-am
scăzut febra și i-am indus starea comatoasă ca să mai reducem tensiunea, dar
starea ei este critică. Este pe respirație asistată.
– Pot s-o văd? întrebă Johnny.
Doctorul încuviință din cap.
– Desigur. Veniți cu mine.
Îl conduse pe Johnny prin mai multe coridoare, toate albe, și luară liftul ca să
urce la un etaj superior. În cele din urmă, ajunseră la secția de terapie intensivă.
Dr. Bevan se duse spre un salon privat cu perete din sticlă, unul dintre cele
douăsprezece dispuse în formă de U în jurul camerei asistentelor.
Tully era întinsă pe un pat îngust, înconjurată de aparate. Părul îi fusese ras, iar
în craniu îi fusese făcută o gaură. Un cateter și o pompă lucrau pentru a elibera
presiunea intracraniană. Câteva tuburi intrau în ea – unul pentru respirație, unul
pentru hrănire și unul mergea la creier. Un ecran negru din spatele patului indica
presiunea intracraniană; altul îi monitoriza bătăile inimii. Avea brațul stâng în
ghips. Pielea ei palidă, vineție era rece.
– Traumele cerebrale sunt foarte impredictibile, explică dr. Bevan. În acest
moment, nu cunoaștem cu exactitate amploarea leziunilor. Sperăm să aflăm mai
multe în douăzeci și patru de ore. Mi-aș dori să pot fi mai convingător, dar totul
e incert.
Johnny știa câte ceva despre leziunile cerebrale. Suferise așa ceva ca reporter în
primul război din Irak. Avusese nevoie de multe luni de terapie pentru a
redeveni el însuși, și tot nu-și putea aminti explozia nici acum.
– Va fi normală când se va trezi?
– Dacă se trezește, aceasta e adevărata întrebare. Creierul ei funcționează, deși
nu știm cât de bine, din cauza tratamentului pe care i-l administrăm. Pupilele
reacționează, ceea ce e semn bun. Starea comatoasă îi va da corpului un răgaz,
sperăm. Dar dacă apare vreo hemoragie sau umflătura persistă…
Nu era nevoie să termine fraza. Johnny știa.
Zgomotul aparatului pentru respirație artificială îi aminti, cu fiecare sunet scos,
că Tully nu respira singură.
Acesta era sunetul unui Dumnezeu care ține pe cineva în viață – un zumzet
continuu de monitoare bipuind, indicatoare zbârnâind și aparate pentru
respirație fâșâind.
– Ce a pățit, de fapt? întrebă Johnny în cele din urmă.
– Accident de mașină, din câte am auzit, dar nu cunosc detalii. Dr. Bevan se
întoarse spre el. Este o femeie credincioasă?
– Nu. N-aș spune asta.
– Păcat. Credința poate fi o mare alinare în astfel de clipe.
– Da, spuse Johnny, încordat.
– Noi credem că ajută să li se vorbească pacienților aflați în comă, spuse dr.
Bevan.
Doctorul îl bătu pe umăr din nou, apoi ieși din salon.
Johnny se așeză lângă pat. Cât să fi rămas acolo, fixând-o cu privirea, gândind,
Luptă, Tully, murmurând cuvinte pe care nu le putea rosti cu voce tare? Destul
de mult pentru ca sentimentul de vinovăție și de regret să îi creeze o senzație de
sufocare.
De ce era nevoie de o tragedie pentru a vedea viața limpede?
Nu știa ce să-i spună, nu acum, după toate câte își spuseseră – și câte nu își
spuseseră. Singurul lucru pe care îl știa cu certitudine era acesta: dacă Kate ar fi
fost aici, i-ar fi tras o muștruluială zdravănă pentru felul în care se comportase
după moartea ei și pentru cum o tratase pe cea mai bună prietenă a ei.
Făcu singurul lucru care îi veni în minte ca să comunice cu Tully. Încet, timid,
începu să fredoneze cântecul care îi veni în minte, cel care îi amintise mereu de
Tully: „Just a small town girl, living in a lo-nely wor-ld…“7
Unde sunt? Am murit? Trăiesc? Undeva între cer și pământ?
– Kate? Simt o adiere caldă trecând pe lângă mine și o enormă ușurare. Katie?
spun, întorcând capul. Unde ești?
Moartă, spune ea simplu. Acum m-am întors. Deschide ochii.
Am ochii închiși? De-aia e așa de întuneric? Deschid încet ochii, și e ca și cum
m-aș trezi cu soarele în ochi. Lumina și căldura sunt atât de intense încât icnesc.
Îmi trebuie câteva secunde ca să mi se adapteze ochii la lumina puternică, iar
după aceea, constat că trupul meu s-a întors în salonul de spital. Acolo, jos, are
loc o intervenție chirurgicală. Câțiva oameni în halate stau în jurul unei mese de
operații. Bisturie și alte instrumente sclipesc pe niște tăvi argintii. Sunt aparate
peste tot, bipuind, bâzâind, huruind.
Privește, Tully.
Nu vreau.
Privește.
Mă mișc, deși nu intenționez asta. M-a cuprins o groază cumplită. E mai rea
decât durerea. Știu ce urmează să văd pe masa aceea îngustă.
Pe mine. Și, totuși, parcă nu sunt eu.
Trupul meu este pe masă, acoperit cu un cearșaf albastru, pătat de sânge.
Asistentele și chirurgii vorbesc; cineva îmi rade părul.
Arăt atât de mică și de palidă fără păr, ca un copil. O persoană în halat îmi unge
capul chel cu o alifie maro.
Aud un sunet ca de bormașină și îmi vine să vomit.
– Nu-mi place aici, îi spun lui Kate. Du-mă undeva.
Vom fi mereu aici, dar închide ochii.
– Cu plăcere.
Bezna care mă împresoară brusc mă sperie de data asta. Nu știu de ce. Este
ciudat, zău așa, pentru că în sufletul meu ascund multe emoții negative, dar frica
nu face parte dintre ele. Eu nu mă tem de nimic.
Ha. Te temi de dragoste mai mult decât oricare altă persoană pe care am
cunoscut-o vreodată. De-aia îi pui mereu la încercare pe oameni și îi alungi.
Deschide ochii.
Deschid ochii, și, preț de o secundă, este încă întuneric, apoi niște culori
sângerează din bezna de nepătruns de deasupra, prelingându-se precum
logaritmii ăia din Matrix, solidificându-se în niște șuvițe. Mai întâi cerul, de un
albastru desăvârșit, fără urmă de nori, apoi cireșii în floare – mănunchiuri de
flori rozalii atârnă de ramuri și plutesc în aerul dulceag. Clădirile capătă și ele
contur, niște structuri roz gotice cu aripi și turnuri elegante, iar în cele din urmă,
iarba verde, presărată cu alei betonate ce duc în toate direcțiile. Suntem la
Universitatea din Washington. Culorile sunt dureros de vii. Peste tot, băieți și
fete – copii – cu rucsacuri în spinare, prinși în tot soiul de jocuri și întreceri sau
stând întinși pe iarbă cu cărți deschise în față. De undeva, dintr-un radio-
casetofon dat la maximum, răsună piesa „I’ve Never Been to Me“. Doamne, cât
am mai urât melodia asta!
– Nu e nimic real, spun. Nu-i așa?
Real este o noțiune relativă.
Nu departe de locul unde stăm noi în iarbă, două fete stau întinse una lângă
alta; una brunetă, cealaltă, blondă. Blonda poartă niște pantaloni bufanți și tricou
și are o agendă deschisă în față. Cealaltă fată – bine, aia sunt eu, știu asta, îmi
amintesc când îmi purtam părul astfel tapat și tras de pe frunte, prins cu o
panglică uriașă metalică; ba îmi amintesc și hanoracul alb scurt în talie și cu un
umăr gol. A fost preferatul meu. Toți – noi – arătăm atât de tineri că nu îmi pot
reține zâmbetul.
Mă întind pe spate, simțind iarba gâdilându-mi brațele goale, simțindu-i
mirosul reavăn, familiar. Suntem din nou împreună, privind același cer albastru.
De câte ori, în cei patru ani petrecuți la UW, am făcut exact asta? Lumina din
jurul nostru este magică, limpede, efervescentă precum șampania sclipind în
lumina soarelui. Mă simt complet liniștită în lumina asta. Durerea este doar o
amintire îndepărtată aici, mai ales că o am pe Kate din nou lângă mine.
Ce s-a întâmplat în seara asta? întreabă ea, tulburând puțin acea liniște.
– Nu-mi amintesc. Ciudat, dar adevărat. Nu-mi pot aminti.
Îți poți aminti, dar nu vrei.
– Poate că am un motiv întemeiat.
Poate.
– De ce ești aici, Kate?
Tu m-ai chemat, ai uitat? Am venit pentru că ai nevoie de mine. Și ca să-ți
reamintesc.
– Ce anume?
Suntem făcuți din amintirile noastre, Tul. La final, ăsta e singurul bagaj pe care
îl iei cu tine. Dragostea și amintirile, doar ele rămân. De aceea îți trece toată viața
pe dinaintea ochilor când mori – alegi amintirile pe care le dorești. E ca atunci
când îți faci bagajul.
– Dragostea și amintirile? În cazul ăsta, sunt în mare încurcătură. Nu-mi
amintesc nimic, cât despre dragoste…
Ascultă.
Se aude o voce.
– Va fi normală când se va trezi?
– Hei, spun eu. Dar ăsta-i…
Johnny. Rostește numele soțului ei cu multă dragoste și durere.
– … dacă se trezește, aceasta e adevărata întrebare…
O voce de bărbat.
Stai puțin. Vorbesc despre moartea mea. Și despre posibilitatea unei afecțiuni
grave – o viață cu o traumă craniană. În minte mi se formează o imagine – eu,
imobilizată la pat, ținută în viață cu ajutorul aparatelor, incapabilă să gândesc, să
vorbesc sau să mă mișc.
Mă concentrez din răsputeri și sunt din nou în salonul de spital.
Johnny stă lângă patul meu, privindu-mă. Un străin în halat albastru este lângă
mine.
– Este o femeie credincioasă?
Asta spune străinul.
– Nu. N-aș spune asta, zice Johnny, obosit.
Vocea îi este încărcată de atâta tristețe, că îmi vine să îl iau de mână, în ciuda a
tot ceea ce s-a întâmplat între noi, sau poate tocmai din acest motiv.
Se așază lângă patul pe care zace trupul meu.
– Îmi pare rău, spune el către sinele meu care nu poate auzi.
Cât am așteptat să aud aceste cuvinte de la el, dar de ce? Înțeleg acum că mă
iubește. Văd asta în ochii lui plini de lacrimi, în mâinile lui tremurânde, în felul
în care își ține capul plecat în rugăciune. El nu obișnuiește să se roage, îl cunosc
prea bine; după cum își ține bărbia coborâtă în piept, pare înfrânt.
O să-i fie dor de mine, chiar și după tot ce s-a întâmplat.
Și mie o să-mi fie dor de el.
– Luptă, Tully.
Vreau să-i răspund, să știe că l-am auzit, că sunt aici, dar nimic nu
funcționează.
– Deschide ochii, îi poruncesc trupului meu. Deschide ochii. Spune-i că și ție îți
pare rău.
În acel moment, el începe să fredoneze cu o voce dogită. „Just a small town
girl…“
Doamne, cât îl iubesc pe omul ăsta! spune Kate.
Este la jumătatea cântecului când intră cineva în salon. Un bărbat vânjos într-o
jachetă sport maro ieftină și pantaloni largi albaștri.
– Sunt detectivul Gates, se recomandă bărbatul.
Aud cuvintele accident de mașină și prin minte mi se derulează rapid câteva
imagini – o noapte ploioasă, un stâlp de beton, mâinile mele pe volanul mașinii.
Toate se încheagă într-o amintire. Simt cum se pune totul cap la cap, cum capătă
noimă, dar înainte să compun acest puzzle, primesc în piept o lovitură atât de
puternică încât mă izbesc cu spatele de perete. Durerea este zdrobitoare,
ucigătoare.
CODALBASTRUSĂVINĂDRBEVAN.
– Kate! urlu eu, dar prietena mea a dispărut.
Zgomotele sunt ca niște tunete acum, ecouri, bufnituri, bipuri. Nu pot respira.
Durerea din piept mă sfâșie.
LIBER.
Sunt aruncată în aer ca o păpușă de cârpe și, acolo sus, izbucnesc în flăcări.
Când se termină, plutesc din nou, coborând odată cu multe steluțe.
Kate mă ia de mână în întuneric și, în loc să cădem, zburăm. Aterizăm ușor, ca
într-un zbor de fluturi, ne așezăm pe două șezlonguri din lemn uzate, cu fața spre
plajă. Lumea e cufundată în întuneric, dar, cumva, năucitor de strălucitoare: alb,
lună albă, infiniți aștri, lumânări pâlpâind în borcane agățate de crengile unui
arțar bătrân.
Terasa din spatele casei lui Kate.
Aici, durerea e doar un ecou, nu o pulsație. Slavă Domnului!
O aud pe Kate respirând lângă mine. Cu fiecare expirație, simt miros de
lavandă și de încă ceva, zăpadă, poate. Johnny este distrus, spune ea, amintindu-
mi unde rămăseserăm cu discuția despre viața mea. Nu am crezut asta.
– Toți am fost distruși. Ăsta e tristul, jalnicul adevăr. Tu ai fost liantul care ne
ținea pe toți laolaltă. Fără tine…
Urmează o tăcere prelungă, iar eu mă întreb dacă în timpul ăsta ea își amintește
viața ei, iubirile ei. Ce simți când afli că oamenii nu pot trăi fără tine? Ce simți
când știi că ai fost iubită de atâția oameni?
Ce s-a întâmplat cu tine după ce el s-a mutat la Los Angeles?
Oftez.
– N-aș putea să mă îndrept pur și simplu spre nenorocita aia de lumină
strălucitoare și să termin cu toate astea?
Tu ai urlat după mine, ai uitat? Tu ai spus că ai nevoie de mine. Sunt aici. De
aceea trebuie să-ți amintești. Și cu asta, basta. Așadar, vorbește.
Mă las pe spate în scaun, ridicându-mi privirea spre o lumânărică ce arde în
interiorul pereților rotunjiți din sticlă ai borcanului. Un șnur gros ține borcanul
fix; o briză imposibilă îl leagănă din când în când, și lumina se împrăștie printre
crengile întunecate de la poalele arborelui.
– După moartea ta, Johnny și copiii s-au mutat la Los Angeles. Totul s-a
petrecut rapid, mutarea lor. Soțul tău a decis brusc să plece la Los Angeles, și
până să mă dezmeticesc eu, duși au fost el și copiii. Îmi amintesc că mi-am luat
rămas-bun în noiembrie 2006, că am rămas cu mama și tatăl tău pe alee,
făcându-le cu mâna. După aceea, m-am dus acasă și m-am târât…
în pat. Știu că trebuie să mă întorc la muncă, dar nu pot. Sincer, ideea în sine
mă copleșește. Nu-mi pot aduna forțele pentru a-mi relua viața fără cea mai bună
prietenă. Gândul ăsta mă apasă; închid ochii. Este în regulă să fii deprimat un
timp, cine n-ar fi?
Nu știu cum, dar pierd două săptămâni. Adică nu le pierd de-adevăratelea. Știu
unde sunt ele și unde sunt eu. Mă simt ca un animal rănit într-un bârlog
întunecat, îngrijindu-mă de ghimpele din labă, incapabilă să găsesc pe cineva
care să mi-l scoată. O sun pe Marah în fiecare seară la unsprezece. Știu că nici ea
nu are somn. Stau întinsă în pat, ascultându-i lamentările despre decizia tatălui ei
de a se muta, și îi dau încurajări că totul va fi bine, dar nici una din noi nu crede
asta. Promit să vin în vizită curând.
Până la urmă, nu mai suport. Arunc păturile de pe mine și încep să mă plimb
prin apartament, aprinzând luminile și deschizând tot felul de cutii. Lumina
inundă camerele, iar în strălucirea ei mă văd pentru prima oară: am părul încâlcit
și slinos, ochii mei poartă o privire sticloasă, iar hainele de pe mine sunt șifonate.
Arăt ca mama. Mi-e rușine și mă simt prost că am decăzut atât de mult și atât
de repede.
E timpul să îmi revin.
Exact. Ăsta e țelul meu. Nu pot să stau așa, pur și simplu, să tânjesc după cea
mai bună prietenă și să îi jelesc moartea. Trebuie să las toate astea în urmă și să
merg mai departe.
Știu cum să procedez. Toată viața mea am făcut asta. Îmi sun agentul, stabilesc
o întâlnire cu el. E în Los Angeles. O să mă întâlnesc cu agentul meu, mă întorc
la lucru și îi surprind cu o vizită inopinată pe Johnny și pe copii.
Da. Perfect. Ce mai plan!
Odată stabilită întâlnirea, mă simt mai bine. Fac un duș și îmi coafez părul cu
grijă. Observ că am rădăcinile albe.
Când s-a întâmplat asta?
Mă încrunt. Îmi prind părul la spate, într-o coadă de cal, ca să nu mi se mai
vadă rădăcinile albe. Mă fardez strident. Ies în lume, la urma urmei, și în ziua de
azi sunt aparate foto peste tot. Mă îmbrac în singurul articol vestimentar care îmi
vine confortabil peste șoldurile care mi s-au lățit – o fustă neagră tricotată, cu
croială creion. Cizme până la genunchi, la care asortez o bluză neagră de mătase
cu guler asimetric.
Mă descurc – adică îmi sun agentul de turism și fac rezervări, mă îmbrac și în
tot acest timp zâmbesc, spunându-mi: Pot face asta, bineînțeles că pot –, apoi
deschid ușa apartamentului și simt cum mă cuprinde panica. Mi se usucă
gâtlejul, fruntea mi se umple de broboane de sudoare, bătăile inimii mi se
accelerează.
Mi-e frică să ies din casă.
Nu știu ce dracului se întâmplă cu mine, dar n-am să suport asta. Inspir adânc
și pornesc. Până la lift, până la mașină, mă sui la volan. Simt cum îmi bate inima
să-mi sară din piept.
Pornesc mașina și ies pe aglomerata stradă a orașului Seattle. Toarnă cu găleata;
ploaia răpăie în parbriz, îngreunându-mi vizibilitatea. Cu fiecare secundă care
trece vreau să mă întorc acasă, dar nu o fac. Mă forțez să merg mai departe, până
când ajung în avion, pe locul rezervat la clasa business.
– Martini, îi comand însoțitoarei de bord.
Privirea de pe chipul ei îmi amintește că nu este încă miezul zilei. Cu toate
astea, cred că un pahar de alcool este singurul lucru care mă poate ajuta să
traversez acest jenant episod.
Relaxată după două pahare de martini, sunt în sfârșit capabilă să mă las pe
spate în scaun și să închid ochii. Am să mă simt mai bine după ce îmi voi relua
activitatea. Munca a fost mereu salvarea mea.
În Los Angeles, văd un șofer în costum negru, cu o plăcuță ridicată. HART. Îi
predau gentuța de voiaj din piele de vițel și îl urmez până la o mașină parcată în
față. Pe drumul de la LAX la Century City, traficul este infernal. Oamenii care
circulă pe aceste șosele expres claxonează constant, de parcă ar schimba astfel
situația, iar motocicliștii schimbă benzile de circulație cu manevre imprudente,
făcând slalom printre mașini.
Mă instalez confortabil pe canapeaua moale și închid ochii, profitând de acest
moment pentru a-mi aduna gândurile și a-mi organiza ideile. Acum, că sunt aici,
mergând înainte, reluându-mi viața, mă simt puțin mai calmă. Sau, poate, efectul
martiniului îmi conferă această senzație. Indiferent de motiv, sunt pregătită să
revin în profesie.
Mașina oprește în fața impozantei clădiri albe, ce se distinge doar printr-o
plăcuță discretă pe care sunt gravate cuvintele: CREATIVE ARTISTS AGENCY.
Interiorul clădirii este o întindere nesfârșită de sticlă și marmură albă, ca un
iglu imens, la fel de rece. Toată lumea este îmbrăcată elegant, în costume scumpe.
Femei frumoase și bărbați chipeși se mișcă ca într-o ședință foto pentru o revistă.
Fata de la recepție nu mă recunoaște. Nici măcar după ce îmi spun numele.
– Oh, spune ea, cu privirea absentă. Domnul Davison vă așteaptă? Luați loc, vă
rog.
Sincer, deși fac sforțări să fiu amabilă, îmi cam vine să o pun la punct pe fata
asta, dar sunt conștientă că trebuie să am o conduită adecvată pe culoarele sacre
ale CAA, așa că îmi mușc limba și ocup un loc în sala de așteptare modern
decorată.
Aștept.
Și aștept.
După mai bine de douăzeci de minute peste ora stabilită pentru întâlnire, un
tânăr într-un costum italian vine la mine. Fără o vorbă, de parc-ar fi o dronă, mă
conduce la etajul trei, într-un birou situat pe colț.
Agentul meu, George Davison, stă așezat în spatele unui birou imens. Se ridică
în picioare când intru. Ne îmbrățișăm, un pic stângaci, și eu mă dau înapoi.
– Ia te uită! spune el, indicându-mi să iau loc pe scaun.
Mă așez.
– Arăți bine, îi spun.
Mă măsoară din priviri. Observă că m-am îngrășat, nu mă îndoiesc de asta, iar
părul meu strâns în coadă nu-l păcălește. Nu îi scapă rădăcinile albe. Eu mă
foiesc încurcată în scaun.
– M-a surprins telefonul tău, spune el.
– N-a trecut chiar atât de mult timp.
– Șase luni. Am lăsat cel puțin douăsprezece mesaje pentru tine. N-am primit
răspuns la nici unul.
– Știi ce s-a-ntâmplat, George. Am aflat că prietena mea cea mai bună avea
cancer. Am vrut să-i fiu alături.
– Și acum?
– A murit.
Este pentru prima oară când rostesc asta cu voce tare.
– Îmi pare rău.
Îmi șterg ochii.
– Mda, ce să zic. Sunt pregătită să mă întorc la muncă acum. Aș vrea să încep
filmările luni.
– Am impresia că glumești.
– Crezi că e prea curând luni?
Nu-mi place felul în care mă privește George.
– Haide, Tully. Ești mai inteligentă de atât.
– Nu știu ce vrei să zici, George.
Interlocutorul meu se foiește pe scaun. Pielea scumpă a acestuia scoate un fâșâit
discret, ca o șoaptă.
– Emisiunea ta, Draga mea prietenă, a fost numărul unu pe segmentul ei anul
trecut. Agențiile de publicitate se băteau pentru spațiu. Producătorii ofereau cu
plăcere produse spectatorilor tăi, care străbăteau sute de kilometri, mulți dintre
ei, și stăteau la coadă cu orele ca să te vadă.
– Cunosc toate aceste amănunte, George. De aceea sunt aici.
– Tu ai părăsit platoul, Tully. Ai oprit microfonul, ți-ai luat rămas-bun de la
public și ai plecat.
Mă aplec în față.
– Prietena mea…
– Cui dracului îi pasă?
Mă dau înapoi, uluită.
– Cum crezi că a primit rețeaua de televiziune plecarea ta? Sau angajații tăi,
care s-au trezit peste noapte cu toții șomeri?
– Eu… Eu…
– Corect. Nu te-ai gândit la ei, nu-i așa? Rețeaua de televiziune a vrut să te dea
în judecată.
– Habar n-am avut…
– Nu mi-ai răspuns la telefon, se răstește el. M-am luptat ca un tigru ca să te
apăr. Au luat decizia să nu te acționeze în justiție – au considerat că asta n-ar da
bine prin prisma relațiilor cu publicul, ținând cont de boala incurabilă a prietenei
tale. Dar au retras emisiunea din grilă, n-au mai difuzat-o în reluare și te-au
înlocuit.
Cum de nu știu asta?
– M-au înlocuit? Cu cine?
– Întâlnirile cu Rachael Ray. A dat lovitura în audiențe. Urcă vertiginos. Și Ellen
și Judecătoarea Judy înregistrează în continuare audiențe record. Și Oprah,
desigur.
– Stai puțin. Ce vrei să spui mai exact? Eu am emisiunea mea, George. Eu sunt
producătoarea.
– Dar nu ai o rețea de televiziune. Proprietarii postului TV dețin deocamdată
dreptul exclusiv să transmită reluările emisiunilor. Și nu le difuzează. Pentru că
sunt foarte supărați.
Nici măcar nu pot procesa această informație. Eu am avut mereu succes.
– Vrei să spui că s-a zis cu Draga mea prietenă?
– Nu, Tully. Vreau să spun că s-a zis cu tine. Cine va angaja pe cineva care
pleacă tam-nesam, fără preaviz?
Da, nu-i a bună.
– Voi produce o altă emisiune. La noroc. O s-o vindem noi înșine.
– Ai vorbit recent cu administratorul afacerii tale?
– Nu. De ce?
– Îți amintești că ai donat o sumă substanțială fundației Stand Up 2 Cancer,
acum patru luni?
– A fost un cadou pentru Kate. Și unde mai pui că a fost o publicitate grozavă.
S-a relatat despre asta în Entertainment Tonight.
– Un gest frumos, adorabil, fără îndoială. Doar că tu nu încasezi bani de
niciunde, Tully. După ce ai renunțat intempestiv la emisiune. A trebuit să plătești
o mulțime de angajați când ai sistat înregistrarea emisiunii. Te-a costat o mică
avere. Și haide să spunem lucrurilor pe nume, nu te-ai priceput niciodată să
economisești.
– Vrei să spui că sunt falită?
– Falită? Nu. Încă ai o situație mai mult decât confortabilă. Dar am vorbit cu
Frank. Nu ai suficienți bani pentru a finanța o producție de televiziune. Și nimeni
nu va fi dispus să investească în tine în acest moment.
Simt cum mă cuprinde panica; bat din picior, degetele mi se strâng pe brațele
scaunului.
– Carevasăzică, îmi trebuie o slujbă.
George mă privește cu tristețe. În ochii lui se oglindește caleidoscopul întregii
noastre relații. Mi-a devenit agent cu aproape două decenii în urmă, când mă
aflam pe treapta cea mai de jos a ierarhiei emisiunii matinale a acestei rețele de
televiziune. Ambiția noastră comună ne adusese împreună. El negociase fiecare
contract din cariera mea și mă ajutase să câștig sume colosale de bani, pe care i-
am aruncat, în mare parte, pe călătorii și daruri extravagante.
– Nu va fi ușor. Nu mai ești în formă, Tul.
– Vrei să spui că pot lucra doar la vreun post local de televiziune?
– Spun că ai fi norocoasă dacă ți-ai găsi de lucru la un post local de televiziune.
– Nici vorbă de top zece.
– Nu cred.
Compasiunea din privirea lui este mai mult decât pot îndura.
– Muncesc de la paisprezece ani, George. Am obținut o slujbă la publicația
Queen Anne Bee în liceu și am transmis în direct înainte să împlinesc douăzeci și
doi de ani. Mi-am construit cariera de la zero. Nu mi-a dat nimeni nimic. Glasul
mi se frânge. Mi-am pus tot sufletul în muncă. Am sacrificat tot. Nu am copii, soț
sau familie. Am… munca mea.
– Cred că ar fi trebuit să te gândești la asta înainte, spune el, dar blândețea din
voce nu anulează asprimea replicilor lui.
Are dreptate. Cunosc lumea jurnalismului și, mai mult decât atât, pe aceea a
televiziunii. Cunosc prea bine zicala „ochii care nu se văd se uită“. Știu că nu te
poți comporta cum am făcut-o eu și să revii triumfătoare.
În cazul ăsta, de ce nu am știut asta în iunie?
Ba am știut.
Cu siguranță am știut. Dar am ales-o în schimb pe Kate.
– Găsește-mi de lucru, George. Te implor. Mă întorc cu spatele înainte ca el să
observe ce m-a costat această ultimă rugăminte. Nu cerșesc. Nu am cerșit
niciodată nimic… în afară de dragostea mamei mele. Ceea ce nu a fost decât o
pierdere inutilă de timp.
Merg cu pași repezi pe sacrele coridoare albe, fără a avea contact vizual cu
nimeni, tocurile pantofilor mei țăcănind pe podeaua din marmură. Afară, soarele
strălucește atât de puternic, că mă dor ochii. Asud.
Voi rezolva asta.
Negreșit.
Sunt la ananghie, nu contest asta, dar sunt o supraviețuitoare, și așa am fost
mereu.
Îi fac semn șoferului și mă urc din nou în mașină, recunoscătoare pentru
liniștea din habitaclul întunecos. Capul îmi zvâcnește de durere.
– Beverly Hills, doamnă?
Johnny și copiii.
Vreau să merg la ei acum. Vreau să îi povestesc lui Johnny despre toate aceste
necazuri și să primesc asigurări din partea lui că le voi depăși cu bine.
Dar nu pot face asta. Rușinea mă copleșește și mândria mă împiedică.
Îmi pun la ochi ochelarii de soare.
– LAX.
– Da, doamnă.
Mă adun încetul cu încetul. Strâng ochii și spun în șoaptă: O să fie bine. Și repet
asta ca pe o mantră.
Dar, pentru prima oară în viața mea, nu mă pot convinge. Panica, teama, furia,
înfrângerea dau în mine o luptă crâncenă, copleșindu-mă. În avion, spre casă,
izbucnesc de două ori în plâns și trebuie să îmi țin strâns mâna la gură ca să îmi
înghit suspinele.
După aterizare, cobor din avion ca un zombi; ochii înroșiți îmi sunt acoperiți
de ochelarii de soare.
M-am mândrit mereu cu profesionalismul meu, iar etica mea profesională este
legendară. Asta îmi spun, prefăcându-mă că nu mă simt atât de fragilă și de
firavă ca un fir de păr.
În emisiunea mea, obișnuiam să le spun spectatorilor că poți avea totul în viață.
Îi sfătuiam că ceară ajutor, să aloce timp și pentru ei înșiși, să afle ce vor cu
adevărat. Să fie egoiști. Să fie generoși.
Adevărul este că eu nu știu cum să am totul. Nu am avut niciodată nimic
altceva în afară de muncă. Kate și familia ei mi-au fost suficiente, dar acum văd
golul din viața mea.
Tremur când parchez în fața blocului unde locuiesc. Mi se pare că nu mă mai
pot controla.
Deschid ușa și intru în holul blocului.
Inima îmi bate cu putere, abia respir. Oamenii se uită la mine. Știu și ei că sunt
o ratată.
Cineva mă atinge. Mă sperie atât de tare, că aproape mă prăbușesc.
– Domnișoară Hart? Este portarul. Stanley. Sunteți bine?
Scutur ușor din cap ca să îmi limpezesc gândurile. Trebuie să îl rog să îmi
parcheze mașina, dar mă simt… de parcă aș fi beată. Mă apucă un râs nervos,
care îmi zgârie urechile.
Stanley se încruntă.
– Domnișoară Hart? Vă ajut să ajungeți acasă?
Acasă.
– Plângeți, domnișoară Hart, constată portarul meu pe un ton blajin.
Ridic ochii la el. Inima îmi bate atât de repede, încât mi-e rău și nu pot să
respir.
Ce se întâmplă cu mine?
Am brusc impresia că m-a lovit un camion în piept. Icnesc de durere.
Întind mâna spre Stanley. Ajutor, spun cu o voce firavă, în timp ce mă împiedic
de ceva și mă prăbușesc pe podeaua rece din beton.
– Domnișoară Hart?
Deschid ochii și mă pomenesc pe un pat de spital.
Un bărbat în halat alb stă lângă mine. Este înalt și nu e înzestrat cu un aspect
prea plăcut; are părul negru, prea lung pentru această eră conservatoare. Fața îi e
ușor plată, cu un nas puțin coroiat. Are tenul în nuanța cafelei cu lapte. Cu
origini hawaiiene, poate, sau asiatice și afro-americane. Greu de apreciat. Observ
că are niște tatuaje de-a lungul încheieturilor mâinilor – din acelea cu motive
tribale.
– Sunt dr. Grant, se recomandă el. Vă aflați la urgență. Vă amintiți ce s-a
întâmplat?
Îmi amintesc totul; amnezia ar fi o binecuvântare. Dar nu vreau să discut
despre asta, mai ales cu acest bărbat, care mă privește de parcă aș fi un obiect
avariat.
– Îmi amintesc, răspund eu.
– Asta e bine. Se uită pe fișa mea. Tallulah.
Habar n-are cine sunt. Asta mă deprimă.
– Când pot să plec de-aici? Văd că inima mea funcționează normal acum.
Vreau să plec acasă și să mă prefac că nu am avut un atac de cord. Asta îmi
amintește că am patruzeci și șase de ani. Cum de a fost posibil să sufăr un infarct?
Medicul își pune niște ochelari de vedere ridicol de demodați.
– Ei bine, Tallulah…
– Tully, vă rog. Doar mama mea, care suferă de o boală mintală, îmi spune
Tallulah.
Bărbatul se uită la mine pe deasupra ochelarilor.
– Mama dumneavoastră suferă de o boală mintală?
– Era o glumă.
Doctorul nu este impresionat de umorul meu. Probabil că trăiește într-o lume
în care oamenii își cultivă singuri hrana și citesc tratate de filosofie înainte de
culcare. Este la fel de străin de lumea mea cum sunt eu de lumea lui.
– Înțeleg. Ideea este că nu ați suferit ceea ce noi numim în mod obișnuit un
atac de cord.
– AVC?
– Un atac de panică are adesea simptome similare…
Mă ridic în capul oaselor.
– Oh, nu. Eu nu am avut un atac de panică.
– Ați luat vreun medicament înainte de episodul atacului de panică?
– Nu am avut un atac de panică. Și bineînțeles că nu am luat medicamente.
Arăt ca una dependentă de medicamente?
Se pare că medicul nu știe cum să abordeze discuția cu mine.
– Mi-am luat libertatea de a contacta un coleg pentru o consultație…
Înainte ca el să termine fraza, perdelele sunt trase în lături, și dr. Harriet Bloom
vine spre patul meu. Este înaltă și zveltă; severă este cuvântul care îmi vine în
minte pentru a o caracteriza – până îi vezi blândețea din privire. O cunosc pe
Harriet de mulți ani. Este un psihiatru renumit și a fost invitată în emisiunea mea
de multe ori. Mă bucur să văd o față cunoscută.
– Harriet. Slavă Domnului!
– Bună, Tully. Mă bucur că am fost de gardă. Harriet îmi zâmbește, apoi se uită
la doctor. Ei bine, Desmond, ce face pacienta noastră?
– Nu e încântată că a suferit un atac de panică. Se pare că ar fi preferat un atac
de cord.
– Cheamă-mi un taxi, Harriet. Mă car dracului de-aici.
– Doamna doctor este un specialist redutabil, mi-o întoarce Desmond. Nu se
ocupă cu comenzi de taxiuri.
Harriet îmi zâmbește jenată.
– Des nu se uită la televizor. Probabil că nu ar recunoaște-o nici pe Oprah.
Nu mă surprinde că doctorul meu afișează un aer de superioritate. Se comportă
ca un autodidact care nu are nevoie să meargă la școală. Pun pariu că a fost un
rebel în tinerețe, dar bărbații de vârstă mijlocie cu tatuaje nu fac parte din sfera
mea de interes. Îmi imaginez că ține în garaj un Harley-Davidson, alături de o
chitară electrică. Dar, sincer, ar trebui să trăiești într-o peșteră ca să nu știi cine e
Oprah.
Harriet ia fișa mea de la Desmond.
– Am cerut un RMN. Paramedicii spun că s-a lovit de podea destul de rău. Se
uită la mine și observ din nou că mă judecă, găsindu-mi tot felul de defecte,
probabil. O femeie albă, de vârstă mijlocie, în haine scumpe, care a suferit un
accident fără motiv. Sănătate, domnișoară Hart!
Felul în care îmi zâmbește este enervant de protocolar, apoi pleacă.
– Slavă Domnului! spun cu un oftat.
– Ai suferit un atac de panică, îmi explică Harriet când rămânem singure.
– Așa susține dr. Granola.
– Ai avut un atac de panică, repetă Harriet, pe un ton mai blând de data asta.
Lasă jos fișa și se apropie de pat. Chipul ei ascuțit, prea ascuțit pentru a fi cu
adevărat frumos, afișează un aer regal, detașat, dar ochii ei trădează o femeie
căreia, în ciuda chipului auster și a atitudinii rigide, îi pasă mult de oameni.
– Ai fost deprimată, presupun? întreabă Harriet.
Vreau să inventez o minciună, să zâmbesc, să râd. În schimb, încuviințez din
cap, umilită de această slăbiciune. Într-un fel, aș fi preferat să fi suferit un atac de
cord.
– Sunt obosită, spun încet. Și nu dorm bine.
– Am să-ți prescriu Xanax contra anxietății de care suferi, spune Harriet. Vom
începe cu o doză de 0,5 miligrame, de trei ori pe zi. Plus de asta, cred că ți-ar fi de
mare folos câteva ședințe de terapie. Dacă ești pregătită să îți reiei munca, poate
reușim să te ajutăm să îți recapeți controlul asupra vieții.
– Turneul pentru viață al lui Tully Hart? Mersi, dar nu. De ce să mă gândesc la
ceea ce mă face să sufăr? Ăsta a fost mereu mottoul meu.
– Cunosc prea bine semnele unei stări depresive, explică psihiatra, și simt în
vocea ei o tristețe amară. Mă gândesc deodată că Harriet Bloom știe ce înseamnă
tristețea, disperarea, singurătatea. Depresia nu e ceva de care să ne fie rușine,
Tully, și nu trebuie ignorată. Se poate agrava.
– Mai rău decât azi? Cum e posibil?
– Oho, e posibil, crede-mă.
Sunt prea epuizată ca să mai pun întrebări, dar sincer, nu vreau să știu ce are de
spus. Durerea pe care o simt în ceafă mi se amplifică.
Harriet scrie două rețete și mi le înmânează. Mă uit la ele. Xanax pentru atacuri
de panică și Ambien contra insomniei.
Toată viața am evitat narcoticele. Nu e nevoie să fii geniu ca să înțelegi de ce.
Când crești alături de o mamă dependentă de droguri, mișcându-se ca un zombi
și vomitând toată ziua, vezi efectul negativ al drogurilor.
Ridic ochii la Harriet.
– Mama mea…
– Știu, îmi retează Harriet vorba. Este unul dintre adevărurile care vin odată cu
viața din bolul de cristal al celebrității. Toată lumea îmi cunoaște trista poveste.
Biata Tully, abandonată și lipsită de iubirea mamei sale hippie, narcomană.
Mama ta este dependentă de droguri. Ești îndreptățită să dai dovadă de precauție
în privința asta, dar nu te abate de la prescripția medicală.
– Ar fi tare bine să pot dormi.
– Îmi permiți să te întreb ceva?
– Sigur.
– De când te prefaci că nu ai o suferință?
Întrebarea ei mă lovește ca un trăsnet.
– De ce mă întrebi asta?
– Deoarece, Tully, uneori fântâna se umple, iar apa începe să dea pe răscol.
– Prietena mea cea mai bună a murit luna trecută.
– Aha, zice Harriet. Atât. Apoi încuviințează din cap și continuă: Treci pe la
mine, Tully. Fă-ți o programare. Te pot ajuta.
După ce pleacă, mă las din nou pe pernă și oftez. Conștientizez perfect
circumstanțele în care mă aflu.
O femeie amabilă, mai în vârstă, mă conduce la parter pentru un RMN, apoi un
doctor tânăr, foarte chipeș, care mi se adresează cu apelativul „domniță“, mă
informează că, la vârsta mea, căderi precum cea pe care o suferisem eu pot
provoca traume cervicale și că durerea va dispărea. Îmi scrie o rețetă pentru
analgezice și îmi recomandă câteva ședințe de fizioterapie.
Când sunt condusă în scaunul cu rotile înapoi în salon, sunt mai mult decât
obosită. Îi îngădui asistentei să îmi povestească despre faptul că emisiunea mea
despre copiii autiști a salvat viața celei mai bune prietene a verișoarei sale, reușesc
chiar să zâmbesc și să îi mulțumesc când nesfârșita poveste se încheie în cele din
urmă. Îmi administrează o pastilă de Ambien. După aceea, mă întind pe pat și
închid ochii.
Pentru prima dată după multe luni, dorm toată noaptea.

Capitolul 7
Xanaxul ajută. Sub efectul lui, sunt mai puțin nervoasă și neliniștită. Când dr.
Granola îmi întocmește formele de externare, am deja în minte un plan. Gata cu
văicăreala! Gata cu așteptarea!
Acasă, mă pun pe telefoane. Sunt în branșă de douăzeci de ani; sigur cineva are
nevoie de un moderator pentru ora de vârf a audienței.
O veche prietenă, Jane Rice, e prima pe care o sun.
– Desigur, spune ea. Treci pe la mine.
Mai că îmi vine să râd. Atât de ușurată mă simt. George se înșelase în privința
lui Tully Hart.
Mă pregătesc cu grijă pentru interviu. Știu cât este de importantă prima
impresie. Mă tund și îmi vopsesc părul.
– Oh, vai de mine, spune Charles – stilistul meu de mult timp – când mă așez
pe scaun. Cineva s-a întors la natură.
Îmi înfășoară capa turcoaz în jurul gâtului și trece la treabă.
În ziua întâlnirii cu Jane, mă îmbrac cu atenție în nuanțe conservatoare –
costum negru și bluză de un lila-pal. Nu am mai călcat în clădirea KING-TV de
ani de zile, dar mă simt numaidecât bine în pielea mea. Asta e lumea mea. La
recepție, sunt întâmpinată ca o eroină și nu trebuie să mă recomand, ceea ce e o
ușurare, astfel că umerii mi se destind. În spatele recepționerei sunt fotografii
mari cu Jean Enerson și Dennis Bounds, moderatorii știrilor de noapte.
Un asistent mă conduce pe scări, pe lângă niște uși închise, până la un mic
birou situat la etajul doi, unde Jane Rice stă în picioare în dreptul ferestrei, în
mod evident așteptându-mă.
– Tully, spune ea, venind în întâmpinarea mea cu mâna întinsă.
Dăm mâna.
– Bună, Jane. Mulțumesc că m-ai primit.
– Desigur. Desigur. Ia loc.
Mă așez pe scaunul indicat de ea.
Ea se așază în spatele biroului și se trage mai aproape, fără a-și lua ochii de la
mine.
Iar eu știu. Așa, pur și simplu.
– Nu mă poți angaja.
Nici măcar nu este o întrebare, cel puțin din punctul meu de vedere. Oi fi fost
eu moderator de talk-show în ultimii ani, dar tot jurnalist am rămas. Mă pricep
să citesc oamenii. E una dintre abilitățile mele de căpătâi.
Amica mea oftează din toți rărunchii.
– Am încercat. Presupun că ai cam distrus toate punțile în urma ta.
– Nimic? întreb eu încet, sperând ca vocea să nu-mi trădeze disperarea. Nici
măcar un post de reporter, nu în fața camerelor? Am experiență.
– Îmi pare rău, Tully.
– De ce-ai fost de acord să ne întâlnim?
– Ai fost eroina mea, spune ea. Visam să fiu ca tine.
Ai fost o eroină.
Deodată, mă simt bătrână. Mă ridic în picioare.
– Îți mulțumesc, Jane, spun încet și ies din biroul ei.
Un Xanax mă calmează. Știu că nu ar trebui să măresc doza, dar am nevoie de
el.
Acasă, fac abstracție de senzația crescândă de panică și mă apuc de lucru. Mă
așez la birou și încep să îi contactez telefonic pe toți cei pe care îi cunosc în
branșă, mai ales pe cei cărora le-am făcut cândva servicii.
La ora șase, sunt epuizată și înfrântă. Am telefonat la toate cunoștințele din
primele zece companii de pe piață și de la rețelele de televiziune cele mai
importante și mi-am sunat agentul. Nimeni nu are vreo ofertă pentru mine. Nu
pricep: acum șase luni, eram regina lumii. Cum de am căzut în halul ăsta atât de
repede?
Apartamentul mi se pare deodată mai mic decât o cutie de pantofi și încep să
respir greu. Mă îmbrac cu ce îmi vine la mână – niște blugi prea strâmți și o
bluză mai lungă, care îmi acoperă talia prea strânsă.
E trecut de șase și jumate când ies din clădire. Străzile și trotuarele sunt pline de
navetiști care se întorc acasă de la serviciu. Mă amestec în mulțimea de oameni în
haine impermeabile, ignorând ploaia ce cade peste noi. Nici măcar nu știu
încotro merg, până nu văd terasa restaurantului și barului Virginia Inn.
Mă strecor printre mesele de afară și intru. Interiorul întunecos este perfect în
aceste momente. Mă pot face nevăzută aici. Mă duc la bar și comand un martini
sec.
– Tallulah, corect?
Întorc privirea. Dr. Granola e lângă mine. Ce noroc pe mine să dau nas în nas
cu bărbatul care m-a văzut în starea cea mai proastă. În penumbră, chipul lui are
trăsături aspre, emanând oarecare furie. Părul lung, neprins îi atârnă în față. Are
antebrațele acoperite de tatuaje ca niște manșete.
– Tully, îl corectez. Ce căutați dumneavoastră într-un loc ca ăsta?
– Colectă pentru văduve și orfani.
Așa întrebare, așa răspuns.
Râde.
– Am venit să beau ceva, Tully. La fel ca tine. Ce mai faci?
Pricep sensul subtil al întrebării și îmi displace profund. Cu siguranță, nu am
chef să discut despre faptul că mă simt foarte vulnerabilă.
– Bine. Mulțumesc.
Barmanul îmi aduce băutura. Îmi dau silința să n-o dau pe gât.
– Pe mai târziu, doctore, spun, îmi iau paharul și mă duc la o măsuță retrasă
într-un colț din fundul barului.
Mă trântesc pe scaunul tare.
– Pot să îți țin companie?
Ridic privirea.
– Ar conta dacă aș spune nu?
– Dacă ar conta? Bineînțeles. Doctorul se așază pe scaunul din fața mea. M-am
gândit să te sun, spune el după o tăcere lungă, stânjenitoare.
– Și?
– Nu m-am decis.
– Vai de mine, mi-a stat inima!
Prin boxele încastrate în pereți, vocea răgușită, vibrantă, de jazz a lui Norah
Jones îi îndeamnă pe oameni să evadăm împreună.
– Ieși des la întâlniri?
Întrebarea mă surprinde într-atât, că pufnesc în râs. Se pare că bărbatul ăsta
rostește cu voce tare tot ce-i trece prin minte.
– Nu. Tu?
– Sunt un doctor celibatar. Mă combin mai des decât un set de popice. Vrei să-
ți povestesc cum se procedează în zilele noastre?
– Analize de sânge și anamneze? Prezervative Durex?
Bărbatul se holbează la mine ca la un exponat insolit de muzeu.
– În regulă, zic. Cum funcționează jocul întâlnirilor în zilele noastre?
– La vârsta noastră, cu toții avem niște povești care contează mai mult decât ai
crede. Relatându-le celorlalți și ascultându-le pe ale altora poate fi un început.
După cum văd eu lucrurile, există două metode: spune-ți povestea deschis dintr-
o suflare sau desfășoar-o în mai multe episoade pe parcursul câtorva invitații la
cină. Vinul este de mare folos în cea de-a doua variantă, mai ales dacă povestea e
lungă, plicticoasă și autoflatantă.
– De ce cred oare că pe mine m-ai inclus în ultima categorie?
– Ar trebui?
Mă surprinde faptul că zâmbesc.
– Poate.
– Deci, uite care-i planul meu. Spune-mi povestea ta, și vom vedea dacă asta e o
întâlnire adevărată sau doar una întâmplătoare.
– Nu este o întâlnire adevărată. Mi-am comandat singură de băut și nu m-am
epilat.
Doctorul zâmbește și se lasă pe spate în scaun.
Bărbatul ăsta are ceva care mă intrigă, un anume farmec pe care nu l-am
remarcat prima dată. Și, la drept vorbind, ce altceva mai bun am de făcut?
– Tu, primul.
– Povestea mea e simplă. M-am născut în Maine, la țară, la o fermă care a
aparținut familiei mele de mai multe generații. Janie Traynor era vecina mea. Ne-
am îndrăgostit cam prin clasa a opta, imediat după ce ea nu m-a mai atacat cu
cocoloașe de hârtie. Timp de vreo douăzeci și ceva de ani, am făcut totul
împreună. Am mers la Universitatea din Ney York, ne-am căsătorit la biserica
din oraș și am avut o foarte frumoasă fiică. Zâmbetul începe să-i pălească, dar își
recompune mimica și își îndreaptă umerii. Un șofer beat, spune el. A intrat pe
contrasens și a lovit mașina în plin. Janie și Emily au murit pe loc. De atunci, am
rămas doar eu. M-am mutat în Seattle, crezând că o schimbare de peisaj mă va
ajuta. Am patruzeci și trei de ani, în caz că te interesează. Pari genul de femeie
ahtiată după detalii. Se apleacă în față. E rândul tău.
– Am patruzeci și șase de ani. Te-am întrecut la capitolul ăsta, deși nu-mi face
plăcere. Din păcate, îmi poți citi cap-coadă povestea vieții pe Wikipedia, așa că n-
are rost să-ți vând gogoși. Am o diplomă de jurnalist obținută la Universitatea
din Washington. Am muncit din greu ca să urc în ierarhia televiziunii de știri și
am devenit faimoasă. Am produs un talk-show de mare succes, Draga mea
prietenă. Munca a fost viața mea, dar… acum câteva luni, am aflat că prietena
mea cea mai bună a fost diagnosticată cu cancer la sân. Mi-am abandonat cariera
ca să îi fiu alături. Se pare că asta a fost o greșeală de neiertat, iar eu am ajuns în
momentul de față o poveste cu tentă moralizatoare în loc să fiu o vedetă
strălucitoare. Nu am fost niciodată căsătorită și nu am copii, singura mea rudă în
viață e mama, care își spune Cloud. Cam asta ar fi tot.
– Nu ai pomenit nimic despre dragoste, spune el încet.
– Așa e, nu am pomenit.
– Niciodată?
– O singură dată, zic încet și continui pe un ton și mai scăzut. Poate. S-a
întâmplat acum o veșnicie.
– Și…
– Am ales cariera.
– Hmmm.
– Hmmm, ce?
– Asta-i o premieră pentru mine, atâta tot.
– O premieră. Adică?
– Povestea ta e mai tristă decât a mea.
Nu-mi place cum mă privește, ca și cum aș fi vulnerabilă cumva. Dau pe gât
restul de martini și mă ridic în picioare. Indiferent ce are de gând să spună acum,
nu vreau să aud.
– Mulțumesc pentru informațiile despre întâlniri, spun. La revedere, doctore
Granola.
– Desmond, îl aud că mă corectează, dar am plecat deja de lângă el,
îndreptându-mă spre ușă.
Acasă, iau două pastile de Ambien și mă bag în pat.
Nu îmi place ce aud. Xanax. Ambien, spune Kate, întrerupându-mi povestea.
Așa e cu prietena cea mai bună. Te cunoaște. Din fir a păr, până în vârful
unghiilor, cum se spune. Ba mai rău de-atât, îți vezi propria viață prin ochii ei.
Așa au stat lucrurile mereu: Kate este vocea nelipsită din capul meu.
– Mda, spun. Am făcut câteva greșeli. Dar cea mai rea nu au fost
medicamentele.
Dar care a fost cea mai rea?
Șoptesc numele fiicei sale.
3 septembrie 2010
Ora 8.10
Timpul se scurgea foarte lent în spitale. Johnny ședea pe scaunul acela
incomod, lipit de patul lui Tully.
Își scoase telefonul mobil din buzunar și se uită la ecran. În cele din urmă,
accesă lista de contacte și îi sună pe Margie și pe Bud. Socrii lui locuiau acum în
Arizona, nu departe de sora văduvă a lui Margie, Georgia.
Margie răspunse la al treilea ton de apel, parcă respirând greu.
– Johnny! spuse ea, iar el percepu voioșia din glasul ei. Ce mă bucur să te aud!
– Bună, Margie.
– Ce s-a întâmplat? întrebă Margie după o scurtă pauză.
– Tully. A avut un accident de mașină. Nu știu prea multe, dar e internată aici,
la Sacred Heart. Este rău, Margie, continuă el după un răstimp. E în comă…
– Ne urcăm în primul avion și venim. Îl trimit pe Bud direct la Bainbridge, să
stea cu băieții după ce se întorc de la școală.
– Mersi, Margie. Ai idee cum pot să dau de mama ei?
– Nu-ți face griji. Dau eu de Dorothy. Marah știe?
El oftă la gândul că trebuia să-și sune fiica.
– Încă nu. Sincer, habar n-am cum să dau de ea, dar găsesc eu o soluție. Nici
măcar nu știu dacă o să-i pese.
– Sun-o, spuse Margie cu blândețe.
Johnny își luă la revedere și încheie convorbirea telefonică. Închise ochii pentru
o clipă, pregătindu-se sufletește pentru următoarea convorbire. Fiica lui era
foarte sensibilă în prezent; un cuvânt, și o putea îndepărta.
Lângă el, un aparat bipuia constant, amintindu-i cu fiecare sunet că o ținea pe
Tully în viață, respirând pentru ea, dându-i o șansă.
O șansă pe care dr. Bevan o considera nu foarte bună.
Nu avea nevoie de rapoartele medicilor pentru a ști asta. Vedea cu ochii lui în
ce stare gravă era Tully.
Accesă din nou lista de contacte, fără tragere de inimă, și mai formă un număr.
Marah.

Capitolul 8
3 septembrie 2010
Ora 10.17
Librăria Dark Magick din Portland, Oregon, se mândrea cu o atmosferă creată
grație luminii calde, parfumului de ulei esențial de tămâie și draperiilor negre. Pe
rafturi prăfuite erau îngrămădite tomuri vechi; existau secțiuni dedicate unor
subiecte precum tămăduirea spirituală, practicile Wiccan, ritualuri păgâne și
meditație. Nu încăpea îndoială, chiar și pentru cel mai neatent observator, că
prăvălia aceasta viza să creeze senzația unui spațiu insolit și încărcat de
spiritualitate. Singura problemă erau hoții. În lumina slabă și în aerul încărcat de
fum, era greu să supraveghezi marfa. Prea multă marfă părăsea magazinul
înghesuită prin buzunare și rucsacuri.
Marah Ryan își avertizase de câteva ori șefa în această privință, dar aceasta
refuza să își bată capul cu astfel de preocupări lumești.
Așa că Marah renunță. De fapt, nici nu-i păsa prea mult. Aceasta era încă o
slujbă idioată dintr-un lung șir de slujbe idioate pe care le avusese în doi ani de
când absolvise liceul. Singurul lucru bun în toate aceste experiențe era că nimeni
nu îi făcea morală pentru felul cum arăta. Nemaipunând la socoteală că, de
obicei, programul de lucru era bun. Dar săptămâna asta aveau inventar, așa că
Marah trebuise să vină la serviciu cu noaptea-n cap, ceea ce i se părea groaznic,
mai ales că trebuia să numere tot felul de chestii care oricum nu se vindeau
vreodată. Majoritatea magazinelor făceau inventar după terminarea
programului. Nu și Dark Magick. Aici, inventarul se făcea înainte de răsăritul
zorilor. De ce? Marah nu avea nici cea mai vagă idee.
În acest moment, stând în secțiunea Voodoo, numărând și înregistrând
lumânări negre în formă de cranii, cocheta cu ideea abandonării acestui loc de
muncă lipsit de orice perspectivă, dar gândul de a începe să își caute din nou de
lucru și să se mute o deprima.
La drept vorbind, pe ea o deprima orice. Nu privi în viitor, acceptă prezentul.
Asta îi recomandase psihiatrul, în urmă cu câțiva ani, femeia aceea cu ochi de
rechin, îmbrăcată în costum ecosez, care o mințise pe Marah în aproape orice
privință. Dr. Harriet Bloom.
Timpul vindecă rănile.
Mă voi face bine.
Dă-ți voie să jelești.
Indiferent ce simți este în regulă.
Tot felul de rahaturi. Nu ajuta la nimic să ignori suferința sufletească. Ba
dimpotrivă.
Analiza era singura consolare. În loc să te prefaci că nu ești conștient de o
durere sufletească, e de preferat să pătrunzi în străfundurile ei, să te îneci în ea.
Există pace în pierdere, frumusețe în moarte, libertate în regret. Învățase asta pe
propria-i piele.
Termină de numărat lumânările în formă de cranii și puse borderoul în
dulapul de cărți. Era destul de sigură că va uita unde îl lăsase, dar cui îi păsa?
Trebuia să ia o pauză. Într-adevăr, era cam devreme, dar reguli de genul ăsta nu
se aplicau pe aici.
– Mă duc la masă, Star, strigă ea.
– Bine, auzi răspunsul venind de undeva. Salută-le pe vrăjitoare din partea mea.
Marah dădu ochii peste cap. Indiferent de câte ori i-ar fi spus șefei sale că nu
era vrăjitoare și că nici prietenele ei nu făceau parte din vreo frăție a vrăjitoarelor,
Starla nu o credea niciodată.
– Cum zici tu, spuse și traversă librăria întunecată până la tejgheaua din față, de
unde își luă telefonul mobil din sertarul plin cu tot felul de flecuștețe.
Starla susținea că nimic nu spulberă mai abitir vraja comerțului decât soneria
unui telefon.
Marah își luă telefonul și ieși din librărie. Ușa se deschise cu un mieunat de
pisică – versiunea magazinului pentru clopoțelul de la intrare. Îl ignoră și ieși la
lumină. Literalmente.
Observă pe ecranul telefonului patru apeluri nepreluate în ultimele două ore.
De la tatăl ei.
Era o zi de septembrie superbă în centrul Portlandului. Lumina soarelui scălda
această zonă istorică a orașului, făcând clădirile scunde din cărămidă să pară
îngrijite. Își lăsă bărbia în piept. Învățase în urmă cu mult timp să nu privească în
ochi oamenii „normali“ de pe stradă. Aceștia îi dezaprobau pe copiii ca ea cu
priviri critice. Oricum, nu erau cu adevărat oameni „normali“. Cei mai mulți
erau ca ea, aveau aceleași suferințe în suflet, niște fructe care putrezesc încetul cu
încetul.
Pe măsură ce se apropia de apartamentul ei, peisajul din jur se urâțea, devenea
mai sumbru. Gunoi adunat în șanțuri și afișe cu copii pierduți prinse pe stâlpi de
lemn sau lipite în ferestre murdare. În parcul de peste drum, adolescenți fără
adăpost dormeau sub copaci, în niște saci de dormit ca vai de lume, cu câini
lângă ei. În această zonă a orașului, nu puteai înainta nici doi metri fără să vezi
copii cerșind bani.
Ei nu-i cereau.
– Salut, Marah! i se adresă un băiat îmbrăcat în negru din cap până-n picioare.
Ședea pe pragul unei uși, fumând o țigară și dându-i bomboane M&M unui
doberman jigărit.
– Salut, Adam!
Mai merse câteva străzi și se opri, uitându-se în stânga și în dreapta.
N-o urmărea nimeni. Păși pe treapta de beton și intră în cantina săracilor Light
of God Mission.
Liniștea era descurajantă, ținând cont de numărul mare de oameni de acolo.
Marah rămase cu privirea în pământ tot drumul până în spațiul central.
Oameni fără adăpost ședeau unii lângă alții pe niște bănci lungi, cu brațele
încrucișate protector în jurul tăvilor galbene din plastic din fața lor. Mulți
oameni stăteau înșirați astfel la mese de plastic, încotoșmănați cu haine peste
haine, în ciuda vremii frumoase de afară. Își țineau părul nespălat ascuns sub
fesuri tricotate, majoritatea găurite.
Erau mai mulți tineri decât de obicei. Din cauza situației economice, probabil.
Lui Marah îi era milă de ei. La douăzeci de ani, ea știa deja ce înseamnă să-ți cari
toate posesiunile într-o toaletă de benzinărie.
Se așeză la coada care înainta încet, ascultând târșâitul picioarelor în jurul ei.
Primi la micul dejun un terci de ovăz apos și o felie de pâine uscată. Nu avea
nici un gust, dar îi umplu stomacul și fu recunoscătoare pentru asta. Colegilor ei
de apartament nu le plăcea faptul că ea venea aici. Paxton spunea că fură de la
Tătucu – dar ei îi era foame. Uneori, era pusă în situația să aleagă între mâncare
și chirie; mai ales în ultimul timp. Își duse castronul gol și lingura la geam și le
puse în coșul gri din cauciuc care era deja plin-ochi cu vase murdare – mai puțin
cuțite.
Ieși degrabă din cantină și coti pe stradă. Urcă dealul fără grabă și intră în
clădirea veche din cărămidă, cu ferestre crăpate și verandă șuie. La câteva
geamuri erau atârnate cearșafuri murdare în loc de perdele.
Acasă.
Marah ocoli un container de gunoi care dădea pe răscol și trecu pe lângă o
pisică tărcată. Înăuntru, avu nevoie de câteva clipe ca să i se obișnuiască ochii cu
întunericul. Becul din hol se arsese în urmă cu două luni, și nimeni nu avea bani
să-l schimbe. Așa-zisul administrator era complet nepăsător.
Urcă cele patru etaje. La ușa de la intrarea apartamentului, o jumătate de coală
de hârtie, pe care era scris un ordin de evacuare, atârna într-un cui ruginit. Rupse
bucata aceea de hârtie și o aruncă pe jos, apoi deschise ușa. Micuța garsonieră, cu
podele denivelate, distruse de apă, și cu pereți cenușii, era plină de fum și
mirosea a țigări de marijuana și de cuișoare. Colegii ei de apartament ședeau
tolăniți confortabil pe niște scaune. Leif zdrăngănea la chitară în dorul lelii, de
parcă ar fi fost drogat, iar Sabrina, cu șuvițele ei afro, fuma canabis. Băiatul care
își zicea Șoarecele dormea pe un maldăr de saci de dormit. Paxton ședea într-un
fotoliu extensibil, pe care îl recuperase dintr-un tomberon de lângă serviciu.
Ca de obicei, era îmbrăcat în negru – blugi strâmți pe picior, niște bocanci
scorojiți fără șireturi și un tricou zdrențăros inscripționat cu logoul formației
rock Nine Inch Nails. Paloarea pielii îi era accentuată de părul negru lung până la
umeri, cu irizații albastre, și de ochii în nuanța whisky-ului.
Marah păși peste boarfe, cutii de pizza și peste pantofii vechi ai lui Leif. Paxton
ridică privirea la ea, cu un zâmbet forțat. Îi întinse o bucată de hârtie cu niște
mâzgălituri pe ea. Ea își dădu seama după scris cât de drogat era băiatul.
– Cea mai recentă, preciză el.
Recită poezia cu voce tare, dar prea încet pentru ca ceilalți să audă.
– Suntem noi… noi doi… în beznă, așteptând, știind… că dragostea este
mântuirea noastră și sfârșitul nostru… nimeni nu ne vede cum ne salvăm unul
pe celălalt.
– Te-ai prins? spuse el, zâmbind apatic. Are dublu înțeles.
Romantismul lui îi impresiona sufletul plin de răni. Luă bucata de hârtie de la
el, studiind cuvintele așa cum studiase cândva Shakespeare la orele de literatură
din liceu, în urmă cu o veșnicie. Când Paxton întinse mâna, ea îi văzu frumoasele
cicatrici albe de la încheietură. Băiatul acela era singura persoană din viața ei care
înțelegea durerea; el îi arătase cum să o transforme, să se bucure de ea, să se
contopească în ea.
Sabrina se lungi pe o parte pe podea, întinzându-i pipa cu canabis.
– Hei, Mar. Vrei să tragi un fum?
– Da, sigur.
Simțea nevoia să tragă fumul acela dulce în plămâni și să îl lase să-și facă efectul
magic, dar până să traverseze camera, telefonul îi sună.
Băgă mâna în buzunar și scoase micul Motorola Razr mov, pe care îl avea de
ani de zile.
– Mă sună tata, anunță ea. Din nou.
– Nu-i convine deloc că ești pe picioarele tale. Bineînțeles că te verifică, spuse
Leif. De-aia îți achită factura la telefon.
Paxton se uită la ea.
– Hei, Sabrina, pasează-mi și mie pipa aia. Prințesa e sunată.
Marah se simți imediat jenată de faptul că avusese privilegiul să crească în lux.
Pax avea dreptate; fusese ca o prințesă până murise regina. Pe urmă, tot basmul
se năruise. Telefonul se opri. Imediat recepționă un mesaj: Urgență. Sună-mă.
Marah se încruntă. Nu mai vorbise cu tatăl ei de… cât să fi trecut? Un an?
Nu. Nu era corect. Știa exact când vorbise ultima oară cu el. Cum de uitase?
Decembrie 2009. Cu nouă luni în urmă.
Știa că lui îi era dor de ea și că regreta ultima lor conversație. Nenumăratele
mesaje primite de la el stăteau mărturie pentru regretul care îl măcina. De câte
ori îi trimisese mesaje, implorând-o să se întoarcă acasă?
Dar niciodată nu-i spusese că ar fi vorba de vreo urgență. Nu încercase
niciodată vreun tertip de genul acesta, ca să o facă să îl sune.
Păși peste Sabrina și îl ocoli pe Leif, care leșinase cu chitara pe piept, și se duse
în bucătăria care mirosea a lemn putregăit și a mucegai. Acolo, formă numărul
de mobil al tatălui ei. El răspunse atât de repede, că ea își dădu seama că aștepta
telefonul ei.
– Marah, tata la telefon, spuse el.
– Da, m-am prins.
Se retrase într-un colț al bucătăriei, unde un aragaz defect și o chiuvetă ruginită
sprijineau între ele un frigider verde din anii ’60.
– Ce faci, Maimuțico?
– Nu-mi mai spune așa.
Se sprijini de frigider, punând pe seama acestuia fiorul rece pe care îl resimți
subit.
El oftă.
– Ești pregătită să îmi spui unde ești? Nici măcar nu am știut în ce fus orar te
afli. Dr. Bloom e de părere că treci printr-o fază, atâta tot…
– Nu trec prin nici o fază, tată. Este viața mea. Se îndepărtă de frigider. În
spatele ei, auzea pipa cu apă bolborosind în camera de alături și pe Pax și pe
Sabrina râzând. Fumul dulceag o purtă departe. Îmbătrânesc, tată. Care-i
urgența?
– Tully a avut un accident de mașină, spuse el. E grav. Nu știm dacă va
supraviețui.
Marah inspiră scurt, disperat. Nu și Tully.
– Of, Doamne…
– Unde ești? Aș putea veni să te iau…
– Portland, răspunse ea încet.
– Oregon? Îți cumpăr bilet de avion. După o pauză, adăugă: Sunt zboruri din
oră-n oră. Îți pot cumpăra un bilet fără dată de întoarcere, pe care să-l ridici de la
agenția din Alaska.
– Două bilete, spuse ea.
El făcu din nou o pauză.
– Bine. Două. Ce zbor…
Ea închise telefonul fără să-și ia rămas-bun.
Paxton intră în bucătărie.
– Care-i treaba? Arăți speriată.
– Nașa mea e pe moarte, spuse ea.
– Toți murim, Marah.
– Trebuie s-o văd.
– După tot ce-a făcut?
– Vino cu mine. Te rog? Nu pot merge singură, spuse ea. Te rog.
El miji ochii; Marah simți cum privirea lui tăioasă o sfârtecă.
Băiatul își dădu părul lung după urechea în care purta un cercel din argint.
– E o idee proastă.
– Nu stăm mult. Te rog, Pax. Am să fac rost de niște bani de la tata.
– Sigur, se învoi el până la urmă. Merg.
*
Marah simțea cum oamenii se holbează la ea și la Pax în micuțul aeroport din
Portland.
Îi plăcea că oamenii așa-zis normali se simțeau ofensați de înfățișarea gotică a
lui Pax, de acele de siguranță din urechile lui și de tatuajele de pe gât și de pe
claviculă. Nu erau în stare să vadă frumusețea ornamentațiilor din jurul
cuvintelor tatuate și nici umorul ironic.
Marah urcă în avion, își ocupă locul din spate și își prinse centura de siguranță.
Își privi reflexia chipului sumbru în geamul hubloului: ochi căprui puternic
conturați cu dermatograf, buze mov și șuvițe roz în păr.
În avion se auzi un sunet scurt când porniră în mare viteză pe pistă, după care
se înălțară în văzduhul senin.
Închise ochii. Amintirile îi bântuiau necontenit conștiința.
Nu voia să mai rememoreze trecutul, niciodată. De-a lungul anilor, îl îngropase
complet – diagnosticul, cancerul, despărțirea, funeraliile și nesfârșitele luni triste
care urmaseră –, dar toate aceste amintiri reînviau acum, ieșind la suprafață.
Închise ochii și se văzu pe ea însăși așa cum fusese în ultima zi normală pe care
o trăise: o adolescentă de cincisprezece ani în drum spre școală.
– Doar nu crezi că te duci îmbrăcată așa la școală? spuse mama, intrând în
bucătărie.
Așezați la masă, la micul dejun, gemenii tăcură brusc și se uitară la Marah ca
doi popândăi.
– Oh-oh, făcu Wills.
Lucas încuviință din cap atât de rapid, încât i se zgâlțâi claia de păr.
– Nu este nimic în neregulă cu hainele mele. Marah se ridică de la masă. Asta se
numește modă, mamă. Măsură de sus până jos ținuta mamei – pijama ieftină și
scămoșată din flanel, păr neîngrijit, papuci demodați – și se încruntă. Ar trebui să
mă crezi în privința asta.
– Ținuta ta este perfectă pentru Pioneer Square la miezul nopții, când ești cu
peștele tău. Din păcate, azi e marți dimineață, luna noiembrie, iar tu ești anul doi
de liceu, nu invitată la emisiunea lui Jerry Springer. Dă-mi voie să fiu mai
explicită: fusta aia de blugi este atât de scurtă că ți se văd chiloții – roz cu
floricele –, iar tricoul e clar cumpărat de la raionul de bebeluși. Nu te duci la
școală cu buricul la vedere.
Marah lovi enervată cu călcâiul în podea. Asta era exact ce își dorea să vadă
Tyler la ea în acea zi. O va privi și se va gândi că este cool, nu prea mică.
Mama se prinse de scaunul din fața ei, își încleștă mâna pe spătarul lui ca o
bătrână. Se așeză cu un oftat. Apoi își luă cana cu cafea – cea pe care scria CEA
MAI BUNĂ MAMĂ DIN LUME – și o apucă cu ambele mâini, de parcă ar fi
simțit nevoia să se încălzească.
– Nu mă simt îndeajuns de bine ca să mă cert cu tine azi, Marah. Te rog.
– Păi, nu te certa.
– Exact. Nu mă cert. Nu te duci la școală arătând ca Britney Spears drogată. Și
nici cu fesele sau cu buricul la vedere. Punct. Chestia mișto e că sunt mama ta.
Adică un fel de director executiv în casa asta. Ideea este următoarea: casa mea,
regulile mele. Schimbă-ți hainele sau suportă consecințele. Consecințe care, dacă-
mi dai voie să adaug, încep cu întârzierea la școală și cu pierderea prețiosului tău
telefon, și devin din ce în ce mai grave.
Mama lăsă cana de cafea din mână.
– Tu încerci să-mi distrugi viața.
– Ah, mi-ai dibuit perfect planul, fir-ar să fie. Mama se aplecă și îi ciufuli părul
lui Wills. Voi, băieții mei, sunteți încă mici. Vor mai trece niște ani până să ajung
să vă distrug și vouă viețile. Nu vă faceți griji.
– Știm, mami, spuse Wills serios.
– Marah s-a înroșit la față, observă Lucas, apoi reveni la activitatea lui de a
ridica un turnuleț Cheerios.
– Autobuzul către școală al familiei Ryan pleacă în zece minute, anunță mama.
Se sprijini cu palmele pe masă și se ridică încet în picioare.
Nu mă simt îndeajuns de bine ca să mă cert cu tine azi.
Acesta fusese indiciul numărul unu. Nu că Marah l-ar fi contabilizat ori s-ar fi
sinchisit în vreun fel. Continuase să aibă aceeași conduită – să învețe la școală, să
fie populară, să se asigure că orice persoană interesantă dorea să se
împrietenească cu ea. Totul, până la acea primă reuniune de familie.
– Azi am fost la doctor, anunță mama. Nu aveți de ce să vă îngrijorați, dar sunt
bolnavă.
Marah îi auzi pe băieți vorbind, punând tot felul de întrebări stupide,
nepricepând nimic. Lucas, mămos din fire, se duse la mama și o îmbrățișă.
Tata îi scoase pe băieți din cameră. Când trecu pe lângă Marah, se uită la ea cu
lacrimi în ochi, iar ea simți cum i se înmoaie genunchii. Nu exista decât un singur
motiv pentru care ar fi plâns.
Se uită la mama ei și o studie cu atenție – pielea foarte palidă, cearcănele negre
de sub ochi, buzele crăpate, lipsite de culoare. Bolnavă.
– E cancer, nu-i așa?
– Da.
Marah tremura atât de tare încât își încleștă mâinile una în alta încercând să le
stăpânească. Cum de nu știuse că așa ceva era posibil, că viața ți se putea da peste
cap într-o fracțiune de secundă?
– Te vei face bine, nu?
– Doctorii spun că sunt tânără și sănătoasă, așa că sunt șanse să mă vindec.
Așa ar trebui.
– Merg la cei mai buni doctori, adăugă mama. Am să trec peste chestia asta.
Marah expiră cu putere.
– Bine, atunci, spuse în cele din urmă, simțind cum acea cumplită tensiune din
piept slăbește.
Mama ei nu mințea niciodată.
Dar mințise. Mințise și murise, iar fără ea, viața lui Marah își pierduse sensul.
În anii care urmaseră, făcuse eforturi disperate pentru a ajunge să cunoască o
femeie care dispăruse, dar nu-și mai amintea decât o mamă răpusă de cancer –
femeia palidă, fragilă, fără păr și fără sprâncene, cu brațe albe și subțiri ca niște
vreascuri.
Oribila „celebrare a vieții mamei“ fusese insuportabilă. Marah știuse ce
așteptări erau de la ea în seara aceea. Toată lumea îi spusese. Tata afirmase fără
vlagă: E nasol, știu, dar asta și-a dorit. Bunica spusese: Mă poți ajuta în
bucătărie – va fi mai ușor decât să îți umble mintea aiurea. Doar Tully fusese
onestă și nu se prefăcuse. Ea spusese atât: Dumnezeule mare, prefer să-mi scot
ochii decât să fac asta. Marah, îmi dai și mie o furculiță?
Octombrie 2006. Marah închise ochii și își aminti. Atunci începuse totul să o ia
complet razna. Seara funeraliilor. Stătuse acasă, în capul scărilor, uitându-se jos
la încăperea plină de oameni…
îmbrăcați în negru. La intervale de câteva minute, se auzea soneria de la intrare
și încă o femeie, ținând în mână o caserolă acoperită cu folie, intra (pentru că, nu-
i așa, nimic nu-ți provoacă un apetit mai mare decât înmormântarea unei
persoane dragi). Muzica era și ea o versiune funestă – un fel de jazz care o făcea
pe Marah, fata de șaisprezece ani, să se gândească la bărbați bătrâni, cu cravate
subțiri, și la femei bătrâne, cu cocuri în creștetul capului.
Știa că ar fi trebuit să coboare și ea, să discute cu lumea, să le ofere de băut și să
strângă farfuriile, dar nu putea suporta toate fotografiile acelea cu mama ei
înșirate peste tot. În plus, de fiecare dată când se uita întâmplător la careva –
mama vreunui copil din echipa de fotbal, mama vreunui copil de la clubul de
dans, doamna Baakie de la băcănie –, avea negreșit parte de privirea aceea
compătimitoare, care îi smulgea inima din piept și îi amintea că pierderea
suferită era ireversibilă. Trecuseră două zile – două zile –, și femeia aceea plină de
viață, mereu veselă, din fotografii se ștergea deja din amintire. Marah nu-și putea
contura în minte decât figura albă ca de ceară, muribundă a mamei sale.
Se auzi din nou soneria de la intrare.
Prietenele ei intrară pe ușă ca niște luptătoare gata să salveze prințesa, umăr
lângă umăr, cu machiajul scurs de atâtea lacrimi vărsate, cu ochii triști.
Marah nu avusese niciodată mai mare nevoie de ele ca acum. Se ridică în
picioare, clătinându-se. Ashley, Coral și Lindsey urcară în fugă scările și o
strânseră în brațe, toate odată. O ținură atât de strâns că tălpile i se desprinseră
practic de pământ, iar lacrimile pe care și le reținuse atâta vreme izbucniră brusc.
– Nici nu știm ce să spunem, începu Coral când Marah făcu, în sfârșit, un pas
în spate.
– Mama ta era mișto rău de tot, spuse Ashley serioasă, iar Lindsey aprobă din
cap.
Marah își șterse ochii.
– Ce bine era să-i fi spus și eu asta!
– Ea știe asta, nu mă îndoiesc, spuse Ash. Mama zice să-ți spun asta.
– Mai țineți minte când a adus brioșe la ora doamnei Robbins? Le decorase
exact ca în cartea aia pe care o citeam atunci. Cum se numea?
Lindsey se încruntă, încercând să-și amintească titlul cărții.
– Mrs. Frisby and the Rats of NIMH. Le-a făcut la brioșe mustăți, adăugă Coral.
A fost uluitor.
Încuviințară toate din cap, cu ochii scăldați în lacrimi.
Marah își amintea și ea: Ai venit în clasa mea? DOAMNE FEREȘTE! Și în ce
naiba te-ai îmbrăcat?
– La cinematograful Pavilion rulează la miezul nopții Coşmarul dinaintea
Crăciunului. Cred că ar trebui să mergem, spuse Lindsey. Putem intra la Jason’s
până-ncepe.
Marah aproape că spuse: Mama nu mi-ar da voie în veci. Gândul acesta o făcu
să lăcrimeze din nou. Simțea cum emoțiile îi scapă de sub control, nemaiavând
siguranță de sine. Slavă Domnului că prietenele ei erau alături de ea!
– Să mergem, spuse ea, coborând cu ele scările și traversând camera de zi.
Când ajunse la ușă, ar fi putut jura că aude vocea mamei. Ia vino aici,
domnișorico. Voi patru nu mergeți la nici un film de la miezul nopții. Pe insula
asta nu se întâmplă lucruri bune după ora unsprezece noaptea.
Marah se opri. Prietenele se adunară în jurul ei.
– N-ar trebui să-l anunți pe tatăl tău că plecăm? întrebă Lindsey.
Marah se întoarse și privi la mulțimea cernită din camera de zi. Imaginea
semăna oarecum cu una dintre petrecerile de Halloween date de părinții ei.
– Nu, spuse ea încet. Tatăl ei nu venise să o caute nici măcar o dată în noaptea
aceea, iar Tully plângea de câte ori se uita la ea. Nu va observa nimeni c-am
plecat.
Asta era datoria mamei, să aibă grija copiilor. Iar mama nu mai era.
A doua zi dimineață, tatăl ei decisese că aveau nevoie de o vacanță. De ce
credea tatăl ei că nisipul și surfingul ar fi ajutat, Marah nu avea nici cea mai vagă
idee. Încercă să îl convingă să renunțe la acea idee năstrușnică, dar ea nu avea
nici un cuvânt de spus în chestiunile importante. Așa că plecă în vacanța aceea
stupidă numărul 1 DM (După Mama – astfel era calculată viața acum, înainte și
după) și nici măcar nu încercă să se bucure pe deplin de ea.
Voia ca tatăl ei să îi înțeleagă furia. Nu le avea decât pe prietenele ei, iar acestea
rămâneau la mii de kilometri depărtare când avea mai mare nevoie de ele.
Ura paradisul. Soarele o enerva, la fel și mirosul de burgeri pe grătar, iar chipul
trist al tatălui ei o făcea să plângă. Nu discutară despre nimic important în
săptămâna aceea. El încercă – din când în când – să creeze câte un contact vizual,
dar durerea din ochii lui i se părea contagioasă, iar asta înrăutățea și mai mult
situația, așa că renunță să îl mai privească.
Își sună prietenele de cel puțin zece ori pe zi, până când, în sfârșit, vacanța de
coșmar se încheie.
Când aterizară înapoi în Seattle, Marah simți că se relaxează pentru prima oară,
respirând ușurată. Crezuse că tot ceea ce fusese mai rău trecuse.
Se înșelase amarnic.
Când ajunseseră acasă, muzica urla, pe blatul din bucătărie zăceau cutii goale
de mâncare, iar Tully era în garderobă; strânsese toate hainele mamei în cutii.
Tata își ieșise din fire și îi aruncase în față niște cuvinte foarte urâte, iar Tully
izbucnise în lacrimi; dar nimic nu fusese mai grav decât decizia: „Ne mutăm“.

Capitolul 9
În noiembrie 2006, la mai puțin de o lună de la moartea mamei, se mutară în
California. Cele două săptămâni de dinaintea plecării fură cumplite. Marah își
petrecea fiecare secundă fie canalizându-și furia asupra tatălui ei, fie rămânând
imposibil de consolat. Încetă să mai mănânce, încetă să mai doarmă. Nu făcea
altceva decât să vorbească cu prietenele ei, iar când cele patru fete se întâlneau,
nu făceau decât să își ia rămas-bun la nesfârșit, sfâșiate de tristețe. Fiecare frază
începea cu cuvintele: Mai țineți minte când.
Marah își stăpânea cu greu furia. Era ceva în interiorul ei, ca o presiune care îi
făcea sângele să clocotească. Până și suferința îi fusese mistuită de această furie.
Umbla prin casă și trântea ușile, izbucnea în lacrimi la vederea oricărui fleac
încărcat de amintiri, care trebuia împachetat. Nu putea îndura ideea că vor
încuia pur și simplu ușa casei – căminul lor – și vor pleca. Singurul lucru bun era
că nu vindeau casa. Într-o zi, le promisese tata, aveau să se întoarcă. Lucrurile
voluminoase – mobila, tablourile, covoarele – rămaseră în casă. Vor lua cu chirie
o casă mobilată. Ca și cum altă mobilă i-ar fi putut ajuta să uite moartea mamei.
În cele din urmă, sosi și ziua plecării, își îmbrățișă prietenele și plânse în hohote
în brațele lor, apoi îi declară tatălui că îl urăște.
Nimic nu conta. Ea nu conta. Acesta era tristul adevăr. Mama ei era flexibilă; ea
ar fi ținut cont de dorința lui Marah. Tata era un zid din oțel, rece și
impenetrabil. Știa asta, pentru că se izbise de el și fusese înfrântă.
Două zile, cât dură drumul până la Los Angeles, Marah nu scoase o vorbă. Nici
măcar un sunet. Își puse căștile în urechi și ascultă muzică, trimițând mesaj după
mesaj prietenelor ei.
Părăsiră Washingtonul înveșmântat în nuanțe de verde și albastru și se
îndreptară spre sud. Când ajunseră în California Centrală, întregul peisaj era
maro. Coline în nuanțe maronii, stâncoase se înghesuiau sub un soare autumnal
strălucitor. Nici măcar un copac cât vedeai cu ochii. Los Angeles era și mai rău:
plat și nesfârșit. Numai autostrăzi sufocate de mașini. Când traseră în fața casei
pe care tata o închiriase în Beverly Hills, pe Marah o chinuia o durere cruntă de
cap.
– Uau! se minună Lucas.
– Ce zici, Marah? întrebă tata, întorcându-se în scaun ca să se uite la ea.
– Mda, spuse ea. Te interesează părerea mea.
Deschise portiera și coborî din mașină. Ignorând tot ce se petrecea în jurul ei, îi
scrise lui Ashley Casă, dulce casă, mergând pe alee până la intrarea casei.
Se vedea că locuința fusese restaurată de curând – o dărăpănătură din anii ’70
fusese transformată astfel încât să capete un aspect modern, rectangular. Curtea
din față era amenajată exemplar. Florile erau plantate în locul potrivit și erau
imense grație soarelui și aspersoarelor.
Locul acela nu era acasă. Nu pentru familia Ryan, în orice caz. Interiorul avea o
strălucire rece, ferestrele erau înalte până în tavan, bucătăria era din inox, iar
podelele erau placate cu piatră gri. Mobila era modernă, cu canturi ascuțite și
accente cromate.
Se uită la tatăl ei.
– Mamei nu i-ar fi plăcut nici în ruptul capului.
Observă faptul că vorbele ei îl răniră și își zise: Foarte bine. Apoi se duse la etaj
ca să își ia în primire camera.
În prima zi de școală la Beverly Hills High School, Marah avu certitudinea că
nu avea să se acomodeze vreodată acolo. Copiii erau ca niște ființe de pe altă
planetă. Parcarea elevilor era plină de autoturisme Mercedes-Benz, Porche și
BMW. Pe aleea pe care își aduceau părinții copiii la școală erau câteva limuzine
printre mașini de lux și mașini de teren Range Rover. Nu toți copiii erau aduși la
școală de șoferi, desigur, dar ideea era că unii așa descindeau. Lui Marah nu-i
venea a crede. Fetele erau superbe, cu părul vopsit la salon și cu poșete care
costau mai mult decât o mașină. Erau adunate în grupuri-grupuri, toate
îmbrăcate fără cusur. Nici măcar una nu o salută pe Marah.
În prima zi, se mută dintr-o clasă în alta ca un robot. Nici unul dintre profesori
nu îi strigă numele și nu îi adresă întrebări. Mâncă singură la prânz, aproape fără
să audă zarva din jurul ei, fără să-i pese de nimic.
La a cincea oră, se așeză în fundul clasei și își puse capul pe pupitru în timp ce
ceilalți elevi dădură un test. Singurătatea pe care o simțea devenise copleșitoare.
Se tot gândea cât de mult îi lipseau prietenele ei – și mama –, ca să aibă cu cine
vorbi. Sentimentul acesta era atât de puternic încât simți că începe să tremure.
– Marah?
Ridică privirea printre șuvițele de păr din ochi.
Profesoara – doamna Appleby – se oprise lângă banca ei.
– Poți veni să vorbim dacă ai nevoie de ajutor ca să intri în ritm. Sunt
disponibilă oricând. Puse un orar pe bancă. Știm cu toții cât de greu e, cu
mama…
– Moartă, spuse Marah simplu.
Dacă adulții intenționau să discute cu ea, ar fi putut să rostească fără ocoliș
cuvântul. Ura toate acele pauze stânjenitoare și suspine.
Doamna Appleby nu se putu îndepărta suficient de rapid.
Marah zâmbi nervos. Nu îi conferea cine știe ce apărare faptul că trebuia să
rostească acel cuvânt, dar era eficient.
Sună de ieșire.
Ceilalți copii săriră în picioare și începură imediat să vorbească. Marah nu se
uită în ochii nimănui, și nimeni nu se uită în ochii ei. Era îmbrăcată complet
anapoda; știuse asta din clipa în care urcase în autobuz. Aceea nu era o școală
unde blugii de la Macy’s și o bluză strânsă pe corp să atragă privirile.
Își băgă lucrurile în ghiozdan, asigurându-se că așază cărțile în ordine și toate
cu coperta în direcția corectă. Era o nouă obsesie, una de care nu se putea
dezbăra. Simțea nevoia să-și țină lucrurile în ordine.
Ieși singură în coridor. Câțiva copii erau încă acolo, îmbrâncindu-se și
distrându-se nevoie mare. Deasupra, un banner imens, galben atârna șui,
desprins într-o parte din perete. Pe el scria: HAI NORMANS. Cineva tăiase
NORMANS, scrisese TROJANS și desenase un penis sub cuvinte.
– Îți dai seama că stai în mijlocul holului, holbându-te la un penis și plângând,
da?
Marah se întoarse și dădu cu ochii de o fată. Avea destul fard cât pentru o
ședință foto și sâni mari cât două mingi de fotbal.
– Lasă-mă dracului în pace, o luă Marah la rost, dând-o pe fată la o parte și
plecând.
Știa că ar fi trebuit să facă un comentariu inteligent și rostit cu voce tare, ca să
fie auzită de toată lumea. Așa te impuneai, dar nu-i păsa. Nu îi trebuiau prietene
noi.
Chiuli de la ultima oră și plecă din campus mai devreme. Poate asta avea să îi
atragă atenția tatălui ei. Merse pe jos până acasă, dar nu o ajută cu nimic să intre
în casa aceea rece care răsuna precum interiorul unei peșteri când mergeai prin
ea. Băieții erau cu Irena – femeia mai în vârstă, pe care tatăl ei o angajase bonă cu
program redus –, iar tata era încă la serviciu. Umblă prin casa aceea mare,
depersonalizată, dar abia când ajunse în camera ei, hotărârea ei începu să cedeze.
Aceea nu era camera ei.
Camera ei avea tapet în dungi de culoare deschisă, parchet din lemn și veioze în
loc de reflectorul ăsta din tavan, de parcă se afla într-o sală de interogatoriu. Se
duse la șifonierul cu uși negre lucioase, imaginându-și-l pe cel care ar fi trebuit să
fie în locul acestuia – șifonierul ei, cel pe care mama ei îl pictase cu mulți ani în
urmă. (Mai multe culori, mami, mai multe steluțe.) Ar fi arătat absurd de straniu
în această cameră austeră, la fel de bizar ca Marah la Beverly Hills High.
Luă cutia de bijuterii cu Shrek, pe care o împachetase cu grijă și o adusese cu
ea. O primise de la Tully când împlinise doisprezece ani.
Părea mai mică decât și-o amintea, și mai verde. Întoarse cheița și deschise
capacul cu balamale minuscule. Fiona din plastic se ivi deodată, rotindu-se în
ritmul muzicii. Hey, now, you’re an all-star.
Înăuntru era o colecție de obiecte preferate puse de-a valma – o agată de pe
plaja Kalaloch, un vârf de săgeată găsit în curtea casei, un vechi dinozaur din
plastic, o figurină Frodo, cerceii de granat dăruiți de Tully la aniversarea de
treisprezece ani, iar pe fund, briceagul roz Space Needle primit la Seattle Center.
Deschise briceagul, studiindu-i micuța lamă.
Johnny, nu cred că e destul de mare.
Ba e destul de mare, Kate. Fata mea este destul de deșteaptă să nu se taie. Nu-i
așa, Marah?
Să ai grijă, fetița mea, să nu te tai cumva.
Presă tăișul micii lame argintii în palma stângă.
Simți un fior. O senzație. Mișcă lama doar puțin și din greșeală se tăie.
Sângele țâșni. Culoarea acestuia o fascină. Era surprinzător de strălucitor și de
frumos. Nu-și amintea să mai fi văzut vreodată o culoare atât de frumoasă, ca
buzele Albei-ca-Zăpada.
Nu-și putu lua privirea de la el. O durea, desigur; o durere ascuțită, plăcută și
greu de îndurat în același timp. Oarecum mai suportabilă decât sentimentul vag
al pierderii unui lucru important, al abandonului.
O durea, iar ei îi plăcea senzația aceea autentică, clară. Se uită la șuvoiul de
sânge ce i se prelingea pe marginea palmei, picurând pe pantoful ei negru, unde
aproape dispăru, dar nu de tot.
Pentru prima oară după luni de zile, se simți mai bine.
În săptămânile care urmară, Marah pierdu în greutate și își marcă tristețea prin
mici incizii roșii pe zona interioară a brațului și deasupra coapselor. De fiecare
dată când se simțea deznădăjduită, derutată sau furioasă pe Dumnezeu, își mai
provoca câte o tăietură. Știa că face un lucru rău și nebunesc, dar nu se putea
opri. Când deschidea briceagul roz, pe a cărui lamă era acum o crustă roșie
înnegrită, simțea că prinde putere.
Oricât de imposibil ar fi părut, atunci când era foarte deprimată, singurul lucru
care o ajuta era să își facă singură rău. Nu știa de ce, dar nici că-i păsa. Sângerarea
era mai bună decât accesele de plâns sau de furie. Provocându-și aceste tăieturi,
reușea să meargă mai departe.
Auzi că familia ei se strânge la parter. Pași tropăind pe scări, uși trântite. Frații
ei o strigară. Probabil că alergau deja peste tot ca apucații, trăgând-o pe bunica de
mână, smulgând cadourile de sub brad, scuturându-le ca să zornăie. Mama nu
era acolo ca să-i potolească. Cum aveau să treacă ei peste ziua de azi?
Ajută. Știi că ajută, și durerea durează doar o secundă. Nimeni nu va ști.
Se dădu jos din pat și se duse la șifonier, ca să ia frumoasa cutiuță cu Shrek. O
deschise cu mâini tremurânde.
Iată-l, briceagul ei. Îl deschise.
Vârful era atât de ascuțit, atât de frumos.
Înfipse vârful în buricul degetului și simți cum pielea se crestează. Sângele se
prelinse afară, o picătură roșie perfectă; văzând-o, simți din nou acel fior prin tot
corpul. Tensiunea care i se adunase în piept dispăru ca prin minune. Câteva
picături i se prelinseră pe dosul palmei și căzură pe parchet.
Privi extaziată șuvoiul roșu care se formează și picură.
Îi sună telefonul mobil. Își mută poziția, privi împrejur și își găsi telefonul pe
pat. Îl luă și răspunse.
– Alo?
– Bună, Marah. Eu sunt. Tully. Am vrut să te sun înainte să înceapă măreața zi
a deschiderii cadourilor. Știu cât le ia alor tăi să deschidă fiecare cadou în parte.
Marah luă o șosetă din raftul de sus și și-o înfășură în jurul degetului.
– Ce s-a-ntâmplat? întrebă Tully.
Marah își strânse degetul sângerând. Rana îi zvâcnea. Ar fi trebuit să o aline,
durerea aceea, dar, din pricina lui Tully care îi asculta fiecare respirație, Marah
nu simți decât rușine.
– Nimic. Știi… Crăciunul fără ea.
– Da.
Marah se așeză pe marginea patului. Se întrebă într-o doară ce s-ar întâmpla
dacă ar mărturisi cuiva că se taie. Voia să înceteze să mai facă asta; chiar își dorea
asta.
– Ți-ai făcut prietene? întrebă Tully.
Marah ura întrebarea asta.
– Multe.
– Sunt rele fetele, nu-i așa? spuse Tully. Gașca de la Beverly Hills.
Cuvintele lui Tully o puseră pe Marah în încurcătură. Nu-și făcuse încă
prietene la noua școală, dar nici nu se străduise în acest sens.
– Nu ai nevoie de un cârd de prietene, Marah. Doar de una singură ai nevoie.
– Tully și Kate, nedespărțite, replică ea plictisită. Mitica poveste a prieteniei.
– Eu îți stau la dispoziție, știi asta, nu-i așa?
– Atunci, ajută-mă. Spune-mi cum să fiu fericită.
Tully oftă.
– Mama ta ar fi mai potrivită să-ți dezlege asemenea dileme. Eu sunt mai
degrabă adepta filosofiei viața e nasoală și pe urmă mori.
– Crede-mă, viața chiar e nasoală. Și pe urmă mori.
– Vorbește cu mine, Marah.
– Nu-mi place aici, spuse ea încet. Mi-e dor de ea în fiecare zi.
– Și mie.
Ce mai era de zis după asta? Trecutul rămâne trecut. Învățaseră amândouă
lecția asta.
– Te iubesc, Marah.
– Ce faci de Crăciun?
Urmă o pauză. În acest răstimp, lui Marah i se păru că își aude bunica
inspirând adânc.
– Păi, știi doar.
– Totul s-a schimbat, spuse Marah.
– Da, fu de acord Tully. Totul s-a schimbat și urăsc lucrul ăsta. Mai ales în zile
precum cea de azi.
Asta îi plăcea lui Marah la nașa ei. Era singura care nu mințea niciodată,
dându-i speranțe false că totul va fi bine.
Primele luni la liceul din Beverly Hills fură un coșmar. Marah avea probleme la
toate materiile; rezultatele ei scăzură. Programa școlară era dificilă, dar nu asta
era problema. Nu se putea concentra la ore și nu-i păsa. La începutul anului
2007, ea și tatăl ei se întâlniră cu directorul liceului și cu un consilier. Cu toții
aveau niște priviri triste și afișau o atitudine sobră, iar cuvintele suferință și
terapie fură cel mai des rostite. La sfârșitul întâlnirii, Marah înțelese care erau
așteptările de la ea în această nouă lume lipsită de autenticitate, fără mamă.
Aproape că afirmă cu voce tare că nu-i păsa.
Dar privi în ochii tatălui ei și văzu cât de profund îl dezamăgise. Cum te pot
ajuta? întrebase el încet. Până atunci, Marah crezuse că asta aștepta de la el,
această mână întinsă către ea, dar când el rosti întrebarea aceea, starea ei
emoțională se înrăutăți. Atunci înțelese ceea ce nu înțelesese până atunci: nu
dorea ajutor. Dorea să dispară. Iar acum știa cum să facă asta.
Fără prea mare tevatură.
După aceea, Marah se prefăcu a fi în regulă. Cel puțin îndeajuns de bine cât să
fie credibilă în ochii tatălui, lucru extrem de ușor, ceea ce o deprimă. Atâta vreme
cât lua note mari și zâmbea la cină, pe el nu-l interesa mai mult. Era prea ocupat
cu munca. Fata își învățase lecția: trebuia să se comporte normal. Bona copiilor,
Irena (o femeie cu ochi triști, care nu rata nici o ocazie să spună că propriii copii
se făcuseră mari și plecaseră de lângă ea, lăsând-o fără nici o preocupare),
aproape că nu petrecea nici ea timp cu Marah. Tot ce trebui să facă fu să mintă că
se înscrisese într-o echipă sportivă, putând lipsi astfel de acasă oricât de mult
voia, fără a fi cineva dornic să vină la vreun meci sau să o întrebe de sănătate.
Când ajunse în ultimul an de liceu, făcuse din strategia ei o adevărată știință: se
trezea la timp în fiecare dimineață, cu ochii cârpiți de somn din cauza
coșmarurilor, și se târa până în baie. Rareori se sinchisea să își facă duș sau să se
spele pe cap, chiar și când avea școală. O obosea prea tare. Nici măcar nu avea
importanță dacă era curată sau murdară.
Renunțase la orice speranță de a-și mai face prieteni la liceu și chiar se bucura
că scăpa de gașca de mironosițe prefăcute, care nu știau decât să își fluture pletele
în vânt și care credeau că mașina potrivită era o dovadă a propriei valori.
Sosi, în sfârșit, și luna iunie a anului 2008. Luna absolvirii liceului. Toată lumea
era la parter, așteptând-o. Bunica, bunicul și Tully veniseră și ei ca să asiste la
Marele Eveniment. Trepidau de entuziasm, rostind cuvinte mărețe precum
emoționant, realizare, mândrie.
Marah nu simțea că i se potrivește vreunul dintre aceste cuvinte. Când își luă
roba de absolvire, simți cum o cuprinde o groază cumplită. Pânza ieftină de
poliester foșni în mâna ei. Își puse roba și îi închise fermoarul, apoi se duse la
oglindă.
Era palidă și slabă, iar sub ochi avea niște cearcăne umflate vineții. Cum se face
că nici unul dintre oamenii care pretindeau că o iubesc nu observase cât de rău
arăta?
Atâta vreme cât împlinea așteptările tuturor – își făcea temele, trimitea scrisori
de aplicare la diverse facultăți și se prefăcea că are prieteni –, nimeni nu se uita cu
adevărat la ea. Asta fusese dorința ei, alegerea ei, și totuși o durea. Mama ei ar fi
băgat de seamă că este nefericită. Acesta era unul dintre adevărurile pe care
Marah le învățase: nimeni nu știa mai bine decât mama ei. Ar fi dat orice să mai
aibă parte de una dintre privirile acelea ale ei, care parcă spunea: Oh, nu, nici să
nu te gândești, domnișoară.
– Trebuie să plecăm, Marah, strigă tatăl ei de jos.
Ea se duse la șifonier și se uită cu jind la cutia muzicală cu Shrek. Sentimentul
de nerăbdare îi acceleră bătăile inimii.
Deschise capacul. Înăuntru, găsi briceagul și zeci de bucățele de tifon, cu pete
maronii de sânge uscat; relicve de care nu putea scăpa. Deschise briceagul cu
mișcări lente, își suflecă mâneca și făcu rapid o incizie frumoasă pe interiorul
antebrațului, unde nu putea fi observată.
Tăietura fu prea adâncă. Știu instantaneu asta.
Sângele începu să-i șiroiască pe braț, împroșcând podeaua. Avea nevoie de
ajutor. Nu doar pentru a opri sângerarea. Pierduse cumva controlul.
Se duse la parter. În camera de zi, sângele picură la picioarele ei, pe podeaua
din marmură.
– Am nevoie de ajutor, vorbi Marah încet.
Tully fu prima care reacționă.
– Dumnezeule, Marah! spuse bunica ei, aruncându-și aparatul foto pe sofa.
Se repezi la Marah și o prinse de încheietura celeilalte mâini, târând-o în cea
mai apropiată baie, forțând-o să se așeze pe capacul închis al toaletei.
Tata se năpusti în baie în urma lor, iar Tully începu să scotocească prin sertare,
aruncând în toate părțile săpunuri, perii de păr și tuburi cu cremă de mâini.
– Ce naiba s-a-ntâmplat? urlă tata.
– Bandaje, se răsti Tully, îngenunchind lângă Marah. Acum!
Tata ieși. Reveni numaidecât cu tifon și leucoplast. Rămase deoparte, privind
confuz și furios, în timp ce Tully strânse tare brațul lui Marah pentru a opri
hemoragia, după care îi bandajă rana.
– Gata, spuse Tully. Dar cred că va avea nevoie de niște copci.
Tully se dădu la o parte, lăsându-l pe tata să se apropie.
– Dumnezeule… spuse el, clătinând din cap.
Se aplecă pentru a putea s-o privească pe Marah în ochi.
Încercă să zâmbească. Iar ea gândi: Ăsta nu-i tatăl meu, bărbatul ăsta care nu-și
poate îndrepta umerii și rareori mai râde. Johnny nu mai era el însuși după cum
nici Marah nu mai era fiica pe care o știa. Începuse chiar să albească – când oare
se întâmplase asta?
– Marah? spuse el. Ce s-a întâmplat?
Fetei îi fu prea rușine ca să răspundă. Îl dezamăgise deja prea mult.
– Nu-ți fie frică, interveni Tully. Ai cerut ajutor. Te-ai referit la psihoterapie,
nu-i așa?
Marah privi în ochii căprui blânzi ai bunicii ei.
– Da, spuse ea încet.
– Nu înțeleg, spuse tata, privind când la Tully, când la Marah.
– A făcut-o înadins, spuse Tully.
Marah observă cât de nedumerit era tatăl ei. Pentru el nu avea nici un pic de
noimă faptul că tăieturile acelea ar fi putut ajuta în vreun fel.
– Cum de n-am știut că te automutilezi?
– Știu pe cineva care o poate ajuta, spuse Tully.
– Aici, în L.A.? întrebă tata, întorcându-se ca să se uite la Tully.
– În Seattle. Îți mai amintești de dr. Harriet Bloom? Din emisiunea mea? Sunt
sigură că pot aranja să o primească pe Marah luni.
– Seattle, spuse Marah.
Era ca și cum cineva i-ar fi aruncat un colac de salvare. De câte ori visase să se
întoarcă să-și revadă prietenele? Dar acum, că avea această ocazie, își dădu seama
că nu-i păsa. Era o dovadă în plus a faptului că era bolnavă. Suferea de depresie.
Tata clătină din cap.
– Nu știu…
– Marah a făcut ce-a făcut aici, Johnny, în Los Angeles, spuse Tully. Și taman
azi. N-oi fi eu Freud, dar pot să-și spun că ăsta e un strigăt de ajutor. Dă-mi voie
s-o ajut.
– Tu? spuse el aspru.
– Încă mai ești supărat pe mine? De ce naiba? Nu, nu-mi răspunde. Nu mă
interesează. De data asta, n-am de gând să dau înapoi, Johnny Ryan. Nu te mai
iau cu binișorul. Dacă nu ți-aș ține piept în acest moment, Katie mi-ar trage o
chelfăneală zdravănă. I-am promis că voi avea grijă de Marah. Din câte se vede,
tu n-ai făcut mare scofală.
– Tully.
Tonul de avertizare din vocea lui era inconfundabil.
– Lasă-mă să o duc acasă și să meargă la Harriet luni, sau cel târziu marți. Pe
urmă putem decide ce facem mai departe.
Tata se uită la Marah.
– Tu vrei să mergi la dr. Bloom în Seattle?
Adevărul era că lui Marah nu-i păsa de dr. Bloom. Nu dorea altceva decât să fie
lăsată în pace. Și să plece din Los Angeles.
– Da, spuse ea fără vlagă.
Tata se întoarse către Tully.
– O să vin și eu cât pot de repede.
Tully încuviință din cap.
Tata nu păru convins. Se ridică în picioare și se întoarse către Tully.
– Pot să am încredere în tine că vei avea grijă de ea câteva zile?
– Voi fi ca o cloșcă cu puii.
– Să-mi dai raportul în fiecare zi.
Tully încuviință din cap.
– Așa voi face.

Capitolul 10
Până la urmă, Marah nu se mai duse la festivitatea de absolvire, ceea ce fu o
mare ușurare pentru ea. În schimb, se urcă în avion împreună cu Tully și se
întoarse la Seattle. Așa cum promisese, Tully obținu pentru Marah o programare
pentru ora două la dr. Harriet Bloom pentru lunea următoare.
Azi.
Marah nu voia să se dea jos din pat. Nu dormise bine noaptea și acum era
epuizată. Cu toate astea, se conformă cerințelor. Făcu un duș, se spălă pe cap și
depuse chiar și efortul de a-și usca părul. Deși avu nevoie de multă energie, își
alese haine din valiză și nu din mormanul pe care îl lăsase aruncat pe podea cu o
seară în urmă.
Când îmbrăcă blugii marca 7 for All Mankind – cândva unul dintre bunurile ei
cele mai de preț, în cealaltă viață –, fu îngrozită să constate cât slăbise. Blugii
atârnau pe ea, scoțându-i în evidență oasele proeminente ale șoldului. Alese o
bluză groasă de la Abercrombie, ca să pară mai împlinită și ca să ascundă
cicatricile de pe brațe.
Își trase fermoarul hanoracului până sub bărbie și porni spre ușa dormitorului.
Intenționa să iasă, să trântească ușa în urma ei și să își înceapă ziua.
Dar când trecu pe lângă valiza deschisă, privirea i se opri asupra buzunarului
lateral interior, unde era ascuns briceagul. Preț de o secundă, lumea păru să își
piardă conturul și să își încetinească ritmul. Își auzi inima bubuindu-i în piept și
își simți sângele pulsându-i în vene. Și-l imagină: roșu-aprins, frumos. Gândul
automutilării, pentru ca presiunea aceea cumplită din piept să dispară, era atât de
tentant, că făcu un pas înainte și întinse mâna spre geamantan.
– Marah!
Își retrase brusc mâna și privi rapid împrejur.
Era singură.
– Marah!
Era Tully. Strigase de două ori. Asta însemna că putea fi deja în drum spre
dormitorul ei.
Fata strânse pumnii, simțind cum unghiile i se înfig adânc în carnea moale a
palmelor.
– Vin acum, spuse ea, deși avea vocea vlăguită, abia perceptibilă chiar și pentru
ea.
Ieși din dormitor și închise ușa cu un ușor zgomot.
Tully fu imediat lângă ea. O prinse de braț și ieșiră împreună din apartament,
de parcă Marah ar fi fost oarbă.
Tully sporovăi tot drumul spre centru.
Marah încercă să asculte, dar inima îi bătea atât de rapid, că o împiedica să
audă altceva. Palmele îi transpirau. Nu dorea să se așeze în fața unei străine și să
vorbească despre faptul că se rănea.
– Am ajuns, spuse în cele din urmă Tully, iar Marah se smulse din negura
gândurilor și se trezi în fața unei clădiri înalte din sticlă.
Când trecuseră pe lângă parcul unde se strângeau oamenii fără adăpost sub
totem? Nu-și amintea. Asta o sperie.
Intră cu Tully în lift și urcară la cabinetul doamnei doctor, unde o femeie
imposibil de tânără, cu o față plină de pistrui, le invită să ia loc în sala de
așteptare.
Marah se foi stânjenită pe un fotoliu albastru amplasat lângă un acvariu.
– Se spune că peștii te calmează, zise Tully. Se așeză lângă Marah și o luă de
mână. Marah?
– Ce?
– Uită-te la mine.
Ea nu voia asta, dar un lucru știa sigur: era o pierdere de vreme să o ignore pe
Tully. Se întoarse lent.
– Ah-ha?
– Nu e nimic în neregulă cu felul în care te simți, îi vorbi ea cu blândețe.
Uneori, mi-e și mie atât de dor de ea, că mă doare mai mult decât pot îndura, să
știi.
Nimeni nu mai spunea chestii de genul ăsta. Oh, discutaseră mereu despre
mama în urmă cu un an și jumătate, dar se pare că doliul se sfârșise. Era ca o ușă
ce se închide; după ce s-a închis și rămâi în întuneric, ar trebui să uiți cât de mult
îți lipsește lumina.
– Și ce faci când, cum să zic, doare amintirea ei?
– Dacă ți-aș spune, mama ta ar fi aici într-o secundă și mi-ar trage o mamă de
bătaie soră cu moartea. Eu ar trebui să fiu adultul responsabil.
– În regulă, spuse Marah. Nu-mi spune cum faci tu față. Nimeni nu-mi spune.
Privi într-o parte ca să verifice dacă recepționera trăgea cu urechea, dar femeia
nu era atentă la ele.
Tully tăcu un minut, care păru prea lung. În cele din urmă, încuviință din cap
și spuse:
– Eu am început să am atacuri de panică după moartea ei, așa că iau Xanax. Și
să dea dracu’ dacă mai pot să dorm. Iar uneori, beau prea mult. Tu cum reziști?
– Mă tai, spuse Marah încet.
Mărturisirea o făcu să se simtă surprinzător de bine.
– Halal pereche mai formăm și noi, spuse Tully cu un zâmbet șters.
O ușă se deschise în spatele lor, și o femeia subțirică ieși din cabinet. Era
frumoasă, dar frumusețea aceea ascundea o furie reprimată, care, în ochii lui
Marah, trecea drept o consecință a suferinței. Avea umerii înfășurați cu un șal
gros, pe care îl ținea strâns cu o mână înmănușată, ca și cum s-ar fi pregătit să
iasă într-o furtună de zăpadă, nu pe străzile Seattle-ului, într-o zi de iunie.
– Pe săptămâna viitoare, Jude, o salută recepționera.
Pacienta încuviință din cap și își puse ochelarii de soare la ochi. Nu se uită nici
la Marah, nici la Tully și ieși din încăpere.
– Tu trebuie să fii Marah Ryan.
Marah nici măcar nu o observase pe cealaltă femeie care apăruse în sala de
așteptare.
– Eu sunt dr. Harriet Bloom, se recomandă femeia, întinzând mâna.
Marah se ridică în picioare ca și când i-ar fi trecut prin minte să o șteargă de
acolo.
– Bună.
Tully se ridică și ea în picioare.
– Bună, Harriet. Îmi mulțumesc că ai fost de acord să ne ajuți așa din scurt. Știu
că a trebuit să-ți modifici programul. Vei avea nevoie de niște lămuriri asupra
situației. Am să intru și eu să…
– Nu, i-o reteză specialistul.
Tully se blocă.
– Dar…
– Nu e cazul să-ți faci griji, Tully, dar asta e doar între mine și Marah. E pe
mâini bune. Promit.
Marah nu era de aceeași părere. Nu avea deloc sentimentul că e pe mâini bune.
Cu toate astea, își jucă rolul de fată ascultătoare și o urmă pe psihiatră în
cabinetul luxos, ce părea demn să găzduiască numai oameni maturi.
Un perete vitrat dădea înspre Pike Place Market și spre apele albastre
sclipitoare ale râului Sound. Un birou din lemn lucios separa încăperea în două
spații, în spatele lui tronând un jilț imens din piele neagră. Două scaune aparent
confortabile erau amplasate cu fața către birou, iar de peretele din spate era lipită
o sofa neagră. Deasupra ei era imaginea liniștitoare a unei plaje în sezonul estival.
Din Hawaii, poate. Sau din Florida. Oricum, avea palmieri.
– Presupun că vreți să mă întind, spuse Marah, cuprinzându-se cu brațele.
Îi era frig în acea încăpere. Poate de aceea era atât de înfofolită pacienta de mai
devreme. Ciudat era că în perete era montat un șemineu pe gaz, iar niște flăcări
de un portocaliu intens emanau un val de căldură spre ea. Parcă o simțea și nu
prea.
Dr. Bloom se așeză în spatele biroului și scoase capacul unui stilou.
– Te poți așeza oriunde dorești.
Marah se trânti pe un scaun și rămase cu privirea fixată pe planta din colț,
numărându-i frunzele. Una… două… trei… Chiar nu-și dorea să se afle aici.
Patru… cinci…
Auzea ticăitul unui ceas, ritmul uniform al respirației doctoriței și foșnetul
aspru al ciorapilor ei negri când se așeză picior peste picior.
– Consideri că ai vrea să discutăm despre ceva anume? întrebă doctorița după
mai bine de zece minute.
Marah ridică din umeri.
– Nu neapărat.
Cincizeci și două… cincizeci și trei… cincizeci și patru. Încăperea începea să se
încălzească. Șemineul acela micuț era bun de ceva. Simți cum i se prelinge
sudoarea pe frunte. O picătură îi alunecă pe obraz. Bătea nervoasă din picior.
Șaizeci și șase… șaizeci și șapte.
– De unde o cunoști pe Tully?
– Este o prietenă a…
– Mamei tale?
Felul în care rosti cuvântul era complet greșit, cu un aer profesional, așa cum ai
solicita detalii despre o mașină sau un aspirator, și totuși, Marah simți cum i se
strânge stomacul. Nu voia să vorbească despre mama ei cu o străină. Ridică din
umeri și reluă număratul frunzelor.
– A murit, nu?
Marah se întrerupse din numărat.
– Ca s-o spun p-a dreaptă, este în șifonierul tatălui meu.
– Poftim?
Marah zâmbi. Unu la zero pentru gazde.
– Am închiriat un coșciug pentru înmormântare – o chestie total ciudată, dacă
e să mă întrebați pe mine. În orice caz, am incinerat-o și i-am pus cenușa într-o
cutie din lemn de trandafir. Când Tully a vrut s-o împrăștie, tata nu a fost
pregătit, iar când a fost tata pregătit, nu a mai fost Tully. Așa că mama e în
șifonier, lângă puloverele tatei.
– Dar tu când ai fost pregătită?
Marah clipi.
– Ce vreți să spuneți?
– Tu când vrei să împrăștii cenușa mamei tale?
– Pe mine nu m-a întrebat nimeni despre asta.
– De ce crezi că n-au făcut-o?
Marah ridică din umeri și își mută din nou privirea în altă parte. Nu îi plăcea
încotro se îndrepta această discuție.
– De ce crezi că te afli aici, Marah? întrebă doctorița.
– Cunoașteți motivul.
– Știu ce ți-ai făcut. Că te-ai tăiat.
Marah se uită din nou la planta care îi acaparase mai devreme atenția. Frunzele
acesteia păreau de ceară. Șaptezeci și cinci… șaptezeci și șase… șaptezeci și șapte.
– Știu că te simți mai bine când te rănești.
Marah se uită la dr. Bloom, care stătea perfect nemișcată, cu nasul acela ascuțit
suspendat deasupra buzelor ei subțiri.
– Dar după aceea, când ai terminat, iar lama sau cuțitul este plin de sânge uscat,
pun pariu că te simți mai rău. Rușinată, poate, sau speriată.
Șaptezeci și opt… șaptezeci și nouă.
– Te pot ajuta în privința acestor sentimente dacă îmi vei povesti despre ceea ce
simți. Starea ta emoțională nu este un lucru neobișnuit.
Marah își dădu ochii peste cap. Asta era una dintre acele minciuni sfruntate,
greu de digerat, pe care adulții le îndrugă copiilor ca să pară că lumea e mai
frumoasă.
– Bun, reluă dr. Bloom după un timp, închizându-și agenda.
Marah era curioasă ce notase oare în ea. Probabil ceva de genul: O țicnită,
iubește plantele.
– Timpul pentru azi a expirat.
Marah țâșni în picioare și se îndreptă spre ușă. Când întinse mâna spre clanță,
dr. Bloom spuse:
– Organizez întâlniri de grup pentru niște tineri care suferă de depresie. Te-ar
putea ajuta, Marah. Ai vrea să ni te alături? Miercuri seara.
– Mi-e egal, răspunse Marah și deschise ușa cabinetului.
Tully se ridică în picioare.
– Cum a fost?
Marah nu știa ce să spună. Întoarse capul și văzu că mai era cineva în sala de
așteptare: un tânăr îmbrăcat în blugi rupți, negri, strânși pe picior, băgați în niște
bocanci negri scâlciați, ale căror șireturi atârnau dezlegate. Era slab mort, iar pe
tricoul negru, pe care îl purta pe sub o geacă fumurie, erau inscripționate
cuvintele BITE ME8. La gât, o colecție de cranii din cositor îi atârnau precum
cheile prinse de un lanț, iar părul lung până la umeri era ireal de negru, ici și colo
împestrițat cu șuvițe vopsite în nuanțe magenta și verde-păun. Când ridică
privirea, Marah îi observă ochii ciudați, aproape aurii, conturul gros de
dermatograf negru accentuându-le culoarea.
Dr. Bloom veni lângă Marah.
– Paxton, poate îi spui tu lui Marah despre grupul nostru de terapie, care nu e
chiar o gașcă nasoală.
Tânărul se ridică și veni spre Marah cu o grație de actor.
– Tully? spuse dr. Bloom. Putem sta de vorbă o clipă?
Marah conștientiză faptul că cele două femei mai în vârstă se îndepărtară de ea,
vorbind în șoaptă. Știa că ar fi trebuit să îi pese despre ceea ce vorbeau, dar nu se
putea gândi la nimic altceva în afară de băiatul care se apropia de ea.
– Ți-e frică de mine, spuse el când ajunse aproape de ea. Ea îi simți mirosul de
gumă de mestecat mentolată din respirație. Aproape tuturor le este.
– Tu ai impresia că pe mine mă sperie niște haine negre?
Băiatul ridică mâna și își dădu părul după ureche.
– Fetele drăguțe ca tine ar trebui să rămână în suburbii, unde sunt în siguranță.
Grupul nu e pentru tine.
– Nu știi nimic despre mine. Dar poate c-ar trebui să nu te mai joci cu fardurile
mamei tale.
Hohotul lui de râs o surprinse.
– Focoasă. Îmi place.
– Hei, Marah, o strigă Tully. Trebuie să plecăm.
Traversă sala de așteptare și o luă pe Marah de braț, ieșind cu ea din cabinet.
Lui Tully nu îi tăcu gura o clipă tot drumul spre casă. O tot chestionă pe Marah
dacă ar fi dornică să meargă pe insula Bainbridge să-și viziteze prietenele, iar
Marah vru să accepte, dar locul ei nu mai era acolo. În cele optsprezece luni de
absență, vechile prietenii se răciseră; nu avea nimic în comun cu fetele acelea.
Tully o conduse pe Marah în apartamentul luminos, elegant și aprinse focul în
șemineul din camera de zi. Flăcările prinseră viață de-a lungul unui buștean
artificial.
– Ei bine, cum a fost?
Marah ridică din umeri.
Tully se așeză pe sofa.
– Nu mă respinge, Marah. Vreau să te ajut.
Dumnezeule, se săturase să-i tot dezamăgească pe oameni. Și-ar fi dorit să
existe un manual pentru copiii părinților decedați, ca să știe cum să se comporte
și ce să vorbească pentru a fi lăsată în pace.
– Știu.
Se așeză pe bordura din piatră a șemineului, cu fața la Tully. Focul îi încălzea
spinarea, făcând-o să tremure. Nici măcar nu își dăduse seama că îi era frig.
– Ar fi trebuit să îl rog pe tatăl tău să te ducă la niște ședințe de terapie după
moartea lui Kate. Dar relația noastră, a mea cu tatăl tău, s-a rupt. Dar eu am
întrebat de tine și am vorbit cu tine în fiecare săptămână, și nu m-ai spus nimic.
Nu te-am auzit niciodată plângând. Bunica ta a spus că faci față situației.
– De ce ar fi trebuit să știi?
– Eu știu cum e să fii abandonat, știu ce înseamnă durerea sufletească. Știu cum
e să te simți înfrânt. Când bunica mea a murit, aproape că nici nu mi-am
îngăduit să o jelesc. Cu fiecare ocazie cu care mama m-a părăsit, îmi spuneam că
nu sufăr și mi-am văzut mai departe de viață.
– Și cu moartea mamei?
– Aici a fost mai greu. Nu-mi revin nici eu prea bine.
– Mda. Nici eu.
– Dr. Bloom crede că ar trebui să participi la ședințele alea de terapie în grup de
miercurea seara.
– Mda. Ca și cum mi-ar ajuta la ceva.
Observă că răspunsul ei o răni pe Tully. Oftă. Durerea ei era destul de mare ca
s-o mai poată îndura și pe cea a lui Tully.
– În regulă, spuse Marah. Am să merg.
Afișă un zâmbet șters. Dacă nașa ei ar fi avut habar cât de singură și de
disperată se simțea, i-ar fi zdrobit inima, și numai Dumnezeu știe că nici una din
ele nu era în stare să îndure mai multă suferință sufletească. Nu trebuia decât să
adopte aceeași atitudine pe care o adoptase de luni de zile – să trecă peste asta.
Putea face față câtorva ședințe de terapie, dacă în felul acesta lumea o lăsa în
pace. În septembrie, avea să fie studentă în primul an la facultate și putea să-și
trăiască viața după bunul plac, fără să îi rănească sau să îi dezamăgească constant
pe cei din jur.
– Mersi, spuse ea încordat. Acum, mă duc să mă întind puțin. Sunt obosită.
– Eu îl sun pe tatăl tău să-i spun cum a fost. O să vină și el joi să discute cu dr.
Bloom, după următoarea voastră întâlnire.
Grozav.
Marah încuviință din cap și o luă prin hol către camera de oaspeți, care arăta ca
un apartament dintr-un hotel elegant.
Nu-i venea să creadă că acceptase să se ducă la terapia aceea de grup pentru
tineri suferinzi de depresie. Ce dracului le va spune unor străini? O să-i ceară să
vorbească despre mama ei?
Un acces de anxietate puse stăpânire pe ea; era o senzație organică, o simțea
parcă pe piele.
Piele.
Nu avea de gând să se ducă la dulap, nu voia asta, dar clocotul acela din vene o
scotea din minți. Parcă auzea în cap zeci de voci care vorbeau fără noimă una
peste alta, fără a înțelege ceva.
Îi tremurau mâinile când deschise valiza și băgă mâna în buzunarul lateral
interior.
Îl deschise și găsi un mic briceag Space Needle și câteva bucățele de tifon pătate
de sânge.
Își suflecă mâneca până la nivelul bicepsului, acoperit de o piele palidă în
întunericul încăperii, cu o consistență molatică. Zeci de cicatrici îi brăzdau
pielea, ca o pânză de păianjen.
Lipi vârful ascuțit al lamei de piele și apăsă tare, apoi tăie. Sângele țâșni. Era
frumos, dens, roșu. Îl privi șiroind și picurând, precum lacrimile, în palma făcută
căuș dedesubt, părăsindu-i trupul.
– Sunt bine, șopti.
Nimeni nu mă poate răni în afară de mine.
Nu fu chip să doarmă în noaptea aceea. Întinsă într-un pat care nu era al ei,
într-un oraș care fusese cândva căminul ei, ascultând zgomotele neantului, reluă
în minte conversația pe care o purtase în seara aceea cu tatăl ei.
Bine, răspunsese ea când el o întrebase cum decursese întâlnirea cu dr. Bloom.
Dar imediat după acest răspuns, se gândi: Cum se face că nu mă întreabă
nimeni cum de îmi merge atât de bine tot timpul?
Poți vorbi cu mine, spusese el.
Pe bune? izbucnise ea. Acum vrei să vorbim.
Dar când îl auzise oftând, și-ar fi dorit să își retragă cuvintele.
Marah, cum dracului am ajuns aici?
Îi repugnase dezamăgirea din vocea lui; o făcea să se simtă vinovată și rușinată.
Miercuri seară, merg la terapie de grup pentru copii cu depresie. Nu ți se pare
distractiv?
Ajung joi la tine. Promit.
Sigur.
Sunt mândru de tine, Marah. E greu să faci față suferinței.
Se străduise să se țină cu firea, simțea că o ustură ochii din pricina lacrimilor. O
năpădiseră amintirile – momentele când căzuse sau când se lovise și dăduse
numaidecât fuga la tata ca să o ia în brațe. Brațele lui puternice o protejaseră.
Când oare o ținuse în brațe ultima oară? Nu-și amintea. În ultimul an, se
izolase de oamenii care o iubeau și devenise vulnerabilă fără ei, dar nu știa cum
să se schimbe. Îi era permanent teamă că va izbucni în lacrimi și își va dezvălui
suferința.
A doua zi dimineață, se trezi fără vlagă și chinuită de o migrenă. Avea nevoie de
o cafea. Luă pe ea un halat de casă al lui Tully și ieși din cameră.
O găsi pe Tully dormind pe sofa, cu un braț atârnând moale pe măsuța de
cafea. Un pahar de vin gol zăcea pe marginea mesei, lângă un teanc de ziare și un
flacon portocaliu cu medicamente.
– Tully?
Tully se ridică lent în capul oaselor, palidă la față.
– Oh! Marah. Își frecă ochii și scutură din cap. Cât e ceasul?
Abia articula cuvintele.
– Aproape zece.
– Zece! Fir-ar să fie. Îmbracă-te.
Marah se încruntă.
– Unde mergem?
– Ți-am pregătit o surpriză.
– Nu-mi plac surprizele.
– Ba da, ba da. Haide. Fă un duș. Tully o trimise în camera ei. Să fii gata în
douăzeci de minute.
Marah făcu duș și se îmbrăcă cu niște blugi lălâi și un tricou lăbărțat. Nu-și
uscă părul, doar îl prinse într-o coadă de cal și se duse în bucătărie.
Tully era deja acolo, îmbrăcată într-un costum albastru care îi venea prea
strâmt. Înghițea o pastilă cu niște cafea când Marah ajunse lângă ea. Tresări când
fina ei o atinse, ca și cum ar fi fost surprinsă. Apoi izbucni în râs.
– Scuze. Nu te-am auzit venind.
– Te comporți ciudat, spuse Marah.
– Sunt emoționată. Pentru surpriza pe care ți-am pregătit-o.
– Ți-am spus. Fără surprize. Marah o privi în ochi. Ce iei aici?
– Ce, pastila? E o vitamină. La vârsta mea, trebuie să iei vitamine. O studie pe
Marah și se încruntă. Așa te-ai îmbrăcat?
– Da. De ce?
– Nici măcar nu te-ai fardat?
Marah își dădu ochii peste cap.
– Unde mergem? La audiții pentru Următorul top model al Americii? Se auzi
soneria de la intrare. Marah deveni numaidecât suspicioasă. Cine e?
– Haide, spuse Tully, zâmbind și împingând-o spre ușă. Deschide.
Marah deschise ușa cu precauție.
Ashley, Lindsey și Coral erau acolo toate trei. Când o văzură pe Marah,
explodară într-un țipăt de să-i spargă timpanele și se repeziră la ea, trăgând-o
într-o îmbrățișare strânsă.
Marah avea senzația că trăiește tot acel moment de la mare depărtare. Le auzea
vocile fetelor, dar nu putea distinge cuvintele. Până să se dezmeticească, fu luată
pe sus din apartament de cele trei prietene ale ei. Vorbeau toate odată când
urcară în mașina marca Honda a lui Coral și porniră spre debarcader, unde
aștepta o ambarcațiune. Când ajunseră în apropiere, parcară.
– Ce mișto că te-ai întors! spuse Lindsey, sărind pe bancheta din spate, aplecată
în față.
– Da. Nici nu ne-a venit să credem când ne-a sunat Tully. Aveai de gând să ne
faci o surpriză? întrebă Ashley.
– Bineînțeles, spuse Coral de pe scaunul șoferului. Acum, trebuie să îți spunem
totul.
– Începe cu Tyler Britt, propuse Lindsey.
– Corect. Absolut. Coral se întoarse către Marah și se lansă într-o nesfârșită
poveste hazlie despre Tyler Britt care se vedea cu o tipă nesuferită din North
Kitsap și fusese prins de poliție doar în chiloți, și primise o amendă pentru
consum ilegal de alcool – era minor –, motiv pentru care i se interzisese să
participe la meciul de fotbal oficial ținut în cinstea absolvenților.
Marah zâmbi tot timpul, dar se gândea la un singur lucru: Nici nu-mi mai
amintesc c-am fost îndrăgostită de Tyler Britt. Parcă trecuse o veșnicie de atunci.
Se forță să încuviințeze din cap și să zâmbească; uneori își amintea să zâmbească
atunci când fetele îi relatau întâmplări amuzante de la balul de absolvire.
Mai târziu, când ajunseră la Lytle Beach și se întinseră pe niște prosoape viu
colorate, bând Cola și ronțăind covrigei, Marah se pomeni că nu găsește nici un
subiect de conversație.
Se simțea ciudat, foarte departe, deși stăteau atât de aproape una de alta că li se
atingeau umerii. Coral vorbea despre facultate și despre cât de bucuroasă era că
ea și Ashley aveau să fie colege de cameră la Universitatea de Vest din
Washington, iar Lindsey se lamenta că nu voia să se ducă singură la Santa Clara.
– Tu unde te duci? o întrebă Coral pe Marah.
Sincer, Marah era cu mintea atât de departe, că abia asculta la conversația
fetelor, așa că nu auzi întrebarea.
– Mar?
– Tu la ce facultate mergi?
– UW, răspunse Marah, încercând să se concentreze.
Se simțea ca și cum s-ar fi pogorât peste ea o negură caldă, cenușie – doar peste
ea.
Locul ei nu era cu fetele astea puse tot timpul pe chicoteală, care visau să se
îndrăgostească și să înceapă facultatea și care considerau că mamele lor sunt prea
severe.
Ea nu mai era ca ele, iar la finalul zilei, când se întoarseră în Seattle, tăcerea
stânjenitoare din mașină le oferi fetelor confirmarea acestei realități. O
conduseră până sus, la ușa apartamentului, și se strânseră în jurul ei, dar acum
știau că nu mai aveau nimic să-și spună. Marah nu conștientizase acest adevăr
până atunci, dar și prietenia lor putea muri. Nu avea puterea de a pretinde că mai
este fata pe care o știau ele.
– Ne-a fost dor de tine, spuse Coral încet, iar aceste cuvinte sunau a rămas-bun.
– Și mie de voi, spuse Marah, și nu mințea.
Ar fi dat orice să mai aibă șansa acelei prietenii.
După plecarea fetelor, Marah intră în apartamentul lui Tully. O găsi pe nașa ei
în bucătărie, așezând vasele în dulap.
– Cum a fost?
Vocea lui Tully suna ciudat. Dacă nu ar fi cunoscut-o atât de bine, ar fi zis că
băuse cam mult, dar era prea devreme totuși.
Și, la drept vorbind, lui Marah nici că-i păsa. Voia doar să se bage în pat, să-și
tragă păturile peste cap și să adoarmă.
– A fost grozav, spuse ea pe un ton plat. Excelent. Dar sunt obosită, așa că mă
duc să trag un pui de somn.
– Să nu dormi prea mult, o avertiză Tully. Am închiriat Tânărul Frankenstein.
Unul dintre filmele preferate ale mamei. De câte ori nu îl imitase mama pe
Marty Feldman? Și de câte ori nu-și dăduse Marah ochii peste cap, plictisită de
aceeași veche glumă?
– Super, spuse, apoi se retrase în camera ei.

Capitolul 11
– Nu-mi zice că așa te-mbraci, o luă Tully la rost pe Marah când fata apăru în
camera de zi, miercuri seară, îmbrăcată în niște blugi evazați cu talie joasă, rupți
și un hanorac gri foarte lălâu.
– Ce? Merg la terapie cu un grup de adolescenți triști, spuse Marah. Hai să fim
serioase, dac-ai fi tu invitată, moda ar fi ultima ta problemă.
– Te îmbraci ca o femeie adunată de pe străzi de când ai ajuns aici. Nu vrei să
faci impresie bună?
– În fața unor adolescenți depresivi? Nu prea.
Tully se ridică în picioare și traversă încăperea, oprindu-se în fața lui Marah.
Ridică brațul încet și își lipi palma de obrazul fetei.
– Eu am multe trăsături de caracter absolut grozave. Am și câteva defecte,
recunosc, dar pe de-a-ntregul sunt o persoană uimitoare. Nu judec oamenii sau
chestii de genul ăsta, ci doar acțiunile lor, chiar și atunci când fac lucruri
nesăbuite; știu cât e de greu să fii om. Ideea e că te iubesc, dar nu sunt mama sau
tatăl tău. Nu e datoria mea să văd că devii un adult inteligent, de succes, cu capul
pe umeri. Datoria mea este să îți spun povești despre mama ta când vei fi
pregătită și să te iubesc necondiționat. Ar trebui să spun ce-ar spune mama ta –
atunci când îmi pot da seama ce anume. De obicei, mă cam împotmolesc, dar de
data asta e ușor. Zâmbi drăgăstos. Te ascunzi, scumpo. În spatele părului slinos și
al hainelor diforme. Dar eu te văd, și ar fi timpul să te întorci la noi.
Tully nu-i oferi lui Marah răgazul necesar pentru replică. În schimb, o luă de
mână, parcurseră holul, traversară dormitorul lui Tully și intrară în garderoba
imensă a lui Tully (care, inițial, fusese un dormitor – atât de mare era). Acolo,
Tully alese o bluză albă creponată, pe corp, cu un anchior adânc și dantelă în
jurul gulerului.
– Vei purta asta.
– Cui îi pasă?
Tully ignoră comentariul și luă bluza de pe umeraș.
– Ce trist! Când purtam bluza asta, mă consideram grasă. Acum, n-aș putea s-o
mai închei. Ține.
Marah smulse bluza din mâna lui Tully și intră la baie. Nu voia ca Tully să-i
vadă cicatricile; una era să audă că se tăia, și altceva, să vadă rețeaua de cicatrici
albicioase de pe pielea ei. Țesătura albă, creponată i le acoperea; crea efectul că se
vede pielea, dar avea o căptușeală nude. Când se duse în fața oglinzii, aproape că
nu se recunoscu. Trupul zvelt îi era pus în evidență de croiala pe corp a bluzei; îi
scotea la lumină feminitatea. Blugii i se mulau pe coapsele slabe. Ciudat lucru, se
simțea emoționată când intră din nou în dormitor. Tully avea dreptate: Marah se
ascunsese, deși nu știuse asta. Acum se simțea vulnerabilă.
Tully trase elasticul din părul fetei, lăsându-l să cadă liber pe umeri.
– Ești superbă. Orice băiat de la întâlnire va fi înnebunit de tine. Crede-mă.
– Mersi.
– Nu că ne-ar păsa ce cred băieții de la terapie. Doar spun și eu așa.
– Eu sunt o fată care merge terapie, spuse ea încet. Nebună.
– Ești tristă, nu nebună. Tristețea ta are un motiv. Haide, trebuie să mergem.
Marah ieși cu Tully din apartament, coborând în holul clădirii. Merseră pe jos
pe First Street până în zona veche a orașului, Pioneer Square. Tully se opri în fața
unei clădiri scunde din cărămidă cu fațadă albă, datând de dinainte de Marele
Incendiu din Seattle.
– Vrei să te însoțesc înăuntru?
– Doamne ferește, nu! Tipul cu ochii dați cu dermatograf mă crede deja Miss
Suburbia. Însoțitoare mi-ar mai trebui.
– Băiatul din sala de așteptare? Edward Mâini-de-foarfecă? Și ar trebui să îmi
pese de părerea lui?
– Spun doar că ar fi jenant. Am optișpe ani.
– M-am prins. În regulă. Poate că sub tot machiajul ăla se ascunde Johnny
Depp. Tully se întoarse spre ea. Deci, știi cum să ajungi înapoi acasă? Opt străzi
mai încolo, pe First. Numele portarului este Stanley.
Marah încuviință din cap. Mama ei nu ar fi lăsat-o în ruptul capului singură în
această zonă a orașului după căderea întunericului.
Marah își puse bareta poșetei de piele pe umăr și plecă. Clădirea din fața ei
semăna cu multe dintre edificiile vechi din cărămidă din Pioneer Square;
interiorul era întunecos, iar holul, îngust și fără ferestre. Un singur bec atârna din
tavan, aruncând o lumină slabă. Un panou era plin de tot felul de bucățele de
hârtie și anunțuri privind întâlniri ale alcoolicilor anonimi, câini pierduți, mașini
de vânzare și alte asemenea chestii.
Marah coborî scările într-un subsol mirosind a mucegai.
În fața ușii închise, pe care fusese lipită o hârtie conținând cuvintele GRUPUL
ADOLESCENȚILOR DEPRESIVI, se opri, cu gândul de a face cale-ntoarsă. Cine
naiba ar fi vrut să intre într-un astfel de grup?
Deschise ușa și intră.
Era o încăpere mare, bine luminată cu neoane fluorescente; pe o masă lungă,
amplasată la unul din capete, se găseau o cafetieră, cești și niște prăjituri, ca la o
vânzare de dulciuri organizată la școală pentru strângere de fonduri. În centrul
încăperii, câteva scaune metalice formau un cerc larg. Pe podea, în fața fiecărui
scaun, se afla câte o cutie cu șervețele de hârtie.
Grozav.
Sosiseră deja patru adolescenți, care ședeau pe scaune. Marah se uită la
ceilalți… pacienți? participanți? nebuni?… printre șuvițele de păr negru căzute
peste ochi. Se afla acolo o fată foarte corpolentă, cu un ten acneic și păr slinos,
care își rodea atât de agresiv unghia degetului mare, că semăna cu un castor care
încearcă să deschidă o stridie. Lângă ea ședea o fată atât de slabă, că dacă s-ar fi
întors într-o parte ar fi dispărut. Era cheală pe o parte a capului. Locul de lângă
ea era ocupat de o fată îmbrăcată toată în negru, cu un păr în nuanță magenta și
numeroase piercinguri faciale. Trăgea cu ochiul la un băiat durduliu cu ochelari
cu ramă groasă din os, care stătea lângă ea și se juca pe telefon.
Dr. Bloom ocupa scaunul din interiorul cercului; era îmbrăcată în niște
pantaloni bleumarin pe picior și cu o helancă gri. Nimic țipător. Marah nu se lăsă
păcălită de aspectul neutru al vestimentației din pricina acelei priviri de
vulturești pe care dr. Bloom i-o aruncă.
– Ne bucurăm că ai putut veni, Marah. Nu-i așa? spuse dr. Bloom către grup.
Câțiva dintre participanți ridicară din umeri. Majoritatea nici măcar nu se
sinchisiră să ridice privirile.
Marah se așeză lângă fata corpolentă. Nu apucă să își ocupe locul pe scaun, că
ușa se deschise și intră Paxton. La fel ca la prima întâlnire cu el, era îmbrăcat în
stil gotic: blugi negri, bocanci cu șireturile dezlegate și un tricou negru lălâu. Un
șir de cuvinte tatuate îi șerpuia de-a lungul claviculei și i se încolăcea în jurul
gâtului. Marah își mută numaidecât privirea în altă parte.
Tânărul se așeză în fața lui Marah, lângă fata cu părul magenta.
Marah numără până la cincizeci și abia după aceea îl privi din nou.
El se uita fix la ea, afișând acel zâmbet care sugera că știe că fata îl place. Ea
dădu ochii peste cap și privi în altă parte.
– Păi, este ora șapte, așa că putem începe, spuse dr. Bloom. După cum vedeți,
avem un nou membru: Marah. Cine-ar vrea să facă prezentările?
Toți se uitară care-ncotro, începură să își roadă unghiile, să ridice din umeri. În
cele din urmă, Părul Magenta sparse gheața:
– Of, la naiba. Eu sunt Ricki. Mama, moartă. Grasa e Denise. Bunică-sa are
Parkinson. Todd nu vorbește de patru luni, deci nu știm care e problema lui.
Elisa nu mai mănâncă nimic de când s-a sinucis taică-su. Și Pax e aici prin
hotărâre judecătorească. Soră moartă. Fata se uită la Marah. Povestea ta care-i?
Marah simți asupra ei ochii tuturor.
– Eu… Eu…
– Mr. Fotbal n-a invitat-o la balul de absolvire, spuse fata corpolentă, chicotind
nervos la propria glumă.
Câțiva dintre ceilalți participanți chicotiră și ei pe înfundate.
– Nu suntem aici ca să-i judecăm pe ceilalți, spuse dr. Bloom. Cu toții știți cât
doare acest lucru, nu-i așa?
Aceste cuvinte îi calmară.
– Se taie, spuse Pax încet. Stătea tolănit pe scaun, cu un braț revărsat peste
scaunul Părului Magenta, picior peste picior. Dar de ce?
Marah îi aruncă o privire sfredelitoare.
– Paxton, interveni dr. Bloom. Acesta este un grup de suport. Viața e grea. Ați
cunoscut cu toții asta, pe pielea voastră, de la o vârstă fragedă. Fiecare dintre voi
a suferit o pierdere grea și știți cât poate fi de greu să mergi mai departe când
cineva drag a murit sau cineva care ar fi trebuit să vă poarte de grijă v-a trădat
încrederea.
– Mama a murit, spuse Marah pe un ton lipsit de inflexiuni.
– Ai vrea să vorbești despre ea? întrebă cu blândețe dr. Bloom.
Marah nu-și putea lua ochii de la Paxton. Privirea lui aurie o fermeca.
– Nu.
– Cine-ar vrea? spuse el încet.
– Dar tu, Paxton? spuse dr. Bloom. Ai dori să împărtășești ceva anume
grupului?
– Să nu suferi niciodată înseamnă să nu fi fost niciodată binecuvântat, spuse el
ridicând neglijent din umeri.
– Paxton, spuse dr. Bloom, am discutat deja despre faptul de a ne ascunde în
spatele cuvintelor altora. Tu ai aproape douăzeci și doi de ani. E timpul să-ți
găsești propria voce.
Douăzeci și doi.
– N-ați vrea să auziți ce am eu de spus, replică Paxton.
Deși stătea tolănit, creând impresia că nu-l interesează nici o persoană din acea
încăpere, în ochi avea o privire intensă, perfidă, aproape înfricoșătoare.
Hotărâre judecătorească.
De ce s-ar dispune prin hotărâre judecătorească ca o persoană să urmeze
terapie de grup?
– Dimpotrivă, Paxton, spuse dr. Bloom; tu vii aici de luni de zile și nu ai vorbit
nici măcar o dată despre sora ta.
– Și nici n-am s-o fac, spuse el, privindu-și unghiile date cu ojă neagră.
– Tribunalul…
– Îmi poate impune să vin, dar nu mă poate sili să vorbesc.
Dr. Bloom făcu o grimasă dezaprobatoare. Îl privi fix pe Paxton îndelung, apoi
zâmbi iar, întorcându-se ușor pentru a-și îndrepta atenția către Fata Băț.
– Elisa, poate că ai vrea tu să ne spui mai multe despre cum a mers cu mâncatul
săptămâna asta…
O oră mai târziu, ca la auzul unei alarme secrete, tinerii se ridicară de la locurile
lor și ieșiră în grabă din încăpere. Marah nu fusese pregătită. Când se aplecă să își
ia geanta de pe podea și se ridică în picioare, doar dr. Bloom era tot acolo.
– Sper că nu a fost prea dureros, spuse doctorița, venind la ea. E posibil ca
începutul să fie dificil.
Marah își aruncă ochii la ușa deschisă.
– Nu. În regulă. Adică da. Mersi. A fost grozav.
Abia aștepta să iasă din încăperea aceea care mirosea a fursecuri râncede și a
cafea arsă. Ieși la aer și se opri brusc. Străzile erau aglomerate. În această seară de
miercuri din luna iunie, Pioneer Square era un furnicar de turiști și de localnici.
Din restaurante și din baruri se auzea muzică.
Paxton apăru din întuneric lângă ea; îi percepu șuierul respirației cu o fracțiune
de secundă înainte să îl vadă.
– Mă așteptai, spuse el.
Ea râse.
– Da, pentru că mă dau în vânt după băieți fardați. Se întoarse cu fața la el. Tu
mă așteptai pe mine.
– Și ce dacă?
– De ce?
– Va trebui să vii cu mine ca să afli.
Îi întinse mâna.
În lumina stradală galbenă, Marah îi văzu mâna albă și degetele lungi… și
cicatricile care se întindeau ca niște semne egale de-a latul încheieturii.
Urme de tăieturi.
– Acum ești speriată, spuse el încet.
Ea clătină din cap.
– Dar ești o fată de treabă din suburbii.
– Am fost cândva.
Când rosti aceste cuvinte, simți cum tensiunea din piept îi dispare încetul cu
încetul. Poate ar fi reușit să se schimbe cumva, să capete o altă înfățișare, și astfel,
nu ar mai fost la fel de dureros să vadă zâmbetul mamei când se privea în
oglindă.
– Marah? Paxton?
Dr. Bloom veni pe trotuar în spatele lor. Marah simți un soi de tristețe ciudată,
ca și cum o bună oportunitate se dusese pe apa sâmbetei.
– Ai grijă, spuse dr. Bloom, privind peste drum, încotro privea Marah, spre
locul unde Paxton aștepta fumând în umbră, între două clădiri.
– E un băiat periculos?
După o clipă de tăcere, dr. Bloom îi vorbi:
– Nu-ți pot răspunde la asta, Marah. Același răspuns l-aș da și dacă cineva s-ar
interesa despre tine. Dar te-aș întreba un lucru: Tu te uiți la el pentru că este
periculos? Genul ăsta de comportament poate fi riscant pentru o fată vulnerabilă.
– Eu nu mă uit deloc la el, spuse Marah.
– Nu, spuse dr. Bloom. Bineînțeles că nu.
Și cu asta, Marah își așeză geanta pe umăr și porni către casă pe strada
întunecată. Pe drumul de întoarcere către apartamentul lui Tully, i se păru că
aude pași în urma ei, dar de câte ori se întoarse, nu zări pe nimeni.
Urcând spre apartament, Marah își privi reflexia în pereții cu oglinzi ai liftului.
Toată viața i se spusese că era frumoasă, și, mare parte din perioada adolescenței,
asta fusese tot ce voise să audă. În anii de dinainte să se îmbolnăvească mama ei,
petrecuse multe ore studiindu-și chipul, fardându-l, aranjându-și părul, astfel
încât băieți precum Tyler Britt să o observe. Dar, după ce mama ei se
îmbolnăvise, situația se schimbase. Acum nu vedea decât zâmbetul mamei și
ochii tatălui, ceea ce făcea ca fiecare privire în oglindă să fie dureroasă.
Acum însă vedea cât de mult slăbise, ce paloare căpătase, în cele douăzeci de
luni care se scurseseră de la decesul mamei. Privirea tristă din ochii ei o deprima.
Dar la urma urmei, totul o deprima acum.
La ultimul etaj, ieși din lift și se îndreptă către apartamentul lui Tully. Descuie
ușa, intră în apartamentul strălucitor și merse în camera de zi.
Tully era acolo, plimbându-se în fața peretelui din sticlă cu vedere spre orașul
nocturn. Ținea în mână un pahar cu vin și vorbea la telefon; mai bine zis, urla.
– The Apprentice? Faci mișto de mine? Doar n-am decăzut într-atât. Se
întoarse, o văzu pe Marah și afișă un zâmbet palid. Oh. Marah. Trebuie să închid,
George, spuse ea râzând, apoi închise și aruncă telefonul pe sofa, ducându-se
spre Marah cu brațele deschise și îmbrățișând-o strâns.
– Ei, cum a fost? întrebă ea în cele din urmă, dându-se un pas înapoi.
Marah știa care era răspunsul așteptat. Ar fi trebuit să spună: A fost grozav,
minunat, perfect. Mă simt mai bine acum. Dar îi era cu neputință să rostească
aceste cuvinte. Deschise gura și nu scoase nici un sunet.
Tully miji ochii, luând privirea aceea de jurnalist care descoperă o poveste, pe
care Marah o cunoștea.
– Ciocolată fierbinte, decretă ea și o conduse pe Marah în bucătărie.
Tully pregăti două căni de ciocolată fierbinte cu frișcă și le duse în camera de
oaspeți. Marah se sui în pat ca pe vremea când era mică. Tully o urmă. Se așezară
una lângă cealaltă, cu spatele lipit de speteaza capitonată a canapelei, tapisată cu
mătase gri. O fereastră uriașă încadra orizontul Seattle-ului, care sclipea în tonuri
vii pe fundalul cerului înstelat.
– Deci, povestește-mi tot, spuse Tully.
Marah ridică din umeri.
– Indivizii din grup sunt cam la pământ.
– Crezi că te va ajuta chestia asta?
– Nu. Și nici nu vreau s-o mai văd pe dr. Bloom. Putem anula întâlnirea de
mâine? Adică, ce rost are?
Tully luă o înghițitură din ciocolata fierbinte, apoi se aplecă într-o parte ca să-și
lase cana pe noptieră.
– N-am să te mint, Marah, spuse ea într-un sfârșit. În lumea reală, nu m-am
priceput niciodată să dau sfaturi despre relații, dar, poate că dacă aș fi învățat
cum să abordez lucrurile la vârsta ta, nu aș fi fost o ratată așa cum sunt acum.
– Tu chiar crezi că ajută să stau de vorbă cu o străină și să mă întâlnesc cu un
grup de țicniți într-un subsol plin de mucegai?
În clipa în care rosti cuvântul țicniți, se gândi la tipul acela, Paxton, și la felul în
care o privise.
– Poate.
Marah se uită la Tully.
– Dar este terapie, Tully. Terapie. Și nu pot vorbi despre asta.
– Da, spuse Tully încet. Dar uite cum stau lucrurile, puștoaico. Mama ta m-a
rugat să am grijă de tine și asta am de gând să fac. Am fost prietena ei cea mai
bună de pe vremea lui David Cassidy și până în vremea celui de-al doilea
președinte George Bush. Ea este vocea din capul meu. Și știu prea bine ce-ar
spune acum.
– Ce anume?
– Nu te da bătută, fetițo.
Marah auzi vocea mamei sale în acele câteva cuvinte. Știa că Tully are
dreptate – asta ar fi spus mama ei acum –, dar nu era destul de puternică pentru
a încerca. Dacă încercarea s-ar solda cu un eșec? Ce ar urma?
*
A doua zi era stabilit să sosească tatăl ei. Marah era foarte agitată. Își roase
unghiile până la sânge. Când, în sfârșit, tata intră în apartamentul lui Tully, îi
zâmbi lui Marah nu foarte convingător.
– Bună, tată.
Ar fi trebuit să fie fericită, dar reîntâlnirea cu el îi abătu gândul la mama ei și la
pierderea suferită. Nu era de mirare că fusese nefericită în toată acea perioadă.
– Ce mai faci? o întrebă el, apropiindu-se timid și îmbrățișând-o stângaci.
Ce ar fi trebuit să răspundă? Avu tendința să mintă. Bine fac. Se uită la Tully,
care aștepta tăcută, atitudine care nu o caracteriza.
– Mai bine, spuse ea până la urmă.
– Am găsit pe cineva în Los Angeles, un doctor specializat în adolescenți cu
probleme, spuse tata. Te poate primi luni.
– Dar am a doua întâlnire cu dr. Bloom azi, spuse Marah.
– Știu, și mă bucur că te-a putut primi, dar trebuie să mergi regulat la terapie,
spuse el. Acasă.
Marah nu știa dacă să zâmbească. Dacă tatăl ei ar fi bănuit cât de vulnerabilă se
simțea ea în acel moment, ar fi suferit și mai mult. Un lucru știa totuși cu
certitudine în acea clipă: nu se putea întoarce la Los Angeles cu el.
– Îmi place dr. Bloom, spuse ea. Iar grupul e cam nasol, dar nu mă deranjează.
Tata se încruntă.
– Dar dr. Bloom e în Seattle. Doctorul ăsta e în L.A….
– Vreau să rămân aici peste vară, tată. Să stau cu Tully. Îmi place dr. Bloom. Se
întoarse către Tully, care părea stupefiată. Pot să rămân aici vara asta? Am să
merg la dr. Bloom de două ori pe săptămână. Poate-o să ajute.
– Glumești? spuse tata. Tully nu e paznicul tău.
Marah se încrâncenă. Deodată, fu sigură că asta își dorea.
– Tată, nu mai am unșpe ani. Am optișpe, și oricum voi începe facultatea la
UW în septembrie. În felul ăsta, îmi voi putea face noi prieteni și îi voi putea
revedea pe cei vechi. Se duse la el. Te rog?
– Cred că… începu Tully.
– Știu ce crezi tu, se răsti tata. Tu ai fost cea care a considerat că e perfect în
regulă să meargă la concertul Nine Inch Nails când avea doar paisprezece ani.
Tot tu ai încurajat-o să se facă model la New York când era abia în clasa a opta.
Marah ridică privirea la el.
– Simt nevoia să respir, tată.
Observa ce luptă aprigă se dădea în interiorul lui – nu era pregătit să îi ofere
libertate, dar își dădea seama totodată că ea asta își dorea. Poate chiar avea nevoie
de asta.
– E o idee proastă, îi spuse el lui Tully. Tu nu ești în stare să ții în viață nici
măcar plantele. Și habar nu ai cum stă treaba cu copiii.
– Dar este adult de-acum, spuse Tully.
– Te rog, tată! Te rog!
El oftă.
– La dracu’!
În acel moment, ea înțelese. Lucrurile erau aranjate.
– Mi-am dat demisia în L.A.. În septembrie, ne întoarcem în casa de pe insula
Bainbridge. Am vrut să fie o surpriză. Vrem să locuim aici cât vei fi studentă la
UW.
– Asta-i grozav, spuse Marah, fără să-i pese cu adevărat.
El privi către Tully.
– Ai face bine să ai mare grijă de fata mea, Tully.
– Ca de propria mea fiică, Johnny, promise Tully solemn.
Și cu asta, lucrurile erau aranjate.
O oră mai târziu, Marah stătea tolănită într-un fotoliu din cabinetul doctorului
Bloom. Se holbase la ficusul din colț cel puțin zece minute în timp ce terapeuta
mâzgălise ceva pe o hârtie.
– Ce tot scrii acolo? Vreo listă de cumpărături? întrebă Marah, privindu-și
mâinile.
– Nu e o listă de cumpărături. Tu ce crezi că scriu?
– Nu știu. Dar dacă nu ai de gând să vorbești, de ce mă mai aflu aici?
– Aici, vocea ta este cea care contează, Marah. Și nu e cazul să-ți repet că ești
liberă să pleci oricând vrei.
– Tully și tata sunt afară.
– Și nu vrei ca ei să știe că nu-ți pasă de terapie. De ce?
– Tu nu faci decât să pui întrebări?
– Pun o mulțime de întrebări. Întrebările te pot ajuta să-ți faci ordine în
gânduri. Tu ești deprimată, Marah. Ești îndeajuns de inteligentă pentru a ști asta.
Și te tai. Nu cred că ți-ar prinde rău să te gândești de ce faci asta.
Marah ridică privirea.
Privirea doctorului Bloom era neclintită.
– Chiar mi-aș dori să te ajut, dacă m-ai lăsa. Se opri. Vrei să fii fericită din nou?
Marah își dorea asta atât de mult, că o durea. Dorea să redevină fata de
odinioară.
– Lasă-mă să te ajut.
Marah se gândi la rețeaua de cicatrici de pe coapsele și brațele ei, la felul în care
o fascina durerea și la culoarea splendidă a sângelui ei.
Nu renunța, fetițo.
– Da, încuviință ea.
Imediat ce cuvântul îi ieși pe gură, simți o gheară în stomac din pricina stării
anxioase care puse stăpânire pe ea.
– E un început, spuse dr. Bloom. Iar timpul nostru a expirat.
Marah se ridică în picioare și o urmă pe dr. Bloom spre ieșire. În sala de
așteptare, îl văzu mai întâi pa tatăl ei. Ședea pe sofa lângă Tully, răsfoind o revistă
fără să citească textul de pe paginile acesteia. Văzându-și fiica, se ridică în
picioare.
Dr. Bloom preluă inițiativa conversației.
– Putem vorbi, domnule Ryan? În cabinetul meu?
– Vin și eu, spuse Tully, și plecară toți într-o clipă, iar Marah rămase singură în
sala de așteptare.
Se uită la ușa închisă. Ce le spunea oare doctorița? Dr. Bloom îi promisese lui
Marah că ședințele lor erau confidențiale. Ai optsprezece ani, spusese ea, ești
adult. Ce se petrece în cadrul acestor ședințe rămâne doar între noi.
– Măi să fie.
Marah se întoarse încet.
Paxton stătea sprijinit de perete, cu brațele încrucișate. Era îmbrăcat ca de
obicei în negru din cap până-n picioare, iar vesta demodată atârna pe pieptul lui
alb, pe care se întrezărea un tatuaj ale cărui cuvinte șerpuiau începând din
dreptul sternului până în jurul gâtului: N-ai vrea să mi te alături în lentul meu
declin spre nebunie? Ea se uită la cuvintele imprimate caligrafic cu negru în timp
ce el veni înspre ea.
– M-am gândit la tine. Îi atinse ușor dosul palmei, ca într-o mângâiere delicată.
Știi să te distrezi, fată din suburbii?
– În ce fel, sacrificând animale, de exemplu?
El îi aruncă un zâmbet seducător. Nimeni nu o mai devorase așa din priviri, ca
pe ceva comestibil.
– Hai să ne întâlnim mâine, la miezul nopții.
– La miezul nopții?
– Ora vrăjitoarelor. Pariez că până acum te-ai întâlnit doar cu băieți drăguți, la
film sau la petreceri date pe marginea piscinei.
– Nu știi nimic despre mine.
El îi zâmbi, privind-o drept în ochi, sigur pe sine.
– Vino.
– Nu.
– Consemnată! Biata fată bogată. În regulă, atunci. Dar am să te-aștept la
pergola din Pioneer Square.
Pergola din Pioneer Square? Acolo unde dormeau noaptea oamenii străzii,
cerșind țigări turiștilor?
Ea auzi ușa deschizându-se în spatele ei.
– Mulțumesc, dr. Bloom, auzi vocea tatălui ei.
Marah plecă de lângă Paxton. El râse încet, malițios, la gestul ei, ceea ce o făcu
să se oprească.
– Marah, spuse tatăl ei cu asprime în glas.
Nu se îndoia de ceea ce vedea tatăl ei: pe fiica lui cândva perfectă, cândva
frumoasă, stând de vorbă cu un ratat care arăta ca o creatură ciudată.
– El este Paxton, i-l prezentă Marah tatălui ei. Face parte din grupul de terapie
la care particip.
Tata aproape că nu-l privi în ochi pe Paxton.
– Să mergem, spuse tata, luând-o de mână și ieșind cu ea din cabinet.

Capitolul 12
În noaptea aceea, după o zi lungă și obositoare, în care tatăl ei încercase în tot
felul de moduri subtile să o facă să se răzgândească asupra hotărârii de a rămâne
în Seattle, Marah stătea întinsă pe pat, cu ochii în tavan. Îl convinsese, în sfârșit,
pe tatăl ei să o lase să locuiască cu Tully pe perioada verii, dar el îi impusese o
lungă listă de reguli de conduită. Marah simțea că o ia razna doar gândindu-se la
ele, astfel că, după plecarea lui, fu extrem de ușurată.
A doua zi, ea și Tully se purtară ca niște turiste, bucurându-se de splendida
amiază estivală pe malul apei. Dar la căderea serii, când se duse la culcare, gândul
lui Marah zbură la Paxton.
Vino. La miezul nopții.
Lângă ea, ceasul deșteptător electronic marca scurgerea minutelor cu un ticăit
discret. Se uită într-o parte.
11.39.
11.40.
11.41.
Am să te-aștept la pergolă.
Era fascinată de Paxton. De ce să nu recunoască? Nu semăna cu nici un alt
băiat pe care îl cunoscuse până atunci. În prezența lui, se simțea cumva
provocată, băgată în seamă; vie.
Era o nebunie.
El era nebun. Și probabil periculos. Și Dumnezeu știe cât de dezorientată era
oricum ea însăși ca să mai aibă nevoie să intre în astfel de încurcături. Mamei i-ar
fi displăcut complet așa ceva.
11.42.
Ce fel de persoană îți cere să ieși la întâlnire în miez de noapte? Vandalii,
drogații și, poate, vedetele rock. Paxton nu era vedetă rock, dar nici departe nu
era după înfățișare.
11.43.
Marah se ridică în capul oaselor.
Avea să se ducă la întâlnirea cu el. Când decizia îi deveni clară în minte, ea știu
că o luase cu mult timp în urmă, poate încă din clipa în care îi lansase el invitația.
Coborî din pat și se îmbrăcă. Se spălă pe dinți și se fardă pentru prima oară după
o veșnicie. Apoi ieși pe furiș din cameră, stingând luminile și închizând încet ușa
în urma ei.
Umbrele dansau pe mobilă în întuneric; deasupra lor, Seattle-ul în timpul
nopții era un caleidoscop de lumini viu colorate sub un cer de smoală. Ușa
dormitorului lui Tully era închisă; pe dedesubt se vedea o lumină aprinsă.
11.49.
Își luă poșeta, își îndesă telefonul în buzunarul de la spate și dădu să plece. În
ultima clipă, se opri și scrise repede un bilețel – Sunt la întâlnire cu Paxton în
Pioneer Square – și fugi înapoi ca să-l pună sub perna ei. În eventualitatea în care
poliția avea nevoie de un punct de pornire pentru cercetări.
Ieși tiptil din apartament și se furișă în lift. În hol, își băgă bărbia în piept și
grăbi pasul pe podeaua din marmură. Cât ai bate din palme, ajunse în stradă,
singură, pe trotuarul aglomerat. O luă la pas.
Pioneer Square era foarte animată chiar și la acea oră târzie. Restaurantele și
barurile îi atrăgeau pe clienți înăuntru, care se revărsau apoi afară. Din când în
când, aerul nopții era inundat de tonuri muzicale. Acesta fusese dintotdeauna
cartierul rău famat al bețivilor și șomerilor, încă de pe vremea când bușteni uriași
se rostogoleau la vale pe Yesler Street către apă. Acum era în egală măsură
paradisul oamenilor fără adăpost și al celor atrași de cluburi de noapte și de jazz-
baruri – latura obscură și clandestină a vieții.
Pergola era un simbol local, o construcție din fier forjat negru, ornamentat,
situată în colțul străzilor First și James. Sub ea, oamenii străzii stăteau pe bănci,
acoperiți cu ziare și strânși ciopor ca să fumeze ori să stea la taclale.
Îl văzu pe Paxton înainte ca el să o vadă pe ea. Stătea sprijinit de unul dintre
stâlpi, cu un carnețel în mână. Scria ceva când ea îl salută.
– Salut!
El ridică privirea.
– Ai venit, spuse el.
Ceva din vocea lui – sau din privirea lui – o făcu să își dea seama cât de mult își
dorise ca ea să vină. Siguranța lui de sine nu fusese atât de puternică pe cât
crezuse ea.
– Nu mi-e frică de tine, zise ea ferm.
– Mie mi-e frică de tine, răspunse el pe un ton firesc.
Marah habar nu avea ce însemna asta, dar își aminti că mama ei îi povestise
cum fusese primul sărut al părinților ei. Mi-a spus că îi e frică de mine, relatase
mama. Nu conștientiza, dar era deja îndrăgostit de mine.
Paxton întinse mâna.
– Ești pregătită, fată din suburbii?
Ea îl luă de mână.
– Sunt, băiat fardat.
Porniră împreună de-a lungul străzii, apoi urcară într-un autobuz murdar,
hodorogit. Adevărul – pe care ea nu i l-ar fi mărturisit niciodată – era că ea nu
mai umblase niciodată cu autobuzul. În aglomerația din interiorul puternic
luminat, stătură lipiți unul de celălalt, privindu-se. El o fascina, o hipnotiza într-
un fel cum nu i se mai întâmplase până atunci. Încercă să găsească ceva amuzant
de spus, dar nu era în stare să gândească limpede. Când coborâră din autobuz, el
o conduse în inima vieții pestrițe de noapte de pe Broadway. Marah se născuse în
Seattle și crescuse pe o insulă ce se vedea din oraș, și cu toate astea, aici exista o
lume despre care ea nu avea habar, strălucitoare, scăldată în culori vii, asemenea
unui bâlci ce se strecura în cotloanele marelui oraș după lăsarea întunericului. În
universul lui Paxton, existau holuri întunecoase, cluburi fără ferestre și cu
băuturi din care ieșeau aburi când le țineai în căușul palmelor și copii care trăiau
pe străzi.
De acolo, luară un alt autobuz, iar de data asta, când coborâră, Seattle rămase în
depărtare, o diademă strălucitoare pe bolta cerească a nopții, dincolo de o
întindere întunecată de apă. Peisajul era luminat doar de câțiva stâlpi.
Terenul din fața ei cobora în pantă; la capătul lui, o imensitate mâncată de
rugină se ascundea pe malurile întunecate. Gas Works Park. Recunoscu locul. În
centrul acestui parc de lângă apă se afla vechea uzină de gazificare ce data de la
începutul secolului. Veniseră aici cândva, în clasele elementare, într-o excursie cu
școala. Paxton o luă de mână și o conduse pe pajiștea înverzită într-o zonă a
structurii ce semăna cu o grotă.
– Comitem o crimă? întrebă Marah.
– Îți pasă? întrebă el.
– Nu.
Simți cum o trece un ușor fior.
Nu făcuse niciodată ceva nesăbuit. Poate că sosise momentul ca situația să se
schimbe.
Paxton o conduse mai departe, într-un loc ascuns din scheletul acela metalic
ruginit, apoi trase o cutie de carton dintr-o ascunzătoare și încropi un loc pe care
să se așeze amândoi.
– Asta e mereu aici? întrebă ea.
– Nu. Am pus-o aici pentru noi.
– Cum ai…
– Am știut, spuse el, privind-o fix într-un fel care îi făcu sângele să îi
clocotească în vene. Ai băut vreodată absint? întrebă, scoțând o provizie destul de
generoasă pentru un experiment științific.
Marah începu să tremure. Sentimentul de frică nu o părăsea, și își zise în sinea
ei: Tipul ăsta e periculos, știind că ar fi trebuit să plece în acel moment, înainte de
a fi prea târziu. Dar nu fu capabilă.
– Nu. Ce-i ăsta?
– Magie într-o sticlă.
Aranjă câteva pahare și câteva sticle, apoi îndeplini un fel de ritual de pregătire
a băuturii cu linguri, zahăr cubic și apă. Pe măsură ce cubul de zahăr se topea în
lichid, absintul își schimba culoarea, căpătând o nuanță de verde lăptos.
Îi întinse un pahar fetei, care se uită fix la el.
– Ai încredere.
Nu ar fi trebuit să se încreadă în el. Cu toate astea, duse încet paharul la buze și
luă o înghițitură mică.
– Oh, făcu ea surprinsă. Are gust de lemn-dulce. Plăcut.
După ce bău alcool, noaptea păru să prindă viață. Adierea vântului îi flutură
părul peste ochi, valurile se loveau cu un plesnet de maluri, metalul ruginit al
uzinei părăsite trosnea și scotea sunete tânguitoare.
Băuse aproape pe tot și al doilea pahar de absint când Paxton îi luă mâna și o
întoarse cu palma în sus. Urmări conturul liniilor din palmă, de-a lungul pielii de
pe interiorul antebrațului, până la prima cicatrice sidefie.
– Sângele poate fi atât de frumos, de purificator. Iar durerea ține doar o clipă –
o prea frumoasă clipă – și pe urmă s-a dus.
Marah inspiră adânc. Absintul o relaxa. Se simțea amețită și deloc sigură de
realitatea ce o înconjura, până când se privi în ochii aurii ai lui Paxton și își zise:
Știe. În sfârșit, găsise pe cineva care o înțelegea.
– Tu când ai început?
– După ce-a murit sora mea.
– Ce s-a-ntâmplat? întrebă ea încet.
– Nici nu contează, spuse el, iar felul lui de a răspunde o impresionă profund.
Oamenii o întrebau mereu ce se întâmplase cu mama ei, ca și cum ar fi contat
dacă murise de cancer, într-un accident de mașină sau în urma unui infarct.
Murise în brațele mele, asta contează, și o văzusem coborâtă în mormânt.
Îl prinse de mână.
El o privi surprins, ca și cum ar fi uitat de prezența ei acolo.
– Ultimele ei cuvinte pe pământul ăsta au fost: „Nu mă lăsa, Paxton“. Dar n-am
avut încotro. Inspiră adânc, apoi expiră tot aerul. Pe urmă, își bău tot absintul
dintr-o înghițitură. Drogurile au ucis-o. Drogurile mele. De-aia sunt obligat prin
hotărâre judecătorească să merg la terapie. Am avut de ales între asta și pedeapsa
cu închisoarea.
– Părinții tăi?
– Au divorțat din cauza asta. Nici unul nu mă poate ierta, și de ce ar face-o la
urma urmei?
– Ți-e dor de ei?
El ridică din umeri.
– Cu ce-ar schimba asta lucrurile?
– Deci, tu n-ai fost așa…
Marah încuviință din cap sub privirea lui jenată de întrebarea ei, cu toate că îl
miră. Nu își imaginase nici o clipă că acel băiat fusese diferit cândva, un licean
obișnuit.
– Am avut nevoie de o schimbare, spuse el.
– Te-a ajutat în vreun fel?
– Nimeni nu mă întreabă cum îmi merge, în afară de dr. Bloom, iar ei nu-i pasă
cu adevărat.
– Ești norocos. Pe mine mă întreabă toată lumea cum îmi merge, fără să vrea
careva să afle cu adevărat răspunsul.
– Uneori, vrei să fii lăsat pur și simplu în pace.
– Exact, spuse ea, cuprinsă subit de un sentiment de conectare cu celălalt.
Băiatul ăsta o cunoștea, o vedea. Înțelegea.
– Nu am mai spus asta nimănui până acum, vorbi el, privind-o cu o fascinantă
vulnerabilitate. Să fi fost ea oare singura capabilă să observe cât de distrus era?
Ești aici ca să-l calci pe nervi pe taică-tu? Pentru că…
– Nu.
Avu impulsul să adauge: Și eu vreau să fiu altcineva. Dar ar fi sunat stupid și
de-a dreptul copilăresc.
El îi atinse fața, iar acest gest al lui fu cel mai delicat de care avusese parte
vreodată.
– Crezi în dragoste la prima vedere?
– Acum, da, spuse ea.
Momentul acesta părea de o solemnitate dezarmantă. El se aplecă încet în față,
atât de încet, încât se aștepta probabil ca fata să îl respingă, dar nu putu face asta.
În acea clipă, nimic nu conta în afară de felul în care o privea el. Fusese pustiită,
moartă până atunci, iar el o readusese la viață. Nici nu-i păsa dacă era periculos,
dacă se droga sau dacă nu prezenta încredere. Sentimentul acela, acea revenire la
viață, merita să-și asume riscul.
Sărutul lui fu exact așa cum visase ea dintotdeauna la un sărut.
– Hai să ne drogăm, murmură el suav, cu buzele lipite de ale ei. O să te facă să
uiți tot.
Marah își dorea asta. Avea nevoie de asta. Nu fu nevoie decât să aprobe
propunerea printr-o mișcare aproape imperceptibilă a capului.
3 septembrie 2010
Ora 13.16
Ping.
– Echipajul din cabină, ocupați-vă locurile, vă rog.
Marah lăsă amintirile și deschise ochii. Viața reală își făcu resimțită prezența în
toată puterea cuvântului: era anul 2010. Ea avea douăzeci de ani și se afla într-un
avion, zburând spre Seattle ca să o vadă pe Tully, care suferise un accident de
mașină și avea șanse minime de supraviețuire.
– Ești bine?
Pax.
– Ei nu te iubesc, Marah. Nu așa cum te iubesc eu. Dacă te-ar iubi, ți-ar
respecta deciziile.
Marah privi pe micul hublou în timp ce avionul ateriză și se deplasă spre
terminal. Un bărbat în vestă portocalie dirijă aeronava spre locul de parcare.
Ignoră imaginea lui, vederea i se încețoșă, până când nu mai văzu decât imaginea
fantomatică a propriului chip în geamul hubloului. Piele albă, păr roz, tăiat cu un
briceag și dat cu gel ca să stea pe lângă urechi, ochi conturați cu dermatograf
negru. Un piercing în sprânceană.
– Slavă Domnului! spuse Paxton când semnalul pentru prinderea centurilor de
siguranță se stinse.
Își deschise centura și își luă sacoșa de hârtie maro de sub scaunul din față.
Marah făcu și ea același lucru.
Tânăra parcurse terminalul strângând în mână toartele sacoșei mototolite și
pătate, în care se aflau toate bunurile ei. Oamenii se uitau la ei după care își
mutau repede privirea, parcă pentru a nu se molipsi de înfățișarea lor goth.
Afară, fumătorii stăteau grupați sub streașină, pufăind, în vreme ce vocea din
difuzoare le reamintea că aceea era o zonă unde fumatul era interzis.
Marah își dorea acum să-și fi anunțat tatăl cu ce avion venise.
– Hai cu taxiul, propuse Paxton. Tocmai ai luat salariul, nu?
Marah ezită. Paxton părea că nu înțelege niciodată situația lor financiară.
Salariul minim pe economie, pe care îl primea ea, nu le prilejuia luxul de a se
deplasa cu taxiul de la SeaTac până în centrul Seattle-ului. La naiba, trebuise să
își vândă sufletul pentru a obține banii care să îi ajute să nu fie evacuați în acea
lună (Nu te gândi la asta, nu acum), ea fiind singura dintre toți colegii de
apartament care avea o slujbă adevărată. Leaf vindea iarbă ca să aibă din ce trăi,
iar Mouse cerșea. Nimeni nu voia să știe cu ce se ocupa Sabrina, dar părea să aibă
mereu bani. Paxton era prea creativ ca să păstreze o slujbă stabilă – îi răpea din
timpul pentru compus poezii, și acesta era viitorul lor.
Dar la un moment dat, când el își va vinde poeziile, vor fi bogați.
Ar fi putut să respingă ideea de a lua un taxi, dar în ultima vreme lui îi sărea
muștarul din orice. Nu era chiar atât de simplu pe cât crezuse să își vândă
poeziile, ceea ce nu îi convenea deloc. Iar ea trebuia să îi dea mereu asigurări că
este talentat.
– Bine, acceptă ea.
– Plus de asta, tăticu’ o să-ți dea bani, spuse el.
Nu lăsă să se înțeleagă că această perspectivă l-ar deranja. Asta o nedumeri pe
Marah. Era dorința lui ca ei doi să nu aibă legături cu familia ei. În cazul ăsta, de
ce ar fi în regulă să accepte bani de la ei?
Se urcară într-un taxi și se instalară pe bancheta cafenie din spate.
Marah îi dădu șoferului numele spitalului și apoi se lăsă pe spate lângă Paxton,
care o cuprinse cu brațul. El își deschise imediat exemplarul ferfenițit, cu colțuri
îndoite, al romanului În munții nebuniei de Lovecraft și începu să citească.
Douăzeci de minute mai târziu, mașina se opri brusc în fața spitalului.
Ploua; ca de obicei în luna septembrie, ploaia ba începea, ba se oprea. În fața ei
se înălța clădirea spitalului, o structură vastă sub cerul plumburiu.
Intrară în holul puternic luminat, și Marah se opri brusc. De câte ori mai
intrase până atunci în acest hol?
De prea multe ori.
Stai cu mine în timpul chimioterapiei, fetița mea. Povestește-mi despre Tyler…
– Nu trebuie să faci asta, spuse Pax, părând ușor iritat. E viața ta, nu a lor.
Ea încercă să-l ia de mână, dar el se trase înapoi. Îl înțelese: încerca să o
convingă de faptul că nu-și dorea să se afle acolo. Când venea vorba despre
familia ei, chiar dacă el îi era alături, Marah era singură.
La etajul patru, ieșiră din lift și străbătură un hol bej, puternic luminat, ce
ducea spre secția de terapie intensivă. Cunoștea prea bine acel loc.
Își văzu tatăl și bunica în sala de așteptare. Tata ridică privirea și o văzu. Ea
încetini pasul, simțindu-se deopotrivă fragilă și disprețuitoare în prezența lui.
Tatăl se ridică încet în picioare. Probabil că mișcarea lui o alertase pe Margie,
pentru că femeia se ridică și ea în picioare. Se încruntă, fără îndoială neplăcut
surprinsă de machiajul strident al lui Marah și de părul ei roz.
Marah făcu eforturi să nu se oprească din mers. Nu-și mai văzuse tatăl de multă
vreme; fu uimită de înfățișarea lui îmbătrânită.
Margie se repezi și o strânse cu putere pe Marah în brațe.
– Întoarcerea acasă nu-i ușoară. Bravo ție! Bunica se trase înapoi și o privi pe
Marah printre lacrimi. Părea mai slabă decât ultima oară când o văzuse Marah.
Bunicul e acasă, îi așteaptă pe frații tăi. Îți transmite toată dragostea lui.
Frații ei. Marah simți un nod în gât. Nu-și dăduse seama până atunci cât de dor
îi fusese de ei.
Pătul tatei era mai cărunt decât și-l amintea. Barba de o zi îi umbrea conturul
maxilarului. Era îmbrăcat ca o vedetă rock ajunsă la senectute, într-un tricou
spălăcit cu Van Halen și niște blugi Levi’s uzați.
Se apropie cu mișcări cam ciudate și o îmbrățișă. Când îi dădu drumul și se
trase înapoi, ea știu că amândoi se gândeau când fuseseră ultima oară împreună.
Ea, tata, Tully și Paxton.
– Nu pot sta mult, spuse Marah.
– Ai ceva mai important de făcut?
– Văd că încă ne judeci, spuse Pax pe un ton molcom. Ce surpriză!
Tata părea decis să nu se uite la Pax, ca și cum, ignorându-l pe iubitul fiicei lui,
ar fi schimbat realitatea existenței lui.
– Nu vreau să discut din nou despre asta. Ai venit aici să-ți vezi nașa. Vrei s-o
vezi?
– Da, spuse Marah.
În spatele ei, îl auzi pe Paxton scoțând un sunet batjocoritor. De câte ori îi
amintise el că familia ei nu o accepta cu adevărat decât dacă era Marah Fata cea
Cuminte, care se comporta cum voiau ei și care arăta într-un anumit fel? Și nu-i
dovedise oare tatăl ei, în decembrie, anul trecut, că așa stăteau lucrurile?
Asta nu e dragoste, afirmase Pax. Ei nu o iubesc pe adevărata Marah, și restul
nici nu mai contează. Eu sunt cel care te iubește așa cum ești.
– Să mergem, spuse tata. Te duc la ea.
Marah se întoarse spre Paxton.
– Vrei să…
El scutură din cap. Bineînțeles că nu dorea să meargă. Ura orice fel de
prefăcătorie. Nu se putea preface că îi pasă de sănătatea lui Tully. Nu ar fi fost
cinstit. Păcat; ei i-ar fi prins bine acum cineva care să o țină de mână.
Marah și tata se îndepărtară pe coridor. Oameni care veneau și plecau se
vânzoleau peste tot în jur. Asistente, doctori, infirmieri și vizitatori, toți vorbind
încet. Conversațiile în surdină potențau tăcerea așternută între ea și tatăl ei.
Tatăl se opri în fața unei rezerve de la terapie intensivă, cu pereți din sticlă, și se
întoarse spre ea.
– Starea ei e foarte proastă. Pregătește-te.
– Nu te poți pregăti pentru rahatul în care te aruncă viața.
– Vorbe din tezaurul de înțelepciune Paxton Conrath, presupun.
– Tată…
El ridică mâna.
– Scuze. Dar e bine să fii pregătită. Tully nu arată bine. Doctorii i-au scăzut
temperatura corpului și i-au indus o stare comatoasă în speranța că inflamația
cerebrală se va retrage. Are o drenă care ar trebui să ajute. Au ras-o în cap și e
bandajată din cap până-n picioare, așa că pregătește-te. Doctorii cred totuși că ne
poate auzi. Bunica ta a stat două ore la ea azi, relatându-i amintiri de pe vremea
când Tully și mama ta erau mici.
Marah încuviință din cap și întinse mâna să deschidă ușa.
– Scumpo?
Ea se opri și se întoarse.
– Îmi pare rău pentru ce s-a întâmplat în decembrie.
Ea îl privi, citind remușcare în ochii lui – și dragoste –, iar asta o afectă atât de
profund că nu fu în stare decât să îngaime câteva cuvinte.
– Se mai întâmplă și chestii nasoale.
Nu avea puterea de a se gândi la el – și la relația lor – acum. Se întoarse, intră în
rezervă și închise ușa în urma ei.
Zgomotul ușii închizându-se o transportă înapoi în timp. Deodată, avea din
nou șaisprezece ani și intra în salonul de spital al mamei sale. Vino aici, fetița
mea, n-am să mă sparg. Poți să mă ții de mână…
Marah scutură din cap ca să alunge acea amintire și se apropie de pat.
Încăperea era curată, austeră, plină de aparate care scoteau tot felul de sunete.
Dar ea o văzu doar pe Tully.
Nașa ei arăta… devastată – strivită, nici mai mult, nici mai puțin –, străpunsă
de tot felul de ace și conectată la aparate. Fața îi era tumefiată, plină de tăieturi și
bandajată ici și colo; nasul părea fracturat. Fără păr, arăta micuță și lipsită de
apărare, iar tubul montat la nivelul craniului era înspăimântător.
Este datoria mea să te iubesc.
Marah inspiră adânc. Ea era de vină pentru asta; nu se îndoia. Faptul că o
trădase pe Tully era cu siguranță unul dintre motivele pentru care nașa ei se afla
acolo, luptându-se să trăiască.
– Ce se întâmplă cu mine?
Nu dăduse niciodată glas acestei nedumeriri, nici când începuse să fumeze
iarbă sau să facă sex cu Pax, nici când își tăiase părul cu un briceag sau își făcuse
piercing în sprânceană cu un ac de siguranță, nici când își tatuase o cruciuliță
celtică pe dosul încheieturii mâinii ori când fugise cu Pax, trăind din resturile
găsite prin tomberoane. Nici măcar când vânduse povestea revistei Star.
Dar lansa în eter acum această întrebare. Își trădase nașa și fugise de familia ei,
distrugând totul, frângând inimile celor mai importante persoane din viața ei.
Ceva era în neregulă cu ea, fără îndoială.
Dar ce? De ce întorsese spatele cu atâta frondă tuturor celor care o iubeau? Și
mai rău, de ce alesese să îi facă rău lui Tully?
– Știu că n-ai să mă ierți niciodată, spuse ea, dorindu-și acum, pentru prima
oară, să fi știut cum să găsească calea de a se ierta pe sine.
M-am trezit într-o beznă desăvârșită, de mă întreb dacă nu cumva am fost
îngropată de vie. Sau poate că sunt moartă.
Of, pentru numele lui Dumnezeu!
– Katie?
De data asta, cred că am scos un sunet. Numele ei, dar e de ajuns.
Închide ochii.
– Sunt închiși. E întuneric. Unde mă aflu? Poți să…
Șșșșt. Relaxează-te. Trebuie să asculți.
– Ascult. Poți să ne scoți de aici?
Concentrează-te. Ascultă. Poți s-o auzi.
Vocea îi tremură când spune „o auzi“.
– … –te. Iartă-mă. Te rog…
– Marah.
Când îi rostesc numele, se face lumină. Constat că sunt din nou într-un salon
de spital. Am fost mereu aici? Ăsta e unicul loc pentru mine? În jurul meu sunt
pereți de sticlă, prin care văd alte încăperi asemănătoare. În salonul meu, se află
un pat înconjurat de aparate conectate la trupul meu inert: tuburi, electrozi,
ghips, bandaje.
Marah stă lângă celălalt sine al meu.
Imaginea finei mele este neclară, are chipul puțin blurat. Are părul roz ca vata
de zahăr, tăiat cu briceagul, și al dracului de urât, de zici că-i o creastă de cocoș,
dat cu gel cum e, și e mai machiată decât Alice Cooper în plină glorie. O haină
neagră lălâie o face să arate ca un copil care se joacă de-a Halloweenul.
Îmi rostește numele și se abține să nu plângă. O iubesc pe fata asta, iar tristețea
ei îmi frânge sufletul. Pentru ea trebuie să mă trezesc. Îmi dau seama de asta. Am
să deschid ochii și am să-i zâmbesc, și am să-i spun că totul este în regulă.
Mă concentrez din răsputeri.
– Marah, nu plânge, spun.
Nimic.
Trupul meu zace pur și simplu acolo, inert, respirând printr-un tub, cu ochii
tumefiați și închiși.
– Cum o pot ajuta? o întreb pe Kate.
Va trebui să te trezești.
– Am încercat.
– … Tully… Îmi pare rău… pentru ce-am făcut.
Lumina din încăpere licăre. Kate pleacă de lângă mine și plutește în jurul
patului ca să se așeze lângă fiica ei.
Marah pare micuță, o umbră, pe lângă silueta radioasă a mamei sale. Kate
șoptește: Simte-mă, fetița mea.
Marah tresare și ridică privirea.
– Ma-mama?
Tot aerul pare că părăsește încăperea. O secundă magică, în care văd că Marah
crede.
Pe urmă se prăbușește înfrântă.
– Când am să mă-nvăț odată? Ai murit.
– Nu se poate anula? o întreb pe Kate încet.
Mă sperie să întreb asta, iar clipa de tăcere dintre întrebarea mea și răspunsul ei
pare să dureze o eternitate. În cele din urmă, Kate întoarce privirea de la fata ei la
mine.
Ce să se anuleze?
Îi arăt femeia din pat – celălalt sine al meu.
– Pot să mă trezesc?
Tu să-mi spui. Ce s-a-ntâmplat?
– Am încercat s-o ajut pe Marah, dar… serios. Când vreodată am fost eu
persoana pe care să ți-o dorești alături?
Întotdeauna, Tul. Tu ai fost singura care nu a știut asta.
Se uită din nou la Marah, suspinând încet, cu multă tristețe.
M-am gândit măcar la Marah noaptea trecută? Nu-mi amintesc. Nu-mi pot
aminti nimic din ce mi s-a întâmplat, iar când încerc, mă apasă un adevăr
sumbru pe care îl resping.
– Mi-e frică să-mi amintesc ce s-a-ntâmplat.
Știu, dar trebuie. Vorbește cu mine. Amintește-ți.
Inspir adânc și scotocesc printre amintiri. De unde să încep povestea? Mă
gândesc la lunile de după moartea ei și la toate schimbările care s-au petrecut.
Familia Ryan s-a mutat în Los Angeles și am pierdut legătura cu ei, așa cum se
întâmplă din cauza distanței și a suferinței. La începutul lui 2007, totul se
schimbase. Oh, m-am mai întâlnit cu Margie. Luam prânzul cu ea o dată pe lună.
Spunea mereu că abia aștepta să petreacă niște zile prin oraș, dar eu vedeam
tristețea din ochii ei și felul în care mâinile începuseră să-i tremure, așa că nu am
fost surprinsă când m-a anunțat că ea și Bud se mută în Arizona. După ce au
plecat, am încercat din răsputeri să revin la o viață normală. Am aplicat pentru
fiecare post de prezentator pe care l-am găsit. Am început cu primele zece
companii din top și am tot coborât. Dar mereu eșuam. Ori eram supracalificată,
ori subcalificată; unele posturi nu au vrut să intre în conflict cu rețeaua de
televiziune angajându-mă. Altele auziseră de succesul meu fulminant. Motivele
nu prea mai contau; rezultatul era același. Nu puteam fi angajată. Așa am ajuns
în punctul de unde am pornit.
Închid ochii și îmi amintesc fiecare detaliu. În iunie 2008, cu mai puțin de o
săptămână înainte de absolvirea lui Marah și la douăzeci de luni după funeralii,
eu…
mă aflu în sala de așteptare de la KCPO, micul post de televiziune local din
Seattle unde am lucrat pentru prima oară pentru Johnny, cu foarte mulți ani în
urmă.
Birourile s-au mutat – postul s-a dezvoltat –, dar tot de mâna a doua arăta. În
urmă cu doi ani, aș fi considerat că m-aș înjosi să lucrez la un post de știri locale.
Nu mai sunt femeia care am fost. Sunt ca o frunză în miez de iarnă, temându-
mă de o rafală puternică de vânt.
M-am întors literalmente de unde am plecat. Am implorat să fiu primită la un
interviu de Fred Rorback, pe care îl știu de mulți ani. El este acum managerul
postului de aici.
– Domnișoară Hart? Domnul Rorback vă poate primi acum.
Mă ridic în picioare, zâmbind mai încrezătoare decât mă simt.
Azi o iau de la capăt. Asta îmi spun când mă intru în biroul lui Fred.
Este un birou mic și respingător, placat cu o imitație de lemn; pe o masă de
lucru de un gri-metalizat, se află două calculatoare. Fred pare mai mic decât mi-l
aminteam și, surprinzător, mai tânăr. La primul meu interviu cu el – în vara de
dinaintea ultimului an de liceu –, mi se păruse mai bătrân decât dinozaurii.
Acum îmi dau seama că este probabil cu doar douăzeci de ani mai în vârstă decât
mine. Este chel și îmi zâmbește într-un fel care îmi displace. Are în ochi un fel de
compasiune când se ridică și mă salută.
– Bună, Fred, spun eu, dând mâna cu el. Ce mult te bucuri că mă vezi!
– Bineînțeles, spune el, așezându-se la loc pe scaun. Pe masa lui stă un teanc de
hârtii. Arată spre el. Știi ce sunt astea?
– Nu.
– Scrisorile pe care mi le-ai scris în 1977. O sută douăsprezece scrisori de la o
fată de șaptesprezece ani, care cerea o slujbă la postul afiliat al BC. Am știut că vei
ajunge cineva.
– Poate că n-aș fi ajuns dacă tu nu mi-ai fi dat acea șansă, în 1985.
– Nu ai avut nevoie de mine. Ți-a fost scris să urci pe cele mai înalte culmi.
Toată lumea a văzut asta. De câte ori te vedeam la televizor, eram mândru.
Simt că mă cuprinde tristețea auzind aceste cuvinte. Eu nu m-am gândit
niciodată la Fred după ce am plecat de la KLUE la New York. Cât de greu putea
să fi fost să privesc măcar o dată înapoi, și nu înainte?
– Mi-a părut rău să aud despre emisiunea ta, continuă el.
Și iată-ne ajunși la motivul prezenței mele în biroul lui.
– Cred că am dat-o-n bară, spun eu încet.
El mă privește fix, așteptând.
– Am nevoie de o slujbă, Fred, spun. Fac orice.
– Nu am nici un post vacant de prezentator de știri, Tully, și chiar dacă aș avea,
nu ai fi fericită…
– Orice, repet, strângând din pumni.
Sentimentul de rușine îmi arde obrajii.
– Nu pot plăti…
– Banii nu sunt prioritatea mea. Am nevoie de o șansă, Fred. Trebuie să
dovedesc că sunt un om de echipă.
El zâmbește trist.
– Tu n-ai fost niciodată un om de echipă, Tully. De aceea ești un superstar. Îți
amintești de câte ori mi-ai dat de veste după ce ai obținut slujba la rețeaua din
New York? Niciodată. Atât de des. Ai venit în biroul meu, mi-ai mulțumit pentru
oportunitate și ai plecat. Acum te văd pentru prima oară de atunci.
Deznădejdea mă sufocă. Refuz totuși să îi îngădui să observe cât de mult mă
afectează cuvintele lui. Mândria este tot ce mi-a mai rămas.
El se apleacă în față, își sprijină coatele de masă și își împreunează degetele. Mă
privește printre palmele apropiate.
– Am o emisiune.
Îmi îndrept spatele.
– Se numește Pulsul adolescenței cu Kendra. Sunt treizeci de minute de
nimicuri. Dar Kendra este o persoană influentă, așa cum erai tu. Este în anul
patru la Blanchet, iar tatăl ei este proprietarul postului, ăsta fiind și modul în care
a obținut o emisiune dedicată adolescenților. Din cauza programului de la școală,
emisiunea se înregistrează în zori. Fred face o pauză. Kendra are nevoie de un co-
prezentator, un fel de persoană de control, care să o împiedice să exagereze cu
emoțiile. Poți să joci rolul secundar pe lângă un nimeni într-o emisiune de mâna
a cincea?
Pot?
Vreau să fiu recunoscătoare pentru această ofertă – și sunt recunoscătoare,
sincer –, dar sunt totodată rănită și ofensată. Ar trebui să refuz. În marele proiect
al reclădirii propriei imagini, asta nu mi-ar fi de cine știe ce ajutor.
Ar trebui să refuz și să aștept ceva mai demn de calibrul meu.
Dar a trecut atâta timp. Mă ucide faptul că nu am o slujbă, că sunt un nimeni.
Nu mai pot duce această viață lipsită de esență. Și nu mi-ar prinde rău să îi fac o
favoare acestui proprietar de post de televiziune.
Și, cine știe, poate că voi fi pentru Kendra un mentor la fel cum mi-a fost mie
Edna Guber, cu ani în urmă.
– Accept, spun, și în timp ce rostesc răspunsul, simt cum îmi cade de pe umeri
o povară imensă. Zâmbesc sincer. Îți mulțumesc, Fred.
– Ești mai bună de atât, Tully.
Oftez.
– Așa credeam și eu, Fred. Presupun că asta e una dintre problemele mele. O să
dau lovitura aici. Vei vedea. Îți mulțumesc.

Capitolul 13
În noapte aceea stau trează până târziu și navighez pe internet, căutând orice fel
de informație despre noua mea parteneră de emisiune, Kendra Ladd. Aflu
extrem de puține lucruri despre ea. Are optsprezece ani, o atletă bunicică cu note
strălucite și bursă completă pentru UW, începând din toamnă. Se pare că ideea
emisiunii i-ar fi venit pentru că, în zilele noastre, tinerilor nu li se respectă
drepturile și sunt derutați. Obiectivul emisiunii ei este „atragerea adolescenților“.
Cel puțin acesta a fost răspunsul ei la concursul Miss Seafair, cu un an în urmă,
unde a ieșit pe locul doi. Un „rezultat dezamăgitor“, se pare, din cauza căruia
însă nu se va abate de la propriile țeluri.
Citind acestea, dau ochii peste cap și îmi spun: Auzi și tu, Katie. Câteva ore mai
târziu, când mă duc la culcare, sunt extenuată, dar nu mă ia somnul. Bufeurile
nocturne sunt insuportabile, astfel că mă ridic din pat la ora două și iau un
somnifer, care își face efectul; următorul lucru pe care mi-l amintesc este alarma
ceasului.
Sunt atât de sedată, că abia după o clipă îmi dau seama de ce sună
deșteptătorul.
Apoi îmi amintesc. Arunc cât colo păturile și mă dau jos buimacă din pat, cu
ochii cârpiți de somn. Este cinci dimineața și arăt de parcă aș fi fost prinsă într-
un năvod și târâtă din ocean împreună cu captura zilei. Nu prea cred că o
emisiune pentru adolescenți are un profesionist la machiaj, așa că mă aranjez
singură cât pot de bine. Mă îmbrac cu un costum negru – care îmi vine prea
strâmt – și o bluză albă și ies din casă. În foarte scurt timp, parchez în fața
studioului.
Este o dimineață frumoasă în Seattle. Îmi anunț prezența la recepție (de când
cu 9/11, securitatea a schimbat totul în profesia mea – chiar și la o emisiune
neînsemnată ca asta) și merg în studio. Un producător, destul de tânăr pentru a-
mi fi fiu, mă salută, mormăie ceva, cred, despre faptul că m-a recunoscut și mă
conduce pe platou.
– Kendra cam debordează de energie, spune el când ne aflăm în spatele camerei
de luat vederi. Și este prea impulsivă. Poate reușiți să o mai temperați, spune
tânărul, fără convingere.
În clipa în care văd platoul, conștientizez că mă confrunt cu o mare problemă.
Arată ca un dormitor snob de adolescentă, plin de atâtea trofee sportive, că ar
putea scufunda un iaht.
Și iat-o și pe Kendra însăși. Este înaltă, slabă țâr, poartă niște pantaloni scurți
de blugi minusculi, cămașă în carouri cu volănașe la guler, pălărie cu o panglică
din lamé auriu și niște balerini. Are părul lung și cârlionțat, iar machiajul îi
evidențiază frumusețea naturală spectaculoasă.
Stă sprijinită de dulapul de haine, discutând cu camera de luat vederi de parcă
ar fi cea mai apropiată confidentă a ei.
– … Să discutăm acum despre regulile de scriere a unui SMS. Unii dintre copiii
pe care îi cunosc fac niște greșeli colosale. Pe vremuri, existau niște cărți din care
aflai ce să spui și cum să te comporți, dar noi nu avem timp pentru chestii din
astea demodate, nu-i așa? Adolescenții de azi fac totul în viteză. Așadar, Kendra
vă vine în ajutor. Zâmbește și pleacă de lângă dulapul de haine, îndreptându-se
relaxată spre pat. Pe podea, este un X albastru – semnul ei – pe care îl ratează.
Am făcut o listă de cinci lucruri pe care să nu le trimiți niciodată într-un SMS. Se
mișcă prin cameră, ratând din nou semnul. Tully îl aude pe cameraman înjurând
în barbă. Să începem cu chestiile despre sex. Să fim serioase, fetelor, instantanee
cu sâni trimise iubitului – strict interzise…
– Tăiați, cere regizorul, iar cameramanul răsuflă ușurat.
– Kendra, spune regizorul. Poți respecta scenariul?
Fata dă ochii peste cap și începe să se joace cu telefonul.
– Continuă, spune producătorul, lovindu-mă ușor pe umăr; probabil că acest
gest se dorea a fi unul de încurajare, dar eu l-am resimțit mai degrabă ca pe un
îndemn.
Îmi îndrept umerii și pășesc pe platou, zâmbind.
Kendra se încruntă la mine.
– Tu cine mai ești? mă întreabă ea. Apoi, la microfon: Mă hărțuiește cineva.
– Nu te hărțuiesc, crede-mă, spun, abținându-mă cu greu să nu îmi arăt
dezaprobarea.
Adolescenta face un balon din guma de mestecat.
– Arăți ca o chelneriță în costumul ăla. Se încruntă. Nu. Stai. Parcă semeni cu
cineva.
– Tully Hart, mă recomand.
– Da! Semeni cu ea, doar că ești mai grasă.
Îmi încleștez maxilarul. Din păcate, corpul meu alege fix acest moment ca să
mă trădeze. Încep să am bufeuri. Mă fac roșie ca para focului la față, sunt sigură.
Simt cum nădușesc.
– Ești bine?
– Foarte bine, răspund pe un ton răstit. Sunt Tully Hart, noua ta parteneră de
emisiune. Conform scenariului de azi, eu nu am nimic de făcut, dar putem
discuta despre ziua de mâine. Între timp, trebuie să fii atentă la semne. În felul
ăsta dovedești că ești un profesionist.
Kendra se holbează la mine ca la o ființă de pe altă planetă.
– Eu nu am parteneră de emisiune. Carl!
Tânărul producător vine lângă mine într-o secundă, trăgându-mă înapoi în
umbră.
– Cine este Carl? întreb.
– Regizorul, răspunde producătorul cu un oftat. Dar asta înseamnă de fapt că o
să-l sune pe tati. V-au prevenit că a concediat deja patru partenere de platou?
– Nu, spun eu încet.
– Noi o poreclim Veruca Salt.
Mă uit la el inexpresiv.
– Obraznica răzgâiată din Charlie și fabrica de ciocolată.
– Ești concediată, țipă Kendra la mine.
Cameramanul se așază lângă mine. Se aprinde lumina roșie, iar Kendra
zâmbește larg.
– Vorbim despre sexting9 înainte de pauză. Dacă nu știți ce înseamnă, nu cred
că trebuie să vă faceți griji din acest motiv, dar dacă știți…
Ies din studio. Parcă nu mai am bufeuri. Simt cum mi se usucă picăturile de
sudoare de pe frunte, iar obrajii mi se răcoresc, dar sentimentul de rușine nu îmi
trece cu una, cu două; nici furia. Când ies din studio și pășesc din nou pe
trotuarul din Seattle, mă bântuie sentimentul eșecului. În halul ăsta am ajuns? Să
fiu făcută grasă și să fiu concediată de o adolescentă lipsită de talent?
Cel mai mult îmi doresc acum să îmi sun cea mai bună prietenă, care să îmi dea
asigurări că lucrurile se vor îmbunătăți.
Nu pot respira.
Nu pot respira.
Calmează-te, îmi spun, dar mi-e rău fizic și am febră și nu pot să-mi recapăt
suflul. Durerea îmi strânge pieptul.
Mi se înmoaie picioarele și mă prăvălesc pe trotuar.
Mă ridic, înaintez cu pași împleticiți, fac semn unui taxi și mă urc în el.
– Sacred Heart, reușesc să îngaim, scotocind prin poșetă după o aspirină, pe
care o mestec și o înghit, pentru orice eventualitate.
La spital, îi arunc o bancnotă de douăzeci de dolari șoferului de taxi și intru
târâș-grăpiș la urgențe.
– Atac de cord! urlu la femeia de la recepție.
Îi atrag atenția.
Dr. Grant stă aplecat asupra mea. Are un fel de ochelari de citit, din cei care se
vând en-gros la Costco. În spatele lui, atârnă o perdea cu alb și albastru, ce ne
creează intimitate, atâta câtă poți avea la sala de urgențe a unui spital dintr-un
mare oraș.
– Știi, Tully, nu trebuie să faci asemenea eforturi ca să mă vezi. Ți-am dat
numărul meu de telefon. M-ai fi putut suna.
Nu am chef de glume. Mă întind pe pernele din spatele meu.
– Ești singurul doctor din spitalul ăsta?
El vine spre pat.
– Lăsând gluma deoparte, Tully, atacurile de panică sunt normale în timpul
premenopauzei și al menopauzei. Din cauza dezechilibrului hormonal.
Și uite-așa, situația se înrăutățește. Sunt șomeră, din câte se pare imposibil de
angajat; sunt grasă. Nu am, practic, o familie, prietena mea cea mai bună a murit,
iar dr. Granola, aici de față, se uită doar o dată la mine și știe că mor pe
dinăuntru.
– Aș vrea să îți fac niște analize la tiroidă.
– Și eu aș vrea să fiu gazda emisiunii The Today Show.
– Poftim?
Trag la o parte cearșaful subțire și cobor din pat, fără să-mi dau seama că
doctorul mi-a văzut fundul prin crăpătura halatului de spital. Mă întorc repede,
dar este prea târziu. L-a văzut.
– Nu există nici o dovadă că sunt la menopauză, spun.
– Există teste…
– Exact. Nu le vreau. Zâmbesc nervos. Unii oameni văd partea goală a
paharului; alții o văd pe cea plină. Eu pun paharul într-un bufet și uit că e acolo.
Înțelegi ideea?
El lasă din mână fișa mea.
– Ignori veștile proaste. Pricep. Vine la mine. Cum funcționează strategia asta
în cazul tău?
Dumnezeule, urăsc să mă simt idioată ori patetică, iar bărbatul ăsta mă privește
într-un fel anume, astfel că mă simt și una, și alta.
– Am nevoie de Xanax. Și de Ambien. M-au ajutat până acum. Mă uit la el. Mi-
a expirat rețeta acum mult timp.
Este o minciună. Știu că ar trebui să îi spun că în ultimul an am primit aceste
rețete de la câțiva doctori și că iau doze mai mari, dar nu fac asta.
– Nu sunt sigur că e o idee bună. Cu personalitatea ta…
– Nu mă cunoști. Asta e foarte clar.
– Nu, spune el. Așa este. Se apropie de mine. Mă abțin cu greu să nu mă trag
înapoi. Dar știu cum arată oamenii depresivi și cum arată cei distruși.
Atunci îmi amintesc de soția și de fiica lui, moarte în accident de mașină. Și el
se gândește la ele, bănuiesc. Deodată, citesc o tristețe profundă în ochii lui.
Scrie o rețetă și mi-o dă.
– Asta n-o să țină mult. Apelează la ajutor, Tully. Mergi și discută cu un
specialist despre simptomele menopauzei și despre depresia cu care te confrunți.
– Mie nu mi s-a confirmat încă nici unul din diagnosticele tale, să știi.
– Știu.
– Deci, unde-mi sunt hainele?
Este o replică destul de răsuflată cu care să pun capăt unei conversații, dar
altceva nu-mi vine în minte. Stau și mă holbez la el până pleacă. Apoi mă îmbrac
și ies din spital. În farmacia de la parter, completez rețeta, iau două flacoane de
Xanax și pornesc pe lungul drum spre casă.
Medicamentele își fac efectul: mă calmează, mă fac să mă simt perfect protejată.
Inima îmi bate normal. Îmi scot telefonul din poșetă și îl sun pe Fred Rorback.
– Tully, răspunde el, iar eu îmi dau seama din intonație că a aflat despre
plecarea mea. Ar fi trebuit să te avertizez.
– Îmi pare rău, Fred, spun.
– N-ai de ce.
– Mersi, Fred, spun.
Sunt pe punctul de a mă umili puțin, când trec pe lângă o librărie Barnes &
Noble. Cartea din vitrină îmi atrage privirea.
Mă opresc locului; încremenesc. Bineînțeles. Ar fi trebuit să mă gândesc la asta
de la bun început.
– Trebuie să închid, Fred. Mersi încă o dată.
Înainte ca interlocutorul meu să spună ceva, închid. Din cauza Xanaxului, nu
mai gândesc limpede, așa că trebuie să fac câteva încercări până să îmi sun
agentul.
– George, spun tare când el răspunde. Ghici unde sunt?
– Păi, nu ești coprezentatoare a unei emisiuni TV de mâna a doua, la un post
local de toată jena.
– Ai auzit?
Tipul oftează.
– Am auzit. Ar trebui să discuți aceste decizii cu mine, Tully.
– S-o lăsăm pe Kendra Nebuna, care oricum e o idioată. Ghici unde sunt?
– Unde?
– În fața unei librării.
– Și de ce-ar trebui să-mi pese?
– Pentru că mă uit la ultima carte biografică a Barbarei Walters, Audition. A
ajuns în librării. Dacă îmi amintesc eu bine, a obținut cinci milioane de dolari
pentru cartea asta. Iar DeGeneres a câștigat o avere. La naiba, nu a obținut ea un
milion pentru cartea de eseuri? Asta s-ar putea să fie cea mai bună idee pe care-
am avut-o vreodată. Vreau să scriu o carte.
– Ai scris vreodată vreo pagină de memorii?
– Nu. Dar cât de greu poate fi? Încep chiar în seara asta. Ce părere ai?
Momentul de tăcere se prelungește atât de mult, că simt nevoia să intervin.
– Ce zici?
Agentul meu oftează.
– Stai să arunc momeala, să văd dacă mușcă cineva. Dar dă-mi voie să te întreb,
Tully: Ești sigură? Trecutul tău nu e curat lacrimă.
– Sunt sigură, George. Aranjează-mi afacerea.
Cât de greu poate fi? Doar sunt jurnalist. Voi scrie povestea vieții mele. Va fi un
bestseller – inspirațională și sinceră.
Când ajung acasă, sunt entuziasmată pentru prima oară după o veșnicie. Îmi
schimb costumul negru cu un trening. Îmi scot laptopul. Apoi mă cuibăresc pe
sofa cu o cană de ceai alături și purced la lucru. Tastez: Actul al doilea.
Apoi derulez pagina în jos, las alineat și rămân cu ochii lipiți de ecranul alb.
Poate că titlul e o problemă.
Mă mai holbez o vreme la ecranul alb. Îndeajuns ca să decid că ceaiul este
problema. Poate că vinul ar fi mai adecvat.
Îmi torn un pahar de vin și revin pe sofa.
Ecranul alb din nou.
Dau laptopul la o parte și mă uit la ceas. „Scriu“ de câteva ore și nu am obținut
nimic. Asta mă deprimă, dar alung acest gând.
Cercetare.
Orice scriitor trebuie să înceapă cu o sesiune de cercetare. Știu asta de pe
vremea când practicam jurnalismul. Am fost la un moment dat jurnalist stagiar.
Știu cum trebuie să sapi ca să găsești un subiect.
Iar povestea vieții mele nu face excepție. Am fost subiectul câtorva articole de
revistă și știri TV, dar am trecut cu grijă peste toate. I-am îmbuibat pe oameni cu
trecutul meu. Prin intermediul magiei televiziunii, am transformat o copilărie
nefericită într-un basm demn de cel al Cenușăresei. Biata Tully, abandonată de
mama cea rea, devine o poveste americană de succes.
Publicul meu a vrut acest basm, așa că i l-am oferit, iar era noastră este una a
poveștilor Disney, nu a poveștilor Fraților Grimm; răul s-a prefăcut în lei animați
și caracatițe cântărețe.
Aceste basme mi se potrivesc mănușă. De nenumărate ori am afirmat că a fost
cumva o binecuvântare că am fost abandonată în repetate rânduri. Lipsa iubirii
materne m-a făcut să fiu mai ambițioasă; acesta a fost adevărul așa cum l-am
oferit eu. Ambiția, din punctul meu de vedere, m-a salvat.
Într-o autobiografie, va trebui să mărturisesc, o dată pentru totdeauna,
adevărul. Asta m-a întrebat George. Am răspuns cu seninătate afirmativ, dar
sunt în stare cu adevărat? Chiar sunt în stare?
Trebuie. Poate chiar am nevoie de asta.
O autobiografie de succes mi-ar putea reda viața pierdută.
Nu mi-a rămas cine știe ce din anii copilăriei, dar ceea ce am se află în boxa de
la subsol, din garaj. N-am mai intrat în boxa aia de mulți ani, ca să nu mai
vorbim de conținutul cutiilor din boxă. Nu că aș fi neglijat să fac asta. Dar mi-am
propus să nu mă uit în cutii.
Acum am s-o fac.
Însă decizia aceasta nu e fermă, ca orice decizie luată la disperare, și nu mă pot
urni din loc. În schimb, mă duc la fereastră și stau acolo, bând pahare de vin unul
după altul, până când cerul începe să se înnoreze și să se întunece.
– Fă-o, îi spun reflexiei mele din geam.
Mă forțez să mă desprind de la fereastră. La ieșirea din apartament, iau un
stilou, un carnețel și, desigur, un pahar cu vin.
În garaj, îmi ia mai mult timp decât am preconizat până îmi identific boxa.
Descui ușa metalică, aprind lumina din interior și intru.
E puțin mai mare de un metru pătrat. Nu am intrat niciodată în vreuna dintre
boxele celorlalți locatari, dar sunt destul de sigură că majoritatea sunt ticsite până
în tavan cu cutii de plastic și de carton, inscripționate cu cuvinte de genul Xmas,
Vacanțe, Iarnă, Vară, Haine bebeluș etc. În acele cutii se găsesc depozitate dovezi
ale vieților lor.
Boxa mea este practic goală. Am depozitate acolo schiurile și rachetele mele de
tenis, plus crosele de golf – echipament pentru sporturi pe care le-am încercat și
la care am renunțat, dar de care sper să mă reapuc cândva –, o valiză și o oglindă
veche, pe care am cumpărat-o din Franța și de care uitasem complet.
Încă două cutii. Două. Mărturia vieții mele nu ocupă prea mult spațiu.
Iau prima cutie. Pe ea scrie: Aleea cu licurici. Pe a doua cutie scrie: Queen Anne.
Mă cuprinde un fior de groază. Aceste două cutii reprezintă cele două jumătăți
ale fostei mele vieți, bunica și mama mea. Indiferent ce ar conține, sunt lucruri pe
care nu le-am mai văzut de decenii. La șaptesprezece ani, devenisem executorul
testamentar al averii bunicii mele. Îmi lăsase moștenire totul mie – casa din
Queen Anne și proprietatea de închiriat din Aleea cu licurici. Singură,
abandonată din nou de mama mea și cu perspectiva de a fi dată în plasament, am
strâns totul din casa din Queen Anne și am păstrat doar aceste câteva lucruri,
adică doar atât cât a încăput într-o cutie. Cutia din Aleea cu licurici conține cele
câteva mărunțișuri strânse de mine și de mama în scurtul răstimp petrecut
împreună. În toată viața mea, am conviețuit cu mama doar o dată, în 1974, în
casa de pe Aleea cu licurici, până într-o zi, când ea a dispărut pur și simplu. Le-
am spus mereu oamenilor că a fost o binecuvântare perioada aceea scurtă
petrecută cu mama mea, pentru că atunci am cunoscut-o pe fata care avea să-mi
devină cea mai bună prietenă. Și acesta e adevărul. A fost o binecuvântare. Dar a
fost, în același timp, încă un abandon.
Iau o cuvertură veche și mă așez pe ea în genunchi. Apoi trag lângă mine cutia
pe care scrie Queen Anne.
Mâinile îmi tremură când dau la o parte capacul. Pulsul mi se accelerează
vertiginos, inima îmi bate nebunește. Respir greu. Ultima oară când am deschis
cutia asta a fost în casa bunicii, pe când stăteam în genunchi în dormitorul meu.
Asistenta socială îmi ceruse să fiu „gata“ când vine să mă ia din casă. Eu
împachetasem cu grijă, dar chiar și după acei cumpliți ani petrecuți cu mama
mea, mă așteptam ca ea să mă salveze. Aveam șaptesprezece ani, cred. Singură pe
lume și așteptând ca mama să vină și să mă salveze. Din nou.
Bag mâna în cutie. Primul lucru pe care îl găsesc în interiorul întunecat este
vechiul meu album.
Uitasem complet de el.
Este de dimensiuni mari, dar subțire, cu Holly Hobbie pe copertă, având
profilul ascuns de borul uriaș al bonetei caracteristice. Îmi trec vârfurile degetelor
peste coperta albă. Buni îmi dăduse acest album când împlinisem unsprezece ani.
Nu mult după aceea, apăruse la ușă, tam, nesam, mama, beată turtă, și mă luase
cu ea în centrul Seattle-ului.
Niciodată nu am știut ce a avut în cap mama să facă în ziua aceea. Tot ce știu
este că m-a abandonat pe pragul unei case din Pioneer Square, în toiul unui
protest antirăzboi.
Mama ta are probleme, spusese buni mai târziu, în vreme ce eu stăteam pe
podea și plângeam.
De-aia nu mă iubește?
– Ajunge, îmi spun. Asta e o poveste veche, o durere veche.
Deschid albumul și văd o fotografie cu mine la unsprezece ani, pozând deja în
fața aparatului foto, aplecată deasupra unui tort, ca să suflu în lumânări.
Lipită pe pagina opusă este prima dintre sutele de scrisori pe care aveam să i le
scriu mamei mele și să nu i le expediez niciodată. Dragă mami, azi am împlinit
unsprezece ani…
Închid albumul. Abia dacă l-am răsfoit, aproape nevăzând ce conține, și mă
simt deja mai rău decât atunci când m-am apucat de această incursiune în
trecutul meu. Cuvintele acestea o readuc la viață pe fata de odinioară, de care am
încercat mereu să scap, pe fata aceea cu inima frântă.
Dacă Katie ar fi aici, aș putea scotoci prin cutia asta, aș avea puterea să îmi scot
la lumină durerea și să o analizez. Ea ar fi aici ca să spună: Mama ta, o ratată; și:
Ia uite ce drăguță ești în fotografia asta. Astfel de nimicuri pe care simt nevoia să
le aud. Fără ea, îmi e imposibil să fac asta.
Mă ridic încet în picioare; îmi dau seama că am băut prea mult vin.
Bun.
Nu mă sinchisesc să închid cutia și ies din boxă, uitând chiar s-o încui. Cu
puțin noroc, poate o să fure careva cutiile astea înainte să trebuiască să cotrobăi
eu prin ele. La jumătatea drumului spre lift, îmi sună mobilul. Este Margie.
– Bună, Margie, răspund repede, recunoscătoare pentru că îmi distrăgea cineva
atenția.
– Bună, Tully. Îmi fac rezervare pentru sâmbătă seara spre Los Angeles. Cum se
numea restaurantul ăla care îți plăcea ție foarte mult?
Zâmbesc. Cum de uitasem, fie și pentru o clipă? La acest sfârșit de săptămână,
Marah are festivitatea de absolvire a liceului. O să petrec două zile cu familiile
Mularkey și Ryan. Este un dar pe care nu am să-l consider că mi se cuvine. Poate
chiar am să-l rog pe Johnny să mă ajute să-mi găsesc de lucru.
– Nu te îngrijora, Margie. Am făcut eu deja rezervare pentru toți. Ora șapte, la
Madeo.

Capitolul 14
La acest sfârșit de săptămână voi fi cea de odinioară. Mă voi preface că viața
mea a reintrat pe făgașul normal și că nu s-a schimbat complet. Voi râde cu
Johnny, voi sta cu fina mea și voi juca jocuri Xbox cu gemenii.
Nu voi acorda atenție faptului că unii membri ai familiei lor lipsesc. Mă voi
concentra asupra celor rămași.
Dar când taxiul oprește în fața noii case cu arhitectură contemporană, situată
pe un teren extrem de îngrijit din Beverly Hills, sentimentul de panică începe să
îmi clatine hotărârea.
Kate ar detesta casa asta.
Un Xanax îmi calmează nervii zdruncinați.
Cobor din mașină și îmi trag valijoara pe aleea pietruită. Ajung la intrare și
apăs butonul soneriei. Nu răspunde nimeni, așa că deschid ușa și intru, strigând.
Gemenii dau năvală pe o scară largă din marmură, ca doi cățeluși,
îmbrâncindu-se și râzând cu gura până la urechi. La nouă ani și jumătate, au
amândoi un păr șaten lung, rebel și fețe vesele. Chiuie de bucurie când mă văd.
Eu n-am nici o clipă răgaz să mă pregătesc înainte să mă dezechilibrez din cauza
îmbrățișării lor exuberante.
– Am știut că o să vină, spune Lucas.
– Mincinosule, spune Wills, râzând. Eu am zis asta. Și apoi mi se adresează mie:
Ce i-ai adus lui Marah?
– Probabil un Ferrari, spune Johnny, intrând în cameră.
Dintr-o singură privire, caleidoscopul trecutului nostru ni se desfășoară în
mare viteză prin fața ochilor, ca un râu învolburat în care imaginile se amestecă.
Știu că amândoi ne gândim la femeia care nu mai este printre noi și la faptul că
ne-am distanțat foarte mult. El vine la mine.
Îi dau un ghiont cu șoldul pentru că nu îmi găsesc cuvintele. Înainte ca el să
apuce să spună ceva, o aud pe Margie strigându-mă. În câteva minute, sunt
înconjurată de toți – băieții, Johnny, Bud și Margie. Toți vorbesc în același timp,
cu zâmbete pe buze. Când gemenii își trag bunicii pe scări în sus, ca să joace un
„joc Xbox dement“, rămân din nou singură cu Johnny.
– Ce face Marah? întreb.
– Bine. Face bine, cred, spune el, dar oftatul lui sugerează că e mai mult decât
atât. Tu ce faci? Tot aștept să reînceapă Draga mea prietenă.
Acesta e momentul potrivit. I-aș putea spune adevărul, l-aș putea chiar ruga să
mă ajute. I-aș putea vorbi despre cariera mea ruinată și să îi cer sfatul.
Nu mă simt în stare. Poate din cauza tristeții lui sau a mândriei mele, ori din
ambele motive. Știu cu siguranță atât: că nu-i pot mărturisi lui Johnny cât de
ruinată îmi este viața, mai ales după toate prin câte a trecut el. Nu am nevoie de
compasiunea lui.
– Fac bine, spun. Îmi scriu memoriile. George mă asigură că va fi un succes.
– Deci, ești bine, repetă el.
– Absolut.
Încuviințează din cap și privește în altă parte. Mai târziu, pe când mă ia valul
bucuriei sincere de a fi din nou alături de acești oameni, mă cuprind remușcările
pentru că l-am mințit pe Johnny. Mă întreb dacă fac la fel de bine ca Marah.
Marah nu face bine. Învățăm această lecție în cel mai dur mod. Sâmbătă, ziua
festivității de absolvire, când suntem adunați în camera de zi, Marah coboară
scările. Arată palidă ca moartea, asta îmi vine în minte, sau fantomatică, palidă și
slabă, adusă de umeri și cu un păr negru, tern, lipsit de viață, care îi atârnă ca o
perdea peste ochi.
– Am nevoie de ajutor, spune ea după ce coboară scările, ridicând brațul. Îmi
sângerează abundent.
Dau fuga să o ajut, la fel ca Johnny. Ne învrăjbim din nou unul contra celuilalt,
ne aruncăm în față tot felul de vorbe. Dar eu știu atât: Marah are nevoie de
ajutor, iar eu am promis să îi fiu alături. Îi jur lui Johnny că voi avea grijă de ea în
Seattle, că o duc să o vadă dr. Bloom.
Johnny nu agreează ideea de a o lăsa să plece cu mine, dar ce opțiune are? Eu
susțin că știu cum să o ajut, iar el habar nu are cum să procedeze într-o asemenea
situație. În final, decide să o lase să stea la mine pe timpul verii. Dar nu-i place
ideea. Absolut deloc. Și se asigură că înțeleg asta.
În iunie 2008, Marah se mută în apartamentul meu într-una din acele frumoase
zile toride de început de vară care îi fac pe locuitorii Seattle-ului să iasă din casele
lor întunecoase în pantalonii scurți de anul trecut, clipind din ochi ca niște
cârtițe în lumina strălucitoare a zilei, scotocind după ochelarii de soare rătăciți pe
undeva și nefolosiți de luni de zile.
Mă încearcă un sentiment de mândrie; niciodată nu am respectat o promisiune
făcută lui Katie cu mai multă abnegație ca acum. Este adevărat că nu sunt chiar
în apele mele zilele astea, că mă confrunt cu episoade de panică când mi-e lumea
mai dragă. Și, într-adevăr, fac abuz de alcool și de Xanax. Nu mai pot dormi fără
medicamente.
Dar toate astea vor dispărea acum, pentru că am de îndeplinit această obligație.
O ajut să-și despacheteze valijoara, apoi, în prima noastră seară petrecută
împreună, stăm în camera de zi, depănând amintiri despre mama ei, ca și cum
Kate ar fi la magazin și trebuie să apară în orice clipă. Știu că toată prefăcătoria
asta este o greșeală, dar avem nevoie de ea, amândouă.
– Ești pregătită pentru luni? întreb eu în sfârșit.
– Pentru întâlnirea cu dr. Bloom? spune ea. Nu, nu chiar.
– Îți voi fi alături pas cu pas, promit.
Nu știu ce altceva ar fi de spus.
A doua zi, în timp ce Marah este în cabinet cu dr. Bloom, eu mă plimb agitată
de colo colo în sala de așteptare.
– Ai să faci șanț în covor. Ia un Xanax.
Rămân locului împietrită și mă întorc.
În ușă stă un tânăr. Este îmbrăcat în negru din cap până-n picioare, are unghii
date cu ojă și poartă atâtea bijuterii macabre, că ai putea umple cu ele un
magazin de pe Bourbon Street. Dar sub toată această înfățișare goth se ascunde o
frumusețe bizară. Înaintează cu un mers grațios, cam ca Richard Gere în filmul
Un gigolo american, și se tolănește pe canapea. Ține în mână un volum de poezii.
Mi-ar prinde bine ceva cu care să îmi țin mintea ocupată, așa că mă duc la el și
mă așez pe scaunul de alături. La o asemenea distanță, îi simt mirosul de
marijuana și de parfum tămâios.
– De când vii la dr. Bloom?
El ridică din umeri.
– Nu de mult.
– Te ajută?
Îmi zâmbește șmecherește.
– Cine zice că am nevoie de ajutor? „Tot ceea ce vedem ori ce părem a fi e doar
o nălucire-ntr-alta.“
– Poe, recunosc. Cam clișeizat. Aș fi fost cu adevărat surprinsă de un citat din
Rod McKuen.
– Cine?
Mi-e imposibil să nu zâmbesc. Nu m-am mai gândit de mulți ani la acest nume.
În tinerețe, eu și Kate lecturam multă lirică de dragoste, care ne inducea o stare
de bine, compusă de poeți precum Rod McKuen și Kahlil Gibran. Memorasem
„Desiderata“.
– Rod McKuen. Caută-l.
Înainte să îmi poată da vreo replică, ușa se deschide și sar în picioare. Marah
iese din cabinet, palidă, zdruncinată. Cum de Johnny nu observase cât de slabă e?
Mă duc imediat la ea.
– Cum a fost?
Înainte să răspundă, dr. Bloom apare în spatele ei și mă roagă să o însoțesc în
cabinet.
– Mă întorc imediat, îi spun lui Marah și plec cu dr. Bloom.
– Vreau să ne întâlnim de două ori pe săptămână, spune dr. Bloom încet. Cel
puțin până începe școala în toamnă. Plus de asta, fac terapie cu un grup de tineri
cu probleme, care ar putea să o ajute. Întâlnirile grupului sunt miercurea. La
șapte seara.
– Va face orice îi recomanzi, promit eu.
– Oare?
– Desigur. Deci, cum a mers? întreb eu. A…
– Marah este adult, Tully. Ședințele noastre sunt private.
– Știu. Am vrut doar să știu dacă a spus…
– Private.
– Of. Păi, ce să-i spun tatălui ei? Așteaptă vești de la mine.
Dr. Bloom cumpănește atent, apoi spune:
– Marah este fragilă, Tully. Sfatul meu pentru tine și pentru tatăl ei ar fi să o
tratați ca atare.
– Ce înseamnă asta? Fragilă?
– Dicționarul Webster ar oferi drept sinonime slab, gingaș, firav, delicat.
Plăpând. Vulnerabil. Eu aș sta cu ochii pe ea cu foarte mare atenție. Să-i fii
alături. Extrem de ușor ar putea să ia o decizie greșită în starea în care se află
acum.
– Mai rău decât că se taie?
– Așa cum îți poți imagina, e posibil ca, uneori, fetele care se taie să scape lama
prea adânc. Repet, n-o scăpa din ochi. Nu o abandona. Este fragilă.
Pe drumul spre casă, o întreb pe Marah cum a decurs întâlnirea cu dr. Bloom.
– Bine, e tot ce îmi spune.
În seara aceea, îl sun pe Johnny și îi spun totul. Simt îngrijorarea din vocea lui,
dar îi promit că am grijă de Marah. Stau cu ochii pe ea.
Când Marah merge la prima întâlnire a grupului de terapie, decid să lucrez la
cartea mea. Măcar să încerc. Ecranul albastru mă scoate din minți, așa că plec un
minut de lângă el. Îmi torn un pahar de vin și mă duc la fereastră; privesc peisajul
nocturn sclipitor al orașului.
Sună telefonul și mă reped să răspund. George, agentul meu, mă sună ca să-mi
spună că ar exista oarece interes pentru proiectul cărții mele – nici o ofertă încă,
dar el crede că există speranță. De asemenea, emisiunea Celebrity Apprentice mă
vrea.
Ce să zic!
Îi spun lui George cât de ofensată mă simt de oferta lui când Marah intră pe
ușă. Pregătesc două căni de ciocolată fierbinte și ne așezăm amândouă în pat, așa
cum făceam când era mică. Durează un timp până ce adevărul iese la iveală, dar
Marah vorbește până la urmă.
– Nu pot vorbi cu ea despre mama.
Nu am replică la asta și nici nu o pot insulta cu vreo minciună. Am fost
obligată să merg la terapie de câteva ori în viața mea, și sunt îndeajuns de
inteligentă să știu că atacurile mele de panică recente au o cauză mai gravă decât
un banal dezechilibru hormonal. Un fluviu de tristețe îmi curge prin măruntaie;
dintotdeauna a fost acolo, dar acum se umflă și se revarsă peste maluri. Știu că,
dacă nu îi acord atenție, risc să mă înec în el cu totul. Dar nu cred că se va retrage
cu ajutorul cuvintelor; nu cred că dacă voi face incursiuni printre amintirile
mele, mă voi salva. Cred în resemnare, în stoicism.
Și uite unde m-a adus asta.
O cuprind pe Marah cu brațul și o trag mai aproape. Discutăm încet despre
ceea ce o sperie; îi spun că mama ei ar dori să continue terapia. În final, mă rog să
fi făcut un lucru bun, dar de unde să știu eu ce simte nevoia să audă un
adolescent?
Stăm așa mult timp, gândindu-ne amândouă la fantoma prezentă în cameră,
femeia care ne-a adus împreună și care ne-a părăsit.
A doua zi, sosește Johnny și încearcă să o convingă pe Marah să renunțe la
șederea în Seattle și să se întoarcă acasă, în Los Angeles, dar ea este fermă în
decizia de a rămâne cu mine.
– Aștepți cu nerăbdare să începi facultatea? întreb eu vineri după-amiază, după
cea de-a doua întâlnire a lui Marah cu dr. Bloom.
Stau sprijinită de Marah, pe sofaua din sufrageria mea, cuibărite sub o pătură
crem din cașmir. Johnny s-a întors la Los Angeles, iar noi două am rămas din
nou singure.
– Aș spune mai degrabă speriată.
– Da, așa a fost și mama ta. Dar ne-a plăcut la nebunie, și la fel o să-ți placă și
ție.
– Abia aștept cursul de scriere creativă.
– Așchia nu sare departe de trunchi.
– Adică?
– Mama ta a fost o scriitoare talentată. Dacă i-ai citi jurnalul…
– Nu, spune Marah ferm.
Asta îmi spune de fiecare dată când abordez acest subiect delicat. Nu este
pregătită să citească acele cuvinte scrise de mama ei pe patul de moarte. Nici nu e
de condamnat. Este ca și cum ai alege să îți înfigi un pumnal direct în inimă. Dar
există și oarece consolare în cuvintele ei. Iar într-o bună zi, Marah va fi pregătită.
Telefonul sună lângă mine. Mă aplec și verific cine mă apelează.
– Bună, George, răspund. Sper că nu m-ai sunat pentru cine știe ce reality show
de rahat.
– Bună. Te sun în legătură cu cartea ta. Avem o ofertă.
Simt o ușurare amețitoare. Nici măcar nu mi-am dat seama cât de mult mă
bazam pe asta. Mă depărtez de Marah și îmi îndrept spatele.
– Slavă Domnului!
– Este singura ofertă pe care o avem. Și nu e rea deloc.
Mă ridic și încep să mă plimb de colo colo. Când agentul tău începe să-ți
negocieze afacerile, s-a zis cu tine.
– Cât, George?
– Nu uita, Tully…
– Cât?
– Cincizeci de mii de dolari.
Mă opresc.
– Ai spus cumva cincizeci de mii?
– Exact. În avans. Drepturi de autor.
Mă așez atât de rapid, de parcă m-am prăbușit. Din fericire, sub mine se află un
scaun.
– Oh. Știu că sunt mulți bani pentru oamenii de rând. Nu m-am născut nici pe
departe cu vreo stea în frunte. Dar am petrecut atât de mulți ani într-o lume
extraordinară, că mă lovește în plin această dovadă că am pierdut atât de mult
din faima de odinioară. Trudești pe brânci treizeci de ani și ai impresia că ai
clădit ceva durabil.
– Asta este, Tully. Dar poate însemna revenirea ta în lumina reflectoarelor.
Povestea ta seamănă cu a Cenușăresei. Vei fi din nou stăpâna lumii.
Mă simt nesigură pe mine. Abia pot să respir. Vreau să urlu, să jelesc, să lovesc
sau să țip de toată această nedreptate. Dar am o singură opțiune, știu prea bine
asta.
– Accept, spun.
În noaptea aceea, sunt prea încordată ca să dorm. La ora unsprezece, renunț.
Aproximativ zece minute bântui prin apartamentul cufundat în întuneric. La un
moment dat, dau să intru în camera lui Marah și să o trezesc, dar știu că ar fi o
dovadă de egoism din partea mea, așa că rezist impulsului de a deschide ușa. În
final, pe la 11.20, decid să mă apuc de lucru. Poate că scrisul mă va ajuta.
Mă bag din nou în pat și-mi trag laptopul în poală, deschizând cel mai recent
document. Iată-l: Actul al doilea. Și un ecran albastru. Mă holbez la el,
concentrându-mă atât de intens, că încep să-mi imaginez tot soiul de lucruri. Mi
se pare că aud pași în hol, o ușă deschizându-se și închizându-se, dar pe urmă se
face din nou liniște.
Cercetare. De asta am nevoie. Trebuie să văd ce e în cutiile din boxă.
Nu mai pot amâna momentul. După ce îmi torn un pahar cu vin, cobor în
subsolul clădirii. Îngenunchez în fața cutiei, îmi impun să fiu puternică. Îmi
amintesc că Random House a cumpărat cu bani grei aceste memorii. Iar eu nu
trebuie decât să îmi scriu povestea vieții. Cu siguranță sunt în stare să găsesc
cuvintele potrivite.
Mă duc la cutia Queen Anne și o deschid. Scot din ea albumul și îl așez pe
podea, lângă mine. Nu sunt încă pregătită pentru el. Voi ajunge treptat la acea
colecție de visuri și dezamăgiri.
Mă aplec și mă uit în interiorul întunecos al cutiei. Primul lucru pe care îl văd
este un iepuraș de pluș ponosit.
Mathilda.
Îi lipsește un ochi negru lucios, iar mustățile îi arată de parcă ar fi fost tăiate.
Cadoul de la bunica fusese cel mai bun prieten al meu în copilărie.
O pun pe Mathilda deoparte și bag din nou mâna în cutie. De data asta, pipăi
ceva moale și scot un tricou mic gri, imprimat cu personajul de desene animate
Gorilla Magilla.
Îmi tremură mâna puțin.
De ce oare am păstrat tricoul ăsta?
Dar imediat ce formulez întrebarea, cunosc răspunsul. Mi l-a cumpărat mama.
Este singurul lucru pe care îmi amintesc să mi-l fi dat.
O amintire le șterge pe toate celelalte.
Sunt mică, să fi avut vreo patru sau cinci anișori. Stau în scaunul meu, la masa
din bucătărie, și mă joc cu lingura în loc să-mi mănânc micul dejun, când intră
ea. O străină.
Tallulah mea, spune ea, apropiindu-se încet, cu pași împleticiți. Miroase ciudat.
A fum dulceag. Ți-a fost dor de mami?
Sus, se aude un clopoțel sunând. E bunicul, spun eu.
Următorul lucru pe care mi-l amintesc e că sunt în brațele acelei străine, iar ea
iese în fugă din casă.
Buni vine în urma noastră, strigând:
– Oprește-te! Dorothy…
Femeia spune ceva despre un el și adaugă un șuvoi de cuvinte pe care eu nu le
înțeleg. Apoi se împiedică. Eu cad din brațele ei și mă izbesc cu capul de podea.
Bunica țipă; eu plâng; femeia mă ia din nou în brațe. După aceea, amintirea mi se
întunecă, îmi devine neclară.
Îmi amintesc că ea mi-a cerut să îi spun mamă. Și îmi amintesc cât de tare era
scaunul din mașina ei și cum a trebuit să fac pipi pe marginea drumului. Îmi
amintesc mirosul de fum din mașină și de prietenii ei. M-au speriat de moarte.
Îmi amintesc negresele. Ea mi le-a dat, și eu le-am mâncat, iar ei i s-a părut
amuzant când eu am început să merg pe șapte cărări și să vomit.
Îmi amintesc că m-am trezit pe un pat de spital; aveam numele, TALLULAH
ROSE, prins cu un ac în piept.
Cine era doamna aceea? am întrebat-o pe buni mai târziu, când a venit să mă
ia.
Mama ta, a spus buni. Îmi amintesc acele două cuvinte de parcă le-aș fi auzit
ieri.
– Nu-mi place să locuiesc într-o mașină, buni.
– Bineînțeles că nu-ți place.
Suspin și bag tricoul înapoi în cutie. Poate că toată incursiunea aceasta în trecut
este o idee proastă. Las cutia acolo și ies din boxă, dar, de data asta, nu uit să o
încui.

Capitolul 15
– Să știi că nu trebuie să mă conduci la toate ședințele de terapie, îmi spune
Marah într-o senină și însorită zi de luni de la sfârșitul lui iunie, în timp ce
mergem pe First Street înspre piața publică.
– Știu. Vreau să fac asta, spun eu, luând-o de braț.
Iată ce am învățat în cele două săptămâni de când locuiește la mine: a avea
responsabilitatea unui adolescent este un lucru epuizant și terifiant. De fiecare
dată când fata asta intră la baie, îmi fac griji să nu se taie. Scormonesc prin gunoi
și număr leucoplastele din fiecare cutie. Mi-e teamă să o scap din ochi.
Permanent încerc că fac ce se cuvine, dar hai să fim serioși, cunoștințele mele
despre maternitate sunt extreme de sumare.
Acum, în sala de așteptare a cabinetului doctoriței Bloom, îmi deschid laptopul
și mă zgâiesc la ecranul albastru. Trebuie să încep chestia asta, să înregistrez un
progres real. Trebuie.
Știu cum funcționează lucrurile astea. Am citit sute de biografii la viața mea.
Toate încep la fel; cu o poveste de fundal. Trebuie să pregătesc cadrul, ca să zic
așa, să zugrăvesc un tablou de fundal al vieții mele înainte de a intra eu în scenă.
Să prezint actorii și locul desfășurării acțiunii.
Asta e problema. Obstacolul care mă împiedică de fiecare dată: nu-mi pot
așterne povestea în pagină fără să îmi cunosc propria istorie. Și pe cea a mamei
mele.
Nu știu aproape nimic despre ea, și încă și mai puțin știu despre tatăl meu.
Istoria mea o constituie acest vid nemărginit. Nu-i de mirare că nu sunt în stare
să scriu un cuvânt.
Trebuie să vorbesc cu mama.
Cu acest gând în minte, îmi deschid poșeta și găsesc cutioara portocalie. Mai
am un singur Xanax. Îl înghit fără apă și apoi îmi iau încet telefonul și îmi sun
managerul.
– Frank, spun când el răspunde. Tully la telefon. Mama mea mai încasează
cecurile lunare?
– Mă bucur c-ai sunat. Ți-am lăsat câteva mesaje. Trebuie să discutăm despre
situația ta financiară…
– Da, sigur. Dar acum trebuie să știu despre mama mea. Își mai încasează
cecurile?
Mă roagă să rămân la telefon, apoi revine.
– Da. În fiecare lună.
– Și pe unde mai locuiește acum?
– Locuiește în casa ta din Snohomish, îmi răspunde el după o scurtă pauză.
Acolo stă de câțiva ani. Te-am informat despre asta. Cred că s-a mutat acolo pe
când era bolnavă prietena ta.
– Mama mea locuiește în casa de pe Aleea cu licurici?
Oare chiar am știut acest detaliu?
– Da. Și acum, putem vorbi despre…
Închid. Înainte să pot procesa cu adevărat această informație, Marah iese din
cabinetul doctoriței Bloom.
Atunci îl observ lângă mine pe tânărul cu aspect goth. Părul lui negru are șuvițe
magenta și verzi, iar de lobii urechilor îi atârnă niște ace de siguranță. Văd câteva
cuvinte din tatuajul de pe gâtul lui. Cred că scrie ceva despre nebunie, dar se
continuă cu o parte pe care nu o pot vedea.
Când Marah intră, el se ridică în picioare. Zâmbește. Nu-mi place felul în care
o privește pe fina mea.
Mă ridic și eu în picioare și ocolesc măsuța de cafea, ducându-mă protectoare
lângă Marah. O iau de braț și o conduc afară din cabinet. Când privesc înapoi din
ușă, tânărul ne urmărește.
– Dr. Bloom e de părere că ar trebui să îmi iau o slujbă, spune Marah când ușa
se închide în urma noastră.
– Da, sigur, spun eu, încruntându-mă. La drept vorbind, nu mă pot gândi la
altceva în afară de mama. Grozavă idee!
Toată după-amiaza mă plimb prin apartament, încercând să îmi limpezesc
gândurile.
Mama mea locuiește într-una din cele două case pe care le-am moștenit de la
bunica mea; casa pe care nu am reușit niciodată să o vând, pentru că se află peste
drum de cea a familiei Mularkey. Asta înseamnă că, dacă mă duc să vorbesc cu
ea, trebuie să mă întorc în locul unde am cunoscut-o pe Kate, unde mi s-a
schimbat toată viața într-o noapte înstelată, pe când aveam doar paisprezece ani.
Și fie trebuie să o iau pe Marah cu mine, fie trebuie să o las singură. Nici una
din variante nu pare cu adevărat tentantă. Am îndatorirea să stau cu ochii pe ea
ca un șoim, dar nu vreau să asiste la această întâlnire dintre mine și mama mea.
Prea adesea întâlnirile noastre au fost fie umilitoare, fie motive de suferință.
– Tully?
Îmi aud numele și mă întorc. Mă gândesc, vag, că poate Marah m-a mai strigat,
dar nu sunt sigură.
– Da, iubito?
Oare arăt la fel de distrasă pe cât mă simt?
– Tocmai mi-a scris Ashley. Un grup de prieteni de la fostul meu liceu se duc
azi pe plaja din Luther Burbank la un picnic, schi nautic și chestii de genul ăsta.
Pot să merg și eu?
Simt cum mă cuprinde ușurarea. Este pentru prima oară când vrea să petreacă
timpul cu vechii ei prieteni. Așteptam o asemenea reacție din partea ei. Începe să
redevină ea însăși, cea de odinioară. Mă duc la ea, zâmbind larg. Poate reușesc să
încetez a mă mai îngrijora atât de obsesiv în privința ei.
– Cred că e o idee grozavă. Când te întorci acasă?
Ea face o pauză.
– Ăăă. E și un film după aceea. La ora nouă. Wall-E.
– Deci, ajungi acasă pe la…
– Unsprezece?
Pare mai mult decât rezonabil. Și îmi oferă timp berechet. În cazul ăsta, de ce
am un sentiment sâcâitor că ceva nu este în regulă?
– Te conduce cineva acasă?
Marah râde.
– Desigur.
Exagerez. Nu am de ce să-mi fac griji.
– În regulă, atunci. Eu am oricum o treabă de rezolvat, așa că am să fiu plecată
mai toată ziua. Ai grijă de tine.
Marah mă ia prin surprindere, strângându-mă tare în brațe. Este cel mai
frumos gest de mulțumire de care am avut parte în ultimii ani și care îmi dă
puterea necesară pentru a face ceea ce știu că trebuie făcut.
Mă duc să mă văd cu mama. Pentru prima oară după mulți ani – decenii –, am
să îi pun cu adevărat întrebări și n-am să plec până când nu voi obține niște
răspunsuri.
Snohomish este una dintre acele mici comunități din vestul statului
Washington, care s-a transformat cu timpul. Cândva o comunitate de proprietari
de ferme de lapte, ascunsă într-o vale împădurită printre piscurile semețe ale
lanțului muntos Cascade și apele repezi, argintii ale râurilor Snohomish și
Pilchuck, locul a înflorit, devenind încă una dintre suburbiile rezidențiale ale
Seattle-ului. Vechile și confortabilele ferme au fost demolate și înlocuite cu niște
case mari clădite din piatră și lemn, care se mândresc cu o priveliște
spectaculoasă către falnicii mulți. Fermele au fost lotizate și amplasate de-a
lungul noilor șosele care duc către noi școli. Îmi imaginez că rareori mai vezi
vara fete călărind în pantaloni scurți din blugi tăiați pe marginea drumului, în
picioarele goale, cu părul strălucindu-le în razele soarelui. Acum există mașini
noi, case noi, copaci tineri, plantați uneori exact în locul celor bătrâni, smulși din
rădăcini. Pajiști fără urmă de buruiană se întind până în buza prispelor îngrijit
vopsite, și garduri vii bine întreținute înlesnesc buna înțelegere între vecini.
Dar în ciuda noii înfățișări, reminiscențe din orașul cel vechi supraviețuiesc din
loc în loc. La răstimpuri, se înalță sfidător câte o veche fermă, ale cărei pogoane
de teren sunt înconjurate de garduri năpădite de iarbă înaltă și de vite ieșite la
păscut.
Nu lipsește din peisaj nici Aleea cu licurici. Pe această panglică de asfalt din
afara orașului, nu departe de malurile râului Pilchuck, schimbarea a venit lent,
dacă a venit.
Acum, întoarsă în acest loc care a însemnat mereu acasă pentru mine, ridic
piciorul de pe pedala de accelerație. Mașina răspunde imediat la comandă și
încetinește.
Este o splendidă zi de vară; soarele nestatornic se joacă de-a v-ați ascunselea
printre norii răzleți. De o parte și de cealaltă a drumului, islazuri verzi coboară
molcom către râu. Arbori vajnici stau de pază, cu brațele întinse, făcând umbră
pentru cirezile adunate sub ei.
Cât a trecut oare de când am fost aici ultima oară? Patru ani? Cinci? Nutrim o
aluzie tristă, plină de sarcasm în privința faptului că timpul se scurge uneori prea
repede, culegând regrete în calea lui.
Fără să stau pe gânduri, cotesc pe aleea familiei Mularkey și observ semnul DE
VÂNZARE înfipt lângă cutia poștală. Ținând cont de starea actuală a economiei,
nu e de mirare că nu au reușit să vândă proprietatea. Ei locuiesc acum cu chirie
în Arizona; când casa asta se va vinde, își vor cumpăra ceva.
Casa e neschimbată – albă, frumoasă, bine îngrijită, cu o prispă de jur împrejur
cu vedere către două loturi de pământ înverzite care coboară în pantă, delimitate
de garduri din bârne de cedru năpădite de mușchi.
Cauciucurile scrâșnesc pe pietriș când intru în curte și parchez.
Văd fereastra camerei de la etaj a lui Katie și într-o secundă am din nou
paisprezece ani, stând aici cu bicicleta mea, aruncând pietricele în geamul ei.
Zâmbesc la această amintire. Fata cea rebelă și fata cea cuminte. Aceasta era
imaginea noastră la început. Kate m-a urmat peste tot – sau așa mi se păruse mie
pe atunci, prin ochi de copil.
În noaptea aceea, când ne-am urcat pe biciclete și am coborât Summer Hill pe
întuneric. Navigam. Pluteam. Cu brațele deschise ca niște aripi.
Ce nu am știut eu până târziu încoace a fost faptul că eu o urmam pe ea pe
atunci, demult, în urmă cu toți acei ani. Eu sunt cea care nu se poate elibera.
Drumul cu mașina de la casa copilăriei sale până la a mea durează mai puțin de
un minut, dar mie îmi creează impresia trecerii dintr-o lume în alta.
Vechea casă de închiriat a bunicilor mei arată altfel decât mi-o amintesc.
Curtea este un dezastru; în mijlocul curții căzute în paragină zac grămadă
mormane de moloz. Cândva, niște tufe uriașe de ienupăr ascunseseră de ochii
trecătorilor casa cu etaj și pivniță. Acum, cineva smulsese din rădăcini tufele, dar
nu sădise nimic în loc, lăsând în fața casei mormane de gunoi și de rădăcini
uscate.
Nici nu vreau să-mi imaginez ce-am să găsesc în casă. În cei treizeci și ceva de
ani de om adult, am văzut-o pe mama doar de câteva ori, de fiecare dată doar
când am căutat-o eu. La sfârșitul anilor ’80, când Johnny, Katie și cu mine eram
cei trei mușchetari de la KCPO, am dat din întâmplare peste mama, care trăia
într-un camping din Yelm; era adeptă a lui J.Z. Knight, femeia fără job care
pretindea că în ea ar fi sălășluit spiritul bătrân de treizeci de mii de ani pe nume
Ramtha. În 2003, am luat o echipă de filmat și am plecat din nou în căutarea ei,
spunându-mi – în naivitatea mea – că trecuse îndeajuns de mult timp pentru a
clădi un nou început. Am găsit-o locuind într-o rulotă ca vai de lume; arăta la fel
de rău ca întotdeauna. În entuziasmul meu naiv și plin de speranță, am luat-o
acasă la mine.
Mi-a furat bijuteriile și a fugit în miez de noapte.
Ultima oară când am văzut-o, cu doar câțiva ani în urmă, era internată în
spital. Fusese bătută și lăsată să moară. Atunci, a fugit pe furiș în timp ce eu
dormeam într-un scaun lângă patul ei.
Și cu toate astea, iată-mă aici.
Parchez mașina și cobor. Îmi țin laptopul ca pe un scut și îmi croiesc drum prin
mizeria din curte, pășind peste tot felul de obiecte și gunoaie. Ușa de la intrare
este din lemn și are depus pe ea un strat verde-pal de mușchi. Inspir adânc, expir
lent și bat la ușă.
Nu răspunde nimeni.
Mama zace probabil leșinată pe podea, pe undeva, beată turtă. De câte ori nu
am venit oare acasă de la școală și am găsit-o tolănită pe sofa, pe jumătate
conștientă, pe jumătate leșinată, sforăind atât de tare, că ar fi putut trezi și morții
din groapă?
Încerc mânerul ușii și constat că e descuiat.
Bineînțeles.
Deschid cu grijă ușa și intru.
– E cineva acasă? strig când intru.
Interiorul este sumbru și întunecos. Majoritatea întrerupătoarelor de lumină
peste care dau sunt defecte. Îmi croiesc drum pe pipăite până în camera de zi și
găsesc o veioză, pe care o aprind.
Cineva a sfâșiat mocheta ponosită, lăsând vederii dușumeaua neagră din
scândură de dedesubt. Mobilierul din anii ’70 nu mai este. În locul lui a rămas un
singur scaun capitonat, amplasat lângă o noptieră luată de pe la vechituri. În colț,
o masă și două scaune pliante.
Dau să plec. În adâncul sufletului, știu că în urma acestei întâlniri n-o să obțin
nimic altceva decât suferință și negare din partea mamei mele, dar adevărul este
că nu am fost niciodată în stare să o abandonez. Nici în anii cât am locuit
împreună, nici după ce m-a abandonat și m-a dezamăgit de nenumărate ori. Mi-
am petrecut fiecare clipă din cei patruzeci și opt de ani tânjind întru câtva după o
iubire care nu mi-a aparținut niciodată. Măcar acum sunt pregătită să înfrunt ce
e mai rău. Asta mă ajută, oarecum.
Mă așez pe scaunul pliant beteag ca să aștept. Nu este la fel de confortabil ca
celălalt scaun, dar acela e prea murdar, așa că îl aleg pe cel metalic.
Aștept câteva ore.
În cele din urmă, la puțin timp după ora opt seara, aud un scrâșnet de
cauciucuri pe pietriș.
Îmi îndrept spatele.
Ușa se deschide și o văd pe mama pentru prima oară după aproape trei ani. Are
pielea cenușie și ridată, consecința anilor de viață mizeră și a abuzului de alcool.
Unghiile de la mâini îi sunt maronii din pricina mizeriei adunate sub ele.
– Tully, spune ea.
Mă surprind atât vocea ei puternică, aproape baritonală, cât și faptul că mă
apelează pe numele de alint. Toată viața mi-a spus Tallulah, iar eu am urât asta.
– Bună, Cloud, spun, ridicându-mă în picioare.
– Sunt Dorothy acum.
Iar și-a schimbat numele. Nu apuc să mai spun ceva, că în casă intră un bărbat
care vine lângă ea. Este înalt și slab ca o așchie, cu obrajii bronzați plini de riduri
care seamănă cu niște brazde adânci. Povestea vieții i se citește în ochi – și nu
este una frumoasă.
Mama este drogată, nu am nici o îndoială. Dar, cum nu cred că am văzut-o
vreodată trează, de unde să știu?
– Mă bucur așa de mult să te văd, spune ea, cu un zâmbet nesigur.
O cred, dar eu o cred mereu. Acesta e punctul meu slab. Încrederea mea este la
fel de constantă precum respingerea ei. Oricât de faimoasă aș deveni, zece
secunde în prezența ei mă vor transforma de fiecare dată în biata micuță Tully.
Mereu plină de speranță.
Nu și azi. Nu am nici timpul, nici energia necesare pentru astfel de iluzii.
– El este Edgar, spune mama.
– Bună, mă salută individul, încruntându-se la mama.
Dealerul ei de droguri, probabil.
– Ai cumva niște fotografii de familie? o întreb, puțin grăbită, pentru că încep
să devin claustrofobă.
– Ce?
– Fotografii de familie. Poze cu mine când eram mică, chestii de genul ăsta.
– Nu.
Mi-aș dori să nu mă doară, dar mă doare, ceea mă enervează la culme.
– Nu mi-ai făcut nici o fotografie când eram mică?
Mama scutură din cap, fără un cuvânt. Nu are vreo scuză pentru asta, și o știe
prea bine.
– Îmi poți spune ceva, orice, despre copilăria mea sau despre tatăl meu ori unde
m-am născut?
Ea tresare la fiecare cuvânt, pălește.
– Uite ce e, domnișorico… intervine traficantul, venind spre mine.
– Tu nu te băga, mă răstesc eu la el. Iar pe mama o întreb: Cine ești?
– Nu vrei să știi, spune ea, cu un aer speriat. Crede-mă.
Îmi pierd timpul. Nu voi găsi aici ce-mi trebuie pentru carte. Femeia asta nu e
mama mea. Mi-o fi dat ea viață, dar aici se sfârșește legătura ei cu mine.
– Mda, spun, oftând. De ce-aș vrea eu să știu cine ești? Cine sunt eu?
Îmi iau poșeta de pe jos, îmi fac loc pe lângă ea și ies din casă.
Îmi croiesc drum printre mormanele de gunoaie, mă urc la volan și pornesc
spre casă. Pe tot drumul de întoarcere, revăd în minte iar și iar scena cu mama,
încercând să pricep niște chestii, dar mi-e imposibil.
Intru în garajul blocului meu și parchez.
Știu că ar trebui să urc și să lucrez la carte – poate că întâlnirea de azi ar putea
compune o scenă. Măcar e ceva.
Dar nu sunt în stare, nu pot urca în apartamentul meu pustiu. Simt nevoia să
beau ceva.
O sun pe Marah – pare somnoroasă când răspunde – și îi spun că ajung acasă
târziu. Ea îmi spune că e deja în pat și să nu o trezesc când ajung.
Ies din lift și mă duc direct la bar, unde nu beau decât două pahare de martini,
care mă calmează și mă ajută să îmi regăsesc echilibrul. E aproape ora unu
noaptea când ajung, în sfârșit, sus în apartament și descui ușa.
Toate luminile sunt aprinse și aud televizorul mergând.
Mă încrunt. Închid ușa în urma mea.
Străbat holul, stingând treptat luminile. Mâine va trebui să discut cu Marah.
Trebuie să înțeleagă că întrerupătoarele funcționează în ambele sensuri.
Când trec prin fața dormitorului ei, mă opresc.
Văd pe sub ușă lumina aprinsă.
Bat ușor, convinsă că a adormit cu televizorul deschis.
Nici un răspuns, așa că deschid ușa încet.
Nu sunt pregătită pentru ceea ce văd.
Camera e goală. Pe ambele noptiere zac doze goale de cola, televizorul este
pornit, iar patul, nefăcut de azi-dimineață. Cearșafurile mototolite stau ghemotoc
în mijlocul patului.
– Ia stai puțin.
Marah nu este aici. La ora unu noaptea. M-a mințit când mi-a spus că e acasă,
în pat.
– Ce fac acum?
Vorbesc de una singură, sau poate cu Kate, când intru ca o furtună din cameră
în cameră, dând ușile de perete.
O sun. Nu răspunde. Îi scriu un mesaj: Unde ești???, și apăs nervoasă butonul
de trimitere.
Să îl sun pe Johnny? Sau la poliție?
Este ora unu și zece acum. Tremur toată când ridic telefonul. Am format doar
jumătate din numărul de la urgență, când aud cheia în ușa de la intrare.
Marah intră ca o hoață, încercând să se furișeze în vârful picioarelor, dar chiar
și de la distanță îi pot vedea mersul împleticit; chicotește întruna și își face semn
singură să tacă.
– Marah.
Pentru prima oară în viață, vocea mea are severitatea maică-mii.
Ea se întoarce, se dezechilibrează, se lovește puternic de ușă și o pufnește râsul.
Apoi își acoperă gura cu palma și bombăne.
– Șcuje, nu-i noștim.
O iau de braț și o duc în camera ei. Se împleticește lângă mine, abținându-se să
nu râdă.
– Bun, spun eu când ea se prăbușește pe pat. Ești beată.
– Am beut doaar două beiri, spune ea.
– A-ha.
O ajut să se dezbrace, apoi o conduc la baie. Când vede toaleta, geme.
– Îmi vine să vomit… spune, iar eu nu apuc bine să îi prind părul la spate că
începe să verse.
După acest episod, pun pastă de dinți pe periuța ei și i-o întind. Marah este
palidă și fără vlagă. Tremură când o conduc în pat.
Mă bag în pat lângă ea și o iau în brațe. Se lipește de mine și suspină.
– Mă simt groaznic.
– Ia experiența asta ca pe o lecție de viață. Și, apropo, nu ai băut doar două beri.
Ce-ai băut de fapt?
– Absint.
– Absint. Nu la asta mă așteptasem. Măcar e legală băutura asta?
Ea chicotește.
– Pe vremea mea, fete ca Ashley, Lindsey și Coral beau rom cu cola, spun eu,
încruntându-mă. Sunt oare așa de bătrână, că nu mai știu ce mai beau copiii în
zilele noastre? Am s-o sun pe Ashley și…
– Nu! strigă ea.
– Nu, ce?
– Eu, ăăă… nu am fost cu ele, mărturisește ea.
Altă minciună.
– Dar cu cine-ai fost?
Ea se uită la mine.
– Cu niște copii de la grupul de terapie.
Mă încrunt.
– Ah.
– Sunt mai mișto decât am crezut, spune ea repede. Și pe bune, Tully, doar am
băut. Toți beau.
Just. Nu încape îndoială că este beată; respirația îi duhnește a alcool. Drogurile
ar fi avut alt efect. Ce adolescent de optsprezece ani nu vine acasă beat măcar o
dată?
– Îmi amintesc prima oară când m-am îmbătat. Eram cu mama ta, desigur. Și
noi am fost prinse. N-a fost prea plăcut. Zâmbesc la această amintire. Era 1977,
în ziua în care ar fi trebuit să fiu dată în plasament. Eu ce-am făcut? Am fugit
glonț acasă la Kate și am convins-o să meargă la o petrecere cu mine. Am fost
găsite de poliție și duse în săli diferite de interogatoriu.
Margie a venit după mine în toiul nopții.
O fată care ar locui cu noi ar trebui să respecte regulile. Asta mi-a spus. După
aceea, am văzut ce înseamnă să ai o familie, chiar dacă eu nu eram cu adevărat
membru al acelei familii.
– Paxton e foarte mișto, spune Marah încet, lipindu-se de mine.
Asta mă îngrijorează.
– Copilul ăla cu înfățișare goth?
– Asta n-a sunat bine. Credeam că tu nu judeci oamenii. Marah suspină
visătoare. Uneori, când vorbește despre sora lui și că îi este foarte dor de ea, încep
să plâng. Înțelege perfect cât de dor îmi e de mama. Nu îmi vine să mă prefac.
Când sunt tristă, el îmi citește poeziile lui și mă ține în brațe până mă simt mai
bine.
Poezie. Tristețe. Mister. Bineînțeles că Marah se simte atrasă. Înțeleg. Am citit
și eu Interviu cu un vampir. Îmi amintesc cum l-am considerat pe Tim Curry
extreme de sexy în Rocky Horror, cu pantofii lui cu tocuri pline de paiete și cu
corsetul ăla de-l purta pe el.
Și totuși, Marah este mică, iar dr. Bloom apreciază că este vulnerabilă.
– Atâta vreme cât ești cu un grup de copii…
– Absolut, spune Marah serioasă. Și suntem doar prieteni, Tully. Adică, eu și
Pax.
Mă simt ușurată să aud asta.
– Să nu-i spui tatei, bine? Adică, el nu e la fel de deschis la minte ca tine și n-ar
fi de acord să am un prieten ca Pax.
– Mă bucur că sunteți doar prieteni. Să rămână așa, bine? Nu ești încă pregătită
pentru mai mult. Câți ani are, apropo?
– E de vârsta mea.
– Aha. Asta-i bine. Presupun că orice fată e fascinată de un băiat cu aspirații de
poet măcar o dată în viață. Îmi amintesc un sfârșit de săptămână petrecut în
Dublin, în anul… Oh, stai puțin. Nu-ți pot spune povestea asta.
– Mie poți să-mi spui orice, Tully. Ești prietena mea cea mai bună.
Declarația asta mi-a topit inima; o iubesc atât de mult în clipa asta, că pur și
simplu mă doare. Dar nu pot lăsa garda jos. Trebuie să am grijă de ea.
– N-am să-i spun tatălui tău despre Pax, pentru că ai dreptate, ar lua-o razna.
Dar nici n-am să-l mint, așa că nu mă pune în situația s-o fac. Ne-am înțeles?
– Ne-am înțeles.
– Și, Marah, dacă mai vin acasă și găsesc din nou casa goală, îl sun pe tatăl tău
mai întâi și pe urmă la poliție.
Îi piere zâmbetul.
– Am înțeles.
Discuția aceea târzie de ieri-noapte cu Marah schimbă ceva în mine.
Ești prietena mea cea mai bună.
Știu că nu este tocmai adevărat, că de fapt încercăm amândouă să o înlocuim
pe Kate. Dar această realitate pălește în lumina unei splendide veri din Seattle.
Iubirea lui Marah pentru mine – și cea pe care i-o port eu – este colacul de
salvare de care aveam nevoie. Pentru prima oară în viața mea, mă simt cu
adevărat utilă, iar reacția mea la această situație mă surprinde. Vreau să îi fiu
alături lui Marah într-un fel în care nu am fost niciodată cu adevărat alături de
cineva. Nici măcar lui Kate. Adevărul este că Kate nu a avut nevoie de mine. Ea a
avut o familie care a iubit-o, un soț îndrăgostit nebunește de ea și niște părinți
care au adorat-o. Ea m-a făcut membru al familiei sale și m-a iubit, dar eu am
fost cea care avea nevoie de cineva alături.
De data asta, eu sunt cea puternică și echilibrată, sau asta intenționez. Pentru
Marah, găsesc forța să fiu mai bună. Renunț la Xanax și la somnifere și nu mai
exagerez cu consumul de alcool. În fiecare dimineață, mă trezesc devreme ca să
pregătesc micul dejun și comand mâncare la cină.
Apoi lucrez la autobiografie. După întâlnirea aceea lamentabilă cu mama mea,
decid să renunț la acea parte a poveștii mele pe care nu o cunosc. Nu că nu mi-ar
mai păsa. Sunt disperată să îmi cunosc povestea vieții, și pe cea a mamei, dar
accept realitatea. Va trebui să scriu o autobiografie bazată pe informații pe care le
cunosc. Așa că, într-o minunată zi de iulie, mă așez și încep pur și simplu.
Uite cum stau lucrurile: când crești așa cum am crescut eu, o fată rătăcită fără
un trecut autentic, te agăți de oamenii care îți dau impresia că te iubesc. Cel puțin,
eu asta am făcut. Dependența asta și nevoia de cineva a început de timpuriu în
existența mea. Am tânjit întotdeauna după iubire. Iubirea aceea necondiționată,
nemeritată chiar. Am avut nevoie de cineva care să mi-o declare. Nu vreau să fiu
patetică, dar mama nu mi-a spus niciodată că mă iubește. Nici bunica. Și
altcineva nu a mai existat.
Până în 1974, când m-am mutat în casa cumpărată de bunicii mei. Aceasta se
afla pe o străduță din mijlocul pustietății. Am știut, când m-am mutat într-o casă
dărăpănată împreună cu drogata de maică-mea, că lumea mea tocmai se
schimbase? Nu. Dar din clipa în care am cunoscut-o pe Kathleen Scarlett
Mularkey, am crezut în mine, pentru că ea a crezut în mine.
Poate vă întrebați de ce memoriile mele încep cu prietena mea cea mai bună.
Poate mă bănuiți de vreo altă orientare sexuală, sau pur și simplu mă considerați
nebună, ori că nu înțeleg sensul memoriilor.
Încep aparent cu sfârșitul, pentru că povestea mea este de fapt despre prietenia
noastră. Cândva – nu foarte demult – am produs o emisiune de televiziune. Draga
mea prietenă. Am renunțat la ea pe când Katie pierdea bătălia cu cancerul.
Din câte se pare, gestul de a renunța la o emisiune TV fără vreun preaviz nu e
văzut cu ochi prea buni. Acum nu mă mai angajează nimeni.
Dar cum altfel să fi procedat la acel moment?
Am primit atât de mult de la Kate și am oferit în schimb prea puțin. Sosise
momentul să îi fiu alături.
La început, când am pierdut-o, nu am crezut că am să fiu în stare să merg mai
departe. Am fost sigură oarecum că inima mea va înceta pur și simplu să mai bată
sau că plămânii mei nu se vor mai umple cu aer.
Oamenii nu sunt atât de altruiști pe cât credeți, să știți. Oh, te consolează și îți
sar în ajutor când pierzi un soț, un copil ori un părinte, dar când tragedia aceasta
se întâmplă cu prietena cea mai bună, lucrurile stau altfel. Lumea se așteaptă să
treci ușor peste asta.
– Tully?
Ridic privirea din ecranul laptopului. Cât timp am lucrat oare?
– Da? spun absentă, citind ce am scris până acum.
– Plec la muncă, anunță Marah.
Este îmbrăcată în negru și cam strident fardată. Susține că așa arată uniforma la
noul loc de muncă. S-a angajat pe un post de barista în Pioneer Square.
Mă uit la ceas.
– E șapte jumate.
– Lucrez în tura de noapte. Știi doar.
Așa să fie? Mi-a spus ea asta? Are slujba asta de numai o săptămână. Ar trebui
să am pe undeva programul de serviciu? O mamă ar trebui să aibă așa ceva.
Marah a ieșit mult în ultima vreme cu vechii prieteni din liceu.
– Să iei un taxi când te întorci acasă. Ai nevoie de bani?
Ea zâmbește.
– Nu, mersi. Cum merge cartea?
– Grozav. Mersi.
Vine la mine și mă sărută pe obraz. Imediat după ce pleacă, mă reapuc de scris.

Capitolul 16
Lucrez cu sârg la carte tot restul verii. Spre deosebire de majoritatea
memoriilor, a mea sare peste copilărie și începe cu cariera profesională. Debutul
la KCPO, cu Johnny și Kate, apoi trec la etapa la New York și la rețeaua de
televiziune. Scrierea poveștii despre truda mea de a accede în carieră mă inspiră,
îmi amintește că pot face absolute orice îmi pun în minte. Când nu lucrez, eu și
Marah ne comportăm de parcă am fi cele mai bune prietene: mergem la film, în
oraș, cumpărăm rechizite pentru facultate. Îi merge foarte bine, așa că am încetat
să îmi mai fac griji obsesiv în privința ei.
Până când, într-o zi însorită de la sfârșitul lui august 2008, totul se schimbă.
În acea după-amiază, mă aflu în noua bibliotecă King County, adunând de prin
reviste și ziare o colecție vastă de articole despre mine apărute de-a lungul anilor.
Mi-am propus să îmi petrec toată ziua aici, dar când ridic privirea și văd soarele
strălucind prin ferestrele imense, iau pe loc o decizie. Gata cu munca pe ziua de
azi. Îmi strâng foile cu notițe și laptopul și pornesc pe străzile aglomerate ale
Seattle-ului către Pioneer Square.
Wicked Brew este un local micuț, modern, slab luminat. Interiorul miroase a
cafea, a tămâie și a țigări cu cuișoare. Puștii stau înghesuiți în jurul unor măsuțe,
bând cafea și discutând cu voce joasă. Locul pare că nici nu a auzit de legile
antifumat din Seattle. Pereții sunt tapetați cu afișe despre concertele unor
formații de care nu am auzit niciodată. Nu am îndoieli că sunt singura
neîmbrăcată în negru de acolo.
Puștiul de la casă poartă niște jeanși negri skinny și o haină de catifea vintage
peste un tricou negru. De lobii urechilor, de mărimea unei monede de cincizeci
de cenți, îi atârnă niște cerculețe negre.
– Pot să te ajut?
– O caut pe Marah.
– Hă?
– Marah Ryan. E de serviciu azi.
– Frate, la noi nu lucrează nimeni cu numele ăsta.
– Ce?
– Ce? mă îngână tipul ca un papagal.
Vorbesc răspicat.
– O caut pe Marah Ryan. O fată înaltă, brunetă. Frumoasă.
– Sigur nu lucrează nici o fată frumoasă aici.
– Ești nou?
– Eu sunt aici dintotdeauna, frate, adică de vreo șase luni. Nu lucrează nimeni
pe nume Marah aici. Vrei un latte?
Marah m-a mințit toată vara.
Mă răsucesc pe călcâie și ies cu pași mari din locul ăsta mic și jegos. Când ajung
acasă, spumeg de furie. Dau ușa de perete și o strig pe fina mea.
Nici urmă de ea. Mă uit la ceas. Este 2.12 după-amiază.
Mă duc la ușa dormitorului ei, răsucesc mânerul și intru.
Marah e în pat cu băiatul ăla, Paxton. Goi pușcă.
Simt cum mă cuprinde un val rece de furie oarbă și urlu la el să se dea jos de pe
fina mea.
Marah se trage înapoi, își acoperă sânii goi cu o pernă.
– Tully…
Băiatul rămâne întins în pat, zâmbindu-mi ca și cum i-aș datora ceva.
– În camera de zi, spun. Acum. Îmbrăcați.
Mă duc în camera de zi și îi aștept. Înainte să vină, iau un Xanax ca să îmi
calmez nervii încordați. Încep să mă plimb agitată de colo colo. Sunt pe punctul
de a face un atac de panică. Ce-o să-i spun lui Johnny?
Ca o cloșcă, Johnny. Poți avea încredere în mine.
Marah intră grăbită, cu palmele împreunate, cu buzele strânse, încruntată.
Ochii ei căprui sunt îngrijorați. Îi observ stratul gros de fard de pe față –
dermatograf din plin, ruj mov-închis, fond de ten aproape alb – și îmi dau seama
brusc că și asta mi-a ascuns. Nu are nimic de-a face cu uniforma de serviciu. Se
îmbracă în stilul goth când iese în oraș. Poartă niște jeanși negri skinny și o bluză
neagră de plasă peste un maiou negru. Paxton vine lângă ea. Parcă nici nu se
mișcă, ci mai degrabă alunecă în jeanșii lui strâmți și în tenișii Converse din
picioare. Are pieptul costeliv și dezgolit, atât de alb că pare albăstrui. Un tatuaj
negru alcătuit din niște cuvinte i se întinde de la stern către gât.
– Îl… îl mai știi pe Pax, spune Marah.
– Așezați-vă, mă răstesc eu.
Marah se supune numaidecât.
Paxton se apropie de mine. De aproape, este de-a dreptul frumos. Are o tristețe
în ochi, dar și sfidare, și este seducător într-un mod pervers. Marah nu a avut nici
o șansă în fața acestui puști. Cum de nu am văzut asta? De ce m-am amăgit? Era
datoria mea să o protejez și am dat-o în bară.
– Marah are optsprezece ani, spune el, așezându-se lângă ea.
Deci, așa vrea să joace puștiul.
– Și o iubesc, adaugă el încet.
Marah îl privește, iar eu îmi dau seama că problema e complicată. Iubire. Mă
așez încet, privindu-i.
Iubire.
Ce dracului ar trebui să spun acum în replică? Un lucru știu cu certitudine.
– Trebuie să îi spun tatălui tău.
Marah icnește. Lacrimile i se preling pe obraji.
– O să mă oblige să mă mut în L.A.
– Spune-i, zice Paxton, luând-o pe Marah de mână. Nu poate face nimic.
Marah e adult.
– Un adult fără bani și fără slujbă, subliniez eu.
Ea pleacă de lângă Paxton și vine lângă mine, îngenunchind în fața mea.
– Ai spus că mama s-a îndrăgostit de tata din prima clipă când l-a văzut.
– Da, dar…
– Iar tu ai avut o relație amoroasă cu profesorul tău. Când erai de vârsta mea, și
toată lumea a considerat-o o greșeală, dar tu îl iubeai și a fost ceva real.
Nu ar fi trebuit să îi povestesc atâtea. Dacă nu aș fi fost prinsă cu lucrul la cartea
mea și nu m-aș fi lăsat sedusă de acea declarație Ești prietena mea cea mai bună,
sunt sigură că nu i-aș fi povestit.
– Da, dar…
– Îl iubesc, Tully. Tu ești prietena mea cea mai bună. Trebuie să înțelegi.
Vreau să îi spun că greșește, că nu poate iubi un băiat care își conturează ochii
cu dermatograf și îi spune ce trebuie să simtă, dar ce știu eu despre iubire? Tot ce
pot face este să încerc să repar daunele, să o protejez. Dar cum?
– Nu-i spune tatei. Te rog. Nu este o minciună, adaugă ea. Doar nu spune
nimic decât dacă te întreabă.
Este un târg groaznic și periculos pe care îl fac. Știu ce se va întâmpla dacă
Johnny va afla acest secret, și nu se va sfârși bine pentru mine. Dar dacă îi spun, o
pierd pe Marah; simplu ca bună ziua. Johnny mă va condamna și o va lua cu el,
iar ea nu ne va ierta niciodată pe nici unul din noi.
– Bine, mă învoiesc, având în minte un plan: o voi ține pe Marah atât de
ocupată în următoarele trei săptămâni, că n-o să aibă timp să se vadă cu Paxton.
Pe urmă va începe facultatea și va uita complet de el. Dar numai dacă îmi promiți
că nu mă mai minți.
Marah zâmbește într-un fel care mă face să mă simt stânjenită, și știu de ce.
Pentru că m-a mințit în tot acest timp.
Cât valorează promisiunea ei?
În septembrie, nu o scap pe Marah din ochi. Aproape că nici nu lucrez la cartea
mea. Sunt hotărâtă să o țin departe de Paxton. Tot timpul mi-l ocup cu urzirea de
planuri – și cu punerea lor în aplicare. Doar când dormim nu suntem împreună,
și atunci o verific cel puțin o dată în fiecare noapte și mă asigur că știe asta.
Johnny și gemenii se mută înapoi în casa de pe insula Bainbridge. El sună de trei
ori pe săptămână, seara, și întreabă de fiica lui; de fiecare dată îi spun că face
bine. Se comportă ca și cum nu ar suferi că Marah nu îl vizitează și eu mă prefac
că nu percep suferința din vocea lui.
Cu cât devin mai severă, cu atât Marah se îndepărtează mai mult de mine.
Relația noastră începe să se destrame. O văd cum se încrâncenează, chinuindu-se
să se elibereze. A decis că nu mai sunt deschisă la minte, că nu mai poate avea
încredere în mine, și, drept pedeapsă, refuză să mai comunice cu mine.
Eu încerc să trec peste această stare a lucrurilor și să îi dovedesc că încă o
iubesc. În această atmosferă rece, redevin anxioasă. Mă duc la un doctor nou și
obțin câteva rețete. Îl mint, spunând că nu am mai luat Xanax până acum. Pe 21
septembrie, sunt copleșită de sentimentul vinovăției și de îngrijorare, dar rezist.
Fac tot ce-mi stă în putință ca să-mi respect promisiunea față de Kate.
Când Johnny apare, pregătit să o ducă pe Marah la facultate, traversăm un
moment de tăcere apăsătoare când ne privim în ochi. Mi se face rău când mă
gândesc că el a avut încredere în mine, iar eu am eșuat.
– Sunt gata, anunță Marah în cele din urmă, rupând tăcerea și ducându-se la
tatăl ei.
Este îmbrăcată cu niște jeanși negri rupți, un tricou negru cu mâneci lungi și
poartă vreo douăzeci de brățări de argint. Dermatograful și rimelul în exces îi
accentuează paloarea și o fac să arate obosită. Și speriată. Sunt destul de sigură că
și-a pudrat fața ca să arate și mai palidă, și mai goth.
Observ că Johnny este pe punctul de a spune ceva greșit – orice apreciere legată
de înfățișarea lui Marah este greșită în ultima vreme. Doamne, cât de bine știu
asta!
Ridic vocea ca să o acopăr pe a lui.
– Ți-ai luat tot ce-ți trebuie?
– Cred că da, răspunde ea.
Are umerii căzuți; într-o secundă se transformă din nou într-un copil, ezitant,
nesigur pe sine. Mi se rupe sufletul pentru ea. Înainte de moartea lui Katie,
Marah era îndrăzneață, directă, iar acum este complet altă persoană, vulnerabilă.
Fragilă.
– Ar fi trebuit să aleg o școală mai mică, spune ea, privind pe fereastră la ziua
însorită, rozându-și o unghie dată cu ojă neagră.
– Ești pregătită, spune Johnny de la capătul celălalt al camerei. Mama ta spunea
că te-ai născut pregătită.
Marah ridică brusc privirea.
Tensiunea momentului crește. Simt prezența lui Kate în aerul pe care îl
respirăm, în lumina soarelui ce pătrunde pe fereastră.
Știu, de asemenea, că nu sunt singura care simte asta. Ieșim în tăcere din casă,
ne urcăm în mașină și pornim spre nord. Aproape că o aud pe Kate fredonând
fals melodia de la radio.
– Tare m-am mai distrat cu mama ta aici, spun eu când se zăresc turlele gotice
rozalii ale universității.
Îmi amintesc petrecerile noastre în togă și pe cele cu membrii tuturor frățiilor,
îmi amintesc obiceiul fetelor de a pasa câte o lumânare la cină ca să-și anunțe
logodna cu băieți îmbrăcați în tricouri polo, pantaloni bej de doc și mocasini
purtați fără șosete. Kate se dăruise trup și suflet clubului fetelor și vieții de
student – și-i făcuse iubiți pe unii dintre băieții din frății, organizase evenimente
sociale și învățase nopți întregi în sesiuni.
Eu avusesem ochelari de cal. Nu îmi păsase prea mult de nimic, în afară de
viitoarea mea carieră.
– Tul? spune Johnny, aplecându-se spre mine. Ești bine?
– Da, foarte bine, spun, schițând un zâmbet. Doar că mi-am amintit o mulțime
de lucruri.
Cobor din mașină și o ajut pe Marah cu bagajul. Parcurgem toți trei campusul
și ne îndreptăm spre dormitoare. McMahon Hall se înalță spre cerul senin, un
grup de clădiri cenușii înalte, cu balcoane care ies în evidență ca niște dinți rupți.
– Nu e prea târziu să te înscriem în Rush, spun eu.
Marah își dă ochii peste cap.
– Un club al fetelor? Oribil.
– Cândva, îți doreai să faci parte din clubul în care am fost eu și mama ta.
– Iar ursuleții gumați erau preferații mei.
– Vrei să spui că ești prea matură ca să intri într-un club al fetelor?
Marah zâmbește pentru prima oară pe ziua de azi.
– Nu. Doar prea cool.
– Ai vrea tu, fetițo. Dacă ne-ai fi văzut cum arătam în șalvari și bluze cu pernițe
la umeri, te-ai fi zgâriat pe ochi de invidie.
Până și Johnny surâde auzind ce spun.
Tragem bagajul lui Marah în lift și urcăm la etajul la care e cazată, unde ieșim
într-un hol umed, rece și întunecos, ticsit de puști, părinți și bagaje.
„Apartamentul“ lui Marah este una dintre numeroasele camere semănând cu
niște celule de închisoare dispuse în semicerc în jurul unei mici încăperi de baie.
În dormitorul ei, aproape tot spațiul este ocupat de două paturi de câte o
persoană; mai au loc doar două pupitre din lemn.
– Bun, spun eu. Arată confortabil.
Nici pe departe.
Marah se așază pe salteaua cea mai apropiată de ea. Pare atât de tânără și de
speriată că mi se rupe sufletul.
Johnny se așază lângă ea. Cât de mult seamănă amândoi!
– Suntem mândri de tine, spune el.
– Mi-ar plăcea să știu ce mi-ar fi spus ea acum, zice Marah.
Aud cum îi tremură vocea și mă așez de cealaltă parte a ei.
– Ar spune că viața este plină de bucurii surprinzătoare și să te bucuri din plin
de anii de studenție.
Ușa din spatele nostru se deschide. Întoarcem toți trei capetele, așteptându-ne
să o vedem pe una dintre noile colege de cameră ale lui Marah.
În ușă apare Paxton, îmbrăcat în negru, cu un buchet de trandafir mov-închis.
Are în păr șuvițe stacojii și poartă atâtea lanțuri la gât că până și Houdini ar fi
invidios. Îl vede pe Johnny și se oprește.
– Tu cine naiba ești? spune Johnny, ridicându-se în picioare.
– Este prietenul meu, spune Marah.
Scena se desfășoară cu încetinitorul parcă. Furia lui Johnny și disperarea lui
Marah, peste care domină atitudinea arogantă și disprețuitoare a lui Paxton, care
nu se chinuie să o mascheze. Marah se repede la tatăl ei, prinzându-l de braț în
încercarea de a-l opri.
Eu mă interpun între Johnny și Paxton.
– Johnny, spun cu severitate. E o zi special pentru Marah. Își va aminti de ea
mereu.
El se oprește și se încruntă. Observ că face eforturi să își domolească furia.
Durează mai mult decât mă așteptam. Îi întoarce încet spatele lui Paxton. Este o
declarație, cu siguranță, pe care Paxton o apreciază, nu și Marah. Johnny se
preface că nu e deranjat de prezența lui Paxton.
Marah se duce lângă Paxton. Alături de el, capătă o înfățișare și mai sumbră.
Amândoi sunt înalți și slabi, ca două lumânări de onix.
– Așadar, spun eu veselă, pentru a detensiona situația, haideți să mâncăm ceva.
Și tu, Pax. Vreau s-o duc pe Marah pe aleea amintirilor. Am să-i arăt unde
studiam eu și mama ei în Biblioteca Suzzallo, și locul nostru preferat din Quad, și
Departamentul de comunicații…
– Nu, spune Marah.
– Nu, ce? întreb, încruntându-mă.
– Nu vreau să fac turul amintirilor fetelor de pe Aleea cu licurici.
Recunosc, nu am anticipat această sfidare.
– Dar… Dar nu înțeleg. Am vorbit despre asta toată vara.
Marah se uită la Paxton, care dă din cap aprobator, iar eu simt cum mi se
strânge stomacul. Astfel gândește și el.
– Mama e moartă, spune Marah, iar platitudinea vocii ei este cumplită. Nu
ajută la nimic să vorbim despre ea tot timpul.
Sunt uluită.
Johnny se duce spre ea.
– Marah…
– Apreciez că m-ați condus până aici, dar sunt și așa destul de stresată. Putem
să încheiem pe ziua de azi?
Mă întreb dacă această atitudine îl rănește pe Johnny la fel de mult ca pe mine.
Sau, poate, atunci când ești părinte devii oarecum imun la astfel de reacții, iar eu
nu sunt pregătită pentru asta.
– Sigur, spune Johnny ursuz.
Îl ignoră complet pe Paxton și îl dă la o parte ca să își îmbrățișeze fiica. Paxton
nu are de ales, se dă înapoi. Ochii aurii îi scânteiază de furie, dar își controlează
rapid sentimentele. Nu mă îndoiesc că e conștient că sunt cu ochii pe el.
Asta e greșeala mea. Am dus-o pe Marah la dr. Bloom, unde l-a cunoscut pe
acest tânăr care, evident, suferă de tulburări grave, iar când mi-a povestit despre
el, am fost prea îngăduitoare. Ar fi trebuit să îi amintesc despre starea ei fragilă și
vulnerabilă, a cărei suferință nu e nici pe departe vindecată. Ar fi trebuit să o
protejez. Iar când am aflat că făceau sex, ar fi trebuit să îl informez pe Johnny. Cu
siguranță lui Kate i-aș fi spus.
Când îmi vine rândul să îmi iau rămas-bun, doresc să spun tot ceea ce ar fi
trebuit să spun până acum. Mă înfurii pe mine însămi – dacă aș fi avut parte de o
mamă, poate că aș fi știut cum să mă comport ca o mamă.
Observ în ochii lui Marah o iritare atent disimulată. Vrea să ne vadă plecați ca
să poată rămâne singură cu Paxton. Cum facem asta? Cum o lăsăm pur și simplu
în acest imens campus, o fată de optsprezece ani, care se taie, cu un băiat care se
machiază și poartă bijuterii în formă de cranii?
– Poate ar trebui să stai la mine trimestrul ăsta.
Îl aud pe Paxton scoțând un sunet zeflemitor și îmi vine să-l pocnesc.
Marah zâmbește abia perceptibil.
– Sunt pregătită să fiu pe picioarele mele.
O strâng în brațe și zăbovim astfel un timp mai scurt decât mi-aș dori.
– Ținem legătura, spune Johnny ursuz. Apoi mă ia de braț și mă trage afară.
Eu mă împleticesc lângă el, cu ochii împăienjeniți de lacrimi. Regretul, teama și
îngrijorarea se unesc și astfel reușesc să rămân în picioare.
Nu după mult timp, eu și Johnny suntem într-un bar de pe Ave, înconjurați de
tineri care consumă alcool în plină zi.
– Asta a fost brutal, spune el după ce ne așezăm.
– Mai rău decât brutal.
Eu comand o tequila.
– Când dracului s-a împrietenit cu ratatul ăla?
Simt că mi se face rău.
– Terapie de grup.
– Super. Bani bine cheltuiți.
Dau tequila pe gât și mă uit în altă parte.
Johnny suspină.
– Doamne, tare mi-aș dori să fie Kate aici! Ea ar ști cum să rezolve asta.
– Dacă Kate ar fi aici, nu ar fi nimic de rezolvat.
Johnny încuviințează din cap și comandă încă un rând de băuturi pentru
amândoi.
– Hai să vorbim despre ceva mai puțin deprimant. Spune-mi cum merge cu
nemaipomenita ta carte…
Când ajung acasă, îmi torn un pahar mare de vin, pe care îl port cu mine pe
când umblu din cameră în cameră. După un timp, îmi dau seama că o caut pe
Marah.
Mi-e frică, sunt nervoasă, iar cel de-al doilea pahar de vin nu ajută la nimic.
Trebuie să fac ceva. Să spun ceva.
Cartea mea.
Îmi place ideea. Știu exact ce să scriu. Îmi iau laptopul, îl deschid și îmi caut
documentul.
Nu am știut niciodată cum să îmi iau rămas-bun. Este un neajuns care m-a
urmărit toată viața. Asta constituie o problemă mai ales dat fiind faptul că am pus
capăt multor relații. Presupun că de vină este numai copilăria mea – nu e oare
vinovată pentru toate? Am așteptat mereu întoarcerea mamei mele. De câte ori
am afirmat asta în memoriile mele? Va trebui să revin asupra textului și să-l mai
editez puțin. Dar ștergerea unor cuvinte nu înseamnă și ștergerea adevărului.
Când țin la cineva, mă agăț de persoana respectivă cu o disperare nebună. De
aceea nu i-am spus lui Johnny despre Paxton și Marah. Mi-a fost teamă să nu-l
dezamăgesc – să nu-l pierd –, dar hai să fim serioși, pe el l-am pierdut deja, nu-i
așa? L-am pierdut din clipa în care a murit Katie. Știu ce vede când se uită la
mine: jumătatea mai slabă a unei prietenii.
Și, totuși, ar fi trebuit să îi spun adevărul. Dacă aș fi făcut-o, poate că nu aș fi
resimțit despărțirea de Marah atât de teribil…
Crăciunul din 2008 mă surprinde.
De trei luni Marah s-a mutat la cămin, iar în acest scurt răstimp viața s-a
schimbat pentru noi toți. Eu am scris cu regularitate – fără a reuși să obțin prea
multe pagini, dar găsesc constant cuvinte care îmi țes povestea. Această nouă
preocupare îmi dă energie, îmi dă ceva de făcut în lungile ore pustii ale zilelor și
ale nopților. Am devenit oarecum o pustnică, una dintre femeile acelea din Evul
Mediu care își duc viața în izolare. Ies rareori din casă; nu am de ce. Pot comanda
orice, și sincer, nu mai știu să mă descurc în societate. Așa că scriu.
Până când mă sună Margie, într-o zi ploioasă de la sfârșitul lui decembrie.
Așteptam oare telefonul ei? Nu știu. Știu doar că atunci când mă sună, când îi
văd numele pe ecranul telefonului, aproape izbucnesc în plâns.
– Bună, spune ea cu vocea aceea răgușită de fumătoare. La ce oră ajungi aici
vineri?
– Aici? întreb.
– Pe insula Bainbridge. Johnny și gemenii sunt acasă, așa că nu încape vorbă,
petrecem Crăciunul aici. Și tu nu poți să lipsești.
Și iată. Lucrul pe care l-am așteptat fără măcar să am habar.
Este un nou început, Crăciunul de pe insula Bainbridge; cel puțin așa pare. Ne-
am adunat cu toții pentru prima oară după mult timp – Bud și Margie au venit
din Arizona, Johnny și gemenii s-au mutat înapoi în casa lor. Chiar și Marah
vine acasă o săptămână. Ne prefacem cu toții că nu observăm cât de slabă și de
posacă este.
Când ne despărțim, ne facem promisiuni că vom ține legătura, că ne vom
întâlni mai des. Johnny mă strânge în brațe; această îmbrățișare îmi amintește ce
am însemnat cândva unul pentru celălalt.
În următoarele luni, aproape că redevin cea care eram, sau, oricum, o versiune
mai anostă, mai tăcută a mea. Scriu aproape zilnic; fac progrese, nu într-un ritm
accelerat, poate, dar oricum este mai bine decât deloc, și asta mă îmi conferă
încredere, perspectivă. O sun pe Marah în fiecare luni seara; este drept, adesea nu
răspunde, iar când catadicsește s-o facă, impune o regulă strictă: dacă mă apuc să
o cicălesc, îmi închide. Și, totuși, găsesc un mod de a accepta această situație. Nu-
i de colo. Vorbim. Cred că aceste conversații false, inutile ale noastre vor căpăta
substanță într-o zi. Ea își va găsi locul la UW, își va face prieteni și se va
maturiza. Sunt sigură că în curând va înțelege ce fel de om este Paxton. Dar, când
primul an se apropie de final și ei continuă să fie împreună, încep să mă
îngrijorez mai mult.
În anul acela, 2009, în luna mai, Lucas sună și mă invită la ultimul meci de
baschet al sezonului. Mă întâlnesc cu Johnny în sală și mă așez alături de el în
tribune. La început, e ciudat să stăm unul lângă altul; nici unul nu prea știe cum
să se comporte cu celălalt, dar spre sfârșitul celei de-a treia reprize, am găsit o
modalitate. Atâta vreme cât nu vorbim despre Kate, putem râde din nou
împreună. Tot restul verii și la începutul toamnei, merg frecvent în vizită la ei.
În iarna lui 2009, sunt aproape la fel ca înainte. Am încropit chiar și un plan ca
să o aduc pe Marah acasă de la școală mai devreme, pentru a împodobi casa de
sărbători.
– Ești pregătită? întreabă Johnny când deschid ușa apartamentului meu.
Observ că este nerăbdător, agitat. Suntem cu toții îngrijorați pentru Marah, iar
ideea de a o lua acasă mai devreme este bună.
– Eu m-am născut pregătită. Știi asta.
Îmi înfășor în jurul gâtului fularul din cașmir și cobor cu el la mașină.
În această seară rece, întunecată, de mijloc de decembrie, norii plumburii
atârnă grei deasupra clădirilor. Înainte de a ajunge la autostradă, începe să ningă
ușor cu fulgi atât de mici, că la contactul cu parbrizul nu rămân decât niște stropi
sclipitori de apă ici și colo, alungați repede de ștergătoare. Și totuși, atmosfera
festivă plutește în aer. Vorbim despre Marah, despre notele ei slabe și despre
speranța noastră că se va descurca mai bine în anul doi decât în primul an.
Campusul vast al Universității din Washington pare mai mic pe o asemenea
vreme; clădirile masive, elegante sclipesc fantomatic sub cerul cenușiu. Zăpada
începe să se aștearnă; o pulbere albă, sclipitoare acoperă iarba pajiștilor și băncile
din beton. Studenții se deplasează grăbiți între clădiri, glugile și rucsacurile lor
devenind încet-încet albe. Domină o senzație de pace, de solitudine rareori
întâlnită în acest uriaș campus. Sunt ultimele zile ale sesiunii de iarnă. De luni,
școala se va închide până în ianuarie. Majoritatea studenților au plecat deja. La
ferestrele cu rame aurite, profesorii se grăbesc să noteze ultimele teste înainte de
începerea vacanței.
În McMahon Hall este o liniște mormântală. În fața camerei lui Marah ne
oprim și ne uităm unul la celălalt.
– Să strigăm „surpriză“? întreb.
– Cred că va deveni evident când va deschide ușa.
Johnny bate la ușă.
Auzim niște pași, și ușa se deschide. Paxton stă în fața noastră, doar în boxeri și
cu niște bocanci militari în picioare, și ține în mână o pipă cu apă. Este mai palid
decât de obicei și are privirea sticloasă și inexpresivă.
– Uau… exclamă el.
Johnny îl îmbrâncește pe Paxton cu atâta brutalitate, că puștiul se
dezechilibrează și cade grămadă. Camera miroase puternic a marijuana și a încă
ceva. Pe noptieră, găsim o bucată mototolită și înnegrită de poleială și o pipă
murdară alături. Ce mama naibii?
Johnny dă la o parte niște cutii goale de pizza și câteva doze de cola.
Marah este în pat, doar în sutien și chiloți. Când ne vede intrând, se ghemuiește
în vârful patului, trăgând pătura până la gât.
– Ce dracului căutați aici? spune ea.
I se împleticește limba în gură; are privirea sticloasă. Este clar drogată. Paxton
se duce lângă ea.
Johnny îl înșfacă pe Paxton ca pe un Frisbee și îl aruncă cât colo, apoi îl lipește
de perete.
– Ai violat-o, spune Johnny.
Tonul vocii lui este înspăimântător.
Marah coboară din pat și cade pe podea.
– Tată, nu…
– Întreab-o pe ea dacă ți-am violat fiica, spune Paxton, arătând cu capul spre
mine.
Când Johnny întoarce privirea spre mine, eu deschid gura, dar nu reușesc să
articulez nici un sunet.
– Poftim? urlă Johnny la mine. Ce știi despre asta?
– Știa că mă culc cu Marah, spune Paxton cu un zâmbet machiavelic.
Ne dezbină; știe asta prea bine și jubilează de plăcere.
– Pax… nu… spune Marah, înaintând șovăitor.
Privirea lui Johnny devine rece ca gheața.
– Poftim?
Eu îl prind de braț și îl trag spre mine.
– Te rog, Johnny. Ascultă-mă, șoptesc eu. Ea crede că îl iubește.
– Cum ai îndrăznit să nu-mi spui?
Sunt prea speriată ca să răspund.
– M-a rugat să îi promit.
– E un copil, Tully.
Eu scutur din cap.
– Am încercat…
– Kate nu te-ar ierta pentru asta.
Johnny știe prea bine că aceste cuvinte mă lasă fără replică. Se smulge din mâna
mea și se întoarce cu fața la fiica lui.
Marah stă în picioare, ținându-se de Paxton ca și cum, altfel, s-ar prăbuși.
Acum observ că și-a pus un piercing în sprânceană și și-a făcut șuvițe mov în păr.
Trage pe ea o pereche de jeanși și culege de pe jos o haină jegoasă.
– M-am săturat să mă prefac că sunt cine vreți voi să fiu, spune Marah. Ochii i
se umplu de lacrimi, iar ea și le șterge nervoasă. Renunț la școală și plec dracului
de-aici. Simt nevoia să am propria viață.
Tremură când se încalță. Văd asta din locul în care mă aflu.
Paxton încuviințează din cap încurajator.
– Asta i-ar frânge inima mamei tale, spune Johnny, mai furios decât l-am văzut
vreodată.
Marah se uită fix la el.
– Mama e moartă.
– Vino, Marah, spune Paxton. Hai să plecăm dracului de-aici.
– Nu pleca, șoptesc eu. Te rog. Băiatul ăsta te va distruge.
Marah se întoarce. Este atât de nesigură pe picioare, că se izbește de perete.
– Ai spus că orice fată are nevoie de un poet în viața ei. Am crezut că tu
înțelegi. Cu toată vrăjeala aia de doi bani Datoria mea este să te iubesc.
– Ce anume a spus? urlă Johnny. Orice fată are nevoie de un poet? Oh, pentru
Dum…
– Te va distruge, repet eu. Asta ar fi trebuit să îți spun.
– Mda, spune Marah, iar chipul i se crispează. Povestește-mi despre iubire,
Tully. Pen’ că tu știi atât de multe despre iubire.
– Ba nu știe, eu știu, îi spune Johnny lui Marah. Și la fel știi și tu. Mama ta nu ar
vrea în ruptul capului să te-ncurci cu individul ăsta.
Privirea lui Marah devine inexpresivă.
– N-o băga pe mama în asta.
– Ai să vii cu mine acasă acum, spune Johnny. Altfel…
– Altfel ce? Nu mai am ce căuta acasă? se răstește Marah la el.
Johnny pare înfrânt. Dar este în același timp furios.
– Marah…
Ea se întoarce spre Paxton.
– Du-mă de aici, îi spune.
– Foarte bine, pleacă, se răstește Johnny.
Eu stau acolo, incapabilă să respir. Cum de s-a dus totul de râpă atât de repede?
Când aud ușa trântindu-se, mă întorc la Johnny.
– Johnny, te rog…
– Lasă-mă. Ai știut că se culca cu… tipul ăla… Vocea îi piere. Nu știu cum
naiba a stat Kate cu tine toți anii ăia, dar un lucru știu sigur: acum s-a terminat.
Asta e greșeala TA. Să nu te pună dracu’ să te mai apropii de familia mea.
Pentru prima oară în tot acest timp – pentru prima oară –, Johnny îmi întoarce
spatele și pleacă.

Capitolul 17
Of, Tully.
Peste vâjâitul înfundat al ventilatorului și bipăitul monitorului cardiac, aud
dezamăgirea din vocea lui Katie. Uit unde îmi este trupul – sau încerc – și trăiesc
în amintirea locului unde ar trebui să fim. The Quad, de la Universitatea din
Washington. Ce vremuri bune!
Stau întinsă pe iarbă. Aproape o simt sub mine; niște vârfuri minuscule
înțepându-mi pielea. Aud murmurul vocilor deslușit și nedeslușit; sună precum
valurile care scaldă pietrișul unei plaje. Lumina aceea pură, splendidă, învăluie
totul și îmi imprimă un sentiment de pace, complet straniu față de amintirea pe
care tocmai i-am împărtășit-o lui Kate.
I-ai lăsat pe amândoi să plece?
Mă întorc pe o parte și nu mă satur să privesc această minunată, incandescentă
imagine a celei mai bune prietene. În palida ei sclipire, ne văd pe amândouă așa
cum eram cândva – două fete de paisprezece ani, strident fardate, cu sprâncene
prea subțire pensate, șezând pe patul meu doldora de reviste Tiger Beat deschise
între noi. Sau în anii ’80, purtând haine cu pernițe la umeri de dimensiunea unor
farfurii întinse și dansând pe melodia „We Got the Beat“.
– Am stricat totul, spun eu.
Sunt și eu aici, Tul. Vorbește cu mine.
– Poate vrei tu să vorbești cu mine, să-mi spui cum e acolo unde te afli acum.
Despre cum e să îți fie atât de dor, încât să te trezești în miez de noapte, despre
cum e să uiți cum miroase părul fiului tău abia ieșit din baie, sau să te întrebi
dacă i-a mai căzut vreun dinte, ori cum va crește el și va deveni bărbat fără
ajutorul mamei lui? Oftează încet. Altădată. Spune-mi ce s-a întâmplat după ce
Marah a fugit, și Johnny a spus că nu mai vrea să te vadă niciodată. Îmi mai
amintești?
Bineînțeles că-mi amintesc. Decembrie 2009 a fost începutul sfârșitului. Anul
trecut. Parcă a fost ieri.
După scena aia oribilă, eu…
ies în fugă din cămin și mă trezesc singură în mijlocul campusului. Afară este
frig și ninge; străzile sunt acoperite cu zăpadă mocirloasă. Ies în Forty-fifth Street,
fac semn unui taxi și urc pe bancheta din spate.
Acasă, tremur atât de tare că-mi prind degetul mare în ușă. Mă duc direct în
baie și iau două pastile Xanax, dar efectul acestora nu îmi alungă sentimentul de
înfrângere. Nu de data asta. Știu că asta se întâmplă pentru că merit să mă simt
prost. Unde mi-a fost capul când i-am povestit lucrurile alea lui Marah, când am
ascuns adevărul de Johnny? Are dreptate. Este vina mea. Cum se face că îi rănesc
mereu pe oamenii pe care îi iubesc?
Mă urc în patul meu imens și mă ghemuiesc deasupra cuverturii argintii de
mătase. Cuvertura îmi absoarbe lacrimile ca și cum nici n-ar fi fost.
Îmi amintesc cum trece timpul în moduri ciudate – în cerul care se întunecă
lent în nuanțe de antracit, în luminile care se aprind în blocurile-turn din jurul
meu, în numărul de pastile Xanax pe care le înghit. În miez de noapte, mănânc
tot ce găsesc prin frigider, iar când ajung la jumătatea proviziilor din cămară, îmi
dau seama că am cam exagerat. Mă îndrept cu pași nesiguri spre baie și vomit tot,
inclusiv Xanaxul, iar după aceea mă simt slăbită.
Când telefonul de lângă mine sună, mă trezesc buimacă; nici nu mai știu unde
sunt și de ce mă simt ca și cum m-ar fi călcat trenul. Apoi îmi amintesc.
Întind mâna și răspund la telefon.
– Alo? spun, constatând că am gura foarte uscată.
– Bună.
– Margie.
Îi șoptesc numele, temându-mă să i-l rostesc cu voce tare. Mi-aș dori să nu fi
locuit în Arizona. Simt nevoia să o văd acum.
– Bună, Tully.
Percep dezamăgirea din vocea ei și știu de ce mă sună.
– Ai aflat?
– Am aflat.
Mi-e atât de rușine, că mi se face rău.
– Am dat-o-n bară.
– Ar fi trebuit să ai grijă de ea.
Lucrul care mă doare cel mai mult este că eu am crezut că îi port de grijă.
– Cum să îndrept lucrurile?
– Nu știu. Poate când Marah vine acasă…
– Și dacă nu vine?
Margie inspiră adânc, iar eu îmi zic: Câtă suferință poate îndura o familie?
– O să vină, zic eu, dar nu cred ceea ce spun, iar Margie știe asta.
Conversația asta mă face să mă simt mai rău. Îngaim niște cuvinte de scuze și
închid.
O pastilă de Ambien mă ajută să adorm.
Vremea din următoarele două săptămâni este în concordanță cu starea mea.
Văzduhul plumburiu, ursuz, jelește împreună cu mine.
Știu că am căzut în depresie. Simt, dar, ciudat lucru, starea asta îmi aduce
alinare. Toată viața am fugit de propriile emoții. Acum, singură în apartamentul
meu, ruptă de lume, zac în mocirla propriei dureri și asta îmi dă o stare de
confort. Nici măcar nu mă mai prefac că lucrez la carte. Somniferele pe care le
înghit seara îmi creează o stare de confuzie dimineața și mă mișc cu încetinitorul,
și, în ciuda efectului acestor pilule, toată noaptea mă foiesc întruna; transpirațiile
și bufeurile nu îmi dau pace.
Până în Ajunul Crăciunului. La treisprezece zile după cearta din camera de
internat a lui Marah.
În dimineața aceea, mă trezesc cu un plan în minte.
Mă dau jos din pat amețită și mă duc la baie, iar acolo oglinda îmi arată o
femeie de vârstă mijlocie, cu niște ochi injectați și un păr care trebuie vopsit.
Bâjbâi după flaconul cu Xanax și iau două pastile. Am nevoie de această doză
pentru că ies din casă, și idee în sine e îndeajuns ca să mă panichez.
Ar trebui să fac un duș, dar mă simt atât de slăbită, că nu mă simt în stare.
Adun cadourile pe care le-am cumpărat în urmă cu o săptămână. Înainte.
Le bag într-o sacoșă mare, gri de la Nordstrom și mă duc la ușă.
Mă opresc, brusc incapabilă să respir. Am un junghi de durere în piept.
Ce patetic! Eu sunt patetică. Nu am ieșit din casă de aproape două săptămâni.
Nu e atât de mult. Când oare am devenit incapabilă să deschid o ușă?
Îmi ignor panica crescândă și întind mâna spre clanță. O simt incandescentă în
palma mea asudată, scot un mic sunet – un scâncet – și-i dau drumul. Apoi
încerc din nou, mai încet de data asta. Deschid ușa și ies în hol. Când ușa se
închide, mă lupt cu impulsul de a face cale întoarsă.
Este ridicol. Știu că este ridicol. Doar că nu mă pot mobiliza. Totuși, am făcut
un plan. Azi e Ajunul Crăciunului. O zi dedicată familiei și iertării.
Expir – cât timp mi-am ținut respirația? – și pășesc hotărâtă spre lift. Pe
întreaga distanță – cinci metri de podea din marmură –, bătăile inimii mele sunt
neregulate, cu sincope.
Coborârea cu ascensorul până în garaj este un test de voință. Pare un act de
eroism să ajung la mașină, să urc la volan, să pornesc motorul.
Afară, străzile Seattle-ului sunt acoperite cu o pulbere imaculată de omăt.
Decorațiunile de Crăciun umplu ferestrele imobilelor de pe ambele părți ale
drumului. Este ora patru după-amiază, în Ajunul Crăciunului. Singurii oameni
pe care îi văd pe străzi sunt bărbați în paltoane groase, cu fețele ascunse în
gulerele ridicate, ieșiți la cumpărături în ultima clipă.
Cotesc la dreapta pe Columbia. Strada asta ferită, ascunsă sub bătrânul viaduct
din beton, ninsă; parcă e un drum printr-un canion. Nici țipenie de om. E ca și
cum m-aș afla într-un tablou în alb-negru; luminile farurilor sunt singurele
culori pe care le zăresc.
Urc pe feribot și parchez, hotărâtă să rămân în mașină pe timpul traversării.
Legănatul feribotului, pufăitul monoton al acestuia, sunetul ocazional al cornului
de ceață mă transportă într-un fel de transă. Privesc fix prin capătul deschis al
feribotului la ninsoarea ce cade în fața noastră; fulgii dispar în apele plate și
plumburii ale fluviului Sound.
Îmi voi cere scuze. Voi cădea în genunchi dacă va trebui, îl voi implora pe
Johnny să mă ierte.
– Iartă-mă, Johnny, rostesc cu glas tare, auzindu-mi vocea tremurândă.
Îmi doresc asta din tot sufletul. Am nevoie de această iertare. Nu pot continua
ca până acum. Singurătatea este insuportabilă, ca și sentimentul de vinovăție.
Kate nu te-ar ierta.
Pe insula Bainbridge, cobor încet cu mașina de pe feribot. Cele câteva străzi din
Winslow, centrul insulei, sunt împodobite de sărbătoare; lumini albe licăre în
vitrinele magazinelor și încolăcite pe stâlpii de iluminat. O stea de neon roșu
atârnă deasupra arterei principale. Arată ca o pictură de Norman Rockwell, mai
ales pe acel fundal al fulgilor de nea care plutesc din văzduh și se aștern pe
caldarâm.
Înaintez pe strada aceea pe care o știu ca pe propriul buzunar, dar care sub acea
ninsoare capătă un aer exotic. Cu cât mă apropii mai mult de casa lor, cu atât mai
greu reușesc să îmi controlez panica. La ultima cotitură, inima începe iar să îmi
bată neregulat. Intru pe alee și opresc.
Mai iau un Xanax. Când l-am luat oare pe ultimul? Nu-mi amintesc.
Văd o berlină Ford albă pe alee. Trebuie să fie mașina închiriată de Bud și
Margie.
Pornesc din nou motorul și înaintez foarte lent. Prin perdeaua de ninsoare, văd
ghirlandele de Crăciun înșirate de-a lungul streșinii și pătratele de lumină aurie
ale ferestrelor. Înăuntru, bradul este aprins; niște siluete nedeslușite sunt adunate
în jurul lui.
Parchez, sting farurile și îmi imaginez. Mă voi duce la intrare, voi bate la ușă, și
Johnny îmi va deschide.
Îmi pare rău, voi spune eu. Iartă-mă.
Nu.
Simt că cineva îmi dă o palmă puternică. Nu mă va ierta. De ce ar face-o? Fiica
lui a plecat. Nu mai e. A fugit cu un individ periculos, și asta din cauza mea.
O să mă lase acolo cu cadouri cu tot.
Nu pot s-o fac, nu pot să întind o mână și să fiu din nou lovită. Și așa, abia îmi
țin cumpătul.
Ies de pe alee cu spatele și mă întorc la feribot. În mai puțin de o oră, sunt din
nou în centru. Acum, străzile sunt de-a dreptul pustii; nu e nici țipenie de om pe
trotuarele ude. Magazinele au închis. Străzile sunt înghețate; încetinesc, extrem
de precaută.
Apoi plâng. Nu simt că mă cuprinde această tristețe, nu bag de seamă că mă
copleșește, dar încep brusc să suspin, și bătăile inimii mi se accelerează; un val de
căldură îmi furnică pielea. Încerc să-mi șterg ochii și să mă calmez, dar nu
reușesc. Îmi simt trupul greu, letargic.
Câte pastile Xanax am luat oare?
La asta mă gândesc când o lumină roșie clipește în urma mea.
– Fir-ar să fie!
Semnalizez și opresc pe marginea drumului.
Mașina poliției trage lângă mine. Nenorocita aia de lumină roșie clipocește,
pâlpâie, apoi se oprește.
Polițistul vine la geamul meu și ciocăne ușor. Îmi dau seama o secundă prea
târziu că ar fi trebuit să cobor geamul.
Zâmbesc prea larg și apăs butonul, iar geamul alunecă fără zgomot în jos.
– Bună seara, domnule ofițer, spun, așteptând să fiu recunoscută: Oh,
domnișoară Hart. Toate femeile din familia mea adoră emisiunea
dumneavoastră.
– Permisul și talonul mașinii, vă rog, cere el.
Oh! Exact. Zilele alea sunt de mult apuse. Continui să zâmbesc.
– Sigur aveți nevoie de buletinul meu, domnule ofițer? Sunt Tully Hart.
– Permisul și talonul, vă rog.
Mă aplec după poșetă; scot permisul din portofel și talonul mașinii de deasupra
apărătoarei de soare. Văd că-mi tremură mâna când îi întind documentele
cerute.
El luminează permisul cu lanterna, apoi întoarce raza lanternei spre mine. Nu-
mi pot imagina că arăt bine în lumina aceea puternică și mă îngrijorez din cauza
asta. Polițistul se uită în ochii mei.
– Ați consumat alcool, domnișoară Hart?
– Nu. Deloc, spun, și cred că este adevărat.
Nu-i așa? Am băut oare vin în seara asta?
– Ieșiți din mașină, vă rog.
Omul legii face câțiva pași în spate și se duce în spatele mașinii mele.
Acum, chiar că îmi tremură mâinile. Inima îmi bate nebunește și mi se usucă
gura. Fii calmă.
Cobor din mașină și rămân pe marginea drumului, strângând tare mâinile
împreunate.
– Aș vrea să mergeți vreo zece metri pe linia asta, domnișoară Hart. Călcâiul în
fața vârfului pantofului.
Vreau să fac ce-mi cere, repede și simplu, dar nu sunt capabilă să îmi țin
echilibrul. Fac un pas prea mare și mă pufnește râsul.
– Nu am avut niciodată o coordonare prea bu… nă, spun. Este cuvântul corect?
Emoțiile îmi întunecă rațiunea și îmi doresc să nu fi luat ultimele două pastile
de Xanax. Funcția locomotorie și cea cognitivă îmi sunt încetinite.
– În regulă. Vă puteți opri. Veniți aici, în fața mea. Lăsați capul pe spate și
întindeți brațele lateral, apoi atingeți-vă nasul cu degetul arătător.
Îmi deschid larg brațele și mă dezechilibrez imediat, căzând într-o parte. El mă
prinde înainte să mă întind pe asfalt. Încerc din nou, cu toată voința.
Îmi bag degetul în ochi.
Polițistul îmi întinde un etilotest.
– Suflați, îmi cere.
Sunt destul de sigură că nu am băut, dar, sincer, nu am încredere în mine.
Gândurile îmi sunt prea neclare și știu că nu ar trebui să suflu în chestia asta dacă
am consumat alcool.
– Nu, spun încet, privindu-l fix. Nu sunt beată. Am atacuri de panică. Am o
rețetă…
Ofițerul de poliție îmi prinde mâinile la spate și îmi pune cătușele.
Cătușe!
– Stați un pic, strig eu, încercând să găsesc o explicație, dar bărbatul nu mă
ascultă. Mă duce la mașina poliției. Am o rețetă, repet cu voce joasă, îngrozită.
Pentru atacuri de panică.
Polițistul îmi turuie drepturile și mă informează că sunt arestată, apoi scoate
permisul meu de conducere, îl găurește și mă obligă să urc pe bancheta din spate
a mașinii.
– Vă rog, mă milogesc eu când el se urcă la volan. Nu faceți asta. Vă rog. Este
Ajunul Crăciunului.
Polițistul nu scoate un cuvânt tot drumul.
La secția de poliție, mă ajută să cobor și mă conduce în clădire, ținându-mă de
cot.
Sunt mulți oameni acolo în seara asta de sărbătoare, când afară ninge, ceea ce
mă bucură. Sentimentul de rușine mi se potențează. Cum de-am fost atât de
proastă? O femeie mătăhăloasă mă duce într-o încăpere și mă percheziționează
din cap până-n picioare, pipăindu-mă de parcă aș fi vreo infractoare.
Îmi confiscă bijuteriile și toate bunurile, apoi îmi iau amprentele și datele
personale. Pe urmă mă fotografiază.
Simt că îmi dau lacrimile, dar știu că nu ajută la nimic – stropi de ploaie în
deșert –, dispar înainte să picure.
Ajunul Crăciunului petrecut într-o celulă de închisoare. Încă o umilință.
Stau așezată pe bancheta din beton vopsită, captivă, singură, ghemuită sub
lumina orbitoare din tavan, singura de altfel. Orice e mai bine decât să privești la
gratiile celulei. În încăperea aflată la celălalt capăt al celulei mele, câțiva bărbați și
femei îmbrăcați în uniforme, cu fețe obosite, stau la niște birouri pline cu pahare
de cafea din polistiren, fotografii de familie și decorațiuni de Crăciun,
completând formulare și pălăvrăgind.
Este aproape unsprezece noaptea – acestea sunt cele mai lungi ore din viața
mea –, când femeia mătăhăloasă vine la ușa celulei și o descuie.
– V-am sechestrat mașina. Sunteți liberă să plecați dacă vine cineva să vă ia.
– Pot să iau un taxi?
– Îmi pare rău, nu. Nu am primit încă raportul toxicologic. Nu vă putem libera
pur și simplu. Trebuie să chemați pe cineva ca să vă ia.
Deodată, podeaua pe care stau cedează și îmi dau seama de proporțiile acestei
povești.
Prefer să rămân în închisoare peste noapte decât să o sun pe Margie în Ajunul
Crăciunului și să o rog să mă scoată pe cauțiune.
Ridic privirea și mă uit la chipul ridat, obosit, al femeii. Nu mă îndoiesc că e o
femeie bună, dar în Ajunul Crăciunului se află aici, dorindu-și, poate, să fie
altundeva.
– Aveți familie? o întreb.
Pare surprinsă de întrebarea mea.
– Da, spune, după ce-și drege glasul.
– Trebuie să fie greu să fii de serviciu în noaptea asta.
– Sunt norocoasă că am serviciu.
– Așa e, spun eu, oftând.
Nu mă pot gândi decât la o persoană pe care să o sun, și nici măcar nu știu de
ce îmi vine în minte numele lui.
– Desmond Grant, spun. Este medic la urgențe la Sacred Heart. El ar putea
veni. Am numărul lui de telefon în poșetă.
Femeia încuviințează din cap.
– În cazul ăsta, urmați-mă.
Mă ridic încet, simțindu-mă sleită de puteri. Străbatem culoarul vopsit într-un
verde septic și ajungem într-o încăpere plină de birouri la care nu stă nimeni.
Femeia îmi dă poșeta. Scotocesc prin ea, nebăgând în seamă tremurul mâinilor
(mi-ar prinde tare bine un Xanax acum) și găsesc atât numărul de telefon, cât și
mobilul meu.
Sub privirea vigilentă a femeii, tastez numărul și aștept, ținându-mi respirația.
– Alo?
– Desmond?
Nu pot vorbi mai tare. Regret deja că am format acest apel. N-o să mă ajute; de
ce-ar face-o?
– Tully?
Nu mai vreau să spun nimic.
– Tully? repetă el, cu îngrijorare în glas. Ești bine?
Ochii mi se umplu de lacrimi, mă înțeapă.
– Sunt la penitenciarul King County, spun eu încet. Acuzată de conducere sub
influența alcoolului. Dar n-am băut nimic. E o neînțelegere. Nu mă lasă să plec
decât dacă vine cineva să mă ia în grijă. Știu că e Ajunul Crăciunului și…
– Vin imediat, spune el, iar eu simt cum lacrimile fierbinți mi se preling pe
obraji.
– Mulțam.
Îmi dreg glasul și închid.
– Pe aici, spune femeia.
Mă împinge ușor, doar pentru a-mi aminti că trebuie să mă mișc. O urmez
într-o altă încăpere mare și aglomerată chiar și în această noapte de sărbătoare.
Mă așez pe un scaun de lângă perete, ignorând cohortele de bețivi, prostituate
și copii ai străzii aduși la intervale regulate de câteva minute.
În cele din urmă, ușa se deschide și îl văd pe Desmond intrând; vălătuci de
zăpadă pătrund în interior odată cu el. Părul lung îi este alb de la zăpada ce se
topește, are pete de apă pe umeri și nasul roșu.
Mă ridic în picioare, clătinându-mă; mă simt vulnerabilă și jenată.
El traversează încăperea și vine la mine; poalele pardesiului descheiat îi fâlfâie
ca niște aripi când pășește.
– Ești bine?
Ridic privirea.
– Mi-a fost și mai bine. Scuze că te-am sunat atât de târziu. Și în Ajunul
Crăciunului. Și pentru așa ceva.
Rușinea mă sugrumă și abia mai sunt capabilă să înghit.
– Oricum am ieșit din gardă acum zece minute.
– Ai fost la serviciu?
– Muncesc în locul celor care au familii, spune el. Unde te duc?
– Acasă, spun eu. Nu vreau decât să ajung în patul meu. Vreau să cad într-un
somn atât de adânc încât să uit toată seara asta.
El mă ia de braț și mă conduce la mașina lui, legal parcată în fața clădirii. Îi
spun adresa și parcurgem în tăcere cele câteva străzi până la blocul meu.
Trage în fața clădirii. Un valet în livrea apare aproape instantaneu la portiera
lui.
Desmond se întoarce spre mine.
Observ privirea lui întrebătoare. Adevărul este că nu vreau să îl invit sus. Nu
vreau să fiu nevoită să zâmbesc și să fac conversație, prefăcându-mă că sunt bine,
dar cum l-aș putea expedia acum, după ce a venit după mine?
– Ai vrea să urci să bem ceva?
Are o privire tulburătoare.
– Bine, acceptă în cele din urmă.
Deschid portiera și cobor atât de repede, că nu mult a lipsit să nu cad. Portarul
ajunge imediat lângă mine și mă prinde.
– Mulțumesc, îngaim eu, cu un gest de retragere.
Fără să-l aștept pe Desmond, traversez holul blocului în tocănitul pantofilor
mei pe podeaua din marmură și apăs butonul de urcare al liftului. Într-o tăcere
desăvârșită, urcăm amândoi; imaginea ni se reflectă în pereții de oglindă ai
ascensorului.
Ajunși la apartament, deschid ușa și îl invit pe Desmond înăuntru. El mă
urmează prin hol către camera de zi, unde ni se dezvăluie privirilor citadina
panoramă nocturnă uluitoare; văzduhul plumburiu cerne ninsoarea, fulgii de nea
căpătând culorile luminilor orașului care de aici pare amuțit.
– Vin?
– Aș prefera niște cafea pentru amândoi, ce zici?
Îl urăsc oare pentru că îmi amintește de buclucul în care am intrat? Oarecum.
Intru în bucătărie și pun de cafea. În timp ce se face cafeaua, mă scuz și plec la
baie. De cum intru, sunt dezgustată de felul în care arăt – părul îmi stă turtit și s-
a încrețit din pricina umezelii, fața mi-e palidă și obosită, nefardată.
Dumnezeule mare!
Deschid dulăpiorul de medicamente, găsesc flaconul cu Xanax și iau o pastilă.
Apoi mă întorc în camera de zi. Desmond a găsit CD-playerul și a pus muzică de
Crăciun.
– Sunt surprins că m-ai sunat, spune el.
Replica la această remarcă este atât de patetică, că prefer să tac. Mă așez pe sofa;
mai bine zis, mă prăvălesc. Abia acum resimt impactul puternic al întâmplărilor
din această seară; nu sunt destul de puternică să stau în picioare. Xanaxul nu își
face efectul. Simt că mă cuprinde panica.
– Desmond Grant, spun. Orice, numai să rup tăcerea. M-am culcat cu un tip pe
nume Grant vreo doi ani.
– Uau!
Desmond vine și se așază lângă mine. E atât de aproape, încât îi simt mirosul
discret al zăpezii topite pe țesătura din lână a puloverului și aroma cafelei din
respirație.
– Uau, ce? spun, agasată de felul în care mă studiază.
– Majoritatea oamenilor ar formula altfel fraza asta, ar folosi cuvinte de genul
am iubit sau m-am întâlnit sau amant sau relație ca să descrie pe cineva cu care
s-a culcat câțiva ani.
– Eu sunt jurnalist. Aleg cuvintele cu atenție. M-am culcat cu el. Nici nu m-am
întâlnit cu el, nici nu l-am iubit.
– Ai spus că ai fost îndrăgostită o dată. Poate.
Nu-mi place turnura pe care o ia conversația asta. Nu arăt și așa destul de
patetic dată fiind toată povestea asta cu conducerea sub influența alcoolului?
Ridic din umeri.
– Aveam nouăsprezece ani. O copilă.
– Ce s-a-ntâmplat?
– Nu mi-am dat seama că îl iubeam decât atunci când am ajuns la aproape
patruzeci de ani. Încerc să zâmbesc. Povestea vieții mele. El s-a însurat cu o
femeie pe nume DeeAnna acum vreo șase ani.
– Trebuie să fi fost dureros. Și cum a fost celălalt Grant?
– Insipid, presupun. Primeam multe flori și bijuterii, dar nu…
– Nu, ce?
– Nu genul de cadouri pe care i le faci unei femei alături de care vrei să
îmbătrânești.
– Cum ar fi?
Ridic din umeri. De unde să știu eu?
– Papuci de casă, poate, sau o cămașă de noapte din flanel. Oftez. Uite ce e,
Desmond, sunt foarte obosită. Am avut o zi grea. Mersi c-ai venit.
Îl văd că își pune cana de cafea pe măsuță și se întoarce încet spre mine. Mă ia
de mână și mă ridică în picioare. Felul în care mă privește mă face să respir greu.
Mă vede cumva, într-un fel imposibil, îmi vede vulnerabilitatea și frica.
– Ești ca o prințesă, Tully, care privește lumea de la adăpostul înălțimii turnului
ei. Ai făcut de toate, ai reușit să ajungi mai sus decât în cele mai nebunești visuri
ale oricărui om. Și-atunci, de ce nu ai pe cine suna în Ajunul Crăciunului și nu ai
unde să te duci?
– Pleacă, spun eu obosită. Îl urăsc pentru această întrebare, pentru că a vorbit
pe șleau despre singurătatea și teama mea și pentru că s-a comportat de parcă aș
putea schimba eu ceva. Te rog.
Vocea mi se sugrumă, îmi piere. Nu vreau decât să mă bag în pat și să dorm.
Mâine va fi o zi mai bună.
Capitolul 18
În iunie 2010, știu că sunt într-un mare bucluc, dar nu știu cum să arăt că îmi
pasă. Depresia m-a cuprins cu totul. Mă simt detașată de toate și de toți. Nici
măcar telefoanele săptămânale, pe care i le dădeam miercurea lui Marah, nu mă
mai binedispun.
Cu gesturi apatice, mă dau jos din pat și mă îndrept spre baie complet lipsită de
energie. Câte somnifere am luat aseară? Mă sperie faptul că nu-mi aduc aminte.
Iau un Xanax ca să-mi calmez nervii și intru la duș. Sincer, Xanaxul nu își mai
face efectul atât de bine; trebuie să iau doză tot mai mare ca să obțin efectul
calmant. Știu că asta ar trebui să mă îngrijoreze, și mă îngrijorează, dar fără
implicare, de parcă aș fi undeva, departe.
După aceea, îmi strâng părul ud într-o coadă de cal și mă îmbrac în trening.
Capul îmi zvâcnește.
Încerc să mănânc ceva – îmi va prinde bine –, dar stomacul îmi este atât de
încordat că mi-e teamă că am să vomit tot.
Dimineața se scurge lent. Încerc să citesc o carte, să mă uit la televizor, chiar să
dau cu aspiratorul. Nimic nu-mi distrage atenția de la starea cumplită de rău.
Poate un pahar de vin mă va ajuta. E trecut de prânz.
Într-adevăr, ajută, puțin. La fel și al doilea.
Decid – din nou – să mă las de alcool, când îmi sună mobilul. Văd cine mă
sună și mă reped la telefon de parcă m-ar suna Iisus Hristos însuși.
– Margie!
– Bună, Tully.
Mă prăvălesc pe sofa, dându-mi seama cât de mare nevoie aveam să aud vocea
unui prieten.
– Ce mă bucur că m-ai sunat!
– Sunt în oraș. Mă gândeam să trec pe la tine. Ajung în zece minute. Deschide-
mi.
Sar în picioare, aproape plângând de bucurie, atât de mult înseamnă această
vizită pentru mine. Chiar că trăiesc într-un haos. Am să vorbesc cu Margie – care
este pentru mine mai ceva ca o mamă. Cine știe, poate că mă ajută cumva.
– Îmi face mare plăcere.
Închid și dau fuga în baie; îmi usuc părul și folosesc o asemenea cantitate de
fixativ că ar îndoi și oțelul. Apoi mă fardez și mă îmbrac în blugi și o bluză cu
mâneci scurte. Sunt patetic de nerăbdătoare să văd o persoană care mă iubește, să
mă simt dorită. Mă încalț cu niște balerini. (Nu ar fi trebuit să beau paharele alea
două cu vin; nu prea mă țin bine pe picioare ca să port tocuri.)
Se aude soneria și alerg într-un suflet să deschid.
În ușă stă mama mea, slabă ca o stinghie. Este îmbrăcată ca o refugiată:
pantaloni lălâi, sandale ortopedice Birkenstock și o tunică din cele cu broderii
tradiționale mexicane pe care nu le-am mai văzut de ani de zile. Părul alb îi iese
din bentița de piele în care l-a prins; șuvițe mari îi plutesc în jurul chipului
lunguieț, zbârcit. Sunt atât de uluită să o văd, că nu știu ce să spun.
– Margie m-a trimis, spune ea. Dar a fost ideea mea. Am vrut să te văd.
– Ea unde e?
– Nu vine. Eu am vrut să te văd. Știam că mie nu mi-ai fi deschis.
– De ce-ai venit?
Ea trece pe lângă mine și intră în casă ca și cum ar avea dreptul să fie aici.
În camera de zi, se întoarce către mine.
– Ai o problemă cu drogurile sau cu alcoolul, vorbește cu o voce ezitantă,
dogită.
Preț de o secundă, mintea îmi este complet goală. Îmi zic: M-a prins. Este
îngrozitor, umilitor și mă simt vulnerabilă, distrusă. Mă dau înapoi, scuturând
din cap.
– Nu, spun. Nu. Iau medicamente pe bază de rețetă. Vorbești de parcă aș fi
dependentă de droguri. Mă și umflă râsul la ideea asta. Ce-o crede despre mine,
că stau pe la colț de stradă și înghit droguri sau îmi injectez în venă și cad pe
străzi? Merg la un doctor. Îmi cumpăr medicamentele de la Walmart, pentru
numele lui Dumnezeu!
Apoi mă gândesc la sursa acestei acuzații.
Mama vine spre mine. Pare din alt film în încăperea aceasta opulent decorată.
În ridurile ei, în petele de bătrânețe de pe obrajii ei, văd toate dezamăgirile vieții
mele. Dar acum o să spună că sunt dependentă de droguri și mă va ajuta.
– Eu am trecut prin dezintoxicare, spune ea cu voce timidă, nesigură. Eu
cred…
– Tu nu ai nici un drept să-mi spui mie ceva, țip la ea. Nimic, m-ai înțeles?
Cum îndrăznești să vii să mă judeci?
– Tully, spune mama. Margie spune că a simțit ceva ciudat în vocea ta ultimele
dăți când a vorbit cu tine la telefon. Ți-am văzut fotografia la televizor. Știu prin
ce treci.
– Pleacă, spun cu voce sfârșită.
– De ce-ai venit la Snohomish să mă vezi?
– Scriu o carte despre viața mea. Nu că tu ai ști ceva despre ea.
– Aveai niște întrebări.
Râd și simt că mă podidesc lacrimile, ceea ce mă înfurie.
– Da. Tare bine mi-a mai făcut.
– Tully, poate…
– Fără nici un poate. Nu de la tine. Nu din nou. Nu mai suport.
O apuc de braț și o scot afară din apartament; mama nu opune rezistență.
Înainte de a apuca să mai spună ceva, o îmbrâncesc în hol și trântesc ușa. Apoi
mă duc în dormitor și mă bag în pat, trăgând păturile peste cap. Îmi aud
respirația în întuneric.
Se înșală. Eu nu am o problemă. Și ce dacă iau Xanax împotriva atacurilor de
panică și Ambien ca să dorm? Și ce dacă mai beau câte un pahar, două de vin
seara? Dețin controlul, mă pot opri oricând vreau.
Dar, la naiba, acum mă doare capul. E vina ei că mă doare. Mama mea. Ea și
Margie m-au trădat. Acesta e aspectul cel mai crud. De la mama mea nu am
așteptări, dar Margie a fost una dintre puținele persoane pe care m-am bizuit de-
a lungul vieții mele. Faptul că m-a trădat în halul ăsta este o lovitură pe care nu o
pot îndura. La gândul ăsta, furia mea se transformă într-o cumplită disperare.
Mă întorc pe o parte, trag sertarul noptierei și scot flaconul cu Xanax.
Crezi că a fost vorba de trădare? întreabă Kate lângă mine, iar vocea ei mă
smulge din amintiri, mă trage în sus.
Îmi amintesc unde mă aflu de fapt. Pe un pat de spital, conectată la un
ventilator artificial, cu o gaură în cap, iar viața mi se desfășoară ca un caleidoscop
pe dinaintea ochilor.
– Aveam necazuri, spun încet. Iar ele au încercat să mă ajute.
Cum de nu am știut asta? Cum de nu am văzut un lucru evident?
Acum înțelegi, nu-i așa?
– Stop stop stop. Nu mai vreau să fac asta.
Mă întorc pe o parte și închid ochii.
Trebuie să-ți amintești.
– Nu. Trebuie să uit.
3 septembrie 2010
Ora 14.10
În sala de conferințe a spitalului, polițistul stătea cu picioarele depărtate destul
de mult cât să-și țină echilibrul dacă ar fi început un cutremur. Ținea în mână un
carnețel și își revizuia notițele.
Johnny privi prin încăperea liniștită. Majoritatea scaunelor erau neocupate,
împinse aproape de masă. Două cutii de șervețele erau puse la îndemână în
mijlocul mesei. Lângă el, Margie se străduia să stea dreaptă, dar era frântă după
atâtea ore de veghe; din când în când, umerii îi cădeau involuntar în față. O
sunase dis-de-dimineață; la ora nouă și cincisprezece, ea și Bud urcaseră în
avionul dinspre Arizona. Acum Bud era acasă la Johnny, așteptându-i pe băieți
să se întoarcă de la școală. Marah era în salonul lui Tully.
El și Margie mai fuseseră în această sală. Aici li se dăduse vestea că medicii
chirurgi nu reușiseră să extirpe complet tumoarea lui Kate și că aceasta se
răspândise la nodulii limfatici, fiind puși în fața unor decizii de viață și de
moarte. O prinse pe Margie de mâna rece, noduroasă.
Detectivul își drese glasul.
Johnny ridică privirea.
– Mai durează până vom primi raportul toxicologic, dar cu ocazia verificării
locuinței domnișoarei Hart s-au descoperit anumite medicamente eliberate pe
rețetă – Vicodin, Xanax și Ambien, îndeosebi. Nu am găsit încă martori ai
accidentului, dar după estimările noastre, bazate pe cercetarea făcută la fața
locului, domnișoara Hart conducea cu viteza excesivă de optzeci de kilometri pe
oră pe Columbia Street, îndreptându-se spre apă, pe vreme ploioasă. S-a izbit cu
viteză mare de un stâlp de beton.
– Au existat urme de frânare? întrebă Johnny.
O auzi pe Margie inspirând adânc; știa că ea nu se gândise la această întrebare.
Urmele de frânare înainte de un impact înseamnă că șoferul a încercat să evite
coliziunea. Lipsa acestora are o cu totul altă semnificație.
Detectivul se uită la Johnny.
– Nu știu.
Johnny dădu aprobator din cap.
– Mulțumesc, domnule ofițer.
După ce polițistul plecă, Margie se întoarse spre Johnny. El îi văzu lacrimile din
ochi și regretă că pusese acea întrebare. Soacra lui suferise și așa atât de mult.
– Iartă-mă, Margie.
– Vrei să spui că… Crezi că a intrat în stâlp înadins?
Întrebarea îl lăsă pe Johnny fără cuvinte.
– Johnny?
– Tu ai văzut-o mai recent decât mine. Ce crezi?
Margie oftă.
– Cred că s-a simțit foarte singură în ultimul an.
Johnny se ridică în picioare și bâigui o scuză în sensul că trebuia să se ducă la
toaletă, apoi ieși.
În hol, se sprijini de perete și se apucă cu mâinile de cap. Când, în cele din
urmă, ridică privirea, văzu în fața lui o ușă pe a cărei plăcuță scria CAPELĂ.
Când intrase ultima oară într-o biserică?
La înmormântarea lui Kate.
Traversă holul și deschise ușa. Era o încăpere mică, îngustă, cu câteva strane și
un altar improvizat în față. Primul lucru pe care îl observă fu liniștea. Apoi văzu
o fată care ședea în dreapta, în strana din față, ghemuită, astfel că nu putea vedea
decât un smoc de păr roz dat cu gel.
Înaintă încet, zgomotul pașilor lui pierzându-se în mocheta de pe podea.
– Pot să stau și eu?
Marah ridică brusc privirea. Observă că plânsese.
– De parcă te-aș putea împiedica.
– Vrei să mă împiedici? întrebă el încet.
Comisese prea multe greșeli în privința ei, astfel că nu voia să agraveze situația.
Fata se uită fix la el un timp, apoi clătină încet din cap. Părea atât de tânără, ca
un copil îmbrăcat excentric de Halloween, ca să atragă atenția.
Se așeză cu grijă și așteptă o clipă înainte să vorbească.
– Te ajută rugăciunile?
– Până acum, nu. Ochii i se umplură de lacrimi. Știi ce i-am făcut lui Tully
săptămâna trecută?
– Nu.
– E vina mea că se află aici.
– Nu e vina ta, scumpo. A fost un accident de mașină. Nu ai fi putut face
nimic…
– E și vina ta, spuse Marah, descumpănită.
Johnny nu știu ce să răspundă la aceste cuvinte. Le înțelegea sensul, pentru că și
el simțea același lucru. O abandonaseră pe Tully, o alungaseră din viețile lor, o
lăsaseră pradă singurătății, iar acum ajunsese aici.
– Nu pot suporta asta, începu Marah să plângă.
Se ridică în picioare și se îndreptă spre ușă.
– Marah! strigă el.
La ușă, ea se opri și întoarse capul.
– Nu-ți face rău singură, spuse el.
– Prea târziu, spuse ea încet și ieși.
Ușa se trânti în urma ei.
Johnny se ridică încet în picioare. Simțind povara celor cincizeci și cinci de ani,
ieși și se întoarse în sala de așteptare, unde o găsi pe Margie așezată într-un colț,
tricotând.
Se așeză lângă ea.
– Am încercat să o sun pe Dorothy din nou, vorbi ea după un timp. N-a
răspuns.
– O să găsească bilețelul pe care i l-a lăsat Bud în ușă?
Margie parcă se gârbovi auzind asta.
– Mai devreme sau mai târziu, spuse ea încet. Sper că mai devreme, adăugă.
3 septembrie 2010
Ora 14.59
În această amiază rece de septembrie, frunzele cădeau peste tot prin
Snohomish, pe trotuare, în parcări, pe malurile râului. Dorothy Hart stătea la
taraba ei din piață, privind peisajul atât de familiar, văzând ici-colo frânturi de
frumusețe. Ultimii trandafiri de vânzare în căldările roșii de peste drum ale
Erikăi, o tânără cu un bebeluș dolofan și cârlionțat pe care îl ținea sprijinit de
șold în timp ce gusta niște somon afumat de Kent, un băiețel sorbind niște cidru
de casă dintr-un pahar de carton. Piața agro-alimentară era o explozie de culoare
și un adevărat furnicar de mușterii; și zarvă la tot pasul. La doar câteva străzi
distanță de centrul istoric al așezării, această piață animată era organizată pe un
petic de pavaj în fiecare vineri, începând de la prânz până la cinci seara:
acoperișuri albe de cort se înălțau deasupra tuturor ca niște moțuri de înghețată;
sub ele, o sumedenie de fructe, nuci, fructe de pădure, ierburi aromatice, legume,
obiecte meșteșugite și miere, o explozie de culoare și arome în lumina blândă de
toamnă.
În micul ei chioșc, Dorothy aproape epuizase stocul limitat de produse.
Amenajase o masă lungă, acoperită cu ziare – benzile desenate de duminică, de
data asta –, și pusese ici-colo câteva cutii cu recolta de săptămâna asta: mere roșii
zemoase, zmeură, coșuri pline cu ierburi aromatice și legume: fasole verde, roșii,
broccoli și dovlecei. Mai avea foarte puțin din fiecare; câteva mere rătăcite pe
fundul unei cutii și o mână de păstăi de fasole.
Vânduse aproape toată marfa. Cerul de un albastru infinit, fără urmă de nori,
constituia fundalul strălucitor al forfotei din piață pe când ea își strânse cutiile și
le cără dincolo de culoar, în magazia Cascade Farms.
Proprietarul, un bărbat masiv cu părul vâlvoi, cu ditamai burdihanul și un nas
coroiat, îi zâmbi.
– Se pare c-ai avut o zi bună, Dorothy.
– Foarte bună, Owen. Îți mulțumesc încă o dată că m-ai lăsat să folosesc o parte
din magazia ta. Zmeura s-a vândut cât ai bate din palme.
Îi întinse o stivă de cutii de lemn. Proprietarul depozitului le luă și le așeză în
remorca ruginită a camionetei lui. Urma să i le aducă acasă mai târziu.
– Ești sigură că nu vrei să te ducem acasă cu mașina?
– Daaa. Nu-ți face griji. Mersi frumos. Salut-o pe Erika din partea mea. Ne
vedem mai târziu.
Se întoarse la partea ei de tarabă pe care o împărțea cu altcineva, simțind cum o
gâdilă un firicel de sudoare ce i prelingea pe ceafă. O broboană îi alunecă pe șira
spinării, udându-i betelia pantalonilor lălâi. Își descheie cămașa jerpelită în
carouri, care era practic uniforma ei – avea cel puțin șase la fel –, și și-o scoase de
pe ea, legând-o cu mânecile în jurul taliei. Maioul roșu din bumbac pe care îl
purta pe dedesubt era lac de sudoare la subrațe, dar nu avea ce face.
Avea șaizeci și nouă de ani, păr lung cenușiu, o piele cu aspect uscat și niște
ochi în care se putea citi întreaga obidă îndurată toată viața. Ultimul lucru de
care îi păsa era dacă mirosea sau nu a transpirație. Își legă bandana roșie pe
frunte și încălecă bicicleta ruginită, singurul ei mijloc de transport.
Zi de zi.
Principiul călăuzitor al noii sale vieți. În ultimii cinci ani, își transformase
complet viața, eliminând tot balastul și rămânând doar cu ceea ce conta cu
adevărat. Se ocupa cu grădinăritul, cultiva produse organice, le îngrijea și le
vindea, iar, la rândul ei, consuma doar produse organice. Fructe, nuci, legume și
cereale. Își pierduse frumusețea și era foarte slabă, dar nimic din toate astea nu o
deranja. De fapt, era chiar încântată. Viața pe care o dusese i se imprimase pe
chip.
Era singură acum. Așa ar fi trebuit să fie mereu. De câte ori îi spusese tatăl ei
asta? Ești rece ca gheața, Dotty. Vei sfârși singură dacă nu te topești. O ucidea
faptul că vocea lui încă îi răsuna în minte după atâția ani.
Puse un elastic în jurul cracului pantalonului și urcă pe bicicletă. Se clătină
puțin și porni, pedalând prin oraș cu cutia cu bani zornăind în coșul prins de
ghidon. Mașinile o claxonau și se apropiau prea mult, dar ea nici nu le observa.
Se obișnuise cu ideea că oamenii nu îi priveau cu ochi buni pe bătrânii hipioți în
general, dar mai cu seamă pe cei pe biciclete.
La colț, întinse brațul în lateral ca să semnalizeze intenția de a vira și coti pe
Main Street. Simțea oarece plăcere că respecta regulile, semnalizând schimbarea
de direcție. Știa că sună ciudat și că majoritatea oamenilor nu ar fi înțeles, dar își
petrecuse toată viața prin dezintoxicări, fără un țel anume, iar pacea pe care i-o
confereau regulile, constrângerile și societatea se dovedise a fi nesperat de
reconfortantă. Își lăsă bicicleta într-unul din suporturile din fața farmaciei. Cei
mai noi locuitori ai localității, cei snobi din suburbii, care aleseseră să se
statornicească în acest loc pentru că se afla la doar patruzeci și ceva de kilometri
de centrul Seattle-ului, și-ar încuia bicicletele cu lanțuri antifurt, de teamă să nu
fie deposedați de ele.
Lui Dorothy îi venea mereu să zâmbească văzând grija aceasta exagerată pentru
lucruri. Cu puțin noroc, într-o zi, aveau să învețe ce anume merită să ții aproape
în viață și ce anume nu merita atenția noastră. Își strânse bandana înaintând pe
trotuarul crăpat, denivelat, surprinsă de numărul mare de oameni ieșiți în acea zi
în oraș. Grupuri de turiști intrau și ieșeau din magazinele de antichități care
deveniseră o adevărată atracție pentru Snohomish. Pe această stradă, cândva
singura din localitate, străjuită de o parte de albia lată a fluviului Snohomish și de
cealaltă de periferia noului cartier al localității, fațadele magazinelor păstrau
aspectul de fort de odinioară.
Intră în farmacia puternic luminată și se duse direct la tejgheaua pentru clienții
cu rețete. Până acolo, o mulțime de lucruri drăguțe îi atraseră atenția – berete viu
colorate, căni de cafea cu îndemnuri motivaționale, felicitări –, dar ea știa că mai
puțin înseamnă mai mult. În plus, nu mai avea bani și încă nu încasase cecul de
la Tully luna aceasta.
– Bună, Dorothy, o întâmpină farmacistul.
– Bună, Scott.
– Cum ți-a mers la târg azi?
– Grozav. Am niște miere pentru tine și Lori. Am să vin să v-o aduc.
Angajatul îi dădu medicamentele care o ajutaseră atât de mult de-a lungul
timpului.
– Mulțumesc.
Le achită, băgă flaconașul portocaliu în buzunar și se îndreptă spre ieșire.
Reveni pe strada aglomerată, urcă pe bicicletă și pedală cei cinci kilometri până
acasă.
Ca de obicei, panta de pe Summer Hill îi dădu de furcă, iar când ajunse în vârf
și o luă pe Aleea cu licurici, era leoarcă de transpirație și respira greu. Pe aleea ei,
coti la stânga și se ținu bine când bătrâna bicicletă începu să zdrăngăne,
îndreptându-se spre casă.
De ușa de la intrare era prins un bilețel. Dorothy se încruntă și descălecă de pe
bicicletă, lăsând-o să cadă cu zgomot. Când îi lăsase ultima oară cineva un
bilețel?
D…
Tully este la spitalul Sacred Heart. Johnny spune să te grăbești. Am lăsat bani
pentru taxi sub preș. 426 E.
M
Dorothy se aplecă și ridică preșul negru din cauciuc de la ușă. Un plic alb
murdar zăcea pe cimentul pătat de gândacii de Colorado de dedesubt. În plic se
afla o bancnotă de o sută de dolari.
Dorothy intră în grabă în casa dărăpănată, care aparținuse cândva părinților ei
și care era acum proprietatea fiicei sale – aceeași casă în care trăise cândva
Dorothy, pe vremea când era mult mai tânără, alături de Tully, fetița ei în vârstă
de paisprezece ani pe atunci. Singurul loc în care locuiseră vreodată împreună.
În ultimele zile, Dorothy mai făcuse mici reparații pe ici, pe colo, dar nu cine
știe ce. Pereții exteriori erau tot bej și trebuiau revopsiți; pe acoperiș mai creștea
încă mușchi verde din loc în loc. În interior, dezlipise mocheta aceea jerpelită
verde-închis și găsise dedesubt parchet din lemn, pe care intenționa să îl
lustruiască într-o zi. Bucătăria arăta în continuare îngrozitor, de un roz țipător,
culoare pe care o alesese un chiriaș la începutul anilor ’70, dar oribilele perdele
vărgate dispăruseră. Singura încăpere pe care Dorothy o renovase cu adevărat era
dormitorul principal. Dăduse jos jaluzelele ieftine, scosese mocheta cu model
auriu și văruise pereții într-o nuanță plăcută de crem.
Deschise flaconul de medicamente și luă o pastilă cu puțină apă caldă de la
robinet. Ridică receptorul telefonului de modă veche, cu fir, din bucătărie – o
antichitate în această eră a telefoanelor celulare –, deschise cartea de telefoane,
căută numărul și chemă un taxi. Nu mai avea timp să facă duș, așa că doar își
perie părul și se spălă pe dinți. Se duse în dormitor, împletindu-și în același timp
părul rar, și se văzu în oglinda ovală de deasupra șifonierului.
Arăta ca o vrăjitoare după o beție.
De afară se auzi un claxon de mașină. Își luă geanta și ieși în grabă. Abia după
ce se instală pe bancheta soioasă din velur maro a taxiului și privi pe geamul
îmbâcsit, realiză că încă avea un crac al pantalonului prins cu elastic de gleznă.
Aruncă un ochi către fermă când taxiul ieși de pe alee. Cu mai bine de patru ani
în urmă – când acceptase, în sfârșit, ideea schimbării reale –, acest loc o salvase.
Se gândea adesea că din lacrimile ei crescuseră legumele cultivate.
Era recunoscătoare pentru efectul medicamentelor primite pe rețetă. Îi creau
un sentiment de protecție și o ajutau să perceapă lumea din jurul ei ca fiind mai
blândă. Îndeajuns pentru ca emoțiile ei nestatornice – pornirile periculoase – să
fie ținute în frâu. Fără ele, știa că se putea prăbuși din nou în bezna în care se
înecase aproape toată viața.
O năpădiră amintirile, până când nu mai auzi nici respirația șoferului, nici
uruitul motorului, nici foșnetul traficului.
Timpul își desfășură aripile și o învălui, iar ea nu găsi voința să se opună. Se
lăsă în stăpânirea acestuia, cedă, și pentru o fracțiune de secundă, lumea deveni
complet liniștită.
Apoi auzi lătratul unui câine, zornăitul unui lanț întins brusc, și știu unde se
afla, și când anume: 2005. Noiembrie. Avea șaizeci și patru de ani, o femeie care
își zicea Cloud, a cărei fiică era unul dintre cei mai renumiți oameni de
televiziune. Cloud locuia într-o rulotă dărăpănată pe un teren noroios din
vecinătatea unui drum forestier în apropierea localității Eatonville. Mirosul
dulce, siropos, de…
marijuana o învăluia. Era drogată, dar nu destul de drogată. În ultima vreme,
nu exista destulă iarbă în lume ca să o protejeze.
Poate niște alcool ar ajuta-o. Se ridică din fotoliul extensibil maro rupt și merse
împleticit la măsuța de cafea melaminată. O dureau cumplit tibiile. Niște doze
goale de bere se prăvăliră pe podea, făcând un vacarm de nedescris.
Se mișcă atentă prin rulotă, întrebându-se dacă nu cumva podelele se
înclinaseră brusc sau ea era mai înaltă decât crezuse. În bucătărie, se opri. De ce
venise oare acolo?
Privi nedumerită împrejur, observând teancul de vase murdare de pe aragaz.
Trebuia să le spele înainte să ajungă acasă Truc. Ura să găsească vase murdare…
Muștele alea bâzâiau deasupra cutiilor de pizza?
Își târșâi picioarele până la frigider și deschise ușa acestuia. Lumina se aprinse,
dând la iveală niște resturi de sendvișuri, un bax de bere și niște lapte cu o tentă
verzuie. Trânti ușa la loc și deschise congelatorul. Pe raftul de pe ușă era o litră de
votcă. Tocmai când era pe punctul să o ia cu o mână tremurândă, auzi huruitul
răpciugos al unui motor diesel.
Fir-ar să fie!
Ar trebui să se apuce de dereticat, dar tremura atât de rău că îi venea să vomite.
Afară, câinii lătrau, mârâiau. Îi auzea cum sar la el, cum trag de zgărzi, făcând
să zornăie lanțurile lungi.
Trebuia să îi iasă în întâmpinare. Își trecu mâinile tremurânde prin părul lung,
încâlcit. Când făcuse ultima oară duș? Mirosea urât? Lui nu-i plăcea deloc asta.
Se târî până la ușă și o deschise. Primul impact vizual fu acela al unei amiezi
posomorâte, și o izbi mirosul de motorină, de rahat de câine și de gunoi intrat în
putrefacție.
Clipi, încercând să se concentreze.
Camioneta lui mare, roșie era parcată lângă o stivă de lemne.
Truc coborî din cabină, ciocatele lui cu vârfuri metalice pleoscăind într-o
băltoacă. Era un bărbat masiv, pântecos, al cărui burdihan apărea primul când
intra undeva; un păr castaniu ciufulit îi încadra fața pătrățoasă, cu piele tăbăcită.
Ochii îl trădau. Erau mici și negri, iar lumina din ei putea dispărea într-o
clipită.
– B-bună, Truc, spuse Cloud, deschizându-i o doză de bere. N-am crezut că vii
acasă mai devreme de marți.
Bărbatul veni în lumină, și ea își dădu seama că era băut. Avea o privire
sticloasă în ochi, iar gura îi era inexpresivă. Se opri să-și mângâie dobermanii
dragi, scoțând din buzunare niște hrană uscată pentru câini. Molfăitul câinilor
părea îngrozitor de zgomotos în liniștea nopții. Ea se crispă, dar încercă să își
mențină zâmbetul pe chip.
Truc luă berea din mâna ei și rămase acolo, în chenarul de lumină slabă. Câinii
stăteau acum liniștiți lângă el, supuși, afectuoși. Exact așa cum îi plăcea lui. În
spatele lor, terenul acoperit de iarbă se pierdea într-o ceață ce ascundea epavele
ruginite ale mașinilor, frigiderelor stricate și ale mobilierului aruncat în curte.
– E marți, mormăi Truc. Își termină berea și le aruncă doza câinilor, care
începură imediat să se bată pe ea. Întinse brațul și o trase pe Cloud în brațele lui
puternice, strângând-o tare. Mi-a fost dor de tine, șopti el cu vocea lui groasă, iar
ea se întrebă pe unde oare umblase el de când ieșise din tură.
La Lucky Spot, probabil, bând bere cu whisky și plângându-se de concedierile
de la fabrica de hârtie. Mirosea a celuloză, a unsoare, a fum și a whisky.
Ea încercă să stea foarte liniștită, abia îndrăznind să respire. Truc era cam
irascibil în ultimul timp, ca un vulcan pe punctul de a erupe. Cloud nu știa
niciodată ce anume îl scotea din sărite.
– Și mie mi-a fost dor de tine, spuse ea, percepând mustrarea din propriul glas.
Nu gândea deloc limpede.
– Nu porți bluza pe care ți-am cumpărat-o.
Ea se retrase încet. Ce bluză? Sincer, nici nu-și amintea.
– Îmi… îmi pare rău. O țin de bună. E așa de frumoasă.
El scoase un sunet, dezgust, acceptare, nepăsare, ea nu-și dădea seama. Era
foarte confuză. Îl prinse de mână, strângându-l cu putere și trăgându-l după ea în
rulotă.
Locul acela duhnea a droguri, își dădu ea seama deodată. Și a încă ceva; gunoi,
poate.
– Cloud, spuse el, atât de încet că ei i se ridică părul de la ceafă.
Ce anume văzuse oare? Ce anume făcuse sau nu făcuse ea?
Curățenie. Uitase de curățenie. El detesta să vadă vase murdare în chiuvetă.
Ea se întoarse încet, incapabilă măcar să găsească o scuză.
El o sărută pasional pe buze, atât de drăgăstos, că ea scoase un suspin de
ușurare.
– Știi că urăsc dezordinea asta. Cu tot ce-ți ofer eu…
Ea se trase înapoi.
– Te rog…
Cloud nu apucă să ridice mâinile pentru a se apăra, că el o lovi cu pumnul în
față. Își simți nasul strivit sub pumnul lui; sângele împroșcă peste tot, și ea
rămase acolo, sângerând pe cămașă. Plânsul n-ar fi făcut decât să agraveze
situația.
Se trezi în zgomot de sforăituri. Preț de o secundă, nu-și aminti nimic, apoi
durerea îi aminti. Deschise încet un ochi și tresări imediat. Simți că o înjunghie
lumina slabă a televizorului, făcând-o să clipească. Avea gura uscată; tremura
necontrolat și o durea tot corpul.
Evaluează situația.
Se trezise în starea asta de mai multe ori decât putea număra pe degete. Știa ce
avea de făcut.
Se afla în pat; Truc era tolănit lângă ea, cu burdihanul îndreptat spre tavan și cu
brațele păroase lăbărțate. Afară era întuneric acum. Se făcuse noapte.
Se dădu încet jos din pat și tresări când își lăsă greutatea pe glezna stângă.
Evident luxată în urma vreunei căderi.
Șchiopătă până la baie și se privi în oglinda cât un stat de om de pe spatele ușii.
Avea părul încâlcit și încleiat cu sânge. Ochii umflați îi erau aproape închiși, iar
vânătăile din jurul lor aveau un amestec cromatic dezgustător de vinețiu, maro și
galben. Nasul îi era turtit de-a binelea, iar pe bărbie și pe obraji avea cheaguri de
sânge uscat.
O durea prea tare ca să se spele, așa că se îmbrăcă în ce găsi la îndemână,
hainele de ieri sau de cu o seară în urmă, nu-și mai amintea; avea dureri prea
mari ca să se uite în jos pentru a verifica dacă erau pătate de sânge.
Trebuia să plece de acolo, departe de Truc, înainte ca el să o omoare. Se mai
gândise la asta, de zeci de ori, de fiecare dată când el o snopea în bătaie, și odată,
cam cu un an în urmă, chiar plecase pentru un timp, reușind să ajungă până la
Tacoma, dar în cele din urmă el o găsise și ea se întorsese, pentru că nu avea
unde altundeva să se ducă, și la drept vorbind, alte așteptări nu avea de la viață.
De asta avusese parte mereu.
Dar nu mai era tânără, îmbătrânise. Oasele ei cedau acum foarte ușor, și dacă
într-una din zile se lovea de perete și își rupea pur și simplu coloana?
Fă-o.
Se strecură încet pe lângă el până la noptieră și scotoci cu mâini tremurânde
prin portofelul lui, unde găsi trei bancnote de douăzeci de dolari. Strânse banii în
pumn, știind că ar fi fost vai și-amar de pielea ei dacă nu ar fi fugit de acolo, dar
de data asta chiar avea să fugă. Nu avea încotro.
Făcu un pas cât putu de încet.
Podeaua scârțâi; Truc mormăi ceva în somn și se întoarse către ea.
Ea încremeni, inima bătându-i cu putere, dar bărbatul nu se trezi. Răsuflă
ușurată, înșfăcă cele două bunuri de preț pe care le avea – un colier vechi,
descompus, din macaroane și mărgele și o veche fotografie alb-negru. Își puse
colierul la gât și băgă fotografia în buzunarul cămășii din flanel, încheind
buzunarul ca să nu o piardă.
Se întoarse încet pe piciorul sănătos și ieși șchiopătând din cameră.
Afară, câinii se ridicară imediat, urmărind-o vigilenți. Muntele Rainer, al cărui
pisc nins era luminat de lună, se contura nu departe.
– Șșșșt, băieți, îi liniști ea, strecurându-se pe lângă ei.
Tocmai ocolea vechiul fotoliu extensibil rupt, când auzi primul lătrat. Își văzu
de drum fără să privească în urmă.
Era întuneric în pădure, atât de întuneric că își putu croi drum printre copaci
cu multă răbdare și mergând încet; durerea pe care o simțea la fiecare pas îi
săgeta tot trupul. O durea îngrozitor gâtul, iar fața îi pulsa efectiv de durere, dar
nu se opri și nu încetini ritmul până nu ajunse la autogara din Eatonville. Acolo,
ascunsă pe trei laturi de plexiglasul murdar, se prăbuși pe o bancă și respiră în
sfârșit.
Scoase o țigară cu marijuana – ultima pe care o mai avea – și o fumă cât stătu
acolo, în beznă, iar țigara o ajută, deși nu cine știe ce. Durerea era încă
insuportabilă, la fel și regretul. Se temea deja că va lua decizia de a se întoarce.
Urcă în autobuz când acesta sosi, ignorând privirea critică a șoferului.
Două ore și jumătate mai târziu, puțin după ora zece seara, coborî din autobuz
în centrul Seattle-ului. În Pioneer Square, mai precis. Acolo te puteai face
nevăzut în Seattle. Ea știa prea bine cum să devii invizibil. De asta avea nevoie
acum, să devină o umbră vagă într-o lume neclară.
Dar, plimbându-se prin locul acela care ar fi trebuit să o întâmpine cu
ungherele și aleile lui întunecoase, durerea de cap i se agravă. Parcă o izbea un
ciocan în cap. Auzi scâncetul slab pe care îl scoase ca și cum nu ar fi provenit de
la ea. Învățase doar să îndure durerea în tăcere, nu? Truc o învățase asta cu mult
timp în urmă.
O durea atât de tare, că nici nu putea gândi limpede.
Imediat după aceea, leșină.

Capitolul 19
Cloud se trezi treptat. Mai întâi își conștientiză durerea, apoi respirația, apoi
simți mirosul de curat. Un indiciu care îi spunea unde se află.
La spital. Fusese în destule la viața ei pentru a recunoaște imaginile, mirosurile,
sunetele. Era noiembrie 2005, iar ea fugise de acasă.
Rămase liniștită, temându-se să deschidă ochii. Își aminti seara precedentă în
niște imagini fulgurante – o lumină roșie intermitentă, faptul că fusese ridicată
pe o targă și dusă într-o încăpere puternic luminată. Doctori și asistente
agitându-se în jurul ei, întrebând cine o bătuse și ce rudă ar fi putut să sune.
Închisese ochii și îi ignorase. Gura i se uscase atât de rău, că nu ar fi putut vorbi
coerent dacă ar fi avut ceva de zis, iar acum îi tremurau din nou mâinile.
Mai era cineva în salon cu ea. Îi auzea respirația și foșnetul paginilor fișei
medicale. Deschise precaută ochiul teafăr. Celălalt nu se deschidea de umflat ce
era.
– Bună, Dorothy, spuse femeia îndesată, de culoare, cu părul creț și pistrui
negri pe obrajii bucălați.
Cloud înghiți cu greu. Ar fi putut să o corecteze pe femeia asta cu înfățișare
serioasă, să-i explice că Dorothy murise în 1973, dar serios, cui îi păsa?
– Plecați, spuse, dorindu-și să fi putut face și un gest cu mâna.
Îi era frică să arate cât de slabă era. În spital, nu-ți doreai niciodată să-ți arăți
slăbiciunea. O mișcare greșită, și te trezeai la psihiatrie.
– Eu sunt dr. Karen Moody. Nu știu dacă îți amintești, dar ai încercat să îl
lovești pe unul dintre paramedicii care te-au adus aici.
Cloud oftă.
– Ați venit să mă evaluați. Haideți să vă ușurez munca: nu reprezint o
amenințare pentru mine sau pentru alții. Dacă am atacat pe cineva, a fost un
accident.
– Înțeleg că asta nu e prima evaluare psihologică în ceea ce te privește. Cunoști
regulile.
Cloud ridică din umeri.
– Am aici dosarul tău medical, Dorothy. Și am stat de vorbă cu poliția. Ai o
poveste interesantă.
Cloud o privi fix, fără să vorbească.
– Numărul de oase fracturate este cu certitudine anormal. Și am văzut arsurile
de țigară din zona claviculei. Presupun că sunt mai multe.
– Sunt neîndemânatică.
Doctorița lăsă fișa medicală.
– Mă îndoiesc, Dorothy. Și presupun că îți administrezi singură tratament ca să
uiți.
– Este felul dumneavoastră de-a spune că sunt o drogată și o bețivă? Dacă da,
aveți dreptate. Sunt și una, și alta. De zeci de ani.
Doctorița se uită la ea, mijind ochii în încercarea de a evalua starea pacientului.
Apoi băgă mâna în buzunar și scoase o carte de vizită.
– Poftim, Dorothy. Eu lucrez într-un sanatoriu. Dacă ești pregătită să îți
schimbi viața, mi-ar plăcea să te ajut.
Cloud luă cartea de vizită și o studie.
– Presupun că știți cine e fiica mea. Vă imaginați că o să plătească ea tot
deranjul.
– Vreau să te ajut, Dorothy. Cu asta mă ocup.
– De ce? De ce-ați vrea să mă ajutați?
Doctorița își suflecă încet mâneca.
Cloud văzu o serie de mici cicatrici rozalii ca niște steluțe, ieșind în evidență pe
pielea neagră. Arsuri de țigară.
– Știu cum este să bei ca să uiți.
Cloud fu încurcată, neștiind ce să spună.
– La un moment dat, nu mai funcționează. De fapt, nu a funcționat niciodată,
dar după o vreme, alcoolul înrăutățește lucrurile. Eu știu. Te-aș putea ajuta.
Măcar mi-ar plăcea să încerc. Tu decizi.
Cloud o privi pe femeie ieșind din rezerva de spital și închizând ușa în urma ei.
În întunericul liniștit, își simți respirația îngreunată. Nu se mai gândise la
cicatricile alea de ani de zile.
Stai locului, fir-ar să fie, știai că așa se va întâmpla.
Înghiți cu greu. Pe peretele din fața ei, ceasul marca printr-un ticăit nesfârșit
trecerea minutelor. Era 0.01. Abia trecuse de miezul nopții.
O nouă zi.
Închise ochii și adormi.
Cineva o atingea, o mângâia pe frunte.
Probabil visa.
Se strădui să deschidă ochii; parcă avea nisip în ei. La început, fu doar
întuneric. Apoi, treptat, ochiul sănătos se adaptă. Văzu chenarul gri al ferestrei; o
lumină slabă arunca din exterior o licărire aurie în salonul ei. Ușa era deschisă;
dincolo de ea, camera asistentelor era puternic luminată și liniștită.
Era miezul nopții. Își dădea seama după liniște.
– Bună, spuse cineva.
Tully.
Ar fi recunoscut vocea fiicei sale oriunde, chiar și în acest întuneric de
nepătruns.
Cloud întoarse capul pe pernă, tresărind din cauza durerii.
Fiica ei stătea acolo, ușor încruntată. Chiar și la acea oră, Tully arăta superb –
păr roșcat lucios, ochi ciocolatii frumoși, o gură care ar fi putut părea prea mare,
dar care i se potrivea cumva perfect. Avea acum… cât, oare… patruzeci și patru
de ani? Patruzeci și cinci?
– Ce s-a-ntâmplat? întrebă Tully, luându-și mâna de pe fruntea lui Cloud.
Simțea lipsa acelei atingeri reconfortante mai mult decât ar fi meritat.
– Am fost bătută, spuse ea. De un străin, adăugă, ca să pară mai puțin patetică.
– Eu nu am întrebat de ce-ai ajuns aici. Am întrebat ce s-a-ntâmplat cu tine.
– Presupun că prețioasa ta bunică nu ți-a spus niciodată, nu-i așa?
Își dorea să aibă puterea de a regăsi furia care o alimentase atâția ani, dar
aceasta dispăruse pur și simplu. Nu-i mai rămăseseră decât tristețea, regretul și
epuizarea. Cum îi putea explica fiicei sale ceea ce nu fusese niciodată în stare să
înțeleagă ea însăși? Toată viața încercase să o protejeze pe Tully de acel adevăr,
ținând-o la distanță așa cum i-ai spune unui copil să nu se apropie de marginea
prăpastiei. Acum era prea târziu ca să repare tot acel rău.
Nimic nu mai conta, iar cunoașterea adevărului nu le-ar fi ajutat pe nici una
din ele. Poate că fusese o vreme, cândva demult, când dacă ar fi vorbit ar fi
însemnat ceva, dar nu acum. Tully vorbea în continuare – desigur –, dar Cloud
nu mai asculta. Știa ce dorea Tully, ce-i trebuia, dar Cloud nu avea tăria sau
luciditatea pentru a fi ceea ce își dorea fiica ei. Nu avusese niciodată.
– Uită de mine.
– Aș vrea să pot, dar ești mama mea.
– Îmi frângi inima, spuse Cloud încet.
– Și tu pe a mea.
– Aș vrea… începu Cloud, dar se opri.
Ce rost avea toată acea suferință?
– Ce?
– Aș vrea să pot fi ce vrei tu, dar nu pot. Trebuie să mă lași în pace.
– Nu știu cum să fac asta. Indiferent ce s-ar întâmpla, tot mama mea rămâi.
– Nu am fost niciodată mama ta. Știm amândouă asta.
– Eu am să mă întorc mereu. Într-o bună zi, vei fi pregătită pentru mine.
Și iată, toată relația lor redusă la esența ei. Nevoia infinită a fiicei sale și eșecul
la fel de copleșitor al lui Cloud. O jucărie stricată ce nu putea fi reparată. Acum,
Tully vorbea, spunând ceva despre visuri, și maternitate, și perseverență. Toate
astea o făceau pe Cloud să se simtă și mai rău.
Închise ochii.
– Pleacă, spuse.
O simțea pe Tully lângă ea, îi auzea respirația în întuneric.
Trecerea timpului era marcată de sunete: scârțâitul podelei de sub picioarele lui
Tully, greutatea unui suspin.
În cele din urmă, după ore de amăgire, așa i se păreau lui Cloud, în cameră se
făcu liniște.
Deschise ochiul sănătos și observă că Tully adormise pe scaunul de lângă
perete. Dădu păturile la o parte și se dădu jos din pat, tresărind când își lăsă
greutatea pe glezna beteagă. Șchiopătă până la dulap și deschise ușa în speranța
că lucrurile ei erau acolo.
Din fericire, văzu o pungă din hârtie maro. Mâinile îi tremurau când le întinse
să ia punga și o deschise. Înăuntru erau hainele cu care era îmbrăcată când fusese
adusă la spital – niște pantaloni maro rupți, pătați, un tricou gri pătat, o cămașă
de flanel, ghete scâlciate și chiloții. Nici sutien, nici șosete.
Pe fundul pungii, încolăcit ca un mic șarpe, era colierul.
Practic, nu mai arăta a colier, doar câteva bucățele de paste uscate și o singură
mărgică înșirate pe o bucată de sfoară jerpelită.
Cloud îl ridică. Îl ținu în palma ridată și își aminti.
La mulți ani. Am făcut asta pentru tine…
Tully avea zece ani. Ținea colierul în mânuțele ei roz grăsune ca pe o
nestemată. Poftim, mami.
Ce s-ar fi întâmplat dacă Cloud ar fi zis în urmă cu toți acei ani: Este perfect.
Îmi place foarte mult. Te iubesc?
Simți un nou junghi de durere. Puse colierul în buzunar, se îmbrăcă repede și
apoi privi înapoi, la fiica ei.
Se apropie șchiopătând și întinse mâna, dar când și-o văzu, palidă, brăzdată de
vene, noduroasă și tremurândă – o mână de vrăjitoare –, o retrase fără a atinge
nici măcar mâneca fiicei sale.
Nu avea nici un drept să o atingă pe femeia aceea, nici un drept să tânjească
după ceea ce nu fusese niciodată, nu avea nici un drept măcar să regrete.
Gândul ei fu: Trebuie să beau ceva. Aruncă o ultimă privire la fiica ei, apoi
deschise ușa. Înaintă cu precauție pe un coridor, apoi pe altul, până ajunse la
ieșire.
Afară, întunericul din Seattle o înghiți, și redeveni invizibilă.
Cloud băgă mâna în buzunar și găsi bancnotele mototolite de șaizeci de dolari
șterpelite de la Truc.
În curând, el avea să se trezească, mormăind ca un urs și lăfăindu-se în tot
patul, strigând după ea să-i aducă o cană cu cafea.
Alungă acest gând și își văzu de drum, șontâc-șontâc. Era pe la revărsatul
zorilor. Raze palide de lumină cenușie se strecurau șovăitor printre clădirile din
stânga și din dreapta. Când începu să plouă, la început câteva picături, apoi
torențial, se adăposti pe veranda unei clădiri ce părea părăsită și se așeză,
strângându-și picioarele cât mai aproape de trup.
Durerea de cap i se agrava. La fel și tremuratul mâinilor. Dar barurile nu
deschiseseră încă, nici magazinele de băuturi alcoolice.
Vizavi, în spatele unui șir de clădiri vechi din cărămidă, zorii luminau cerul. În
ferestrele sparte atârnau cearșafuri. Lângă ea, o pisică jigărită scormonea după
mâncare prin tomberoanele cu gunoi împuțit care dădeau pe răscol.
De câte ori în viața ei nu dormise într-un loc ca acela? Aceasta însă era o
alternativă mai bună decât altele pe care le alesese. Bărbați precum Truc. Cu toții
erau la fel, bărbații pe care îi avusese ea de-a lungul vieții, dar și aceia pe care îi
scosese destinul în cale. Bătăi, alcool și furie.
Scotoci prin buzunarul aspru după banii furați din portofelul lui Truc. Cine
știe, dacă i-ar fi aruncat, dacă le-ar fi dat pur și simplu drumul în ploaie, asta ar fi
fost un soi de rezolvare a problemei, o a doua șansă.
În schimb, scoase din buzunar cartea de vizită cu colțurile îndoite.
Dr. Karen Moody10 [ciudat nume pentru un psihiatru]
Occidental Rehab
În partea de jos mai era scris ceva: Când ești pregătit să faci o schimbare.
Cloud auzise de o mie de ori până atunci aceste cuvinte de la doctori și de la
asistenții sociali. Chiar și de la fiica ei. Oamenii pretind de fiecare dată că te pot
ajuta, că doresc să facă asta.
Cloud nu avusese niciodată încredere în ei, nici măcar în tinerețe, când își
spunea Dorothy și era destul de naivă cât să se încreadă în amabilitatea străinilor.
De-a lungul anilor, aruncase la gunoi zeci de cărți de vizită, fluturași, broșuri cu
sloganuri de genul acesta.
Dar acum, de data asta, stând așa pe veranda aceea care duhnea a gunoi, în
timp ce ploaia îi stropea bocancii, cuvântul acela – schimbare – o inspiră, făcând-
o să-și dorească asta. Privi în hăul propriei singurătăți, văzu cât de adânc și cât de
întunecos era.
Occidental.
Strada se afla la mai puțin de un cvartal distanță. Să fie ăsta oare un semn?
Într-o vreme, își ghidase existența după semne. Anii în care susținuse cauza
Estului. Aderase când la un sistem de credințe, când la altul. Fiecare astfel de salt
sfârșise de fiecare dată cu o depresie. Mereu eșuase, și fiecare eșec îi răpise câte
ceva.
Singurul dumnezeu către care nu-și întorsese niciodată fața fusese ea însăși.
Dezintoxicare. Luciditate. Zi de zi. Aceste cuvinte o îngroziseră mereu. Dar dacă
chiar își dădea silința să fie mai bună – mai sănătoasă – și eșua? Ar mai fi avut ce
să salveze din ființa ei?
Și totuși, trecută de șaizeci de ani, iubita unui bețiv violent, transformată într-
un sac de box, practic fără adăpost, șomeră, dependentă de alcool și de droguri.
Mamă și nu tocmai.
Nu prea mai rămăsese nimic de salvat în ceea ce o privește. Ajunsese o epavă.
Era înfrântă. Nu se mai putea ridica decât dacă o ajuta cineva.
Era atât de plictisită de viața asta… vlăguită.
Starea aceasta de vlăguire era picătura care umpluse paharul.
Se prinse de balustrada șubredă și se ridică tremurând nesigură pe picioare.
Scrâșni din dinți, ieși șchiopătând în ploaie și porni la drum.
Centrul de reabilitare era găzduit într-o clădire micuță din cărămidă, cu
acoperiș plat, ce data încă de pe vremea înfloritoarei perioade de pionierat a
Seattle-ului. Viaductul din beton înnegrit duduia sub traficul aglomerat din
apropiere. Inspiră adânc și întinse mâna spre clanța ușii.
Era încuiată.
Se așeză pe treapta din beton, de data asta neprotejată de vreo streașină. Ploaia
o biciuia, udând-o până la piele. Migrena nu-i dădea pace și în egală măsură o
chinuia durerea de gât și de gleznă, iar acum tremura ca varga, dar nu se clinti
din loc. Rămase acolo, chircită, până când o trezi un sunet. Ridică privirea și o
văzu pe dr. Moody în fața scărilor, protejându-se de ploaie cu o umbrelă.
– N-am să reușesc, spuse Cloud pe un ton plat, tremurând din toate
încheieturile.
Psihiatra urcă scările și îi întinse mâna.
– Haide, Dorothy. Să intrăm. Înăuntru îți va fi mai bine.
– Cred că asta-i și ideea.
Dr. Moody râse.
– Ai simțul umorului. Asta e bine. Îți va fi de mare ajutor.
Cloud Heart începu cura de dezintoxicare, iar patruzeci și cinci de zile mai
târziu, ieși la lumină Dorothy Heart. Acum se afla în micuța ei cameră și își
strângea cele câteva lucruri: un colier din macaroane și mărgele și o fotografie
ferfenițită, ușor neclară, datată Octombrie 1962, ștampilată pe marginea albă
zimțată.
Aceste două obiecte păruseră fără valoare când intrase în această clădire. Niște
flecuștețe, ar fi spus ea, dar acum le înțelegea valoarea. Erau comorile ei; în toți
anii dependență de alcool și de droguri se agățase cumva de ele. Dr. Moody
afirma că fuseseră păstrate de Adevărata Dorothy, esența sinelui său fusese
suficient de puternic pentru a supraviețui tuturor încercărilor vieții.
Dorothy nu cunoștea toate acestea. La drept vorbind, se încăpățânase să nu se
gândească niciodată la fata care fusese cândva și la viața pe care o dusese în casa
din Rancho Flamingo. Privirea retrospectivă nu era o soluție viabilă. Acum trăia
prezentul, se concentra pe respirație, pe voința de a nu consuma alcool și
marijuana. Fiecare secundă fără droguri și alcool era un triumf.
Începuse toată această trudă cu un sentiment de ușurare. Nimic nu era mai
plăcut la început decât să renunțe la a mai deține controlul. Pășise anevoie prin
centru și se supusese regulilor. Nu avusese apă de gură, nici alcool sau droguri pe
care să le declare, nu avea bagaje care să fie verificate. Se lăsase condusă de dr.
Moody într-o mică încăpere, ale cărei ferestre cu gratii dădeau înspre arcadele
din beton ale viaductului.
Când senzația de tremurat și durerile de cap se intensificară, conștientiză
pentru prima oară decizia pe care o luase și își ieși din minți.
Rămase internată într-o secție de dezintoxicare timp de șaptezeci și două de
ore, cele mai lungi din viața ei. Își amintea totul în imagini care se suprapuneau,
se deformau, până când totul deveni lipsit de sens. Își amintea mirosul propriei
transpirații și gustul amar de fiere din gură. Înjurase, se zvârcolise, vomitase,
urlase. Implorase să îi fie redată libertatea, să i se dea măcar un pahar de băutură.
Și apoi, ca prin minune, adormise și se trezise într-o altă lume, eșuată pe un
țărm. Dezorientată, încă tremurând, slăbită.
Curată.
Era greu de descris în cuvinte starea ei de vulnerabilitate. Participă la ședințele
de terapie de grup, zi de zi, ascultând poveștile pline de amărăciune ale celorlalți.
Trăia o etapă teribilă a existenței sale, motiv pentru care se izolase, își rodea
unghiile până la sânge, era irascibilă, număra zilele până când avea să se îmbete
din nou și și se gândea la faptul că nu avea ce să caute acolo – indivizii internați
în acel centru luaseră supradoze și omorâseră oameni în accidente rutiere și își
pierduseră slujbele. Erau niște alcoolici notorii; ea era doar o ratată care consuma
alcool în exces.
Își amintea când se schimbase totul. Se întâmplase în timpul terapiei de
dimineață, cam la trei săptămâni după cura de dezintoxicare. Ținea capul plecat,
se uita fix la unghia roasă până la sânge de la degetul mare, ascultând ca prin vis
o fată durdulie, Gilda, care povestea, plină de jale, cum fusese violată la o
petrecere a unei fraternități, iar dr. Moody se uitase fix la Cloud.
– Pe tine cum te face să te simți asta, Cloud?
Ea pufni în râs, gândindu-se că povestea fetei respective nu însemna absolut
nimic pentru ea, apoi o amintire țâșni la suprafață neagră din tenebrele
subconștientului.
E întuneric. El fumează. Vârful incandescent arată îngrozitor. Simt miros de
fum. De ce nu ești cuminte? Mă faci să par rău. Iar eu nu sunt rău.
Știu că nu ești.
– Cloud?
– Am fost cândva Dorothy.
Așa răspunsese ea, deși fără noimă.
– Ai putea fi din nou Dorothy, spusese dr. Moody.
– Vreau asta, replicase ea, dându-și seama, exact în acea clipă, cât de adevărat
era și cât de speriată era.
– Știu că este înspăimântător, spuse dr. Moody.
Capetele celor din grup se mișcară într-un gest de aprobare.
– Eu sunt Dorothy, vorbise ea răspicat, și sunt dependentă…
Acesta fusese începutul, poate singurul cu adevărat real. Din acel moment,
deveni dependentă de acea recuperare; onestitatea, acesta era remediul. Vorbi
mult, povestind oricui dispus să o asculte despre momentele când i se întuneca
mintea și despre greșelile comise, despre bărbații cu care umblase – toți o apă și-
un pământ, nu se mai îndoia acum de acest adevăr, un șir de bețivi violenți, care
aveau mereu ceva de dovedit. Tiparul acesta nu fu o surpriză când se gândi la el,
lucru pe care îl făcu. La nesfârșit. Dar, în ciuda acestui zel, nu pomenise niciodată
despre fiica ei și nici nu vorbise despre tinerețea ei. Unele răni erau mult prea
adânci pentru a vorbi despre ele cu niște străini.
– Ești pregătită să ne părăsești?
Dorothy auzi vocea blândă a doctorului Moody și se întoarse.
Psihiatra stătea în ușă. Îmbrăcată în blugii aceia drepți, cu talie înaltă, și cu
bluza brodată cu motive populare, forma imaginea unei femei care își dedica tot
timpul și energia ajutorării semenilor. Dorothy își dori să fi avut bani pentru a o
răsplăti pe această femeie care o salvase.
– Cred că sunt pregătită, dar nu mă simt ca și cum aș fi. Dacă…
– Pas cu pas, îi recomandă dr. Moody.
Acest clișeu nu o deranja. Cândva, ar fi făcut-o să-și dea ochii peste cap. Acum
știa că unele clișee erau încărcate de adevăr.
– Pas cu pas, spuse Dorothy, încuviințând din cap.
În felul ăsta, putea să reușească, spera ea. Fără grabă.
Dr. Moody îi întinse un pliculeț.
– Pentru tine.
Dorothy îl luă și privi ilustrația cu roșii cherry de un roșu-aprins de pe el.
– Semințe de roșii.
– Pentru grădina ta bio.
Dorothy ridică privirea. În ultimele săptămâni, se tot gândise la acest „plan“. Îl
întorsese pe toate fețele, și-l imaginase, visase la el. Dar putea oare să-l ducă la
îndeplinire? Ar fi putut să se întoarcă pe vechea proprietate a părinților ei de pe
Aleea cu licurici, să smulgă toate buruienile, să cultive micul lot de pământ și să
crească pe el diverse legume?
Nu fusese niciodată capabilă să aibă grijă de ceva. Începu să o cuprindă treptat
panica.
– Voi veni și eu vineri, spuse dr. Moody. Mai aduc și niște ajutoare. Te ajutăm
la curățenie.
– Serios?
– Poți să reușești, Dorothy. Ești mai puternică decât crezi.
Ba nu. Nu sunt. Dar avea încotro? În ruptul capului nu se putea întoarce la
vechea viață.
– Vei lua legătura cu fiica ta?
Dorothy eliberă un oftat puternic. O sumedenie de amintiri îi năvăliră în
minte. Toate momentele în care „Cloud“ o abandonase pe Tully. Își putea
schimba numele în Dorothy, dar Cloud făcea încă parte din ființa ei, și ea îi
frânsese inima fiicei sale de prea multe ori.
– Nu încă.
– Când?
– Când voi crede.
– În ce?
Dorothy se uită la doctorul ei psihiatru și observă tristețea din ochii ei negri.
Era de înțeles. Dr. Moody dorea să o vindece pe Dorothy, acesta era țelul ei. În
acest scop, doctorița o supusese pe Dorothy unei cure dure de dezintoxicare,
discutase cu ea în cele mai cumplite momente ale sevrajului și o convinsese să
urmeze un tratament medicamentos pentru schimbările bruște de dispoziție.
Toate acestea dăduseră roade.
Dar cum să gestioneze trecutul? Nu exista vreun medicament miraculos care să
îi ofere mântuirea. În puterea lui Dorothy nu era decât să facă schimbări, să fie
supusă și să spere că într-o bună zi va fi destul de puternică pentru a se uita în
ochii fiicei sale și a-și cere scuze.
– În mine, spuse ea în cele din urmă, iar dr. Moody încuviință din cap.
Era un răspuns bun. Despre aceste lucruri discutaseră în terapiile de grup. Era
important să crezi în tine, dar și dificil pentru oamenii care perfecționaseră arta
dezamăgirii prietenilor și familiei. Dorothy rosti cuvintele cu sinceritate, dar nu
credea în posibilitatea mântuirii. Nu pentru ea.
Zi după zi, respirație după respirație, minut cu minut. Așa învăță Dorothy să își
trăiască noua viață. Gândul îi mai fugea la droguri și alcool, dar nu uită lucrurile
rele pe care le făcuse sau suferința pe care le-o provocase celor dragi din pricina
lor. La drept vorbind, își impuse să nu le uite. Deveni extrem de tenace în
privința propriei transformări. Durerea fizică îi oferea prilejul de a se descoperi,
lăsându-se pradă lucidității reci.
O luă pe îndelete și nu se abătu de la disciplină. Îi scrise managerului de afaceri
al fiicei lui și îl anunță că luase hotărârea de a se muta în vechea casă a părinților
ei de pe Aleea cu licurici. Casa nu mai era locuită de mulți ani, așa că nu vedea
nici o piedică în calea acestei decizii. Imediat după ce expedie scrisoarea, simți o
rază timidă de speranță. De fiecare dată când se ducea la cutia de scrisori, își
zicea: Îmi va răspunde. Dar în ianuarie 2006, primul an al schimbării radicale din
viața ei, primi un răspuns oficial de la manager, care suna astfel: Voi trimite
indemnizația lunară la Aleea cu licurici 17, și nici un cuvânt de la fiica ei.
Bineînțeles.
În prima iarnă, respectă cu strictețe disciplina, până la epuizare. Se strădui mai
mult decât se străduise vreodată în viața ei. Se trezea în zori și muncea lotul mare
de teren până la lăsarea întunericului, când cădea lată în pat atât de ostenită, că
uneori uita și să se spele pe dinți. Zilnic, mânca micul dejun (o banană și o brioșă
bio) și prânzul (un sendviș cu curcan și un măr) în grădină, stând turcește pe
pământul negru care mirosea a reavăn. Seara, mergea pe bicicletă până în oraș și
participa la întâlnirile grupului de terapie. Bună! Eu sunt Dorothy și sunt
dependentă. Bună, Dorothy!
Oricât ar fi sunat de ciudat, acest clișeu o alina și o calma. Străinii care stăteau
în jurul ei după întâlnire, cafeaua proastă pe care o bea din pahare de polistiren și
fursecurile vechi de la magazin pe care le mânca, deveniră prietenii ei. Acolo îl
cunoscuse pe Myron, iar prin Myron, pe Peggy, iar prin Peggy, pe Edgar și pe
Owen și toată comunitatea fermierilor de produse organice.
În iunie 2006, curățase un sfert de acru de teren și arase un petic de pământ.
Cumpără iepuri și le construi o cușcă; învăță să le amestece fecalele cu frunze
moarte și puținele resturi de mâncare pe care le strângea în compost. Încetă să își
mai roadă unghiile, iar mintea nu îi mai fugea la droguri și alcool, ci se concentra
asupra fructelor și legumelor bio. Renunțase la multe, gândindu-se că o viață fără
alternative moderne se va potrivi mai bine noii ei discipline.
Stătea în genunchi în țărână, făcându-și de lucru cu o săpăligă, când auzi pe
cineva strigând-o.
Lăsă unealta jos și se ridică în picioare, scuturându-și praful de pe mănușile
imense.
O femeie mărunțică, mai în vârstă, traversa strada, venind la poartă. Era
îmbrăcată în niște jeanși negri spălăciți și într-un hanorac alb, pe care scria: CEA
MAI BUNĂ BUNICĂ DIN LUME. Părul negru, în care se vedea o șuviță groasă
albă, îi încadra fața rotundă, cu obraji îmbujorați și bărbie ascuțită.
– Oh, făcu femeia, oprindu-se brusc. Tu ești.
Dorothy își scoase mănușile și și le prinse de betelia pantalonilor bufanți. Își
șterse sudoarea de pe frunte și se duse la gard. Tocmai era pe punctul de a spune
Nu vă cunosc, când își aminti.
Stau întinsă pe sofa, cu brațele și picioarele răsfirate, cu o grămadă de
marijuana pe burtă. Încerc să zâmbesc la binefăcătoarea care tocmai a intrat în
casă, dar sunt atât de drogată că nu pot decât să râd și să înjur. Tallulah s-a
înroșit până-n vârful urechilor de rușine.
– Ești mama fetei cu mănușa de cuptor, spuse Dorothy încet. De peste drum.
– Margie Mularkey. Într-adevăr, spre disperarea fiicei mele, eu am trimis-o la
voi cu o cratiță cu mâncare caldă, prin 1974. Tu erai… indispusă.
– Drogată. Și probabil și beată.
Margie încuviință din cap.
– Am venit să văd ce se petrece aici. N-am știut că te-ai mutat înapoi. Casa stă
nelocuită de mult timp. Ar fi trebuit să observ, dar… am avut un an greu. Am
fost plecați mult.
– Pot să am eu grijă de casă. Să iau corespondența.
Imediat ce se oferi să facă asta, Dorothy se simți vulnerabilă. O femeie
cumsecade ca Margie Mularkey, care le ura bun-venit vecinilor și care probabil
știa să tricoteze, nu ar fi acceptat niciodată ajutor de la o persoană ca Dorothy.
– Ar fi frumos. Chiar aș aprecia. E o navetă de lapte pe prispă. Ai putea pune
corespondența acolo.
– Sigur.
Margie privi, prin lentilele mari, colorate ale ochelarilor, în altă parte, înspre
strada pustie, direct în lumina soarelui.
– Fetele obișnuiau să iasă pe furiș noaptea și să meargă cu bicicletele pe strada
asta. Credeau că eu nu știu.
Spunând asta, i se înmuiară picioarele, și Margie se prăvăli la pământ.
Dorothy deschise poarta și se duse la femeie, ajutând-o să se ridice. O ținu bine
de cot și o conduse în curtea din spate, ajutând-o să se așeze pe scaunul murdar
de răchită.
– Eu… ăăă… n-am apucat să curăț mobila de grădină.
Margie surâse.
– E abia iunie.
Băgă mâna în buzunar și scoase un pachet de țigări.
Dorothy se așeză turcește pe cimentul năpădit de iarbă, urmărind cum o
lacrimă se prelinse pe obrazul rotund al femeii și căzu pe mâna ei vânoasă.
– Nu mă băga în seamă, spuse Margie. Am ținut asta prea mult în mine.
– Oh.
– Katie, fiica mea, spuse Margie, are cancer.
Dorothy nu știa ce este oportun să spună oamenii în astfel de momente. Îmi
pare rău părea patetic. La urma urmei, ce altceva era de spus?
– Mulțumesc, se auzi vocea lui Margie în acea tăcere.
Dorothy inhală fumul țigării mentolate.
– Pentru ce?
– Că nu ai spus „O să se facă bine“, sau, și mai rău, „Îmi pare rău“.
– Nenorocirile pândesc la tot pasul, spuse ea.
– Da. N-am știut asta.
– Ce face Tully?
– E cu Katie acum. Margie ridică privirea. Cred că i-ar plăcea să te duci să te
vezi cu ea. Tocmai a renunțat la emisiunea TV.
Dorothy încercă să zâmbească, dar nu putu.
– Nu sunt pregătită. Am rănit-o mult prea mult. Nu vreau s-o fac din nou.
– Da, spuse Margie. Întotdeauna a fost mai fragilă decât pare.
Rămaseră astfel încă un timp, în tăcere. În cele din urmă, Margie se ridică.
– Păi, trebuie să mă întorc.
Dorothy încuviință din cap. Se ridică încet și o conduse pe Margie înapoi pe
Aleea cu licurici. Margie porni spre casă, iar Dorothy o strigă:
– Margie?
Vecina ei se întoarse.
– Da?
– Sper că știe cât de mult o iubești. Katie a ta. Ar însemna tare mult.
Margie dădu aprobator din cap și își șterse ochii.
– Mulțumesc, Cloud.
– Acum sunt Dorothy.
Margie surâse istovită.
– Dorothy, sper că nu te deranjează că spun asta: timpul trece. Crede-mă.
Fetele puternice se îmbolnăvesc peste noapte. Nu amâna prea mult momentul de
a-ți vedea fiica.
Capitolul 20
În octombrie 2006, plouă zile în șir; curtea pavată cu grijă a lui Dorothy se
transformă într-o mare de noroi și de băltoace mizerabile. Cu toate astea, ea ieșea
în fiecare zi, fie pe soare sau pe ploaie, ca să-și îngrijească grădina care devenise
centrul preocupărilor ei. Sădi usturoi și un amestec de orzișor și măzăriche
pentru a acoperi pământul ud. Pregăti vadurile pentru plantele pe care urma să le
sădească în primăvară, căptușindu-le cu dolomită și întinzând compost în ele.
Muncea de zor, când furgoneta unei florării intră pe aleea de peste drum.
Dorothy se așeză pe călcâie și privi înspre casa familiei Mularkey. Ploaia șiroia
pe Aleea cu licurici.
Acasă la familia Mularkey nu era nimeni în acel moment, știa prea bine. Cei
doi soți erau zilnic fie la spital, fie acasă la Kate. Dorothy le ridicase
corespondența și o stivuise cu grijă în teancuri în naveta argintie pentru livrat
lapte. Găsise de câteva ori naveta goală, semn că Bud și Margie treceau pe acasă
ocazional, dar în ultima lună nu-l văzuse pe nici unul din ei.
Lăsă jos săpăliga și se ridică încet în picioare, scoțându-și mănușile. Le prinse
de betelia pantalonilor și ieși din grădină, traversă pajiștea, ocoli curtea laterală și
ajunse pe alee.
Era la cutia ei poștală, când furgoneta dădu cu spatele pe aleea familiei
Mularkey și viră la stânga pe Aleea cu licurici.
Ea traversă strada și urcă pe aleea pietruită în cizmele ei mari de cauciuc. În
dreapta, islazul verde se întindea de la limita casei până la gardul de uluci ce
delimita proprietatea. Apropiindu-se de prispa primitoare a casei albe, nu putu
să nu se gândească la faptul că aceea era casa în care fiica ei se simțise ca într-un
cămin adevărat și în care ea, Dorothy, nu călcase niciodată.
Prispa era plină de aranjamente florale: pe jos, pe mese, una era chiar pe naveta
de lapte. Dorothy simți cum i se strânge stomacul. Luă plicul dintr-un buchet
aflat lângă ea și îl deschise.
Regretăm pierderea suferită.
Ne va fi dor de Kate.
Cu dragoste, familia Goldstein.
Dorothy habar nu avea de ce simțea un asemenea gol. Nici măcar nu o
cunoștea pe Kate Ryan. Nu-și amintea nimic, cu excepția unui păr blond drept și
a unui zâmbet ingenuu.
Droguri și alcool. Cât de mult îi răpiseră; niciodată nu simțise vidul amintirilor
mai acut decât acum.
Tully va fi devastată, pur și simplu. Poate că Dorothy nu își cunoștea fiica, dar
de un lucru era sigură: Kate era totul pentru fiica ei, reazemul ei. Era sora pe care
Tully și-o dorise dintotdeauna; familia pe care fiica ei și-o dorise cu atâta
disperare.
Dorothy se rugă ca familia Mularkey să nu vină acasă și să găsească prispa plină
de flori – cât de deprimant ar fi fost? Dar cu ce putea ajuta ea?
Ar fi putut, în sfârșit, să facă pace cu fiica ei.
Pe neașteptate, gândul acesta îi dădu o undă de speranță. Poate că această
tragedie va fi ocazia perfectă să-i arate lui Tully că se schimbase. Coborî grăbită
aleea și se duse acasă. În mai puțin de treizeci de minute, află la telefon toate
detaliile înmormântării. Funeraliile erau programate peste câteva zile, la biserica
catolică de pe insula Bainbridge. Într-o localitate atât de mică precum
Snohomish, vestea decesului unuia dintre localnici circula fulgerător de rapid.
Pentru prima oară de când se știa, Dorothy se pregătea pentru un eveniment.
Pe 5 octombrie, se duse pe bicicletă în oraș, pe o ploaie torențială, ca să se tundă.
După figura pe care o luase coafeza, înțelese că părul ei era prea lung și prea alb,
dar nu fu deranjată de această privire critică. După ce o coafa, nu trebuia să arate
ca Jane Fonda. Dorea doar să nu o facă de râs pe Tully, să îi arate fiicei sale că se
schimbase.
Așa că își tunse părul până la umeri și o lăsă pe coafeză, o fată îmbrăcată în
negru și cu bocanci de motociclist, să i-l onduleze frumos. Pe urmă se duse la
unul dintre buticurile locale de pe First Street (unde fu ținta altor priviri critice)
și își cumpără o pereche de pantaloni negri simpli și o helancă asortată. Își luă
hainele personale împachetate în pungi de plastic și se duse la bicicletă. Până
ajunse acolo, i se strică coafura, dar nici nu băgă de seamă. Era prea concentrată
la conversația care i se derula în minte.
Mă bucur să te revăd.
Îmi pare foarte rău pentru pierderea suferită.
Sunt alt om. Două sute nouăzeci și șapte de zile fără droguri și alcool.
Își cumpără o carte cu sfaturi despre cum să îi ajuți pe cei dragi să treacă peste
necazuri. Majoritatea frazelor ar fi sunat ridicol rostite de ea: Prietena ta este într-
un loc mai bun. Timpul vindecă. Rugăciunea poate aduce alinare. Dar altele
sunau mai firesc: Știu cât a însemnat pentru tine. Ai fost norocoasă să ai o
prietenă ca ea. Sublinie câteva dintre sfaturi și exersă rostindu-le în oglindă,
prefăcându-se în același timp că nu vede cât de bătrână era și faptul că arată ca o
epavă, consecința atâtor ani de consum de droguri și alcool.
În ziua înmormântării, când se trezi, fu surprinsă de dimineața senină și
însorită. Își făcu duș, își trată părul cu balsam, deși nu reuși nicicum să-l
aranjeze, dar la drept vorbind, tunsoarea în sine îi schimbase oarecum
înfățișarea. Aspectul de bătrână hipiotă nu se estompase foarte mult. Dar ce
putea face? Fardurile nu făceau minuni pe fața ei ridată și pe pleoapele ochilor
duși în fundul capului. Oricum, vederea îi slăbise, iar mâna îi tremura, astfel că ar
fi sfârșit probabil arătând ca Bette Davis în pelicula Ce s-a întâmplat cu Baby
Jane?
Totuși, se strădui cât putu. Se spălă pe dinți și se îmbrăcă cu hainele cele noi.
Aducea un strop cu Blythe Danner după o noapte lungă de băut tequila, dar
ținuta vestimentară era decentă.
Încălecă pe bicicletă și plecă în oraș, recunoscătoare pentru faptul că era soare,
deși cu dinți.
În centru, își cumpără un ceai cu lapte de soia foarte scump și așteptă
nerăbdătoare autobuzul, repetând din nou în minte toate acele fraze citite în
carte. Când autobuzul trase în stație, se urcă în el.
Putea face asta. Putea să se ducă la fiica ei și să o ajute. În sfârșit.
Privi pe geam, văzându-și reflexia fantomatică a feței. Dincolo de geam, era
autostrada, iar dincolo de aceasta, sălășluia o amintire neașteptată.
O parcare plină de mașini. Arțari care făceau umbră, parcul orașului în care se
jucau copii…
Eu sunt drogată. E singura cale de a rezista.
Mă aflu aici pentru că mama a murit.
– Mamă. Slavă Domnului că ești aici!
Fiica mea e foarte frumoasă, iar imaginea ei mă face nespus de tristă. Câți ani să
aibă, șaisprezece? Cum de nu știu exact? Întunericul crește, se revarsă peste lume,
iar eu simt că mă fac tot mai mică, mai slabă.
– Ai știut că am nevoie de tine.
Tully zâmbește. Zâmbește.
Mă gândesc cât de des am încercat să fiu femeia de care are nevoie fata asta, și
cât de des și de amarnic am eșuat. Tully vorbește verzi și uscate, iar eu simt că mă
podidesc lacrimile. Mă clatin în timp ce merg și spun:
– Uită-te la mine.
– Mă uit.
– Nu. Uite ce e. Eu nu pot să te ajut.
Tully se încruntă și se trage îndărăt.
– Dar am nevoie de tine.
Dorothy se întoarse de la geam. Ce îi spusese lui Tully în ziua aceea a
înmormântării mamei sale? Nu-și putea aminti în acel moment. Își aminti doar
că plecase… și zilele sumbre – luni, ani – care urmaseră. Bărbații. Drogurile.
Își abandonase fiica în ziua aceea, o lăsase în grija statului.
Autobuzul ajunse la terminalul de feriboturi și se opri cu un hârâit. Dorothy
coborî și se îmbarcă pe feribotul de Bainbridge.
Mai fusese acolo? Nu credea; sau, dacă fusese, fusese probabil beată ori drogată,
pentru că nu-și putea aminti.
Era o insulă cochetă și foarte bine întreținută, cu magazinașe pitorești și străzi
liniștite. În mod cert, genul de comunitate unde toți locuitorii se cunosc între ei,
iar o persoană ca ea ieșea în evidență, chiar îmbrăcată decent.
Știa că dacă nu ar fi fost sub efectul tratamentului, ar fi luat-o imediat razna.
Dar grație medicamentelor pe care le lua, era în regulă. Gândea rațional, și asta
conta cel mai mult. Ani la rând urâse schimbările de dispoziție pe care i le
dădeau pastilele. În schimb, în prezent, în fiecare zi avea o stare de spirit
echilibrată și constantă.
Totuși, ce n-ar da să bea ceva… Doar un pahar.
Băgă mâna în buzunarul hainei și strânse în palmă medalia primită la ultima
întâlnire de terapie, după nouă luni de abstinență. Curând, avea să o primească
pe cea de zece luni. Pas cu pas.
Coborî de pe feribot împreună cu valul de localnici și de turiști, trecu de
terminal și ieși la soare. Urmând îndrumările primite, o luă la picior prin orașul
liniștit în această zi de început de octombrie. Distanța până la biserica catolică
era mai mare decât crezuse, așa că ajunsă acolo, constată că întârziase. Slujba
începuse deja. Ușa imensă cu două canaturi era închisă. Făcuse multe lucruri rele
la viața ei, dar nu avea de gând să intre singură în acea biserică.
Găsi o bancă sub niște arțari din capătul parcării și se așeză sub coroanele lor
multicolore. Deasupra ei, o frunză ruginită se desprinse de pe creangă și pluti
către pământ. Dorothy o dădu la o parte și rămase pe gânduri, privindu-și fix
mâinile.
Când ridică din nou privirea, o văzu pe Tully singură în fața bisericii. Se ridică
în picioare și începu să înainteze, dar se opri.
Parcarea se umplea de oameni. Din biserică se revărsa afară mulțimea de
oameni îndoliați. Câțiva dintre ei se adunară în jurul lui Tully.
Familia lui Kate, probabil. Un bărbat superb, o frumoasă adolescentă și doi
băieței cu părul vâlvoi.
Margie o strânse în brațe pe Tully, care începu să plângă în hohote în brațele ei.
Dorothy se retrase în umbră, sub copaci. Mare idioată fusese să creadă că ea
avea loc acolo, că prezența ei putea fi de vreun ajutor.
Fiica ei era înconjurată de oameni care o îndrăgeau și pe care și ea îi îndrăgea.
Aveau să-și petreacă această zi împărtășind pierderea suferită. Nu așa procedau
oamenii? Familiile, în general?
Aceste gânduri o întristară nespus pe Dorothy, făcând-o să se simtă bătrână și
stoarsă de vlagă. Bătuse atâta drum, ghidată de o rază de speranță care acum se
stinse.
Nu are rost să te amăgești, să știi. Plus că nu avem tot timpul din lume. Aud
vocea lui Kate și, sincer, îmi doresc să n-o fi auzit. Acum vezi, nu-i așa?
Sunt ca un copilaș care închide strâns ochii, sigură că în bezna în care mă
cufund singură nu pot fi văzută. Asta îmi doresc acum: să dispar. Nu vreau să mă
mai îndrept spre lumină aruncând încă o privire în urmă, asupra vieții mele. E
prea dureros.
Te ascunzi de mine.
– Serios? Nu mai spune. Vouă, celor morți, nu vă e dor de nimic.
O simt că se apropie; e ca o văpaie ce vine tot mai aproape. Steluțe galbene și
albe explodează pe nesfârșitul întuneric al viziunii mele onirice. Simt miros de
lavandă și de deodorant Love’s Baby Soft… și de marijuana.
Asta mă aduce înapoi.
Deschide ochii.
Felul în care o spune mă face să mă răzgândesc. Fac ce îmi cere, dar, înainte
chiar de a vedea afișul cu David Cassidy și de a-l auzi pe Elton John cântând
„Goodbye Yellow Brick Road“, știu unde mă aflu. Înapoi în dormitorul meu din
casa de pe Aleea cu licurici. Vechiul meu pick-up este pe noptieră, alături de un
teanc de discuri de vinil.
Dorothy. „Goodbye Yellow Brick Road.“ Orașul de smarald. Cum de nu am
observat nenumăratele indicii evidente din viața mea? Am fost mereu o fetiță,
pierdută pe tărâmul din Oz, căutând o cale de a mă convinge că nicăieri nu e mai
bine decât acasă…
Kate este lângă mine. Stăm amândouă pe patul meu, în casa de pe Aleea cu
licurici, sprijinite de tăblia jerpelită. Nu văd nimic altceva decât un afiș galben pe
care scrie RĂZBOIUL NU ESTE SĂNĂTOS PENTRU COPII ȘI ALTE
VIETĂȚI.
Acum vezi, nu-i așa? întreabă Kate din nou, mai încet de data asta.
Eu nu vreau să mă gândesc deloc la asta – ziua în care mama a venit să mă
„ajute“ cu „dependența“ mea. În ce privință am mai greșit? Dar înainte să-i
răspund, se mai aude o voce șoptindu-mi în ureche. Îmi pare rău.
Dumnezeule!
Este mama mea. Spațiul dormitorului se destramă. Simt miros de dezinfectant.
Mă întorc și mă uit la Kate.
– E aici? Sau acolo? La spital, adică?
Ascultă, spune Kate cu blândețe. Închide ochii.
3 septembrie 2010
Ora 16.57
– Doamnă? Doamnă? Coborâți?
Dorothy reveni cu o tresărire în clipa prezentă. Se afla în taxiul parcat în fața
intrării de primiri urgențe a spitalului. Plăti cursa, dându-i taximetristului un
bacșiș prea mare, apoi deschise portiera și coborî în ploaie.
Drumul până la intrare o deprimă. Fiecare pas i se părea un act de voință
inimaginabilă, și Dumnezeu îi era martor că nu fusese niciodată dăruită cu o
voință de fier.
Traversând holul de la intrare, se simți nelalocul ei, o bătrână hipiotă
neîngrijită într-o lume a tehnologiei moderne.
Se opri la recepție și își drese glasul.
– Sunt Doro… Cloud Hart, spuse ea repede. Vechiul nume îi suna prost în
urechi, dar pe cel de Cloud îl știa Tully. Mama lui Tully Hart.
Femeia de la recepție încuviință din cap și îi dădu numărul salonului.
Scrâșnind din dinți și strângând din pumni, Dorothy se îndreptă spre lift și
urcă la etajul patru. Simțind că devine tot mai emoționată cu fiecare pas, străbătu
culoarul pardosit cu un linoleum albicios până în sala de așteptare, care era
aproape goală: câteva scaune în nuanța muștarului, o femeie așezată la un
pupitru, câteva televizoare pornite fără sonor. La emisiunea Roata norocului,
moderatoarea Vanna White întoarse litera R.
O izbi mirosul din acel loc – un amestec de dezinfectant și mâncare de cantină.
Toată viața, se străduise din răsputeri să se țină departe de spitale, și, cu toate
astea, se trezise în ele de câteva ori.
Margie ședea în sala de așteptare. Când o văzu pe Dorothy intrând, femeia lăsă
jos lucrul de mână și se ridică.
Lângă ea era un bărbat chipeș, soțul lui Kate. El o urmări pe Margie cu privirea
și se încruntă. Apoi se ridică și el încet în picioare. Dorothy îl mai văzuse de la
depărtare la înmormântarea lui Kate; era mai alb acum. Slăbise.
Margie veni spre ea cu brațele întinse.
– Mă bucur că ai găsit biletul de la mine. L-am rugat pe Bud să ți-l înfigă în ușă.
Nu am avut timp să te caut.
– Mulțumesc, spuse Dorothy. Cum e Tully?
– Fata noastră este o luptătoare, spuse Margie.
Dorothy se simți cuprinsă de emoție – și de dor, nu știa prea bine. Fata noastră.
Ca și cum ea și Margie ar fi fost amândouă mamele lui Tully. Dorothy și-ar fi
dorit să fi fost adevărat – dar numai Margie putea pretinde că deține acel rol, la
urma urmei. Dădu să spună ceva – habar nu avea ce anume –, când bărbatul se
apropie de ele. Văzându-i furia din priviri, lui Dorothy îi pieri glasul.
– Îl mai ții minte pe Johnny, spuse Margie. Soțul lui Katie și prietenul lui Tully.
– Ne-am întâlnit acum câțiva ani, spuse Dorothy încet.
Nu era o amintire plăcută.
– Nu i-ai făcut decât rău, spuse el cu voce calmă.
– Știu.
– Dacă îi faci rău și de data asta, vei avea de-a face cu mine. Ai priceput?
Dorothy înghiți în sec, dar nu-și luă ochii de la el.
– Mulțumesc.
– Pentru ce? întrebă Johnny, încruntându-se.
– Pentru că ai iubit-o.
El păru surprins.
Margie o luă pe Dorothy de braț și o conduse prin hol până la secția de terapie
intensivă, la niște saloane luminoase cu pereți din sticlă, dispuse în evantai în
jurul unui birou central al asistentelor. Margie o lăsă acolo și se duse să stea de
vorbă cu femeia de la recepție.
– În regulă, spuse Margie când se întoarse. Salonul ei e cel de acolo. Te poți
duce să vorbești cu ea.
– N-o să mă vrea lângă ea.
– Vorbește cu ea, Dorothy. Doctorii sunt de părere că ajută.
Dorothy se uită la peretele din sticlă; înăuntru, patul era ascuns după o perdea.
– Doar vorbește cu ea.
Dorothy dădu aprobator din cap. Se puse în mișcare, târșâindu-și picioarele, tot
mai speriată cu fiecare pas, paralizată de teamă.
Mâna îi tremura foarte tare când o întinse să deschidă ușa.
Inspiră adânc și se duse spre pat.
Tully zăcea întinsă acolo, înconjurată de aparate care scoteau tot felul de sunete
bizare. Un tub de plastic transparent îi ieșea din gura flască. Fața îi era deformată,
zgâriată, tumefiată. Nu mai avea păr, și un tub de plastic îi intra în cap. Un braț îi
era în ghips.
Dorothy trase un scaun lângă pat și se așeză. Știa ce ar fi vrut Tully să audă. Era
motivul pentru care fiica ei venise la Snohomish; dorise același lucru de-a lungul
anilor și îl ceruse într-o mie de feluri. Adevărul. Povestea lui Dorothy. Povestea
lor.
– Pe când eram copil, California era o frumoasă așezare cu dumbrăvi de citrice,
nu parcări și autostrăzi. Sondele se mișcau continuu, când sus, când jos,
pompând petrol de pe dealuri, ca niște călugărițe uriașe ruginite făcând mătănii.
Primul McDonald’s. Îmi amintesc când au început să construiască Disneyland, și
tata spunea că Walt era „nebun de legat“ să bage atâția bani într-un carnaval
pentru copii, vorbi ea încet, lent, alegând cu atenție fiecare cuvânt.
Noi eram ucraineni. Știai asta? Nu, bineînțeles că nu. Nu ți-am spus nimic
despre viața mea și despre moștenirea ta. Cred că acum a sosit momentul. Ai vrut
mereu să știi povestea mea. Așa că iat-o.
Pe când eram doar o fetișcană, eu…
credeam că înseamnă „urâtă“ – ucraineană – și ar fi fost foarte posibil. A fost
primul secret pe care am învățat să îl țin.
Să ne acomodăm. Să nu ieșim în evidență. Să fim americani. Asta conta pentru
părinții mei în strălucitoarea lume lipsită de autenticitate a anilor ’50.
Nu poți înțelege cum este, pun pariu. Tu ești un copil al anilor ’70, rebel și
liber. Tu ai crescut în preajma unor oameni care purtau bandane cu totul și cu
totul diferite.
În anii ’50, fetele erau ca păpușile.
Extensii ale părinților noștri. Proprietatea lor. Trebuia să fim perfecte, să nu
avem nimic în cap, în afară de strădania de a le face pe plac părinților, de a lua
note bune și de a ne mărita cu băieții perfecți. E greu să te gândești acum, în
lumea asta perfectă, cât de mult conta să te măriți bine.
Noi, fetele, trebuia să fim amabile, să facem cocktailuri și copii, dar pe ambele
doar după căsătorie.
Noi am locuit într-una din primele fundături din districtul Orange. Se numea
Rancho Flamingo și era alcătuit din case construite în stilul fermelor, plasate pe
niște loturi de teren identice dispuse în formă de potcoavă, cu pajiști verzi
frumos întreținute în fața caselor. Dacă erai boier cu adevărat, aveai și piscină.
Petrecerile la piscină erau la modă. Mi le amintesc pe prietenele mamei mele
adunate pe marginea piscinei, îmbrăcate în costume de baie și purtând pe cap
căști de înot din cauciuc decorate cu flori, fumând și bând în timp ce bărbații
beau martini în jurul grătarului. Când, în cele din urmă, cineva sărea în piscină,
erau cu toții turmentați.
Sfârșiturile de săptămână se desfășurau într-o petrecere continuă. Ciudat este
faptul că eu îmi amintesc un singur lucru, și anume că îi priveam pe adulți. Pe
vremea aceea, copiii trebuiau văzuți, dar nu și auziți.
Sincer, nu prea m-am gândit la asta în copilărie. Știam să mă fac invizibilă.
Nimeni nu mă băga în seamă. Eram o fetiță ciudată, cu păr creț și sprâncene
groase care îmi umbreau chipul. Tata obișnuia să spună că am față de evreică –
înjura când spunea asta, iar eu nu înțelegeam de ce îl deranja, de ce îl deranjam
eu –, dar era evident că așa stăteau lucrurile. Mama îmi spunea să fiu pur și
simplu cuminte și să mă port cuviincios.
Așa am făcut.
Am fost cuminte, atât de cuminte că i-am pierdut pe cei câțiva prieteni pe care
mi-i făcusem în școala primară. Când am ajuns la liceu, eram o inadaptată, sau
poate nu chiar o inadaptată, probabil că eram doar invizibilă. Pe atunci, lumea se
transforma, dar noi nu știam asta. Lucruri teribile, tot felul de nedreptăți, se
petreceau în jurul nostru, dar noi nu băgam de seamă. Priveam în altă parte.
Negrii, hispanicii, evreii nu se amestecau cu noi. Părinții mei nu vorbeau
niciodată despre originile noastre. Prima dată când am întrebat dacă ucrainenii
erau un fel de comuniști, aveam paisprezece ani. Tata m-a plesnit de-am văzut
stele verzi.
Am fugit la mama. Ea era în bucătărie, la tejgheaua melaminată de un verde-
avocado; avea un șorț pus peste o rochie de casă bleu, fumând o țigară în timp ce
turna un amestec de supă de ceapă într-un castron cu smântână.
Plângeam de mama focului și simțeam cum mi se formează o vânătaie pe
obraz. Tata m-a lovit, am spus.
Ea s-a întors încet, cu țigara într-o mână și oala goală de supă în cealaltă. S-a
uitat la mine prin ochelarii cu ramă neagră, decorată cu mici ștrasuri și în formă
de ochi de pisică și m-a întrebat: Ce-ai făcut?
Eu? Am tras cu nesaț aer în piept. Mama a tras un fum din țigara Lucky Strike
fixată într-un portțigaret, apoi a expirat.
Atunci am înțeles că eu greșisem. Făcusem ceva rău. Și fusesem pedepsită. Dar
oricât aș fi analizat acel episod, tot nu reușeam să îmi dau seama cu ce greșisem
atât de rău.
Dar știam că nu puteam povesti nimănui.
Atunci a început declinul meu. Nu știu cum altfel să descriu ce mi s-a
întâmplat. Pe urmă, lucrurile s-au înrăutățit. În vară, corpul meu a început să se
transforme. Mi-a venit menstruația (Acum ești femeie, a spus mama, punându-
mi în mână un tampon și o centură, să nu care cumva să ne faci de râs sau să intri
în belele) și mi-au crescut sânii. Prima dată când am apărut la o petrecere la
piscină într-un costum de baie Annette Funicello din două piese, l-am auzit pe
domnul Orrowan, vecinul de alături, scăpându-și paharul de martini. Tata m-a
prins de braț atât de strâns, că mi-am simțit osul pârâind când m-a târât în casă
și m-a împins într-un colț, reproșându-mi că arăt ca o vampă.
Felul în care m-a privit a fost mai rău decât acea palmă peste față. Am știut că
vrea altceva de la mine, ceva cumplit și inexplicabil, dar nu am înțeles ce anume.
Atunci.
Într-o noapte, pe când aveam cincisprezece ani, a venit în camera mea. Era beat
și mirosea a tutun, și mi-a făcut rău. Nu cred că e nevoie să spun mai mult de
atât.
După aceea, a spus că a fost vina mea pentru că mă îmbrăcam ca o vampă. Eu l-
am crezut. Era tatăl meu. Eram obișnuită să cred tot ce spune.
Am încercat să vorbesc cu mama – și nu doar o dată –, dar ea începuse să mă
evite, se răstea la mine din orice fleac. Îmi cerea tot timpul să plec în camera mea
sau să ies la plimbare. Nu suporta să mă vadă. Era evident.
După aceea, am încercat să mă fac nevăzută. Îmi încheiam bluzele până la gât și
nu mă mai machiam deloc. Am devenit tăcută, nu mi-am mai făcut prieteni noi
și i-am pierdut pe cei câțiva pe care îi aveam.
Așa s-a desfășurat viața mea luni întregi. Tata se îmbăta tot mai des, fiind tot
mai furios și mai rău, iar eu deveneam tot mai tăcută, mai deprimată, iar
disperarea mea creștea, dar credeam că îmi e bine. Mă descurcam, până într-o zi,
când un coleg de clasă a arătat cu degetul spre mine, râzând, și toți i s-a alăturat.
Sau așa mi s-a părut mie. A fost ca în scena aia din filmul Brusc, vara trecută,
când băieții se întorc spre Liz Taylor și spre tipul care o însoțește. Vorace, lacomi,
insistenți. Am început să țip, să plâng, să mă trag de păr. În clasă, s-a așternut
liniștea. Am ridicat privirea, îngrozită de ceea ce făcusem. Profesoara m-a
întrebat ce s-a întâmplat, iar eu am rămas holbându-mă la ea, până când ea a
pufnit dezaprobator și m-a trimis la director.
Aparențele. Asta era tot ce conta pentru părinții mei. Nu le-a păsat de ce
plânsesem în clasă, de ce mă trăsesem de păr, ci doar faptul că făcusem această
scenă în public.

Capitolul 21
Au spus că e spre binele meu să merg la spital.
Ești o fată rea. Toată lumea are probleme, de ce ești atât de egoistă? Bineînțeles
că tatăl tău te iubește. Ce motiv ai să spui niște lucruri atât de îngrozitoare?
Ai crede că nu există universuri paralele, dar există. Acestea pot coexista în
interiorul tău. În clipa asta, e posibil să fii o fată ca oricare alta, iar în următoarea
o cochilie goală. Poți coti pe altă stradă – sau deschide ochii în propriul dormitor
cufundat în beznă – și păși într-o lume care seamănă cu a ta, și nu prea.
Spitalul – ei îl numeau sanatoriu – se afla într-un alt oraș. Nici acum nu știu
unde. Putea prea bine să fie și pe Marte.
M-au pus în cămașă de forță. Nu dorea nimeni să îmi fac rău singură, sau cel
puțin așa au afirmat bărbații ăia în halate albe care au venit să mă ia.
Așadar, am ajuns la spital. O fată de șaisprezece ani, cheală pe alocuri, legată
fedeleș ca o gâscă și urlând. Mama plângea de fiecare dată când se uita la mine,
dar nu pentru că eu sufeream și mă durea. Ci pentru că urlam prea tare. Tata nici
măcar nu s-a sinchisit să vină cu noi.
Ocupă-te tu de asta, Ma, a spus el.
Asta.
Când am ajuns acolo, locul arăta ca o închisoare amplasată pe un deal.
Ai să fii cuminte? Îți scoatem cămașa de forță dacă ești cuminte.
Am promis să fiu cuminte, și știam că asta înseamnă să tac. În anii ’50, fetele
cuminți erau fete tăcute. M-au dezlegat și m-au lăsat să urc treptele late din
marmură. Mama mergea lângă mine, dar nu destul de aproape cât să mă atingă,
de parcă aveam vreo boală contagioasă. Am pășit în această negură în care eram
nici trează, nici adormită. Am aflat ulterior că mă sedaseră. Eu nu-mi amintesc.
Îmi amintesc doar că am urcat acele trepte; aveam senzația că merg pe sub apă.
Știam unde mă aflu și ce văd, dar totul era confuz și nu apreciam corect
proporțiile.
Îmi doream nespus ca mama să mă țină de mână. Sunt aproape sigură că mă
tot rugam de ea, ceea ce o făcea să grăbească și mai mult pasul. Toc, toc, toc.
Acesta era sunetul scos de tocurile ei pe treptele din marmură. Ținea atât de
strâns în mână cureaua de lac a poșetei, că am crezut c-o s-o rupă.
În incinta ospiciului, tot personalul era îmbrăcat în alb și purta pe chip o mină
sumbră. Cred că atunci am observat zăbrelele de la ferestre. Îmi amintesc ce mi-
am zis: că arăt ca o fantomă și m-aș putea strecura printre gratii, dacă îmi pun
asta în cap.
Doctorul avea un nume de țesătură – velur sau catifea, ceva de genul ăsta. Avea
o gură țuguiată și un nas borcănat și roșu de alcoolic. Când l-am văzut, m-a
umflat râsul. Mi-au dat lacrimile de atâta râs, iar mama a șuierat către mine
printre dinți: Potolește-te, pentru numele lui Dumnezeu, și degetele i s-au încleștat
din nou pe bareta poșetei.
Luați loc, domnișoară Hart.
Am făcut cum mi s-a cerut și mi-a pierit râsul. Am conștientizat liniștea aceea
mormântală din birou, apoi lumina ciudată. Nu existau ferestre. Am presupus că
prea multe persoane văzuseră nasul borcănat al domnului Bumbac și se
aruncaseră pe fereastră.
Știi de ce te afli aici? m-a întrebat dr. Mătase.
Sunt bine acum.
Nu, Dorothy. Fetele care se simt „bine“ nu se trag de păr, nu urlă și nu
proferează acuzații nefondate la adresa oamenilor care le iubesc.
Exact, a spus mama tăios. Bietul Winston e copleșit. Ce se întâmplă cu ea?
Am privit neajutorată la dr. Lână. El a spus: Te putem ajuta să te simți mai bine
dacă vei fi fată cuminte.
Nu l-am crezut. M-am întors către mama și am implorat-o să mă ia acasă, și
am jurat că voi fi cuminte.
Am căzut în genunchi lângă ea, urlând deznădăjduită. I-am spus că nu am vrut
să fiu rea și că îmi pare rău. Vedeți? i s-a adresat ea doctorului Mătase. Vedeți?
N-a fost chip s-o fac să înțeleagă cât regretam și cât de speriată eram, așa că am
început să zbier și să plâng. Știam că nu procedez deloc bine, făceam prea multă
gălăgie. Am căzut în față, m-am lovit la cap de brațul tare din lemn al fotoliului
în care ședea mama.
Am auzit-o pe mama răcnind: FACEȚI-O SĂ SE OPREASCĂ.
Am simțit pe cineva în spatele meu – niște oameni care m-au înșfăcat și m-au
ținut strâns.
Când m-am trezit, nu știu cât de târziu să fi fost, eram în pat; aveam
încheieturile mâinilor și gleznele legate atât de strâns, că nu mă puteam mișca.
Au început să apară în jurul meu niște oameni în alb, agitându-se. Mi-aduc
aminte că voiam să țip, încercam să o fac, dar nu-mi ieșea nici un sunet pe gură.
Oamenii ăia îmi făceau ceva, dar nici măcar nu mă vedeau.
Am auzit un obiect rostogolindu-se și mi-am dat seama că încă puteam
întoarce capul, deși cu mult efort. O asistentă – mai târziu i-am aflat numele,
Helen – aducea în salon un aparat pe rotile. L-a oprit lângă pat.
Cineva mi-a atins capul, mi-a uns tâmplele cu o alifie rece. Am întors capul în
cealaltă parte și am auzit o voce spunând: Fir-ar să fie, apoi am simțit niște degete
prinzându-mi părul.
Helen s-a aplecat deasupra mea, atât de aproape că îi puteam vedea perișorii
negri din nări. Nu-ți fie teamă. Se termină numaidecât.
Am simțit că îmi dau lacrimile. Ce patetic că un gest atât de mărunt de
bunătate mă făcea să plâng!
A venit apoi dr. Vată, țanțoș, cu nasul lui borcănat. S-a aplecat deasupra mea
fără un cuvânt și mi-a lipit niște plăcuțe metalice reci pe tâmple. Le simțeam ca
pe niște cercuri de gheață, reci și fierbinți în același timp, și am început să cânt.
Să cânt.
Ce dracului o fi fost în mintea mea? Nu a fost de mirare că m-au crezut cu toții
nebună. Stăteam acolo, întinsă pe pat, lacrimile îmi șiroiau din ochi, și cântam
„Rock Around the Clock“ cât mă țineau bojocii.
Doctorul mi-a fixat o curea pe frunte. Am încercat să-i spun că mă doare, că
mi-e frică, dar nu mă puteam opri din cântat. Mi-a îndesat ceva în gură și mi-a
venit să vomit.
Toată lumea s-a tras înapoi și îmi aduc aminte că eu m-am gândit: Bombă! Mi-
au legat o bombă de cap și acum am să explodez. Am încercat să scuip chestia aia
din gură și apoi…
Este imposibil de descris șocul pe care l-am trăit. Acum știu, trupul mi-a fost
străbătut de un impuls de curent electric ca un trăsnet. M-am zgâlțâit ca o păpușă
de cârpă și am făcut pe mine. Auzeam un piuit ascuțit, strident. Am crezut că o
să-mi crape toate oasele. Când, în sfârșit, mi-au dat drumul, am rămas inertă în
pat, fără viață, mai mult moartă decât vie. Auzeam cum îmi picură urina pe
podeaua de linoleum.
Gata, a spus Helen, hai că n-a fost prea rău, nu-i așa?
Am închis ochii și m-am rugat la Iisus să mă ia la El. Nu știam cu ce greșisem
atât de rău încât să merit o asemenea pedeapsă și îmi doream o mamă, dar nu pe
mama mea, și sigur nu mi-l doream nici pe tata. Presupun că îmi doream pe
cineva care să mă țină în brațe, să mă iubească și să mă asigure că va fi bine.
Dar… ei bine, visam la cai verzi pe pereți.
Poate crezi că sunt vreo proastă pentru că m-ai văzut drogată de atâtea ori, dar
sunt isteață. Nu mi-a luat mult să înțeleg cu ce o dădusem în bară. Oh, știam prea
bine ce așteptări aveau părinții de la mine înainte de a ajunge la spital, dar nu
știusem prețul nesupunerii. L-am aflat. Oh, și cum l-am mai aflat!
Fii cuminte. Taci. Fă ce ți se spune. Nu răspunde cu o altă întrebare la
întrebările directe, nu spune niciodată că nu știi, nu spune niciodată că tatăl tău
abuzează de tine. Nu spune nimănui că mama ta știe ce ți se întâmplă și nu îi
pasă. Oh, nu. Și nu spune niciodată că îți pare rău. El urăște asta mai mult decât
orice.
Eram o epavă când venisem la ospiciu. Dar am învățat să supraviețuiesc.
Dădeam din cap, zâmbeam, înghițeam toate pastilele prescrise și întrebam când
vine mama. Nu mi-am făcut prieteni pentru că celelalte fete erau „rele“ și aveau
probleme. Mama nu ar fi fost niciodată de acord. Cum m-aș fi putut împrieteni
cu o fată care își crestase încheieturile mâinilor sau dăduse foc câinelui familiei?
Am rămas retrasă în mine. Tăcută. Zâmbitoare.
Timpul trecea ciudat acolo. Îmi amintesc că vedeam cum își schimbă frunzele
culoarea și cad din copaci, dar ăsta e singurul mod în care percep eu trecerea
timpului. Într-o zi, după încă un tratament cu șocuri electrice, mă aflam în
„camera de jocuri“ – o numeau așa, presupun, pentru că pe mese erau table de
șah. Ședeam într-un scaun cu rotile, cu fața către fereastră. Începuseră să-mi
tremure mâinile, și eu încercam să le ascund, ca să nu bage nimeni de seamă.
Dorothy Jean?
Vocea mamei nu sunase niciodată mai suav. M-am întors încet și mi-am ridicat
bărbia ca să o pot vedea.
Mi s-a părut mai slabă decât mi-o aminteam; avea părul perfect coafat. Purta o
fustă groasă în carouri și un pulover cu guler Peter Pan, iar la ochi, nelipsiții
ochelari cu rame din os. Ținea bareta poșetei cu ambele mâini, și de data asta
purta mănuși.
Mami, am spus eu, făcând eforturi să nu plâng.
Ce mai faci?
Mai bine. Jur. Pot veni acasă? Voi fi cuminte.
Doctorii spun că poți. Sper să aibă dreptate. Nu pot să cred că locul tău e printre
acești… oameni. S-a uitat împrejur, încruntându-se.
De aceea purta mănuși. Nu voia să se molipsească de nebunie. Presupun că ar fi
trebuit să mă bucur că nu avea o problemă să mă atingă, să respire aerul pe care îl
expiram eu între noi. Și am încercat să fiu fericită după aceea, chiar am încercat.
Mi-am luat politicoasă rămas-bun de la dr. Gabardină și am dat mâna cu Helen,
silindu-mă să zâmbesc când aceasta i-a spus mamei mele că i-a făcut o mare
plăcere să mă aibă pacientă. Am urmat-o pe mama până la Cryslerul ei mare,
albastru și m-am așezat pe bancheta de piele din spate. Ea și-a aprins imediat o
țigară, iar când a băgat mașina în viteză, scrumul a căzut pe scaun. Așa mi-am
dat seama că era supărată. Mama detesta dezordinea.
Când am ajuns acasă, am văzut locul. Cu adevărat. Casa cu un etaj, decorată
astfel încât să arate ca și cum ar fi făcut parte dintr-o fermă, uși de garaj
asemenea celor de hambar și traforaj în stil western în jurul ferestrelor. În fața
casei, un jocheu din metal cu fața înnegrită ținea o plăcuță pe care scria Bine ați
venit.
Totul era o minciună gogonată, iar o minciună iese în evidență în acel univers
paralel. Odată ce o vezi înseamnă că te-ai schimbat. E cu neputință să îți scape
vederii.
Mama nu m-a lăsat să cobor din mașină pe alee. Nu afară, unde m-ar fi putut
vedea vecinii. Rămâi acolo, a șuierat printre dinți, trântind portiera și deschizând
garajul. Odată intrate în garaj, am coborât. Am mers pe întuneric, apoi am intrat
în camera de zi cu aspect ultramodern, puternic luminată, cu mobilierul ei
futurist cu forme aerodinamice. Tavanul ascuțit, înalt fusese decorat cu pietricele
colorate. Ferestre imense dădeau înspre piscina din spate, decorată în tematică
polineziană. Șemineul era instalat într-un perete clădit din pietre albe uriașe.
Mobila era argintie, lucioasă.
Tata stătea lângă șemineu, îmbrăcat încă în costumul lui Frank Sinatra, cu un
martini într-o mână și o țigară Camel aprinsă în cealaltă. Genul de țigară pe care
o fuma John Wayne – țigară autentică americană. M-a privit prin ochelarii cu
ramă de sârmă. Deci, te-ai întors.
Doctorii spun că s-a făcut bine, Winston, a spus mama.
Oare?
Ar fi trebuit să-i trag cretinului ăluia o înjurătură strașnică, dar am rămas
locului, veștejindu-mă ca o floare sub privirea lui neîndurătoare. Acum,
cunoșteam prețul nesupunerii. Mi-era limpede cine deține puterea în lumea asta,
și, sigur, aceea nu eram eu.
Plânge, pentru numele lui Dumnezeu.
Nici măcar nu mi-am dat seama de asta înainte să o spună el. Și, totuși, nu am
scos un sunet.
Acum știam ce așteptări erau de la mine.
Când m-am întors acasă de la ospiciu, eram intangibilă. Comisesem ceva
inimaginabil în Rancho Flamingo – făcusem o scenă urâtă, îmi făcusem părinții
de râs –, iar după aceea, am devenit un fel de animal căruia i se permitea doar să
trăiască în preajma oamenilor, la capătul unui lanț țeapăn.
În zilele noastre, emisiuni ca a ta și a doctorului Phil le recomandă oamenilor
să vorbească despre propriile suferințe și despre poverile pe care le porți pe
umeri. Pe vremea mea, era fix invers. Unele lucruri nu trebuiau spuse niciodată,
iar problema mea se încadra în această categorie. În rarele ocazii în care mama
pomenea accidental perioada de stat la ospiciu – lucru pe care încerca să nu-l
facă niciodată –, folosea termenul vacanță. Singurul moment când m-a privit în
ochi și a rostit cuvântul spital a fost chiar în ziua revenirii mele acasă.
Îmi amintesc că în seara aceea puneam masa pentru cină, încercând să pricep
ce anume ar trebui să fiu. M-am întors încet ca să mă uit la mama, care era în
bucătărie, amestecând cu lingura în ceva. O mâncare de pui, cred. Părul ei,
castaniu încă pe vremea aceea – vopsit, bănuiesc –, semăna cu o perucă plină de
bucle atent aranjate, care nu i-ar fi stat bine nimănui altcuiva. Avea un chip care
azi ar trece drept plăcut; ascuțit, cu o tentă masculină, frunte lată și pomeți înalți.
Purta ochelari ochi de pisică cu rame negre din os și un costum tricotat din două
piese gri-antracit. Înfățișarea ei nu emana nici un strop de blândețe.
Mamă? am spus eu încet, venind lângă ea.
Ea a ridicat capul doar atât cât să se uite la mine.
Când viața îți oferă lămâi, Dorothy Jean, faci limonadă.
Dar el…
Ajunge, s-a răstit ea. Nu vreau să mai aud un sunet despre asta. Trebuie să uiți.
Uită tot și vei învăța să zâmbești din nou cât ai bate din palme. La fel ca mine. A
făcut ochii mari în spatele lentilelor, implorându-mă. Te rog, Dorothy. Tatăl tău
nu va tolera asta.
Nu mi-am dat seama dacă a vrut să mă ajute și eu nu am știut cum sau dacă
nici măcar nu i-a păsat. Dar știam că dacă mai mărturiseam vreodată adevărul,
sau dacă îmi arătam cumva suferința, tata m-ar fi alungat, iar ea nu s-ar fi opus.
Existau, negreșit, locuri mai rele decât cel unde fusesem eu. Știam asta acum.
Auzisem la ospiciu niște povești crunte.
Am înțeles.
În noaptea aceea, fără să mă schimb măcar de haine, m-am urcat în patul meu
de fetiță și am căzut într-un somn adânc și agitat.
El m-a trezit, desigur. Așteptase probabil în tot acest timp. Cât fusesem plecată,
furia lui crescuse enorm. Îl umilisem cu „minciunile“ mele.
Acum trebuia să îmi dea o lecție.
I-am spus că îmi părea rău – ce greșeală teribilă! M-a ars cu țigara și mi-a spus
să îmi țin pliscul. L-am fixat cu privirea. Asta l-a înfuriat și mai tare, tăcerea mea.
Dar era tot ce aveam. Îmi învățasem lecția, clar. Nu l-am putut împiedica să
abuzeze de mine, dar când s-a uitat la mine, în noaptea aceea, a văzut ceva ce nu
mai văzusem până atunci. L-aș fi putut pârî din nou. Fetele fac copii, să știi, i-am
șoptit eu încet. Dovadă.
El s-a retras și a plecat, trântind ușa. A fost ultima oară când a mai venit în
patul meu, dar nu și ultima oară când mi-a făcut rău. Doar dacă mă uitam la el,
mă lovea. Acum stăteam în pat noapte de noapte, așteptând cu sufletul la gură și
întrebându-mă când avea să se răzgândească și să revină la vechile obiceiuri.
Mai mult decât atât, la școală a fost și mai rău după ce m-am întors din ospiciu.
Dar am supraviețuit. Am ținut ochii în pământ și am ignorat privirile și
chicotelile colegilor. Nu eram în toate mințile, și toată lumea știa asta. Ciudat
lucru, asta mă consola. Nu mai trebuia să mă prefac.
Mama nu putea suporta noul meu comportament, hainele lălâi pe care le
purtam, părul nearanjat și ochii cârpiți de somn. De câte ori mă vedea, mă privea
critic și bombănea: Of, Dorothy Jean, n-ai strop de mândrie în tine?
Dar mie îmi plăcea să fiu un observator detașat și să privesc înăuntru. Vedeam
lucrurile mult mai limpede.
În California, eram pe culmile unei noi lumi la sfârșitul acelei ere. Se construiau
suburbii; lua naștere noul vis american. Totul arăta impecabil. Aveam centre
comerciale cu acoperișuri în stil avangardist și localuri unde comandam
hamburgeri direct din mașină. Din poziția de observator detașat, vedeam
lucrurile cu claritate. Abia după ce am luat-o pe cărări greșite, am băgat de seamă
clicile care populau coridoarele școlii noastre. Existau acei copii populari, care se
îmbrăcau după ultima modă, făceau baloane de gumă de mestecat când vorbeau
între ei și conduceau mașinile noi strălucitoare ale părinților pe bulevard
sâmbătă seara. Se strângeau în găști zgomotoase la Bob’s Big Boy, se urcau în
mașini și străbăteau de la un capăt la altul bulevardul toată noaptea, fluturând
mâinile, făcând întreceri, râzând tare. Aceștia erau copiii pe care îi îndrăgeau
profesorii; băieți care marcau punctele câștigătoare în partidele de fotbal și fete
care vorbeau despre facultate și cheltuiau banii părinților. Respectau regulile, sau
lăsau impresia că o fac, iar mie mi se păreau cumva din altă lume, imuni la
suferințele care pe mine mă copleșeau.
În primăvara din clasa a noua, am început să îi observ pe ceilalți copii, pe cei pe
care nu-i văzusem până atunci, cei care trăiau în cartierele mărginașe ale
orașului. Acum erau invizibili ca mine, iar a doua zi, erau omniprezenți,
îmbrăcați ca James Dean în Rebel fără cauză, cu părul pieptănat pe spate și dat cu
gel, purtând în mânecile bluzelor pachete de țigări. Gecile din piele neagră se
alăturau gecilor de colegiu.
La început, i-am numit huligani, pe urmă, rebeli. Ar fi trebuit să fie o insultă,
dar ei râdeau, își aprindeau țigările și îi luau în zeflemea pe cei care le erau
„superiori“. Peste noapte, au început să circule zvonuri despre tot felul de bătăi și
încăierări.
Pe urmă, un băiat „bun“ a fost ucis într-o cursă de mașini, și s-a dezlănțuit furia
în comunitatea noastră.
Simțeam că mânia aceea mă reprezintă. Nu mi-am dat seama câtă furie
adunasem în mine până nu am simțit-o ieșind la suprafață. Dar, ca de obicei, nu
m-am manifestat. Mergeam pe coridoare – singură în mulțime, cu manualele
strânse la piept – și am auzit două grupuri tachinându-se, niște băieți cu geci
negre de piele strigând Hai, puicuță către niște fete cu fuste plisate, care s-au
strâmbat și au grăbit pasul, privind dezgustate către ei.
În lunea de după accident, îmi aduc aminte că eram la ora de gospodărie,
ascultând-o pe doamna Peabody ținând un discurs searbăd despre importanța,
pentru tinerele gospodine, a unei cămări bine aprovizionate. Radia de bucurie
când ne spunea cum i-am putea impresiona pe musafiri doar cu crenvurști și alte
câteva ingrediente simple. Ne-a promis că ne arată cum se fac cârnații albi, ce-o
mai fi fost și aia.
Eu aproape că nici n-o ascultam. Adică, serios, cui îi păsa? Dar fetele „acelea“ –
cele îmbrăcate în geci de colegiu, care aprobau din cap monoton, stăteau aplecate
peste pupitre, luându-și notițe.
Când a sunat clopoțelul, eu am ieșit ultima din clasă. Era mai bine așa. Copiii
populari rareori se sinchiseau să privească în urma lor.
Am pășit precaută pe coridoarele școlii, care se puteau transforma oricând în
teren minat pentru copiii ca mine.
Zgomotul din jurul meu era precum vuietul traficului, cu deosebirea că nu
mașinile produceau toată acea rumoare, ci copiii populari, care vorbeau toți în
același timp și făceau glume pe seama celorlalți.
M-am dus ca un robot la dulăpiorul meu. Nu departe, Judy Morgan stătea
lângă țâșnitoarea de apă, înconjurată ca întotdeauna de prietenele ei cu părul
tapat din echipa de majorete. O broșă de aur, simbol al virginității sale, îi decora
gulerașul Peter Pan.
– Hei, Hart, văd că ți-a crescut iar părul.
Obrajii mi-au luat foc de rușine. Am lăsat capul în jos și am început să
scotocesc prin dulăpior.
Am simțit pe cineva venind în spatele meu. Pe coridor s-a făcut brusc liniște.
M-am întors.
Tipul respectiv era înalt, lat în umeri, cu un păr negru numai bucle. Și-l
pieptănase lins pe spate, dar degeaba. Avea pielea tuciurie – inacceptabil de
închisă la culoare –, dinți albi puternici și maxilar proeminent. Într-o mână îi
atârna neglijent o geacă neagră de piele, ale cărei mâneci măturau podeaua.
Și-a scos pachetul de țigări din mâneca suflecată a bluzei. Doar nu-ți pasă ce
crede o târfă ca ea, nu?
Și-a aprins țigara, chiar acolo, pe coridor. Văzând capătul incandescent m-a
trecut un fior de teamă, dar nu mi-am putut lua ochii de la el.
E nebună, a spus Judy. Perfectă pentru tine, rebelule.
Doamna director Moro a venit val-vârtej pe coridor, croindu-și drum prin
mulțime, suflând în fluierul ei argintiu și trimițându-i pe toți în clase.
Băiatul mi-a atins bărbia, m-a făcut să ridic privirea, iar mie mi s-a părut că văd
un cu totul și cu totul alt tip. Era doar un copil cu păr brunet pieptănat lins pe
spate, fumând o țigară pe coridorul unui liceu. Eu sunt Rafe Montoya, a spus.
Dorothy Jean. Atât am reușit să îngaim.
Mie nu mi se pare c-ai fi nebună, Dorothy, a spus el. Ești?
Era prima oară când cineva mă întreba așa ceva, pe șleau, și primul impuls a
fost să mint. Apoi am văzut cum mă privea băiatul ăla și am spus: Poate.
Felul în care mi-a zâmbit a emanat mai multă tristețe decât văzusem vreodată și
am simțit o durere în piept. Asta înseamnă doar că ești atentă, Dorothy.
Înainte să pot răspunde, doamna director Moro m-a înșfăcat de braț, trăgându-
mă de lângă Rafe și târându-mă pe coridor. Am mers împleticit pe lângă ea.
Pe atunci nu aveam cine știe ce experiență de viață, dar un lucru știam cu
certitudine: fetele cuminți de la Rancho Flamingo nu stăteau de vorbă cu băieți
oacheși pe nume Montoya.
Dar din clipa în care l-am văzut, nu m-am mai putut gândi la altceva.
Sună a clișeu, dar Rafael Montoya mi-a schimbat cursul vieții când mi-a adresat
acele câteva cuvinte. Asta înseamnă doar că ești atentă.
Pe drum spre casă, le-am repetat iar și iar în minte, întorcându-le pe toate
fețele. Pentru prima oară în viață, m-am întrebat dacă nu cumva eram nebună
sau ciudată. Poate că lumea chiar era pe atât de dezechilibrată pe cât o percepeam
eu.
În acea săptămână, nu m-am abătut de la programul obișnuit, ca într-o transă.
Dormeam, mă trezeam, mă îmbrăcam și plecam la școală, dar toate astea erau un
subterfugiu. Eu mă gândeam tot timpul la acel băiat, îl căutam. Știam că e greșit,
ba chiar periculos, dar nu-mi păsa. Ba nu. Mai mult. Mă umplea de bucurie
faptul că era complet greșit ceea ce făceam.
Brusc, aveam chef să fiu o fată rea. Chestia cu fata cuminte se dovedise a fi un
mare dezastru. Credeam că devenind rea, mă puteam elibera.
Nu mai știam ce să-mi fac la păr ca să arate ca al fetelor populare. L-am
îndreptat cu drotul, l-am ondulat, l-am tapat. Mi-am pensat sprâncenele groase
până au căpătat o formă arcuită perfectă. Purtam numai rochițe drăguțe, cu guler
Peter Pan, pulovere în ton aruncate neglijent pe umeri și mă strângeam cu
centuri în talie pentru a-mi evidenția silueta zveltă. Mi-am tratat tenișii cu clor
până s-au albit, de te dureau ochii când te uitai la ei. În loc să intru prima în clasă
și să ies ultima, am procedat exact invers, fără să-mi pese de privirile colegilor
când dădeam năvală în clasă după ce suna de intrare. Toată lumea a remarcat
transformarea mea. Privirea tatălui meu se întuneca de fiecare dată când mă
vedea, dar păstra distanța. Acum se temea de mine, la fel de mult precum mă
temusem eu de el cândva. Eram labilă psihic și i-am dat de înțeles asta – eram
îndeajuns de nebună pentru a face ori spune orice.
Băieții au început să se țină după mine, dar mie nici că-mi păsa. Nu îmi doream
genul de băiat care își dorea o fată ca mine. Mă vânzoleam pe coridoare,
căutându-l pe el.
Simțeam că mă schimb, parcă pentru a obține imaginea pe care îmi închipuiam
că și-ar dori-o el. Suna nebunește – la naiba, eram nebună –, dar mie mi se părea
că sunt perfect normală. Mai normală decât fusesem în toți anii din urmă.
Tata mă urmărea atent. Simțeam că e cu ochii pe mine și refuzam să pălesc sub
privirea lui. Dorința îmi dăduse forțe proaspete. Îmi amintesc cum, într-o seară,
eram așezați la masa de melamină verde cu picouri muștar, mâncând niște
tartine la cuptor insipide cu felii de roșii și cârnăciori pregătite de mama. Tata a
fumat tot timpul, băgând din când în când câte un dumicat în gură. Vorbea în
fraze sacadate, care sunau precum rafalele de mitralieră.
Cum se făcea liniște, mama spunea câte ceva, de parcă ar fi vrut să demonstreze
cât de fericiți și de normali eram. În momentul în care a abordat un subiect
nepotrivit – m-a întrebat ce-i cu coafura mea cea nouă –, tata a lovit cu pumnul
în masă, de-au zornăit toate farfuriile albe din porțelan Corningware, ultima
achiziție a mamei.
N-o încuraja, a șuierat el printre dinți. Arată ca o vampă.
Mai că mi-a venit să spun: Ți-ar plăcea, nu-i așa? Dar gândul de a spune asta
m-a umplut de o spaimă teribilă, așa că am țâșnit în picioare. Știam că un cuvânt
greșit m-ar fi putut trimite înapoi la balamuc. Simpla dorință de a vorbi mă
îngrozea.
Mi-am lăsat bărbia în piept și am început să strâng masa. Imediat după ce am
spălat vasele, am bâiguit ceva despre teme și m-am dus glonț în camera mea,
închizând ușa.
Nu-mi mai amintesc cât a durat totul: așteptarea, speranța, căutarea. Cel puțin
două săptămâni, poate mai mult. Apoi, într-o zi, pe când eram la dulăpiorul meu,
l-am auzit spunând: Te-am tot căutat.
Am încremenit. Gura mi s-a uscat. M-am întors mai lent decât oricând în viața
mea și l-am văzut stând foarte aproape de mine, dominându-mă. M-ai căutat?
Iar tu m-ai căutat pe mine. Recunoaște.
D-de unde știi?
Drept răspuns la întrebarea mea, el s-a apropiat și mai mult de mine. Geaca
neagră de piele pe care o purta a scos un foșnet când el a ridicat încet brațul și, cu
un deget, mi-a dat după ureche o șuviță de păr. Când m-a atins, am simțit că-l
doresc nebunește. Era ca și cum, pentru prima oară, cineva mă vedea. Până în
secunda aceea, nu am știut cât de mult suferisem din cauza faptului că eram
invizibilă. Voiam să mă fac văzută. Mai mult de atât, îmi doream atingerea lui,
iar această dorință mă îngrozea. Pentru mine, sexul nu însemna altceva decât
durere și umilință.
Știam că era greșit să simt acele emoții pe care le stârnea în mine acel băiat și că
era periculos să fiu atrasă de acel băiat care nu era potrivit pentru mine. Ar fi
trebuit să am voința de a-l respinge, să privesc în altă parte, să îngaim ceva despre
faptul că totul era o greșeală, dar când el mi-a atins bărbia și m-a făcut să îl
privesc, era deja prea târziu.
Chipul lui căpăta forme interesante în lumina nemiloasă a coridorului. Părul
lui era prea lung – ca al oricărui rebel –, cu irizații albăstrii, iar pielea era prea
tuciurie, dar mie nu-mi păsa. Înainte de a-l cunoaște pe Rafe, mă aștepta un
viitor de soție casnică din suburbii.
Acel viitor s-a spulberat. Cât ai bate din palme. Oricine spune că o secundă nu-
ți poate schimba toată viața este un ignorant. Eu am vrut să încalc regulile. Orice
pentru el.
Rafe era întruchiparea tipului șmecher, stând acolo și privindu-mă cu zâmbetul
ăla obraznic, dar eu am văzut în el aceleași emoții care mă transformaseră pe
mine într-o cu totul altă persoană.
Pericol. Asta însemna relația noastră. Știam asta până în măduva oaselor.
Aveam să ne impulsionăm unul pe celălalt secundă de secundă pentru a simți
asta din nou.
Fii cu mine, a spus el, întinzându-mi mâna. Nu-mi pasă ce crede lumea.
„Lumea“ însemna toți ceilalți – părinții mei, vecinii, profesorii, doctorii care
mă trataseră. Nici unul dintre ei nu ar fi fost de acord cu acea relație. I-ar fi
speriat pe toți, iar eu mai eram și nebună.
Pericol, mi-am zis din nou în sinea mea.
Putem să vorbim mai încet? l-am întrebat.
Mi-am dat seama că întrebarea mea l-a rănit, și nu mi-a plăcut deloc. Abia mai
târziu, când m-a dus în pat și m-a învățat ce înseamnă dragostea, pasiunea, sexul,
i-am povestit tot, fiecare detaliu sordid al existenței mele. El m-a ținut în brațe și
m-a lăsat să plâng, spunându-mi că nu va mai permite nimănui să mă mai
rănească vreodată. A sărutat micuța constelație de cicatrici în formă de stea de pe
pieptul și brațele mele. Atunci a înțeles.
Luni de zile, am păstrat relația noastră secretă, am fost discreți… până când
mi-am dat seama că sunt însărcinată.

Capitolul 22
Pe vremea mea, oamenii credeau că fetele de liceu nu rămâneau gravide, dar se
înșelau. Unele lucruri din lumea asta sunt inamovibile, iar sexul la adolescenți
este unul dintre ele. Diferența era că noi dispăream. Existau mereu tot felul de
zvonuri și aluzii rău intenționate. Fetele dispăreau pur și simplu într-o zi –
plecau să viziteze vreo mătușă bătrână sau vreo verișoară bolnavă – și reveneau
mai târziu, mai slabe, de obicei, și mai tăcute. Unde mergeau de fapt nu aflam
niciodată și nici nu-mi păsa.
Eu îl iubeam pe Rafe; și nu în stilul școlărițelor aflate la prima întâlnire, ci cu
toată ființa mea. Totuși, încă nu știam că dragostea e fragilă și că viitorul ți se
poate schimba într-o clipită. Într-o seară de sfârșit de mai, pe când eram în
primul an de liceu, tata a venit acasă, zâmbind ciudat, și ne-a informat pe mine și
pe mama că fusese promovat și că urma să ne mutăm la Seattle. Ne-a arătat o
fotografie a casei pe care o cumpărase și i-a dat mamei un sărut scurt pe obraz.
Ea s-a arătat la fel de uluită pe cât mă simțeam eu.
Într-o clipită.
Întâi iulie, a spus tata. Atunci plecăm.
A trebuit să îi spun totul lui Rafe. Nu mai era timp să ne facem griji sau planuri.
Viitorul meu – dacă Rafe nu îl schimba – avea să fie într-un loc numit Queen
Anne Hill, din Seattle.
Deși temătoare să îi dau vestea, eram în același timp și entuziasmată. Poate și
puțin mândră. Noi realizaserăm asta, concepuserăm un copil din iubirea noastră,
și nu pentru asta fusesem oare crescută?
În noaptea aceea, în care, în sfârșit, i-am spus, el nu mi-a dat drumul din brațe.
Aveam șaptesprezece, respectiv optsprezece ani; niște copii. În mai puțin de o
lună, el absolvea școala. Eu mai aveam mai bine de un an. Am stat întinși în locul
„nostru“, într-un umbrar pe care noi îl construiserăm în livada de portocali din
Old Man Kreske. Îl dotaserăm cu un sac de dormit vechi și cu o pernă. Ne
ambalam patul într-un sac de gunoi, pe care îl ascundeam într-un gard viu când
nu eram acolo. Întinși pe spate, mângâindu-ne întruna, priveam cerul. Aerul
mirosea a portocale coapte, a sol fertil și a balegă uscată de soare.
Un copil, a spus el, și deodată mi te-am imaginat: zece degețele la mâini, zece la
piciorușe, o claie de păr negru. Într-o clipă, mi-am închipuit o viață de vis pentru
noi trei, dar el a tăcut apoi, iar pe mine au început să mă macine îndoielile. Cum
de mă putea dori pe mine, cu toate problemele mele?
Pot să plec, am spus eu, rupând tăcerea. Acolo… unde se duc fetele. Când mă voi
întoarce…
Nu. E copilul nostru, a spus el cu înverșunare. Vom fi o familie.
În acea după-amiază scăldată în miresme de portocal, am început să ne facem
planuri. Știam că nu le puteam da vestea părinților mei. Dacă ar putea să mă
încuie undeva și să-mi dea copilul spre adopție, nu mă îndoiam că ar face-o fără
remușcări. Și n-am stat prea mult pe gânduri nici la ideea de a abandona școala.
Nu eram vreun geniu și nici nu începusem măcar să înțeleg cât de mare putea fi
lumea sau cât de mult putea dura viața. Eram o fată a vremurilor mele. Doream
să fiu soție și mamă.
Urma să plecăm imediat după absolvirea lui. El era, practic, singur. Mama lui
murise la naștere; venise în California de Sud cu un unchi, după ce tatăl lui își
părăsise familia. Erau muncitori imigranți. Rafe își dorea ceva mai mult pentru el
și eram destul de naivi să credem că puteam găsi împreună acel viitor mai bun.
În ziua aleasă pentru evadare, eu eram un pachet de nervi. La cină, nu am reușit
să scot nici un cuvânt. Ultimul lucru pe care îl doream era desertul; nu am putut
înghiți nici măcar un dumicat din plăcinta cu biscuiți sărați Ritz a mamei mele.
Ce-i cu ea, Ma? a întrebat tata, încruntându-se la mine prin fumul gros
albăstrui al țigării pe care o fuma.
Am teme, am bâiguit eu, apoi am sărit ca arsă. Am spălat și am șters vasele în
vreme ce tatăl meu și-a fumat țigara printre îmbucături de plăcintă, iar mama și-
a omorât timpul cu un goblen cu o zicală sentimentală. Nu i-am auzit discutând,
nimic neobișnuit, de altfel. Și, sincer, inima îmi bătea atât de tare, că oricum nu
sunt sigură că le-aș fi auzit glasurile.
M-am asigurat că făcusem totul perfect, conform standardelor exigente ale
tatei, înainte să aranjez șervetul vărgat de vase pe mânerul metalic al cuptorului.
Părinții mei trecuseră deja în camera de zi. Se așezase fiecare pe locul preferat –
tata, în fotoliul cu tapiserie verde-oliv din mohair și tiv franjurat, mama, la un
capăt al sofalei crem. În spatele amândurora, draperiile din țesătură din stofă, cu
un model în tonuri verde-oliv, alb și roșu încadrau priveliștea casei vecinilor.
Am multe teme de făcut în seara asta, am spus, stând în picioare în capătul
încăperii, ca un condamnat, cu mâinile încleștate și umerii încovoiați. Îmi
dădeam toată silința să fiu cuminte. Nu voiam ca tata să se înfurie din vreun
fleac.
Atunci, ai face bine să pleci, a spus el, aprinzând țigară după țigară.
Am ieșit repede din cameră. În spatele ușii închise de la camera mea, i-am
așteptat să stingă luminile, plimbându-mă de colo colo, cu valiza pregătită
ascunsă sub pat.
Fiecare secundă părea o oră. Prin pereții subțiri, am auzit vocea lui Danny
Thomas cântând ceva la televizor, iar pe sub ușă am simțit mirosul fumului de la
țigara tatei.
La nouă și un sfert, i-am auzit oprind televizorul și încuind ușa de la intrare.
Am mai așteptat douăzeci de minute, destul cât să se dea mama cu crema ei
Noxzema și să își pună părul pe bigudiuri și să îl prindă cu o plasă.
Speriată, am aranjat perne și animale de pluș în pat și le-am acoperit cu pături.
M-am îmbrăcat cu atenție pe întuneric. Era iunie, dar chiar și în California de
Sud nopțile puteau fi reci. Mi-am pus o fustă în carouri viu colorată și un pulover
negru închis până în gât, cu mâneci trei sferturi. Mi-am tapat părul și l-am prins
la spate într-o coadă de cal, apoi am deschis ușa dormitorului.
În hol era întuneric și liniște. Nu se vedea lumină pe sub ușa dormitorului
părinților mei.
M-am furișat în hol, îngrozită de sunetul propriilor pași pe mochetă. Mă tot
așteptam, la fiecare pas, să fiu oprită, înhățată, lovită, dar nu a venit nimeni după
mine și nu s-a aprins nici o lumină. La ușa din spate, al cărei exterior din lemn
avea un model în zig-zag, m-am oprit și am mai privit încă o dată în casă.
Mi-am jurat în gând să nu mă mai întorc niciodată. Apoi m-am răsucit pe
călcâie, am văzut luminile farurilor mașinii care mă aștepta la capătul fundăturii
și am luat-o la fugă spre viitorul meu.
Abia după ce s-a terminat primul rezervor de benzină, m-a cuprins frica. Ce
aveam să facem? Serios, cum anume urma să ne ducem traiul? Eu aveam
șaptesprezece ani și eram gravidă, fără diplomă de liceu și fără meserie. Rafe avea
optsprezece ani, nu tu familie, nu tu bani. Cu chiu, cu vai, cu bruma de bani pe
care i-am avut am ajuns doar până în California de Nord. Rafe a făcut singurul
lucru pe care îl știa. A lucrat în tot felul de ferme, făcând diverse munci
sezoniere. Am locuit prin corturi, cocioabe sau barăci. Pe oriunde găseam.
Îmi amintesc că eram mereu obosită, abătută, murdară, singură. El nu a vrut să
mă lase să muncesc în starea în care eram, iar pe mine nu m-a deranjat asta. În
schimb, am locuit în orice coșmelie pe care o găseam, încercând să facem din ea
un spațiu confortabil. Intenționam să ne căsătorim. La început, eu nu am avut
vârsta legală matrimonială, iar mai târziu, după ce am împlinit optsprezece ani,
lumea începuse să se schimbe în jurul nostru, prinzându-ne și pe noi în vâltoarea
ei. Ne-am consolat cu ideea că o bucată de hârtie nu are nici o importanță pentru
doi oameni care se iubesc.
Eram fericiți. Îmi amintesc asta. L-am iubit pe tatăl tău. Chiar și atunci când
amândoi am început să ne schimbăm, eu am ținut cu dinții de iubirea noastră.
În ziua în care te-ai născut – într-un cort de pe un câmp din Salinas, apropo –,
am simțit cum dragostea îmi dă forță și mă copleșește. Te-am botezat Tallulah
pentru că am știut că vei fi extraordinară, și Rose pentru că pielea ta rozalie era
cel mai fin și mai frumos lucru pe care l-am atins vreodată.
Te-am iubit cu adevărat. Și acum te iubesc.
Dar ceva s-a întâmplat cu mine când te-ai născut. Am început să am coșmaruri
cu tatăl meu. În prezent, cineva i-ar vorbi unei tinere mame de depresia post-
partum, nu însă și pe atunci, oricum, nu într-o tabără de imigranți din Salinas. În
micul nostru cort înghesuit și ca vai de lume de murdar, mă trezeam urlând în
miez de noapte. Simțeam că îmi zvâcnesc de durere cicatricile arsurilor de țigară.
Uneori, mi se părea că le văd incandescente prin haine. Rafe nu putea înțelege.
Am început să-mi amintesc sentimentul de nebunie și să mă simt din nou în
acea stare. Eram atât de speriată, că am devenit tăcută și am încercat doar să fiu
bună. Dar Rafe nu voia să fiu bună, nu voia să tac; mă lua de-o șulfă și mă
implora să îi spun ce se întâmplă cu mine. Într-o noapte, pe când era înnebunit
de îngrijorare, am început să ne certăm. Prima noastră ceartă adevărată. El voia
de la mine ceva ce eu nu-i puteam oferi. S-a îndepărtat de mine, sau eu l-am
îndepărtat, nici nu-mi amintesc. În orice caz, a ieșit val-vârtej din cort, iar în
lipsa lui, eu m-am prăbușit. Știam că fusesem rea, că îl pierdusem, că el nu mă
iubise niciodată cu adevărat – cum ar fi putut? Când, în cele din urmă, s-a întors
acasă, tu erai goală pușcă și zbierai, făcuseși caca peste tot pe jos, iar eu stăteam
pur și simplu, buimacă, holbându-mă la tine. El m-a făcut nebună, iar eu… am
explodat. I-am tras o palmă cu toată forța de care eram capabilă.
A fost oribil. A fost chemată poliția. L-au încătușat pe Rafe și l-au arestat, iar pe
mine m-au obligat să le dau permisul de conducere. Era în 1962, să nu uităm.
Deși eram adultă, și mamă pe deasupra, l-au chemat pe tata. La vremea aia,
mama nici măcar nu avea propriul card de credit. Tata le-a cerut să mă rețină, și
poliția s-a conformat.
Am stat ore în șir într-o celulă împuțită din închisoare. Îndeajuns de mult cât
lui Rafe să i se ia amprentele și să i se facă dosar penal pentru ultraj (eu eram o
fată albă, da?) Câteva angajate cu niște figuri acre de la asistența socială mi te-au
luat, bombănind că erai neîngrijită. Ar fi trebuit să urlu după tine, să-mi revendic
copilul. Dar eu am stat acolo, atât de disperată și de mâhnită, că nici nu puteam
respira. Eram nebună. Acum știu asta.
Cât timp am stat acolo? Nici acum nu știu. Dimineață, am încercat să le spun
polițiștilor că mințisem când declarasem că Rafe mă lovise, dar nu m-au luat în
seamă. M-au ținut închisă „pentru siguranța mea“ până când a venit tata după
mine.
Spitalul în care m-au trimis a doua oară a fost mult mai rău decât primul. Ar fi
trebuit să urlu, să mă zbat din toate puterile ca să scap de acolo. Nu știu de ce n-
am făcut-o. Am stat cuminte lângă mama când m-a condus pe niște scări din
marmură și am intrat într-o clădire ce mirosea a moarte, a carmol și urină
stătută.
Dorothy a fugit de acasă, a născut un copil și a fost bătută de iubitul ei. Acum
refuză să vorbească.
Atunci am început să pierd perioade lungi de timp, pe undeva prin clădirea
aceea albă, în care duhnea teribil, cu gratii și plasă de sârmă la ferestre.
Mi-au rămas amintiri despre locul ăla, dar nu pot vorbi despre ele. Încă nu.
Deși a trecut atât de mult timp. Esența este aceasta: tratamentul. Elavil pentru
depresie, cloralhidrat pentru somn, ceva ce nu-mi amintesc, pentru anxietate. Și
electroșocuri și băi de gheață… și… în orice caz, mi-au spus că toate sunt pentru
binele meu. La început, am știut că nu era așa, însă Thorazine m-a transformat
într-o legumă; au început să mă doară ochii de la lumină, iar pielea mi s-a uscat
și a început să mi se rideze, fața mi s-a buhăit. Când am găsit energia să mă ridic
și să mă privesc în oglindă, am știut că aveau dreptate. Eram bolnavă și aveam
nevoie de ajutor. Ei voiau doar să mă facă bine. Pentru a mă face bine, eu trebuia
doar să fiu din nou fată cuminte. Să nu mai înjur, să nu mă mai bat, să nu mai
îndrug minciuni despre tata și să nu-mi mai cer copilul.
Doi ani am stat acolo.
Când am părăsit spitalul, eram altă persoană. O epavă. Acest cuvânt descrie cel
mai bine starea mea de atunci. Credeam că știu ce-i aia frică înainte ca ușile
acelui ospiciu să se trântească în spatele meu, înainte de a învăța să privesc cerul
printre gratii și plase de sârmă, dar mă înșelasem amarnic. Când am ieșit,
memoria mea era zdruncinată – uneori pierdeam noțiunea timpului și erau
perioade din existența mea pe care nu mi le puteam aminti în ruptul capului.
Îmi aminteam însă iubirea. Amintirea mea despre iubire era extrem de vagă,
dar ea m-a ținut în viață acolo. M-am agățat ca de niște mătănii de amintirile
mele în bezna acelui ospiciu. El mă iubește. Mi-am spus asta de nenumărate ori.
Nu sunt singură.
Și apoi mai erai și tu.
Toată acea perioadă, am păstrat în minte o imagine a ta – obrăjorii aceia rozalii
și ochii ciocolatii ai lui Rafe, și felul în care te aruncai înainte când încercai să
mergi de-a bușilea.
Când, în cele din urmă m-au externat, am ieșit târșâind picioarele, îmbrăcată în
niște haine pe care nu le recunoșteam ca fiind ale mele.
Mă aștepta mama; ținea strâns cu mâinile înmănușate bareta poșetei. Purta o
rochie sobră maro cu mâneci scurte, încinsă în talie cu o curelușă albă subțire.
Părul îi semăna cu o cască de înot. Și-a țuguiat buzele și m-a privit prin ochelarii
ochi de pisică.
Ești mai bine acum?
Întrebarea m-a istovit, dar nu am arătat-o. Da. Ce face Tallulah?
Mama a scos un mic oftat de nemulțumire și am știut că nu ar fi trebuit să
întreb. Le-am spus tuturor că e nepoata noastră de soră. Toată lumea știe că am
cerut custodia în instanță, așa că nu scoți o vorbă.
Mi-ați luat-o?
Uită-te la tine. Tatăl tău a avut dreptate. Nu ești în stare să crești un copil.
Tatăl meu, atât am spus, dar a fost de ajuns. Mamei i s-a zburlit părul la ceafă.
Nu-ncepe iar. M-a prins de braț și m-a scos din ospiciu, m-a ajutat să cobor
scările și m-a băgat în noua ei mașină în nuanță azur Chevrolet Impala. Nu mă
gândeam decât să găsesc o cale de a te salva din casa aia groaznică în care locuia
el, dar știam că trebuia să fiu inteligentă. Dacă o dădeam din nou în bară, ei ar fi
găsit o modalitate prin care să se asigure că nu aveam să le mai creez probleme
vreodată.
Drumul spre casă a durat mai bine de două ore. Îmi amintesc că mă uitam la
autostrada ce fugea pe lângă mine și mă gândeam că nu cunoșteam deloc orașul
ăsta. Părinții mei locuiau în umbra acestei noi chestii ciudate numite Space
Needle care arăta ca o navetă extraterestră înfiptă în vârful unui turn. Nu-mi
amintesc să fi schimbat nici măcar un cuvânt până să intrăm în garaj.
Asta te-a ajutat, nu? a spus mama, iar eu am văzut un licăr de îngrijorare în
ochii ei. Ei ne-au spus că ai nevoie de ajutor.
Știam că nu era chip să-i mărturisesc vreodată adevărul – dacă îl mai puteam
găsi vreodată. Sunt mai bine, am spus eu pe un ton plat.
Dar, când am intrat în noua lor casă, înțesată de toată mobila copilăriei mele și
mirosind a loțiunea de după bărbierit Old Spice a tatălui meu și a țigările lui
Camel, mi s-a făcut atât de greață, că am fugit în bucătărie și am vomitat în
chiuvetă.
Când te-am revăzut pentru prima oară, am început să plâng.
Dorothy, n-o agita, a spus mama cu severitate. Nu te cunoaște.
Nu m-a lăsat să te ating. Mama era sigură că otrava mea te putea infecta cumva,
și cum aș fi putut să nu îi dau dreptate?
Păreai fericită cu ea, iar ea zâmbea în preajma ta, ba chiar râdea. Nu-mi
aminteam ca eu să o fi făcut vreodată atât de fericită cum o făceai tu. Aveai
camera ta și o groază de jucării, iar ea te legăna ca să adormi. În acea primă seară
acasă, am stat în ușa camerei tale și am privit-o cum îți cânta „Nani, nani, puiul
mamei“.
L-am simțit pe tata venind în spatele meu; aerul a înghețat în jurul meu. S-a
apropiat prea mult, mi-a pus o mână pe șold și mi-a șoptit la ureche: O să fie o
frumusețe. Micuța ta imigrantă.
Eu m-am întors.
Nici măcar să nu îndrăznești să te uiți la fiica mea.
El a zâmbit. Am să fac ce vreau eu. Nu ți-e clar deja?
Am izbucnit într-un urlet de furie și l-am îmbrâncit. El a căscat ochii,
pierzându-și echilibrul. A întins mâna să se agațe de mine, dar eu m-am tras în
spate, urmărindu-l cum cade pe scările din lemn – rostogolindu-se, lovindu-se;
cu un trosnet, balustrada s-a rupt. Când s-a oprit, m-am dus jos, lângă el. Îi șiroia
sânge din ceafă.
Am simțit coborându-se în jurul meu un vag sentiment de pace sumbră, care
m-a izolat, m-a deconectat de lume. Am căzut în genunchi lângă el, în balta de
sânge.
– Te urăsc, am spus, sperând să fie acestea ultimele cuvinte auzite de el
vreodată.
Când am auzit vocea mamei mele, am ridicat privirea.
Ce-ai făcut? a urlat mama. Te ținea în brațe; dormeai. Nici măcar urletele ei nu
te-au trezit.
E mort, am spus.
Oh, Dumnezeule! Winston! Mama a fugit înapoi în cameră și am auzit-o
sunând la poliție.
Am fugit după ea, am prins-o când punea receptorul în furcă.
S-a întors. Am să-ți aduc ajutoare, a spus.
Ajutoare.
Știam ce însemna asta. Electroșocuri, băi de gheață, gratii la ferestre și
medicamente care îmi spălau memoria.
Dă-mi-o, am rugat-o.
Nu e în siguranță cu tine. Brațele mamei s-au strâns în jurul tău. Am văzut-o
luptându-se pentru tine și mă durea atât de tare, că nu puteam respira.
De ce nu te-ai luptat cu el pentru mine?
Cum?
Știi tu cum. Știi ce mi-a făcut.
A scuturat din cap, bolborosind ceva fără înțeles. Apoi a spus în șoaptă: Pe ea
am s-o protejez.
Pe mine nu m-ai protejat.
Nu, a spus ea.
Mama a scuturat din cap.
Dacă mă găseau acolo, mă arestau. Eram o criminală acum. Propria mamă
chemase poliția, și Dumnezeu știa prea bine că nici nu avea de gând să mă
protejeze.
Am să mă întorc după ea, am promis printre suspine. Am să-l găsesc pe Rafe și
am să mă întorc.
*
Am ieșit în goană din casa părinților mei și m-am ghemuit în spatele unor
rododendroni uriași din curte. Tot acolo eram când au apărut poliția și
ambulanța, inclusiv vecinii, desigur.
Voiam să mă urăsc, pentru că devenisem o criminală, dar nu eram capabilă să
simt nimic altceva decât bucurie pentru faptul că el era mort. Măcar te salvasem
de el. Voiam să te salvez și de mama mea, dar sincer, cum aș fi putut avea de una
singură grijă de tine? Eram un nimeni. Nu aveam nici slujbă, nici bani, nici
diplomă de liceu.
Aveam nevoie de Rafe ca să ne întemeiem o familie.
Rafe. Numele lui a devenit salvarea mea, îl rosteam întruna ca pe o mantră.
Am luat-o pe First Avenue și am făcut autostopul. Când a oprit un microbuz
VW acoperit cu abțibilduri cu flori, șoferul m-a întrebat încotro merg.
Salinas, am spus eu. Atât mi-a venit în minte. Ultimul loc unde îl văzusem pe
Rafe.
Urcă.
Așa am făcut. Am urcat în mașină și m-am uitat pe geam, ascultând muzica ce
se auzea cu pârâituri dintr-un radio: „Blowin’ in the Wind“.
Te droghezi? m-a întrebat el, iar eu mi-am zis în sinea mea: De ce nu?
Se spune că marijuana nu dă dependență. În cazul meu, a dat. Odată ce am
fumat prima țigară, nu m-am mai putut opri. Aveam nevoie de calmul pe care
mi-l oferea. Atunci am început să trăiesc ca un vampir, trează toată noaptea,
drogată tot timpul. Mă culcam cu bărbați de care nu-mi amintesc, pe saltele
împuțite. Dar oriîncotro mergeam, întrebam de Rafe. În fiecare oraș din
California, făceam autostopul ca să ajung la fermele din zonă și întrebam de el în
spaniola mea de baltă, arătându-le muncitorilor, care mă priveau circumspecți,
singura fotografie pe care o aveam cu el.
Am dus-o așa luni întregi, până am ajuns la Los Angeles. Singură, am ajuns
făcând autostopul până la Rancho Flamingo și am revăzut casa în care
crescusem. Pe urmă m-am dus la vechea casă a lui Rafe. Nu mai fusesem acolo
până atunci, așa că mi-a luat mult timp până am găsit-o. Nu mă așteptam să îl
găsesc acolo și, într-adevăr, nu mă înșelasem. Totuși, mi-a răspuns cineva la ușă.
Unchiul lui. Am știut din clipa în care l-am văzut. Avea ochii negri ai lui Rafe –
ochii tăi, Tully – și același păr ondulat. Mi s-a părut incredibil de bătrân, plin de
riduri și dărâmat după o viață întreagă de trudă sub soarele arzător.
Sunt Dorothy Hart, am spus, ștergându-mi fruntea de sudoare.
El și-a dat pălăria ponosită de paie pe ceafă. Știu cine ești. Din cauza ta a fost
Rafe la închisoare.
Ce replică aș fi putut avea la asemenea cuvinte? Îmi puteți spune unde e?
El m-a privit îndelung și am simțit că începe să mă ia cu amețeală. Pe urmă mi-
a făcut un semn discret cu mâna lui noduroasă să îl urmez.
O rază de speranță a înflorit în inima mea și l-am urmat pe bătrân, urcând
treptele denivelate ale prispei. Am intrat după el într-o casă curată, umbroasă, ce
mirosea a lămâi și a încă ceva, a țigări de foi, poate, și a friptură la cuptor.
În fața unui mic șemineu înnegrit de funingine, bătrânul s-a oprit. Umerii i s-
au încovoiat și s-a întors spre mine. Te-a iubit.
În ochii negri, triști ai acelui bărbat l-am văzut pe Rafe, iar dragostea mi-a
cuprins inima ca într-o menghină. Cum i-aș fi putut mărturisi acelui bărbat
rușinea mea – că fusesem tratată ca un animal atâția ani de zile? Că mi-aș fi tăiat
brațul ca să mă eliberez? Și eu îl iubesc. Mult. Știu că el crede că am fugit, dar…
Pe urmă mi-am dat seama.
Te-a iubit. La trecut.
Am scuturat din cap. Nu voiam să aud ce urma să îmi spună bătrânul.
Te-a căutat. Foarte mult timp.
Am clipit ca să nu-mi dea lacrimile.
Vietnam, a spus el în cele din urmă.
Atunci am observat steagul împăturit într-un mic triunghi și prins într-o ramă
de lemn, așezată pe polița șemineului.
Nici măcar nu l-am putut îngropa în pământul pe care l-a iubit. N-a rămas
mare lucru din el.
Vietnam. Nu mi-l puteam imagina plecat acolo, pe Rafe al meu, cu părul lui
lung și zâmbetul strălucitor, cu mâinile lui delicate.
A știut că vei veni să-l cauți. A spus să-ți dau asta.
Bătrânul a scos din spatele steagului o bucățică banală de hârtie de caiet. Fusese
împăturită într-un pătrățel. Din cauza timpului și a prafului, căpătase o nuanță
de tabac.
Mâinile îmi tremurau. Am despăturit-o.
Querida, scrisese el; am simțit că îmi stă inima. Jur că i-am auzit vocea și că am
simțit mireasmă de portocale. Te iubesc și te voi iubi mereu. Când mă voi
întoarce, vă voi găsi pe tine și pe Tallulah și o vom lua de la capăt. Așteaptă-mă,
querida, așa cum și eu te aștept pe tine.
M-am uitat la bătrân și mi-am văzut toată durerea reflectată în ochii lui. Am
strâns biletul în palmă – părea din cenușă, atât de fragil era. Am ieșit
împleticindu-mă din casa omului și am mers până s-a întunecat, și nici atunci nu
m-am oprit.
A doua zi, când am participat la protestele care fuseseră motivul venirii mele la
Los Angeles, încă plângeam. Lacrimile mi se amestecau cu praful și mizeria,
transformându-se într-un machiaj al suferinței. Am stat în mijlocul mulțimii
aceleia uriașe – majoritatea copii ca și mine, să fi fost vreo mie de participanți – și
i-am ascultat cântând și protestând contra războiului, și atunci am înțeles.
Oamenii mureau acolo, departe. Iar furia care mocnise mereu în mine a găsit o
cale de a ieși la suprafață.
Atunci am fost arestată prima oară.
Atunci am început să pierd din nou din memorie fragmente de timp. Zile,
săptămâni, chiar luni consecutive. Acum știu că de vină erau drogurile pe care le
consumam în exces. Marijuana, somnifere, LSD. Toate păreau sigure pe vremea
aia, iar eu eram disperată să mă droghez și să mă deconectez de la lume.
Tu mă bântuiai, Tully; tu și tatăl tău. Am început să vă văd pe amândoi în aerul
cald ce se ridică din solul deșertului unde se afla comuna Mojave în care locuiam.
Te auzeam plângând când spălam vasele sau luam apă de la cisternă. Uneori, îți
simțeam mânuța atingând-o pe a mea și țipam înfricoșată și săream ca arsă.
Prietenii mei râdeau de mine și mă avertizau asupra călătoriilor nefaste,
spunându-mi că LSD-ul mi-ar fi de ajutor.
Când am privit în urmă – când, în sfârșit, am fost trează –, mi-am zis:
Bineînțeles. Erau anii ’60, eu abia devenisem adultă; fusesem molestată și abuzată
și am crezut că din vina mea. Nu era de mirare că îmi găsisem refugiul în
droguri. Am devenit ca o bucată de sfoară pe un râu cu apă rece, plutind în voia
curentului. Tot timpul drogată.
Apoi, într-o noapte, când era atât de cald că nu reușeam să îmi găsesc locul în
sacul de dormit, l-am visat pe tata. În coșmarul meu, trăia și venea după tine.
Odată ce a început să mă chinuie coșmarul ăsta, nimic nu mi-a mai fost de
ajutor. Nici drogurile, nici sexul, nici meditația. În cele din urmă, n-am mai
putut suporta. I-am promis unui tip pe care noi îl porecliserăm Ursulețul Pooh,
că o să-i fac sex oral tot drumul spre Seattle dacă mă ducea acasă. I-am dat
adresa. Următorul lucru pe care mi-l amintesc este că eram cinci persoane în
vechiul microbuz VW, înaintând pe un drum denivelat spre nord, cântând
muzica formației The Doors într-un nor de fum de țigară. Am poposit pe traseu,
am făcut un foc și am pregătit negrese cu marijuana într-o tigaie de fontă și am
luat LSD.
Coșmarurile mele s-au intensificat și au devenit tot mai înfricoșătoare. Am
început să-l văd pe Rafe și ziua, am început să cred că năluca lui mă urmărea. Îi
auzeam vocea reproșându-mi că sunt târfă și mamă denaturată. Plângeam în
somn tot timpul.
Apoi, într-o zi, m-am trezit, tot drogată, și am constatat că ne aflam în fața
casei mamei mele. Microbuzul era parcat jumătate pe stradă, jumătate pe
bordură. Nu cred că vreunul dintre noi își amintea momentul în care parcaserăm
mașina acolo. M-am târât pe podeaua mochetată și am sărit din microbuz pe
stradă. Știam că arăt îngrozitor și miros urât, dar ce puteam face?
Am traversat strada pe șapte cărări și am intrat în casă.
Tu erai chiar acolo, la masa din bucătărie, te jucai cu o lingură, când eu am
deschis ușa de plasă și am intrat. De undeva de sus s-a auzit un clinchet de
clopoțel.
E bunicu’, ai spus tu, și eu am simțit că explodez de furie. Cum de mai era în
viață? Și ce îți făcuse?
Am urcat scările, lovindu-mă de pereți și urlând după mama. Ea era în
dormitorul ei, cu tata, care arăta ca un cadavru în patul dublu pe care era întins.
Avea ochii lipsiți de viață, pielea, vineție, balele îi curgeau pe bărbie.
Trăiește? am urlat eu.
Paralizat, a răspuns mama, ridicându-se în picioare.
Am vrut să-i spun mamei că venisem să te iau; voiam să-i văd durerea din ochi.
Dar eram atât de înnebunită, că nu puteam gândi limpede. Am alergat la parter și
te-am luat în brațe.
Mama a venit în fugă după mine. E paralizat, Dorothy Jean. Le-am spus
polițiștilor că a suferit un atac cerebral. Jur. Ești în siguranță. Nimeni nu știe că tu
l-ai împins. Poți rămâne.
Bunicul se poate mișca? te-am întrebat pe tine.
Tu ai clătinat din cap și ți-ai băgat degetul în gură.
Cu toate astea, te țineam în brațe și nu-ți puteam da drumul. Mi-am imaginat
mântuirea pentru mine însămi, un nou început pentru noi. Mi-am imaginat o
viață cu gărdulețe albe din lemn, biciclete cu roți ajutătoare și petreceri ale
cercetașelor.
Așa că te-am luat cu mine.
Și aproape te-am ucis lăsându-te să mănânci negrese pline de marijuana.
Nici măcar n-a fost ideea mea să te duc la spital când ai început să dai ochii
peste cap. A fost ideea Ursulețului Pooh.
Nu știu, Dot. E cam multă iarbă pentru un copil, zic și eu. S-a-nverzit la față…
Te-am dus la urgențe și am spus că ai dat iama în rezerva vecinilor. Nimeni nu
m-a crezut.
Abia mai târziu, după ce-ai adormit, m-am strecurat la tine și ți-am prins cu un
ac de hăinuță numele și numărul de telefon al mamei mele. Atât mi-a trecut prin
minte să fac. Înțelesesem în cele din urmă că nu te meritam.
Te-am sărutat, apoi am plecat.
Pun pariu că nu-ți amintești nimic din toate astea. Sper că nu.
După aceea, am sucombat. Timpul s-a dilatat. Iarba și barbituricele îmi
încețoșau mintea și mă împiedicau să fiu în stare să am grijă de ceva. Am
petrecut următorii șase ani în tot felul de comunități, prin autobuze școlare
pictate sau făcând autostopul pe marginea șoselelor. De cele mai multe ori, eram
prea drogată pentru a ști măcar unde mă aflu. Cumva, am ajuns la San Francisco.
Epicentrul dezmățului. Sex. Droguri. Rock’n’roll. Jimi Hendrix live la Fillmore
East. Joan Baez și Bob Dylan la Avalon. Nu-mi amintesc mare lucru… până într-
o zi din anul 1970, când am privit pe geamul murdar al microbuzului, pe când ne
îndreptam spre un protest de pace și am văzut Space Needle.
Nici măcar nu știam că ieșisem din California. Am strigat: Stați! Copilul meu
locuiește în apropiere!
Când am parcat în fața casei mamei mele, am știut că nu ar fi trebuit să cobor
din mașină. Ți-era mai bine fără mine, dar eram prea drogată ca să-mi pese.
M-am dat jos din mașină pe șapte cărări, învăluită de fumul protector de
marijuana. Am urcat treptele de la intrare și am ciocănit. Apoi am încercat să
rămân locului. Efortul meu a eșuat și am pufnit în râs. Eram atât de drogată, că…
3 septembrie 2010
Ora 18.15
Biiiiiip…
Sunetul curmă firul amintirilor lui Dorothy, readucând-o în prezent. Fusese
atât de cufundată în povestea ei, că îi luă o clipă să se dezmeticească. Suna o
alarmă.
Sări ca arsă în picioare.
– Ajutor! strigă ea. Să vină cineva! Vă rog. Cred că i se oprește inima. Vă rog!
Să-mi salveze cineva fiica!
Lumina care mă înconjoară e splendidă; mă simt de parcă aș sta întinsă pe o
stea. Lângă mine, o aud pe Kate respirând. Lavanda înmiresmează aerul nopții.
– E acolo… aici, spun eu, uimită de ideea în sine că mama a venit să mă vadă.
Îi ascult vocea, încercând să găsesc o noimă în cuvintele pe care le rostește.
Spune ceva despre o fotografie, și un cuvânt – querida – care nu are sens. Nimic
nu are sens, de fapt. Cuvinte și pauze care se învălmășesc. O voce deopotrivă
uitată și întipărită în sufletul meu.
Apoi aud altceva. Un zgomot care nu are ce căuta în acest loc sublim. Un
bipăit.
Nu, o dronă. Un avion în înaltul cerului… sau un țânțar bâzâindu-mi în
ureche.
Aud un râcâit. Pași de oameni încălțați în pantofi cu tălpi groase. O ușă
închizându-se.
Dar nu e nici o ușă. Sau este?
Poate.
Pornește o alarmă, asurzitoare.
– Katie?
Mă uit într-o parte și constat că sunt singură. Mă cuprinde un fior neașteptat și
încep să tremur. Ce se întâmplă? Ceva se schimbă…
Mă concentrez, îmi impun să văd unde mă aflu cu adevărat – știu că sunt în
salonul ăla de spital, conectată la aparate care mă țin în viață. Un grilaj se
materializează deasupra mea. Niște plăci de izolare fonică. Un tavan alb, presărat
cu găurele gri. Cu asperități. Ca o piatră ponce sau ciment vechi.
Și, deodată, sunt înapoi în corpul meu. Stau întinsă într-un pat îngust, cu bare
metalice care se unduiesc ca niște țipari, sclipind argintii în mișcarea lor. O văd
pe mama lângă mine. Țipă ceva despre fiica ei – adică eu –, pe urmă pleacă
împleticindu-se. Asistente și doctori năvălesc în salon și o împing la o parte.
Aparatele tac toate odată și mă privesc cu speranță, formele lor antropomorfice
se îndreaptă. Șușotesc între ele, dar eu nu înțeleg ce spun. O linie verde se mișcă
pe un chip negru, pătrat, ba zâmbind, ba încruntându-se; bipăie constant. Lângă
mine, ceva foșnește și pocnește.
O durere cruntă îmi explodează în piept, atât de rapid, că nici nu am timp să
țip după Kate.
Pe urmă, dunga verde devine rectilinie.

Capitolul 23
3 septembrie 2010
Ora 18.26
– A murit. De ce mai suntem aici?
Marah se întoarse spre Paxton, care ședea pe podeaua din sala de așteptare, cu
picioarele lui lungi întinse în față, cu gleznele una peste alta. Lângă el zăcea un
morman de ambalaje multicolore de alimente – fursecuri, prăjiturele, chipsuri de
cartofi, acadele; cumpărase orice găsise de vânzare la automatul de lângă lift. O
tot trimisese pe Marah la tatăl ei după bani. Ea se încruntă la el.
– De ce mă privești așa? La televizor, când cineva moare, s-a sfârșit. Tatăl tău ți-
a scris acum zece minute că inima ei s-a oprit. Pe urmă, doctorii au vrut să se
întâlnească. Știm bine despre ce-i vorba. A crăpat.
Deodată, îl văzu. Ca și cum s-ar fi aprins luminile într-un teatru decrepit, care
păruse magic pe întuneric. Îi remarcă pielea palidă și sprâncenele cu piercinguri,
unghiile negre și murdăria de la cutele gâtului.
Se repezi în picioare, mai să cadă, își recăpătă echilibrul și o rupse la fugă.
Ajunse în salonul de terapie intensivă în care se afla Tully exact când dr. Bevan
spunea ceva.
– Am stabilizat-o din nou. Activitatea cerebrală e bună, dar desigur că nu
putem ști nimic sigur până nu se trezește. Făcu o pauză. Dacă se trezește.
Marah se lipi cu spatele de perete. Tatăl și bunica erau lângă doctor. Dorothy
stătea mai retrasă, singură, cu brațele încrucișate strâns, cu gura crispată.
– Am început să îi creștem temperatura corpului și o scoatem din comă, dar
este un proces lent. Mâine ne vom reîntâlni și vom evalua progresul. O vom
deconecta de la ventilator și vom vedea.
– O să moară când o veți deconecta de la aparat? întrebă Marah, surprinsă de
propria voce.
Toată lumea din salon se întoarse spre ea.
– Vino aici, spuse tata.
Ea înțelese imediat de ce tatăl ei nu-și dorise ca gemenii să asiste la toate
acestea.
Se duse încet spre el. Erau certați de atâta vreme, că părea ciudat să se ducă la el
pentru a primi alinare, dar când el ridică brațul, ea veni mai aproape, și pentru o
clipă, magică, toți anii aceia urâți se spulberară.
– Adevărul este că nu știm, spuse dr. Bevan. Rănile cerebrale sunt
imprevizibile. S-ar putea să se trezească și să respire singură sau s-ar putea să
respire singură și să nu se trezească. După ce nu i se vor mai administra
medicamente, și temperatura corpului va reveni la normal, vom putea evalua mai
bine activitatea cerebrală. Medicul privi când la unul, când la altul. Starea ei a fost
foarte instabilă, după cum știți. Inima i s-a oprit de câteva ori. Asta nu indică
neapărat șansele ei de supraviețuire, dar indică o situație îngrijorătoare. Doctorul
închise dosarul. Haideți să ne reîntâlnim mâine și să vedem cum stau lucrurile.
Marah se uită la tatăl ei.
– Vreau să mă duc să-i aduc iPodul – cel pe care i l-a dat mama. Poate dacă
aude muzică…
Nu reuși să termine fraza. Speranța este un lucru atât de periculos, atât de
efemer; nu se potrivea în lumea concretă a cuvintelor rostite cu voce tare.
– Bravo, fata mea! se entuziasmă el, strângând-o afectuos de braț.
Brusc, ea își aminti că era fetița lui, că se simțise cândva în siguranță.
– Mai ții minte cum dansau amândouă pe „Dancing Queen“? spuse ea,
încercând să zâmbească. Ce se mai distrau!
– Îmi amintesc, spuse el cu un glas încărcat de emoție. Marah știa că și tatăl ei
se gândea la același lucru, la felul cum mama și Tully stăteau împreună pe terasă,
chiar și după ce starea ei se agravase, iar mama era palidă și slabă, ascultând
muzica anilor ’80 și fredonând la unison. El privi în altă parte pentru o clipă, apoi
îi zâmbi. Crezi că te lasă portarul să intri în apartamentul ei?
– Mai am cheia. O să merg cu Pax să iau iPodul. Pe urmă… Ridică privirea.
Ne-am putea întoarce acasă. Dacă ești de acord.
– De acord? Ne-am mutat înapoi pe Bainbridge pentru tine, Marah. Am ținut
lumina aprinsă noapte de noapte de când ai plecat.
O oră mai târziu, Marah și Pax erau într-un taxi, îndreptându-se spre țărm.
– Noi ce suntem acum, servitori?
Paxton stătea tolănit lângă ea. Găsi un fir de ață ce-i atârna din tricou și trase de
el până când rupse tivul tricoului.
Îi punea lui Marah această întrebare cel puțin a zecea oară de când plecaseră de
la spital.
Ea nu răspunse. După un răstimp, băiatul vorbi iar.
– Mi-e foame, spuse. Câți bani ți-a dat babacu’? Putem să ne oprim în drum la
Kidd Valley să ne luăm un burger?
Marah nu se uită la el. Știau amândoi foarte bine că tatăl ei îi dăduse destui bani
pentru un burger și că Paxton ar fi cheltuit toți banii ei până la ultimul cent.
Taxiul se opri în fața clădirii lui Tully. Marah se aplecă spre șofer și îi plăti
cursa, apoi ieși după Paxton în aerul rece al nopții în Seattle. Albastrul cerului se
întuneca treptat.
– Nu înțeleg de ce trebuie să facem asta. Oricum n-aude nimic.
Marah îl salută pe portar, care se încruntă la ea și la Paxton, la fel ca toți adulții
de altfel. Îl conduse pe Paxton prin elegantul hol de marmură crem și apoi în
liftul cu oglinzi. La ultimul etaj, ieșiră din lift și se duseră la apartamentul lui
Tully.
Marah descuie ușa și o deschise. Liniștea din interior părea stranie. În casa lui
Tully se auzea mereu muzică. Aprinse luminile și înaintă prin hol.
În camera de zi, Paxton ridică o sculptură de sticlă și o răsuci pe toate părțile.
Fetei aproape că îi veni să spună Ai grijă, e un Chihuly, dar se abținu. Nu ajuta
niciodată la nimic să îl critici pe Paxton. Era foarte irascibil și se înfuria într-o
clipită.
– Mi-e foame, spuse Paxton, deja plictisit. Mai există Red Robin la capătul
străzii? Un cheeseburger ar fi bun.
Marah se bucura să-i dea niște bani și să scape de el.
– Tu vrei ceva?
– Nu. Sunt bine.
Băiatul înșfăcă cei douăzeci de dolari de la Johnny. După ce plecă și se așternu
din nou liniștea, Marah trecu pe lângă măsuța de cafea, pe care erau împrăștiate
câteva teancuri de corespondență. Pe podea, lângă ea, era ultimul număr din
revista Star, deschisă la articolul defăimător.
Lui Marah i se înmuiară picioarele. Tully citise revista cu o noapte în urmă…
înainte să se urce în mașină. Aici era dovada.
Își întoarse privirea de la revistă și merse mai departe. Stația de încărcare a
iPodului din camera de zi era goală, așa că Marah se duse în dormitor și căută cu
privirea prin cameră. Nimic lângă pat. Intră în garderoba mare a lui Tully și se
opri brusc.
Poftim, încearcă asta, Marah. Arăți ca o prințesă îmbrăcată așa. Eu ador să mă
îmbrac elegant, tu nu?
Sentimentul de vinovăție o învălui ca un fum gros negru, crescând, viciind
aerul pe care îl respira. Îi dădea fiori. Se lăsă încet în genunchi, incapabilă
deodată să mai stea în picioare.
Băiatul ăsta te va distruge. Acesta fusese ultimul lucru pe care Tully i-l spusese
în acea cumplită seară de decembrie, când Marah îl alesese pe Paxton în locul
tuturor celorlalți care o iubeau. Închise ochii, lăsându-se în voia amintirilor. Să fi
trecut oare numai nouă luni de când tata și Tully dăduseră buzna în dormitorul
ei de la cămin? Părea o veșnicie. Paxton o luase de mână și ieșise cu ea în noaptea
aceea în care ningea, râzând – râzând – numindu-i…
Romeo și Julieta.
La început, păru romantic, toată chestia aceea cu „noi împotriva lor“. Marah
renunțase la facultate și se mutase în căzătura de apartament pe care Paxton îl
împărțea cu alți șase tineri. Se afla la etajul cinci, într-o clădire fără lift, infestată
de gândaci din Pioneer Square, dar cumva nu conta că rareori aveau curent
electric sau apă caldă și că la toaletă nu puteai trage apa. Conta că Paxton o iubea,
că puteau petrece împreună nopțile și că puteau veni și pleca oricând pofteau. Pe
Marah nu o deranja că el nu avea nici un sfanț și că nu muncea. Poezia lui avea să
îi facă bogați într-o zi. În plus, Marah avea bani. Depusese într-un cont de
economii toți banii primiți în dar la absolvirea liceului. În timpul facultății, tata îi
dăduse destui bani, astfel încât nu fusese nevoită să intre în propriile economii.
Abia după ce banii din contul lui Marah se terminară, lucrurile începură să se
schimbe. Paxton decise că marijuana era „nașpa“ și că metamfetamina și uneori
chiar heroina erau „marfă“. Banii începură să dispară din portofelul lui Marah –
sume mici; nu era niciodată absolut sigură, nu îndeajuns cât să îl acuze, dar banii
dispăreau parcă mai repede decât se aștepta ea.
Ea muncise de la început. Paxton nu își putea păstra slujba, pentru că nopțile
declama poezii prin cluburi, iar ziua compunea versuri. Pe Marah o încântase să
fie muza lui. Prima ei slujbă fusese de recepționeră de noapte la o hrubă de hotel,
dar nu durase mult. După aceea, schimbase slujbele una după alta, incapabilă să
o păstreze pe vreuna prea mult timp.
În urmă cu câteva luni, în iunie, Paxton venise într-o noapte acasă de la un
club, târziu, drogat, și îi spusese că i se „acrise“ de Seattle. Își făcură bagajele a
doua zi și se duseră după unul dintre noii prieteni ai lui Paxton în Portland, unde
se mutaseră într-un apartament împuțit, cu încă trei tineri. Ea obținuse slujba de
la Dark Magick după o săptămână. Slujba de la librărie era diferită de toate
celelalte slujbe. Ore nesfârșite de stat în picioare, îndrumându-i pe clienții
nepoliticoși, venind acasă cu o brumă de bani. Așa se scurseră lunile.
Abia în urmă cu zece zile, Marah înțelesese cu adevărat cât de precară este viața
lor împreună.
În seara aceea, veni acasă și găsi un ordin de evacuare lipit de ușa
apartamentului lor. Deschise ușa stricată – broasca fusese stricată de când se
mutaseră, și administratorul nu se sinchisise niciodată să o repare – și își găsi
colegii de apartament întinși pe dușumea, trecând o pipă cu apă de la unul la
altul.
– Suntem evacuați, spuse ea.
Pe ei îi pufni râsul. Paxton se rostogoli pe o parte și se holbă la ea cu niște ochi
tulburi, sticloși.
– Tu ai o slujbă…
De zile întregi, Marah trăia ca într-o ceață; frica de a rămâne pe drumuri se
inculcă adânc în sufletul ei. Îi văzuse pe copiii străzii din Portland, cerșind,
dormind în pături murdare pe prispele caselor, scormonind prin gunoaie după
mâncare, cheltuindu-și banii pe droguri.
Nu avea cu cine să vorbească despre temerile ei. Nu avea o mamă. Nici o
prietenă foarte bună. Conștientizând acest lucru, se simți și mai singură.
Până când își aminti: Datoria mea este să te iubesc.
Gândul acesta o urmări. De câte ori se oferise Tully să o ajute? Eu nu judec
oamenii. Știu cât e de greu să fii om.
Astfel, știu unde trebuia să se ducă.
A doua zi, fără să îi spună lui Paxton, Marah se învoi de la serviciu pe motiv că
nu s-ar simți bine, își luă ultimii dolari și cumpără un bilet de autobuz cu
destinația Seattle.
Ajunse acasă la Tully la puțin după ora șapte și jumătate seara. Rămase mult
timp în fața ușii, cel puțin cincisprezece minute, încercând să își adune curajul ca
să bată la ușă. Când, în cele din urmă, o făcu, abia dacă mai respira.
Nu-i răspunse nimeni.
Marah băgă mâna în buzunar și scoase cheia de rezervă. Descuie ușa și intră. În
apartament era liniște și toate luminile aprinse; în fundal se auzea în surdină
muzică din iPodul lui Tully. Marah își dădu seama după melodie – „Diamonds
and Rust“ – că era iPodul pe care mama ei i-l dăduse lui Tully când era bolnavă.
Melodia lor. Când ascultase Tully altceva?
– Tully?
Tully ieși din dormitor, arătând ca o femeie a străzii, cu părul dezordonat,
îmbrăcată în niște haine urâte și cu ochi obosiți.
– Marah, spuse ea, oprindu-se încremenită.
Părea… ciudată. Confuză și palidă. Clipea des, de parcă încerca să-și
limpezească privirea.
E drogată. Marah cunoștea prea bine starea asta.
Marah știu numaidecât că Tully nu avea cum să o ajute. Nu femeia aceasta care
stătea în fața ei și care nici măcar nu se putea ține pe picioare.
Totuși, Marah nu se lăsă bătută. O rugă, o imploră, îi ceru bani.
Tully spuse multe lucruri drăguțe și ochii i se umplură de lacrimi, dar în final,
răspunsul fu negativ.
Marah fu extrem de decepționată.
– Mama a spus că pot conta pe tine. Când era pe moarte, a spus că tu mă vei
ajuta și mă vei iubi necondiționat.
– Încerc, Marah. Vreau să te ajut…
– Atâta vreme cât fac ce vrei tu. Paxton avea dreptate.
Marah rosti ultimele cuvinte cu voce frântă de durere. Fără ca măcar să aștepte
răspunsul lui Tully, ieși în fugă din apartament. Abia când ajunse în stația de
autobuz din centrul Seattle-ului și se așeză pe o bancă rece, îi veni o idee pentru
rezolvarea problemei. Lângă ea găsi una dintre revistele acelea mondene. Era
deschisă la un articol despre Lindsay Lohan, care fusese trasă pe dreapta în timp
ce conducea un Maserati după ce fusese liberată condiționat. Titlul articolului
era: VEDETĂ SCĂPATĂ DE SUB CONTROL LA DOAR CÂTEVA ZILE DUPĂ
IEȘIREA DIN SANATORIU.
Marah luă revista, sună la numărul direct și spuse: Sunt Marah Ryan, fina lui
Tully Hart. Cât ați plăti pentru niște dezvăluiri despre dependența ei de
medicamente? În timp ce rostea întrebarea, o luă cu o senzație de rău. Unele
lucruri, unele decizii, simți pur și simplu că sunt greșite.
– Marah? Ia uite-aici!
Își auzi numele rostit de la mare depărtare. Se dezmetici încet, amintindu-și
unde se afla: în genunchi, în garderoba lui Tully.
Nașa ei era în spital, în comă. Marah venise aici ca să găsească iPodul pe care se
aflau toate melodiile preferate ale lui Tully, în speranța că muzica ar face minuni,
și Tully s-ar trezi.
Marah se întoarse încet, îl văzu pe Paxton ținând un burger pe jumătate mâncat
într-o mână, în timp ce scotocea cu cealaltă prin caseta de bijuterii a lui Tully. Se
ridică încet în picioare.
– Pax…
– Nu, pe bune. Uită-te.
Scoase doar un cercel cu un singur diamant aproape de mărimea gumei unui
creion. Piatra sclipi în scântei multicolore în întunericul garderobei.
– Pune-l la loc, Paxton, spuse ea fără vlagă.
El îi aruncă un zâmbet atrăgător.
– Oh, haide. Nașa ta nici măcar nu i-ar observa lipsa. Gândește-te, Marah. Am
putea pleca la San Francisco, așa cum am visat. Știi că n-am mai compus nimic.
Din cauza banilor și pentru că nu avem de nici unele. Cum să fiu creativ când tu
ești plecată toată ziua la muncă? Se duse spre ea. Întinse mâna și o trase lângă el,
lipindu-i șoldurile de ale lui, cu mișcări lascive. Ar putea fi viitorul nostru, Mar.
Intensitatea privirii lui o sperie.
Se trase din brațele lui și se dădu înapoi. Pentru prima oară, observă egoismul
din privirea lui, pornirea revoltată a trupului său.
El își scoase din ureche craniul negru-argintiu și puse în loc cercelul de
diamant al lui Tully.
– Să mergem.
Era atât de sigur de ea, atât de convins că ea se va supune voinței lui. Și de ce nu
ar fi fost? Asta făcuse ea de la bun început. În cabinetul doctorei Bloom, ea
văzuse în el un poet superb, plin de angoase, care îi promisese că o va ajuta să
scape de durere. O lăsase să plângă în brațele lui și îi spusese că versurile
cântecelor și ale poeziilor îi puteau schimba viața. Îi spusese că e în regulă să se
taie – mai mult decât în regulă, spusese el; era chiar frumos. Ea își vopsise părul
și și-l tăiase cu o lamă și se dăduse cu fond de ten alb. Apoi îl urmase în tenebrele
lumii, pe care le acceptase și de care se lăsase sedusă și mistuită.
– De ce mă iubești, Paxton?
El se uită la ea.
– Ești muza mea. Știi asta.
Îi zâmbi leneș și continuă să scotocească prin caseta de bijuterii.
– Dar aproape că nu mai compui nimic.
Pax se întoarse spre ea. Marah observă licărirea de furie din ochii lui.
– Ce știi tu despre asta?
În acel moment, inima ei rupse chingile și se eliberă. Nu putu să nu se
gândească la iubirea de care fusese înconjurată în copilărie. La felul în care
părinții ei se iubiseră, cum își iubiseră copiii. Făcu un pas în față, simțindu-se
ciudat, de parcă s-ar fi eliberat și s-ar fi maturizat în același timp. Își imagină
priveliștea din camera de zi, insula Bainbridge, și i se făcu deodată un dor nespus
de viața pe care o avusese cândva, de fata care fusese cândva. Toate erau încă
acolo, așteptând-o, dincolo de golf.
Eliberă un oftat prelung și îi rosti numele.
El o privi nerăbdător, cu maxilarul încleștat. Marah știa cât de mult ura el ca ea
să îi pună la îndoială talentul creator. Dacă se gândea bine, el detesta să fie
chestionat în legătură cu orice. Pe ea o iubea cel mai mult când tăcea, când era
distrusă și se tăia. Ce fel de iubire mai era și asta?
– Da?
– Sărută-mă, Pax, spuse ea, apropiindu-se destul de mult pentru ca el s-o poată
lua în brațe.
El o sărută scurt; ea îl prinse și îl trase mai aproape, așteptând ca sărutul lui să o
fascineze ca de obicei.
Dar n-o fascină.
Atunci înțelese că unele relații se încheiau fără artificii, lacrimi sau regrete. Se
sfârșeau în tăcere. Această decizie neașteptată o sperie, arătându-i profunzimea
singurătății ei. Nu era de mirare că fugise de ea în toți acești ani.
Știa cât de mult suferise el după moartea surorii lui și a abandonului părinților.
Știa că uneori plângea în somn și că anumite cântece îl întristau teribil. Știa că
doar rostind numele surorii lui – Emma – mâna începea să îi tremure. El era mai
mult decât un simplu poet, adept al subculturii goth sau chiar hoț. Sau, într-o
bună zi, putea fi mai mult. Dar nu era îndeajuns pentru ea acum.
– Te-am iubit, spuse ea.
– Și eu te-am iubit pe tine.
O luă de mână și ieșiră din apartament.
Marah se întrebă dacă iubirea – sau sfârșitul ei – provoacă mereu o asemenea
suferință.
– Am uitat ceva, spuse ea la ușă, eliberându-se și oprindu-se. Așteaptă-mă la
lift.
– Sigur.
El se duse la lift și apăsă butonul.
Marah intră din nou în apartament și închise ușa. Ezită o secundă, nu mai
mult, apoi încuie ușa.
El veni în fugă după ea, bătând cu pumnii în ușă, țipând și urlând. Ei îi dădură
lacrimile și le lăsă să curgă până când el urlă:
– Du-te dracului, atunci, jigodie prefăcută, și plecă cu pas apăsat.
Chiar și după aceea, ea rămase acolo, prăvălită pe podea, cu spatele lipit de ușă.
Când pașii lui se pierdură, ea își suflecă mâneca și numără micile cicatrici
albicioase de pe interiorul brațului, întrebându-se ce avea să facă acum.
Marah găsi iPodul și îl puse într-o pungă împreună cu stația de încărcare
portabilă. După aceea, se mișcă încet prin apartament, amintindu-și o sumedenie
de momente petrecute cu Tully. Găsi jurnalul mamei sale și îl băgă și pe acesta în
pungă. Pentru cândva.
Când nu mai putu îndura liniștea apăsătoare a acelui loc vitregit de râsul
relaxat al lui Tully și de sporovăiala ei necontenită, ieși din apartament și se duse
în portul de feriboturi. Urcă pe primul care pleca, ocupă un loc într-una din
cabine și scoase iPodul. Își fixă căștile micuțe în urechi și apăsă butonul play. Se
auzi Elton John cântând Goodbye…. yellow brick ro… ad…
Întoarse capul și privi apele întunecate ale râului Sound, văzând răsărind în
zare luminițele aurii de pe insula Bainbridge. Când feribotul acostă, băgă iPodul
înapoi în cutie și merse la terminal, unde prinse un autobuz care o lăsă în colțul
străzii ei.
Își văzu casa pentru prima oară după mai bine de un an, iar imaginea ei o făcu
să se oprească. Șindrilele din lemn de cedru, în nuanța caramelelor, păreau negre
în această seară rece; marginea albă ca omătul strălucea practic în lumina aurie ce
se revărsa din interior.
Pe prispă, se opri, așteptându-se să audă vocea mamei. Bună, fetița mea, cum a
fost azi?
Deschise ușa și intră. Casa o întâmpină ca prima dată când se întorsese de la
grădiniță, cu lumină, sunet și mobilă confortabilă. Înainte de a se gândi ce să
spună, auzi o ușă dată de perete la etaj.
– A venit! Cine nu aleargă, pierde, Skywalker!
Frații ei năvăliră din dormitorul lor de la etaj și coborâră în fugă scările. Erau
amândoi îmbrăcați în treninguri de fotbal, tunși amândoi la fel și purtau aparate
dentare. Chipul lui Wills era rumen și senin; îi răsăriseră primele tuleie de
mustață. Chipul lui Lucas era iritat de acnee.
Se îmbrânciră unul pe altul ca să-și facă loc și veniră amândoi să o întâmpine.
Se amuzară teribil pe seama eforturilor ei de a se elibera. Când îi văzuse ultima
oară, erau niște băieței; acum aveau aproape doisprezece ani, dar o îmbrățișară
cu forța unor băietani cărora le fusese nespus de dor de sora lor mai mare. Și ei îi
fusese nespus de dor de ei. Nu conștientizase asta până în acel moment.
– Unde-i Paxton? întrebă Wills când, în sfârșit, îi dădură drumul.
– A plecat, spuse ea încet. Am venit doar eu.
– Super, spuse Wills cu voce ștrengărească, agitându-și claia de păr. Tipul ăla
era un prostălău.
Marah nu își putu reține râsul auzind asta.
– Ne-a fost dor de tine, Mar, spuse Lucas serios. A fost o prostie să fugi de-
acasă.
Ea îi îmbrățișă din nou pe amândoi, de data asta atât de strâns, că ei se văitară și
se zbătură să se elibereze.
– Ce face Tully? întrebă Lucas. Ai văzut-o? Tata spune că putem merge și noi
mâine. Se trezește până atunci, nu?
Lui Marah i se făcu gura iască. Nu știa ce să spună, așa că zâmbi și ridică din
umeri.
– Sigur. Da.
– Mișto, spuse Wills.
În doar câteva clipe, o luară la fugă din nou pe scări în sus, certându-se pe ceva.
Marah luă sacoșa și urcă în vechea ei cameră, deschizând ușa încet.
Nimic nu se schimbase înăuntru. Fotografiile ei din tabără erau tot pe comodă,
albumele din anii de liceu erau stivuite frumos alături de volumele cu Harry
Potter. Aruncă sacoșa pe pat și se duse la biroul ei. Nu fu surprinsă să constate că
îi tremurau mâinile când luă vechiul exemplar ferfenițit, citit și răscitit, din
Hobbitul. Cartea pe care i-o dăruise mama cu mulți ani în urmă.
Nu cred că eşti chiar pregătită încă pentru Hobbitul, dar într-o zi, poate peste
câţiva ani, ceva se va întâmpla şi sentimentele îţi vor fi din nou rănite. Poate că vei
fi singură cu tristeţea ta, nepregătită să o împărtăşeşti cu mine sau cu tati, şi dacă
asta se va întâmpla, o să-ţi aduci aminte de această carte de pe noptiera ta. O poţi
citi atunci, ca să te ducă departe. Pare o prostie, dar pe mine chiar m-a ajutat la
treisprezece ani.
„Te iubesc, mami“, spusese Marah, iar mama ei râsese și spusese: „Sper doar să-
ţi aminteşti asta când vei fi adolescentă“.
Dar Marah uitase. Cum oare?
Pipăi cu degetele conturul literelor aurii. Poate că vei fi singură cu tristeţea ta.
Marah fu cuprinsă de un val de deznădejde și îi dădură lacrimile; își spuse: Ea
mă cunoștea.

Capitolul 24
M-am întors în lumea mea imaginară, lumea mea de basm, alături de cea mai
bună prietenă a mea. Nu-mi pot imagina exact unde mă aflu, dar stau întinsă pe
iarbă și privesc cerul spuzit de stele. Aud acordurile unei melodii. Cred că este
Pat Benatar, care îmi amintește că dragostea este un câmp de luptă. Nu știu cum
este posibil, tot acest du-te-vino, dar nu m-am priceput niciodată la teologie.
Aproape tot ce știu despre religie am învățat din muzicalul Jesus Christ Superstar.
Durerea a dispărut; amintirea ei rămâne, totuși, ca o melodie pe care nu o uiți,
îndepărtată, vagă, pierdută într-un ungher al minții.
– Katie, cum poate să plouă?
Simt picături, delicate ca o atingere diafană de aripă de fluture pe față și, fără
nici un motiv rațional, mă simt tristă. Lumea din jurul meu – așa, ciudată, cum
era – avea noimă înainte. Acum ceva se schimbă și nu-mi place. Nu mă mai simt
în siguranță. Ceva esențial, important este greșit.
Nu plouă.
Vocea ei are o candoare pe care nu am mai auzit-o până acum. O altă
schimbare.
Este mama ta. Plânge. Privește.
Am avut ochii închiși?
Îi deschid încet. Întunericul se risipește neuniform; tot felul de imagini îmi trec
rapid prin fața ochilor, luând cu ele lumina. Întunericul creează diverse forme.
Deodată se face lumină și văd unde sunt.
Salonul de spital. Desigur. Mereu am fost aici; celelalte locuri sunt simple
miraje. Acesta e real. Îmi văd trupul bandajat pe pat; pieptul îmi urcă și-mi
coboară în ritmul aparatului de lângă pat, care scoate un fâșâit combinat cu o
bufnitură la fiecare respirație. Un monitor afișează linia verde ascuțită ce redă
bătăile inimii mele. Sus, jos, sus, jos.
Mama stă lângă pat. E mai mică decât mi-o amintesc, mai slabă, cu umerii
încovoiați de parcă și-ar fi petrecut toată viața cărând poveri. Tot din altă epocă
este îmbrăcată – perioada aceea Flower Power, Maui Wowie și Woodstock.
Poartă șosete albe în niște sandale Birkenstock. Dar nimic din toate astea nu
contează.
Plânge. Pentru mine.
Nu știu cum să cred în ea, dar nu știu nici cum să renunț. E mama mea. După
toate câte s-au întâmplat, după toate momentele în care a stat cu mine și în care
m-a abandonat, încă face parte din mine, din urzeala sufletului meu, și prezența
ei aici înseamnă ceva.
Simt că fac un efort să mă apropii de ea, să îi aud vocea. Pare tare în liniștea din
această încăpere. Îmi dau seama că e miezul nopții. Dincolo de ferestre, totul este
cufundat într-o beznă de smoală.
– Nu te-am văzut niciodată suferind, spune ea către trupul meu. Vocea îi este
aproape o șoaptă. Nu te-am văzut niciodată căzând pe scări sau julindu-ți
genunchii ori căzând de pe bicicletă.
Lacrimile i se preling pe obraji.
– Îți voi spune tot. Cum am devenit Cloud, cum am încercat să fiu îndeajuns de
bună pentru tine și cum am eșuat. Cum am supraviețuit tuturor anilor ălora
cumpliți. Îți voi spune tot ce vrei să știi, dar nu pot face nimic din toate astea
dacă nu te trezești. Se apleacă deasupra patului, se uită la mine. Sunt atât de
mândră de tine, spune mama. Nu ți-am spus niciodată asta, nu-i așa?
Nu-și șterge lacrimile. Ele cad pe chipul meu. Se apleacă mai mult; a ajuns atât
de aproape, că m-ar putea săruta pe obraz. Nici măcar nu mi-o pot aminti făcând
asta.
– Te iubesc, Tully. Vocea i se gâtuie de emoție. Poate că ție nu-ți pasă și poate
că e prea târziu, dar te iubesc.
Am așteptat toată viața să aud aceste cuvinte de la mama.
Tul?
Mă întorc spre Kate, îi văd chipul radiind și ochii verzi splendizi. În ei, îmi văd
toată viața. Tot ce am fost vreodată și tot ce mi-am dorit să fiu. Asta îți e prietena
cea mai bună: o oglindă.
E timpul, spune ea, iar eu înțeleg în sfârșit. Am navigat alături de Kate, plutind
alene în aval pe râul vieții mele, având-o pe ea alături, dar am ajuns la destinație.
Trebuie să aleg, dar mai întâi trebuie să-mi amintesc. Instinctul îmi spune că va
fi dureros.
– Rămâi cu mine?
Pentru eternitate, dacă aș putea.
E timpul, în sfârșit, să înfrunt motivul pentru care trupul meu se află aici,
distrus și conectat la aparate în această încăpere albă, imaculată.
– În regulă, atunci, spun, făcându-mi curaj. Totul începe cu Marah. Cât a trecut
de când a venit să mă viziteze? O săptămână? Zece zile? Nu știu. E sfârșitul lui
august 2010, mult după așa-zisa încercare a mamei mele de a mă ajuta, și sincer,
timpul nu-mi este aliat. Am tot…
încerc să îmi scriu memoriile, dar nu funcționează. O migrenă pare să-mi fie
companion statornic.
Cât a trecut de când n-am mai ieșit din casă? Mi-e rușine să recunosc că n-o
mai pot face. Nu sunt în stare să deschid ușa. Doar ating clanța, și mă cuprinde
panica; încep să tremur, să mă zvârcolesc, respirația mi se oprește. Urăsc această
slăbiciune a mea, mi-e jenă de ea, dar nu mă pot convinge să o depășesc. Pentru
prima oară în viața mea, nu am strop de voință. Fără voință, nu am nimic.
În fiecare dimineață, îmi fac o promisiune: nu voi mai lua Xanax, voi ieși din
casă și mă voi aventura în lumea mare de afară. O voi căuta pe Marah. Sau îmi
voi căuta o slujbă. Sau o viață. Îmi imaginez diferite scenarii în care merg pe
insula Bainbridge și îl implor pe Johnny să mă ierte, și el mă iartă.
Ziua de azi nu diferă de celelalte cu nimic. Mă trezesc târziu și îmi dau seama
instantaneu că am înghițit probabil prea multe somnifere. Mă simt groaznic. Îmi
simt gura lipicioasă și un gust de parcă aș fi uitat să mă spăl pe dinți aseară. Mă
întorc pe o parte în pat, mă uit la ceasul de pe noptieră. Plescăi din buze și mă
frec la ochi, pe care îi simt injectați și mă ustură. Nu încape îndoială că am plâns
în somn. Și, din nou, am dormit toată ziua.
Mă trezesc și încerc să mă concentrez. În baie, găsesc pe jos un morman de
rufe.
Da. Ieri am încercat să ies. Am crezut că vestimentația e un obstacol. Fardurile
sunt împrăștiate pe tot blatul chiuvetei.
Lucrurile chiar sunt scăpate de sub control.
Azi îmi voi schimba viața.
Încep cu un duș. Apa fierbinte curge peste mine, dar în loc să-mi spele starea
de letargie, îmi potențează senzația de rău. În spațiul acela mic plin de aburi,
retrăiesc foarte multe momente: mânia lui Johnny, moartea lui Kate, fuga lui
Marah.
Apa devine deodată rece. Clipesc lent, întrebându-mă ce dracului s-a întâmplat
cu mine. Mi-e teribil de frig, tremur, ies din duș și mă șterg.
Să mănânc.
Da.
Asta mă va ajuta.
Mă îmbrac, cu mișcări încete, în treningul pe care îl găsesc pe podeaua
dormitorului. Tremur și mă doare capul. Dacă mănânc, mă voi simți mai bine. Și
dacă iau un Xanax.
Doar unul.
Străbat apartamentul întunecos, aprinzând în drum luminile, ignorând
corespondența împrăștiată pe măsuța de cafea. În timp ce-mi torn o cană de
cafea, sună mobilul. Răspund repede.
– Da?
– Tully? George la telefon. Ți-am luat un bilet la proiecția filmului Americanul,
cu George Clooney. Îți trimit detaliile pe e-mail. Se organizează un eveniment
caritabil la cinematograful din centrul Seattle-ului. Toți greii televiziunii vor fi
acolo. E șansa ta să îi uluiești. Pe 2 septembrie. Ora 20.00. Să nu întârzii și să arăți
bine.
– Mersi, George, spun, zâmbind pentru prima oară după multe zile.
Văd o rază de speranță. Câtă nevoie am de asta! Lacrimile mi-au secat. Nu mai
pot trăi astfel.
Pe urmă îmi dau seama: va trebui să ies din casă și să merg în public. Panica
începe să pună stăpânire pe mine, încerc să mă liniștesc.
Nu.
Pot face asta. Pot. Mai iau un Xanax (de mâine mă las) și mă duc în garderobă
să îmi aleg o ținută pentru eveniment.
Voi avea nevoie…
Ce? De ce-am venit în garderobă?
Oh. Programare la coafor.
– Tully?
Îmi imaginez oare vocea lui Marah? Mă întorc atât de brusc, că mă
dezechilibrez și mă izbesc de ușa garderobei. Nu mă pot ține pe picioare când
traversez apartamentul, ducându-mă după vocea despre care nici măcar nu cred
că aparține cuiva prezent aici.
Dar este aici, în camera de zi, în fața peretelui din sticlă. Îmbrăcată în negru, cu
un păr ciufulit și roz tuns scurt; are un piercing la sprânceană. E slabă moartă;
zici că pomeții sunt niște lame de cuțit suspendate deasupra obrajilor palizi.
Îmi va da o nouă șansă.
– Marah, spun eu cu blândețe, căci o iubesc dureros de mult. Mă bucur că te-ai
întors.
Ea se mută agitată de pe un picior pe celălalt. Pare nu neapărat speriată, ci mai
degrabă stânjenită.
Mi-aș dori să am mintea mai limpede și să mă mai lase nenorocita asta de
migrenă. Mă simt agitată, puțin nerăbdătoare să îi aud vocea.
– Am nevoie… începe ea.
Eu mă duc spre ea, clătinându-mă. Mi-e jenă de nesiguranța mea. Și-a dat
seama oare?
– De ce anume ai nevoie, iubita mea? Am rostit oare toate aceste cuvinte, sau
asta a fost doar în mintea mea? Ce bine dacă nu luam și al doilea Xanax! S-o
ascunde de Paxton? Ești bine?
– Sunt foarte bine. Eu și Pax avem nevoie de niște bani.
Mă opresc.
– Ai venit la mine pentru bani?
– Așa mă poți ajuta.
Îmi apăs tâmpla cu două degete, încercând să domolesc durerea. Mica mea
poveste cu zâne se năruie. Nu pe mine mă vrea Marah, nu a venit aici ca să îmi
ceară ajutorul. Vrea bani, după care va pleca iar. Bani pentru Paxton, cel mai
probabil. El a pus-o să facă asta. Sunt sigură. Ce-ar spune Johnny dacă ar afla că
i-am dat bani și am lăsat-o să plece iar?
O apuc de încheietura mâinii cât pot de delicat și îi ridic mâneca. Antebrațul ei
alb este brăzdat de o rețea de cicatrici, unele sidefii, vechi, altele recente, roșietice.
Își retrage mâna.
Mi se rupe sufletul pentru ea. Îmi dau sema că suferă. Asta ne leagă în prezent,
dar acum ne vom reuni iar, vom fi alături una pentru cealaltă. N-am s-o mai
dezamăgesc niciodată. Voi fi nașa pe care și-a dorit-o Kate. N-am să-i mai
dezamăgesc nici pe ea, nici pe Johnny.
– Dacă ești bine, de ce te mai rănești? încerc să întreb cu blândețe, dar de fapt
tremur din toate încheieturile. Mă simt copleșită de durerea de cap și de senzația
de greață. Sângele îmi zvâcnește în urechi. Sunt pe punctul de a face un atac de
panică, dar de ce? Vreau să te ajut, știi că vreau…
– Îmi dai bani sau nu?
– Pentru ce-ți trebuie?
– Nu e treaba ta.
Cuvintele mă rănesc profund, după cum a fost și intenția lui Marah.
– Să înțeleg că ai venit la mine pentru bani. Mă uit la fata asta pe care abia dacă
o mai recunosc. Uită-te la mine, spun, dorind cu disperare să o fac să priceapă
cât de periculoase sunt alegerile pe care le face. Eu mi-am ratat viața, Marah. Nu
am familie; nu am soț, nu am copii. Singurul lucru pe care l-am avut – cariera –
l-am pierdut. Să nu ajungi ca mine. Singură. Tu ai o familie care te iubește. Du-te
acasă. Johnny te va ajuta.
– Îl am pe Pax.
– Cu unii bărbați e mai rău decât dacă ai fi singură, Marah.
– De parcă tu ai ști. Mă ajuți sau nu?
Chiar și în starea precară în care mă aflu, știu că nu pot face ce îmi cere. Vreau
s-o fac, dar nu-i pot înlesni din nou fuga. Am făcut multe greșeli în privința fetei
ăsteia de-a lungul anilor, dar cea mai gravă dintre toate a fost aceea de a ascunde
de Johnny relația cu Paxton, și mi-am învățat lecția.
– Îți ofer un loc unde să locuiești și îți fac programare la dr. Bloom, dar nu voi
repeta aceeași greșeală. N-am să acționez pe la spatele tatălui tău și n-am să-ți
dau bani că să poți locui în cine știe ce magherniță cu ciudatul ăla căruia nu-i
pasă că te tai.
După aceea, ne aruncăm în față tot felul de vorbe cumplite, pe care vreau să le
uit. Fata asta, pe care o iubesc ca pe propria viață, îmi aruncă o privire care ar
putea străpunge și lemnul. Pe urmă pleacă, trântind ușa în urma ei.
Nu știu când sosește ziua premierei cinematografice. Cum așa? Nici eu nu știu
exact. Știu doar că în seara zilei de două septembrie, mă plimb apatică dintr-o
cameră în alta, fără să fac nimic, prefăcându-mă că lucrez la cartea mea de
memorii, când aud alarma asurzitoare a telefonului mobil.
Mă uit la notițe. Film. Ora opt. Mahări din televiziune. Apoi mă uit la ceas.
Este 7.30.
Voi merge. Trebuie. E șansa mea. Nu voi îngădui ca frica ori panica sau
disperarea să îmi stea în cale. Mă voi îmbrăca elegant, voi arăta bine și îmi voi
relua locul în lumina reflectoarelor. La urma urmei, asta e America, tărâmul celei
de-a doua șanse, mai ales pentru vedete. Oh, poate că va trebui să trec prin
parada rușinii, ca Hugh Grant, să mă scuz cu un zâmbet, să îmi recunosc public
temerile și depresia, dar oamenii vor înțelege. Cine nu are temeri în zilele
noastre, în această lume a banilor? Cine nu a pierdut o slujbă pe care o îndrăgea?
Sunt puțin panicată când mă întorc în dormitor, dar un Xanax mă va ajuta, așa
că iau două. Nu îmi pot permite un atac de panică în seara asta. Trebuie să fiu
perfectă. Și pot fi. Nu sunt genul de femeie care se ascunde sub pături, în spatele
ușilor închise.
Intru în garderobă, calc peste haine pe care nu-mi amintesc să le fi cumpărat,
ce să mai vorbim despre purtatul lor, și mă opresc în fața rochiilor. Sunt prea
grasă ca să fac paradă într-o ținută memorabilă, așa că aleg o vechitură: o rochie
Valentino dintr-o colecție mai veche, cu decolteu asimetric și jupă neagră cu
model. Îmi stătea bine cu ea cândva; acum zici că sunt îmbrăcată într-un maț de
cârnat, dar e neagră; mai bine de atât nu se poate.
Îmi tremură mâinile; nu-mi pot coafa prea bine părul, mi-l pieptăn pe spate și
mi-l strâng într-o codă de cal dreaptă. Niște cercei imenși cu perle negre și aurii
vor distrage atenția de la fața mea pământie (sper). Folosesc mai mult fard decât
am folosit vreodată în viață, și tot obosită arăt. Bătrână. Încerc să nu mă gândesc
la asta și mă încalț cu o pereche de pantofi roz-aprins, scumpi, de lac și aleg o
poșetă de seară.
Întind mâna să deschid ușa și mă cuprinde panica, dar scrâșnesc din dinți și o
înfrâng. Deschid ușa și ies din apartament.
Când ajung în holul blocului, respir greu, dar refuz să mă refugiez înapoi în
siguranța apartamentului meu.
Portarul face semn unui taxi și mă prăvălesc pe bancheta din spate.
Poți s-o faci poți s-o faci.
Închid ochii și supraviețuiesc panicii secundă după secundă, dar când mașina
oprește în fața cinematografului, mă simt atât de amețită, că-mi vine să leșin.
– Coborâți, doamnă?
Da. Desigur.
Cobor. Am impresia că înaintez prin nămol, apropiindu-mă de covorul roșu.
Luminile reflectoarelor îmi ard ochii, mă fac să clipesc des.
Plouă, abia acum bag de seamă. Când a-nceput să plouă?
Cascade stranii de lumini roșii se preling de pe copertina imensă, sclipind în
băltoace formate de ploaie pe stradă. În spatele zonei delimitate de cordoane
roșii, o mulțime imensă de gură-cască se îmbrâncesc, așteptând sosirea vedetelor.
Îmi tremură mâinile; gura mi-e atât de uscată, că abia pot înghiți. Ridic bărbia
și mă străduiesc să trec peste covorul roșu. Se pornesc câteva blițuri; pe urmă
fotografii înțeleg că sunt eu și se întorc cu spatele.
În cinematograf, mă obsedează gândul înnebunitor că sunt cea mai bătrână
femeie de aici. Mă îngrijorează faptul că o să am bufeuri, că o să mă înroșesc
deodată și o să încep să transpir. Ar trebui să îi caut pe cei mai importanți
oameni din televiziune, dar nu sunt în stare. În schimb, intru în sală și mă
prăbușesc pe unul dintre scaunele de catifea.
Lumina se stinge, începe filmul. Peste tot în jurul meu, oamenii respiră, se
mișcă încet, scaunele scârțâie.
Încerc să rămân calmă și să fiu atentă la film, dar nu pot. Starea de anxietate
nu-mi dă pace. Trebuie să ies de aici, doar pentru o clipă.
Găsesc un indicator către toalete și îl urmez. Lumina din toaletă e prea
puternică, îmi arde retina. Ignor oglinda, intru cu pași împleticiți într-o cabină și
mă prăbușesc pe vasul toaletei; îi trag un șut ușii ca să se închidă. Mă las pe spate,
încercând să mă calmez, și închid ochii. Relaxează-te, Tully. Relaxează-te.
Următorul lucru pe care mi-l amintesc este că mă trezesc. Cât timp am stat aici,
leșinată, într-o cabină de toaletă dintr-un cinematograf?
Împing ușa cabinei cu atâta forță, că se izbește de cabina vecină și ies
clătinându-mă într-o mare de femei care stau la coadă. Toate se holbează la
mine, cu gurile căscate. Filmul s-a terminat, probabil.
Jos, observ cum mă privesc oamenii. Se dau la o parte din calea mea, de parcă
aș purta vreo centură cu dinamită sau aș suferi de vreo boală molipsitoare. Când
se uită la mine, văd fotografia aceea de la poliție, când am fost prinsă conducând
sub influența medicamentelor. Brusc, știu un lucru: n-o pot face. Nu mă pot
întâlni cu directorii din televiziuni pentru a-mi susține cazul și a-mi recăpăta
postul. E prea târziu. Mi-am ratat șansa. Dau din coate și-mi croiesc drum prin
mulțime, bâiguind câteva scuze lipsite de sinceritate, până când reușesc să respir
din nou. Ajung pe o alee liniștită, în ploaia torențială.
Mai târziu, un bărbat încearcă să mă agațe într-un bar. Aproape că îi permit.
Văd cum mă privește, îmi zâmbește, îmi spune ceva care îmi stârnește o dorință
dureroasă – nu de el, desigur, ci de viața mea pierdută, dar el este acolo, iar viața
mea s-a dus. Aud cum îl implor – îl implor – să mă sărute și plâng după ce face
acest gest, pentru că este o senzație foarte plăcută, dar nici de departe îndeajuns
de plăcută.
După ce barul se închide, mă duc pe jos acasă (sau iau un taxi – cine știe? –
oricum, ajung acasă). În apartament este întuneric. Nu e nici o lumină aprinsă.
Le aprind pe toate când trec clătinându-mă dintr-o cameră în alta, lovindu-mă
de pereți și de mobilă.
Mi-e atât de rușine, că-mi vine să plâng, dar ce rost are? Mă trântesc pe sofa și
închid ochii.
Când îi deschid din nou, văd teancul de corespondență de pe măsuța de cafea.
Cu ochi împăienjeniți, mă uit la rămășițele vieții mele apuse. Vreau să întorc
privirea, când o fotografie îmi atrage atenția. Eu sunt în fotografie.
Mă aplec în față și dau la o parte plicurile și cataloagele; sub toate acele facturi
și scrisori lipsite de importanță, e revista Star cu fotografia mea din arestul
poliției în colțul din stânga-sus. Dedesubt, un singur cuvânt cumplit.
Dependentă.
Ridic revista și o deschid la articolul cu pricina. Nu este articolul ce ține prima
pagină, doar o rubrică scurtă, într-un colț.
Cuvintele mi se încețoșează, dansează, sar, dar reușesc să le citesc pe rând.
ADEVĂRATA POVESTE DIN SPATELE ZVONURILOR
Înaintarea în vârstă nu este ușoară pentru nici o femeie aflată în atenția
publicului, dar se dovedește deosebit de dificilă pentru Tully Hart, fosta
vedetă a talk show-ului cândva celebru, Draga mea prietenă. Fina domnișoarei
Hart, Marah Ryan, a luat legătura cu revista Star în exclusivitate. Domnișoara
Ryan, douăzeci de ani, confirmă că Hart, în vârstă de cincizeci de ani, se luptă
în ultima vreme cu demonii pe care i-a avut toată viața. În ultimele luni, Hart
„s-a îngrășat alarmant de mult“ și a făcut abuz de medicamente și de alcool,
după cum a declarat domnișoara Ryan.
Tully Hart părea să aibă cândva lumea la picioare, dar gazda talk show-ului,
de acum o femeie în vârstă, care a vorbit deschis despre copilăria grea căreia i-
a supraviețuit și care nu a fost niciodată căsătorită și nici nu a avut copii, pare
să se prăbușească răpusă de recentele eșecuri din viața ei.
Dr. Lorri Mull, psihiatru din Beverly Hills, care nu a tratat-o pe vedetă,
declară: „Domnișoara Hart prezintă un comportament tipic dependenților.
Este clar că nu mai are situația sub control“.
Majoritatea dependenților de medicamente…
Las revista să alunece pe podea. Durerea pe care am ținut-o în frâu atâtea luni,
atâția ani, se trezește la viață ca o fiară și mă târăște în cel mai negru și pustiu loc
în care am fost vreodată. Nu voi putea niciodată să ies de acolo.
Ies clătinându-mă din camera de zi și apoi din apartament, luând cheile
mașinii. Nu știu încotro mă duc. Pur și simplu plec. Departe.
Nu mai pot trăi astfel. Am încercat să trăiesc singură; Dumnezeu mi-e martor.
Dar lumea este prea mare și eu mă simt incredibil de mică. Nu mai sunt eu
însămi. Sunt ca un desen în cărbune al femeii care am fost cândva, doar niște linii
negre și niște spații albe, o siluetă. Inima mea nu poate îndura această pierdere.
Nu mai pot… întoarce privirea. Acum nu mai văd decât vidul din jurul meu, de
lângă mine. Din interiorul meu.
O rafală puternică m-ar spulbera, atât de vlăguită sunt, și este în regulă. Nu mai
vreau să fiu puternică. Vreau să… dispar.
În lift, apăs butonul de coborâre. Grăbesc pasul în parcarea subterană, scoțând
flaconul de Xanax din poșeta de seară, și înghit două pastile, icnind din cauza
gustului amar.
Urc în mașină, pornesc motorul și demarez în trombă. Cotesc pe First Street
fără să mă asigur. Lacrimile și ploaia îmi încețoșează vederea, transformă orașul
acesta cunoscut într-un peisaj pe care nu l-am mai văzut până acum, un tablou
nedeslușit, grosolan, diform, cu zgârie-nori argintii, firme luminoase strâmbe și
stâlpi luminând absurd, niște forme fluide. Disperarea mea nu mai are margini.
Virez la dreapta ca să evit ceva – un pieton, un biciclist, o nălucă a imaginației
mele –, și atunci se întâmplă: un stâlp de beton imens ce susține bătrânul și
periculosul apeduct pe care îl întrezăresc în față.
Sfârșește odată.
Sfârșește.
Simplitatea acestui gând îmi taie respirația. Să fi fost gândul ăsta tot timpul
prezent în mintea mea? L-am avut în tenebrele subconștientului, l-am urmărit?
Nu știu. Știu doar că este aici acum, seducător ca un sărut în întuneric.
Nu trebuie să mai sufăr. Trebuie doar să trag de volan.

Capitolul 25
– Oh, Doamne! Mă întorc spre Kate. Am încercat să virez în ultima secundă ca
să nu mă izbesc de stâlp.
Știu.
– Am avut la dispoziție doar o fracțiune de secundă în care mi-am zis: Cui i-ar
păsa? și am apăsat pedala de accelerație, dar pe urmă am virat. Doar că… a fost
prea târziu.
Privește.
Când rostește cuvântul, văd că suntem din nou în salonul de spital. Este
luminos și alb, iar în jurul patului meu sunt oameni.
Eu plutesc deasupra tuturor, privind în jos către ei.
Îl văd pe Johnny cu brațele încrucișate strâns la piept, mișcându-se încolo și
încoace. Este încruntat, iar Margie plânge încetișor, ținând o batistă la gură, iar
mama e devastată. Sunt și gemenii aici, lipiți unul de altul. Văd lacrimile din
ochii lui Lucas și poziția sfidătoare, mânioasă a bărbiei lui Wills. Un tablou ce
pare oarecum ireal.
Au petrecut prea mult timp prin spitale, copiii ăștia. Mi se rupe sufletul când
mă gândesc că din cauza mea se află din nou aici.
Băieții mei, spune Kate, iar blândețea din glasul ei mă trage deoparte. Își vor
aminti oare de mine? Rostește cuvintele acestea atât de încet, că mie mi se pare că
mi le imaginez doar. Sau poate că îi citesc gândurile, așa cum fac cele mai bune
prietene.
– Vrei să vorbești despre asta?
Despre băieții mei, care cresc fără mine? Nu. Scutură din cap; părul de un blond
argintiu îi tremură la această mișcare. Ce e de spus?
În tăcerea care se așterne între noi, aud acordurile unei melodii venind din
iPodul de pe noptieră; volumul este dat atât de încet, că abia o aud. Salut,
întunericule, vechiul meu prieten…
Apoi aud niște voci.
– … e timpul… nu e speranță…
– … temperatura normală… deconectați respiratorul.
– … am scos șuntul, dar…
– … gol…
– … singură, vom vedea…
Bărbatul în alb are o alură amenințătoare; mă apucă tremuratul când spune
ceva…
– Sunteți pregătiți?
Discută despre trupul meu, despre mine, despre deconectarea mea de la
aparate. Sunt toți aici, prietenii și familia mea, ca să asiste la moartea mea.
Sau respirând, spune Kate. Apoi: E timpul. Vrei să te întorci?
Înțeleg. Totul a condus la acest moment. Văd asta cu o claritate care trebuie să
fi fost aici dinainte.
O văd pe Marah intrând în salonul de spital. Este atât de slabă și de fragilă
lângă Johnny, care o cuprinde cu brațul.
Ea are nevoie de tine, îmi spune Kate. La fel și băieții mei. Are un nod în gât
când vorbește; o emoție care știu că e foarte profundă. Îmi simt vechiul inamic –
dorința – trezindu-se din cel mai adânc ungher al ființei mele și luându-mă în
stăpânire.
Oamenii ăștia mă iubesc. Chiar și de aici, din locul unde mă aflu, pot înțelege
asta prin negura lumilor. De ce nu am înțeles când eram alături de ei? Poate că
vedem ceea ce ne așteptăm să vedem. Vreau să repar lucrurile, vreau să le îndrept
și să am șansa să fiu o altă persoană, un om mai bun.
Îi iubesc. Cum de m-am crezut incapabilă de iubire toți acești ani, când simt o
iubire atât de profundă? Mă întorc să îi spun asta lui Kate, iar ea îmi zâmbește,
prietena mea cea mai bună, cu părul ei blond, încâlcit, și cu genele alea dese, și
zâmbetul ei care luminează orice încăpere.
Jumătatea mea. Fata care m-a luat de mână, cu mulți ani în urmă, și care nu
mi-a mai dat drumul decât când a fost nevoită să o facă.
În ochii ei, revăd cursul vieții noastre: dansând, mergând pe biciclete pe
întuneric, stând pe șezlongurile de pe plaja ei, discutând și râzând. Ea e sufletul
meu; cea care mă lasă să zbor și mă ține cu picioarele pe pământ. Nu e de mirare
că am înnebunit fără ea. Ea a fost liantul care ne-a ținut pe toți laolaltă.
Ia-ți rămas-bun de la mine, spune ea încet.
În salonul de spital, care acum pare foarte departe, aud pe cineva – pe doctor –
spunând ceva.
– Dorește cineva să spună mai întâi ceva?
Dar eu o ascult acum pe Kate: Voi fi de-a pururi cu tine, Tul. Mereu. Prietene pe
vecie. De data asta nu vei mai înceta să crezi.
Eu încetasem să mai cred – în ea, în mine, în noi. În tot.
Mă uit la ea, îi privesc, în lumina strălucitoare, chipul pe care îl cunosc la fel de
bine ca pe al meu.
Când cineva te va înghionti cu șoldul sau îți va spune că nu numai tu contezi, ori
când vei asculta muzica noastră. Ascultă și mă vei auzi în toate astea. Eu trăiesc
în amintirile tale.
Știu că are dreptate. Poate că am știut tot timpul asta. Ea s-a dus. Am pierdut-o
acum mult timp, dar nu am știut cum să renunț. Cum renunți la cealaltă
jumătate a ta? Dar trebuie să o fac… pentru amândouă. Înțeleg acum. Și, totuși,
nu pot rosti cuvintele.
– Of, Katie… spun eu, simțind lacrimile fierbinți înțepându-mi ochii.
Vezi? spune ea. Îți iei rămas-bun.
Ea vine spre mine, iar eu simt o dogoare radiind dinspre ea, apoi, ca la o
atingere de flacără, simt ceva pe piele și mă înfior din cap până în picioare, mi se
ridică părul la ceafă. Ieși pe ușa din spate, Jack, spune ea. Fă un plan nou, Stan.11
Muzica. Mereu muzica.
– Te iubesc, spun eu încet, și în cele din urmă, e de ajuns. Dragostea durează la
nesfârșit. Acum înțeleg asta. Rămas-bun.
Rostind aceste cuvinte din inimă, mă cufund din nou în beznă.
Mă pot vedea, cred, de la distanță. Simt durere. O durere de cap mă orbește,
atât de tare mă doare.
Mișcă-te. Un cuvânt vechi, unul pe care îl știam cândva și care îmi vine acum în
minte. Văd în față o perdea de catifea neagră. Sunt în culise, poate. Undeva,
dincolo de ea, lumină…
Trebuie să mă ridic în picioare… să merg… dar sunt obosită. Atât de obosită.
Totuși, încerc. Fiecare pas îmi provoacă un junghi dureros de-a lungul
coloanei, dar nu mă las. Acolo, pe scenă, este o lumină. Precum lumina unui far,
strălucește puternic, îmi arată calea, apoi dispare iar. Continui să merg, înaintând
anevoie, implorând, nici nu știu pe cine. Și deodată, deasupra mea apare un deal,
care se înalță rapid, sus, tot mai sus, din bezna ce se așterne dinaintea mea.
Pot să reușesc.
Din depărtare aud strigând:
– Trezește-te, Tully, te rog…
Și niște note muzicale, ceva despre vise dulci care parcă îmi sunt cunoscute.
Încerc să mai fac un pas, dar mă dor plămânii din pricina efortului și mă doare
tot corpul. Picioarele îmi cedează și mă prăbușesc în genunchi, ca un bolovan,
de-mi zdruncin toate oasele și mi se spulberă tot curajul.
– Nu pot, Katie.
Aproape o întreb pe ea de ce; deznădăjduită, urlu această întrebare. Dar eu știu
de ce.
Încredere.
Ceva ce nu am avut niciodată.
– Întoarce-te, Tully.
Urmăresc vocea finei mele. În lumea asta neagră, vocea ei este o licărire
diafană; trebuie doar să întind mâna și s-o ating. Întind mâna, mă iau după ea.
Apoi inspir adânc și dureros și încerc să mă ridic în picioare.
4 septembrie 2010
Ora 11.21
– Sunteți pregătiți? întrebă dr. Bevan. Dorește cineva să spună mai întâi ceva?
Marah nici măcar nu putu să încuviințeze din cap. Nu voia asta. Era mai bine
ca nașa ei să rămână conectată la aparat, să respire, decât să fie deconectată. Dacă
murea?
Mama lui Tully se apropie de pat. Buzele ei crăpate, livide se mișcau fără să
scoată sunete, formând cuvinte pe care Marah nu le putea percepe. Erau toți
acolo, strânși în jurul patului de spital: tata, bunica și bunicul, gemenii și mama
lui Tully. Tata discutase de dimineață cu Marah și cu gemenii, când erau pe
feribot, explicându-le procedura. Temperatura corpului lui Tully fusese crescută
și tratamentul cu medicamente puternice fusese întrerupt. Următorul pas era să
o deconecteze de la ventilator, în speranța că ea se va trezi și va respira singură.
Dr. Bevan puse fișa lui Tully într-o folie prinsă de tăblia patului. Intră o
asistentă care extrase tubul introdus în gura lui Tully. Timpul păru că se oprește
în loc.
Tully inspiră cu un hârșâit, apoi expiră. Sub pătura albă de bumbac, pieptul i se
ridică și se lăsă, se ridică și se lăsă.
– Tallulah, spuse dr. Bevan, aplecându-se deasupra lui Tully. Îi ridică pleoapele
și îndreptă un fascicul de lumină spre ochi. Mă auzi?
– Nu-i spuneți așa, zise Dorothy cu voce răgușită. Apoi, mai blând, ca și cum ar
fi crezut că nu fusese oportun să vorbească: Urăște numele ăsta.
Bunica o luă pe Dorothy de mână.
Marah plecă de lângă tatăl ei și se apropie de marginea patului. Tully respira
singură, dar tot lipsită de viață părea, plină de zgârieturi și de vânătăi negre și
violet, bandajată din cap până-n picioare.
– Haide, Tully, spuse ea. Întoarce-te la noi.
Nici un efect.
Cât să fi stat Marah acolo, cu mâinile încleștate pe bara metalică a patului,
așteptându-și nașa să se trezească? Trecuseră parcă ore întregi când, în cele din
urmă, dr. Bevan spuse:
– În regulă, vom vedea cum evoluează lucrurile. Leziunile cerebrale sunt
complicate. O vom monitoriza îndeaproape în următoarele ore. Să sperăm că se
va trezi.
– Să sperăm? spuse bunica.
Învățaseră toți să fie circumspecți cu aceste cuvinte rostite de medici.
– Atât putem face deocamdată, spuse dr. Bevan. Să sperăm. Dar activitatea
cerebrală este normală, iar pupilele reacționează. Și respiră singură. Sunt semne
foarte bune.
– În concluzie, așteptăm, spuse tata.
Dr. Bevan încuviință din cap.
– Așteptăm.
Următoarea dată când Marah se uită la ceas, văzu că limbile subțirele ale
acestuia se mișcau în continuare, devorând minutele.
Îi auzi pe adulți șușotind în spatele ei. Se întoarse cu fața la ei.
– Ce e? Ce?
Tata înaintă către ea. Întinse brațul și o luă de mână, iar ea înțelese că situația
era gravă.
– Crezi că o să moară? întrebă Marah.
Johnny eliberă un oftat atât de trist că fiica lui aproape izbucni în plâns.
– Nu știu.
Mâna lui deveni brusc reazemul ei. Cum de uitase asta, felul în care tatăl ei îi
putea oferi sprijin și siguranță? Mereu reușise asta, chiar și în vremurile când
Marah se certa tot timpul cu mama ei.
– Se va trezi, spuse Marah, încercând să creadă asta. Mama ei obișnuia să
spună: Nu înceta să crezi decât atunci când nu mai ai încotro, și nici măcar
atunci. Desigur, ea se prăpădise în cele din urmă. Și acum, așteptăm pur și
simplu?
Tata încuviință din cap.
– Am să-i duc pe gemeni și pe bunicul la masă. Știi că Wills trebuie să mănânce
din oră-n oră, altfel face o criză. Ție ți-e foame?
Marah clătină din cap.
– Eu și Dorothy mergem la o cafea, spuse bunica, venind la Marah. Ultimele
ore au fost foarte grele. Vrei să vii cu noi? Îți fac cinste cu o ciocolată fierbinte.
– Rămân cu ea, spuse Marah.
Plecară toți, iar ea rămase lângă patul lui Tully, cu mâinile încleștate pe bara
metalică. O năpădiră amintirile. În aproape toate din copilăria ei, Tully era
prezentă. Își aminti de Tully și mama la spectacolul de la liceu în care jucase
Marah, când mama era răpusă de boală, cheală și ghemuită toată în scaunul cu
rotile. De pe scenă, Marah le privise pe cele două prietene și le văzuse pe
amândouă plângând. Tully se aplecase și îi ștersese lacrimile mamei.
– Tully? spuse Marah. Te rog să mă auzi. Sunt aici. Sunt Marah și îmi pare
foarte rău pentru ce am făcut. Vreau să te trezești și să țipi la mine. Te rog.
12 septembrie 2010
Ora 10.17
– Îmi pare rău, spuse dr. Bevan încet.
Dorothy se întrebă dacă bărbatul acela știa cât de des repetase aceste cuvinte în
săptămâna aceea. Dacă exista un singur lucru de care nu se îndoiau, acesta era
următorul: doctorului Bevan îi părea rău că Tully nu se trezise din comă.
Continua să le dea speranță, dar speranța din ochii lui începuse să pălească.
Dispusese o traheotomie în cea de-a doua zi, pentru a menține ventilarea
eficientă a plămânilor; un tub nazogastric pentru hrănire îi fusese introdus
printr-o nară lui Tully și fixat cu leucoplast.
Tully părea că doarme. Asta o deranjase pe Dorothy cel mai mult cât stătuse în
salonul acela, ore în șir. Fiecare secundă îi oferea parcă o speranță.
În fiecare din cele opt zile petrecute acolo își spusese: Astăzi.
Astăzi, Tully se va trezi.
Dar de fiecare dată venea seara, cufundând camera în întuneric, și în fiecare
seară somnul fiicei sale continua.
Acum, dr. Bevan îi chemase pentru o discuție. Nu era semn bun.
Dorothy rămase într-un colț, cu spatele la perete. În hainele ei șifonate și cu
saboții aceia portocalii din picioare, se simțea cea mai neînsemnată persoană din
încăpere.
Johnny stătea drept, cu brațele încrucișate la piept și cu amândoi fiii aproape.
Tristețea îi răzbătea din fiecare detaliu al înfățișării. Margie părea mai mică,
gârbovită. Ultima săptămână o vlăguise, adăugase și mai multă suferință în
sufletul ei devastat. Iar Bud aproape că nu își scosese ochelarii de soare de la ochi.
Dorothy bănuia adesea că ochii ascunși îndărătul lentilelor negre îi erau
înlăcrimați. Dar, dintre toți, Marah arăta cel mai rău. Slabă, nesigură pe picioare.
Se mișca de parcă fiecare pas trebuia calculat cu grijă. Majoritatea oamenilor se
uitau la fata asta cu părul ei vopsit negru, blugii și tricoul lălâi și pielea lividă, și
vedeau o tânără copleșită de jale, dar Dorothy, care cunoștea prea bine ce
înseamnă regretul, văzu vinovăția din ochii lui Marah, sperând – ca toți ceilalți –
ca Tully să își revină. Dorothy nu era sigură dacă vreunul dintre cei prezenți
acolo ar fi putut îndura alt deznodământ.
– E timpul să discutăm despre viitor, spuse dr. Bevan, dregându-și glasul
pentru a le capta atenția. În primul rând, Tully a stat inconștientă timp de opt
zile. Leziunile acute s-au recuperat binișor și nu există urme importante de
leziuni cerebrale, dar, din păcate, nu avem dovezi ale cunoașterii cognitive care
să îndeplinească criteriile medicale pentru terapie intensivă de durată. În limbaj
comun, asta înseamnă că, deși s-a constatat că a deschis ochii de câteva ori și că a
tușit – o dată –, noi suntem de părere că e timpul să ne gândim la un custode care
să îi ofere îngrijire de durată. Spitalul nu mai este un loc adecvat pentru ea.
– Dar își permite, dădu Johnny să spună, însă doctorul clătină din cap.
– Nu despre bani e vorba, John. Noi tratăm pacienți în stare critică. Cu asta ne
ocupăm noi aici.
Margie tresări auzind asta, veni mai aproape de Bud, care o cuprinse cu brațul.
– Există câteva sanatorii excepționale în zonă. Am o listă…
– Nu, spuse Dorothy pe un ton tăios, ridicând încet privirea.
Toată lumea se holba la ea.
Femeia înghiți în sec.
– Pot… să am eu grijă de ea acasă?
Îi fu dificil să nu se arate agitată sub privirea sfredelitoare a doctorului. Nu se
îndoia de ceea ce vedea acesta când se uita la ea: o bătrână hipiotă, a cărei igienă
era îndoielnică, dacă nu chiar precară.
Dar doctorul habar nu avea prin ce trecuse ea doar ca să fie acolo. Ridică bărbia
și îl privi direct în ochi pe neurochirurg.
– Se poate? Pot avea eu grijă de ea acasă?
– Se poate, doamnă Hart, încuviință el lent. Dar nu prea păreți…
Margie plecă de lângă Bud și se duse lângă Dorothy.
– Nu prea pare ce?
Gura doctorului se crispă.
– Este o sarcină complicată, dificilă, să ai grijă de un pacient comatos. Iar
persoanele singure sunt adesea depășite de situație. Atât am avut de precizat.
Johnny se duse și el lângă soacra lui.
– Eu aș putea veni la fiecare sfârșit de săptămână să ajut.
– Și eu, spuse Marah, ducându-se de partea cealaltă a lui Dorothy.
Gemenii făcură împreună un pas în față, cu priviri serioase, ca de adult, sub
claia de păr ciufulită.
– Și noi.
Dorothy fu surprinsă de valul de emoție ce o cuprinse. Nu-i mai fusese
niciodată alături fiicei sale, după cum nici ei nu-i mai fusese nimeni alături. Vru
să se întoarcă spre Tully și să spună: Vezi, ești iubită. În schimb, strânse pumnii
și încuviință din cap, reținându-și lacrimile fierbinți care îi încețoșau privirea.
– Există o companie locală specializată în îngrijirea pacienților comatoși la
domiciliu. Ar putea fi extrem de scump pentru majoritatea pacienților – și
pentru familiile lor –, dar dacă banii nu sunt o problemă, ați putea apela la
serviciile lor. O asistentă autorizată ar putea veni la domiciliu zilnic sau la două
zile, pentru a-i schimba cateterul lui Tully, pentru a verifica eventualele ulcerații
ale corneei și a face unele investigații, dar chiar și așa, sarcina asta va presupune
mult efort, doamnă Hart. Va trebui să respectați un program destul de riguros.
Eu nu o externez pentru a trece în grija dumneavoastră decât dacă sunteți sigură
că vă puteți înhăma la asta.
Dorothy își aminti toate momentele în care dăduse drumul mânuței fiicei sale
sau o abandonase în mulțime; toate aniversările pe care le ratase și toate
întrebările la care nu îi răspunsese. Toți cei din încăpere cunoșteau istoria tristă a
maternității lui Dorothy. Nu îi pregătise niciodată lui Tully pachețelul pentru
școală, nu discutase cu ea despre probleme de viață, nu-i spusese niciodată „Te
iubesc“.
Dacă nu se schimba acum, dacă nu se arăta acum dornică să ajute, nu le
rămânea decât această poveste tristă.
– Voi avea grijă de ea, spuse Dorothy încet.
– Voi verifica asigurarea și mă voi ocupa de toate aspectele financiare și
medicale, spuse Johnny. Tully va avea parte de îngrijire excelentă la domiciliu.
– Costurile – și starea comatoasă – ar putea dura ceva timp. Din câte înțeleg,
pacienta nu are un testament, iar Kathleen Ryan este executorul averii ei și
împuternicită să ia decizii medicale în numele ei; iar doamna Ryan este decedată.
Johnny încuviință din cap.
– Ne vom ocupa de toate aceste aspecte ca o familie. Se uită la Dorothy, care
dădu aprobator din cap. Putem reevalua situația mai târziu, dacă se impune. Voi
discuta cu managerul ei săptămâna asta. Apartamentul ei valorează câteva
milioane, chiar și în situația economică actuală. L-am putea vinde dacă va trebui,
dar eu presupun că are o asigurare ce acoperă orice intervenție.
Marge o luă pe Dorothy de mână. Cele două femei se priviră solemn.
– Casa din Snohomish nu s-a vândut. Eu și Bud ne-am putea muta înapoi, ca să
te ajutăm.
– Sunteți uimitori, spuse Dorothy încet. Dar dacă voi veți fi acolo, va fi prea
ușor pentru mine să te las pe tine să fii mama ei. Eu trebuie să fiu persoana
responsabilă. Sper să înțelegi.
Privirea lui Margie fu foarte grăitoare.
– Sunt la un apel telefonic distanță.
Dorothy oftă zgomotos.
Gata. Totul era aranjat. Pentru prima oară în viața ei, avea să fie mama lui
Tully.
12 septembrie 2010
Ora 18.17
Johnny petrecuse cea mai mare parte a zilei cu managerul de afaceri al lui
Tully, Frank, verificându-i situația financiară. Acum era singur în mașină, pe
feribot, cu un teanc de dosare pe scaunul din dreapta.
Nu știuse deloc cum se derulase viața prietenei lor în anii de după moartea lui
Kate. Își imaginase că retragerea din televiziune fusese o alegere personală, că
„proiectul cartea de memorii“ fusese unul lucrativ și începutul altei cariere de
succes. Ar fi aflat lesne adevărul dacă i-ar fi păsat îndeajuns de mult să îl caute.
Dar nu-i păsase.
Of, Katie, își zise el istovit. Ce chelfăneală ai să-mi tragi pentru asta…
Se lăsă pe spate în scaun, privind prin imensa deschizătură arcuită a feribotului
cum se apropia de potcoava de nisip a golfului Wing Point. Când ancorară, trecu
peste rampa metalică denivelată și ieși pe asfaltul neted al șoselei.
La capătul aleii, casa lui era scăldată în lumina după-amiezii târzii. Era ora de
aur, momentul acela splendid, cristalin de dinaintea apusului, când culorile sunt
proaspete și clare. Septembrie era o lună bună în Northwest, un anotimp al
recompensării pentru toate zilele posomorâte, ploioase care urmau.
Pentru o fracțiune de secundă, văzu locul acela așa cum fusese odinioară. Casa
și curtea – ca toate celelalte – se transformaseră de la plecarea lui Kate. Înainte,
curtea avusese un aspect sălbatic, neîngrijit. Soția lui vorbea tot timpul despre
intenția de a se apuca de amenajarea ei. Fiecare plantă, floare, tufă crescuse prea
înaltă și se întinsese prea mult. Florile își invadaseră teritoriul unele altora. Tot
timpul existaseră jucării împrăștiate peste tot – skateboarduri, căști de protecție,
dinozauri din plastic.
Acum, curtea era ordonată. Un grădinar venea o dată pe săptămână și grebla,
tundea, cosea. Plantele erau mai sănătoase, florile, mai mari și mai viu colorate.
Intră în garajul întunecat și rămase în mașină o clipă pentru a se reculege. Când
se simți din nou în putere, intră în casă.
Băieții coborâră scările în fugă, împingându-se și înghiontindu-se. Era ca în
filmul Rollerball. Încetase de mult să mai țipe la ei ca să se potolească sau să își
facă griji că unul din ei va cădea. Amândoi erau îmbrăcați în niște treninguri
albastre cu auriu, inscripționate cu logoul insula Bainbridge și erau încălțați în
pantofi pentru skateboard; putea jura că erau cu două numere mai mari.
În ultimii ani, el și gemenii deveniseră un trio. Timpul petrecut în Los Angeles
îi apropiase mai mult și se bucuraseră când reveniseră aici. Și totuși, el simțea
anumite fisuri ivite în relația lor. Ambii băieți, dar mai cu seamă Wills,
începuseră să aibă secrete. Wills începuse să dea răspunsuri evazive la întrebări
simple, firești. „Cine era la telefon?!“, de exemplu. „Nimeni.“ „Aha, deci vorbești
cu nimeni?“ Ceva de genul acesta.
– Bună, tată, salută Wills, sărind peste ultimele trei trepte odată.
Lucas veni în urma lui. Aterizară amândoi cu o bufnitură puternică, încât
dalele podelei vibrară.
Doamne, cât îi iubea pe băieții ăștia. Și totuși, îi dezamăgise în nenumărate
feluri de când Kate nu mai era cu el să îl sfătuiască. Singur, nu fusese un părinte
pe atât de bun pe cât meritau fiii lui – sau Marah. Se prinse de măsuța de la
intrare de lângă el. Făcuse atât de multe greșeli în anii de când nu mai era Kate.
Cum le vedea atât de limpede tocmai acum?
Îl vor ierta oare copiii lui într-o zi?
– Ești bine, tată? întrebă Lucas.
Lucas, desigur. Să ai grijă de Lucas… el nu va înțelege. El s-ar putea să-mi simtă
cel mai mult lipsa…
Johnny încuviință din cap.
– Mergem mâine să facem curat acasă la Dorothy și să văruim. Ne pregătim să
o aducem pe Tully acasă. Știu cât de mult vă doriți să dați o mână de ajutor.
– Ei și mamei le plăcea albastrul, spuse Wills. Ar fi o culoare potrivită pentru
camera ei.
Lucas făcu un pas în față și ridică privirea spre Johnny.
– Nu e vina ta, tată, spuse el încet. La Tully mă refer.
Johnny întinse mâna și atinse obrazul lui Lucas.
– Semeni atât de mult cu mama ta, spuse el.
– Iar Wills seamănă cu tine, spuse Lucas.
Mitul familiei; reiterat, transmis mai departe, repetat adesea. Și adevărat.
Johnny zâmbi. Poate că în felul ăsta aveau să reușească pe viitor, păstrând-o pe
Kate vie în fiecare lucru mărunt în timp ce își continuau viața. El era, în sfârșit,
pregătit să facă asta. Ca o ironie a sorții, accidentul lui Tully îi arătase ceea ce
conta cu adevărat.
– Unde-i sora ta?
– Uau, tată, ia ghici! spuse Wills.
– În camera ei?
– Ce face acolo tot timpul?
– Trece printr-o perioadă foarte grea acum. Haideți să-i dăm puțină pace, bine,
Cuceritorule?
– Bine, spuseră la unison.
Trecu pe lângă ei și urcă scările. Deși se opri în fața ușii închise a camerei lui
Marah, nici nu ciocăni, nici nu vorbi. Se străduia din răsputeri să îi ofere spațiu.
În acea zi, la spital, înțelese cât de mult suferă și învățase o lecție utilă în ultimii
ani: este la fel de important să asculți pe cât este să vorbești. Când avea să fie ea
pregătită să vorbească, el trebuia să fie acolo și să o asculte. Nu avea de gând să o
mai dezamăgească vreodată.
Intră în camera lui, aruncă teancul de acte pe pat și apoi făcu un duș, zăbovind
mult timp sub apa fierbinte. Își usca părul cu prosopul când se auzi un ciocănit
în ușa dormitorului.
Își trase repede blugii pe el și un tricou.
– Intră, strigă.
Ușa se deschise. Marah stătea în prag, cu mâinile strâns încleștate. Încă se
întrista de fiecare dată când o vedea. Era atât de slabă și de palidă, o umbră a fetei
de odinioară.
– Putem sta de vorbă?
– Desigur.
Ea își mută privirea.
– Nu aici.
Se întoarse și ieși din camera lui, coborând. În antreu, își luă un pulover gros
din cuierul de lângă mașina de spălat rufe, îl îmbrăcă și ieși din casă.
Pe terasă, se așeză în șezlongul preferat al mamei sale. Deasupra lor, ramurile
răsfirate ale arțarului își etalau somptuoasa podoabă în tonurile toamnei. Frunze
stacojii, portocalii și galbene ca lămâia erau împrăștiate pe terasă și lipite din loc
în loc de balustradă. De câte ori stătuse el cu Katie aici, noaptea, după ce copiii se
culcau, la lumina lumânărilor, discutând și ascultând împreună valurile?
Alungă această amintire și se așeză pe șezlongul de lângă Marah. Lemnul vechi,
îmbătrânit scârțâi când se foi pentru a se instala comod.
– Am vândut o poveste revistei Star, vorbi ea încet. Le-am spus că Tully este
dependentă de medicamente și alcoolică. Mi-au dat opt sute cincizeci de dolari.
Articolul a fost publicat săptămâna trecută. Am… văzut revista în apartamentul
lui Tully. L-a citit înainte să se urce în mașină.
Johnny inspiră adânc, apoi expiră. Apoi din nou, spunându-și în sinea lui:
Ajută-mă, Katie. Când fu sigur că nu-i tremura vocea, vorbi:
– La asta te-ai referit când ai spus că e vina ta.
Fata se întoarse spre el. Suferința din ochii ei îi sfâșia sufletul.
– Este vina mea.
Johnny se uită fix la fiica lui, văzându-i durerea din priviri.
– Familia noastră a fost distrusă fără mama ta, spuse el. Eu sunt vinovat pentru
asta. Era prea dureros pentru mine să fiu în preajma lui Tully, așa că m-am
îndepărtat. La naiba, am fugit. Nu ești singura care a făcut-o să sufere.
– Asta nu ajută prea mult, spuse ea tristă.
– M-am gândit de o mie de ori la ziua aia din dormitorul tău de la cămin, vorbi
el încet. Am greșit că mi-am ieșit așa din pepeni. Aș face orice să dau timpul
înapoi și să îți spun că te iubesc indiferent de deciziile pe care le iei și că te poți
bizui oricând pe mine.
– Aveam nevoie de asta, spuse ea, ștergându-și ochii.
– Și mi-aș cere iertare și de la Tully. Am greșit să dau vina pe ea.
Marah încuviință din cap și rămase tăcută.
Johnny se gândi la toate greșelile pe care le făcuse în privința fiicei lui, la
momentele când îi întorsese spatele, deși ar fi trebuit să îi fie alături; la
momentele de tăcere, când ar fi trebuit să vorbească. La toate deciziile greșite pe
care le ia un tată singur când este depășit de situație.
– Mă poți ierta?
Ea îl fixă cu privirea.
– Te iubesc, tată, spuse ea.
– Și eu te iubesc, Maimuțico.
Zâmbetul lui Marah era slab și încărcat de tristețe.
– Cum rămâne cu Tully? Ea crede probabil că…
– Ce i-ai spune în clipa asta?
– I-aș spune cât de mult o iubesc, dar nu voi avea șansa asta.
– Ba da. Îi poți spune când se va trezi.
– Nu prea mai cred în miracole.
Johnny avu impulsul de a spune: E valabil pentru noi toți. Dar se răzgândi.
– Mamei tale nu i-ar plăcea deloc să audă asta. Ți-ar spune că toate se întâmplă
așa cum ar trebui să se întâmple și te-ar sfătui să nu renunți la speranță decât
atunci când nu mai ai încotro, și…
– Și nici măcar atunci, completă Marah încet, vocea ei devenind un ecou al
vocii tatălui.
Preț de o secundă magică, el o simți pe Katie alături. Frunzele de deasupra lor
foșniră.
– Aș vrea să merg din nou la dr. Bloom, dacă se poate.
Johnny ridică scurt privirea și văzu unul dintre borcanele din umbră
legănându-se. Mulțumesc, Katie.
– Voi face o programare.

Capitolul 26
14 septembrie 2010
Ora 21.13
Cu o zi înainte de a o aduce acasă pe Tully, familiile Ryan și Mularkey
descinseră la casa de pe Aleea cu licurici ca o echipă profesională de curățenie.
Dorothy nu văzuse niciodată oameni muncind cu atâta râvnă sau într-o
asemenea armonie.
Dormitorul din spate, cel al lui Tully la vârsta de paisprezece ani și din nou
acum, la cincizeci, fusese golit, pereții curățați și apoi vopsiți într-o frumoasă
nuanță de albastru-azuriu. Patul de spital fusese livrat și instalat cu fața către
fereastră. Din pat, Tully putea privi prin fereastra glisantă deschisă, peste câmpul
de legume, până la vechea casă a prietenei sale. Lenjeria nouă de pat – aleasă de
Marah – era de un alb matlasat, cu model floral în relief, iar gemenii aleseseră
fotografii care să fie puse pe comodă – cel puțin douăsprezece; fotografii cu Kate
și Tully de-a lungul vieții lor, cu Tully ținând în brațe un bebeluș cu piele rozalie,
cu Johnny și Tully aflați pe o scenă pe când li se decerna un premiu. Dorothy și-
ar fi dorit să aibă și ea o fotografie cu ea și Tully pe care să o alăture celorlalte. Pe
când munca era în toi, apăru o asistentă medicală din partea companiei pentru
îngrijirea pacienților comatoși și discută cu Dorothy cel puțin două ore despre
rutina zilnică a lui Tully.
După plecarea tuturor, Dorothy se plimbă din cameră în cameră, convingându-
se pe sine că putea face asta. Citi din scoarță-n scoarță, de două ori, materialul
lăsat de asistentă, făcându-și tot felul de adnotări pe margine.
De două ori fu la un pas să își toarne ceva de băut, dar reuși până la urmă să
reziste, iar acum se afla din nou în spital, pe coridorul luminat, îndreptându-se
spre salonul fiicei sale. Îi zâmbi uneia dintre asistentele de la acel etaj, deschise
ușa și intră.
Lângă patul fiicei sale stătea un bărbat care citea. La intrarea lui Dorothy, acesta
ridică privirea. Prima ei impresie: era tânăr, probabil cel mult patruzeci și cinci
de ani, și avea un aspect exotic. Își ținea părul strâns la spate într-o coadă, iar ea
fu destul de sigură că pe sub halatul alb de doctor purta niște blugi spălăciți și un
tricou inscripționat cu numele vreunei trupe rock. Era încălțat cu niște saboți de
plastic, modelul ei preferat.
– Îmi cer scuze, spuse bărbatul, ridicându-se și punând cartea deoparte.
Dorothy citi repede titlul: Shantaram. Era un tom gros, iar el ajunsese cu
lectura la jumătate.
– Îi citiți lui Tully?
El încuviință din cap, înaintând cu mâna întinsă.
– Eu sunt Desmond Grant, doctor la urgență.
– Dorothy. Sunt mama ei.
– Bine. Păi, eu ar trebui să mă întorc la muncă.
– O vizitați des?
– Încerc să ajung fie înainte, fie după ce îmi termin garda. Stau mult cu ea
noaptea. Zâmbi. Am auzit că azi pleacă acasă.
– Da. Cam într-o oră.
– Mi-a părut bine să vă cunosc, spuse și se îndreptă spre ușă.
– Desmond?
El se întoarse.
– Da?
– Aleea cu licurici șaptesprezece. În Snohomish. Acolo vom locui. Dacă vrei să-
i termini de citit cartea.
– Mulțumesc, Dorothy. Mi-ar face plăcere.
Ea îl privi plecând, apoi se duse lângă pat. În cele unsprezece zile cât trecuseră
de la accident, vânătăile de pe fața lui Tully își preschimbaseră culoarea, din
mov-închis în maro. Zecile de mici lacerații se descuamaseră; mai rămăseseră
doar câteva pustule galbene purulente. Buzele cărnoase îi erau crăpate și uscate.
Dorothy băgă mâna în buzunarul lăbărțat al bluzei și scoase un borcănaș cu
unguent pe bază de miere. Unse cu buricele degetelor un strat subțire buzele lui
Tully.
– Asta le face bine, cred. Cum ai dormit azi-noapte? Eu, nu prea bine, continuă
ea, de parcă ar fi făcut conversație. Am avut emoții cu venirea ta acasă. Nu vreau
să te dezamăgesc. Nu crezi că te voi dezamăgi? Mă bucur să aud asta.
Puse o mână pe scalpul uscat, chel al fiicei sale.
– Te vei trezi când vei fi pregătită. Vindecarea necesită timp. Tocmai eu să nu
știu asta?
Exact când încheie propoziția, ușa se deschise, și în salon intrară dr. Bevan și
Johnny.
– Aici erai, Dorothy, spuse doctorul, dându-se la o parte pentru a le permite
asistentelor însoțite de doi paramedici să intre în salon.
Ea reuși să zâmbească. Dacă era nevoie de atâția oameni doar ca să o transporte
pe Tully, cum de îi trecuse lui Dorothy prin cap că ar putea avea grijă de ea de
una singură?
– Respiră, Dorothy, spuse Johnny, venind lângă ea.
Ea îl privi cu recunoștință.
După aceea, totul se petrecu rapid. Tully fu transferată de pe pat pe o targă,
deconectată de la aparatele intravenoase și dusă de acolo. La recepție, Dorothy
semnă câteva documente, primi actele de externare și broșuri cu diverse
proceduri de îngrijire, plus o serie de recomandări ale doctorului Bevan. Când
ajunse în mașina lui Johnny și porniră după ambulanță, simți că i se face rău.
Pe Columbia, coborâră șoseaua în pantă a colinei – și trecură pe lângă stâlpul
masiv din beton de care se izbise Tully. Dedesubt, pe pavaj, apăruse un
monument comemorativ. Baloane, flori veștejite și lumânări alcătuiau un mic
altar. Pe o pancartă scria: TREZEȘTE-TE, TULLY. Pe o alta: NE RUGĂM
PENTRU TINE.
– Crezi că Tully știe câți oameni se roagă pentru ea? întrebă Dorothy.
– Sper.
Dorothy se cufundă în tăcere după aceea. Se lăsă pe spate în scaunul confortabil
și privi schimbarea peisajului de la cel citadin la cel din suburbii și apoi la cel
rural, dominat de garduri scunde și trafic lejer pe niște șosele șerpuite pe trei
benzi. Acasă, opriră în spatele ambulanței.
Dorothy se grăbi să deschidă ușa și să aprindă luminile și îi conduse pe
paramedici în camera lui Tully, unde copiii Ryan montaseră un poster uriaș pe
care scria BINE AI VENIT ACASĂ, TULLY!
Dorothy nu se dezlipi de paramedici, le puse o sumedenie de întrebări și își
notă cu conștiinciozitate toate răspunsurile acestora.
Totul se termină cât ai bate din palme. Tully era instalată în camera ei, arătând
de parcă ar dormi, iar ambulanța plecase.
– Vrei să rămân? întrebă Johnny.
Dorothy era atât de pierdută în propriile gânduri, că vocea lui o surprinse.
– Oh, nu, mulțumesc.
– Marah vine joi. O să aducă mâncare. Iar eu am să vin la sfârșit de săptămână
cu băieții. Margie și Bud ne-au dat cheile de la casa de peste drum.
Azi era luni.
– Iar Margie m-a rugat să-ți reamintesc că locuiește la doar câteva ore distanță.
Dacă te răzgândești și ai nevoie de ajutor, se urcă în primul avion.
Dorothy se sili să zâmbească.
– Sunt în stare să fac asta, spuse ea, mai mult pentru sine decât pentru el.
Se duseră la ușă, unde Johnny se opri și se uită la ea.
– Mă întreb dacă știi cât de mult ar însemna asta pentru ea.
– Știu cât de mult înseamnă pentru mine. De câte ori primești o a doua șansă?
– Dacă te vei simți copleșită…
– Nu voi bea. Nu-ți face griji.
– Nu la asta mă gândeam. Vreau să știi că îi suntem cu toții alături. Și ție. Asta
voiam să spun.
Dorothy îl privi pe acel bărbat chipeș.
– Mă întreb dacă știe cât de norocoasă e, spuse.
– Noi nu am știut, spuse el încet, iar Dorothy citi regretul imprimat în
trăsăturile chipului său.
Intuiția îi spunea că orice cuvânt ar fi de prisos. Uneori, iei pur și simplu
deciziile greșite și trebuie să trăiești cu ele. Poți doar să schimbi viitorul. Îl
conduse până la ieșire și îl urmări cu privirea cum se urcă în mașină și pleacă.
Apoi închise ușa și se duse să se așeze lângă patul fiicei sale.
O oră mai târziu, veni asistenta care îi dădu lui Dorothy o listă cu sarcini.
– Veniți cu mine, îi spuse.
În următoarele trei ore, Dorothy se ținu ca o umbră după asistentă; învăță pas
cu pas ce trebuia să facă pentru a avea grijă de fiica ei. La sfârșitul vizitei, avea un
carnețel plin cu notițe și avertizări.
– Sunteți pregătită, aprecie asistenta în cele din urmă.
Dorothy înghiți în sec.
– Nu știu ce să zic.
Femeia zâmbi cu amabilitate.
– E exact ca atunci când era mică, spuse ea. Mai țineți minte cum au copiii
mereu nevoie de câte ceva – să le schimbi scutecul, să îi legeni puțin în brațe, să le
citești o poveste la culcare – și nu știi ce îi supără până nu se liniștesc? Exact așa
e. Pur și simplu respectați lista pe care v-am dat-o. O să reușiți.
– Nu i-am fost o mamă prea grozavă, spuse Dorothy.
Asistenta o bătu ușor pe spate.
– Toate mamele au impresia asta, scumpo. O să reușiți. Și nu uitați. E posibil să
vă audă. Așa că vorbiți, cântați, spuneți bancuri. Orice.
În noaptea aceea, când rămase singură cu fiica ei pentru prima oară, Dorothy
se strecură încet în dormitor și aprinse lumânarea cu parfum de gardenie, apoi
veioza de la capul patului.
Luă telecomanda patului și ridică spătarul la exact treizeci și cinci de grade. Îl
opri în acea poziție, apoi îl coborî. Apoi îl ridică iar.
– Sper să nu te ia amețeala. Trebuie să îți ridic și să îți cobor capul timp de
cincisprezece minute, din două în două ore.
După ce termină această sarcină, dădu încet păturile la o parte și începu să îi
maseze mâinile și antebrațele lui Tully. Vorbi tot timpul cât îi masă membrele
fiicei sale și i le mișcă în ușoare exerciții de gimnastică.
După aceea, nici măcar nu mai știa ce îi spusese. Știa doar că atunci când atinse
picioarele fiicei sale, întinzând cu mișcări blânde loțiunea pe pielea uscată,
crăpată, începu să plângă.
După două săptămâni de la externarea lui Tully, Marah merse la prima ședință
cu dr. Bloom. Intrând în sala de așteptare goală, îi fu imposibil să nu și-l
imagineze pe Paxton stând acolo, cu ochii lui triști și înduioșători și cu părul
acela negru care îi venea tot timpul în ochi.
– Marah, spuse dr. Bloom, întâmpinând-o cu un zâmbet. Mă bucur să te revăd.
– Mulțumesc.
Marah se așeză pe fotoliul din fața biroului din lemn lustruit. Cabinetul părea
mai mic decât și-l amintea și mai intim. Priveliștea către golful Elliott era
splendidă, chiar și în această zi mohorâtă și ploioasă.
Dr. Bloom se așeză.
– Despre ce-ai dori să vorbești azi?
Avea atâtea opțiuni; atâtea greșeli de analizat și răspunsuri de găsit, atâta
vinovăție și tristețe. Primul impuls fu să se foiască și să privească în altă parte sau
să numere frunzele plantei. În schimb, vorbi.
– Mi-e dor de mama, iar Tully e în comă, și eu mi-am ratat viața de-mi vine să
mă târăsc într-o hrubă și să mă ascund.
– Ai făcut deja asta, spuse dr. Bloom. Oare vocea ei fusese mereu atât de
blândă? Cu Paxton. Și acum, iată-te.
Marah simți un val de recunoștință auzind aceste cuvinte; o altfel de
conștientizare își făcea loc în mintea ei. Doctorița avea dreptate. Tot ceea ce
făcuse fusese felul ei de a se ascunde – părul roz, piercingurile, drogurile, sexul.
Dar îl iubise pe Paxton. Cel puțin asta fusese real. O dragoste desfrânată, poate,
bolnavă și periculoasă, dar reală.
– De ce anume te ascundeai?
– Atunci? De dorul de mama.
– Există durere de care nu poți fugi, Marah. Probabil că acum știi asta. Unele
dureri trebuie privite fățiș. Ce îți lipsește cel mai mult de la mama ta?
– Vocea ei, răspunse ea. Apoi adăugă: Cum mă lua în brațe. Cum mă iubea.
– Îți va fi mereu dor de ea. Știu asta din proprie experiență. Vor fi zile – chiar
ani de acum încolo – când dorul va fi atât de puternic că ți se va tăia respirația.
Dar vor fi și zile bune; luni, ani întregi buni. Într-un fel sau altul, o vei căuta toată
viața ta. O vei și găsi. Pe măsură ce vei crește, o vei înțelege tot mai mult. Îți
promit asta.
– S-ar face foc și pară pentru felul în care am tratat-o pe Tully, spuse ea încet.
– Cred că ai fi uimită de ușurința cu care iartă o mamă. La fel și o nașă.
Întrebarea este: Tu te poți ierta?
Marah ridică brusc privirea, cu ochii scăldați în lacrimi.
– Am încotro?
– În regulă, atunci. De aici vom începe.
Marah constată că acea incursiune în trecut o ajuta, toate acele discuții despre
mama și despre Tully, despre vinovăție și iertare. Uneori, stătea întinsă în pat
noaptea, rememorând multe momente din trecut și încercând să și-o imagineze
pe mama stând de vorbă cu ea pe întuneric.
Asta îi lipsea cel mai mult: vocea mamei. Și în tot acest timp, știa ce avea de
făcut într-o bună zi; știa că exista un loc unde putea regăsi vocea mamei când
avea să fie destul de puternică pentru a porni în căutarea ei.
Dar avea nevoie ca Tully să îi fie alături. Aceasta era promisiunea pe care
Marah i-o făcuse mamei sale.
*
Săptămâni la rând după aceea, Dorothy se băga noaptea în pat istovită. Ținea
mereu la îndemână lista cu sarcini de îndeplinit; nu îi dădea drumul din mână,
recitind-o iar și iar, temătoare că uitase ceva. Sarcinile se derulau ca o litanie în
mintea ei. Ridicări și coborâri ale patului, câte cincisprezece minute, din două în
două ore; verificarea lichidelor și nutrimentelor, verificarea tubului nazogastric,
masarea mâinilor și a picioarelor; aplicarea loțiunii; perierea dinților; exerciții de
gimnastică pentru membre prin mișcări ușoare; menținerea saltelei uscate și a
cearșafurilor curate; întoarcerea pacientei de pe o parte pe alta la interval de
câteva ore; verificarea aspirației traheobronhiale.
Îi luă mai bine de o lună pentru a-și învinge teama și mai bine de șase
săptămâni înainte ca asistenta să nu mai adauge alte sarcini pe listă.
La sfârșitul lui noiembrie, când frunzele începuseră să cadă, umplând de
culoare grădina plină de noroi și năpădită de buruieni, Dorothy începu să se
gândească – în sfârșit – că ea chiar era în stare să facă asta, iar când sosi perioada
primului Crăciun petrecut cu fiica ei, lăsase deja din mână lista cu îndatoriri.
Rutina cotidiană era respectată cu sfințenie. Asistenta – Nora, bunică a
doisprezece copii cu vârste cuprinse între șase luni și doi ani – venea de patru ori
pe săptămână.
– Doamne, Dot, nici eu n-aș fi putut face toate astea mai bine. Pe cuvânt! o
lăudase ea cu o săptămână în urmă.
În ziua de Crăciun a anului 2010, senină și însorită, Dorothy își găsi în sfârșit
liniștea, atât cât putea simți o mamă a cărei fiică este în comă. Se trezi mai
devreme decât de obicei și începu să pregătească locuința pentru a căpăta un aer
de sărbătoare. Nu avea nici un fel de podoabe în debaraua din spate, desigur, dar
nu o deranjă acest aspect. Unul dintre talentele ei de căpătâi era să se descurce cu
ce avea la îndemână. Dar, în timp ce se afla în debara, dădu peste două cutii de
carton pline cu lucruri de-ale lui Tully.
Se opri, se îndreptă de spate și privi în jos la ele. Un strat gri de praf se așezase
deasupra.
Când Johnny adusese aceste cutii, împreună cu hainele, obiectele de toaletă și
fotografiile lui Tully, Dorothy nu îndrăznise să se atingă de ele; erau numai și
numai ale lui Tully; dar acum era curioasă ce conțineau și se întreba dacă nu
cumva i-ar fi de folos lui Tully. Se aplecă și ridică una din cutii, cea pe care scria
Queen Anne. Era ușoară – desigur. Cât ar fi putut strânge Tully la cei
șaptesprezece ani cât avea pe atunci?
Dorothy șterse praful și cără cutia în dormitorul lui Tully.
Fiica ei stătea întinsă, nemișcată, cu ochii închiși, respirând regulat. O lumină
palidă argintie pătrundea prin fereastră și scălda podeaua, umbrele mișcându-se
odată cu ramurile copacilor de afară. Panglici de lumină și întuneric dansau pe
podea, animate de mărgelele din sticlă ale amuletei agățate la fereastră.
– Ți-am adus cutia asta din debara, o anunță ea pe Tully. M-am gândit că
acum, de Crăciun, am putea vorbi despre lucrurile din ea.
Lăsă cutia jos, lângă pat.
Tully nu se mișcă. În creștetul capului, începuse să îi crească un smoc de fire
albe, mătăsoase. Echimozele și lacerațiile se vindecaseră; îi mai rămăseseră doar
câteva cicatrici sidefii. Dorothy aplică puțină cremă pe buzele uscate ale fiicei
sale.
Apoi trase un scaun și se așeză lângă pat. Se aplecă și deschise cutia. Primul
lucru pe care îl scoase fu tricoul cu Gorila Magilla; atingerea lui îi reînvie o
amintire.
Mami, îmi dai o negresă?
Sigur. Puțină iarbă n-a făcut niciodată rău cuiva. Clem, dă-mi negresele.
Și apoi: Dot, copilul tău borăște peste tot…
Privi tricoul. Era atât de mic…
Își dădu seama că era tăcută de mult timp.
– Oh. Scuze. Te gândești probabil c-am plecat, dar sunt tot aici. Într-o zi, vei ști
că a însemnat ceva faptul că m-am tot întors. Mereu am știut unde mi-e locul.
Doar că n-am putut… s-o fac.
Puse tricoul deoparte, după ce îl împături cu grijă.
Următorul lucru pe care îl scoase fu un album foto mare, turtit, a cărui copertă
din plastic era presărată cu floricele albastre de nu-mă-uita și cu imaginea unei
fetițe în rochiță de epocă. Cineva scrisese pe toată coperta Albumul lui Tully.
Dorothy îl deschise cu mâini tremurânde la prima pagină, unde găsi o
fotografie micuță, cu margini zimțate, a unei fetițe slăbuțe suflând într-o
lumânare. Pe pagina opusă era o scrisoare. Începu să o citească cu voce tare.
Dragă mami, azi împlinesc 11 ani.
Ce mai faci? Eu fac bine. Sunt sigură că vii să mă vezi pentru că ți-e dor de
mine la fel de mult cât îmi e și mie de tine.
Cu dragoste, fiica ta, Tully
Dragă mami,
Ți-e dor de mine? Mie mi-e dor de tine.
Cu dragoste, fiica ta, Tully
Dădu pagina și continuă să citească. Și mai multe scrisori.
Dragă mami,
Azi, la școală, am călărit un ponei. Ție îți plac poneii? Mie da. Buni zice că
poate tu ești alergică, dar eu sper să nu fii. Când vei veni să mă iei, poate
cumpărăm un ponei.
Cu dragoste, fiica ta, Tully.
– Le semnezi pe toate la fel, fiica ta, Tully. Te-ai întrebat dacă eu măcar știam
cine ești?
În pat, Tully scoase un sunet. Clipi și deschise ochii. Dorothy se ridică repede.
– Tully? Mă auzi?
Tully scoase un sunet, ca un suspin obosit, apoi închise ochii la loc.
Dorothy rămase acolo mult timp, așteptând. Nu era ceva neobișnuit, Tully mai
deschisese ochii, ceea ce însemna de fiecare dată un progres remarcabil.
– Voi citi în continuare, hotărî Dorothy, reluându-și locul și dând pagina.
Albumul cuprindea sute de scrisori, scrise la început de mâna nesigură a unui
copil, apoi, pe măsura trecerii anilor, de mâna tot mai sigură a unei tinere.
Dorothy le citi pe toate.
Am dat probă pentru majorete azi, pe piesa China Grove.
Cunoști melodia asta?
Știu toți președinții. Încă îți mai dorești să devin președinte?
Cum de nu te întorci niciodată?
Nu mai îndura să mai citească – fiecare cuvânt din fiecare scrisoare era ca un
pumnal în inimă –, dar nu se putea opri. Acolo era viața copilului ei, transpusă în
scrisori. Citi printre lacrimi, fiecare scrisoare, fiecare carte poștală și fiecare
fragment din ziarul școlii.
Cam prin 1972, scrisorile încetau. Tonul din ele nu devenise niciodată furios,
acuzator sau dezaprobator; încetaseră pur și simplu.
Dorothy dădu ultima pagină. Lipit de coperta interioară, găsi un pliculeț
albastru, sigilat, adresat lui Dorothy Jean.
Își trase sufletul. O singură persoană pe lumea asta îi spunea Dorothy Jean.
Deschise încet plicul.
– O scrisoare de la mama mea, spuse cu voce agitată. Ai știut că era aici, Tully?
Sau a pus-o aici după ce tu ai renunțat la mine?
Scoase o singură foaie de hârtie, subțire ca un pergament și boțită, ca și cum ar
fi fost mototolită și apoi netezită.
Dragă Dorothy Jean,
Am crezut tot timpul că vei veni acasă. M-am rugat ani la rând. L-am
implorat pe Dumnezeu să te trimită înapoi la mine. Am promis în fața Lui că
dacă mi-ar da o singură șansă, nu aș mai fi din nou oarbă.
Dar nici Dumnezeu, nici tu nu mi-ați auzit rugăciunile de mamă bătrână.
Nu pot spune că vă acuz. Unele greșeli nu pot fi iertate, nu-i așa? Preoții se
înșală în această privință. Cred că am făcut un milion de goblenuri cu vorbe
adresate lui Dumnezeu. Un singur cuvânt adresat ție mi-ar fi fost mult mai de
folos.
Scuze. Un cuvânt insignifiant. Conține doar cinci litere, dar eu nu am fost
niciodată destul de puternică pentru a-l rosti. Nici măcar nu am încercat
vreodată să îl împiedic pe tatăl tău. Nu am putut. Mi-a fost prea frică.
Amândouă știm cum îi plăcea să își stingă țigara, nu-i așa?
Sunt pe moarte acum, mă prăpădesc în ciuda celor mai bune intenții de a te
aștepta. Am fost mai bună pentru Tully. Vreau să știi asta. Am fost o bunică
mai bună decât am fost vreodată mamă. Acesta e păcatul pe care îl duc cu
mine în mormânt.
Nu voi cuteza să îți cer iertare, Dorothy Jean. Dar îmi pare rău. Vreau să știi
asta.
Dacă am putea să o luăm de la capăt, ce bine-ar fi.
Dacă…
Dorothy rămase cu privirea lipită de scrisoare; cuvintele dansau și i se pierdeau
dinaintea ochilor. Mereu se considerase singura victimă din casa aceea. Poate că
fuseseră de fapt două victime.
Trei, dacă o punea la socoteală și pe Tully, care sigur fusese devastată de
maleficul ei bunic, nu în mod direct, dar oricum devastată. Trei generații de
femei distruse de un singur bărbat.
Eliberă un suspin prelung și își zise: Bine.
Atât, un singur cuvânt simplu. Bine. Acesta era trecutul ei.
Trecutul ei.
Se uită la fiica ei, care arăta ca o prințesă adormită, căreia părul mătăsos nou
crescut îi conferea un aer tineresc.
– Ajunge cu secretele, spuse ea, mai degrabă în șoaptă.
Trebuia să îi mărturisească tot adevărul lui Tully, inclusiv regretul din
scrisoarea mamei sale. Acesta avea să fie cadoul de Crăciun pentru fiica ei.
Dorothy urma să depene povestea stând lângă acest pat, reluând firul acesteia din
punctul în care se întrerupsese la spital. Apoi avea să aștearnă pe hârtie întreaga
poveste, pentru ca Tully să o folosească în memoriile ei. Toată această dramă
luase sfârșit: rușinea tăinuită, reacția de a fugi de propriile greșeli sau de cele care
nu îi aparțineau ei. Poate că pentru mamă și fiică avea să vină o zi a mântuirii.
– Ți-ar plăcea, Tully? întrebă ea încet, rugându-se din tot sufletul să primească
un răspuns.
Lângă ea, Tully inspira și expira regulat.

Capitolul 27
În anul acela, iarna păru să dureze o veșnicie. Zilele cu cer plumburiu se
succedară precum niște cearșafuri murdare întinse pe o sârmă de rufe. Nori groși
întunecau văzduhul și revărsau ploi când și când, transformând câmpurile într-o
întindere neagră de clisă; ramurile cedrilor se pleoștiră ca niște mâneci ude. Când
sosiră primele zile însorite de primăvară, câmpurile se umplură de verdeață în
toată valea Snohomish, iar copacii își înălțară din nou către lumină vârfurile
înmugurite ale crengilor. Păsările se întoarseră peste noapte, cârâind și zburând
în picaj ca să culeagă râmele rozalii care se ițeau din pământul reavăn.
În iunie, localnicii dăduseră definitiv uitării iarna sumbră și primăvara
înșelătoare. În iulie, când târgurile cu produse agro-alimentare se redeschiseră,
unii își manifestau deja nemulțumirea din pricina verii caniculare din anul 2011.
Asemenea florilor din grădină, Marah petrecuse lungile luni posomorâte
adunându-și forțele sau regăsind-o pe fata de odinioară.
Acum însă, era sfârșitul lui august. Sosise vremea de a privi spre viitor, nu spre
trecut.
– Ești sigură că vrei să faci asta singură? întrebă tata, venind în spatele ei.
Fata închise ochii și se sprijini de Johnny, care o cuprinse cu brațele, susținând-
o.
– Da, spuse ea; era singura realitate dintre toate, de care era sigură.
Avea multe să-i mărturisească lui Tully, lucruri pe care le ținuse în ea,
așteptând un miracol; dar un miracol nu avea să se petreacă. Trecuse aproape un
an de la accident, iar Marah se pregătea să plece la facultate. Cu o seară în urmă,
își ajutase tatăl cu documentarul pe care îl realiza despre copiii străzii, iar
imaginile acelor bieți copii rătăciți, cu obrajii supți, ochii goi și bravura afișată o
înfioraseră teribil. Știa cât de norocoasă era să fie acasă. În siguranță. Asta
afirmase când tata o înregistrase pe peliculă. Mă bucur că m-am întors. Și totuși,
mai avea ceva de făcut.
– I-am promis mamei ceva și trebuie să îmi respect promisiunea, spuse ea.
El o sărută pe creștet.
– Sunt foarte mândru de tine. Ți-am spus asta recent?
Fata zâmbi.
– În fiecare zi de când am scăpat de părul roz și de piercingul din sprânceană.
– Nu ăsta e motivul.
– Știu.
Johnny o luă de mână, ieșiră împreună din casă și o conduse la mașina parcată
pe alee.
– Ai grijă cum conduci.
Această frază avea pentru ea, în prezent, o însemnătate mai mare. Încuviință
din cap, urcă la volan și porni motorul.
Era o zi superbă de sfârșit de vară. Pe insulă, turiștii se îmbulzeau să urce și să
coboare de pe feribot, înțesând trotuarele din centrul Winslow-ului. Pe malul
opus, traficul era, ca de obicei, extrem de greoi, iar Marah o luă spre nord.
În Snohomish, ieși de pe autostradă și se îndreptă spre Aleea cu licurici.
Rămase pe alee o clipă, uitându-se la sacoșa gri a firmei Nordstrom de lângă ea.
În cele din urmă, o luă și se duse la ușa de la intrare.
Simți în nări mirosul de aer curat și proaspăt, aromele merelor și piersicilor
pârguite sub soarele torid. De aici, putea vedea micuța grădină a lui Dorothy
încărcată de roade: roșii rubinii, fasole de un verde intens, șiruri întregi de
broccoli.
Ușa se deschise înainte să apuce să bată. Dorothy apăru în prag, îmbrăcată într-
o tunică înflorată și în niște pantaloni largi de doc.
– Marah! Te așteaptă, spuse ea, strângând-o pe fată în brațe. Așa o întâmpinase
Dorothy pe Marah în fiecare joi, timp de aproape un an. Săptămâna asta, a
deschis ochii de două ori. Ăsta e un semn bun, cred. Tu nu?
– Ba da, spuse Marah cu voce încordată.
Crezuse asta în urmă cu câteva luni, când observase prima dată. De fapt, prima
oară când se întâmplase simțise că i se taie răsuflarea. O strigase pe Dorothy și
așteptaseră amândouă, aplecată în față și spunând: Haide, Tully, întoarce-te…
Ridică sacoșa gri.
– Am adus ceva să-i citesc.
– Grozav! Grozav! Mi-ar prinde bine să petrec ceva vreme în grădină.
Buruienile nu-mi dau pace luna asta. Vrei niște limonadă? De casă.
– Sigur. Se duse după Dorothy prin casa foarte atent dereticată. De toate
polițele era agățată lavandă la uscat, care înmiresma aerul. Buchete de trandafiri
parfumați erau aranjate în carafe de apă, iar blaturile dulapurilor și mesele erau
decorate cu cratițe metalice.
Dorothy dispăru în bucătărie și reveni cu un pahar brumat de limonadă.
– Mulțumesc.
Se uitară una la alta pentru o clipă, apoi Marah încuviință din cap și plecă prin
holul lung ce ducea către camera lui Tully. Lumina soarelui se revărsa prin
fereastră, făcând pereții azurii să sclipească precum apele mării.
Tully stătea întinsă în patul ei de spital, ridicată de la brâu în sus, cu ochii
închiși; părul castaniu grizonant, cu onduleuri bogate, îi încadra fața palidă,
slabă. O pătură crem o acoperea până sub claviculă. Pieptul i se ridica și i se lăsa
în ritm regulat. Arăta atât de senină. Ca de obicei, pentru o fracțiune de secundă,
Marah se gândi că Tully va deschide ochii, îi va zâmbi în stilu-i caracteristic,
dezvelindu-și toți dinții, și o va saluta.
Marah înaintă fără tragere de inimă. Camera mirosea a cremă de mâini cu
aromă de gardenie, preferata lui Dorothy. Pe noptieră era un exemplar ferfenițit
din Anna Karenina, romanul pe care Desmond i-l citea de luni de zile lui Tully.
– Bună, își salută Marah nașa. Plec la facultate. Sunt sigură că știi asta, de luni
de zile numai despre asta sporovăiesc. Loyola Marymount. În Los Angeles. Ce
ironie, nu? Cred că o școală mai mică va fi mai potrivită pentru mine.
Își împreună mâinile. Nu acesta era scopul vizitei sale de azi.
Luni în șir, crezuse într-un miracol. Acum însă, era momentul să își ia rămas-
bun.
Și mai avea un motiv.
Durerea din piept era acută și se amplifica. Trase un scaun lângă pat și se așeză
aproape.
– Eu sunt motivul pentru care ai făcut accident de mașină, nu-i așa? Pentru că
am fost o idioată și am vândut povestea aia revistei. Am spus întregii lumi că erai
dependentă de medicamente și de alcool.
Liniștea ce se așternu după această mărturisire era apăsătoare. Dr. Bloom
încercase să o convingă că starea lui Tully i se datora ei – toată lumea încercase –,
dar acesta era încă un aspect în care Marah nu putea crede. Îi era imposibil să nu
își ceară scuze la fiecare vizită.
– Mi-aș dori să o putem lua de la capăt, tu și eu. Mi-e atât de dor de tine.
Vocea lui Marah era vlăguită, nesigură.
În acea liniște, oftă și se aplecă după sacoșa gri pe care o lăsase jos, lângă ea.
Scoase din ea cel mai de preț bun al ei. Jurnalul mamei sale.
Mâinile îi tremurară puțin când deschise jurnalul și citi titlul, Povestea lui
Katie, notat cu scrisul de mână apăsat, lăbărțat al lui Tully.
Marah se uită la cele trei cuvinte. Cum de era posibil să îi fie încă teamă să
citească rândurile scrise în paginile acelea? Avea dorința de a citi ultimele
gânduri ale mamei sale, dar ideea în sine îi făcea rău.
– I-am promis că am să le citesc cu tine când voi fi pregătită. Nu sunt chiar
pregătită, și nici tu nu ești, dar eu voi pleca, iar dr. Bloom mi-a zis că e
momentul. Și are dreptate. E momentul. Gata, încep, adăugă Marah încet și
începu să citească cu voce tare.
Panica este mereu aceeași. Mai întâi, simt un nod în stomac care se
transformă într-o senzație de greață, apoi am o dificultate de a respira, de care,
oricât de mult aș inspira adânc și aș expira prelung, nu reușesc să scap. Dar
motivul fricii mele este mereu altul; nu știu niciodată ce o va declanșa. Poate fi
un sărut al soțului meu sau invariabila privire tristă din ochii lui când pleacă
de lângă mine. Uneori, știu că el deja mă jelește, că îi este dor de mine, chiar
dacă eu sunt încă lângă el. Dar și mai rea este resemnarea tăcută a lui Marah,
felul în care acceptă tot ce-i spun. Aș da orice să mai avem o ceartă aprigă de-a
noastră. Ăsta e unul dintre primele lucruri pe care ți le-aș spune acum, Marah:
certurile acelea însemnau viață adevărată. Tu te zbăteai să te eliberezi, să nu
mai fii copilul meu, neștiind încă sigur cum să fii tu însăți, în vreme ce mie îmi
era teamă să îți dau drumul. Cercul nesfârșit al iubirii. Atât îmi doresc, să îl fi
recunoscut atunci. Bunica ta mi-a spus că voi ști că regreți acei ani înainte de a
o face, și a avut dreptate. Știu că regreți unele dintre cuvintele pe care mi le-ai
aruncat la nervi, la fel cum și eu îmi regret propriile vorbe. Nimic din toate
astea nu mai contează însă. Vreau să știi asta. Te iubesc și nu mă îndoiesc că și
tu mă iubești pe mine.
Dar și acestea sunt tot cuvinte, nu-i așa? Eu vreau să fiu mai profundă de
atât. Așa că, dacă mă suporți (nu am mai cultivat de mulți ani exercițiul
scriiturii), îți voi relata o poveste. Povestea mea și a ta, deopotrivă. Începe în
1960, într-un orășel de fermieri din nord, într-o casă de șindrilă cocoțată pe un
deal ce domină un islaz. Dar povestea devine cu adevărat interesantă în 1974,
când cea mai mișto fată din lume s-a mutat în casa de peste drum…
Marah se pierdu în povestea unei fete singuratice, în vârstă de paisprezece ani,
de care toți râdeau în autobuz și care trăia în umbra personajelor ei preferate din
cărți.
Eram poreclită Kootie și toată lumea se amuza pe seama hainelor mele,
întrebându-mă unde erau inundații, iar eu nu scoteam niciodată vreo vorbă,
ci doar strângeam mai tare la piept manualele învelite în hârtie maro. Frodo a
fost cel mai bun prieten al meu anul acela, pe lângă Gandalf, Sam și Aragon.
Mă închipuiam într-o expediție mitică.
Marah își putea imagina perfect: o fată nepopulară, care a ieșit într-o seară să
admire cerul înstelat și s-a întâmplat să întâlnească o altă fată la fel de
singuratică. Câteva cuvinte aruncate la întâmplare în seara aceea au marcat
începutul unei prietenii care le-a schimbat amândurora viețile.
Și ni se părea că arătăm bine. Ai ajuns deja acolo, Marah? La etapa aia în
care te îmbraci la modă până devii ridicolă, și totuși te privești în oglindă și ți
se pare că arăți bine, magic? Așa au fost anii optzeci pentru mine. Desigur,
Tully deținea total controlul asupra garderobei mele…
Marah își atinse părul negru scurt, amintindu-și de perioada când era roz și dat
cu gel.
Momentul când l-am cunoscut pe tatăl tău a fost magic. Nu pentru el – nu
atunci –, doar pentru mine. Uneori, dacă ai noroc, poți privi pe cineva în ochi
și poți vedea întreg viitorul. Le doresc o astfel de dragoste copiilor tăi – nu te
mulțumi cu mai puțin.
Când mi-am ținut copiii în brațe și am privit în ochii lor tulburi, mi-am
descoperit opera vieții. Pasiunea. Menirea. Poate părea demodat, dar eu m-am
născut să fiu mamă, și m-am bucurat din plin de fiecare secundă. Tu și frații
tăi m-ați învățat totul despre iubire, și mi se rupe sufletul să vă părăsesc.
Jurnalul continua, șerpuitor, unduitor, parcurgând anii vieții mamei sale; când
Marah ajunse la sfârșit, soarele apusese; se înserase, și Marah nici măcar nu
băgase de seamă. Lumina portocalie de afară pătrundea prin fereastră. Aprinse
veioza de la capul patului și continuă lectura cu voce tare.
Iată ce trebuie să știi, Marah. Tu ești o luptătoare, o revoltată contra
sistemului. Știu că pierderea mea te va răni până în străfundul sufletului. Îți
vei aminti disputele și certurile noastre.
Uită-le, scumpo. Au fost doar momente când tu ai fost tu însăți și eu am fost
eu însămi. Amintește-ți restul – îmbrățișările, sărutările, castelele de nisip pe
care le-am făcut, brioșele pe care le-am ornat, poveștile pe care ni le-am spus
una alteia. Amintește-ți cum te-am iubit, cum am iubit fiecare părticică din
tine, văpaia și pasiunea ta. Tu ești tot ce am eu mai bun, Marah, și sper ca
într-o zi să descoperi și că și eu sunt pentru tine tot ce ai tu mai bun. Lasă-le
deoparte pe toate celelalte. Amintește-ți doar iubirea noastră.
Iubire. Familie. Veselie. Asta îmi amintesc eu în esență. Mare parte din viață
am crezut că nu am realizat îndeajuns de mult sau că nu mi-am dorit
îndeajuns de mult. Presupun că pot fi iertată pentru nesăbuința mea. Eram și
eu tânără. Vreau ca urmașii mei să știe cât de mândră sunt de ei și cât de
mândră sunt de mine. Noi am format o familie fericită – tu, tati, băieții și eu.
Am avut tot ce mi-am dorit vreodată.
Cu dragoste.
Amintirile sunt tot ceea ce ne rămâne la final.
Marah privi ultima frază printr-o ceață de lacrimi care îi ardeau ochii și făceau
textul neclar. În negura aceea, și-o închipui pe mama ei până în cel mai mic
detaliu – părul ei blond, rebel, care nu părea să se așeze bine vreodată, ochii ei
verzi care priveau direct în sufletul tău și știau exact ceea ce gândești, felul în care
știa când o ușă trântită însemna o invitație sau o respingere, felul în care râdea,
felul în care îi dădea lui Marah părul din ochi, șoptindu-i „Mereu, fetița mea“,
exact înainte să o sărute de noapte bună.
– Oh, Doamne, Tully… mi-o amintesc…
Îmi simt inima bătând. În ea, aud tumultul valurilor, foșnetul brizei vara,
răpăitul unei tobe.
Numai sunete.
Dar acum mai e ceva în bezna mea, mă atinge, mă înghiontește, îmi tulbură
ritmul inimii.
Deschid ochii; nici măcar nu îmi dau seama că au fost închiși, dar nu este nici o
diferență; nu se vede nimic, cu excepția nesfârșitului întuneric din jurul meu.
– Tully.
Eu sunt. Sau am fost. Îmi aud din nou numele strigat, și, când literele răsună
articulate, devin conștientă de mici fragmente de lumină, niște licurici poate, sau
raze de lanternă, dansând în jurul meu, țâșnind ca niște peștișori.
Cuvinte. Praf de stele presărat peste mine în cuvinte.
„… cea mai mișto fată din lume…“
„… castelele de nisip pe care le-am făcut…“
„… tot ce am eu mai bun…“
Inspir adânc descoperind asta; cuvintele mi se rostogolesc în piept ca niște
zaruri.
Marah.
Aud vocea ei, dar cuvintele sunt ale lui Kate. Jurnalul ei. L-am citit de atâtea ori
de-a lungul anilor, că l-am memorat. Mă încordez să mă ridic, să întind mâna.
Întunericul mă împinge înapoi, mă împiedică, lumina din stele cade pe lângă
mine.
Cineva mă ia de mână. Marah. Simt, simt strânsoarea caldă a mâinii ei, degetele
ei prinzându-le pe ale mele; singurul lucru real în lumea asta lipsită de orice
noimă.
O poți auzi, spune Kate.
Mă întorc și o văd, scăldată într-o splendidă, imposibilă lumină. O văd în
interiorul acelei străluciri, ochii ei verzi, părul ei blond, zâmbetul ei larg.
Prin întuneric, aud:
– Oh, Doamne, Tully… mi-o amintesc…
Și uite-așa, îmi amintesc de mine. De viața pe care am trăit-o, de lecțiile pe care
nu le-am învățat, de felul în care i-am dezamăgit pe oamenii pe care i-am iubit și
cât de mult i-am iubit. Îmi amintesc privindu-i strânși în jurul patului meu, îi
aud rugându-se pentru mine. Îi vreau înapoi. Mă vreau pe mine înapoi.
Mă uit fix în ochii lui Katie și văd în ei totul: trecutul nostru. Și încă ceva: dorul.
Văd dragostea pe care le-o poartă ea tuturor – mie, soțului ei, copiilor ei,
părinților ei – și cum dragostea aceea radiază plină de speranță și de alean
deopotrivă.
Ce dorești, Tully?
Cuvintele lui Marah cad în jurul nostru, sclipind în apă, mi se aștern pe piele ca
niște sărutări.
– Mai vreau o șansă, spun, și când afirm asta, forța alegerii mele îmi pulsează
prin tot corpul, le dă putere mădularelor mele obosite, apatice.
Am venit să-mi iau rămas-bun. Trebuie să merg mai departe, Tul. Și tu la fel.
Vreau să-ți iei și tu rămas-bun de la mine și să zâmbești. Atât vreau. Un zâmbet,
ca să știu că vei fi bine.
– Mi-e frică.
E timpul să zbori.
– Dar…
Eu am plecat, Tul. Dar voi fi mereu cu tine. Zboară…
– N-o să te uit niciodată.
Știu. Acum, pleacă. Trăiește. Este un dar minunat… și… spune-le băieților…
– Știu, spun încet. Ea mi-a transmis mesaje. Păstrez în inimă cuvintele cu
sfințenie, mi s-au imprimat în suflet. Îi voi spune lui Lucas că mama lui vine la el
noaptea și îi șoptește la ureche și îi veghează somnul, că este fericită și vrea să fie
și el fericit… Îi voi spune lui Wills că este în regulă să fie trist și să nu se mai bată
ca să umple golul rămas după pierderea mamei. Eu nu am dispărut, acesta e
mesajul. Sunt doar plecată. Îi voi învăța tot ceea ce ar fi trebuit să îi învețe ea și
mă voi asigura că ei știu cât de mult îi iubește mama lor.
Să îi întorc spatele este cel mai greu lucru pe care l-am făcut vreodată. Brusc,
mi-e frig și îmi simt trupul de plumb. În fața mea este un uriaș deal negru, atât de
abrupt încât ori de câte ori încerc să îl urc, mă prăvălesc înapoi.
În vârf, este o rază de lumină. Înaintez anevoie, mă aplec spre ea, mai fac un
pas.
Lumina se îndepărtează.
Trebuie să ajung în vârf, acolo unde este lumea, dar sunt atât de obosită, atât de
obosită. Și totuși, nu mă las. Urc încet. Fiecare pas e o luptă. Întunericul mă
împinge înapoi. Stelele se preschimbă în ninsoare și fiecare fulg ce pică îmi arde
piele. Dar există o lumină, care devine tot mai puternică. Precum lumina unui
far, clipocind intermitent ca să-mi arate calea.
Respir greu acum și-mi spun: Te rog. Îmi dau seama că este de fapt o rugăciune.
Prima adevărată din viața mea.
Nu am să reușesc.
Nu.
Ba voi reuși. Mi-o imaginez pe Katie alături, ca odinioară, când ne împingeam
bicicletele pe Summer Hill, luna fiind singura noastră călăuză. Înaintez și
deodată ajung pe coama dealului. Simt miros de gardenie și de lavandă uscată.
Acum e lumină peste tot, mă dor ochii, mă orbește. Vine dintr-o chestie
micuță, conică de lângă mine.
Clipesc, încercând să îmi controlez respirația.
– Am reușit, Katie, șoptesc, dar glasul nu mi-e auzit.
Poate că nici nu am rostit cuvintele cu voce tare. O aștept pe ea să spună Știu,
dar nu aud decât sunetul propriei mele respirații.
Deschid ochii din nou, încerc să mă concentrez. Lângă mine e cineva; o văd
într-o alternanță de lumini și umbre. Un chip care se uită la mine.
Marah. Arată ca odinioară, frumoasă și sănătoasă.
– Tully? spune ea precaută, ca și cum aș fi un spirit sau o iluzie.
Dacă visez, e un vis binefăcător. M-am întors.
– Marah.
Îmi ia o veșnicie să îi rostesc numele.
Încerc să rămân, să nu plec, dar nu pot. Timpul mă abandonează. Deschid
ochii – le văd pe Marah și pe Margie – și încerc să zâmbesc, dar sunt atât de
slăbită. Acela este chipul mamei mele? Încerc să îngaim ceva, dar nu reușesc să
scot decât un fel de cârâit. Poate că totul se petrece în imaginația mea.
Pe urmă, adorm la loc.

Capitolul 28
Dorothy ședea în sala de așteptare a spitalului, cu mâinile împreunate în poală,
cu genunchii lipiți atât de strâns, că oasele noduroase îi trosneau la fiecare
mișcare. Erau cu toții strânși acolo: Johnny și gemenii; Marah, care părea
dezorientată și agitată, că nu-și găsea locul; Margie și Bud. Tully deschisese ochii
în urmă cu trei zile și încercase să vorbească. O aduseseră imediat înapoi la spital,
unde reîncepuse supliciul așteptării.
La început, păruse un miracol, dar acum Dorothy nu mai era atât de sigură.
Dar ea oricum nu prea credea în miracole.
Dr. Bevan îi asigură că Tully chiar se trezea; el le explică faptul că adesea dura
un timp până când pacientul devenea pe deplin conștient după un somn atât de
îndelungat. Îi avertiză că probabil vor exista anumite efecte de durată, lucru
normal, fără îndoială. După un somn lung de un an întreg, nu te trezești și ceri o
cafea și o gogoașă.
Luni de zile, Dorothy se rugase pentru acest moment. Îngenunchease lângă
patul fiicei sale seară de seară. Îngenunchea și se ruga, seară de seară, pe măsură
ce toamna devenea mai întunecoasă și se transforma în iarnă, doar pentru a
renaște plină de lumină primăvara. Se ruga în timp ce legumele ei prinseră
rădăcini și găsiseră puterea de a crește; se ruga în timp ce merele înmugureau în
copacii ei și începură să dea în pârg. Rugăciunea ei era mereu aceeași: Te rog,
Doamne, ajut-o să se trezească.
În tot acest timp, nu se gândise niciodată cu adevărat la acest moment. Îi fusese
teamă să își imagineze un răspuns la rugile ei, ca și cum nevoia ei ar fi fost o
premoniție rea.
Cel puțin asta își spusese în sinea ei. Acum constata că era încă una dintr-un
lung șir de minciuni cu care se amăgise de-a lungul anilor. Nu îndrăznise să își
închipuie acest moment pentru că o îngrozea.
Dacă Tully s-ar trezi și nu ar vrea să o vadă?
În mod cert, era un scenariu posibil. Dorothy fusese mult timp o mamă
denaturată, iar acum, când învățase în sfârșit să fie mai bună, când îndrăznise în
sfârșit să fie mamă, nu era real. Nu pentru Tully, în orice caz, care dormise în tot
acest timp.
– Iar mormăi, spuse Margie încet.
Dorothy își strânse buzele.
– Tic nervos.
Margie o luă pe Dorothy de mână. Încă o surprindea intimitatea degajată pe
care o descoperise în relația cu Margie; o surprindea de asemenea cât de mult
putea să însemne simpla atingere a unui alt semen care te înțelege.
– Mi-e frică, spuse ea.
– Bineînțeles că ți-e frică. Ești mamă. Frica e firească.
Dorothy se întoarse cu fața spre Margie.
– De unde să știu eu ce înseamnă să fii mamă?
– Înveți repede.
– Dacă ea n-o să vrea să aibă de-a face cu mine când se va trezi? Nu știu cum să
mă întorc la cea care am fost fără ea. Nu pot să mă duc pur și simplu la patul ei și
s-o salut.
Zâmbetul lui Margie era trist, obosit precum privirea din ochii ei.
– A vrut mereu să aibă o relație cu tine, Dorothy. Îmi amintesc prima oară când
m-a întrebat ce e în neregulă cu ea, de ce nu o iubești. Mi s-a rupt sufletul. I-am
explicat că uneori viața nu funcționează așa cum te aștepți, dar că tu nu ai
renunțat niciodată la speranță. Avea șaptesprezece ani pe atunci. Mama ta tocmai
murise, iar ei îi era teamă că n-o să aibă unde locui. Am luat-o la noi, i-am oferit
un cămin. În prima seară, când era în pat în camera lui Katie, m-am așezat lângă
ea și i-am spus noapte bună. Ea s-a uitat la mine și a spus: „O să-i fie dor de mine
într-o zi“, iar eu i-am spus: „Cum să nu-i fie?“, iar Tully a zis, atât de încet că abia
am auzit: „Eu am să aștept“. Și așa a făcut, Dorothy. Te-a așteptat.
Dorothy își dorea să fie genul de femeie care să creadă o asemenea poveste.
Timpul se scurgea pentru Tully în imagini neclare, fragmente și crâmpeie fără
sens – o mașină albă, o femeie în roz spunând ceva despre faptul că se simte mai
bine acum, un pat în mișcare, un televizor într-un colț de cameră albă, voci ca un
murmur îndepărtat. Acum se auzea doar o voce. Sunetele veneau la ea,
destrămându-se, formând… cuvinte.
– Bună, Tully.
Clipi încet și deschise ochii. Un bărbat stătea lângă ea. Un bărbat în halat alb.
Nu se putea concentra asupra lui; lumina era atât de slabă. Îi era dor de lumină.
Ce însemna asta? Îi era frig.
– Eu sunt dr. Bevan. Te afli la Spitalul Sacred Heart. Ai ajuns aici acum cinci
zile. Îți amintești?
Ea se încruntă, încercând să raționeze. Se simțea de parcă ar fi stat în întuneric
ore, ani, o veșnicie. Nu-și putea aminti nimic. Doar ceva despre o lumină…
șipotul unei ape curgătoare… miros reavăn de iarbă.
Încercă să își umezească buzele – le simțeau dureros de uscate –, iar gâtul îi era
în FLĂCĂRI.
– Ce…
– Ai avut un accident de mașină care s-a soldat cu o gravă leziune cerebrală.
Brațul tău stâng a fost fracturat în trei locuri, la fel și încheietura mâinii stângi;
dar a fost o simplă fractură. Ambele oase s-au vindecat frumos.
Accident de mașină?
– Nu, Tully, nu încerca să te miști.
Chiar încercase să se miște?
– De când…?
Nici măcar nu știa ce întreba, iar după ce rostea ceva – habar nu avea ce –,
închidea din nou ochii. Ca să mai doarmă un minut…
Auzi ceva. Simți ceva. Nu era singură. Inspiră adânc și expiră lent, apoi
deschise ochii.
– Bună.
Johnny. Era aici, cu ea. Lângă el erau Margie și Marah și… Cloud? Ce căuta
mama ei aici?
– Te-ai întors, vorbi Johnny încet, cu voce ezitantă. Am crezut că te-am
pierdut.
Ea încercă să-și recapete glasul, dar în ciuda tuturor eforturilor, cuvintele îi
ieșiră trunchiate. Nu putea gândi limpede.
El îi atinse fața.
– Suntem aici. Toți.
Se strădui din răsputeri să se concentreze și fu deodată mistuită de dorința de
a-i spune ceva.
– Johnny… Eu…
Am văzut-o.
Ce însemna asta? Pe cine-am văzut?
– Nu te îngrijora, Tul, spuse el. Avem timp.
Ea închise ochii și adormi la loc. Ceva mai târziu, i se păru că aude niște voci –
a lui Johnny și a încă unui bărbat. Cuvintele pluteau spre ea – remarcabilă
recuperare, activitate cerebrală normală, să-i dăm timp –, dar nici unul nu avea
înțeles pentru ea, așa că le ignoră.
Johnny era tot acolo când ea se trezi din nou. La fel și Margie. Stăteau lângă
patul ei, discutând încet, când ea deschise ochii. De această dată, când se trezi,
simți totul altfel; știu numaidecât asta.
Margie o văzu deschizând ochii și începu să plângă.
– Iată-te.
– Hei, cârâi Tully.
Trebui să se concentreze pentru a găsi acest cuvânt, pentru a se regăsi pe sine
însăși în cuvinte. Spuse ceva, nu știa ce, și fu destul de sigură că nu avea noimă.
Își dădea seama că vorbea lent, se poticnea, dar zâmbetul celor din jur îi spulberă
orice îngrijorare.
Johnny veni mai aproape.
– Ne-a fost dor de tine.
Margie se dădu și mai aproape.
– Bravo, fetița mea!
– De când… aici?
Știa că întrebarea trebuia formulată din mai multe cuvinte, dar nu reuși să le
articuleze.
Margie se uită la Johnny.
– Ai ajuns aici acum șase zile, spuse Johnny pe un ton egal. Inspiră adânc.
Accidentul tău a avut loc pe 3 septembrie 2010.
– Azi este 27 august 2011, preciză Margie.
– Dar. Cum?
– Ai stat în comă aproape un an, spuse Johnny.
Un an.
Închise ochii, simțind un fior de panică. Nu-și putea aminti nimic despre
accident sau comă, sau…
Bună, Tul.
Deodată, era din nou în întuneric, cu ea, o frumoasă, unică amintire. Două
femei în toată firea pe biciclete, pedalând una lângă cealaltă, cu brațele deschise
larg și… stele… Katie, lângă ea, spunând: Cine-a zis că ai să mori?
Nu putea fi real. Își imaginase totul. Altfel, nu-și putea explica toate astea.
– Mi-au dat medicamente puternice, cred, nu? spuse Tully, deschizând ochii
încet.
– Da, spuse Margie. Ca să-ți salveze viața.
Deci, asta era. Sub efectul medicamentelor puternice, în starea aceea
comatoasă, și-o imaginase pe cea mai bună prietenă. Nici nu era de mirare.
– Trebuie să faci fizioterapie și psihoterapie. Dr. Bevan a recomandat un
terapeut excelent care va lucra cu tine. Nu crede că va dura prea mult până vei fi
pregătită să te întorci acasă și să locuiești singură.
– Acasă, spuse ea încet, întrebându-se unde anume era asta.
*
În visul ei, ședea într-un șezlong pe plajă, și Katie era lângă ea. Dar nu era plaja
cu pietricele gri de pe insula Bainbridge, cea care se întindea dinaintea lor, și nici
apele azurii, agitate ale golfului.
Unde suntem? întrebă ea, cea din vis; în așteptarea răspunsului, lumina se
revărsă peste talazurile turcoaz, luminând totul, până când peisajul deveni atât de
strălucitor, că Tully orbi.
Când cineva te va înghionti cu șoldul sau îți va spune că nu numai tu contezi, ori
când se va auzi muzica noastră. Ascultă și mă vei auzi în toate astea.
Tully se trezi tresărind. Se ridică în fund atât de repede, că i se tăie respirația, și
durerea din cap i se intensifică.
Katie.
Amintirea ei în lumină îi reveni, o doborî. Fusese cu Katie undeva – acolo –, o
ținuse de mână, îi auzise glasul: Voi fi de-a pururi cu tine. De câte ori vei auzi
muzica noastră sau vei râde cu atâta poftă că îți vor da lacrimile. Eu voi fi acolo.
Când vei închide ochii noaptea și îți vei aminti, eu voi fi acolo. De-a pururi.
Era real. Cumva. Într-un mod imposibil.
Nu era de la medicamente, nici de la leziunile cerebrale, nici din dorința ei. Era
real.

Capitolul 29
A doua zi, Tully fu supusă unui set interminabil de teste: fu întoarsă pe toate
părțile, palpată peste tot, i se făcură radiografii în toate pozițiile. Era surprinsă –
la fel ca toți ceilalți – de rapiditatea cu care se întrema.
– Ești pregătită? o întrebă Johnny când fu, în sfârșit, externată.
– Unde sunt ceilalți?
– Îți pregătesc primirea acasă. Este o treabă serioasă. Ești gata?
Ședea în scaunul cu rotile, în dreptul ferestrei salonului; purta o cască pe cap, în
caz că ar fi căzut.
– Da.
Uneori, își găsea cu greu cuvintele, așa că prefera să răspundă monosilabic.
– Câți te așteaptă afară?
Ea se încruntă.
– Câți ce?
– Fani de-ai tăi.
Ea suspină.
– Eu nu am fani.
Johnny traversă încăperea și veni lângă ea, întorcând scaunul cu fața către
fereastră.
– Ia uită-te mai bine.
Tully urmări direcția privirii lui. O mulțime de oameni se aflau în parcarea de
jos, ascunși sub umbrele colorate. Erau cel puțin cincizeci de inși.
– Nu văd… începu ea, dar apoi văzu pancartele.

TE ♥ TULLY!
FĂ-TE BINE, TULLY!
PRIETENELE TALE NU AU RENUNȚAT NICIODATĂ!
– Sunt pentru mine?
– Însănătoșirea ta e o știre de senzație. Fanii și reporterii au început să se adune
imediat ce-au auzit vestea.
Privirea lui Tully se încețoșă. Inițial, crezu că din cauza ploii de afară. Pe urmă
însă, își dădu seama că își amintea toate prin câte trecuse în ultimii ani și plângea
văzând dovada faptului că nu fusese uitată până la urmă.
– Oamenii te iubesc, Tul. Am auzit că Barbara Walters dorește un interviu cu
tine.
Rămase fără cuvinte. Oricum nu mai contau; Johnny porni. Prinse mânerele
scaunului și o scoase din salonul de spital. Ea mai aruncă o ultimă privire
meditativă înainte de a ieși.
În hol, Johnny se opri și trase frâna scaunului.
– Nu lipsesc mult. Mă duc să scap de fani și de reporteri.
O poziționă lângă perete și ieși pe ușile automate din sticlă.
În această amiază de sfârșit de august, o burniță ușoară cădea în timp ce soarele
prinse a străluci. Genul acesta de fenomene atmosferice erau numite de localnici
reprize de soare.
Când Johnny ieși din incinta spitalului, aparatele foto și camerele de filmat se
îndreptară spre el, iar blițurile se porniră. Pancartele – TE ♥ TULLY; FĂ-TE
BINE; NE RUGĂM PENTRU TINE – fură lăsate încet jos.
– Știu că ați auzit de însănătoșirea miraculoasă a lui Tully Hart. Și chiar este
miraculoasă. Doctorii de aici, de la Sacred Heart, în special dr. Reginald Bevan, i-
au acordat lui Tully îngrijire excelentă și știu că dorința ei este să le mulțumesc
tuturor în numele ei. Știu, de asemenea, că dorește să le mulțumesc și fanilor ei,
care, mulți dintre ei, s-au rugat pentru însănătoșirea ei.
– Ea unde este? strigă cineva.
– Vrem s-o vedem!
Johnny ridică o mână, cerând să se facă liniște.
– Sunt sigur că înțelegeți cu toții faptul că Tully se concentrează acum pe
recuperarea ei. Ea…
Un murmur străbătu mulțimea. Oamenii din fața lui Johnny se întoarseră toți
odată cu fața către ușile spitalului. Fotografii începură să se îmbrâncească,
blițurile aparatelor explodară.
Tully se afla chiar în fața ușilor spitalului, care se tot închideau și deschideau în
spatele ei. Respira greu după efortul de a manevra scaunul. O ploaie ușoară îi
cădea pe cască și îi împroșca bluza. Johnny se duse la ea.
– Ești sigură? o întrebă.
– Abso… lut. S-o facem.
El împinse scaunul mai în față, și mulțimea tăcu.
– Am arătat și mai bine, începu Tully, zâmbind stânjenită.
Ovațiile de aprobare aproape că îl copleșiră pe Johnny. Pancartele fură din nou
ridicate și agitate în aer.
– Vă mulțumesc, spuse ea când entuziasmul mulțimii se mai domoli.
– Când intri din nou în direct? strigă unul dintre reporteri.
Ea privi mulțimea, apoi se uită la Johnny, prietenul ei care o cunoștea atât de
bine, care fusese lângă ea încă de la începutul carierei. Observă felul în care o
privea: Oare și-o amintea așa cum fusese la douăzeci și unu de ani, o răzvrătită
care îi trimisese câte un curriculum vitae pe zi timp de patru luni și făcuse muncă
voluntară? El îi cunoștea insațiabila nevoie disperată de a fi cineva. La naiba,
renunțase la tot pentru a fi adorată de niște străini.
Inspiră adânc, apoi răspunse:
– Niciodată.
Vru să dea explicații legate de faptul că nu își mai dorea faimă, că nu mai avea
nevoie de ea, dar era pur și simplu prea dificil să închege toate aceste gânduri în
propoziții și să le pună în ordine. Știa ce conta acum.
Zgomotul mulțimii deveni asurzitor; Tully fu supusă unei tirade de întrebări.
Se întoarse spre Johnny.
– N-am fost niciodată mai mândră de tine, spuse el, prea încet pentru a-l auzi
cineva.
– Că renunț?
El îi atinse chipul cu o delicatețe care îi tăie respirația.
– Pentru că nu ai renunțat niciodată?
Mulțimea nu mai contenea cu întrebările, dar Johnny manevră scaunul și intră
înapoi în holul spitalului.
În scurt timp, se aflau în mașină și se îndreptau spre nord pe autostradă.
Încotro se îndreptau? Ea ar fi trebuit să se ducă acasă.
– Direcția greșită.
– Cine conduce, tu sau eu? întrebă Johnny. Nu se uită la ea, dar ea își dădu
seama că zâmbea. În nici un caz tu. Tu ești pasager. Știu că ai suferit de curând o
traumă cerebrală, dar sunt sigur că îți amintești că șoferul conduce mașina, iar
pasagerul se bucură de peisaj.
– Unde… mergem?
– Snohomish.
Pentru prima oară, Tully se gândi la starea ei comatoasă care durase un an.
Cum de nimeni nu îi spusese unde a stat în tot acest timp? Îi ascundeau cu toții
acest lucru? De ce oare nu se întrebase mai devreme despre asta?
– Bud și Margie au avut grijă de mine?
– Nu.
– Tu?
– Nu.
Ea se încruntă.
– Sanatoriu?
El semnaliză și ieși de pe autostradă către Snohomish.
– Ai stat în casa ta din Snohomish. Cu mama ta.
– Mama mea?
Privirea lui deveni blândă.
– În toată perioada asta, s-au întâmplat mai multe miracole.
Tully rămase fără replică. Ar fi surprins-o mai puțin să fi auzit că Johnny Depp
avusese grijă de ea în toate acele luni nesfârșite.
Și, totuși, o amintire nu-i dădea pace, ba venea, ba dispărea. O combinație
incertă de cuvinte și lumină. Mirosul de lavandă și de săpun Love’s Baby Soft…
Billy, nu face pe eroul…
Katie, spunând: Ascultă. E mama ta.
Johnny trase în fața casei, pe Aleea cu licurici, și opri, întorcându-se către
Tully.
– Nu știu cum să-ți spun cât de rău îmi pare, vorbi el după o pauză lungă.
Tandrețea pe care o simțea pentru bărbatul acesta era dureros de intensă. Cum
putea să-l facă să înțeleagă ce aflase în acel întuneric – și în lumină?
– Am văzut-o, spuse ea încet.
El se încruntă.
– Pe ea?
Ea își dădu seama că Johnny înțelese.
– Katie.
– Oh.
– Fă-mă nebună, țicnită, drogată. Oricum vrei. Am văzut-o, și ea m-a ținut de
mână și m-a rugat să-ți transmit așa: „Te-ai descurcat de minune și copiii nu au
pentru ce să te ierte“.
El se încruntă.
– S-a gândit că ți-ai făcut procese de conștiință pentru că nu ai fost destul de
puternic pentru ea. Îți pare rău că nu ai lăsat-o să-ți spună că îi era frică. A zis
așa: „Transmite-i că el a făcut totul pentru mine și a spus tot ce aveam nevoie să
aud“.
Tully îl prinse de mână, și, în acea clipă, tot ce fusese între ei, toți anii petrecuți
împreună, toate momentele în care râseseră și plânseseră, speraseră și visaseră
reînviară.
– Am să te iert că mi-ai frânt inima dacă și tu ai să mă ierți pe mine. Pentru tot.
El încuviință încet din cap, cu ochii scăldați în lacrimi.
– Mi-a fost dor de tine, Tul.
– Da, Johnny, băiete. Și mie mi-a fost dor de tine.
*
Marah se implică trup și suflet în decorarea casei pentru primirea lui Tully, dar
chiar dacă purta discuții tihnite cu bunicii sau își tachina frații, se simțea totuși
nesigură pe ea. Singura persoană care nu se simțea în largul ei, în afară de ea, la
gândul apropiatei celebrări era Dorothy. Mama lui Tully parcă se făcuse mai
mică în ultima vreme. Marah știa că bătrâna începuse să își adune cele câteva
lucruri într-o geantă micuță. În vreme ce toată lumea fusese ocupată cu
amenajarea casei, Dorothy spusese ceva despre niște provizii pentru grădiniță.
Plecase de ore bune și nu se întorsese încă.
La sosirea lui Tully, toată lumea ovaționă și aplaudă, urându-i bun venit acasă.
Bunica și bunicul o îmbrățișară cu grijă, iar băieții chiuiră de bucurie pentru
însănătoșirea ei.
– Am știut că te vei face bine, îi spuse Lucas lui Tully. M-am rugat în fiecare
noapte.
– Și eu m-am rugat în fiecare noapte, interveni Wills, ca să nu fie mai prejos.
Tully părea istovită; își ținea capul aplecat într-un fel bizar; casca argintie
masivă aproape o făcea să pară un copil.
– Știu… doi băieți… aniversarea voastră o să fie în curând. Eu am ratat un an.
O să cumpăr două cadouri acum.
Tully rosti toate acestea cu mare efort, iar la sfârșit, obrajii îi erau roșii, și
respirația întretăiată.
– Probabil două mașini Porche identice, spuse tata.
Bunica râse și îi trimise pe băieți în bucătărie să aducă tortul.
Marah reuși să treacă peste momentul petrecerii cu o veselie prefăcută. Din
fericire pentru ea, Tully obosi repede și se duse la culcare pe la opt seara.
– Mă duci tu în dormitor? ceru Tully, prinzând-o pe Marah de mână și
strângând-o.
– Sigur.
Marah apucă mânerele scaunului cu rotile și o împinse pe nașa ei prin holul
lung și îngust până în dormitorul din fund. Acolo, strecură scaunul lui Tully prin
ușa deschisă și intră în cameră, unde erau un pat de spital, flori peste tot și multe
fotografii pe mese. Lângă pat se afla un dispozitiv pentru tratament intravenos.
– Aici am stat, spuse Tully. Un an…
– Da.
– Gardenii, spuse Tully. Îmi amintesc…
Marah o ajută să ajungă la baie, unde Tully se spălă pe dinți și se schimbă într-o
cămașă de noapte albă din pânză fină de in, agățată într-un cârlig de pe spatele
ușii. Pe urmă se așeză din nou în scaunul cu rotile, și Marah o împinse până la
pat, unde o ajută să se ridice în picioare.
Tully se întoarse cu fața la ea. Dintr-o singură privire, Marah înțelese tot:
Datoria mea este să te iubesc… lupta… tu ești cea mai bună prietenă a mea… și
minciunile.
– Mi-a fost dor de tine, spuse Tully.
Marah izbucni în lacrimi. Deodată, plângea pentru toate – pentru pierderea
mamei, pentru faptul că o regăsise în jurnal, pentru felul în care o trădase pe
Tully și pentru toate suferințele pe care le provocase tuturor oamenilor care o
iubeau.
– Îmi pare rău, Tully.
Tully ridică lent mâinile și cuprinse în palmele ei străvezii chipul lui Marah.
– Vocea ta m-a adus înapoi.
– Articolul din Star…
– Poveste veche. Haide, ajută-mă să mă urc în pat. Sunt epuizată.
Marah își șterse lacrimile și dădu la o parte cuvertura, apoi o ajută pe Tully să
se instaleze în pat. Pe urmă se urcă și ea în pat alături de Tully, exact ca
odinioară.
După un lung răstimp, Tully vorbi.
– Să știi că e adevărată toată povestea aia cu mersul spre lumină, cu viața care
îți trece pe dinaintea ochilor. Când am fost în comă, am…. ieșit din corp. L-am
văzut pe tatăl tău în salonul de spital, lângă mine. Pluteam cumva într-un
ungher, privind în jos la ce se petrecea cu femeia aia care semăna perfect cu
mine, dar nu eram eu. Și nu am putut suporta, așa că m-am întors cu spatele și
așa am văzut acea… lumină, și m-am dus după ea, și imediat după aceea eram pe
bicicletă, pe Summer Hill, pedalând pe întuneric. Împreună cu mama ta.
Marah inspiră adânc și își acoperi gura cu mâna.
– Ea e cu noi, Marah. Te va veghea mereu și te va iubi.
– Vreau să cred asta.
– Este o alegere, zâmbi Tully. S-a bucurat că ai scăpat de părul roz, apropo. M-a
rugat să-ți spun asta. Oh, și încă ceva… Tully se încruntă, ca și cum ar fi încercat
să își amintească ceva. Oh. Da. Mama ta a zis așa: „Totul are un sfârșit, chiar și
povestea asta“. Are vreo noimă?
– Este din Hobbitul, spuse Marah. Poate că într-o zi te vei simți singură, cu
tristeţea ta, nepregătită să o împărtăşeşti cu mine sau cu tati, şi îți vei aminti de
această carte de pe noptiera ta.
– Cartea pentru copii? Ce ciudat!
Marah zâmbi. Ei nu i se părea ciudat deloc.
– Mă numesc Dorothy și sunt dependentă.
– Bună, Dorothy!
Stătea în mijlocul cercului dezordonat de oameni care veniseră în această seară
la întâlnirea Narcomanilor Anonimi. Ca de obicei, întâlnirea avea loc în vechea
biserică de pe Front Street din Snohomish.
În încăperea aceea cu lumină rece, slabă, care mirosea a cafea veche și a gogoși
râncede, vorbi despre recuperarea ei, despre durata acesteia și despre cât de
întunecată fusese adeseori această cale a vindecării. În seara asta, simțea mai mult
decât oricând nevoia să vorbească.
La sfârșitul întâlnirii, părăsi micuța biserică din lemn și încălecă pe bicicletă.
Pentru prima oară după o veșnicie, nu se opri să stea de vorbă cu nimeni. Era
prea emoționată ca să poarte conversații placide.
Era o seară înstelată, pe al cărei fundal negru-albăstrui se prefigurau siluetele
copacilor unduitori. Pedală pe strada principală, semnaliză schimbarea de
direcție și se îndreptă spre ieșirea din oraș.
Ajunsă acasă, coti pe alee și se opri. Își sprijini cu grijă bicicleta de peretele
casei, se duse la intrare și răsuci mânerul ușii. Înăuntru, totul era cufundat în
liniște. În aer plutea încă un miros vag de mâncare – spaghete, parcă – și parfum
de busuioc proaspăt. Câteva lumini fuseseră lăsate aprinse, dar în rest era liniște.
Își așeză mai bine geanta pe umăr și închise ușa în spatele ei. Mirosul
pătrunzător, înțepător de lavandă uscată îi umplu nările. Se mișcă în vârful
picioarelor prin casă. Oriîncotro privea, vedea urme ale petrecerii pe care o
ratase – pancarta cu BINE AI VENIT ACASĂ, teancul de șervețele viu colorate
de pe blat, paharele de vin spălate și puse la scurs pe chiuvetă.
Ce lașă fusese!
În bucătărie, își luă un pahar cu apă de la chiuvetă, apoi se sprijini cu spatele de
blat, bând cu nesaț lichidul de parcă ar fi fost friptă de sete. În fața ei se vedea
holul cufundat în întuneric. De o parte era ușa dormitorului ei; de cealaltă, ușa
dormitorului lui Tully.
Lașo, gândi ea din nou. În loc să se ducă în hol și să facă ce trebuia să facă, se
îndreptă spre ușa din spate și ieși pe verandă.
Simți miros de fum de țigară.
– M-ai așteptat? spuse ea încet.
Margie se ridică.
– Bineînțeles. Am știut cât de greu trebuie să îți fie. Dar te-ai ascuns destul.
Dorothy simți că i se înmoaie genunchii. Nu avusese niciodată în viața ei o
prietenă bună, o femeie care să-ți fie alături oricând ai avea nevoie de ea. Până
acum. Întinse mâna și se agăță de scaunul din lemn de lângă ea.
Erau trei scaune pe verandă. Dorothy petrecuse luni de zile restaurând aceste
balansoare pe care le găsise la un târg de vechituri. După ce le terminase de
șlefuit cu glaspapir și de vopsit – într-un curcubeu de nuanțe – le inscripționase
pe spate. Dorothy. Tully. Kate.
La momentul respectiv, păruse un gest romantic, optimist. Ținând în mână
pensula și vopsind culorile vii pe lemnul aspru, își imaginase ce ar fi spus Tully
dacă s-ar fi trezit. Acum însă, nu vedea decât simbolistica acțiunilor ei. Ce o făcea
să creadă că Tully va vrea să se așeze cu mama ei, dimineața, la o ceașcă de ceai…
sau că nu se va întrista dacă se va așeza lângă un scaun mereu gol, așteptând-o pe
femeia care nu avea să se mai întoarcă vreodată?
– Mai ții minte ce ți-am spus despre mame? întrebă Margie în întuneric,
eliberând fum de țigară.
Dorothy ocoli un coș gol și se așeză pe scaunul inscripționat cu numele ei.
Observă că Margie ședea în scaunul lui Tully.
– Mi-ai spus multe lucruri, zise Dorothy, lăsându-se pe spate cu un oftat.
– Când ești mamă, înveți ce înseamnă frica. Ți-e frică mereu. Mereu. De orice,
de la ușile dulapurilor la tot felul de răpitori și la apă. Nu există pe lumea asta
nimic inofensiv pentru copiii tăi, îți jur. Se întoarse. Ironia e că ei au nevoie ca
noi să fim puternice.
Dorothy înghiți în sec.
– Eu am fost puternică pentru Katie a mea, spuse Margie.
Dorothy auzi vocea gâtuită de emoție a prietenei sale când afirmă asta, și fără să
stea pe gânduri, se ridică din scaun, parcurse mica distanță dintre ele și o trase pe
Margie în brațele ei. Simți trupul slăbuț al acestei femei, faptul că îmbrățișarea ei
o făcu să tremure, și atunci Dorothy înțelese. Uneori, doare mai tare să primești
consolare din partea celorlalți decât să fii lăsat singur cu suferința ta.
– Johnny vrea să îi împrăștie cenușa la vară. Eu nu știu cum s-o fac, dar știu că
e timpul.
Nu exista vreo replică potrivită, așa că Dorothy o ținu în continuare în brațe.
Când Margie se retrase din brațele ei, avea ochii înlăcrimați.
– Tu m-ai ajutat să trec peste asta, știi, nu? În caz că nu ți-am spus-o până
acum. De fiecare dată când m-ai lăsat să stau aici și să-mi fumez țigările, în timp
ce tu îți semănai semințele și pliveai grădina.
– Eu n-am spus nimic.
– Mi-ai fost alături, Dorothy. Așa cum i-ai fost și lui Tully. Își șterse ochii și
încercă să zâmbească, apoi spuse încet: Du-te să-ți vezi fiica.
Tully se trezi buimacă dintr-un somn adânc. Se ridică tăcută în fund – prea
repede; camera, necunoscută pentru o clipă, se învârti cu ea din cauza amețelii.
– Tully, ești bine?
Ea clipi încet și își aminti unde se află. În vechiul ei dormitor, în casa de pe
Aleea cu licurici. Aprinse veioza de la capul patului.
Mama ei ședea într-un scaun de lângă perete. Se ridică într-un fel neobișnuit,
încleștându-și palmele. Era îmbrăcată în niște haine ponosite, purta șosete albe și
sandale Birkenstock. Iar la gât avea colierul acela vechi din resturi de macaroane,
pe care îl făcuse Tully în tabăra cu tematică religioasă. După atâția ani, mama ei
încă îl păstra.
– Am fost… îngrijorată, spuse mama ei. Știi, prima ta noapte aici și toate astea.
Sper să nu te superi că sunt aici.
– Bună, Cloud, spuse Tully încet.
– Sunt Dorothy acum, preciză mama ei. Zâmbi jenată și veni spre pat. Mi-am
luat numele „Cloud“ pe vremea când am locuit într-o comună, la începutul
anilor ’70. Eram drogați tot timpul și umblam despuiați. Multe idei proaste
păreau bune pe atunci, explică ea, uitându-se la Tully.
– Mi s-a spus că tu ai avut grijă de mine.
– N-a fost mare lucru.
– Să ai grijă un an de o femeie în comă? Ba e mare lucru.
Mama ei băgă mâna în buzunar și scoase un mic talisman. Un obiect auriu,
rotund, ceva mai mare decât o monedă. Pe el era ștampilat un triunghi; în stânga
triunghiului era scris cu negru cuvântul cumpătare, în dreapta, era scris cuvântul
aniversare. În interiorul triunghiului era cifra romană X.
– Mai ții minte seara aia când m-ai vizitat la spital, în 2005?
Tully își amintea fiecare moment când se întâlnise cu mama ei.
– Da.
– Atunci ajunsesem pe fundul prăpastiei. O femeie se satură să tot fie lovită. M-
am dus la dezintoxicare la scurt timp după aceea. Tu ai plătit, apropo, așa că îți
mulțumesc.
– Și ai rămas curată de atunci?
– Da.
Tully se temea să creadă în acea speranță neașteptată pe care i-o dădea
mărturisirea mamei sale. Dar se temea, totodată, și să nu creadă.
– De aceea ai venit la mine acasă și ai încercat să mă ajuți.
– Așa cum sunt de obicei intervențiile astea, a fost cam aiurea. O bătrână și o
fiică furioasă. Surâse amar. Când ești treaz, vezi viața mult mai clar. Am avut
grijă de tine ca să mă revanșez pentru toate acele momente când nu am făcut-o.
Mama ei se aplecă în față, atingând colierul de macaroane de la gât. Avea în
privire o blândețe care o surprinse pe Tully.
– Știu că a fost doar un an. Nu aștept nimic mai mult.
– Ți-am auzit vocea, spuse Tully. Își amintea frânturi, crâmpeie. Întuneric și
lumină. Asta: Sunt atât de mândră de tine. Nu ți-am spus-o niciodată, nu-i așa?
Amintirea aceasta era nespus de plăcută. Ai stat la căpătâiul meu și mi-ai spus o
poveste, nu-i așa?
Mama ei tresări, apoi se întristă un pic.
– Ar fi trebuit să ți-o spun acum mulți ani.
– Ai spus că ești mândră de mine.
Dorothy îndrăzni, în sfârșit, să întindă mâna și să atingă obrazul lui Tully cu
tandrețea unei mame.
– Cum să nu fiu mândră de tine? Ochii mamei se umplură de lacrimi. Te-am
iubit întotdeauna, Tully. Eu doar am fugit de propria viață. Deschise încet
sertarul noptierei și scoase din el o fotografie. Poate că ăsta va fi începutul nostru.
Îi dădu fotografia lui Tully.
Tully o luă din mâna tremurândă a mamei.
Era micuță, pătrată, cam de dimensiunea unei cărți de joc, cu margini albe
zimțate îndoite și boțite. Imaginea în alb-negru era crăpată ici-colo.
Fotografia înfățișa un tânăr bărbat șezând pe treapta murdară a unei prispe,
ținând un picior lung, încălțat în cizmă, întins în față. Avea părul lung, negru,
slinos. Urme de sudoare îi mânjeau tricoul alb pe care îl purta; cizmele lui de
cowboy nu arătau tocmai bine, iar mâinile îi erau negre de funingine.
Dar zâmbetul lui era larg, strălucitor, prea mare parcă pentru chipul lui ascuțit.
Avea niște ochi negri ca noaptea, care păreau să ascundă mii de taine. Lângă el,
pe treapta prispei, un bebeluș cu păr castaniu dormea, doar într-un scutec gri
supradimensionat. Mâna masivă a bărbatului era așezată într-un gest protector
pe spinarea micuță și golașă a bebelușului.
– Tu cu tatăl tău, explică mama ei încet.
– Tatăl meu? Ai spus că nu știi cine…
– Am mințit. M-am îndrăgostit de el în liceu.
Tully se uită din nou la fotografie. Își trecu vârful degetului peste ea, studiind
fiecare linie și umbră, aproape incapabilă să mai respire. Nu regăsise niciodată
nici măcar o asemănare, oricât de mică, a propriilor trăsături cu cele de pe chipul
vreunei rude. Dar acela era tatăl ei, iar ea semăna cu el.
– Am zâmbetul lui.
– Da. Și râzi exact ca el.
Tully simți că în ființa ei se pogoară pacea.
– Te-a iubit, spuse mama ei. La fel și eu.
Tully percepu emoția din vocea mamei ei.
– Rafael Benecio Montoya.
Tully repetă numele cu venerație.
– Rafael.
– Rafe.
Tully nu mai putea îndura emoția adunată în sufletul ei. Asta schimba totul, o
schimba pe ea. Avea un tată. Care o iubise.
– Pot să…
– Rafe a murit în Vietnam.
Tully nici nu apucă să zămislească o lume de vis, că aceasta se nărui sub ochii ei
în doar câteva cuvinte.
– Oh.
– Dar îți voi povesti eu totul despre el, promise mama ei. Cum îți cânta în
spaniolă și te arunca în aer ca să te facă să râzi. El ți-a ales numele, pentru că este
de origine Choctaw12, și tot el a spus că astfel vei fi un american adevărat. De
aceea eu ți-am spus mereu Tallulah. În memoria lui.
Tully își privi mama în ochii înlăcrimați și văzu dragoste, pierdere și multă
suferință. Dar și speranță. Toată viața lor.
– Am așteptat atâta vreme.
Dorothy atinse ușor obrazul lui Tully.
– Știu, spuse ea cu blândețe.
Tully așteptase toată viața ei această atingere.
În visele ei, Tully stă așezată într-unul din șezlongurile de pe terasa mea. Eu stau
lângă ea, desigur; suntem la fel ca odinioară: tinere și râzând fericite. Și vorbim tot
timpul. În ramurile bătrânului arțar, acum înveșmântat în tonurile aurii și
stacojii ale toamnei, câteva borcane atârnă de niște sfori subțirele; în ele,
lumânările aruncă pâlpâiri strălucitoare deasupra capetelor noastre și pe pământ.
Știu că uneori, când Tully stă în scaunul de aici, se gândește la mine. Își
amintește cum eram noi amândouă, coborând în mare viteză Summer Hill pe
biciclete, cu brațele deschise ca niște aripi, amândouă crezând că lumea este
imposibil de mare și de strălucitoare.
Aici, în visele ei, vom fi prietene pe vecie, eu și ea. Îmbătrânim împreună, ne
îmbrăcăm în mov și cântăm melodii naive, care nu înseamnă nimic și, totuși,
înseamnă totul. Aici, nu există cancer, nici senectute, speranțe spulberate, certuri.
Sunt mereu cu tine, îi spun eu în somn, iar ea știe că este adevărat.
Mă întorc – o mișcare imperceptibilă –, doar o scurtă privire piezișă, și mă
transbordez în alt loc, în alt timp. În casa mea de pe insula Bainbridge. Familia
mea este strânsă laolaltă, râd la o glumă pe care eu n-o pot auzi. Marah s-a întors
de la facultate în vacanța de iarnă, și-a făcut o prietenă, genul de prietenă pentru
toată viața –, și tatăl meu este sănătos. Johnny a început din nou să zâmbească –
curând, se va îndrăgosti. Se va împotrivi… și va ceda. Iar băieții mei – frumoșii
mei fii – devin bărbați dinaintea ochilor mei. Wills tot în viteza a cincea își trăiește
viața, zgomotos, năvalnic, sfidător, în vreme ce Lucas vine și el discret din urmă,
abia dacă îi simți prezența, până îi vezi zâmbetul. Dar pe Lucas îl aud nopțile;
vorbește cu mine în somn, de teamă să nu mă uite. Felul în care mi-e dor de ei toți
este uneori insuportabil. Dar vor fi cu toții bine. Știu asta, iar acum o știu și ei.
Curând, mama va veni lângă mine, deși nu știe încă.
Îmi întorc privirea pentru o clipă și ajung înapoi pe Aleea cu licurici. Este
dimineață. Tully vine cu pași ezitanți în bucătărie și își bea ceaiul împreună cu
mama ei, apoi muncesc amândouă în grădină; se întremează sub ochii mei pe zi ce
trece. A renunțat la scaunul cu rotile. Nu se mai ajută nici măcar de baston.
Timpul zboară. Cât a trecut oare?
În lumea ei, poate câteva zile. Săptămâni…
Deodată, apare un bărbat în livadă, vorbește cu Dorothy.
Tully lasă jos cana de cafea și se duce la el, cu pași rari și nesiguri pe dalele de pe
terenul denivelat al grădinii. Nu se ține încă foarte bine pe picioare. Trece de
mama ei și se duce la bărbatul care ține în mână o pereche de…
Papuci?
– Des, spune Tully.
Îl ia pe bărbat de mână. Când se ating, le întrezăresc viitorul – o plajă cu
pietricele gri, două șezlonguri din lemn așezate la țărm… o masă aranjată festiv,
familia mea și a ei adunate în jurul mesei, și un scaun înalt pus lângă masă… o
casă bătrânească, împrejmuită de o prispă cu vedere spre mare. Văd toate astea în
decursul unei singure bătăi de inimă a celei mai bune prietene.
În acea clipă, știu că va fi bine. Viața își va urma cursul firesc în ceea ce o
privește, inimi frânte, visuri împlinite, riscuri asumate, dar ea își va aminti mereu
de noi – două fete care și-au încercat norocul în urmă cu mult timp și au devenit
cele mai bune prietene.
Mă duc mai aproape de ea; știu că mă simte. În sfârșit, îi șoptesc la ureche. Ea
mă aude, sau poate doar își închipuie că știe ce aș spune acum. Nu contează.
E timpul să las totul în urmă.
Nu și pe Tuly și pe Kate. Noi vom fi de-a pururi o singură ființă. Cele mai bune
prietene.
Dar trebuie să merg mai departe, așa cum a făcut ea.
Când arunc o ultimă privire înapoi, de departe, de foarte departe, ea zâmbește.
Ne-am bucurat și ne-am distrat, am avut anotimpuri pline de soare.
Poți dansa – fragment din piesa „Dancing Queen“ a formației ABBA
GI – soldat american
Nu înceta să crezi
Pitica
Personaj fictiv din seriile de desene animate create de Looney Tunes și Merrie Melodies, emblematic pentru
viteza uimitoare de deplasare, sunetul pe care îl emite și farsele pe care i le pune la cale lui Wile E. Coyote
Doar o fată de oraș, trăind într-o lume singuratică...
Mă doare-n cot!
Transmiterea de SMS-uri, fotografii sau filmulețe erotice prin intermediul telefonului mobil
Capricios
Versuri din piesa „50 Ways to Leave your Lover“ a lui Paul Simon
Trib amerindian, originar din sud-estul Statelor Unite ale Americii (statele Mississippi, Alabama și
Louisiana)