Prin sentinţa penală nr. 119/07.05.

2008 Tribunalul Brăila a dispus, printre altele, admiterea

excepţiei nulităţii tuturor actelor de urmărire penală efectuate până la data aducerii la cunoştinţă
a învinuirii, excepţie invocată de inculpaţii O. I., M. L. A., M. A., A. A., V. D. A. şi C. A. E. şi
anularea tuturor actelor de urmărire penală şi a tuturor probelor efectuate în cauză cu privire la
inculpaţi în perioada 9.12.2005 - 30.10.2006.Prin aceeaşi sentinţă s-a admis excepţia
neregularităţii actului de sesizare invocată de inculpaţii M. L. A., M. A., A. A., V. D. A. şi C. A.
E. iar în baza art. 332 alin. (2) teza finală c. p. p. s-a dispus restituirea cauzei la Parchetul de pe
lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate
Organizată şi Terorism, în vederea refacerii urmăririi penale cu respectarea dreptului la apărare
al inculpaţilor şi a refacerii rechizitoriului.

Pentru a dispune astfel instanţa de fond a apreciat că prin neînştiinţarea inculpaţilor de către
organele de urmărire penală cu privire la faptul că faţă de aceştia s-a dispus începerea urmăririi
penale s-a produs acestora o vătămare care nu poate fi reparată decât prin constatarea nulităţii
actelor de urmărire penală şi a probelor administrate în cauză între momentul începerii urmăririi
penale şi momentul aducerii la cunoştinţa inculpatului a naturii şi cauzei acuzaţiei aduse
împotriva sa şi refacerea lor cu respectarea dispoziţiilor legale.

De asemenea instanţa de fond a apreciat că rechizitoriul cu care a fost sesizată nu cuprinde

pentru fiecare act material al infracţiunii de şantaj" în formă continuată cine sunt autorii şi cine
părţile vătămate şi nu indică pentru fiecare inculpat câte acte materiale de şantaj a comis şi care
sunt părţile vătămate, fiind întocmit cu nerespectarea dispoziţiilor art. 263 alin. 1 şi 2 Cod
procedură penală.

Prin decizia penală nr. 708/R/06.11.2009 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi au fost admise
recursurile declarate Parchetul de pe lângă Tribunalul Brăila şi de părţile civile C.S.G., C.M.L.,
M.SV., F.D., P.E.M., M.S.C., C.M.F. şi G.S.M., s-a casat în parte sentinţa penală nr.
119/07.05.2008 a Tribunalului Brăila înlăturându-se dispoziţiile privind anularea actelor de
urmărire penală şi restituirea cauzei la procuror pentru refacerea urmăririi penale şi a
rechizitoriului, dispunându-se trimiterea cauzei la Tribunalul Brăila în vederea continuării
judecăţii.

Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de control judiciar a reţinut următoarele:

Soluţia de restituire a cauzei la procuror în vederea refacerii urmăririi penale cu respectarea

dreptului la apărare al inculpaţilor şi a refacerii rechizitoriului nu se impunea a fi pronunţată în
cauză.1. Sub un prim aspect Curtea constată că instanţa de fond a apreciat că rechizitoriul cu care
a fost sesizată nu cuprinde pentru fiecare act material de şantaj cine sunt autorii şi cine părţile
vătămate, că este întocmit cu nerespectarea dispoziţiilor art. 263 alin. 1 şi 2 Cod pr. penală şi că
nu indică pentru fiecare inculpat câte acte materiale de şantaj a comis şi care sunt părţile
vătămate astfel că ar fi în imposibilitatea de a stabili pe parcursul cercetării judecătoreşti situaţia
de fapt.

Considerăm că această susţinere a instanţei de fond nu este conformă cu realitatea şi că în

cauză s-a făcut o interpretare excesiv de formalistă a prevederilor referitoare la conţinutul
rechizitoriului.

Astfel, potrivit dispoziţiilor legale în materie (art. 263 al. 1 şi 2 Cod procedură penală),
rechizitoriul trebuie să se limiteze la fapta şi persoana pentru care s-a efectuat urmărirea penală şi
trebuie să cuprindă, pe lângă menţiunile prevăzute în art. 203, datele referitoare la persoana
inculpatului, fapta reţinută în sarcina sa, încadrarea juridică, probele pe care se întemeiază
învinuirea, măsura preventivă luată şi durata acesteia, precum şi dispoziţia de trimitere în
judecată. De asemenea în rechizitoriu trebuie să se arate, numele şi prenumele persoanelor care
trebuie citate în instanţă, cu indicarea calităţii lor în proces şi locul unde urmează a fi citate.
 În speţă Curtea constată că aceste dispoziţii au fost respectate de către procurorii care au
întocmit rechizitoriul acesta cuprinzând, după un preambul introductiv referitor la constituirea şi
organizarea de către inculpaţi a unui grup infracţional, o expunere amănunţită a activităţii
desfăşurate. În cadrul acestei expuneri fiecare dintre cele 53 de acte materiale este descris în
detaliu, cu arătarea părţii vătămate la care se referă şi a activităţii infracţionale concrete
desfăşurate de fiecare inculpat urmate de indicarea mijloacele de probă care au stat la baza
reţinerii situaţiei de fapt.După expunerea detaliată a activităţii infracţionale desfăşurată de
inculpaţi procurorii precizează care este, în opinia lor, încadrarea juridică a faptelor, apreciind că
în sarcina fiecăruia dintre inculpaţi trebuie reţinute infracţiunile de asociere la un grup
infracţional organizat" prevăzută de art. 7 al. 1 şi 3 din Legea nr. 39/2003 şi respectiv şantaj
calificat în formă continuată" prevăzută de art. 194 al. 1,2 Cod penal, cu aplicarea art. 41 al. 2
Cod penal.Este adevărat că în momentul stabilirii încadrării juridice a faptelor procurorii nu
menţionează câte dintre actele materiale anterior descrise trebuie reţinute în sarcina fiecăruia
dintre inculpaţi, aspect care însă nu poate avea decât semnificaţia faptului că, în opinia celor ce
au întocmit rechizitoriul, toţi inculpaţii sunt răspunzători de fiecare dintre actele materiale ale
infracţiunii de şantaj".Bineînţeles că acest aspect rămâne a fi verificat şi eventual cenzurat de
către instanţele de judecată, care, pe baza descrierii detaliate a situaţiei de fapt din rechizitoriu
precum şi a cercetării judecătoreşti, urmează să stabilească în concret care sunt actele materiale
ce pot fi imputate sau nu fiecăruia dintre inculpaţi.Oricum este de remarcat că acest aspect putea
fi remediat şi prin acordarea unui termen, situaţie în care restituirea pentru refacerea actului de
sesizare nu era necesară, conform art. 300 al. 2 Cod procedură penală, şi că în situaţia în care
procurorii ar fi înţeles să îşi menţină aprecierea privind participarea tuturor inculpaţilor la toate
actele infracţionale ale infracţiunii de şantaj" instanţa avea posibilitatea de a corecta eventual
această susţinere prin hotărârea de soluţionare a cauzei pe fond.

Pentru cele mai expuse Curtea constată că actul de sesizare al instanţei nu poate fi apreciat
ca fiind întocmit cu nerespectarea prevederilor legale în materie şi că aspectul de neregularitate
invocat de instanţa de fond nu este dintre acelea care atrag în mod obligatoriu restituirea cauzei
la procuror în vederea refacerii rechizitoriului.

2. Un al doilea aspect pentru care instanţa de fond a apreciat că în cauză se impune

restituirea cauzei îl constituie încălcarea dreptului inculpaţilor la asistenţă juridică, potrivit
dispoziţiilor art. 332 alin. (2) ultima teză Cod procedură penală.

În concret instanţa de fond a reţinut că în cauză a fost începută urmărirea penală la data de
09.12.2005 şi că acest lucru a fost adus la cunoştinţa inculpaţilor O. I., M. L. A., M. A., A. A., V.
D. A. şi C. A. E. abia la data de 30.10.2006, situaţie în care toate actele de urmărire penală
efectuate în această perioadă ar fi lovite de nulitate. S-a apreciat de către instanţa de fond că în
acest fel au fost încălcate prevederile art. 6 paragraful 3 lit. a" din Convenţia pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi că potrivit dreptului intern această
neregularitate constituie o nulitate relativă, ce a produs inculpaţilor o vătămare care nu poate fi
înlăturată decât prin anularea actelor de urmărire penală efectuate în perioada respectivă.

Deosebit de cele reţinute de instanţa de fond Curtea apreciază că în cauză nu există o

încălcare a prevederilor art. 6 paragraful 3 lit. a" din Convenţie şi că neaducerea la cunoştinţă a
învinuirii imediat după începerea urmăririi penale nu poate atrage nulitatea actelor efectuate în
perioada 09.12.2005 - 30.06.2006.

a. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 paragraful 3 lit. a" din Convenţia pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Curtea reţine că potrivit textului mai sus arătat orice acuzat are dreptul să fie informat, în
termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înţelege şi în mod amănunţit, asupra naturii şi
cauzei acuzaţiei aduse împotriva sa.
 Analizând această garanţie instituită de Convenţie instanţa de fond a apreciat că noţiunea de
acuzat" corespunde termenului de învinuit" din dreptul intern astfel că dreptul de a fi informat se
naşte încă de la începutul urmăririi penale faţă de o persoană.

Referitor la acest aspect Curtea constată că în doctrina şi jurisprudenţa Curţii Europene a

Drepturilor Omului această garanţie a fost interpretată ca având drept scop asigurarea
posibilităţii persoanei împotriva căreia se formulează o acuzaţie în materie penală de a-şi pregăti
o apărare efectivă şi eficientă.

De asemenea s-a arătat că obiectul informării stipulate de art. 6 paragraful 3 lit. a" îl
constituie acuzaţiile oficiale formulate prin actul de trimitere în judecată, întrucât informarea
trebuie să fie detaliată, ceea ce nu este posibil la începutul investigaţiei, aceasta având ca scop
tocmai strângerea de probe pentru a decide dacă o persoană va fi trimisă în judecată. Aşa fiind
art. 6 paragraful 3 lit. a" nu poate fi interpretat în sensul că oferă un drept la informare încă din
fazele iniţiale ale investigaţiei, deoarece în acest fel ar fi lipsit de conţinut dreptul prevăzut de
art. 5 paragraf 2 (referitor la dreptul persoanei arestate de a fi informată asupra motivelor
arestării şi asupra oricărei acuzaţii aduse împotriva sa) - în acest sens a se vedea S. Trechsel,
Human Rights in criminal proceedings, p. 199-200 citat în M. Udroiu şi O Petrescu, Protecţia
europeană a drepturilor omului şi procesul penal român, 2008, p. 696 precum şi CEDO,
hotărârea din 19.12.1989, în cauza Kamasinski contra Austriei, parag. 79-80, CEDO decizia din
08.12.1998, în cauza Padin Gestoso contra Spaniei, parag. 1 (în drept).

Din cele mai sus arătate rezultă că potrivit doctrinei şi jurisprudenţei CEDO noţiunea de
acuzat" vizează persoana faţă de care s-au formulat acuzaţii oficiale de trimitere în judecată,
persoană care pentru a se apăra are dreptul de a fi încunoştinţată despre natura şi cauza
acuzaţiilor aduse prin actul de inculpare, motiv pentru care se poate trage concluzia că această
noţiune este echivalentă cu aceea de inculpat" din dreptul intern şi nu cu aceea de
învinuit".Rezultă astfel că potrivit Convenţiei problema informării persoanei acuzate se pune cel
mai curând cu ocazia trimiterii acesteia în judecată astfel încât orice înştiinţarea anterioară
acestui moment nu poate fi apreciată decât ca o respectare a garanţiei instituite de 6 paragraful 3
lit. a" din Convenţie.Ori în speţă se constată că fiecare dintre inculpaţi a fost încunoştinţat, prin
proces-verbal întocmit imediat după punerea în mişcare a acţiunii penale, despre faptele cu
privire la care erau cercetaţi şi despre încadrarea juridică a acestora, situaţie în care Curtea
apreciază că în concret în cauză nu a existat o încălcare a prevederilor convenţionale mai sus
arătate.b. Cu privire la pretinsa încălcare a legislaţiei naţionale prin neaducerea la cunoştinţa
inculpaţilor a începerii urmăririi penale.Curtea reţine că potrivit art. 6 al. 3 Cod procedură penală
Organele judiciare au obligaţia să-l încunoştinţeze, de îndată şi mai înainte de a-l audia, pe
învinuit sau pe inculpat despre fapta pentru care este cercetat, încadrarea juridică a acesteia şi să-
i asigure posibilitatea pregătirii şi exercitării apărării."Coroborând însă acest text de lege, instituit
cu valoare de principiu în partea generală a Codului de procedură penală, cu dispoziţiile din
partea specială referitoare la urmărirea penală Curtea constată că doar în cazul în care procurorul
pune în mişcare acţiunea penală organul de cercetare penală îl cheamă pe inculpat, îi comunică
fapta pentru care este învinuit şi îi dă explicaţii cu privire la drepturile şi obligaţiile pe care le are
(art. 237 al. 2 Cod procedură penală).Cât priveşte începerea urmăririi penale Curtea reţine că
potrivit art. 228 al. 1 Cod procedură penală organul de urmărire penală sesizat în vreunul din
modurile prevăzute în art. 221 dispune prin rezoluţie începerea urmăririi penale, când din
cuprinsul actului de sesizare sau al actelor premergătoare efectuate nu rezultă vreunul din
cazurile de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale prevăzute în art. 10, cu excepţia
celui de la lit. b1.În continuare (art. 228 al. 31) se arată că rezoluţia de începerea urmăririi
penale, emisă de organul de cercetare penală, se supune confirmării motivate a procurorului care
exercită supravegherea activităţii de cercetare penală, în termen de cel mult 48 de ore de la data
începerii urmăririi penale, organele de cercetare penală fiind obligate să prezinte totodată şi
dosarul cauzei.Dacă însă (art. 228 al. 4) din cuprinsul actului de sesizare sau al actelor
premergătoare efectuate după primirea plângerii sau denunţului rezultă vreunul din cazurile de
împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale prevăzute în art. 10, cu excepţia celui de la lit.
b1, organul de urmărire penală înaintează procurorului actele încheiate cu propunerea de a nu se
începe urmărirea penală.În această din urmă situaţie (art. 228 al. 6), dacă procurorul este de
acord cu propunerea, o confirmă prin rezoluţie motivată comunicând o copie de pe rezoluţie
persoanei care a făcut sesizarea, precum şi, după caz, persoanei faţă de care s-au efectuat acte
premergătoare.

Din cele mai sus expuse rezultă cu claritate că potrivit reglementărilor în vigoare nu există
vreun text de lege în partea specială a Codului de procedură penală care să stipuleze expres
obligativitatea comunicării actului de începere a urmăririi penale sau a înştiinţării învinuitului
despre începerea urmăririi penale.Aşa fiind se poate concluziona că înştiinţarea învinuitului la
care se referă art. 6 al. 3 Cod procedură penală (ce vizează fapta pentru care este cercetat,
încadrarea juridică a acesteia şi nu faptul că în cauză s-a început urmărirea penală) trebuie făcută
cel târziu înainte de audierea învinuitului şi în cel mai scurt timp în cazul în care se pune în
mişcare acţiunea penală, astfel cum prevede art. 237 al. 2 Cod procedură penală.Un argument
suplimentar în sprijinul acestei interpretări a dispoziţiilor legale mai sus arătate îl constituie
reglementarea în materie propusă de noul Cod de procedură penală, aflat în faza dezbaterilor
parlamentare.

Astfel în art. 9 al. 3 din proiect, intitulat Dreptul la apărare", se arată că suspectul (care
înlocuieşte în noua reglementare conceptul de învinuit) are dreptul de a fi informat, înainte de a
fi ascultat, despre fapta pentru care este cercetat şi încadrarea juridică a acesteia iar inculpatul are
dreptul de a fi informat în cel mai scurt timp, despre fapta pentru care s-a pus în mişcare acţiunea
penală împotriva lui şi încadrarea juridică a acesteia.

Concluzionând, Curtea reţine că la momentul începerii urmăririi penale faţă de inculpaţii O.

I., M. L. A., M. A., A. A., V. D. A. şi C. A. E. procurorii nu aveau obligaţia de a-i încunoştinţa
pe aceştia despre acest aspect astfel că această împrejurare nu poate atrage nulitatea actelor de
urmărire penală efectuate până la data punerii în mişcare a acţiunii penale şi audierii inculpaţilor
şi, implicit, nici desesizarea instanţei de fond şi restituirea cauzei la procuror în baza art. 332 al.
2 Cod procedură penală.c. Cu privire la vătămarea care s-ar fi produs inculpaţilor prin
neaducerea la cunoştinţă a începerii urmăririi penale.

Am arătat în cele mai sus expuse de ce Curtea apreciază că în speţă nu s-a produs o încălcare
a garanţiei instituite de art. 6 paragraful 3 lit. a" din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului
şi a libertăţilor fundamentale şi că nu a existat o încălcare a dreptului intern în materia asigurării
dreptului la apărare al învinuiţilor sau inculpaţilor.

Cu toate acestea, având în vedere considerentele instanţei de fond, Curtea consideră necesar
a puncta şi faptul că în concret, prin începerea urmăririi penale faţă de inculpaţi fără ca aceştia să
fie încunoştinţaţi, nu s-a produs acestora o vătămare care să nu poată fi înlăturată decât prin
anularea actului efectuat în astfel de condiţii.

În speţă, aşa cum s-a arătat de mai multe ori, a fost începută urmărirea penală prin proces-
verbal la data de 09.12.2005 faţă de inculpaţii O. I., M. L. A., M. A., A. A., V. D. A. şi C. A. E. (
vol. X fila 2, dosar urmărire penală) iar punerea în mişcare a acţiunii penale, audierea
inculpaţilor şi implicit aducerea la cunoştinţă a faptelor pentru care erau cercetaţi au avut loc la
data de 30.10.2006.

În acest interval de timp au fost efectuate diverse verificări operative privind activitatea
persoanelor urmărite penal, au fost audiate şase părţi vătămate (părţi care au fost reaudiate după
data de 30.10.2006) şi s-a realizat interceptarea convorbirilor telefonice purtate de învinuiţii
M.L.A., M.A., O.I. şi V.D.A..

Începând cu data de 30.10.2006 şi până la trimiterea în judecată au fost audiaţi inculpaţii, s-

au realizat percheziţii la domiciliile acestora şi la sediile părţilor responsabile civilmente, au fost
identificate şi audiate restul părţilor vătămate, au fost audiaţi toţi martorii, s-au realizat
confruntări, s-au luat măsuri preventive şi măsuri asigurătorii, s-au realizat percheziţii
informatice şi altele astfel că se poate spune cu certitudine că marea majoritate a activităţilor de
urmărire penală au fost efectuate după ce inculpaţii au luat cunoştinţă despre faptul că sunt
cercetaţi penal, când şi-au putut angaja apărători care să le acorde asistenţă juridică calificată.

Este de altfel de remarcat faptul că activităţile de urmărire penală efectuate înainte de

30.10.2006 (verificările operative şi interceptarea convorbirilor telefonice purtate de învinuiţi)
erau prin natura lor incompatibile cu înştiinţarea învinuiţilor despre faptul că în cauză s-a început
faţă de ei urmărirea penală ori cu asistarea de către avocaţi acestora.

În consecinţă Curtea apreciază că şi din perspectiva efectelor pe care le-a produs aducerea la
cunoştinţă a învinuirii cu ocazia ascultării şi nu de la data începerii urmăririi penale nu se poate
reţine că s-a produs o vătămare a dreptului la apărare a inculpaţilor care să nu poată fi înlăturată
decât prin anularea actelor de urmărire penală efectuate şi care să atragă restituirea cauzei la
procuror pentru refacerea urmăririi penale.

Pentru aceste considerente Curtea va admite recursurile declarate de Parchetul de pe lângă

Tribunalul Brăila şi de părţile civile C.S.G., C.M.L., M.SV., F.D., P.E.M., M.S.C., C.M.F. şi
G.S.M., iar în rejudecare va respinge ca nefondate excepţia nulităţii tuturor actelor de urmărire
penală efectuate până la data aducerii la cunoştinţă a învinuirii, excepţia neregularităţii actului de
sesizare precum şi cererea de restituire a cauzei la procuror pentru refacerea urmăririi penale şi a
rechizitoriului şi va dispune trimiterea dosarului la Tribunalul Brăila pentru continuarea
judecăţii.