Primele manifestari scrise din cuprinsul tarilor romane sunt de expresie slavona, mai intai traduceri si

apoi alcatuiri originale. Un progres mai evident nu se inregistreaza decat in secolul XVI, cand patrunde
tiparul si se dezvolta o literatura istorica. Tot in secolul XVI incep sa apara si primele texte in limba
romana, din randul carora scrisoarea Unui boier Neacșu din Campulung catre judele Brasovului, datata
1521, reprezinta pana azi un document de referinta. Cele dintai traduceri in romaneste se intreprind
insa probabil chiar de pe la sfarsitul veacului anterior sau in orice caz la inceputul celuilalt. in
Maramures, sub influente ale Reformei, dar si din incontestabile necesitati interne. Dupa aceste
manuscrise cam dialectale, vor interveni si primele tiparituri romanesti, cele mai importante fiind
datorate diaconului Coresi de la Brasov, in a doua jumatate a secolului XVI. Drumul culturii de limba
romana se deschide astfel definitiv.

În spaţiul românesc istoriografia umanistă este specifică secolelor XVII – XVIII.

La cinci decenii după domnia lui Mihai Viteazul, istoriografia românească intră în faza sa decisivă de
afirmare prin operele umaniştilor Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce, Constantin Cantacuzino şi
Dimitrie Cantemir. De acum, scrierile istorice nu vor mai fi alcătuite din porunca domnitorilor, datorită
schimbării raporturilor de forţe dintre aceştia şi boieri, în favoarea marilor familii boiereşti. Scrisul istoric
va fi rezultanta culturii şi gândirii unor erudiţi din rândul boierimii, cu studii înalte făcute la universităţi
umaniste. Limba în care operele acestea vor fi scrise nu va mai fi slavona ci limba română, căci ele se
adresau întregului popor.

Grigore Ureche a fost primul cronicar moldovean de seamă, a cărui operă a ajuns până la noi.

“Letopiseţul Ţării Moldovei de când s-au descălecat ţara” a fost scris spre sfârşitul vieţii. Valoarea ei
constă în integrarea faptelor istorice într-un sistem de gândire politică.

Letopiseţul prezintă istoria Moldovei de la al doilea descălecat (1359) pînă la a doua domnie a lui Aron-
vodă. Grigore Ureche a consemnat în mod obiectiv evenimentele şi întâmplările cele mai importante.

Ioan Neculce a fost un cronicar moldovean, boier mare şi a ocupat diferite funcţiuni însemnate în
epoca domniei lui Dimitrie Cantemir.

“Letopiseţul ţării Moldovei de la Dabija Voda până la domnia lui Constantin Mavrocordat” . Cuprinde
evenimentele din 1662 până la 1743, la care a fost mai totdeauna părtaş sau le-a cunoscut de aproape.

Ceea ce contează în cronica lui Neculce este oralitatea extraordinară a autorului, care dă o anumită
familiaritate evenimentului istoric.

Iluminismul a apărut ca mişcare filosofică şi culturală începând din secolul al XVII-lea şi s-a
răspândit, treptat.

Baza de pornire a luminiştilor a fost raţiunea, cultura şi ştiinţa, educaţia şi noile idei considerate drept
factori determinanţi ai dezvoltării societăţii.

Reprezentantii ei, Samuel Micu, Gheorghe Sincai, Petru Maior si loan Budai-Deleanu, sunt istorici, filologi
si scriitori, preocupati mai presus de toate sa demonstreze cu argumente stiintifice latinitatea poporului
roman si drepturile lui absolute la libertate si la demnitate nationala. Samuel Micu publica la 1779 cea
dintai opera cu alfabet latin.

Cel mai de seama scriitor al Scolii Ardelene este insa Ioan Budai-Deleanu (1760-l821), in calitatea lui de
autor al unei epopei "eroi-comice", dupa model italian renascentist, Tiganiada, datand de pe la 1812, dar
din pacate nepublicata pana tarziu, la 1875, este o alegorie caricaturala a societatii contemporane
autorului. Ea reprezinta un efort extraordinar de prelucrare poetica a limbii, de adaptare a ei la
exigentele unei prozodii destul de complicate si ale unei viziuni satirice de mare anvergura si de reala
energie expresiva.
Prin Tiganiada si concomitent prin incercarile adeseori naive ale celor socotiti "primii poeti moderni",
membrii ilustrei familii Vacarescu si boierul moldovean Costache Conachi, literatura romana incepe sa
iasa din indelungul sincretism cultural al veacurilor anterioare si sa-si produca primele ei forme cu
adevarat originale.

Doi mari indrumatori si animatori de cultura - Ion Heliade-Radulcscu (1802-l872) in Tara Romaneasca
si Mihail Kogalniceanu (1817-l891) in Moldova.Kogalniceanu da semnalul unei orientari ideologice si
culturale de mari si profunde ecouri, prin care pune bazele traditionalismului romanesc. El lanseaza
apelul la abandonarea traducerilor si localizarilor dupa modele straine si la concentrarea eforturilor
creatoare in vederea edificarii unei literaturi originale, pe temeiuri folclorice si inspirata din trecutul
istoric si viata nationala.

Cei mai importanti scriitori-artisti pe care i-a dat generatia pasoptista sunt insa Ion Ghica (1816-l897),
Vasile Alecsandri, (1821-1890), al doilea considerat cel mai autorizat reprezentant al unei intregi epoci
literare, recunoscut ca atare si de exigentul Maiorescu, din generatia urmatoare, si numit de Eminescu
intr-un vers celebru "acel rege-al poeziei, vesnic tanar si ferice".

A două jumătate a secolului 19 a fost caracterizată prin salturi mari şi de calitate în

literatură. O contribuţie remarcabilă a avut-o societatea culturală Junimea (f. 1863) şi în
special mentorul acesteia

Titu Maiorescu (1840-1917), prin lupta căruia împotriva mediocrităţii şi pentru

introducerea criteriilor estetice în stabilirea ierarhiilor de valori. Revista publicată de
această societate, Convorbiri literare, a ajutat la impunerea marilor scriitori ai secolului
19: Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale şi Ion Creangă.

Eminescu (pentru români este prototipul poetului şi a poeziei), care era conversant la cele mai
ridicate speculaţii filozofice şi, în acelaşi timp, era un mare admirator al poeziei populare, a dat
strălucire maximă romanticismului românesc, schimbând radical limbajul poetic înlăturând
retoricul.

Lirismul eminescian are imensitate de orizont si adancime de simbol, incat influenta lui asupra viziunii
despre lume a romanilor a fost uriasa. Poetul de o inzestrare organica exceptionala a trebuit sa ramana
poet si in proza lui, din care un exemplu foarte semnificativ este Sarmanul Dionis. Eminescu a fost in
planul politicii nationale un spirit idealist, vizionar si constructiv, animat de un incontestabil optimism
istoric.

Ion Creanga (1837-l889) in afara de miraculoasele Amintiri din copilarie, opera fara egal in literatura
romana prin contagioasa ei jovialitate si vrajitorie expresiva, inepuizabila in rezervele ei de umor si
inventivitate stilistica, povestitorul a lasat o scriere de basme si de anecdote populare, intr-un stil de
mimetism folcloric dominat totusi de harul exceptional al unei prodigioase arte a oralitatii.
Alt mare maestru al acestei arte a cuvantului vorbit si doar dupa aceea scris este si celalalt prieten al lui
Eminescu, I. L. Caragiale (1852-l912). Continuand traditia "canticelelor" si comedioarelor lui Alecsandri,
el o ridica Ia desavarsire. O noapte furtunoasa si mai ales O scrisoare pierduta, sau piesa intr-un act
Conu Leonida fata cu reac/iunea sunt capodopere inegalabile in creatia noastra dramatica nu doar de
pana atunci, dar si de mai tarziu.