Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Cercetarea stiinţifică, este o activitate umană de obţinere a unor informaţii privind modul în
care pot fi soluţionate problemele teoretice sau practice specifice unui domeniu, prin metodele
cele mai demne de încredere de care dispunem.
Scopul cercetării ştiinţifice este acela de a ajunge printr-o metodă ştiinţifică la cunoştinţe care să
aibă valoarea de adevăr.
Metoda ştiinţifică reprezintă “paşii” care trebuie să fie făcuţi de cel care caută adevărul,
cunoscuţi sub numele de “etape”.
functia praxiologica - cercetarea pedagogică este importanta atunci cand depaseste stadiul
descriptiv-explicativ si purcede benefic in maniera interventionista, determinand modificari,
transformari, apropieri de optim si armonie;
functia sistematizatoare;
functia referential-informationala.
II.Colectarea informaţiilor. Informaţiile pot fi definite ca fapte sau contrucţii logice care sunt
relevante pentru soluţionarea unei probleme:
V.Formularea concluziilor. Dacă toate informaţiile vor confirma ipoteza, atunci ipoteza
respectivă devine însăşi concluzia cercetării.
Studiile experimentale având ca scop examinarea critică a practicilor existente sau a unor noi
propuneri de acţiune practică;
Cercetările operaţionale, aplicative ale unor programe educative locale menite să amelioreze o
stare locală.
I. Cunoaşterea elevilor
Metoda observatiei
(1) dupã orientarea actului observational: - autoobservatia (orientatã spre cunoasterea propriei
persoane) si observatia propriu-zisã (orientatã spre observarea coduitei altor persoane);
(2) dupã prezenta sau absenţa observatorului: observatia directã (prezenta observatorului este
perceputã si constientizatã de cãtre cei observati); observatia indirectã (observatorul urmãreste
de la distantã comportamentul subiectilor prin intermediul unor mijloace tehnice specializate,
fãrã ca subiectii sã stie cã sunt observati); cu observator uitat (subiectii sunt atât de familiarizati
cu prezenta printre ei a observatorului, încât îl ignorã); cu observator ascuns (în spatele unor
draperii, a unor paravane etc);
(3) dupã durata observãrii: continuã (realizatã o lungã perioadã de timp); discontinuã (realizatã
periodic, la diferite intervale de timp);
(4) dupã obiectivele urmãrite: selectivã (vizeazã doar un anumit aspect al comportamentului);
integralã (vizeazã toate manifestãrile de conduitã);
(3) utilizarea unor repere de control (de ex., gruparea comportamentelor copiilor în timpul
recreaţiilor în “conduite amicale”, “conduite ostile” etc.);
(4) stabilirea unor scale de estimare/ înregistrare a intensitãtii / frecventei cu care se produc
fenomenele observate ( de ex. gradul de atentie la lectii a unui elev poate fi apreciat cu ajutorul
unei scale cu 4-5 trepte, de genul: foarte atent, atent, atent ocazional, putin atent, neatent);
(7) colaborarea cu mai multi observatori (confruntarea observatiilor întreprinse simultan, asupra
aceluiasi fenomen, de cãtre mai multi observatori este de naturã sã atenueze subiectivismul)
Metoda experimentului constã în modificarea intentionatã a unui factor, dintre cei presupusi a
influenţa comportamentul unei persoane, într-o anumitã situatie, cu scopul de a observa
efectele acestei modificãri asupra comportamentului respectiv.
Tipuri de experimente:
Metoda convorbirii
(1) sã se evite adoptarea unei atitudini de “judecãtor”, care poate sã inducã celui abordat un
sentiment de inferioritate sau de culpabilitate;
(2) prima apropiere de copil se va face sub forma unei discutii cu caracter general, de genul “
“îmi place cum ai (rãspuns/ ai cântat/ ai desenat etc)”; “ce zici de vremea aceasta de afarã?”; “
este foarte interesant(ã)....” etc.;
(3) evitarea impresiei de “interogatoriu”, care poate nelinisti copilul; întrebãrile care ne
intereseazã pot fi adresate treptat, uneori în zile diferite, “strecurate” printre alte discutii;
(5) concentrarea atentiei cercetãtorului exclusiv asupra interlocutorului (nu privim în jur, nu
avem alte preocupãri, ascultãm atent);
(6) evitarea locurilor prea aglomerate sau neangajarea discutiei de faţã cu alte persoane;
(7) evitarea reactiilor de excesivã mirare, scandalizare, indiferent de ceea ce va spune copilul;
(8) evitarea oricãrei judecãti de valoare (dezaprobãri sau aprobãri), precum si a reactiilor de
“dojenire” , a replicilor “moralizatoare”, atunci cînd faptele mãrturisite de copil nu corespund
normelor unei “comportãri frumoase” (atitudine de neutralitate afectivã);
(9) notarea rãspunsurilor sã se facã imediat dupã terminarea convorbirii, nu în fata copilului;
(10) nu se va insista în mod exagerat asupra subiectelor pe care, în mod evident, copilul nu
doreste sã le discute; vor fi amânate pentru un alt moment, mai “favorabil”.
Metoda analizei produselor activitãtii porneste de la premisa cã produsele unei activităţi sunt
relevante pentru personalitatea celui/celor studiaţi.
Modul în care se prezintã, de exemplu, caietele de notite, modul în care sunt realizate desenele
elevilor oferã cercetãtorului numeroase informatii despre felul de a fi al elevilor. Un desen cu
linii apãsate puternic sugereazã un efort excesiv de realizare a lui; liniile slabe, imprecise pot fi
un semn al timiditãtii; folosirea culorilor vii denotã o fire echilibratã si optimistã, a celor sumbre,
complexe si timiditate; disproportionalitatea unor detalii poate fi un semnal pentru anumite
probleme afective, legate de persoana sau detaliul reprezentate în desen desen; bogãtia
detaliilor si repartitia rationalã a obiectelor în spatiu indicã gradul de dezvoltare mintalã s.am.d.
Metoda biograficã
Metoda biograficã constã în strîngerea unor informatii pertinente despre principalele
evenimente din viata subiectului cercetat, cu scopul de a gãsi eventuale explicatii ale
comportamentului sãu actual sau ale profilului personalitãtii sale.
In viata unui om pot exista evenimente care pot influenta profund conduita sa pe viitor:
experiente traumatizante psihic, boli, succese, insuccese notabile, diverse experiente.
Educatorul poate obtine aceste informatii în urma unor discutii purtate cu pãrintii elevului, ori
din convorbirile cu elevul însusi, din studierea unor documente medicale, din caracterizãri
realizate de cei care au cunoscut copilul în perioadele anterioare întîlnirii lui cu cercetãtorul etc.
In cercetarea pedagogica totul pleaca de la problema de cercetat, care are o natura diversa.
Problema se transforma in ipoteza cercetarii. Problema se formuleaza concis, dupa care se
enunta ipoteza ce constituie argumentul cercetarii.
2) asigurarea documentarii preliminare pentru a cunoaste tot ceea ce s-a realizat mai valoros in
lume in plan teoretic si aplicativ, pentru a nu porni pe un „loc gol”, sau a bate pasul pe loc,
investigand probleme ce au fost deja cercetate;
- descrierea problemei (justificarea acesteia, alte informaţii care există în tema abordată);
- ipoteze de cercetare;
- metode utilizate;
- rezultate preconizate.