Poezia ,,Floare albastră,, scrisă de Mihai Eminescu reprezintă o creație lirică ce formează o

armonie impecabilă prin atingerea temelor centrale, natura și iubirea. Ca specie literară, aceasta poate
reprezenta o idilă, în care sentimentul dragostei ce zvâcnește pentru persoana iubită se îmbină cu
admirația față de elementele naturii, ilustrându-se un cadru divin, ce trăiește în același timp cu cititorul,
lăsând în urmă note grave de melancolie.

Temele predominante: dragostea, natura, condiția omului de geniu , antitezele formate de-a
lungul operei( cadrul ceresc-cadrul pământesc, el-ea, corp-minte, concret-abstract), dar și sentimentele
puternice care variază treptat, repartizează lucrarea într-un curent romantic.

Poezia de tinerețe, publicată în 1873, în revista ,,Convorbiri literare,, , este un nucleu al

romantismului emiscian. Mihai Eminescu este considerat cea mai importantă voce poetica din literatura
română, fiind original și expresiv, construind în jurul poeziilor sale atmosfera inconfundabilă intitulată
,,eminescianism,, .

Titlul -,,Floare albastră,, - ,,cheia de interpretare a textului,,(Umberto Eco), indică o alăturare a

două sintagme : ,,floare,, ce ilustrează delicatețea, feminitatea însoțită de ,,albastru,, ce indică infinitul,
dar totodată si necunoscutul. Floarea albastră este o floare rară, greu de găsit, o floare ideală, iar autorul
reușește să transforme această floare, prin titlu, într-o idee de ideal al unei ființe feminine.

Poezia este construită pe două planuri distincte, în primul plan este prezentată femeia, în al
doilea bărbatul. Femeia reprezintă firea copilăroasă imatură dornică de a trai clipă, privind dragostea ca
pe un mijloc de maturizare. Bărbatul se lasă sedus de micile gesturi, însă noțiunea de perfecțiune îi
acaparează gândirea și neglijând frumusețea momentului pierde esențialul, rămânând doar cu gândul
asupra ideilor filozofice.

Elementele de prozodie se caracterizează prin: rima îmbrățișată, măsura de 8-7 silabe, și ritmul
trohaic, în spiritul metricii populare.

Această idilă este nuanțată prin expresivitatea de care dă dovadă, astfel, planul descriptiv este
împânzit de figuri de stil și imagini artistice. În această poezie se remarcă atât figurile de stil (epitetele,
metaforele, personificările și comparațiile), dar și imaginile artistice care au fost alese cu grijă pentru a
putea mișca profund cititorul. Metafora ,, întunecată mare,, exprimă încercarea feței de a-i atrage
atenția bărbatului la faptul că fericirea se află în moment, fericirea e un lucru trecător, iar starea de
meditație în care mintea este despărțită de trup și urmărește un necunoscut, un neant, o perfecțiune
falsă și înșelătoare nu aduce decât melancolie și necaz. Următoarea metaforă- ,,piramidele-nvec

hite,, ilustrează o mantie, un înveliș care ascunde lucrurile fictive la care el visează. Personificările ,,
izvoare plâng,, și ,, stânca stă să se prăvale,, indică cum natura intră în alertă și rezonează cu dorința
fetei, lumea fictivă și imaginea perfectului devine ușor străpunsă și încet încet stă să se prăbușească,
izvoarele simțind amarul din glasul ei. Metafora ,,ochi de pădure,, aduce un refugiu pentru cei doi
îndrăgostiți, un spațiu de domeniu fantastic în care pot ajunge cu gândul pentru un moment de liniște
aici intervenind o imagine artistică vizuală ,, Vom ședea în foi de mure,, această imagine care îi plasează
pe cei doi în momentul de liniște de care aveau nevoie, în care urmează să asculte ,,povești,, și să-și
exprime dragostea fiecare în modul său. Comparația ,, roșie ca mărul,, aduce un strop de culoare
poveștii și o măsura de amuzament în întregul cadru împânzit de tragedie. Epitetul ,, bolți de frunze,,
imprimă o nuanță artistică, iar ,,sărutările dulci,, întăresc confesiunea unei romanțe puternice, nouă,
care nu va mai fi la fel, exact ca niște ,,flori ascunse,,. Totodata imaginile tactile(,,mi-oi desface de-aur
părul/sa-mi astup cu dânsul gura,,), cele auditive(,izvoare plâng în vale,, ,,și mi-i spune,,), dar și cele
vizuale conferă poeziei o naturalețe a expresivității și o limpezime a ideilor care produc aproape spontan
adeziunea cititorului.

Un alt element de compoziție este reprezentat de finalul textului. Acest final mâhnit de tristețea
și amarul unor vieți, îl propune pe el, bărbatul visător, ființa umană ce dorește să ajungă la perfecțiunea
mult visată, care realizează pierzania adusă în urma distanțării de realitate. ,,Și te-ai dus, dulce minune,’’,
cu un ton amar trecut prin filtrul durerii bărbatul realizează pierderea cauzată de gândul asupra ideilor
filozofice. Dragostea pierdută pe veci este alăturată de termenul morbid care ,,îngroapă,, relația dintre
cei doi. Un ultim strigăt îndurerat, o ultima chemare, o ultima rostire pentru a încheia pe veci legatura
dintre aceștia- ,,Floare-albastră! Floare-albastră!..,, . După legatura încheiată nostalgia revine, tristețea
acaparează trupul și gândirea, iar bărbatul ,probabil, revenind la noțiunea abrcadabrantă de ,,perfect,,-,,
Totuși este trist in lume!,,.

Tema poeziei este dragostea care se îmbină armonios cu tema naturii. Doua secvențe
reprezentative pentru evidențierea temei pot fi cea în care frumusețea iubirii este unită cu intimitatea,
iar fata cere un sărut discret ca împărtășire a sincerei iubiri, fiind singurul lucru care contează, dar și cea
în care bărbatul rămâne singur și admiră naturalțea, caracterul și finețea ei.

În prima secvență reprezentativă pentru ilustrarea temei: ,,ea,, cere ,,o sărutare,, ca o mică
dovadă a unui sentiment reciproc de dragoste, un sărut care ar fi acoperit întreaga întindere, un sărut
care ar fi oprit timpul, locul ar fi fost irelevant iar singurii care ar fi contat ar fi fost doar ei, un sărut
magic, de poveste, un sărut ascuns ,,sub pălărie,, de frica de a nu fi furat. Acest sărut ar fi fost o taină,
păstrată de aceștia, o taină a cărei importanță ar fi fost singura care conteaza, o dragoste ascunsă în
ideea păstrării unei intimităti si a unei relații pure ferite de ochii celor din jur, care ar fi putut păta
această taină scumpă cu fel și fel de constatări. Dorința fetei se încheie cu o exclamație -,, Ș-apoi cine
treaba are!’’ care confirmă că o iubire secretă e cea mai puternică.

În a doua secvență apare sărutul mult visat, însă nu este sărutul ca împărtășire a unei iubiri
flămânde ci un sărut vag, de adio- ,,Înc-o gură- si dispare...,, acest sărut propune o ruptură în legătura
formată de cei doi și o despărțire tragică își face apariția. După plecarea fetei, bărbatul rămâne singur,
nemișcat în liniștea serii sub paza lunii găzduită de boltă cerească. Tocmai în absența unui lucru ne
putem da seama cu adevărat de importanța lui, acestă idee o putem observa și la ,,el,, după dispariția
fetei aprecierea devine sinceră, evidentă și sentimentele izvorăsc involuntar ,,Ce frumoasă, ce nebună/E
albastră-mi, dulce floare!’’, o remarcă proprie, probabil rostită prea târziu, urmată de o pauză nesfârșită.

În concluzie, opera ,Floare albastră,, , scrisă de Mihai Eminescu, reprezintă o idilă ce aparține
romantismului, în care tema principală-dragostea se îmbină perfect cu tema naturii, împânzită de
expresivitate indicată prin figurile de stil și imaginile artistice ce dezvăluie durerea, dar și dragostea
profundă, având un final ce atribuie o pace și o încheiere armonioasă și reprezentând o lucrare cu
secvențe semnificative ce întaresc tema iubirii.`