Sunteți pe pagina 1din 100

Ministerul Educaţiei şi Ştiinţei al Republicii Moldova

Universitatea de Stat din Moldova


Facultatea de drept
Catedra de procedură penală şi criminalistică

Teză de licenţă
Tema: Asigurarea dreptului la apărare ca
principiu în procesul penal.

Executor:

Conducător ştiinţific:

Chişinău 2000

Cuprins
Introducere

Capitolul I. Noţiunea, obiectul şi conţinutul principiului garantării


dreptului la apărare
§ 1. Istoria dezvoltării dreptului la apărare
§ 2. Obiectul şi clasificarea apărării
§ 3. Aspectul psihologic al dreptului la apărare şi aplicarea cunoştinţelor
psihologice de către avocat.
§ 4. Deontologia profesională sau problemele etice

Capitolul II. Susţinerea apărării în faza urmăririi penale


§ 1. Conţinutul dreptului la apărare în faza urmării penale
§ 2. Activitatea procesuală a avocatului în ancheta preliminară
§ 3. Scopul şi tactica activităţii apărătorului în urmărirea penală

Capitolul III. Formele şi modalităţile de exprimare a dreptului la apărare în


procesul examinării cazului în instanţa judecătorească
§ 1. Respectarea principiului garantării dreptului la apărare în faza numirii
cauzei spre judecare
§ 2. Exercitarea principiului garantării dreptului la apărare în dezbaterile
juridice
§ 3. Susţinerile verbale şi dreptul la ultimul cuvânt-garant al realizării apărării
§ 4. Atacarea sentinţei ca modalitate de înfăptuire a apărării
Capitolul IV. Realizarea principiului garantării dreptului la apărare în
lumina tratatelor internaţionale la care RM face parte.
Încheiere
Literatura utilizată
Anexe

Introducere
Sarcinile de bază a jurisprudenţei pot fi realizate numai prin respectarea
drepturilor şi intereselor legale ale omului. Neîncălcarea drepturilor
personalităţii, combinarea armonioasă a intereselor personale şi obşteşti cu
cele ale statului e o condiţie nestingherită a unui stat de drept.
Dintre multitudinea drepturilor ce le are omul un loc important îl are
dreptul bănuitului, învinuitului, inculpatului şi condamnatului la apărare. Acestui
principiu I se atribuie un loc aparte în sistemul principiilor unui stat democratic .
Înfăptuirea dreptului la apărare e nu numai o manifestare a democratismului ,
dar şi o condiţie necesară pentru realizarea eficientă a justiţiei. Respectarea
garanţiilor procesuale a învinuitului în procesul penal în care lipsesc
contradicţiile între interesele legale a persoanei şi cele ale statului asigură
supremaţia legii şi dreptăţii în procesul înfăptuirii justiţiei.
În principiul asigurării învinuitului dreptul la apărare îşi găsesc reflectate
umanismul şi democratismul justiţiei. Realizarea acestui principiu contribuie la
înfăptuirea funcţiei educative a educaţiei.
Apărarea de învinuire înaintată este un drept şi nu o obligaţie a
învinuitului. El poate da sau nu explicaţii. Al poate să recunoască vina sau să o
nege. Însă în orice caz statul este obligat sa-I asigure dreptul la apărare.
Deaceia una din cauzele greşelilor judecătoreşti este încălcarea dreptului
învinuitului de ase apăra. Practica arată ca stricta respectare a drepturilor
învinuitului în procesul urmării penale şi dezbaterilor judiciare exclude
posibilitatea nejustificată şi nelegală de acuzare, de folosire nejustificată a legii
penale, de stabilire a unei pedepse nelegale. Asigurarea reală a apărării este o
garanţie a cercetării obiective complete şi multilaterale a probelor, este o
condiţie necesară a aflării adevărului pe caz, a apărării drepturilor şi
intereselor legale a persoanei, a emiterii unei sentinţe legale ţi întemeiate.
Dreptul învinuitului la apărare e strâns legat cu dreptul Inviolabilităţii la apărare
a persoanei care e declarat de art. A constituţiei Republicii Moldova, precum şi
cu alte principii generale. Noi spunem “Noi spunem principiul asigurării
dreptului la apărare” şi nu principiul dreptului la apărare deoarece aşa e corect.
Noi punem accentul pe cuvântul asigurare. Aceasta înseamnă că principiul dat
nu se limitează doar la dreptul la apărare întărit de lege dar mai cuprinde şi
măsuri ce asigură realizarea reală a dreptului învinuitului la apărare.
Desigur e important de A întări minuţios şi detailat în lege drepturile
învinuitului. Dar nu e mai puţin important de a reglementa prin lege schema
garanţiilor procesuale ce asigură acest drept. Aceasta schemă se bazează pe
aceea că fiecărui drept ce I se acordă învinuitului, îi corespunde obligaţii a
judecăţii, anchetatorului (organului de cercetare penală) şi procurorului de a
realiza şi respecta acest drept.

Orice persoană acuzată de un delict


este prezumată nevinovată pînă
cînd vinovăţia să va fi dovedită în
mod legal , în cursul unui proces
public , în cadrul căruia i s – au
asigurat toate garanţiile necesare
apărării sale.
( Art. 4 CPPRM )

Nu trebuie limitată problema luptei cu criminalitatea apriciind-o doar ca


un instrument de represii sau de mărire a sancţiunilor penale. În aceiaşi
măsură , este imposibil de a limita criminalitatea fără a atrage o careva atenţie
dreptului persoanei , în special celor a învinuitului procesul penal . Uneori (!)
sarcinile luptei cu criminalitatea contravin sarcinilor apărării sau respectării
drepturilor personale. Această poziţie e greşită . Întărirea garanţiei drepturilor
persoanelor şi înseamnă respectarea principiilor democratice în stat , precum
şi ridicarea eficacităţii luptei cu criminalitatea1.
Astfel , una din sarcinile primordiale a unui stat de drept nu este numai
descoperirea rapidă a infracţiunilor , identificarea vinovăţiilor , dar şi aceia că ,
nici o persoană nevinovată să nu fie tras la răspundere penală şi condamnat.
Dacă ultima nu se realizează atunci persoana vinovată , rămâne nepedepsită
şi folosindu-se de libertate , continue activitatea sa infracţională. Iată de ce o
importanţă deosebită se acorde îngrădirii persoanelor nevinovate de
învinuirile neîntemeiate . Un rol major , în acest sens îl joacă , şi institutul “de
apărare” în procesul penal , îndeplinind o sarcină vitală de importanţă statală2.
Ar fi greşit de menţionat ce nu este necesară apărarea când statul are
ca obligaţie primordială apărarea intereselor legale a persoanelor. Dreptul la
apărarea nu e o instituţie în plus , ci un drept necesar şi important justiţiei într-
un stat. Şi dacă ( unde ) e prezentată învinuirea este necesar şi existenţa ,
unei apărări pe această învinuire.
Însăşi justiţia este interesată în faptul că înprejurările cazului să fie pe
deplin reflectate atât din partea învinuirii cît şi din partea apărării.
1
Перлов И. Д. «Право на защиту» М. 1969 рд. 8.
2
Елемисов Г.Б. «Юридическая защита прав и законых интересов» АА 79, стр. 6.
Numai prin consolidarea acestor două păreri se creează o atmosferă
care va duce la pronunţarea unei sentinţe legale şi întemeiate.
De asemenea nu trebuie de exclus faptul că însăşi persoana ce
efectuiază cercetarea penală , anchetatorul, procurorul, instanţa de judecată
îndeplinind un lucru complect pot face careva greşeli .În aceste cazuri
învinuitul cît şi apărătorul lui trebuie să aibă posibilitatea să le înlăture3
Din aceste considerente unul din cele mai importante institute a
procesului penal este considerat apărarea drepturilor şi intereselor legale a
persoanelor ce sînt bănuite sau învinuite în săvârşirea unor acţiuni ilicite
prevăzute de legislaţie penală4
Apărarea , în procesul penal , reprezintă totalitatea acţiunilor învinuitului ,
bănuitului , sau inculpatului şi a apărătorului său prevăzute de legea
procesual penală , îndreptate spre respingerea învinuirii , lămurirea
împrejurărilor care ar putea să determine achitarea învinuitului sau
atenuarea răspunderii lui5.
În componenţa acestor acţiuni întră un şir de drepturi cum or fi dreptul
de a fi informat de ce e învinuit ,de a da explicaţii , de a aduce probe , de a
face recursuri şi demersuri etc. Toate aceste drepturi sînt reglementate şi
garantate de legeslaţia procesual penală în vigoare nemaivorbind de faptul
că dreptul la apărare este privit ca un drept fundamental a omului în
Constituţie ( art. 26 ).
Pentru a întra în esenţa dreptului la apărare , trebuie mai întâi de
determinat punctele tangenţiale între el şi altele principii de drept . Unul din
cele mai apropiate principii în acest sens este – prezumţia nevinovăţiei .
După cum menţionează D. Ţisorjova “prezumţia nevinovăţiei
asigură determinarea adevărului obiectiv , deoarece cere de la organele de
drept să dovedească vinovăţia celui învinuit , precum şi apără persoana de
învinuiri neîntemeate ” Nu putem să nu fim de acord cu afirmaţiile lui A.
Mujinovschim care afirmă că “ activitatea prezumţiei nevinovăţiei constă în
aceia că persoana învinuită va fi socotită ca atare numai după întrarea în

3
Перлов И. Д. Op. cit., pag. 9-12.
4
Фаткулин Ф. Н. Обвиняемый и защита по уголовным делам, Казань, 1986, стр.5
5
Саркисянц Г. П. Процесуальное положение защиты, Ташкент, 1967, стр.8.
vigoare a sentinţei judecătoreşti , până atunci este necesar de a se
comporta cu el ca un nevinovat6.
Pe lângă importanţa sa teoretică prezumţia nevinovăţiei mai are şi o
importanţă practică. Această nu este o idee pur abstractă ci şi o bază
pentru toată activitatea persoanei ce efectuiază cercetarea penală ,
anchetator, procuror şi judecător determinând stilul acestei activităţi , modul
de atârnare a lor faţă de bănuit şi învinuit .
Deci , prezumţia nevinovăţiei străpunge activitatea tuturor organelor
de stat care luptă cu criminalitatea , plus la această este unul din principiile
de bază a dreptului procesual penal . Realizarea lui asigură legalitatea
în procesul penal , apărarea drepturilor şi intereselor legale a persoanelor ,
în special dreptul bănuitului învinuitului şi inculpatului la apărare.
Importanţa prezumţiei nevinovăţiei constă în următoarea:
• - vinovăţia persoanei trebuie să o dovedească cel ce o
susţine
• - persoana ce efetuiază cercetarea penală , anchetatorul penal
, procurorul , judecătorul nu sînt în drept să oblige
învinuitul inclusiv , bănuitul de aşi o să demonstra nevinovăţia sa.
• - toate presupunerile se califică (?) în favoarea învinuit .
• - nedovedirea vinovăţiei e egală cu dovedirea nevinovăţiei .

Trebuie de menţionat că prizumţia nevinovăţiei persistă pe tot


parcursul anchetei penale , dezbaterilor judiciare şi până la expirarea
termenului de atac a sentinţei7.
Mulţi autori , în scopul stabilirii esenţei apărării , au încercat de a o
distinge de alţi termeni de acelaşi gen . Astfel I. Matovilovchez menţiona:
“În literatura de specialitate se întâlneşte :
• dreptul învinuitului la apărareş
• principiul garantării dreptului la apărareş
• însăşi “apărarea” - totalitatea acţiunilor procesuale îndreptate
la realizarea dreptului la apărareş
6
Лютер У. Право обвиняемого на защиту, Москва, 1983, стр. 12-13.
7
Перлов И. Д. Opera citată, pag. 21-26.
• funcţia de apărare în sistemul funcţiilor procesual penale. ş.a.”

Complexitivitatea termenului de “ apărare ” inpune delimitarea lui


de un alt termin - “apărător” , care în practică des se confundă .
“Apărarea” - este o categorie mai largă decât “apărător”. Ea cuprinde în
sine atât apărarea efectuată personal de învinuit cît şi apărarea exercitate
de apărătorul lui ales s-au numit din oficiu .Când bănuitul sau învinuitul
se dezice de apărător , această nu înseamnă că el se dezice şi de apărarea
sa . El poate alege un alt apărător sau se poate apăra de sinesfătător8.
În izvoarele de specialitate se întâlneşte o divizare a conceptului
de “apărare” în sens material şi sens formal. Adepţii acestui concept au
în vedere , în primul caz , însuşi acţiunile învinuitului sau bănuitului
îndreptat spre apărarea drepturilor şi intereselor sale , în al doilea : -
acţiunele corespunzătoare a apărătorului pe caz. Eu nu sînt de acord cu
părerea dată şi sînt adept al argumentelor date de dl F. Fatkullin
care afirmă că ambele forme , atât cea materială , cît şi cea formală , au
aceeaşi natură şi urmăresc acelaşi scopuri. Mai corect ar fi de a nu le
privi ca două concepte deferite a apărării , ci ca două forme de
exprimare a ei.
*După cum se observă , în procesul de difinire a conceptului de “
pârâre ”, între autorii apăr unele contradicţii. Unele dintre ele ţin de
cantitatea ( sau numărul ) subiecţilor apărării. Aşa , de exemplu , Davîdov
afirmă că apărarea “este tot , ce înfăptueşte învinuitul în vederea
respingerii învinuirii ”. Ţipefin invers , considera că apărarea nu e alt ceva
decât “ activitatea învinuitului şi a apărătorului său , îndreptat spre
combaterea învinuirii sau stabilirea circumstanţelor atenuate în procesul
determinării adevărului obiectiv ”.
În literatura studiată mai există o părere că , pe lângă învinuit şi
apărător , subiecţii ai apărării mai pot fi organele de cercetare penală ,
anchetatorii penal , procurorul , judecata . Aceasta opinie are la bază

8
Ibedem, pag.16
faptul că organele sale , sînt obligate de a anexa la dosar atât probe ce
acuză persoane , cît şi cele cel dezvinovăţesc.
Reieşînd din cele menţionate autorul împarte apărarea în două
părţi :
• apărare directă - executată atât de învinuit cît şi de apărătorul său .
• apărări indirectă - de a cărei realizare se ocupă organele în al
căror obligaţie nu întră apărarea persoanelor invinuite9

O divizare asemănătoare face şi Fatcullin , împărţind apărarea în


trei categorii :
1. apărare efectuată însăşi de învinuit sau bănuit . În acest sens lor î
se atribuie un şir de drepturi pentru apărarea intereselor sale . Toate
acţiunile procesuale , prin care îşi îndeplineşte drepturile sale , fac
patru din componenţa funcţiei de apărare . Forma dată persistă în
orice etapă a procesului penal unde e prezentă persoana învinuită .
2. apărarea efectuată de persoana special atrase în acest scop , numit
apărători10. conform art. 13 al 1,4 “în tot cursul procesului penal , părţile
au dreptul să fie asistate de un apărător , ales sau numit ” şi
“persoana care efectuiază cercetarea penală , anchetatorul , procurorul
şi instanţa judecătorească cu obligaţia să încunoştiinţieze pe bănuit ,
învinuit sau inculpat despre dreptul de a fi asistat de un apărător ,
consemnându-se acesta într-un proces – verbal , şi în condiţiile şi
cazurile provăzute de lege , să-i asigure asistenţă juridică , dacă acesta
nu are apărător ales :
Apărătorul este atras în proces nu cu scopul de aşi apăra
interesul sale ci a clientului său , lucru ce a adus în literatura şi în
statutul său procesual dispute aprige. Activitatea lui ca şi a învinuitului e
îndreptată spre atenuarea ori respingerea învinuirii . Apărătorul este un
subiect specifi al apărării care dispune de un şir de împuterniciri întru
realizarea intereselor şi drepturilor învinuitului11.

9
Адаменко В. Д. Сущность и предмет защиты обвиняемого, Томск, 1983, стр.36-38.
10
Фаткулин Ф. op. cit., pag.33.
11
Адаменко В. Op. cit., pag. 40.
Forma dată de apărare apare numai în condiţiile strict prevăzute
de lege . Art. 43 CPPRM stabileşte că apărătorul ales sau numit de
oficiu este admis să participe la proces din momentul punerii sub
învinuire , iar în cazul reţinerii sau arestării bănuitului sau învinuitului – din
momentul comunicării lui a procesului – verbal de reţinere sau prezentării
mandatului de arest . Dacă prezenţa apărătorului ales de bănuit sau
învinuit este imposibilă persoana care efectuiază cercetarea penală ,
anchetatorul penal şi procurorul propun bănuitului sau învinuitului să invit
cu alt apărător or îi asigură un apărătorul prin intermediul biroului de
asistenţe juridică .
Apărarea exercitată de apărător poate fi divizată în două situaţii:
I – când apărătorul este obligat să fie prezent . Cauzele când
prezenţa apărătorului e obligatorie e strict stabilită de lege .
II – când prezumţia apărătorului e facultativă - o situaţie proporţional
inversă primei . Aici , exercitarea serviciilor de apărător depind de dorinţa
directă a bănuitului sau învinuitului .
Legislaţie în vigoare inlude în calitate de apărător: avocaţii , alte
persoane ce dispun de licenţe respectivă precum şi reprezentanţii
organizaţiilor obşteşti . Privitor la ultimul , putem menţiona că cu toate - că
legea permite participarea în calitate de apărător unor asemenea
persoane , practica nu întâlneşti asemenea cazuri . Plus la aceasta art.
43 al. 5 CPPRM concret stabileşte: “ în calitate de apărător se admite
avocaţii , iar prin decizia judecătorului sau anchetatorul , iar prin
încheierea instanţei judecătoreşti pot fi admise şi alte persoane care
dispun de licenţa respectivă ”. Modul de dobândire a unei asemenea
licenţe e reglementat de Legea cu privire la avocatură N 485 din 9
septembrie 1999. Astfel , conform modificărilor recente făcute de Curtea
Constituţională licenţa pentru exercitarea profesiei de avocat se acordă
de Ministerul Justiţiei în termin de 30 zile , “ poate fi avocat cetăţean
RM ” , licenţiat al unei facultăţii de drept , ce se bucură de o bună
reputaţie , cunoaşte limba de stat ”.
Consider că limitarea dată e făcută corect deoarece pentru a
apăra pe cineva , trebuie în primul , să ai studii juridice , în al doilea –
profesionalism. Exercitarea funcţiei de o altă persoană duce la o
cercetare superficială a cazului , la o nefolosire a tuturor posibilităţilor şi
până la urmă la neatenuarea sau neachitarea persoanei învinuite.
Luând în considerare importanţa acestei divizări , mă mai referi
suplimentar la ia în subiectele viitoare.
III – efectuată de organele legale : anchetator penal , persoana ce
efectuiază cercetarea penală , procuror , instanţa judecătorească12.
Referitor la această categorie , precum şi la clasificarea dată de B.
Adamenco nu sunt de acord considerând-o ca greşită. Concluzia dată
reiese din faptul că organele judiciare mai sus indicate nu au obligaţia
de a efectua apărarea fiecare având funcţiile şi sarcinile sale:
anchetatorul de a duce ancheta , procurorul de a supraveghea , instanţa
de judecată de a emite o sentinţă legală şi întemeiată .
Referitor la faptul “ că anchetatorii sînt obligaţi de a anexa la
dosar atât probe ce acuză persoana cît şi cele cel dezvinovăţesc ” astfel
exercitând şi unele funţii de apărare , pot să menţionez că acesta reiese
din principiul procesului penal – cercetarea sub toate aspectele , completă
şi obiectivă a circumstanţelor cazului . Deci , despre funcţia de apărare în
acest caz nu e vorba .
În fine , aş vrea să analizez activitatea de apărare în sens
material şi procesual . În primul caz ea e îndreptată spre respingerea
sau atenuarea învinuirea înaintată . În unele cazuri ea mai este
îndreptată spre a nu recunoaşte pretenţiile civile legate de învinuire . Cu
alte cuvinte activitatea de apărarea , în sens material , este o
contrapunere învinuirii , care conţine în sine probe de dizvinovăţie sau
atenuare a învinuirii , de asemenea , în sens material . Apărarea dată
poate fi privită ca “ măduva ” sau “ miezul ” apărării în sens procesual .
Ultima poate fi privită ca totalitatea acţiunilor procesuale îndreptate
la realizare cît mai eficientă a apărării în sens material . Ea include aşa

12
Фаткулин Ф. op. cit., pag. 117-118.
acţiuni care îi asigură bănuitului sau învinuitului posibilitatea de a
exercita orice activităţi ce nu contravin legii . Deci , prin apărarea în sens
procesual înţelegem totalitatea acţiunilor procesuale , are au ca scop
realizarea apărării , în sens material , de a restabili drepturile procesuale
şi realizarea intereselor invinuitului13.

1. Pe parcursul dezvoltării societăţii omeneşti problema apărării


întotdena a stat în faţa omului . Multitudenea formelor apărării sînt
consecinţele a dezvoltării social – economice şi politice care
condiţionează viaţa fiecărui individ în parte şi societăţii în general.
Una din formele cele mai vechi de apărare este apărarea
omului primitiv de toate cataclismele naturii în perioada paliolitică
( furtuni , geruri , animale sălbatice etc. ). Atunci au apărut primele
varietăţi a apărării în sens general . Pe parcursul evoluţiei omenirii s-a
transformat şi conţinutul psihologico – moral al apărării . Schimbarea dată
e condiţionată , în primul rând , de nivelul de trai a vieţii , de relaţiile
sociale şi legale ce persistau la moment .
Astfel , în perioada sclavagismului ca sarcină esenţială a statului
era asigurarea exploatării multelaterale ( prin mijloace crude ) a robelor
de către “ oamenii liberi ” şi înăbuşirea răscoalelor robilor . Cu aceste
scopuri au fost şi create un şir de organe care apărau numai interesele
“ cetăţenilor liberi ”.
Caracterul democratic a jurisprudenţei în statele sclavagiste
dezvoltate purtau un caracter pur formal . Robii şi săracii tot timpul erau
neprotejaţi şi lipsiţi de drepturi .
În epoca feudalismului jurisprudenţa era o armă eficientă în
vederea realizării politicii statului feudal , ea era îndreptată la menţinerea
regimului aspru de exploatarea a ţăranilor din partea feudalelor – stăpâni ,
care tindeau prin mijloace legale să înăbuşe răscoalele ţăranilor şi altor
stări sociale slab dezvoltate . Pe parcursul dezvoltării economice a
societăţii feudale se schimba statul şi dreptul iar paralel cu el şi formele

13
de activitate a organelor de drept se perfecţiona mecanismul de apărare
. Astfel , în epoca feudalismului dezvoltat în legătură cu centralizarea
puterii în minele monarhilor , forma de învinuire a procesului penal s-a
schimbat în cel de cercetare . Ea a deschis mari posibilităţi pentru
folosirea torturilor şi altor metode de influenţă fizică şi psihică a
persoanelor interogate . Despre apărarea persoanelor nici vorbă nu era .
Legile ce activau în acea perioadă permiteau şi ele mai
chinuitoare forme de pedepse . De exemplu , în Carolina , codul ce a
activat pe parcursul a III secole ( 1532 – 1870 ) , conţinea următoarele
tipuri de pedeapsă ca bătaia cu vergila , tăierea urechilor , scoaterea
ochilor , ruperea mâinelor etc. . Pedeapsa cu moartea era şi ea variată :
înecarea , arderea , decapitarea , îngroparea de viu , răstignirea ş. a. În
unele cazuri , cu scopul de a băga frica în ceilalţi , înainte de ardere ,
persoana era bătută cu pietre sau o îngropau în pământ pe câteva zile
( “ Carolina ” . Regulile penalo – judiciare a lui Carol V ).
Luând în consideraţie caracterul aspru a normelor procesual -
penale se înţelege atitudinea negativă a cetăţenelor către conducere . Ei
erau fără apărare . În procesul analizei influenţei legilor feudale asupra
societăţii trebuie de distins tendinţa reală a lor . Se are în vedere că
chiar şi atunci unele din norme prevedeau egalitatea în drepturi a
participanţilor la proces , dreptul la apărare . Însă aceste reglementări nu
erau garantate cu nimic , purtau un caracter demagogic şi declarativ .
Capitalismul , succesorul feudalismului , a adus cu sine mari
schimbări în stat ,care au atins şi ramura procesual penală . Caracteristic
pentru epoca dată este forma contradictorie a procesului, apariţiei
publicităţii , independenţa judecătorului , prezumţia apărării ş. a. Tot
aceasta crea impresia unei justiţiei democratice . Însă în realitate până la
aceasta era departe14.
Numai după cele două războaie mondiale finisate cu crearea
Organizaţiei Naţiunii Unite au apărut tendinţe reale de apariţie a unii
jurisprudenţe democratice . Ca rezultat a acestuia a fost primită un şir

14
Лубшев Ю. Ф. Адвокат в уголовном деле, Москва, 1997, стр. 26-27.
de acte de o valoare extrem de mare , cum ar fi : Declaraţia ONU
despre drepturile fundamentale a omului din 1948 , Actul final de la
Helsinki din 1975 , Carta de la Paris din 1990, Convenţia pentru protecţia
drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale din 1950 , Documentul de la
Vena din 1986 , Declaraţia de la Copenhaga din 1992 ş. a.
Ele au servit ca bază a adoptării de către statele membre a
ligislaţiei interne care corespundea principilor democratice.
După căpătare independenţei şi suveranităţii , Republica Moldova a
aderat la multe tratate intrnaţionale , modificînd în această măsură
legislaţia existentă . Astfel , atât Constituţia , Codul Procesual Penal cît şi
alte legi garantează şi stabilesc că procedura judiciar – penală trebue să
contribue la consolidarea legalităţii şi a ordinei de drept , prevenirea şi
lichidarea infracţiunilor , la ocratirea interesilor societăţii a drepturilor şi
libertăţilor cetăţenelor , la educarea lor în spiritul respectării neabătute a
legislaţiei în vigoare .

2. Nu vom intra în esenţa apărării dacă nu vom analiza obetul ei .


Realizarea apărării , necesetă descoperirea acelui fapt , spre care ea este
îndreptată şi la ce tind subecţii care efectuiază apărarea. În obetul
apărării se oglindeşte speificul ei adică drepturile şi posibilităţiile acordate
de legiuitor în procesul examenării dosarului penal .
Elementele cele mai inportante şi primare în structura obectului
apărării sînt interesile invinuitului . După inaintarea invinuirii sau intomirea
proesului – verbal de interogare în calitate de invinuit , la persoană apar
careva interese . Unul din ele ( şi cel mai inportant ) este tendinţa de a
se eschiva de la răspunderea penală şi pedeapsa penală . Interesul său
material se reduce la aceia de a respinge complet toate pritenţile
materiale ce sînt înaintate pe cazul concret .
Cu alte cuvinte , în obectul apărării nu intră interesele abstracte ci
subective , interese ce ţin de personalitatea invinuitului . Pentru realizarea
intereselor sale bănuitului sau invinuitului îi sînt atribuite un şir de
drepturi . Ele sînt garantate prin legislaţia atribuindu-se la toţi , adică
făcînd parte din drepturile obetive ale lor .
Drepturile subective servesc ca mijloc de realizare , concretizare a
prevederilor legale . Elementele acestor două drepturi nu pot fi privite ca
similare , capabile să se completeze reciproc . Fiecare din ele
îndepleneşte un rol distinct în mecanizmul realizării dreptului . Însă obect
al apărării nu poate fi orce drept . Dreptul obectiv este inposibil de a fi
încalcat (!) şi de aceia ca obect al apărării el nu poate fi . Acest lucru
poate fi spus şi despre dreptul subectiv neîncălcat, deoarice nu avem
de cine îl apăra şi de ce. În ceia ce priveşte dreptul subectiv încălcat ,
faţă de subectul apărării apare doar problema realizării lor . Deci , obect
al apărării servesc drepturile subective încălcate , care mai întîi trebuie
restabilite şi mai apoi realizate . Apărarea lor e necesară .
În aşa mod , obectul apărării constituie interesele subective şi
drepturile subective încalcate a invinuitului , ce se poate imajina în formă
schematică în felul următor ( vezi schema N 1 ) .
Dar de stat se garantează apărarea nu a tuturor drepturilor şi
interesilor a bănuitului şi invinuitului . Dreptul la apărarea nu se resfrînge
asupra întregului obect ci numai asupra acelei părţi a lui care contribuie
la cercetarea su toate aspectele , completă şi obectivă a cercumstanţelor
cazului ( art. 14 CPPRM ) . În aşa fel de stat sînt garantate numai
interesele reunoscute de lege . Referetor la dreptul subectiv menţionăm
că invinuitul poate să şi le apere pe orcare din ele , inlusiv şi cele
încălate după părerea lui . În realitate încălcarea drepturilor poate fi
fictivă şi în acest caz nu este nevoie de apărare . Ca obect al dreptului
la apărare servesc interesele subective legale şi drepturile subective
încălcate real ( vezi schema N1 )15.

În literatura de specialitate o atenţie deosibită a fost dată


clasificării apărării după mai multe critării .Unele din cele mai intîlnite din
ele sînt :

15
Адаменко В. op- cit., pag. 51-53.

După modul de apariţie :

s tabilită de lege ş


s tabilită de contract .

După
 subecţii ce exercită apărarea :
apărare exercitată de invinuit ş
apărare exercitată de apărător .

După modul de manifistare :


apărare în procesul cercetării penale şi anchetei
preliminare ş
apărarea in stadia dezbaterilor judeciare ş
apărarea în procesul atacului sentinţei ş
apărarea în situaţia depistării unor înprejurări ce
necesită o cercetare adăugătoare ş

După intensitate :

apărare activă ş
apărare pasivă ş
Clasificarea dată e facută în sensul apărării din punctul de
vedere procesual . Criteriul ei e tendinţa ori nedorinţa de folosire cît mai
efectivă de mijloace şi metode de apărare . Cel mai des se aplică prima
formă – cînd subectul ce exercită apărarea face tot ce-i posibil pentru
respingerea învinuirii inaitate . Ea este şi cea mai efectivă .
Apărarea pasivă se intilneşte în cazurile cînd apărătorul sau
invinuitul nu intreprinde nimic în vederea apărării . Acest lucru se
întelneşte în cazurile cînd invinuitarul nu are destule probe de acuzare .
Practica însă demonstrează că mult mai efectivă şi calitativă este totuşi
apărarea activă , deoarice numai aducînd probe , dînd lămuriri , făcund
recuzări şi demersuri se poate respinge invinuirea .

După necesitate :

apărare facultativă ş
apărare obligatorie ş
Clasificarea contribue la o analiză mai adîncă a apărării bănuitului
şi invinuitului , evidenţiind o informaţie mai deplină despre esenţa ei16.
3. În literatura de psihologie judiciară se întîlneşte analiza structurii
psihologice a activităţii de înfăptuire a justiţiei. A.V.Dulov primul a examinat în
esenţă, structura activităţii organelor judiciare. Însă el deloc nu s-a referit la
structura psihologică a apărării necătînd la faptul că este o parte componentă
a psihologiei juridice în general. Necătînd la aceasta apărarea are o structură
psihologică extrem de complicată, conţinînd un şir de elemente comunicative,
cognitive, constructive şi organizatorice.
În procesul înfăptuirii apărării , apărătorul va trebui să cunoască un şir
de fapte şi împrejurări, care se vor referi la evenimentele trecutului şi
prezentului. El va trebui să le examineze din punct de vedere al apărării, adică
să verifice posibilitatea aplicării lor în vederea respingerii învinuirii sau
determinării ei. Trăsăturile apărării, sarcinile ei îi atribuie careva particularităţi
distincte cunoaşterii apărătorului în procesul examinării dosarului penal. La
aceste particularităţi se pot atribui, în primul rînd, caracterul unilateral al
activităţii de apărare, necesitatea cunoaşterii împrejurărilor ce înlătură sau
atenuează învinuirea17.
Cunoaşterea – este procesul de aflare a necunoscutului, descoperirea
laturilor noi a cunoscutului, adîncirea şi perfecţionarea concepţiilor existente.
Aceasta, este un fenomen a societăţii umane, ce se petrece pretutindeni, în
orice timp şi în orice loc. Procesul dezvăluirii cunoştinţelor e infinit. Cu alte
cuvinte, cunoaşterea constă în stabilirea factorilor, analizei lor, determinarea

16
17
Фаткулин Ф. op. cit., pag. 148-151.
legăturilor existente. Datorită ei se formează noi concepte, direcţii şi opinii, ce
se reflectă realitatea obiectivă.
Activitatea de cunoaştere în procesul efectuării justiţiei (cunoaştere judiciară),
decurge din anumite condiţii specifice, care trebuie luate în consideraţie. Dintre
acestea trebuie de distins două: metodele şi mijloacele aplicate în procesul
cunoaşterii trebuie să fie etice şi să nu contravină legii, procesul de cunoaştere
şi rezultatul său trebuie să aibă o importanţă juridică, adică – o formă
procesuală.
Cunoaşterea juridică se asigură, în mare măsură, de normele
procedurii penale, care stabilesc nişte reguli generale de aflare a adevărului.
Însă aceste reguli au mai mult un caracter abstract şi nu sînt capabile să
asigure pe deplin realizarea cunoaşterii judiciare. Mai este necesar şi de o
sistemă de metode şi mijloace de descoperire a probelor, fixarea lor,
cercetarea şi întrebuinţarea lor pentru că cunoaşterea în procesul penal să se
finiseze cu succes.
Conceptul dat nu e greu de demonstrat prin prevederile legislaţiei în
vigoare. De exemplu, normele ce reglementează procedura de ascultare a
învinuitului, prevede următoarea modalitate de interogare care, după părerea
legiuitorului, asigură obţinerea unor mărturii complete şi obiective18 (art. 132
CPP) : “La începutul interogatoriului anchetatorul îl întreabă pe învinuit, dacă
recunoaşte învinurea ce i se aduce, apoi cere acestuia să dea o declaraţie
scrisă personal cu privire la învinuirea ce i se aduce, iar dacă învinuitul refuză
să depună declaraţie scrisă personal sau nu o poate scrie, anchetatorul
ascultă declşaraţia lui şi îi pune întrebări, dacăeste necesar şi se întocmeşte
un proces-verbal.”
Cele menţionate fac parte din conţinutul comportamentului comunicativ
al activităţii de apărare. Comunicativitatea dă posibilitate mai amănunţit de a
studia cauza psihologică de săvîrşire a infracţiunii, de a da o caracteristică a
personalităţii învinuitului, de a cerceta şi aprecia caracterul negativ şi pozitiv a
împrejurărilor cazului, precum şi cauzele apariţiei în procesul anchetei
preliminare sau dezbaterilor judiciare a situaţiilor conflictuale.

18
Варфоломеев Т. В. Криминалистика и процесуальная деятельность защиты, Киев, 1987, стр.5-7.
Comunicativitatea presupune mai multe forme de contactare cu
oamenii, a elabora la ei o atitudine unică faţă de lumea înconjurătoare. El se
determină, ca regulă, cu un scop comun a celor ce discută – de elaborare a
căilor oportune de soluţionare a problemelor unice.
Însă, ar fi greşit de considerat, că în orice situaţie există o concordanţă
în păreri şi o armonie interese. În situaţiile de conflict, care în marea sa parte
îşi găsesc reflectare în cazurile penale cercetate, des se creează o situaţie,
cînd sarcina principală poate fi unică – aflarea adevărului obiectiv, iar metodele
de obţinere a ei sînt diferite.
Apărătorului – avocat, ce îndeplineşte funcţia apărării,
comunicativitatea îi este necesară ca o calitate personală, deoarece anume ia
contribuie la formarea capacităţii de a comunica cu oamenii şi de ai înţelege,
stabileşte relaţiile atît personale cît şi de afacere cu alţi subiecţi care activează
în sfera procesului penal.
A.V.Dulov a evidenţiat un şir de calităţi a personale apărătorului care
simplifică procesul de comunicare cu banuitul, învinuitul sau inculpatul. Printre
acestea putem menţiona : amabilitatea, bunăvoinţa, tendinţa de a asculta
interlocutorul ş.a.
Uneori, în procesul caracterizării comunicativităţii, în literatura
psihologică se examinează problema concordanţei între oameni.
Ea are o importanţă deosebită pentru activitatea de apărare, deoarece
e bazată pe principiul alegerii de bănuit şi înviniut a apărătorului. Nu este
exclus faptul că, în cazurile întîlnite în practică, refuzul sau schimbarea unui
apărător cu altul este efectuată anume din neconcordanţa psihologică între
învinuit şi apărătorul său. Se poate de enumărat un şir de factori ce contribuie
la formarea concordanţei sau corespunderii mai sus menţionate.
În primul rînd – atitudinile caractero - logice, dinamico-emotive ale
învinuitului şi apărătorului său.
În al doilea rînd – capacităţile profesionale a apărătorului, stagiul
muncii, cunoştinţele care le are.
Calităţile menţionate contribuie la stabilirea raporturilor între oameni, la
relaţiile deja formate19.
Însă, în cele mai dese cazuri apărătorul şi persoana apărată convin
asupra unor poziţii unice. Pe plan psihologic, între ei apar anumite relaţii de
fidelitate şi solidaritate pe cazul penal concret. Apărătorul “critică” învinuirea
adusă clientului său, ajută ultimului de a-şi alege poziţia cuvenită în proces,
aduce probe ş.a.m.d.
Învinuitul, la rîndul său contribuie la ajutorarea activităţii de apărare al
apărătorului său20.
În procesul de apărare un rol important îl are componentul
organizatoric. Orice activitate cere, în primul rînd, să fie bine organizată.
Ancheta penală şi dezbaterile judiciare nu fac excepţie şi se petrec după
regula dată. În ceea ce priveşte apărarea – o asemenea organizare nu e
necesară, cu toate că unele reguli organizatorice sînt. Este vorba, de exemplu,
despre pregătirea pentru proces, întocmirea planului de apărare, respectarea
strictă a metodelor şi mijloacelor de apărare stabiliţi de practica apărării etc.
Conceptul organizatoric cere formarea stilului individual de lucru a fiecărui
apărător în parte. El va depinde, în mare măsură de temperamentul şi
caracterul persoanei titulare.
În baza stilului individual de activitate a avocatului trebuie să se afle
libertatea morală şi profesională în exercitarea drepturilor sale stabilite de
legislator. Pe lîngă aceasta e necesar şi de un nivel înalt de cultură generală şi
profesionalism înalt.
Componentul organizatoric al apărării e strîns legat cu cel constructiv.
Ultimul, se manifestă la fel, mai mult formal. El întruneşte planificarea apărării,
individualitatea metodei aplicate în dependenţă de circumstanţele cazului şi
comportamentul învinuitului. Componentul sau elementul constructiv, cuprinde
toate fazele procedurii penele în care participă apărătorul, însă cel mai
accentuat el se manifestă la etapa examinării cazului în instanţa
judecătorească, unde posibilităţile de apărare sînt mai vaste .

19
Фаткулин Ф. op. cit., pag. 151-153.
20
Еникеев М. И. Основы общей юредической психологии, Москва, 1997, стр.139.
Pregătirea la timp de apărare , elaborarea unui plan , îi va permite
avocatul rapid şi exact de aşi forma o opinie personală faţă de
întrebările ce apar în instanţa judecătorească şi de a îndrepta hotărîrea
ei în folosul clientului său21.
Pe porcursul mai multor secole etica constituie fundament ştiinţific
a majorităţii curentelor filosofică ,căpătînd însă o independenţă tot mai
mare . Asupra formării sistemei eticii au lucrat un şir de umanişti ai
trecutului – de la Socrate , Platon , Aristotel pinale la Pascal , Kant ,
Spinoza .Etica îşi asumă răspunsul la aşa întrebării ca esenţa binelui
şi răului , fericirea omenească şi sensul veţii. Nu în zadar F. Paulisen
menţiona că : “cînd vorbesc de etică subînţeleg tot ceea ce este vechi
despre lucruri noi şi care dau un sens veţii ”.
Norma morală , ca şi orce altă normă socială este un izvor de
informaţie , un mijloc de influenţă ideologică o regulă de conportament şi
sferă de apriciere . Rolul normelor morale şi conştiinţei morale ca simbol
şi regulelor a activităţii obşteşti a omului se manifestă accentuat în
activităţile profiseonale a colectivelor de muncă .
Aşa , categorii generale , ce se atribuie conşteinţei morale ca
cinstea , onoarea , demnetatea , binele , dreptatea etc. în colectivul de
muncă sînt privite ca onorea profisională , obligaţiile profisionale , prestijul
profesiei ş. a. m. d.
Acest lucru este prezent ( sau cel puţin trebuie să fie prezent ) şi
în activitatea de ocrotirea a normelor de drept , scopul căria este nu
numai de a pedepsi vinovatul , dar şi de al educa atît pe el cît şi pe
alte persoane în spiretul respectării legilor . În procesul înfaptuirii justiţiei
apare o sistemă complexă de relaţii înterdependente între participanţii la
proces . Activitatea dată nu se limitează doar la prevederile normilor
procesual penale dar în marea sa măsură se conduc ( normele ) de
morală .
Sarcina principală a etecii judeceare este de a căuta mejloacele
de influenţă asupra conştiinţei morale a partiipanţilor la proces , care ar

21
Фаткулин Ф. op. cit., str. 154-155.
aduce la cercetarea sub toate aspectele , completă , obectivă a
circumstanţelor cauzei şi emiterea unei sentinţe temeinice . În timpul de
faţă etica judeciară este departe de soluţionarea acestor probleme . Una
din cauzele aestea este tindinţa distinctă a juriştelor şi eticilor .
Etica apărării profisionale ,constituie elementul de bază a eticii
avocatului care la rîndul său este parte componentă a eticii judiciare22. Ea
obligă apărătorul de aşi cunoaşte la perfecţie meseria sa , de a
respecta normile legale şi morale ce există în societatea la un moment
dat .
Legislaţia în vigorea reglamentează în mod detaliat drepturile şi
obligaţiile apărătorului – avocat ( art. 46 , 179 CPPRM , capitolul 13 a legii
cu privire la avocator ) volumul lor depinzînd de etapa procesului penal
la care a intervenit apărătorul . În leteratura de specialitate problema dată
a fost examenată de mai mulţi autori , fiecare din ei analizînd-o , în
general , asemănător . Astfel , a fost elaborat un sistem de principii a eticii
avocatului prin care el trebuie să contribuie activ la restabilirea legislaţiei
ş să-şi cunoască obligaţiile sale civile , obşteşti şi profisionale ş să
respecte organele de drept ş să acorde atenţie deosebită rugămintelor
persoane ce se adresează după asistenţa juridică ş să respecte strict şi
neabătut prevederele legislaţie ş să contribuie la realizarea liberului acces
la justiţei şi desfăşurarea unui proces echitabil ş să utilizeze toate
mejloace şi procedeile prevăzute de legislaţie pentru a apăra drepturile
şi interesile legiteme ale persoanei care s-a adresat după asistenţă
juridică ş să studieze minuţios cazul care i-a fost incredinţat ş să-şi
perficţioneze sistematic cunoştinţele atît din autoinstruire cît şi prin
fregventare cursurilor şi seminarele corespunzătoare ş să fie sincer şi
principial în procesul înfăptuirei activităţii de apărare ş să fie obectiv în
procesul de apriciere a probelor pe caz ş să nu devulge date ce i-au
fost comunicate în mod confidenţial în legatură cu acordarea asistenţii
juridice ş. a. Specificul activităţii de apărare cere de la avocat nu numai

22
Бойков А. Д. Этика и професиональность защиты по уголовным делам, Москва 1978, стр.14-18.,
cunoaşterea legislaţiei , a artei de a vorbi dar şi deţinerea unii intelect
larg în diferite sfere de dezvoltare a omenirii .
Din păcate , unii avocaţi nu acordă un ajutor juridic calificat
clienţilor săi : îşi indeplinesc obligaţiile sale superficial , studiază
materialele cauzei necomplet , nu pot analiza şi apricia în modul cuvenit
probile . Ei uită că pentru bănuit , invinuit şi iculpat apărare e un drept ,
iar pentru avocat – o obligaţie . Faptul dat duce la pierderea clienţilor
vechi şi neaprecierea de alţii noi , şi pînă la urmă – destrugerea carierei
profisionale .
O inportanţă deosibită are stabilirea relaţiilor corecte între apărător
şi ceilanţi participanţi la procesul penal , în deosebi cu judecătorul ,
procurorul , martori , experţi ş. a. Polemica apărătorului trebuie să fie strict
crincipial , să nu treacă în conflicte personale ce nu au nimic comun cu
cazul cercetat .
Avocatul trebuie oricînd se ţină cont de rolul educativ a
dezbaterilor judiciare asupra tuturor participanţilor la proces şi nu numai .
Deaceia o condiţie obligatorie a exercitării depline a funcţiilor de
apărare e desciplina avocatului23.
După părerea unor autori desciplina dată cuprinde în sine :
cunoaşterea sarcinilor jurisprudenţei ş
studierea cerinţelor procesului penal la conpartimentul
activitatea avocatului ş
respectarea acestor cerinţei .
Însă respectarea lor nu este deajuns pentru rezolvarea
problemelor ce le are în faţă un apărător în legătură cu exercitarea
funcţiilor sale . De la el se cere nu numai de a înţelege esenţa normei
dar şi a tinde la respectarea lor deplină şi unelaterală . Pe lîngă această
un avocat bun trebuie să-şi manifeste iniţiativa şi intelectul acumulat în
cazul lipsei cărorva reglementări a problemei apărute , găsind soluţiile
potrivite şi necesare pe dosarul dat .

23
Саркисянц Г. op. cit., pag.57-68.
Desciplina avocatului influinţiază mult asupra culturii generale a lui
. Ea îl îndreaptă pe apărători spre responsabilitatea , ordine şi datorie .
Prin disciplină se manifestă profisionalismul ridiat a avocatului ,
capacitatea lui de aşi realiza obligaţiile sale în vederea apărării clientului
său24.

Capitolul II Ancheta preliminară.


Persoana bănuită sau reţinută ca fiind suspecta de săvirşirea unei
infracţiuni săi supună unor măsuri de reprimare pînă la punerea sub
invinuire se numeşte bănuit , sau persoana faţă de care s-a dat o
ordonanţă de punere sub învinuire ş se numeşte invinuit ( art. 41/1, 42
CPP).
Unul din drepturile esinţiale ale acestor persoane , este cel la
apărare . Persoana care efectuiază cercetarea penal , anchetatorul
procurorul şi instanta judecătorească au obligaţie de a-l înştiinţa pe
bănut , invinuit sau inculpat despre fapta pentru care este bănuit sau
invinuit , calificarea juridică a acestia şi săi asigure posibilitatea de a se
apăra cu mijloace şi metodile stabilite de lege. Ei mai au obligaţie să-l
înformeze pe bănuit , invinuit despre dreptul de a se apăra singur sau
de a fi asigurat de un apărător , consemnindu-se aceasta într-un proces
– verbal , şi în condiţiele şi cazurele prevăzute de lege să-i asigure
asistenţa juridică , dacă acesta nu are apărător ales sau nu are
mijloace , pentru remunirarea apărătorului ( art. 13 al. 3,4 CPP ). În fiecare
caz de reţinere a unei persoane bănuite de săvîrşirea unei înfracţeuni
sau de punere sub invinuire se întocmeşte careva acte procesuale. În I –
caz se îndiplineşte un proces verbal , în al II – o ordonanţe . Ambele

24
Либшев Ю. Op. cit., pag.45-48.
conţin : ziua , ora , locul , de cine e întocmită ş temeiurile şi motivele de
reţinere sau invinuire. Ordonanţa mai conţine : descrierea infracţiunei , de
săvîrşirea cărui e invinuită persoana ş textul lejii penale care privede
răspunderea pentru această infracţiune. Bănuitul şi invinuitul fac
cunoştinţă cu actele date şi le semnează. Parolel cu acesta invinuitul şi
bănuitul îi se explică drepturile lor care sînt stabilite de art. 41/1 , 42
CPP. În primul rînd dreptul de a da explicativ ancetătorului pe cazul
cercetat , ceea ce prezintă un mijloc efectiv de apărare. Explicaţiile se
dau libir , fără vrea careva influinţa psihologică sau fizică.
Anchetătorul penal este obligat să ia un interogatoriu invinuitului
îndată după punerea în vedere a invinuirii. Nu se permite înterogarea
invinuitului în timpul nopţii decît în cazurile ce nu suferă amînare. După
terminarea interogotoriului procesul – verbal se dă invinuitului ca să-l
citească sau , la cererea lui , îi se citeşte de către anchetător. Acest
lucru este făcut cu scopul ca invinuitului să se convingă că tot ce a
fost scris e indentic cu ceea ce a avut el în vedere. Învinuitul şi
bănuitul au dreptul să ceară că să se facă adăugări în procesul –
verbal sau să se întroducă în el corectări , potrevit declaraţiilor lui. După
aceasta invinuitul bănuitul conformă cu declaraţiile lor au fost scrise just
printr-o semnatură pe fiecare pajină.
Invinuitului i se acordî dreptul de a face cereri de ascultare a
martorilor , de efectuare a confruntărilor , de a numi expertiză de a anexa
la dosar probe precum şi alte acţiuni ce nu contravin lejii , şi ajută la
găsirea adevărului . El deasemenea poate aduce probe (dar nu e şi
obligat) cel dezvinovăţese .
Dacă există temeiurile prevăzute de artic. 22 CPP , invinuitul are
dreptul de a face recuzări anchetătorului , procurorului , expertului , sau
iterpretului . Fiecare din persoanele date nu pot participa la proces dacă
sînt persoane vătămate în cazul cercetat , parte civilă sau cevilmente
responsabilă , dacă e rudă cu vre-un participant la proces în calitate de
expert , traducator ş. a .
Ca temei de recuzare mai pot servi şi alte împrejurări ce trezesc
îndoeli în privinţa nepărtici nepărtinirii lor. La anclusei preliminare învinuitul
e în drept să facă cunoştinţă cu toate materialele cazului fără excepţii.
Astfel , învinuitul sau învinuitul dispune de un şir de posibilităţi
pentru realizarea deplină a dreptului sau la apărarea pe tot parcursul
anchetei .în practică din păcate lucrurile stau altfel , anchetatorii deseori
abuzând de împuternicirile sale, încălcând prevederile art.51 CPP RM.
Necătînd la aceasta fiecare drept a învinuitului sau bănuitului
corespunde cu obligaţia anchetatorului sau altei persoane cu funcţie de
răspundere de al realiza. Astfel, anchetatorul e obligat să examineze orice
cerere a învinuiului şi s-o îndeplinească intocmind prin aceasta o ordonanţă.
Acest lucru e reglementat de art.123 CPP care stabileşte că anchetator nu are
drepul să respingă cererea bănuitului, învinuitului sau apărătorului acesuia de
a ascula marorii, de a efectua o expertiză şi ale acte de urmărire în vederea
strîngerii probelor, dacă împrejurările a căror constatare o cert, ar putea
prezenta importanţă pentru cauză. De asemenea, conform legislaţiei în
vigoare, persoana ce înfăptuieşte anchete e obligată pe lîngă căutarea
infractorilor şi clarificarea împrejurărilor cazului, de a descoperi şi anexa la
dosar toate faptele ce dezvinovăţesc sau atenuiază situaţia învinuitului.
Într-un anumit termen, aceeaşi persoană e obligată să prezinte
învinuitului în formă numerică şi cusută, materialele cazului pentru a face
cunoştinţă cu ele. Acest lucru este foarte important, deoarece prezintă un
mijloc extrem de eficient în procesul de apărare.
În procesul cercetării cazului penal anchetaorul în dependenţă de
caracterul infracţiunii săvîrşite îndeplineşte diferite acţiuni de anchetă. La ele
se atribuie: interogarea învinuitului, persoana vinovată, ascultarea martorilor,
efectuarea confruntărilor ieşirea la faşa locului cu scopul reconstituirii faptei;
efectuarea experimentului judiciar, percheziţiilor, ridicare de bunuri şi
efectuarea expertizei.
Legea permite învinuitului drept de a cere de la anchetator efectuarea
acţiunilor procesuale de orice natură sau participarea pesonală a lui la ele. Nu
în rare cazuri o asemenea «paricipare» e foarte folositoare şi contribuie
eficient la cercetarea infracţiunii. Faptul dat poate fi demonstrat prin următorul
caz.
«Din safeul unei întreprinderi a fost sustrasă o sumă mare de bani.
Participarea la acest furt 3 persoane. Unul din ei a rămas în stradă, alţii doi au
pătruns în încăpere, unde, după părerea lor, nu era nimeni. Însă ei greşeau
fiindcă înăuntru se găsea un paznic. Observîndu-i el a încerca să fugă şi să
cheme ajutor, însă a fost lovit în cap, în urma căreia a decedat.
În scurt timp toţi trei au fost reţinuţi. Ei au fost învinuiţi în tîlhărie şi
omor. Cel ce a rămas în stradă, afirma că pe lîngă faptul, că nu a intrat în
încăpere el nu a auzit zgomotul luptei şi respectiv învinuirea în omor nu e
înemeiată. El a înaintat un demers în vederea ieşirii la faţa locului pentru
efectuarea reconstiuirii faptei şi interogării a doi copii care se jucau nu depare
şi l-au văzut stînd afară în ziua omorului.
Acţiunile date au demonstrat că persoana dată nu a putut vedea ce fac
celelelte persoane. Iar din considerentele că acţiunea persoanelor ce au
săvîrşit omorul sînt cauzate de aşa exces a executorului, anchetatorul a ajuns
la concluzia, că al treilea nu trebuie să răspundă pentru participare la tîlhărie şi
omor, ci doar pentru furt de bani din safeu, deoarece intenţia lui era îndreptată
de la început doar la săvîrşirea acestei infracţiuni».
Extrem de important este participarea învinuitului în numirea şi
petrecerea expertizei.
Aceasta se exprimă în faptul, că cînd învinuitul face cunoştinţă cu
ordonanţa de efectuare a unei expertize el poate recuza expertul şi să ceară
numirea unei altuia din persoanele indicate de el.
Învinuitul deasemenea mai are dreptul de a completa ordonanţa de
efectuare a expertizei cu întrebări suplimentare, care vor simplifica soarta lui
sau respinge învinuitul.
După esenţa sa expertiza stă pe o treaptă cu alte probe. În acelaşi timp
concluziile expertului - acesta e un tip special de profit, deoarece e bazată pe
părerea competentă a specialişilor de o înaltă calificare din diferite domenii a
ştiinţei, tehnicii, culturii ş.a. Concluziile exeprtului nu sînt obligatorii pentru
anchetator. Însă respingînd concluziile expertului, el trebuie să le motiveze prin
decizia luată.
În unele cazuri expertiza e obligatorie. Astfel, legea direct stabileşte
situaţiile cînd efectuarea expertizei se dispune în mod obligatoriu: pentru
stabilirea cauzei morţii, gradului vătămărilor corporale, stabilirea vîrstei
individului bănuit, p. vătămate în caz cînd e inoportun pentru cauză
deasemenea pentru stabilirea stării prin ce a bănuit sau învinuitului în cazul
cînd există îndoieli cu privire la starea de responsabilitate a lor.
O importanţă majoră prezintă alegerea experţilor. Art.163 CPP
sabileşte ca în calitate de expert poate fi numită orice persoană, care posedă
cunoştinţe necesare pentru a da concluzia cerută. Însă în alegerea daă
anchetatorul trebuie să ducă cont de prevederea art.22 şi 163 al.2 CPP. În
vederea hotărârii acestei întrebări, anchetatorul trebuie să afle cu ce s-a
ocupat expertul dat în trecut, nu a avut careva relaţii cu vre-un participant la
proces. Astfel, în cazul naufragiului unei corabiei sportive şi decesului de
oameni în calitate de expert a fost invitat un specialist, care anterior pe cazul
dat a participat în calitate de corespondent care s-a expus pozitiv asupra
calităţii corabiei sus-numite. La anchetă, însă, el s-a expus diametral opus ce a
trezit bănuieli serioase în privinţa participării lui ca expert în anchetă.
În scrisoarea metodică a Procuraturii Generale a US organului de
anchetă i s-a însărcinat permiterea eficientă expertului doar din _____
respective şi numai în lipsa acestora încredinţarea expertizei altor specialişti ce
posedă cunoştinţe în domeniu.
În perioada anchetei, în fapt important îl prezintă participarea
învinuitului în formularea întrebărilor. Făcînd cunoştinţă cu ordonanţa de
experiză el e în drept să se exprime asupra formulării întrebărilor, precum şi
excluderii lor din ordonanţă mai ales cînd ele nu sînt de competenţa expertului.
În procesul examinării cazuluil cet.S despe accidentul rutier cu urmăriri
grave anchetatorul a dat următoarea întrebare:
«Cu ce viteză conducea S auomobilul, dacă, ca urmare a acesteia el
nu s-a încadrat în raza părţii carosabile unde a şi avut loc accidentul rutier ?»
Inadmisibilitatea întrebării dae constă în aceea că conţinutul lui include
însăşi răspunsul la ea. Expertul afectat a demonstrat că pentru a nu se încadra
în raza străzii şoferul trebuie să se deplaseze cu o viteză nu mai puţin de 61
km/or.
Între timp S nu tot parcursul anchetei menţiona că accidentul a survenit
ca urmare a defectării sistemului de conducere. Însă oglindire în stare
psihologică acută el nu a atras atenţia la întrebarea pusă. Pe parcurs totuşi s-a
demonstrat că accidentul rutier s-a produs ca rezultat a difecţiunii sistemului de
conducere şi nu a depăşit viteza.
Pentru a evita aceste neclarităţi, apăraţi, dacă el există, trebuie să
clarifice la învinuit, dacă a fost înştiinţat despre efectuării expertizei, ignora
unele sau altele întrebări, nu dorea să completeze ordonanţa anchetatorului.
Drepturile largi acordate învinuitului şi bănuitului confirmă, că scopul
jurispund în RM se reduce la aceia, că nici o persoană nevinovată să nu
sufere, iar vinovaul să suporte pedeapsa cuvenită.
Pe aşa motive se bazează şi apărarea.

2. Dreptul la apărare se acordă absolut tuturor învinuitorilor şi


bănuitorilor. El poate fi realiza personal sau prin intermediul unui apărător.
Trebuie de menţionat, că pariciparea apărătorului în proces penal ţine
de dorinţa învinuitului sau bănuitului. Adică, dacă doresc aceşti participanţi a
p.p. ca apărător să participe - el va participa. Însă legislaţia în vigoare, a stabilit
şi aici unele limite. Art.43 al.2 CPP indică: «participarea apărătorului este
obligatorie în procesele în care figurează minori, muţi, surzi, orbi şi alte
persoane, care din cauza defectelor fizice sau mintale nu-şi pot exercita
singure dreptul la apărare, precum şi în procesul persoanelor ce nu cunosc
limbi în care se desfăşoară procedura juridicară». Pe lîngă aceste cazuri art.44
mai indică cîteva situaţii: cînd participă acuzatorul de stat; cînd în proces
participă o persoană faţă de care se poate aplica pedeapsa cu detenţie pe
viaţă sau măsuri de constrîngere cu caracter medical, cînd învinuitul sau
bănuitul roagă să-i fie numit un apărător. Cazurile date de participare
obligatorie a apărătorului la proces pot fi clasificate în trei grupe:
1) calităţi specifice a personalităţii învinuitului, ce-i încurcă apărarea
intereselor sale (minor, necunoaşterea limbii);
2) participă în proces a persoanelor ce au ca scop învinuirea
bănuitului sau învinuitului sau a căror activitate poate influenţa
asupra pedepsei (pariciparea acuzatului de stat).
3) pedeapsa mare pe care poate să o suporte.
Voi încerca pe scurt să examineze fiecare din punctele prevăzute de
art.4 CPP.
Punctul 1 al art.44 al CPP prevede participarea obligatorie a
apărătorului în cazurile în care participă acuzatorul de stat, adică persoanele
ce îşi pun ca sarcini acuzarea de stat este o formă a supravegherii procuraturii
prevcăzute de legea cu privire la procuratură.
Nu rebuie de uitat, că procurorul, în comparaţie cu judecătorul şi-a
format deja convingerea personală că anume învinuitul e vinovat de săvîşirea
infracţiunii. Acest lucru apare cînd el aprobă rechizatoriul, astfel fiind de acord
cu concluziile anchetei judiciare. Participarea în proces a procurorului, ce îşi
pune ca scop dovedirea vinovăţiei persoanei respective, complică ultimul
apărarea intereselor sale, fapt ce condiţionează participarea obligatorie a
apărătorului în proces.
Drept bază pentru participarea obligatorie a apărătorului este vărsta
minoră a învinuitului. La stabilirea acestei reguli, legislatorul sa condus din
faptul, că persoana ce nu a atins majoratul nu a atins nivelul de dezvoltare a
unui matur, nu are experienţă de viaţă, fapt ce se condiţionează participarea
apărătorului.
Trebuie de menţionat, că nivelul de dezvoltare a minorilor nu e la fel:
unii se dezvoltă mai rapid, alţii mai încet. Necătînd la aceasta, legea nu indică
participarea obligatorie a apărătorului în dependenţă de capacitatea fiecărui
minor în parte.
Punctul 3 art.44 CPP stabileşe participarea obligatorie a apărătorului în
procesele în care figurează muţi, sutzi, orbi şi alte persoane care din cauzele
defectelor fizice sau mintale nu-şi pot exercita singure de la apărare. Aceste
insuficienţe considerabil limitează posibilitatea de a percepe, aprecia şi reda
evenimentele în procesul comunicării cu alte persoane. În ceea ce priveşte ale
dereglări fizice, participarea apărătorului va fi obligatorie numai în cazul cînd
este imposibil de aşi aprecia desinestătător dreptul la apărare. La aceste
dereglări poit fi atribuite: lipsa la învinuit a mîinelor, picioarelor. De mule ori, ca
cazuri a imposibilităţii de a se apăra deplin, poate fi şi o boală cronică.
Astfel, Liteajin era învinuit de furtul unui apartament. Toată viaţa el a
fost bolnav de tuberculoză, fapt ce a dus la absolvirea a doar 8 clase la şcoală
şi imposibilitatea de a găsi un loc de muncă. În timpul anchetei preliminare el
nu îşi exprimă o diferenţă totală faţă de soarta sa. Dar se plîngea de starea
rea a sănătăţii, la interogatoriu era neglijent şi neonest şi ca rezultat a acestea
nu s-a putut singur apărat.
Deaceea, în cazul cînd există careva bănuieli că persoana e bolnavă
(şi nu se poate apăra singură) anchetatorul e obligat de a cere certificatul de
confirmă boala.
Punctul 4 stabileşte alte condiţii de participare a apătătorului în mod
obligatoriu şi anume în procesele persoanelor, că nu cunosc limba, în care se
desfăşoară procedura judiciară. Regula dată e o manifestare a principiului
egalităţii persoanelor garantat prin Constituţie.
În cazul cînd unul din participanţi la proces nu cunosc limba, lui i se
acordă un translator. Însă participarea lui nu este îndeajuns pentru realizarea
deplină a dreptului la apărare. Persoana ce se foloseşte de serviciile unui
translator se află înr-o încordare psihică mai mare decît ceilalţi participanţi la
proces, comunicarea lui cu anchetatorul fiind îngrelată. În aceste împrejurări
învinuitul poate să întrebuinţeze toate posibilităţile de a se apăra. Deaceea e şi
necesară participarea apărătorului pe categoria dată.
Existenţa insitutului prezentei obligaţiuni a apărătorului în p.p. este
îndreptată la garantarea intereselor legale a învinuitului respectiv, şi la
garantarea intereselor jurisprudente, deoarece interesele legale a învinuitului
coincid cu cele a jurisprudenţei.
Cazurile de participare a avocatului în proc.penal. se întîlnesc rar, mai
desîntîlnindu-se situaţiile cînd participarea apărătorului depinde de dorinţa
învinuitului sau bănuitului (art.13 al CPP).
Însă pentru a invita un apărător este necesar ca anchetatorul să-i
lămurească bănuitorului sau învinuitorului drepturile sale. Acest lucru este
necesar, deoarece mullte persoane nu cunosc legislaţia.
Legea nu limiează legislaţia dreptului la un apărător doar printr-o
declaraţie formală, ea permite invitarea acelui apărător pe care-l consideră mai
competent şi capabil să-l ajute. Numai «.. Dacă prezentarea apărătorului ales
de bănuit sai învinuit este imposibilă, persoana care efectuează cercetarea
penală, anchetatorul penal şi procurorul propun bănuitului sau învinuitului să
invite un alt apărător ori să asigure un apărător prin «inermediul biroului de
asistenţă juridică».
În cazurile în care bănuitul sau învinuitul nu au angajat un apărător,
şeful biroului de asistenţă juridică sau prezidiul colegiului avocaţiilor este
obligat la cererea instanţei de judecată sau organele de urmărire penală, să
asigure participarea din oficiu a unui avocat. Acest lucru se face în camerele
cănd persoana bănuită sau învinuită doreşte să aibă un apărător însă nu
dispun de mijloacele băneşti necesare pentru a încheia un contract cu vreun
avocat.
Cheltuielile pentru retribuirea muncii avocaţilor care au participat din
oficiu la cercetare penală, la ancheta penală şi la dezbaterile judiciare se
efectuează de la buget. Recuperarea cheltuielilor suportate de stat poate fi
pusă pe seama învinuitului numai în cazul în care acesta, avînd mijloace
pentru retribuirea muncii apărătorului, nu a dorit să încheie contract cu
apărătorul.
Alegerea apărătorului de rudă sau personal apropiate şi încheiere cu ei
a unor acorduri nu este obligatorie pentru învinuit sau bănuit, deaceea ei nu
trebuie să nelinişească, contractul dat va influenţa negativ asupra libertăţii
alegerii lui (I.Libus 9-13).
În calitate de apărător se admit avocaţii, iar prin decizia judecătorului
sau a anchetatorului prin încheierea instanţei de judecător pot fi admişi şi alte
persoane care dispun de locuinţă respectivă (art.43 al. 5.CPP). Specificul şi
atribuţiile avocaturii, dobîndirea calităţii de avocat, drepturile şi îndatoririle
avocatului, formele de exercitare a profesiei de avocat şi modul de organizare
a activităţii acestora sînt stabilite de Legea cu privire la avocatură nr.395-XIV
adoptată la 134 mai 1999.
Ea implică că profesii de avocat se exercită numai de membrii Uniunii
avocaţilor din Republica Moldova.
Recent această prevedere, pe lîngă altele, cum ar fi cele a art.4 al.2,
art.5 al.2, art.6 al.2, 66, 7, ar.7, al.1, 3 art.11, art.26 al.6, art.44 al.4.
Judecătorii Curţii Constituţionale au mai constatat, că conform art.43
al.5 CPP, fiecare cetăţean are dreptul de a asistat în proces de un avocat,
indiferent de faptul dacă acesta este sau nu membru a Uniunii Avocaţilor.
Deasemenea prevederile date sînt în conformitate cu Consiliul RM şi alt
activitate individuală cum ar fi :Pactul Inernaţional cu privire la dreptrurile civile
şi politice, Hotărîrile Congresului VIII dal ONU asupra prevenirii criminalităţii şi
tratamentului delegvenţelor care prevăd că orice persoană este în drept de a
apela la orice jurist pentru apărarea drepturilor sale în toate fazele dezbaterii
cauzei penale.
Una din cele mai discutate probleme din activitatea procesuală a
acovatului este momentul în care el poate începe activitatea sa profesională în
ancheta penală. Această problemă a fost obiectul discuţiei pe parcursul mai
multor ani pînă la adoptarea normelor procesuale penale în vigoare.
Majoritatea autorilor au considerat necesară participarea avocatului de la
etapa anchetei penale. Nu era o părere unică, numai în privinţa momentului
concret, în care avocatul poate să-şi înceapă activitatea. Predominau 2 păreri.
Prima - de permis participarea apărătorului în anchetă din momentul înaintării
învinuirii, a doua - din momentul permiterii învinuiului de a face cunştinţe cu
materialele dosarului.
Bazele activităţii judiciare pe cazurile penale USS şi Republici Unionale
din 1958 menţionare că avocatul e în drept să participe la proces penal numai
după înştiinţarea învinuitului despre finele anchetei preliminare materialele de
a face cunoştinţe cu materialele dosarului. Numai pe cazurile în care participă
minori sau persoane care în legătură cu starea sa fizică şi psihică nu se pot
apăra de sinestătător, legislaţia a permis participarea avocatul din momentul
înaintării învinuirii.
Practica îndelungată a arătat că participarea apărătorului în proces din
momentul indicat mai sus e prima etapă de dezvoltare democratică a
legislaţiei. Tendinţele că permit apărătorului înainte de finisare a anchetei
penale se vor răsfrânge negativ asupra luptei cu criminalitatea şi considerabil
vor mări termenul cercetării nu s-au adeverit, la 10 aprilie 1990de Sovietul
Suprem al USS a fost primită legea despre modificare şi completarea
legislaţiei procesuale penale ce ţinea mai mult de dreptul de apărare a
bănuitului şi învinuitului.
Schimbările date ţineau de momentul participării a avocatului în proces.
Ele permitea avocatului a-şi începe activitatea din momentul reţinerii sau
arestării însă nu mai târziu de 24 ore.
Odată cu proclamarea independenţei, Parlamentul R. a adoptat un şir
de modificări la CPP RM la art.43 al.1. Ultima pe data 17.12.97 «Apărătorul
ales sau numit de oficiu este admis să participe la proces din momentul punerii
sun învinuire, iar în cazul reţinerii sau învinuirii - din momentul aducerii la
cunoştinţă a procesului-verbal de reţinere sau prezentării mandatului de
arest». Însă spre deosebire de 24 ore - 2ore.
Însă după părerea mai multor teoretici cît şi practicanţi, lucrul cu care
nu sînt de acord, ar fi mai convenabil, permiterea avocatului de a participa pe
cazurile penale de la începutul anchetei . Această lărgire activităţii
apărătorului rezultă din mai refere. Atragerea apărătorului în proces de la
începutul anchetei ajută învinuitul sau bănuitul în cercetarea împrejurărilor
cazului, face o analiză critică a acţiunilor înfăptuite de anchetator,
preîntâmpină tendinţa de învinuire de la începutul anchetei, precum şi
atitudinea inumană a organelor de drept faţă de bănuit sau învinuit (Agleanov
94-95).
Necătînd la faptul, că legea permite participarea apărătorului din
momentul reţinerii sau arestării. În practică se întâlnesc destule rare cazuri de
acest sens. Din ce cauză ? De ce bănuitul nu cere, ca lui să i se acorde un
apărător ?
Se poate de evidenţia un şir de condiţii. Una din ele, şi cea de bază
este tendinţa anchetatorului sau persoanelor ce efectuează cercetarea penală
de a nu admite apărătorul în procesul penal. Explicând dreptul bănuitului şi
învinuitului anchetatorul spune, că serviciile unui avocat sînt foarte mari şi că
invitarea lui la faza începătoare a anchetei e fără rost, şi n-are nici un sens. În
unele locuri, s-a răspândit practica de a lua de la bănuit recipisa că el refuză
de apărător. Persoanele ce nu au cunoştinţe profunde în jurisprudenţă, deseori
ascultă de «sfaturile» anchetatorului, rămânând faţă în faţă cu «maşina de
învinuire» (Советская юстиция 1991, nr.1).
După cum am mai spus, participarea apărătorului depinde exclusiv de
voinţa bănuitului sau învinuitului (cu excepţia cazurilor din art. 44 CPP). Astfel
el poate în orice moment a procesului penal să se dezică sau să-l înlocuiască
cu al avocat.
Astfel înlocuirea unui apărător cu altul se admite oricând în cursul
procesului numai la cererea sau cu consimţământul bănuitului, învinuitului
inculpatului. În acest caz cercetarea continue (alin.1 rt.45 CPP).
Apărătorul invitat de a participa pe caz poate fi înlocuit în legătură cu
boala sa, deplasarea sa, participarea sa pe alt caz şi alte situaţii precum şi
dacă învinuitul nu e de acord cu alegerea făcută de rudele sale.
În afară de acesta, învinuitul poate în orice moment să ceară înlocuirea
apărătorului său dacă nu este de acord cu metodele şi mijloacele alese de
apărare.
CPP prevede: «În cazul în care participarea apărătorului ales de bănuit
sau învinuit este imposibilă după reţinerea sau arestarea, precum şi în cazurile
în care prezenţa apărătorului admis la proces în timpul punerii sub învinuire
este imposibilă în decurs de cinci zile din momentul înştiinţării lui, anchetatorul
penal şi procurorul propun bănuitului un alt apărător sau inculpatul să invite un
alt apărător ori să asigure un apărător prin intermediul biroului de asistenţă
juridică».
Însă, în practică, se întâlnesc cazuri când anchetatorul întrebuinţându-
se de dreptul care îl are de a ne a adresa la biroul de asistenţă juridică pentru
a invita al avocat refuzau învinuitul în cererea lor de a chema avocatul dorit de
el.
Asemenea refuzuri sînt ilicite, deoarece limitează, legal dreptul
învinuitului sau bănuitului la apărarea şi la libera alegere a apărătorului care
după părerea lui îi mai competent pe problema dată.
Legislaţia procesual-penală reglementează deasemenea şi problema
renunţării la apărător. Legislatorul - i-a acordat drept învinuitului, bănuitului şi
inculpatului oricând în cursul procesului să renunţe la apărător.
Atât pe teoreticieni cît şi pe practicieni îi interesează problema
renunţării la apărător.
Practica arată, că în multe cazuri, bănuitul şi învinuitul refuză la
apărător ca urmare a nelămuririi de anchetator sau persoana ce efectuiază
cercetarea penală a dreptului de a avea un avocat. În multe cazuri renunţarea
la apărător survine în urma neexplicării termenului de plată a serviciilor de
apărarea, a posibilităţilor de a se folosi de serviciile date gratuit în cazul lipsei
mijloacelor băneşti necesare.
Deseori învinuitul renunţă la apărător în legătură cu calificarea slabă a
ultimului sau cu divergenţa cu poziţia apărătorului. În aceste condiţii învinuitul
poate invita alt apărător sau se poate apăra singur.
În procesul renunţării la anchetator, instanţa îi va explica învinuit. că
acest lucru nu poate constitui o piedică pentru procuror ori pentru apărător
celorlalţi bănuiţi, învinuiţi, inculpaţi de a confirma să participe la proces.
Renunţarea învinuitului la apărător e obligator pentru organele anchetei
penale şi instanţă, însă legislatorul aici stabileşte careva excepţii singure drept
la apărător. Conform ar.45 al.5 CPP declaraţia de a renunţa la apărător a
acestor persoane «poate fi restrânsă de persoane care efectuează cercetare
penală, de anchetator, procuror şi instanţă de judecată» (Sarchiseanţ, pag. 72-
75).
În cazurile în care se depistează că au fost permise asemenea
renunţări dosarele se transmit la o cercetare suplimentară. Vă aduc următorul
exemplu. M a fost învinuit în săvârşirea unei infracţiuni grave. La anchetă el a
menţionat că e bolnav psihic. Însă, limitându-se doar la rezultatele expertizei
psihologice legale (ambulatorice) ce a constatat starea lui de responsabilitate,
anchetatorul a continuat lucrul asupra cazului explicând drepturile sale pentru
care şi dreptul la un apărător. M a renunţat. În instanţa de judecată în urma
unei cercetări psihologice mai detaliate s-a demonstrat că M e bolnav
psihologic, astfel fiind încălcare drepturile sale în procesul anchetei
preliminare. Dosarul fiind remis la o cercetare suplimentară (Fiolevschii, pag.
44-45).
În celelalte cazuri învinuitului i se acordă dreptul de a renunţa la
apărător şi exercitarea funcţiei lui de sinestătător. Însă refuzul da trebuie să fie
într-adevăr benevol, făcut din iniţiativă proprie a învinuitului şi exprima într-o
formă simplă şi clară (Sarchiseanţ, pag. 75).
Legislaţia în vigoare nu a stabilit careva condiţii speciale pentru a
efectua renunţări la apărător cum se prevedea în CPP a republicii unionale
(proces-verbal cu participarea martorilor ş.a.m.d.). Alin. art.45 CPP
reglementează că «eliberarea apărătorului de a participa la judecarea cauzei
se face prin decizia persoanei ce efectuează cercetarea penală, a
anchetatorului, a procurorului sau prin încheierea instanţei judecătoreşti.
În ceea ce priveşte apărător-avocat, în comparaţie cu alţi apărători el
nu are dreptul să renunţe la angajamentul pe care şi l-a lua în ce priveşte
apărarea învinuitului (ar.4 alin.8 CPP). Autorul menţionează că aceasta va
duce la încălcare a obligaţiunilor profesionale (Sarchiseanţ, pag. 76). Nu sînt
de acord cu părerea dată, din considerente că ea contravine drept fundam. a
omului în special dreptul la muncă, la libera alegere a ei s-a considera că
avocatul în orice moment poate să rezilieze contractul de asistenţă juridică
când el consideră că e necesar. Acest lucru e aplicat în mai multe state prin
care şi SUA. Acest fapt e prevăzut şi de legea de denumirea corectă a legii
avocatură în art.13 alin.7

3. Efectuând apărarea în cadrul anchetei penale, avocatul tot timpul


trebuie să ţină cont, că activitatea lui în această fază, nu numai este o etapă
de pregătire faţă de stadia dezbaterilor judiciare, dar e o activitate absolut
independentă limitată de posibilităţile anchetei preliminare, îndreptate la
apărarea intereselor legale şi drepturilor învinuitului şi bănuitului în faza dată a
procesului25” .
Pentru a pătrunde în esenţa activităţii apărătorului la stadia anchetei
penale trebuie mai întâi de explicat scopurile lui.
Însă pentru a înţelege scopurile apărătorului se cere explicarea celor a
jurisprudenţei. Astfel ele pot fi privite din două părţi:
a) de facto – realizarea interesului public şi personal al fiecărui individ în
parte prin determinarea împrejurărilor neclare concordat cu scopul
obiectiv
b) de iure – emiterea unei hotărâri concrete după aceste împrejurări.
Scopurile date servesc ca bază pentru determinarea scopurilor
activităţilor fiecărui subiect în parte, inclusiv şi a apărătorului.
Astfel, luând în consideraţie cele menţionate, scopul exclusiv a activităţii
apărătorului în ancheta penală este, obţinerea unui astfel de rezultat pe caz, în
care vor fi realizate toate drepturile şi interesele legale învinuitului: a) de facto
– determinarea tuturor împrejurărilor ce vor activa în favoarea învinuitului b) de
iure – emiterea după aceste împrejurări a unei sentinţe legale şi temeinice.
P.S. Ălikind, la rândul său, a încercat clasificarea scopurilor activităţii
apărătorului în oficiale şi neoficiale. Scopurile, ce şi le pune apărătorul într-un
caz concret, trebuie să corespundă scopurilor oficiale a participării lui în
proces, care reese din lege. Însă trebuie de menţionat, că legea procesului
penal este reglementată doar scopul participării a acestui subiect. Referindu-
se la scopul final a activităţii apărătorului – a obţine emiterea unei hotărâri pe
caz, care va corespunde intereselor legale a învinuitului, autoarea
menţionează că el lipseşte. Ţarev consideră că el trebuie să intre în lege, lucru
cu care sunt detacord.
Pentru atingerea scopului final apărătorul e obligat de a întrebuinţa toate
mijloacele şi metodele de apărare permise de lege, astfel rezolvând
problemele ce apar în procesul cercetării fiecărui caz penal în parte26.

25
Лукашевич В. “Гарантии прав обвинении в стадии предварительной следствии и предот.
суди” Л. 1967. р. 20-21
26
Ţarev 17-25
În vederea realizării acestor scopuri apărătorul e dotat cu un complex de
drepturi şi obligaţii. În primul rând trebuie de menţionat dreptul apărătorului de
a avea întrevederi cu clientul său. Când bănuitul sau învinuitul nu este reţinut
sau arestat probleme cu întrevederile nu apar. Convorbirea cu persoanele
deţinute creează careva probleme.
În primul rând, art. 46 al 2 p.5 concretizează “dacă întrevederea trebuie
să fie petrecută în prezenţa anchetatorilor sau nu”.
Nu are rost de a afirma, că numai întrevederea petrecută fără persoane
străine va aduce la o discuţie sinceră între învinuitor şi apărătorul său. În caz
contrar întrevederea îşi pierde sensul**.
CPP prevede că “după prima interogare a bănuitului sau învinuitului
care-i reţinut sau arestat preventiv, să aibă întrevederi cu el fără a se limita
numărul şi durata lor”. Astfel, apărătorul are dreptul la întrevederi doar după
prima interogare a bănuitului sau învinuitului. Nu se poate de vorbit despre o
apărare calitativă în acest caz, deoarece apărătorul nu ştie poziţia clientului
său. Iată din ce cauză se explică poziţia pasivă a apărătorilor la prima
interogare (doar 2%). Avocatul ce pune întrebări la I interogatoriu nu are
destule garanţii că nu va înrăutăţi situaţia bănuitului sau învinuitului.
Din aceste considerente, socot că ar fi mai bine de a permite
întrevederile până la începerea interogatoriului.
Uneori nu se apreciază complet importanţa întrevederilor cu minorii sau
persoane ce suferă de unele boli fizice sau psihice. Mai mult ca atât, există o
opinie, că a contacta aceste persoane e imposibil, mai ales când învinuitul
suferă de o boală psihică.
Întradevăr, stabilirea cărorva contracte cu aceste persoane este destul
de complexă. Necătînd la aceasta apărătorul trebuie să întreprindă toate
măsurile ca şi pe aceste cazuri să se ajungă la un numitor comun27.
La interogatoriu apărătorul trebuie nu numai să vorbească cu învinuitul sau
bănuitul, dar şi să ia cunoştinţă cu materialele cazului în ceea ce priveşte
procesul-verbal de reţinere a bănuitului, să asiste la audierea bănuitului sau
învinuitului în procesul examinării de instanţele de judecată a demersului
**
Полшков 21-22
27
Ibedi, pag.22.
privind aplicarea faţă de el a măsurilor preventive sub formă de arest
prelungirea lui, să asiste la interogarea bănuitului, la aducerea acuzaţiilor, să
asiste la punerea sub învinuire şi la interogarea în calitate de învinuit.
Până la începutul interogatoriului avocatul trebuie să se convingă că
bănuitului sau învinuitului îi este clară învinuirea înaintată, iar în caz de
necesitate să participe la lămurirea ei. O importanţă deosebită acest lucru are
în cazurile când în calitate de bănuit sau învinuit participă minorii sau persoane
care suferă de multe boli psihice sau fizice, deoarece starea lor îi limitează în
perceperea corectă a cazului incriminat.
Atenţia apărătorului în timpul interogatoriului, trebuie să fie îndreptată
spre:
a) determinarea împrejurărilor, care ar putea să determine achitarea
învinuitului ori să-i atenueze răspunderea.
b) evidenţierea probelor în acest sens. Astfel, învinuitul poate numi
familiile martorilor, care vor confirma versiunea sa să indice locul
aflării probelor materiale şi a documentelor ş.a.m.d.
c) stabilirea împrejurărilor, ce vor dovedi starea sănătăţii a învinuitului
sau bănuitului în cazul când este bolnav de vreo maladie psihică sau
fizică28 .
În procesul interogatoriului este important nu numai de a respecta toate
regulile p.p. dar şi a alege corect tactica de petrecere a ei.
Dacă ne vom referi la tactica aplicată de anchetator, în procesul
interogării, putem întâlni multe recomandări, care lezează esenţial dreptul
învinuitului la apărare.
Astfel, este necesar de a interzice tendinţa întâlnită în practică, că
pentru a întări declaraţiile învinuitului şi a le garanta de schimbare în instanţă,
sunt invitaţi la interogatoriu martori asistenţi, prezenţa cărora de lege nu e
prevăzută.
Corect în acest sens se expune Porubov N. “Interogatoriul învinuitului în
prezenţa terţelor persoane este o încălcare a legislaţiei în vigoare. Practica
dată e greşită din considerentul că-l lipseşte pe învinuit de posibilitatea de a

28
Полшков 25-26
întrebuinţa interogatoriul ca mijloc de apărare, influenţează psihologic asupra
lui”**.
Deasemenea e inadmisibilă tactica aplicării interogării persoanei, mai
întâi în calitate de martor, apoi – învinuit. În aceste împrejurări lui i se dau
astfel de întrebări care-l descoperă în săvârşirea infracţiunii, deoarece, după
cum ştim, martorul e prevenit de răspundere pentru mărturie falsă. Plus la
aceasta, interogarea persoanei mai întâi în calitate de martor îl limitează
considerabil dreptul la apărare în special dreptul la un apărător*.
Nu se admit aplicarea metodelor tactice în care e prezentă “minciuna”.
De exemplu, aplicarea metodei prin surprindere, asigură căpătarea de
anchetator a răspunsurilor dorite, însă prin aceasta nu se ia în seamă că ele
pot să nu aibă o importanţă probatorie.
Aşadar, metodele date necesită o revizuire serioasă din punct de vedere
a respectării dreptului învinuitului la apărare. Apărătorului i se cere o anchetă
deosebită în controlul aplicării faţă de clientul său a metodelor nepermise.
Pentru aceasta el trebuie încă odată, să analizeze mai amănunţit procesul-
verbal de interogatoriu a bănuitului şi învinuitului la care nu a participat.
Dacă se dovedeşte caracterul ilicit a interogatoriului apărătorul este în
drept să înainteze un demers în vederea petrecerii unui interogatoriu
suplimentar. Acesta va permite de a depista toate încălcările “ascunse” la
interogarea primară.
Legea p.p. permite apărătorului la interogatoriul învinuitului, cu
autorizaţia anchetatorului penal, să pună întrebări învinuitului. Deasemenea,
astfel de întrebări pot fi puse şi în cadrul participării la efectuarea altor acte de
anchetă (deasemenea cu acordul anchetatorului penal) lui partea vătămată,
martor, expert.
Acesta e un instrument destul de eficient a apărătorului ce permite
avocatului participarea activă în acumularea probelor. Întrebările apărătorului
pot fi îndreptate la descoperirea noilor împrejurări, care nu au fost redate de
persoana interogată, detalizarea fiecărui fragment în parte şi folosirea lor în
scopul apărării. Deasemenea întrebările pot fi date pentru concretizarea
**
Ворфоломеева 89, 90
*
Много ли прав у защиты?
declaraţiilor deja date. Aceasta apare deoarece anchetatorul întocmind
procesul-verbal îl interpretează în felul său, deseori schimbând sensul frazei.
Deaceea declaraţia învinuitului sau bănuitului trebuie să fie la maxim redată
mot à mot.
Conţinutul întrebărilor, formele ei, momentul când au fost puse – toate
acestea trebuie să aibă un scop unic: determinarea împrejurărilor ce vor
favoriza situaţia învinuitului. Întrebările apărătorului trebuie profund gândite şi
date numai atunci când va exista garanţia că nu vor agrava situaţia învinuitului.
În procesul formării întrebării apărătorul trebuie să ia în consideraţie
nivelul intelectual a persoanei, la care este îndreptată, starea lui emoţională,
cunoaşterea situaţiei, caracterul relaţiilor cu învinuitul ş.a. Câte odată e mai
eficient de a da mai multe întrebări mai simple şi mici decât una complicată şi
lungă. La adresarea întrebărilor apărătorul trebuie să ţină cont de capacităţile
psihofiziologice a persoanelor interogate. În dependenţă de aceasta se alege
templu în care se dau întrebările, posibilitatea de a le repeta, concretiza, se iau
măsuri în vederea epuizării, emoţiilor, neîncrederii ş.a.m.d.
Nu se admite înaintarea întrebărilor în procesul povestirii, deoarece
persoana poate uita multe momente importante care se pot reflecta negativ
asupra apărării.
Anchetatorul revizuie întrebările apărătorului din punct de vedere a
conţinutului lor, astfel respingându-le sau admiţându-le. Faptul dat e oglindit şi
de legislator: “…cu autorizaţia anchetatorului penal, să pună întrebări”,
“Anchetatorul penal poate să respingă întrebările apărătorului, dar este obligat
să le treacă în procesul-verbal întrebările respinse”.
Ultima serveşte ca o garanţie a hotărârii luate de anchetator (de a
respinge). În baza acestora procurorul, judecătorul, ce studiază cazul, pot
emite o hotărâre procesuală importantă pentru învinuit.
O cauză esenţială a respingerii întrebărilor de anchetator poate fi
netemeinicia lui. Acesta e un drept a anchetatorului, deoarece numai el şi nu
altcineva, organizează acţiunea de anchetă, stabileşte procedura de petrecere
a ei, hotărăşte când apărătorul poate da întrebarea sa.
În cazul când unele întrebări sau date nu au fost introduse în procesul-
verbal, apărătorul trebuie să-i amintească clientului său despre dreptul care îl
are el de a introduce unele modificaţii sau completări în procesul-verbal a
actului procesual la care a participat. Ori, singur “să facă observaţii în scris
vizând corectitudinea şi deplinătatea celor scrise în procesul-verbal al actului
de anchetă la care a participat”29.
Pe lîngă darea întrebărilor, apărătorul poate participa sau “asista la
efectuarea altor acte de anchetă”: experimentul juridic, prezent spre
recunoaştere, confruntarea etc.
Asistarea apărătorului la actele date, la care participă învinuitul, pe de o
parte, are ca scop acordarea unei asistenţe juridice în ceea ce priveşte
descoperirea împrejurărilor ce au importanţă pentru apărare, pe de altă parte,
contribuie la respectarea regulilor procesuale a efectuării acelui sau altor acte
de anchetă.
Despre intenţia sa de a participa la acte de anchetă, apărătorul trebuie
să-l informeze pe anchetator, deoarece ultimul va putea la rândul său să-l
informeze despre locul şi scopul petrecerii actului dat.
Apărătorul, participând la ancheta penală are dreptul să prezinte probe.
Aceasta cere de la el maximum activitate. În timpul de faţă mijlocul esenţial de
căpătare a probelor este înaintarea demersurilor de efect a unor acte de
anchetă (experiment, confruntare) de chemare a altor martori, anexarea la
dosar a unor documente ş.a. (Legea art. 13, al.3).
Legea p.p. nu menţionează nimic despre mijloacele şi metodele de
colectare a probelor de apărător, deoarece activitatea dată nu intră în limitele
procesului penal. În aceeaşi măsură din sensul legii reese că apărătorul, ca şi
alţi participanţi a p.p., nu sunt în drept să capete probe prin efectuarea actelor
de anchetă. Înfăptuirea unor asemenea acţiuni ţine de competenţa exclusivă a
anchetatorului, procurorului şi judecătorului.
Deaceea s-ar putea face concluzia că apărătorul este în drept de a
colecta probe prin orice mijloace ce nu contravin legii şi moralei cu excepţia
actelor de anchetă.

29
Ворфолошеево 94-97.
În scopul asigurării posibilităţii culegerii probelor de avocat Legea
avocaturii îi acordă dreptul “să solicite de la autorităţile publice, întreprinderi,
instituţii şi organizaţii certificate, referinţe ş.a. documente necesare în legătură
cu acordarea asistenţei juridice”.
Se manifestă părerea, despre lărgirea posibilităţilor de culegere a
probelor de apărător, în ceea ce priveşte permiterea discuţiei lui cu
persoanele, cu care anchetatorul ia refuzat să vorbească30.
Pe lângă alte drepturi şi împuterniciri ce le are apărătorul (împreună cu clientul
său), stabilite de legislaţie, pot fi enumeraţi: să facă recuzări şi demersuri după
terminarea cercetării penale sau anchetei preliminare, să ia cunoştinţă de toate
materialele din dosar şi să transcrie din ele datele necesare (aliniatul 2 p.8,6
art.46 CPP), să utilizeze mijloace tehnice (computere, aparataj video, de
cinema, foto, de înregistrare a sunetului) ş.a. Referitor la primul drept putem
menţiona că el se realizează la dorinţa bănuitului sau învinuitului, apărătorul
acordându-i doar asistenţă juridică în acest sens. Cazurile aplicării
demersurilor au fost examinate în alt subiect.
Constatând că toate probele acuzatorii au fost “stinse”, anchetatorul
penal anunţă că ancheta preliminară s-a finisat şi că învinuitul împreună cu
apărătorul său pot face cunoştinţă cu materialele din dosar, precum şi că au
dreptul să ceară completarea anchete preliminare.
Cunoaşterea profundă a dosarului – este o condiţie obligatorie a unei
apărări calificate.
Nu procedează corect acei apărători, care, bazându-se pe experienţa
sa, consideră că vor intra în esenţa materialelor dosarului pe parcursul
dezbaterilor judiciare. Studierea neatentă, superficială a dosarului nu permite
apărătorului să aleagă o linie corectă de apărare, făcând-o puţin efectivă
pentru garantarea drepturilor şi intereselor legale a învinuitului.
Apărătorul, făcând cunoştinţă cu dosarul trebuie să studieze toate
materialele care direct sau indirect se referă la clientul său. Nu trebuie de
trecut cu vederea şi materialele, care se referă la alţi învinuiţi, mai ales când
interesele sale sunt diferite.

30
Ibedem, pag. 96-100
Incorect procedează apărătorul, care studiază doar procesele-verbale a
celor martori care sunt indicaţi în rechizitoriu. Deoarece explicaţiile celorlalţi,
pot să conţină unele împrejurări, care în unele cazuri pot schimba radical
situaţia. În aceeaşi măsură trebuie cercetate materialele expertizelor iniţiali
precum şi depoziţiile părţilor vătămate, martorilor, învinuitului care nu
corespund.
Un apărător profesional va studia ordonanţa de intentori a p.p.ş
efectuarea acţiunilor penale şi îndeosebi a rechizitoriului, corespunderea lui cu
materialele dosarului. Pe lângă aceasta el îşi va fixa orice încălcare depistată a
normelor procesuale şi materiale, a drepturilor şi intereselor legale a
învinuitului. Analizei vor fi supuse şi probele acumulate: dacă au fost oare
obţinute pe cale şi procedură legală.
În procesul efectuării acestei activităţi, apărătorul e obligat să supună unui
studiu critic faptele şi împrejurările ce “trezesc” unele bănuieli: a avut loc oare
infracţiunea a fost oare calificată corect i-au fost enumerate toate drepturile
sau nu ş.a31.
În cazul când pe caz participă mai mulţi învinuiţi de a întocmi scheme şi
tăbliţe. Cu ajutorul primelor, se poate de stabilit legăturile reale, dar ascunse,
între participanţii infracţiunii. Tăbliţele pot oglindi clar neconcordanţele sau
greşelile în mărturiile interogaţilor pe caz şi concluziile experţilor. De
asemenea, cum a arătat şi practica, la simplificarea apărării poate duce şi
întocmirea unor dosare personale** .
În procesul luării cunoştinţă cu dosarul penal apărătorul este înzestrat cu
un şir de drepturi. Printre ele legislatorul implică în primul rând dreptul să aibă
întrevederi cu învinuitul fără prezenţa unei alte persoane (alin.1 art.177 CPP).
În timpul discuţiei cu clientul său apărătorul poate afla unele fapte ce au
importanţă pentru caz, care pot atrage atenţia apărătorului sau asupra unor
împrejurări care au fost omise. Întrevederea este necesară şi din considerentul
că contribuie la elaborarea unei poziţii unice în stadiile următoare a p.p.,

31
Саркисян 77-80
**
Либуе 22-23
rezolvarea problemelor demersurilor şi efectuării unor alte acţiuni de urmărire
penală*** .
Apărătorul are dreptul pe lângă aceea de a lua cunoştinţă de toate
materialele din dosar şi să mai noteze datele necesare (alin.2 art.179 CPP).
Dacă la efectuarea anchete preliminare se aplică filmarea sau interogarea
sonoră, ele se reproduc învinuitului şi apărătorului lui.
Legea permite de a lua cunoştinţă cu dosarul penal, a învinuitului cu
apărătorul său atât împreună cît şi separat. În cazurile când pe dosar participă
minori şi alte persoane ce suferă de boli psihice o asemenea apărare este
inadmisibilă. Aceasta se face din cauza că persoanele date nu pot înţelege pe
deplin sensul materialelor prezentate, apărătorul având obligaţia de a le
explica esenţa lor*.
Alin. 7 art. 178…
Prevederea dată creează garanţii suplimentare de respectare a
drepturilor la apărare. Mai întâi, trebuie de menţionat, că fixarea termenului
pentru a lua cunoştinţă de materialele din dosare permit numai în caz de
tergiversare vădită a acestei examinări. În al doilea rând – hotărârea
anchetatorului în acest sens trebuie aprobată de procuror, ce exclude
posibilitatea unui abuz din partea persoanei afectate.
După examinarea dosarului anchetatorul are dreptul să discute cu
învinuitul, ce anume cereri să formuleze (alin.3 art.179 CPP).
Toate demersurile iniţiate de învinuit şi apărătorul său în procesul
examinării cazului pot fi împărţite în două tipuri, în dependenţă de faptul dacă
se referă la rezolvarea întrebărilor ce apar pe caz sau sunt legate de
soluţionarea pricinei în general.
Demersurile de primul tip pot fi clasificate în:
a) Cele ce sunt îndreptate spre realizarea directă a dreptului indicat în
lege. Aici se pot atribui demersurile apărătorului de a avea
întrevederi cu învinuitul sau bănuitul, de a i se acorda toate
materialele cazului pentru a face cunoştinţă cu cu dosarul penal
finisat şi alte acţiuni ce-i permit de a realiza drepturile indicate în art.
***
Саркисян 81
*
Полшков 29
46 CPP RM. La prezentarea unor asemenea demersuri anchetatorul,
procurorul, judecătorul nu pot refuza în executarea lor.
b) Cele pentru formularea cărora e necesar de a face trimiteri la
prevederile reglate de lege şi a indica împrejurările coruperii acestor
împrejurări. De exemplu, pentru recuzarea anchetatorului este
necesar în demers de a face trimitere la articolul CPP ce permite
acest lucru şi de a indica motivul ce a dus la recuzare. Un asemenea
demers trebuie executat dacă se demonstrează cu adevărat
existenţa împrejurărilor ce exclud participarea lui pe cauzele penale.
La rândul său, demersurile de tipul doi ce se referă la această cauză,
adică sunt îndreptate la dovedirea împrejurărilor concret, pot fi clasificate în
două grupe, în dependenţă dacă se referă dacă se referă la prezentarea de
probe noi pe dosarul cercetat sau se bazează pe materialele deja existente pe
caz.
Demersurile şi cererile apărătorului trebuie să fie clare, exacte şi
argumentate. Numai în aceste cazuri apărătorul poate conta la soluţionarea lor
pozitivă**.
În procesul stabilirii adevăratului obiectiv un rol important îl are
atitudinea anchetatorului faţă de demersurile apărătorului sau învinuitului.
Ordonanţele nemotivate, puţin argumentate de refuz în satisfacerea
demersurilor înaintate duc la scăderea învinuitului (şi nu numai) într-o dreptate
legală, într-o apărare eficientă.
Ignorarea de anchetator a demersurilor întemeiate, duce la aceea că
rămân neclarificate, neconcretizate multe epizoade a cazului, se admite
neobiectivitatea anchetei, tendinţa de acuzare. Aceasta poate aduce după sine
la corectări suplimentare, dezbateri judiciare repetate, iar câte odată pot aduce
şi la greşeli judiciare**.
Din această cauză CPP stabileşte că în caz de refuz în satisfacerea
demersurilor apărătorului, anchetatorul e obligat să dea o motivare întemeiată
a acestui fapt. În afară de aceasta apărătorul poate să facă plângeri împotriva
acţiunilor şi hotărârilor persoanei care efectuiază cercetarea penală:
**
Ibedim pag.31-32
**
Ibedim, pag. 93-94.
anchetatorul, procurorul şi instanţele la judecată. Acesta este dreptul procesual
a apărătorului, ce asigură eficacitatea şi solvabilitatea participării lui în ancheta
penală, ce creează apărătorului posibilitatea de a apăra pe deplin drepturile şi
interesele legale a clientului său pe tot parcursul procesului penal. Dreptul de a
face plângeri împotriva acţiunilor şi hotărârilor anchetatorului este de
asemenea o formă de supraveghere asupra anchetei din partea procuraturii,
asigurând obiectivitatea şi legalitatea ei32. (p.6 art. 179 CPP), (art.193-195
CPP).
În practica judecătorească apar mai multe întrebări la unele din care vor
da răspuns. E în drept oare apărătorul de a “păstra” demersurile pentru
instanţă, neînaintîndu-le în timpul anchetei penale din considerentele tactice?
Trebuie de menţionat, că oricare practică are loc, însă nu e corectă. Dacă apar
temeiuri pentru înaintarea demersului (chiar şi în procesul anchetei penale),
apărătorul trebuie să-l facă anchetatorului sau procurorului. Greşeala
descoperită trebuie înaintată la timp.
Discutabilă rămâne întrebarea, trebuie oare apărătorul întotdeauna să
înainteze demersuri despre corectarea unei sau altei greşeli a anchetei dacă a
depistat o asemenea? Răspuns la această întrebare îl găsim în caracterul
unilateral a activităţii apărătorului. Dacă completarea lacunelor date va aduce
folos învinuitului, apărătorul e obligat să ceară îndreptarea lor. Şi invers,
apărătorul nu este în drept de a atrage atenţia anchetatorului penal,
judecătorului, la acelea lacune, completarea cărora poate aduce numai daune
intereselor apărării. O astfel de “obiectivitate” a apărătorului va contravine
atribuţiilor sale. Este în drept oare învinuitul sau bănuitul să aibă mai mulţi
apărători? La această întrebare CPP RM nu dă un răspuns direct. Dar din
considerentele că nui- nici o interdicţie în această privinţă, învinuitul poate să
se întrebuinţeze de serviciile a mai multor avocaţi.
E în drept oare învinuitul şi apărătorul său în timpul luării de cunoştinţe
cu materialele cazului de a face copii de pe document ce se află în dosar?
Art.178 şi 179 CPP hotărăşte această întrebare aşa: “are dreptul să-şi noteze
datele necesare”. Care date şi în ce mărime hotărăsc învinuitul şi apărătorul

32
Либуc 33-34
său? Anchetatorul nu e în drept să-i limiteze datele ce vor fi înscrise.
Bineînţeles că învinuitorul şi apărătorul lui vor înscrie numai acele date care
sunt necesare pentru petrecerea apărării*.
Importanţa activităţii apărătorului în faza (la etapa) anchetei penale se
explică prin importanţa hotărârilor ce sunt luate aici. La etapa dată a procesului
penal se formează şi se înaintează învinuirea, se acumulează probele de
bază. Apărătorul e “chemat” la etapa dată pentru a apăra drepturile şi
interesele legale a învinuitului sau bănuitului. Îndeplinind această sarcină,
apărătorul contribuie la aceea că ancheta să fie cercetată sub toate aspectele,
complet şi obiectiv. Din aceste considerente este necesar de a crea toate
condiţiile de realizare a drepturilor sale, de activare a activităţii lui în stadia
dată**.

CAPITOLUL III Formele şi modalităţile de exprimare a dreptului la


apărare în faza examinării cazului în instanţa judecătorească.
Una din cele mai importante stadii a procesului penal este examinarea
pricinii în judecată. Numai instanţei de judecată i se acordă dreptul de a
recunoaşte inculpatul vinovat sau nevinovat în ceea ce i se incriminează.
Scopul dezbaterilor judiciare constă: în stabilirea adevărului pe caz33. Cu
alte cuvinte, în stadia dată judecata cu participarea părţilor cercetează toate
probele existente pe dosar (atât cele ce au fost colectate pe parcursul urmăririi
penale, cât şi cele suplimentare ce au fost aduse de părţi în instanţa de
judecată). Se expune asupra puterii lor (sau valorii) şi pronunţă o hotărâre ce
acuză sau achită pe inculpat (sau clasează cazul în situaţii prevăzute de
lege)34.
În cazul când instanţa ajunge la concluzia că anchetatorul penal a
efectuat o cercetare necompletă sau necalitativă, cu multe greşeli care nu pot

*
Перлов И. 41-44
**
Полшков M. ст.32
33
Fiolevschii Конституционное право на защиту Киев, 1988, pag. 47.
34
Perlov J. Право на защиту, Москва, 1969, pag. 48.
fi corectate în judecată ea întoarce dosarul penal la o cercetare suplimentară,
determinând ce şi cum trebuie de efectuat.
Învinuitului căruia i s-a înmânat copia învinuirii sau ordonanţa privind
punerea sub învinuire în formă protocolară se numeşte inculpat. Conform
legislaţiei procesual penale inculpatul este înzestrat cu un şir de drepturi ce-i
permit activ să se apere de învinuirea înaintată şi susţinută de procuror în
judecată. Caracterul şi volumul lor depinde de etape examinării cauzei în
instanţa judiciară. Dintre cele mai importante sunt: dreptul de a face recuzare
completului de judecători, procurorului, translatorului, grefierului şi expertului
dreptul de a înainta demersuri şi a se expune asupra altora ce sunt înaintate
de alţi participanţi aducerea autoprobei în afară de cele din dosar de a da
întrebări altor inculpaţi, martorilor, expertului, părţii vătămate să i-a cuvântul la
dezbaterile judiciare în caz de lipsă a apărătorului ş. a.
Ca garanţie a exercitării drepturilor sale pot fi principiile democratice
care stau la baza jurisprudenţei în statul nostru. Aşa principii sunt: egalitatea în
drepturi a participanţilor în faţa judecăţii, independenţa judecătorului şi
supunerea lui numai legii, publicitatea dezbaterilor judiciare, înlăturarea tuturor
barierelor legate de necunoaşterea limbii în care se desfăşoară procesul,
caracterul contradictoriu al dezbaterilor judiciare, posibilitatea de a-şi exercita
drepturile sale prin intermediul unui apărător35. Când la dezbaterile judiciare
participă acelaşi apărător ca şi în ancheta preliminară el are posibilitatea mai
detaliat decât procurorul şi judecătorul de a explica circumstanţele cazului.
Aceasta se explică prin faptul că el participă nemijlocit la actul de urmărire
penală şi acumulează informaţii din izvorul primar. Deaceea este necesar ca
apărătorul ce a înfăptuit apărarea în ancheta preliminară să participe la
dezbaterile judiciare. Astfel, bazându-se pe cunoaşterea profundă a
materialului cazului apărătorul în judecată liber operează cu ele cu succes
întrebuinţând metode şi mijloace de apărare, sigur folosind procedeele tactice
necesare.
Totuşi aplicarea procedurilor tactice de către apărător ce nu a participat
la urmărire penală are specificul său. Deosebirile se manifestă mai mult în

35
Fiolevschii Конституционное право на защиту Киев, 1988, pag. 47-48.
procesul discuţiei cu inculpatul. Încadrându-se în proces în stadia examinării
cazului în instanţa de judecată avocatul în procesul formării planului de
apărare se va conduce de poziţia învinuirii expuse în rechizitoriu, fapt ce
limitează considerabil posibilitatea apărării36.
Necătînd la aceasta: a participat apărătorul în faza urmăririi sau nu,
apărarea va fi mai efectivă în cazul invitării unui avocat. Bineînţeles,
exercitarea activităţii lui va depinde de dorinţa exclusivă a inculpatului.
§ 1 Respectarea principiului asigurării dreptului la apărare în faza
numirii cauzei spre judecată.
O etapă importantă a examinării cazului în instanţa de judecată este
numirea cauzei spre judecată, care face parte din faza pregătirii către
dezbateri la această etapă judecătorul sau instanţa de judecată nu se referă la
vinovăţia inculpatului ci la următoarele probleme: sunt oare colectate toate
probele pe dosar care dă posibilitate de a examina cazul în judecată, nu sunt
împrejurările ce ar duce la suspendarea cauzei. Instanţa de judecată este în
drept de a lua una din următoarele decizii:
1. Numirea cauzei prin judecare.
2. Expedierea cauzei după competenţa judiciară.
3. Suspendarea cauzei.
(Art. 196 C.P.P.)
Modalităţile de apărare în stadia dată se limitează la înaintarea
demersurilor şi cererilor legate de soarta dosarului, anexarea la dosar a altor
probe, schimbarea măsurii de reprimare, posibilitatea de a lua cunoştinţă cu
materialele din dosar ş.a.37
La numirea cauzei spre judecare instanţa de judecată asigură
procurorului părţii vătămate părţii civile, părţii civilmente responsabile,
inculpatului şi apărătorului lui posibilitatea de a face cunoştinţă cu materialele
din dosar în locul judecătoriei (Art. 199 C.P.P. R.M.). la aceasta se parcurge în
situaţia când inculpatul şi apărătorul său nu au făcut cunoştinţă cu materialele
dosarului în cadrul anchetei preliminare. În acest caz se limitează dreptul la
36
Ворфоломеева Т. В. Криминалистика и профессиональная деятельность защиты, Киев. 1987, стр.
105-106.
37
Поминов М. И. Обязательное участие защитника в советском уголовном процесе, Киев, 1988, стр.
50.
apărare a inculpatului. Conţinutul rechizitoriului în acest caz va fi cunoscut
inculpatului şi apărătorului său numai după transmiterea dosarului în judecată.
Acest lucru va duce la neînaintarea demersului de către apărător şi clientul său
în termen adecvat ceea ce va duce la lezarea drepturilor inculpatului. Pe lângă
aceasta apărătorului i se permite de a avea întrevederi cu clientul său în cazul
când ultimul e arestat. În procesul discuţiei apărătorul poate face careva
însemnări care pot fi întrebuinţate în procesul dezbaterilor judiciare. În acest
scop la cererea lui i se oferă un pix şi o foaie de hârtie38.
În procesul discuţiei şi lucrărilor apărătorul face cunoştinţă cu toate
materialele din dosar, cu inculpatul, convin asupra planului de apărare. Tezele
planului trebuie să se bazeze pe materialele anchetei penale, orice
neîntemeiată, care este îndreptată împotriva inculpatului trebuie să fie respinsă
sau bine gândită, iar orice dovadă a apărătorului adusă în folosul clientului său
trebuie să fie confirmată. La aceasta în esenţă şi se reduce apărarea în
dezbaterile judiciare.
Aceasta nu înseamnă că planul dat trebuie să devină pentru apărător
ceva incontestabil. Dimpotrivă, el trebuie să fie modificat atunci când se
schimbă împrejurările cazului (ex: modificarea învinuirii de către procuror)39.
În planul apărării îndeplinit în judecată trebuie să fie oglindite
demersurile şi cerinţele care trebuie de înaintat în partea pregătitoare a
procesului, propuneri vizând modul mai eficient de petrecere a anchetei
judiciareş determinarea principiilor principale de apărareş ce acte concrete
trebuie de îndeplinit (integrarea persoanelor ce pot ajuta la apărare, adresarea
întrebărilor expertului, prezentarea documentelor) ş.a.40 În cele mai dese cazuri
planul dat se creează pentru dezbaterile judiciare nemijlocit atrăgându-se
atenţia cuvenită părţii pregătitoare a examinării dosarului în instanţa de
judecată. Adeseori înaintarea demersurilor de apărare şi clientul său se amână
în dezbaterile judiciare fără a avea careva motive. O asemenea activitate din
partea apărătorului poate fi privită ca o neîndeplinire a obligaţiilor sale

38
Фиолевски Конституционное право на защиту Киев, 1988, стр.50..
39
Левин А. М. Защитник в советском суде, Москва, 1960, стр. 79-82.
40
Ворфоломеева Т. В. Криминалистика и профессиональная деятельность защиты, Киев. 1987,
стр.107
profesionale, care are nu numai consecinţe negative, dar şi la tergiversarea
artificială a activităţii de dosar8ţ.
Astfel, din o sută de dosare cercetate, 65% se remit pentru examinarea
suplimentară dintre care numai 3% în urma demersului avocaţilor. Aceste
cazuri demonstrează că apărătorii sunt de acord cu rezultatele urmăririi penale
şi consideră posibilă examinarea dosarului în instanţa de judecată. În realitate
avocaţi în procesul dezbaterilor critică ancheta preliminară prin multitudinea
plângerilor şi demersurilor. Din păcate, în unele cazuri aceasta este târziu41.
Cosov se învinuia pe aliniatul 5 articolul 102 CP RM. În procesul
examinării dosarului la etapa dezbaterilor judiciare de avocat au fost depistate
câteva lacune în materialele cazului nu era stabilită inculpatuluiş nu era
înfăptuit un control al tuturor anticidentelor penale chiar şi a celor expiraţi ş. a.
Împrejurările date au o importanţă pentru calificarea corectă a cazului. După
cum se vede greşeala dată putea fi corectată chiar de avocat la stadia
prejudiciară de examinare a cazului.
O importanţă deosebită în procesul apărării pentru dezbaterile judiciare
o prezintă aprecierea probelor existente. În această privinţă avocatul stabileşte
dacă probele acumulate sunt de ajuns pentru examinarea cauzei în judecată.
Aprecierea probelor de către avocat are specificul său ce reiese din sarcinile
sale. Astfel, examinând dosarul el determină prezenţa în probele existente a
elementelor componente de infracţiuni şi nu se referă la problemele legislaţiei
şi veridicităţii ei. Acest lucru apărătorul poate să-l efectueze numai în judecată
pe calea comparativă cu alte probe. În stadia dată a procesului avocatul îşi
înseamnă pentru sine incontestabilitatea unor probe. Aici el pentru sine
realizează o diferenţiere a probelor existente în dosare, cele ce acuză şi cele
ce dezvinovăţesc. În procesul aprecierii probelor, avocatul trebuie să atragă
atenţia la concordanţa datelor despre împrejurările care necesită a fi dovedite.
De asemenea neconcordanţa poate exista în diferite forme de probe cât şi în
cele de un fel. Avocatul depistând astfel de neclarităţi trebuie să înainteze
demersul necesar indicând în el ce anume trebuie de înfăptuit9ţ.
418ţ
Поликов Обязательное участие защитника в советском уголовном процесе, Москва, 1987, стр. 36-
37.
Адвакат, стр.170

Ибедем, стр. 171-172, 175.
De exemplu, avocatul Botnaru, examinând dosarul intentat pe faptul
cauzării leziunilor corporale mai puţin grave a stabilit anumite divergenţe dintre
actul de expertiză şi starea de fapt a părţii vătămate. El a înaintat un demers şi
după examinarea lui judecata a remis dosarul la o cercetare suplimentară
pentru primirea hotărârii difinitive pe cazul menţionat.
La examinarea chestiunii privind numirea cauzei spre judecare instanţa
de judecată poate lua o hotărâre cu privire la aplicarea, modificarea sau
revocarea măsurii de reprimare aplicate inculpatului. Rezultate pozitive în
acest sens a avut avocatul Popodneac care printr-un demers către judecată în
vederea schimbării măsurii de reprimare a clientului său (învinuit pe art.96 p.2
CP RM) la eliberat de sub arest.

§2. Executarea principiului garantării dreptului la apărare în


dezbaterile judiciare.
Dezbaterile judiciare - stadia procesului penal care apare după
urmărirea penală şi numirea cauzei spre judecare ce prevede examinarea
dosarului penal în şedinţa judecăţii de primă instanţă. Numai în rezultatul ei
inculpatul poate fi declarat vinovat de săvârşirea infracţiunii. Decizia judecăţii
în această privinţă se oglindeşte în sentinţă.
Soluţionând aceste probleme judecata înfăptuieşte justiţia. Stadiile
anterioare a procesului penal au ca scop pregătirea către dezbaterile judiciare,
fără ele judecata nu poate să se expună asupra cazului, însă ele nu
influenţează asupra hotărârii instanţei.
În scopul cât mai corect de soluţionarea cazurilor în dezbaterilor
judiciare se cercetează toate împrejurările dosarului penal. Astfel garantându-
se controlul legalităţii şi temeinicităţii acţiunilor concluziilor şi hotărârilor
organelor de urmărire penală.
În dezbaterile judiciare se înfăptuieşte o nouă cercetare a tuturor
probelor acumulate în procesul anchetei preliminare. Însă, pe lângă aceasta,
judecata examinează şi probe suplimentare prezentate de participanţii
dezbaterilor judiciare (Art. 22 CPP).
Sarcinile dezbaterilor judiciare, cercul întrărilor ce sunt soluţionate
caracterul hotărârilor primite şi procedura garantează respectarea tuturor
principiilor procesului penal (inclusiv şi cele de "apărare"). Transformând
dezbaterile judiciare în stadia principală şi centrală a procesului penal. Este
necesar de menţionat că dezbaterile judiciare se împart într-un şir de etape
care se schimbă una cu alta. Ea începe cu partea pregătitoare unde se verifică
posibilitatea de examinare a cazului la şedinţa dată şi se iau măsuri
organizatorice. După aceasta se efectuează ancheta judecătorească în care
se apreciază probele acumulate, mai apoi susţinerile verbale în care părţile la
proces îşi expun poziţiile sale referitor la caz şi ultimul cuvânt al inculpatului.
Etapa finală a dezbaterilor judiciare este emiterea sentinţei. C. P. P.
examinează detaliat fiecare etapă aparte42.
Importanţa stadiei date stabileşte anumite cerinţe specifice nu numai
către inculpat, dar şi faţă de apărătorul său în procesul înfăptuirii activităţii de
apărare. Aici posibilităţile de apărare sunt mai lari şi mai multilaterale43.
Art. 44 C.P.P. R.M. stabileşte cazurile de participare obligatorie a
apărătorului la dezbaterile judiciare. Aceasta înseamnă că în cazul în care
apărătorul nu a fost invitat de inculpat instanţa de judecată este obligată să-i
asigure participarea apărătorului în proces. Renunţarea la apărător poate fi
admisă de judecată numai în cazurile când inculpatul se poate apăra singur,
adică nu sunt prezente situaţiile stabilite de articolul 44 C.P.P. R.M.
Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova cu
privire la practica aplicării legilor pentru asigurarea dreptului la apărare în
procedura penală a bănuitului învinuitului şi inculpatului stabileşte ca:
"Conform prevederilor art. 4 CPP RM renunţarea la apărător poate avea loc la
orice etapă a procesului, numai în cazurile care au fost create posibilităţile
reale pentru articiparea avocatului la proces".
Totodată este necesar de a clarifica dacă renunţarea la apărător nu este
forţată, de exemplu, din lipsa surselor pentru a angaja un apărător sau pentru
ca aceasta nu s-a prezentat în şedinţa judiciară. Dacă se constată că
renunţarea a avut loc în urma constrângerii, se vor lua măsuri pentru a asigura
42
Алексеева А. Б. Уголовный процес, Москва, 1995, стр. 312-314.
43
Поликов Обязательное участие защитника в советском уголовном процесе, Москва, 1987, стр.38.
participarea apărătorului. Renunţarea la apărător urmează să fie discutată cu
părţile procesului în situaţia prevăzută de art. 44 a CP RM.
Eliberarea apărătorului de participarea la judecarea cauzei se face prin
încheierea instanţei de judecată.
De asemenea, nu trebuie de uitat cazurile stabilite de art. 461 CPP în
care avocatul nu poate participa în proces ca apărător:
◊ Dacă în această cauză sau anterior a oferit asistenţa juridică persoanei
interesele căreia sunt în contradicţie cu interesele persoanei care s-a
adresat cu rugămintea de ai oferi asistenţă juridică.
◊ Dacă anterior el a participat în acest proces în calitate de judecător,
procuror, anchetator, persoană care a efectuat anchetarea penală de
expert, specialist - interpret, martor sau martor asistent.
◊ Dacă în cercetarea prealabilă sau la examinarea judecătorească participă o
persoană cu funcţie de răspundere şi este în relaţii de rudenie cu
apărătorul.
În cazurile în care avocatul este apărător a două sau mai multe
persoane între interesele cărora s-au depistat contradicţii (recunoaşterea de
către unul şi negarea ei de către celălalt, demascarea unui inculpat de către
celălalt, contradicţii cauzate de caracterul învinuirii înaintate fiecărui dintre ei,
inculpatul minor şi adult, în care adultul l-a atras pe minor în activitatea
criminală, etc.). Avocatul admis la proces, conducându-se în decursul stadiei
studierii, materialelor că interesele inculpaţilor sunt contradictorii este obligat
să intervină cu un demers pentru a fi eliberat de la apărarea unuia din ei44.
Ancheta judecătorească începe cu citirea de procuror a concluziilor de
învinuire - rechizitoriului. Însă, până la începerea anchetei judecătoreşti, din
momentul când preşedintele procesului de judecată deschide şedinţa de
judecată şi anunţă ce proces va fi examinat instanţa de judecată efectuează un
şir de acţiuni pregătitoare către dezbaterile judiciare. Aceste acţiuni sunt foarte
importante, de aceea apărătorul împreună cu inculpatul trebuie să participe la
ele. Astfel, în procesul verificării prezenţei în instanţa participanţilor la proces
apărătorul trebuie să fie extrem de atent. În cazul neprezentării procurorului,

44
Hotărârea Curţii Supreme de Justiţie, Ianuarie, 1999, pag. 11.
instanţa în unele cazuri, instanţa tinde să examineze dosarul în lipsa lui.
Apărătorul trebuie în aceste cazuri să facă trimiteri la art. 230 CPP RM şi să
ciară amânarea examinării cauzei penale, însă, nu este obligat să insiste
asupra acestei amânări. Însă, în cazul neprezentării unui apărător trebuie să
ciară amânarea examinării cazului, indiferent de prezenţa procurorului.
Stabilind că toţi participanţii la proces sunt prezenţi instanţa de judecată
verifică cine din martori şi experţi au venit, precum şi motivele neprezentării
celora ce lipsesc.
După aceasta, instanţa ascultă părerea apărătorului, inculpatului şi
celorlalţi participanţi la proces în sensul în sensul dacă se poate judeca pricina
în lipsa acestora. În fiecare caz concret apărătorul, în dependenţă de
împrejurările cazului, trebuie să hotărască dacă prezenţa expertului de la
începutul dezbaterilor judiciare este necesară sau nu pentru apărarea
intereselor clientului său. Însă în orice caz prezenţa ui este obligatorie. Este
mult mai greu de soluţionat problema posibilităţii examinării cazului în lipsa
martorilor cetaţi. Această întrebare trebuie de hotărât în dependenţă de
caracterul martorilor date de aceştea la ancheta preliminarăş de relaţiile lui
inculpatul şi principalul, de posibilitatea dobândirii de la ei a informaţiei
necesare pentru inculpat45.
Art. 216 şi 239 CPP RM stabilesc că participarea inculpatului la
dezbaterile judiciare este obligatorie. În cazul neprezentării lui, procesul trebuie
să fie amânat cu excepţia cazului când acesta se găseşte dincolo de hotarele
Republicii Moldova şi se eschivează să se prezinte în faţa instanţelor. Aceste
prevederi trebuie privite ca garanţii suplimentare a dreptului de apărare a
inculpatului. După aceasta preşedintele şedinţei stabileşte identitatea
inculpatului, dacă el este prezent. Levin A. M. s-a expus asupra părerii de a
efectua acest lucru înainte de interogatoriu, apoi preşedintele şedinţei anunţă
completul de judecată, comunică numele procurorului, apărătorului şi celorlalţi
participanţi la proces, explicându-le că au dreptul de a recuza întregul complet
sau vre-unul din judecători, procuror, grefieri, interpret, expert specialist.
Inculpatul şi apărătorul său cu o deosebită atenţie trebuie să realizeze acest

45
Левин А. М. Защитник в советском суде, Москва, 1960, стр. 82, 84-85.
drept. De multe ori inculpatul abuzează în acest sens, deaceea apărătorul în
discuţiile sale cu clientul său trebuie să convină asupra problemei recuzării.
Indiferent de hotărârea luată, recuzarea trebuie să fie îndreptată asupra
apărării drepturilor şi intereselor legale a inculpatului46. După soluţionarea
acestei probleme preşedintele şedinţei explică participanţilor drepturile lor. Art.
243 CPP RM prevede obligaţia preşedintelui şedinţei de a explica drepturile
inculpatului prevăzute de art. 12 CPP RM. Astfel, inculpatul are dreptul să
pună întrebări martorilor, expertului celorlalţi inculpaţi, părţii vătămate, părţii
civile, părţii civilmente responsabile să participe la cercetarea locului unde s-a
săvârşit infracţiunea, la cercetarea corpurilor delicte şi a documentelor să facă
declaraţii atât asupra fondului de învinuire ce i se aduce, cât şi referitoare la
diferite împrejurări ale cauzei examinate de instanţa oricând în cursul anchetei
judecătoreşti să ia cuvântul la dezbateri în caz de lipsă a apărătorului.
Inculpatul se mai bucură şi de drepturile prevăzute de art. 42 CPP RM.
Există mult comun între dreptul inculpatului şi apărătorul său: de a înainta
cereri şi demersuri, de a prezenta probe ş. a. Însă fiecare din ei e înzestrat cu
anumite drepturi ce nu le are celălaltş de exemplu, inculpatul de a da explicaţii
şi de a renunţa la apărător, dreptul la ultimul cuvânt ş.a. La rândul său,
apărătorul are dreptul de a participa la susţinerea verbală (inculpatul are acest
drept în cazul când nu participă un apărător), de a face cunoştinţele cu
materialele dosarului (caz prevăzut de art.144). Astfel, drepturile lor sunt strict
diferenţiate de legea procesului penal47.
Unul din drepturile inculpatului şi a apărătorului său este dreptul de a
înainta cereri şi demersuri. Astfel, preşedintele şedinţei îi întreabă pe ei dacă
cer să fie citaţi martorii, experţii şi probele anexate la dosar sau dacă au alte
propuneri. Permisiunea instanţei de judecată de a examina şi alte probe este
una din cele mai importante la etapa dată.
Demersurile date trebuie să fie gândite şi discutate cu apărătorul. O
condiţie a realizării lor este forma scrisă. De fapt, acest lucru nu este
obligatoriu, luând în consideraţie că legea nu reglementează aceasta, însă,
practica avocaturii arată că demersuri la în formă verbală se prezintă numai
46
Левин А. М. Защитник в советском суде, Москва, 1960, стр. 98.
47
Перлов И. Д. Право на защиту, Москва, 1960, стр. 50.
atunci reese nemijlocit din examinarea cauzei. Forma scrisă este necesară
pentru ca judecătorul să intre în esenţa cererilor inculpatului şi a apărătorului
său.
Apare totuşi întrebarea când este necesar de înaintat demersurile şi
cererile ce apar pe caz?
Legea permite inculpatului şi apărătorului său de a prezenta demersuri
în orice etapă a dezbaterilor judiciare, plus de aceasta respingerea cererii de
către instanţa nu lipseşte persoana care a făcut-o de dreptul de a o formula din
nou în cursul dezbaterilor ulterioare. De aceia apărătorul cu inculpatul
întotdeauna trebuie amănunţit să examineze când va fi mai eficient de a
prezenta aceste cereri. Dacă învinuitul nu e de acord cu părerea apărătorului
sau referitor la caracterul demersurilor înaintate, este necesar de al convinge.
Dacă nici aceasta nu aduce la rezultatul dorit, apărătorul trebuie să se dezică
de proces (cu excepţia cazurilor când participarea apărătorului este
obligatorie).
Însă în orice situaţie apărătorul trebuie să ţină cont de faptul că în cazul
înaintării unei sau altei cereri sau demers el este obligat să analizeze cât mai
profund şi obiectiv informaţia existentă, fiind ferm convins că fără acest demers
nu se va afla adevărul pe caz. Cu alte cuvinte, scopul demersurilor este de a
tinde spre cercetare mult mai amplă şi concretă în interesele inculpatului48.
După ce inculpatul a răspuns la întrebarea dacă recunoaşterea sau nu
învinuirea, ascultă părerea participanţilor la proces cu privire la procedura
cercetării probelor.
În literatura de specialitate sunt păreri privitor la această problemă.
Levin, Nicolaeva, de exemplu, consideră că în cazul când inculpatul nu
recunoaşte vina cercetarea probelor trebuie începută cu interogarea martorilor.
Aceasta va da posibilitatea inculpatului de a afla din mărturiile lor şi anume
cum el le poate respinge aceste declaraţii. Plus la aceasta modalitatea dată de
examinare a problemei economiseşte timpul nu apare necesitatea după
ascultarea fiecărui notar din nou să te întorci la inculpat cu clasificarea
situaţiilor noi ce au apărut în urma declaraţiilor martorilor. În afară de aceasta

48
Левин А. М. Защитник в советском суде, Москва, 1960, стр. 588-595.
modalitatea dată va simplifica posibilitatea de apărare a inculpatului şi
apărătorului său.
Iar în cazul când inculpatul recunoaşte vina sa, procedura de cercetare
a problemelor trebuie începută invers: mai întâi se interoghează inculpatul,
apoi martorii.
Altfel priveşte această problemă Vorfolomeev care consideră că
interogarea trebuie efectuată îndată după citirea de către procuror a învinuirii.
El a făcut deja cunoştinţă cu materialele dosarului penal şi, respectiv, ştie care
probe îl acuză şi care îl dezvinovăţesc. Dacă în procesul examinării probelor
inculpatului a hotărât să-şi schimbe poziţia, atunci acest lucru îl poate face în
orice stadie a dezbaterilor judiciare, chiar şi în ultimul cuvânt al său. V. M.
Saviţkii consideră că interogarea inculpatului la finele anchetei judecătoreşti
poate duce la recunoaşterea vinei de el. Obţinerea declaraţiilor de probe a
fost ceea ce s-a menţionat pe parcursul dezbaterilor. Un argument al acestei
modalităţi de cercetare poate fi acela că inculpatului trebuie primul de acordat
posibilitatea de a se expune asupra cauzei examinate astfel atrăgând atenţia
instanţei judecătoreşti asupra greşelilor şi lacunelor slabe a probelor de
acuzare. După părerea acestor autori, modalitatea dată de examinare a
probelor stimulează activitatea inculpatului, contribuie la formarea unei
apărări, la folosirea activă a metodelor tactice în procesul examinării părţii
vătămate, martorilor (deoarece este un punct de pornire - declaraţiile
inculpatului). În afară de aceasta informaţia căpătată de la inculpat poate să
determine tactica aplicării de judecată a actelor procesuale pentru
descoperirea noilor împrejurări, care vor contribui la o planificare cât mai bună
a anchetei judiciare.
Modalitatea de cercetare a martorilor trebuie să fie stabilită în urma
cercetării minuţioase a dosarului penal. Apărătorul este cointeresat ca martorii
să fie ascultaţi în ordinea care este cea mai eficientă pentru realizarea pozitivă
pe care a ocupat-o. Dacă cazul are mai multe episoade, este important ca
ascultarea martorilor să fie petrecută în aceiaşi consecutivitate, în care ei au
urmărit circumstanţele. În ceea ce priveşte interogarea părţii vătămate,
apărătorul trebuie să se conducă de prevederile art. 251 CPP RM conform
căruia propunând procedura de examinare a probelor apărătorul trebuie să
motiveze părerea sa. Acest lucru e necesar şi în cazul când se alătură la
propunerea procurorului ceilalţi participanţi la proces49.
Consider că în orice caz concret, apărătorul trebuie să găsească
procedura cea mai eficientă de cercetare a probelor, neatrăgând atenţia la
părerile menţionate mai sus.
Eficienţa apărării depinde în mare măsură de efectuarea profesională a
interogării martorilor, inculpatului, experţilor. Scopul interogării acestor
persoane constă în descoperirea datelor sau împrejurărilor ce dovedesc
nevinovăţia inculpatului, precum şi informaţiile care complet nu se referă la
pricină, însă creează o părere satisfăcătoare despre personalitatea inculpatului
şi activitatea lui.
Interogarea şi ascultarea persoanelor date permite de a stabili unele
împrejurări ce nu au fost determinate de anchetator, de a descoperi
împrejurările unilaterale în cazul concret, de a scoate la iveală probele care nu
au fost destul de bine apreciate din punct de vedere al apărării17ţ.
Dar iată că apărătorul şi inculpatul au căpătat dreptul a pune întrebări
persoanelor ce se ascultă la moment, care trebuie să fie succinte şi clare.
Oricare ar fi răspunsul inculpatul şi apărătorul nu trebuie să-şi piardă calmul,
să ridice vocea, să utilizeze în vocabularul său cuvinte necenzurate. De
asemenea, nu se recomandă de a data multe întrebări, precum şi la care nu se
ştie cu siguranţă răspunsul. Aceasta în unele cazuri poate îngrela apărarea.
Persoanele ascultate în procesul anchetei judecătoreşti pot fi împărţite în trei
categorii: cele ce dau declaraţii în favoarea inculpatului, cele care-l acuză şi
cele care parţial îl dezvinovăţesc sau, invers, îl acuză.
În procesul interogării persoanelor din I categorie este necesar de a fi
foarte atent: se poate întâmpla că răspunsurile la întrebări pot spune unele
lucruri care pot contravine cu declaraţiile de mai înainte. De aceea în procesul
interogării lor este necesar de a pune acele întrebări care se referă la
împrejurările cazului.

49
Николаева Деятельность защитника в судебном следствии, Саратов, 1987, стр. 53-54.
Ворфоломеева Т. В. Криминалистика и профессиональная деятельность защиты, Киев. 1987, стр.
17ţ ţ

112-113.
Persoana ce a dat în cadrul anchetei preliminare mărturii în defavoarea
inculpatului trebuie de adresat cât mai puţine şi succinte întrebări, care să fie
îndreptate la determinarea contradicţiilor cu alte explicaţii.
Aceste reguli se aplică pe deplin şi la a III categorie50.
Folosirea iscusită a întrebărilor de detailizare şi controlare, precum şi
punerea lor consecutivă ajută la descoperirea neconcordanţei între mărturiile
participanţilor la proces. În multe cazuri apărătorul nu are probe ce dovedesc
nevinovăţia clientului său. Atunci tactica apărării trebuie să fie îndreptată spre
respingerea tezelor învinuirii, descoperirea împrejurărilor ce nu dovedesc vina
inculpatului. Această tactică este corectă, deoarece nedovedirea vinei este
egală cu dovedirea nevinovăţiei.
Veridicitatea declaraţiilor persoanelor interogate depinde de calităţile
personale a ei, sfera ei intelectuală, capacitatea lui de a înţelege şi interpreta,
ceea ce a văzut, a auzit şi în dependenţă de aceasta şi trebuie creată tactica
interogării51. Pe lângă regulile generale ce se referă la toate categoriile de
persoane participante la dezbaterile judiciare, apărătorul trebuie să înţeleagă şi
să ţină cont în activitatea sa de divergenţele ce sunt între ele.
Interogarea inculpatului are o importanţă mare (poate este cea mai
esenţială acţiune efectuată de instanţa de judecată)52. Aceasta se explică în
primul rând ca declaraţiile inculpatului sunt o sursă de probăş în al doilea rând,
ele răspund la întrebările e vinovată persoana sau nu şi, în al treilea rând,
inculpatului prin declaraţiile sale i se garantează dreptul la apărare.
Participând la interogarea inculpatului apărătorul trebuie să cunoască
atitudinea clientului său faţă de învinuirea ce i se aduce. În cazul când
inculpatul recunoaşte parţial învinuirea, apărătorul trebuie să afle ce anume el
recunoaşte şi ce nu. În dependenţă de aceasta se alege şi tactica apărării de
avocat53. Trebuie de luat în consideraţie că darea declaraţiilor este un drept şi
nu o obligaţie a inculpatului. Chiar şi în cazul refuzului de a da declaraţii, el nu

50
Левин А. М. Защитник в советском суде, Москва, 1960, стр. 112-116.
Ворфоломеева Т. В. Криминалистика и профессиональная деятельность защиты, Киев. 1987, стр.
51 ţ

115-116.
52
Левин А. М. Защитник в советском суде, Москва, 1960, стр. 128.
53
Николаева Деятельность защитника в судебном следствии, Саратов, 1987, стр. 55-58.
este lipsit de posibilitatea de a participa la examinarea altor probe, adresarea
întrebărilor martorilor, experţilor, prezentarea probelor ş. a. m. d.
Însă cea mai bună apărare este darea declaraţiilor. În procesul redării
concluziilor sale , inculpatul trebuie să se conducă de părerea apărătorului
care aprecia mai bine cauza. Dar şi apărătorul este obligat să ajute avocatul
care poate aprecia mai bine cauza, deoarece inculpatul de multe ori dă cauza
emoţiilor şi îşi poate agrava situaţia. În acest sens el trebuie să atingă şi
problema motivelor infracţiunii. În multe cazuri de motiv depinde calificarea
infracţiunii. De motivul infracţiunii depinde des atitudinea faţă de inculpat54.
Comiterea infracţiunilor poate fi comisă din diferite motive: gelozie,
răzbunare, egoism ş. a. Determinarea motivului de către avocat este un lucru
complicat. Stabilirea corectă a motivului poate avea loc prin determinarea
scopurilor ce şi le-a pus subiectul şi care ajută avocatul de a înţelege
mecanismul comiterii infracţiunii care până la fine va duce la înţelegerea
motivelor. A le determina pe toate în unele situaţii este foarte complicat.
Deaceea apărătorului îi este necesar de a înţelege doar scopurile generale ce
au servit ca temei pentru comiterea infracţiunii55. În cazul când inculpatul pe
deplin recunoaşte vina, fapt ce e dovedit prin materialele dosarului atenţia
apărătorului trebuie să fie îndreptată spre cercetarea împrejurărilor ce
atenuiază răspunderea. În situaţia când inculpatul neagă învinuirea pot apărea
diferite situaţii ce influenţează interogarea inculpatului.
Prima situaţie - inculpatul neagă învinuirea contrar probelor existente.
Aici apărătorul trebuie să-i lămurească inculpatului poziţia lui şi să caute
împreună împrejurările cei atenuiază răspunderea.
A doua situaţie: inculpatul neagă învinuirea, dar în dosar există probe ce
dovedesc în mod obiectiv argumentele susţinute de el. Apărătorul în acest caz
este obligat nu numai să-l susţină, dar şi a arăta toate împrejurările ce
confirmă nevinovăţia clientului său.
A treia situaţie: inculpatul neagă învinuirea, dar nu-şi poate argumenta
poziţia sa. Această situaţie este deosebit de complicată pentru apărare.
Inculpatul poate cunoaşte sau nu despre sursele de apărare ce pot confirma
54
Левин А. М. Защитник в советском суде, Москва, 1960, стр. 131.
55
Адвока, стр. 201 - 202.
argumentele sale. Apărătorul în cazul dat trebuie să se afle pe o poziţie cu
inculpatul. Dacă aceasta nu se realizează, acţiunea apărătorului se poate
califica ca încălcare a dreptului la apărare.
Poziţia apărătorului pe cazurile în care participă mai mulţi inculpaţi
depinde de poziţia lor şi de persoana care-i apără. În cazul când interesele
inculpaţilor nu contravin, atunci ele persistă şi între avocaţi. Aici e necesară o
formă specifică de interogare24.
Legea permite interogarea unui inculpat numai în baza unei încheieri a
instanţei, în cazuri excepţionale, când aceasta este necesar pentru stabilirea
adevărului (ar. 249 CPP RM). O astfel de interogare se efectuiază în urma
înaintării de către apărător a unui demers. Ea e eficientă mai ales în cazul
când unul din inculpaţi, influenţează psihologic asupra altuia. În urma unei
asemenea interogări pot surveni unele împrejurări ce servesc pentru a efectua
o interogare suplimentară a inculpatului ieşit din sala de şedinţă. Legea
prevede că după reîntoacerea inculpatului în sală, preşedintele îi comunică
conţinutul declaraţiilor făcute în lipsa lui şi-i dă posibilitatea să pună întrebări
inculpatului care a fost interogat în lipsa lui mai eficient ar fi ca interogarea
inculpatului ce a ieşit să fie efectuată până ca el să facă cunoştinţă cu
declaraţiile celuilat inculpat.
Art. 250 CPP RM stabileşte cazurile concrete când şi în ce mod se
citează mărturiile inculpatului în şedinţa de judecată. Declaraţiile martorului în
majoritatea cazurilor penale sunt izvorul de bază al probelor. Din informaţia
obţinută din ele deseori se conduce şedinţa judiciar25.
Interogarea martorilor la ancheta preliminară dă posibilitatea inculpatului
şi apărătorului său de a determina posibilitatea aplicării lor în sensul apărării.
În cazul când datele martorului au un caracter acuzator apărătorul nu poate să
nu participe la verificarea lorş când au un "caracter apărător" - apărătorul are
ca sarcină stabilirea cât mai detaliată a lor. Astfel atenţiei apărătorului trebuie
supuse atât probele de acuzare cât şi cele de apărare26.

24
Николаева Деятельность защитника в судебном следствии, Саратов, 1987, стр. 59-63.
25
Левин А. М. Защитник в советском суде, Москва, 1960, стр. 135.
26
Николаева Деятельность защитника в судебном следствии, Саратов, 1987, стр. 63.
Ascultarea martorilor începere cu propunerea preşedintelui să declare
instanţei tot ce ştie personal cu privire la cauza, moment foarte important.
Adeseori această regulă se încalcă. Martorului i se adresează o întrebare -
dacă recunoaşte ceea ce a menţionat el la ancheta preliminară, iar dacă nu a
memorizat cele menţionate în anchetă i se citeşte. Aceasta nu este corect. În
unele cazuri martorul se poate folosi de însemnări în situaţia când dispoziţiile
sale sunt legate de cifre şi de alte date care cu greu se memorizează. După
aceasta declaraţiile lui pot fi verificate. Legea stabileşte mai multe reguli de
ascultarea a martorilor. Însă apărătorul nu trebuie să uite că o importanţă
deosebită au declaraţiile care au fost dobândite pe cale legală. Apărătorul nu
trebuie să încalce regulile stabilite şi trebuie să tindă ca nici un participant la
proces să nu le încalce. Dacă, însă normele procesului totuşi se încalcă
apărătorul cât şi inculpatul nu trebuie să ceară introducerea încălcării date în
procesul verbal al şedinţei juridice.
Mărturiile martorilor trebuie să fie precise şi concrete, în caz de control
ele pot sta la baza şedinţei. De aceia sarcina apărătorului este de a adresa în
acest caz întrebările necesare27. Dacă întrebarea a fost adresată anterior de
judecător sau procuror, apărătorul nu este lipsit de dreptul de a mai adresa
încă o dată mai ales când a primit un răspuns incorect. În unele cazuri apare
necesitatea de a interoga din nou martorii ce au fost deja ascultaţi. De
exemplu. Când în urma analizei altor probe au fost depistate unele împrejurări
ce contravin sau provoacă unele neclarităţi în legătură cu declaraţiile martorilor
ascultat28.
Este necesar de menţionat că unii martori sunt cointeresaţi de rezultatul
examinării procesului, însă la mărturiile lor judecata trebuie să se atârne cu
atenţie, mai ales când martorii se află cu inculpatul în relaţii de rudenie,
prietenie sau duşmănie. Aceasta se referă mai mult la partea vătămată.
Sarcina apărătorului în situaţia dată este pe de o parte de a întări cu probe
efective mărturiile a celor persoane care au un caracter apărător şi pe de altă
parte - de a demonstra instanţei de judecată condiţiile, motivele cu caracter

27
Левин А. М. Защитник в советском суде, Москва, 1960, стр. 137-138.
28
Николаева Деятельность защитника в судебном следствии, Саратов, 1987, стр. 71 - 72.
personal, ce impun martorul de a da depoziţii neafective împotriva
inculpatului29.
La determinarea obiectivităţii explicaţiilor martorilor apărătorul şi
inculpatul pot aplica interogarea în formă "încrucişată" şi "de şah" ce pot fi
folosite doar în ancheta judecătorească. Interogarea "încrucişată" este acel
interogatoriu la care participă ambele părţi a procesului penal - învinuirea şi
apărarea, a unei şi aceiaşi persoane pe unul şi acelaşi caz. Astfel, apărătorul
poate interveni în interogare dacă la interesat un fapt ce la relatat martorul în
urma întrebărilor puse de procuror şi invers - la interogarea ce duce apărătorul
poate participa şi acuzatorul. Aceasta contribuie la cercetarea cât mai
minuţioasă a împrejurărilor cazului.
Interogarea în formă de "şah" se întrebuinţează în şedinţă cu acelaşi
scop ca şi acel "încrucişat". În comparaţie cu ultimul el se caracterizează prin
aceea că persoana ce interoghează paralel pune întrebări paralele mai multor
persoane pe acelaşi caz. Astfel, apărătorul în procesul interogării unui martor
în scopul apărării adresează aceiaşi întrebare şi altor martori. Aplicând
metoda dată apărătorul poate descoperi unele circumstanţe ce pun sub
îndoială vinovăţia inculpatului30.
În procesul apărării inculpatului un rol aparte se acordă corpurilor
delicte. Însă nu întotdeauna examinării lor în judecată i se acordă atenţia
cuvenită. În unele cazuri corpurile delicte nu se examinează şi nu se prezintă
de participanţii la proces. O asemenea încălcare împiedică aprecierea lor de
instanţă neinfluenţând asupra sentinţei, astfel reducându-se la minimum lucrul
enorm înfăptuit de criminalişti la ancheta preliminară. Deaceea în procesul
examinării corpurilor delicte apărătorul trebuie mai întâi să afle pe ce cale ele
au ajuns în materialele cazului. Aceasta dă posibilitate corect de a aprecia
importanţa probelor.
Varietatea corpurilor delicte dă posibilitatea cercetării lor prin diferite
metode. Fiecare corp delict trebuie de examinat şi apreciat în interesul
inculpatului31. Astfel, apărătorul trebuie să verifice dacă particularităţile corpului

29
Левин А. М. Защитник в советском суде, Москва, 1960, стр. 138-139.
30
Николаева Деятельность защитника в судебном следствии, Саратов, 1987, стр. 73-74.
31
Левин А. М. Защитник в советском суде, Москва, 1960, стр. 145.
delict corespund cu cele înscrise în Proces - verbal de anexare la dosar a
corpurilor delicte în cazul când apar unele neclarităţi ce necesită cunoştinţe
speciale la examinarea corpurilor delicte trebuie de invitat un specialist (mai
ales acela care a participat la descoperirea şi ridicarea lor). Ex., în procesul
examinării corpurilor delicte de apărător au fost depistate neconcordanţei
dintre ele şi descrierea lui în Procesul - verbal. Faptul dat a impus instanţa de
a chema în şedinţă un specialist. Aceste împrejurări au servit la întoarcerea
dosarului penal la cercetare suplimentară, care în continuare a dus la
încetarea procesului penal pe art. 5 CPP.
Pe lângă aceasta, inculpatul cât şi apărătorul său, pot prezenta un
demers de cercetare a corpurilor delicte la locul unde ele se află, dacă din
cauza volumului ele nu pot fi aduse în şedinţa de judecată. Refuzul de a
îndeplini un asemenea demers ar însemna limitarea posibilităţilor apărătorului
şi inculpatului în determinarea împrejurărilor ce au o importanţă deosebită
pentru apărare31ţ.
Pe lângă corpurile delicte un rol hotărâtor au documentele: procesele -
verbale şi alte documente. Apărătorul în cazul dat trebuie să verifice dacă ele
corespund normelor procesuale. Nerespectarea acestora duce la pierderea
valorii probatorii a documentului respectiv.
O altă sarcină a apărătorului şi clientului său este de a supune unei
analize conţinutul documentelor. La formarea documentelor contribuie atât
factorii subiectivi: componenţa anchetatorului penal, a martorilor, asistenţa ş.
a., cât şi factorii afectivi: situaţia în care a fost întocmit ş. a. În cazul depistării
unor neconcordanţe între documente apărătorul are dreptul să înainteze în
judecată un recurs de cercetare obligatorie a datelor ce se oglindesc în el,
precum şi interogarea martorilor asistenţi32.
Participarea apărătorului la examinarea concluziilor expertului este
partea cea mai complicată a activităţii sale în ancheta judecătorească.
Legalitatea şi importanţa expertizei depinde de ordinea numirii şi petrecerii ei.
Apărătorul trebuie să verifice acest lucru, deoarece în caz de încălcare a

Ворфоломеева Т. В. Криминалистика и профессиональная деятельность защиты, Киев. 1987, стр.


31ţ ţ

117-118.
32
Николаева Деятельность защитника в судебном следствии, Саратов, 1987, стр. 84-86.
acestora să înainteze o cerere în judecată de petrecere a unei expertize noi ce
va înlătura toate aceste neglijităţi. Astfel, conform art. 65, 264 CPP RM dacă
instanţa de judecată nu este de acord cu concluziile expertizei pentru motivul
că acestea nu sunt clare sau complete, este permisă efectuarea unei expertize
suplimentare, iar în cazurile când aceste concluzii nu sunt întemeiate sau
există îndoieli cu privire la examinarea lor - contraexpertiză33.
Legea prevede participarea la cercetarea probelor şi se referă la efectul
expertizei a expertului. Aceasta dă posibilitatea mai detaliat de a înţelege
împrejurările care necesită cunoştinţe speciale. La aceasta duce şi
posibilitatea participanţilor la procesul penal, inclusiv inculpatul şi apărătorul de
a da întrebări expertului. Pentru a face acest lucru apărătorul trebuie să
studieze minuţios concluziile experţilor. El are posibilitatea de a adresa
întrebări ce vin în favoarea inculpatului numai în condiţia că ele vor ţine de
competenţa expertului. Întrebările inculpatului şi apărătorului sunt necesare de
a fi pregătite anterior în formă scrisă, ce contribuie la o expunere mai clară.
Deaceia apărătorul şi inculpatul trebuie să convină asupra conţinutului şi
formei întrebărilor adresate, ca scopul final al lor să fie descoperirea anumitor
date ei vor simplifica apărarea34.
La aceasta pot duce demersurile şi cererile de a cerceta locul comiterii
infracţiunii. În unele cazuri, acest act procesul poate fi petrecut pentru prima
oară. Apărătorul şi inculpatul cât şi ceilalţi participanţi la actul dat au dreptul de
a atrage atenţia justiţiei asupra tuturor împrejurărilor care ar putea contribui la
lămurirea cauzei35.
După examinarea tuturor probelor din dosar preşedintele şedinţei
întreabă pe participanţi dacă doresc să complecteze ancheta judecătorească
şi cu ce anume. În caz dacă se prezintă cereri, instanţa le rezolvă. După
aceasta preşedintele sentinţei declară ancheta judecătorească finisată.

33
Левин А. М. Защитник в советском суде, Москва, 1960, стр. 144-148.
34
Николаева Деятельность защитника в судебном следствии, Саратов, 1987, стр. 80-81.
35 ţ
Ворфоломеева Т. В. Криминалистика и профессиональная деятельность защиты, Киев. 1987, стр.
121-122.
§ 3. Susţinerile verbale şi dreptul la ultimul cuvânt - garant al
realizării apărării.
După terminarea anchetei judecătoreşti instanţa trece la ascultarea
susţinerilor verbale, care sunt forma din cuvântările procurorului, precum şi
părţii civile, părţii civilmente responsabile sau reprezentanţilor lor, apărătorul şi
inculpatul, dacă apărătorul nu participă la şedinţă (art. 266 CPP RM).
Neacordarea posibilităţii inculpatului de a participa la susţinerile verbale,
în cazul în care el nu are apărător şi a lua ultimul cuvânt se consideră
încălcare a legii procesual penale35ţ.
Susţinerile verbale prezintă una din cele mai importante şi necesare
părţi a dezbaterilor judiciare. Participanţii nu numai că îşi expun părerea
asupra procesului şi tind spre a convinge judecata în corectitudinea
concluziilor sale36. În afară de aceasta inculpatul este mai greu de al apăra
decât îl învinui. Aceasta apare din cauza că este persoană vinovată în
comiterea unei infracţiuni mai ales când există probe în acest sens, este un
lucru feresc, apărarea acestei persoane ceva nefiresc. Societatea de obicei
condamnă infracţiunile şi persoanele ce le-au comis. Deaceea discursul
procurorului în susţinerile verbale trezesc neîncrederea. Astfel se întâmplă cu
apărarea. Ea este privită adeseori de a îngrădi infractorul, de al "ascunde" de
pedeapsa bine meritată. Deaceea posibilitatea de a combina apărare
intereselor individului cu interesele societăţii a statului constituie greutatea cea
mai mare36ţ. Discursul de apărare este un mijloc independent şi principal de
efectuare a apărării ce supune unei cercetări detaliate împrejurărilor cazului,
ce caracterizează personalitatea inculpatului în baza cărora se fac concluzii pe
caz37.
Discursul de apărare este rezultatul activităţii de apărare finisate. Ea
trebuie să se refere doar la materialele examinate în judecată. Astfel, fiecare
cuvânt a apărătorului (de cele mai dese ori participă el) trebuie să fie direct
legat de materialele examinate în instanţa de judecată.

35ţ
Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie, pag.7.
36
Адвокат в уголовном деле, Ю. Ф. Любщев, стр.383.
36ţ
Перлов И. Д. Право на защиту, Москва, 1969, стр. 55.
37
Фоткулин Ф. Н. Обвинение и защита по уголовному делу, Казань, 1976, стр.139.
Capacitatea apărătorului de a convinge trebuie să se manifeste aici pe
deplin. La finele şedinţei judecătoreşti la judecător deja s-a creat opinia
personală despre faptă şi inculpaţi. Ea însă nu e gândită până la capăt. Tot ce
ştie judecătorul şi apărătorul, tot la ce s-a gândit judecătorul şi apărătorul la fel
s-a gândit şi ajung la o anumită concluzie. De aceea apărătorul trebuie să deie
judecătorului ceea ce el aşteaptă de la el - răspuns la dubiile sale, adică
apărătorul trebuie să prezinte judecătorul la examinare şi ascultare totul ce va
ajuta la formarea opiniei definitive.
Monologul ţinut cu judecătorul este un lucru foarte greu. De aceea
apărătorul trebuie să tindă ca discursul său să aibă un caracter apărător.
Pentru a obţine aceasta apărătorul trebuie să se pregătească38.
Ca discursul să fie convingător pentru judecată, apărătorul trebuie să
expună discursul său într-o formă laconică, să oglindească cele mai
importante a procesului penal39. Pentru aceasta e mai bine de creat tot textul
discursului său şi nu doar al schemei lui. Aceasta va ajuta mai bine de a se
organiza şi argumenta tezele sale.
În procesul lucrului asupra formării conţinutului discursului, avocatul
trebuie să atragă atenţia la aşa noţiuni ca tonul şi stilul.
În orice discuţie persoana îşi găseşte reflectarea sentimentelor sale ce
depinde de tema discuţiei. În unele cazuri poate fi compătimirea, ura, dispreţul,
acordul ş. a. Când discursul e însoţit de aceste atitudini ea învie şi nimeni nu
poate să se contrapue ei.
Fiecare persoană poate să-şi aleagă stilul său de a vorbi. Însă aceasta
direct sau indirect depinde de caracterul şi temperamentul celui ce vorbeşte.
Stilul trebuie să corespundă cazul cercetat şi persoanei supuse apărării. El
trebuie să răspundă conţinutului temei principale a discursului apărătorului.
După conţinut, discursurile avocatului se pot împărţi în două tipuri de
bază:
a) Apărătorul e de acord cu alocuţiunea procurorului.
b) Apărătorul nu este de acord cu alocuţiunea procurorului40.

38
Левин А. М. Защитник в советском суде, Москва, 1960, стр. 166-169.
39
Адвокат в уголовном деле, Ю. Ф. Любщев, стр. 384.
40
Левин А. М. Защитник в советском суде, Москва, 1960, стр. 186.
În primul caz apărătorul trebuie direct să indice din ce cauză persoana a
săvârşit infracţiunea (în cazul când ele pot atenua răspunderea) şi ce dorea să
obţină prin comiterea ei. Cu alte cuvinte toate circumstanţele ce atenuiază
răspunderea clientului său.
În cazul doi apărătorul trebuie să tindă de a descrie toate argumentele
ce le are împotriva probelor aduse de procuror41.
În ambele cazuri tema discuţiei avocatului trebuie să fie inculpatul şi
viaţa lui. Fiecare cuvânt al apărătorului, fiecare frază a lui trebuie să aibă o
legătură directă cu clientul său. Corect de-al înţelege pe inculpat de a explica
judecătorilor ce la adus pe acest om la extrema dată, dacă a comis această
infracţiune şi ce incorect îl învinovăţesc pe el, dacă nu a săvârşit infracţiunea -
sunt sarcinile de bază a apărătorului.
Conţinutul acţiunii avocatului în mare măsură depinde de esenţa
declaraţiilor inculpatului. O asemenea descriere a acţiunilor inculpatului
asigură analiza şi referinţa în discurs la alte probe. Descrierea detaliată sau,
invers, restrânsă a declaraţiilor inculpatului complică aprecierea esenţilor ce va
aduce la distrugerea armoniei logicii cuvântării apărătorului42.
De aceea ar fi mai eficient ca judecata de la început să cunoască ce
prezintă inculpatul, în ce situaţie grea a nimerit el. Aceasta însă nu trebuie
privită ca o regulă. Portretul literal al inculpatului se poate face pe parcursul
analizei probelor care sunt în favoarea lui43.
Unii autori consideră că alocuţiunea apărătorului trebuie să cu prindă:
partea introductivă analiza împrejurărilor cazului examinarea juridică a învinuirii
înaintate caracteristica inculpatului şi partea finală.
Partea introductivă trebuie să pună baza discursului de mai departe. Ea
nu trebuie să fie voluminoasă, cuprinzând în sine ideea generală de a apăra.
O mare importanţă au celelalte secţiuni a alocuţiunii apărătorului. Anume
aici detaliat se analizează şi apreciază toate probele şi sursele lor ce vin să
apere inculpatul. De asemenea, apărătorul este obligat să efectueze o analiză
critică a tuturor probelor care învinovăţesc clientul său. Ar fi mai rezonabil ca

41
Ibedem, pag.186.
42
Адвокат в уголовном деле, Ю. Ф. Любщев, стр. 386.
43
Левин А. М. Защитник в советском суде, Москва, 1960, стр. 186-187.
cele mai temeinice şi evidente probe de apărare să fie examinate la începutul
locuţiunii. Această tactică va atrage atenţia instanţelor de judecată influenţând
asupra convingerii intime a judecătorului44.
Apărătorul poate şi trebuie să supună unei analize lucrul organelor de
cercetare penală şi ancheta preliminară, dacă consideră că în activitatea lor
sunt careva greşeli ce ţin de agravarea situaţiei inculpatului. Menţionând
lacunele date apărătorul prin aceasta respinge formula învinuirii. Astfel
argumentele învinuirii trebuie să fie tema de bază a discursului apărătorului.
Avocatul nu trebuie să se eschiveze de la combinarea directă a acelor
argumente (din ele) ce nu au bază legală. Toată "puterea" lui trebuie să fie
îndreptată spre principalele probe ale acuzatorului. Aici în faţa avocatului
apare o sarcină dificilă: el trebuie să înţeleagă care din argumentele
învinuitului pot fi privite de judecător ca întemeiate. Aflând aceasta, el cu o
deosebită atenţie va trebuie să le înlăture.
Toate pretenţiile apărătorului faţă de argumentele acuzatorului, toate
opiniile lui: interpretarea personală a infracţiunii (dacă atare a fost comisă),
atârnarea inculpatului faţă de crimă ce se incriminează, cu alte cuvinte toate
alocuţiunile avocatului tinde la un scop unic şi direct: de a ajuta instanţa de a
emite o sentinţă justă şi convenabilă pentru inculpat. Pentru aceasta el aduce
judecăţii tot ce poate respinge învinuirea, dacă ea nu e dovedită sau ce o
atenuează dacă este dovedită.
Logica unui asemenea discurs va persista în cazurile când el va avea
idee concretă şi clară. Ea trebuie să fie acel motiv sau scop cu care apărătorul
sau inculpatul înaintau demersul, puneau întrebări martorilor, experţilor şi altor
participanţi la procesul penal. Ideea dată trebuie să fie temeiul tuturor
argumentelor ce la prezintă apărătorul judecăţii şi dacă instanţa va recunoaşte
aceste argumente ideea respectivă va sta la baza sentinţei45.
Nu mai puţin importantă în discursul apărătorului îl ocupă problema
calificării acţiunii sau inacţiunii inculpatului. În literatura procesuală juridică
corect se menţionează că aprecierea juridică în discursul apărătorului constă
în interpretarea legii, căutarea unei alte reglementări mai potrivită după
44
Фаткулин Обвинение и защита по уголовному делу, Казань, 1987, стр.140-142.
45
Левин А. М. Защитник в советском суде, Москва, 1960, стр. 218-219.
părerea lui la calificarea cauzei. Calificarea corectă a acţiunii înseamnă că
faptul întruneşte toate elementele constitutive a unei componenţe de infracţiuni
prevăzute de codul penal. Apărătorul trebuie să cerceteze toate aceste
elemente, să analizeze şi caracterizeze conţinutul motivelor infracţiunii,
existenţa legăturii cauzale între acţiune şi rezultat. Tot aceasta trebuie să se
bazeze pe cunoaşterea exactă a legislaţiei în vigoare.
În partea finală apărătorul trebuie pe scurt să facă o concluzie în care se
va oglindi toate argumentele apărării, părerea lui faţă de problemele ce trebuie
soluţionate pe caz. Aici apărătorul trebuie clar şi concret să spună ce doreşte
el de la instanţă: achitarea inculpatului, dacă vinovăţia lui nu este dovedită sau
stabilirea unei pedepse cât mai minime prevăzute de codul penal dacă vina i s-
a dovedit. În afară de acesta ici trebuie să fie oglindit punctul de vedere asupra
pretenţiilor materiale a părţii civile şi alte întrebări ce au importanţă pentru
clientul său.
Aşa dar locuţiunea apărătorului trebuie de la bun început bine gândită,
pregătită şi numai după aceasta ţinută. După cum menţionează V. Goldineva
"ea trebuie să fie compoziţională, adică materialul ce formează conţinutul ei.
Trebuie în modul corespunzător să fie aranjat, organizat după o anumită
sistemă", sau I. Chisiliov "Discursul avocatului - un act unic ce tinde să
schimbe părerea ascultătorilor îndreptându-le spre concluzia că celelalte-s
greşite"46.
După ţinerea discursului de apărător procurorul poate să folosească de
aşa numită replică, iar apărătorul are dreptul să răspundă la ea. Replica i se
acordă apărătorului pentru a se opune la argumentele adăugătoare ale
procurorului şi de a-şi expune părerea asupra unor împrejurări care au fost
scăpate în alocuţiunea sa. După expirarea replicilor judecata acordă
inculpatului dreptului la ultimul cuvânt. Apărătorul nu trebuie să spună clientului
său ce trebuie acesta să vorbească în ultimul cuvânt al său, însă acesta
trebuie să-i lămurească că el nu trebuie din nou să atingă problema probelor,
nu trebuie să amintească din nou despre motivele ce au dus la comiterea
crimei. Pe instanţa de judecată o interesează dacă persoana dată minte sau

46
Фаткулин Обвинение и защита по уголовному делу, Казань, 1987, стр. 143-144, 146.
nu, a comis crima din cauza vieţii grele sau din alte motive josnice, o să se
corijeze sau nu. Apărătorul trebuie, de asemenea, să încurajeze şi să
menţioneze că ultimele cuvinte ale lui foarte mult pot să-i schimbe soarta.
Cu aceasta se finalizează activitatea de apărare a inculpatului şi
apărătorului său însă în multe cazuri nu şi procesul penal47.
După pronunţarea sentinţei integral sau dispozitivul ei, ei preşedintele
explică inculpatului şi altor participanţi conţinutul sentinţei, modul şi termenele
de atacare. Dacă inculpatul nu cunoaşte limba în care este întocmită sentinţa
sau dispozitivul ei va fi adus la cunoştinţă inculpatului de către interpret în
limba pe care o cunoaşte.
Conform prevederilor art. 292 CPP RM în cel mult trei zile de la
pronunţarea sentinţei sau a dispozitivului ei, inculpatului arestat i se
înmânează copia sentinţei sau a dispozitivului ei. Dacă sentinţa sau
dispozitivul ei este întocmit într-o limbă pe care nu o cunoaşte, lui i se
înmânează traducerea în scris a sentinţei sau a dispozitivului ei în limba pe
care o cunoaşte. Dacă acest lucru nu-i făcut aceste circumstanţe trebuie să fie
considerate drept motiv pentru termenul expirat de atacare sau pentru casarea
deciziei instanţei de apel, dacă au fost examinate apelurile altor participanţi.

§ 4. Atacarea sentinţei ca modalitate de înfăptuire a apărării.


După expunerea dezbaterilor judiciare inculpatului i se pronunţă o
sentinţă, care poate fi acuzare sau achitare. De aici conform legislaţiei în cazul
emiterii unei sentinţe inculpatul se transformă în condamnat48. În cazul
dezacordului cu sentinţa condamnatului o poate condamna în instanţele
superioare. Importanţa controlului şi verificării sentinţei emise de instanţa de
judecată e evidentă. Sentinţa judecăţii determinând soarta oamenilor hotărăşte
întrebarea vinovăţiei sau nevinovăţiei unei sau altei persoane, hotărăşte
problema acţiunii civile înaintată de partea civilă ş.a. E uşor de închipuit ce
consecinţe nefaste poate să aducă o sentinţă nelegală, de aceia legea
procesual-penală acordă o mare atenţie problemei date. Numai expirarea
47
Левин А. М. Защитник в советском суде, Москва, 1960, стр. 222-224.
48
Фиолевскии Конституционное право на защиту, Киев, 1988, стр.53.
termenului de înaintare a cererii de atac fac ca sentinţa să capete putere
juridică (nu în orice caz). Aceasta arată importanţa importanţa enormă ce o are
atacul sentinţelor din punct de vedere a garantării drepturilor şi intereselor
legale a participanţilor la proces.
Atacul a unei sentinţe ilegale după părerea inculpatului este o formă a
apărării drepturilor lui ce determină controlul legalităţii şi temeiniciei hotărârii
emise de prima instanţă. Corect afirmă M. S. Storogovici, menţionând că
"Pentru subiecţii ce pot ataca sentinţa judiciară aceasta e o garanţie a
drepturilor sale. Atacul esenţei pentru inculpat şi apărătorul său este o formă
sau modalitate de apărare"49.
Practica demonstrează acest lucru. De exemplu, în dosarul nr.95030226
avocatul Madan N. A. apărându-l pe inculpatul Davdiuc A.I. Învinuit pe art. 119
alin. 4 şi 208 alin.3 a obţinut clasarea dosarului prin atacul sentinţei în Curtea
Supremă de Justiţie.
Codul Procesual Penal al Republicii Moldova detaliat reglementează
formele, modalităţile şi procedura de atac a sentinţei în instanţele ierarhic
superioare. Astfel, conform legislaţiei ca modalitate de atac poate fi: Apelul şi
recursul - ca căi ordinare de atac, contestaţia în anulare, revizuirea procesului
penal, recursul în anulare şi demersul în interesul legii ca căi extraordinare de
atac.
Nu mă voi opri să analizez detaliat fiecare formă în parte din
considerentele limitei lucrării date, i mă voi strădui pe scurt să indic principalele
reguli de efectuare a apărării drepturilor şi intereselor inculpatului.
Astfel, pentru atacul ordinar al sentinţei este necesar de a înainta o
cerere în scris, ea poate fi prezentată de avocat însă cu acordul clientului său.
În cazul în care condamnatul nu este de acord cu sentinţa judecăţii însă îi este
frică s-o atace, apărătorul este obligat să-i lămurească nejustificativitatea
infracţiunii lui. În situaţia când apărătorului nu i s-a reuşit să-l convingă pe
condamnat în eficienţa atacului, el singur poate înainta în instanţa de apel sau
de recurs, explicând dreptul clientului său de a renunţa la apel50. Deaceea nu

49
Саркисенцев Обязательное участие защитника в Советском уголовном процессе, Москва, 1987,
стр.20-22.
50
Фиолевскии Конституционное право на защиту, Киев, 1988, стр. 54
putem fi de acord cu dl. Satchisean care afirmă că în cazul când sentinţa a fost
ilegal emisă apărătorul poate singur, fără acordul condamnatului de a ataca51.
Această prevedere încalcă grav drepturile inculpatului. Căpătând acordul
clientului de a ataca hotărârea judecăţii avocatul scrie cererea
corespunzătoare din numele său, purtând răspundere deplină pentru conţinutul
ei. În ea se va reda temeiul şi motivele cerinţelor apelantului, cu trimitere la
probe care arată de ce partea apărării consideră că sentinţa este ilegală şi
neîntemeiată52. Cererea de atac de părţi timp de zece zile de la pronunţarea
sentinţei (art. 37 CPP RM), iar pentru inculpatul arestat acest termen decurge
de la înmânarea copiei de pe sentinţă sau de pe dispozitivul sentinţei (art. 308
CPP RM). Ea se depune la instanţa a cărei sentinţă se atacă, apoi se
transmite împreună cu materialele dosarului la instanţa ierarhică superioară
unde va trebuie să fie examinată. Legea nu prevede participarea obligatorie a
apărătorului în procesul apelului şi recursului şi în cazul când condamnatul
cere acest lucru. Faptul dat este considerat de S. Barchin şi M. Pacmuhov ca
"o încălcare a dreptului constituţional la apărare. Avocatul care a înaintat
cererea de apel sau recurs conform legislaţiei nu este invitat în şedinţă. În
rezultat nimeni nu a spus nimic în vederea apărării condamnatului. Respectiv,
în cazul când apărătorul nu a participat la examinarea atacului nu poate
influenţa asupra hotărârii luate pe caz"53, lucru ce va aduce la tărăgănarea
procesului penal, atacul din nou a sentinţelor. Recent pe această problemă s-a
expus Plenumul CPI menţionând că, participarea apărătorului la judecarea
apelului, recursului în anulare declarat în defavoarea celui condamnat, achitat
sau persoanei în privinţa căreia s-a încetat procesul este obligatorie. Rolul
apărătorului în examinarea apelului şi recursului e foarte responsabil. Aceasta
reese din faptul că instanţa de judecată nu ascultă şi interoghează pe nimeni,
examinând pricina numai după materialele dosarului, ascultând paralel părerea
apărătorului şi procuratorului54.

51
Саркисенцев Обязательное участие защитника в Советском уголовном процессе, Москва, 1987, стр.
23.
52
Фиолевскии Конституционное право на защиту, Киев, 1988, стр. 54.
53
Баркин М., Пастихов Много ли прав у защиты? Советская юстиция 1991, нр. 1.
54
Саркисенцев Обязательное участие защитника в Советском уголовном процессе, Москва, 1987, стр.
51.
Instanţa ce examinează cererea de apel sau recurs poate lua
următoarea hotărâre:
a) respinge apelul sau recursul menţinând hotărârea atacatăş
b) achită apelul sau recursul casând sentinţa primei instanţe
pronunţând o nouă hotărâre potrivit ordinei stabilite pentru prima
instanţă, în cazul apelului, ori menţine hotărârea primei instanţe când
apelul a fost greşit admis sau achitat inculpatul casând procesul
penal, în cazul recursului, precum în ambele cazuri, trimite la o nouă
rejudecare (art. 335 CPP RM).
Instanţa de apel soluţionând cauza nu poate crea o situaţie mai grea
pentru cel care a declarat apel (art. 316, 338 CPP RM), în primul rând în
privinţa condamnatului. În hotărâre se indică temeiurile de fapt şi de drept ce
au dus la respingerea sau admiterea atacului, precum şi motivele adaptării
deciziei date. După întrunirea condiţiilor stabilite, hotărârea devine definitivă
fiind obligatorie pentru toţi participanţii la proces şi posibilă de executare55.
În practică apare întrebare: este necesar, oare, de a ataca sentinţa
instanţei de judecată în cazul când ea la achitat pe inculpat? Desigur,
persoana achitată nu va contesta însuşi faptul achitării, cerând să fie
condamnat. Asta ar fi iraţional. Dar pentru el este important, în baza cărui
temei el a fost achitat. Astfel , în cazul achitării ca urmare a lipsei componenţei
de infracţiuni stabileşte reabilitarea inculpatului, spre deosebire de studiu când
nu s-a dovedit vinovăţia lui.
Iată de ce legea nu interzice atacarea sentinţei cu caracter de achitare a
inculpatului56.
Se poate de vorbit oare despre dreptul la apărare după ce sentinţa a
devenit definitivă? Discuţiile asupra acestei întrebări se duc atât între
teoreticieni, cât şi între practicieni.
După părerea mea răspunsul cel mai corect îl dă M. S. Stargovic care
menţionează că procedura în instanţa de apel şi recurs sunt căi ordinare de
atac care pot fi înfăptuite în urma prezentării de părţile procesului penal a unei
ceri în acest sens. Contestaţia în anulare, revizuire procesului şi celelalte
55
Фиолевскии Конституционное право на защиту, Киев, 1988, стр. 56.
56
Перлов И. Д. Право на защиту, Москва, 1969, стр. 63.
forme sunt căi extraordinare de atac cu care, de regulă, se fondează procesul
penal. Atacul pe cale extraordinară se înaintează de persoane ce au atribuţii
de supraveghere (în cazul recursului în anulare şi demersului în interesul legii)
cererea este prezentată de procurorul general precum şi de părţile participante
la proces. Dacă unii din ei au depistat careva încălcări în procesul achitării
sentinţei (exact stabilite de CPP RM) el poate înainta cererea respectivă.
Temei pentru înaintarea cererii constă în anularea şi revizuirea procesului,
este plângerea părţilor la proces, declaraţii şi scrisori emanate de la cetăţeni,
din partea organizaţiilor sindicale şi altor organizaţii obşteşti, întreprinderi,
instituţii, articole sau scrisori publicate în presă, prezentarea de procurori sau
judecători a unor informaţii ce pot servi ca temei pentru modificarea sentinţei.
Cele mai des întâlnite temeiuri (de prezentare a cererii de contestare şi
anulare) sunt plângerile condamnaţilor şi apărătorilor săi57.
Una din obligaţiile de bază a apărătorului la etapa dată e de a ajuta
condamnatul să compună cererea de atac. Experienţa şi profesionismul în
întocmirea documentelor, înţelegerea şi cunoaşterea actelor normative
necesare, capacitatea de a efectua o analiză critică a probelor, a concluziilor
instanţelor judecătoreşti asigură eficacitatea, convingerea temeinică a cererii
de atac, mai ales când e întocmită de un jurist calificat.
În ea trebuie să fie descrise concluziile şi păreri al celui ce o înscrie,
adică tot ce cere el de la instanţa de judecată competentă: de a anula sentinţa
instanţei anterioare sau de a introduce careva modificări în ele, de a transmite
la o nouă rejudecare. Cererea în vederea atacului pe cale extraordinară este
un act procesual ce atrage anumite consecinţe:
1. ea serveşte ca temei pentru înfăptuirea procedurii de atac pe cale
procesualăş
2. ea trebuie examinată de o persoană împuternicită de aceastaş
3. pe ea se emite o hotărâre care trebuie să fie motivatăş
4. ea serveşte ca temei pentru ridicarea documentelor şi materialelor
cazului datş

Цыпкин Право на защиту в кассационном и надзорном производстве и при исполнении приговора,


57

Саратов, 1965, стр.58.


5. înaintarea ei poate să suspendeze executarea hotărârii a cărei
anulare se cereş
6. despre rezultatul examinării procesului trebuie informaţi autorii şi alte
persoane cointeresate59.
Legea procesual penală stabileşte concret temeiurile, modul de
înfăptuire a procedurii în cazurile atacului pe căile extraordinare. Astfel situaţia
contestării împotriva hotărârii definitive este de zece zile după începerea
executării pentru persoana împotriva căreia se face executarea, iar pentru
celelalte persoane - treizeci de zile. În cazul revizuirii procesului penal,
termenul dat pentru condamnat nu e limitat, iar pentru celelalte părţi - nu mai
târziu de expirare termenului de prescripţie sau a unui an de la descoperirea
împrejurărilor prevăzute de art. 363 aliniatul 2 CPP RM. O situaţie
asemănătoare e prezentă şi în cazul recursului în anulare: pentru condamnat
un careva termen nu există, pentru alte persoane - un an de la data când
hotărârea a rămas definitivă. Aceasta serveşte ca o garanţie a respectării
principiului garantării dreptului la apărare.
Participarea apărătorului în procesul examinării cazului pe calea atacului
extraordinar trebuie să fie obligatorie în cazul când condamnatul doreşte
aceasta. Prezenţa apărătorului are o importanţă deosebită în cazul când
instanţa competentă examinează posibilitatea achitării persoanei sau atenuării
răspunderii stabilite60.
Împuternicirile instanţelor competitive de a examina cauzele pe căile
extraordinare sunt destul de vaste. Ele pot lăsa sentinţa sau hotărârea fără
schimbări şi înceta activitate pe dosar sau trimite materialul la o nouă
examinare în cazul apariţiei unor noi împrejurări (art. 363 CPP RM).
Posibilitatea de a examina împrejurări la cazului penal permite de a descoperi
şi cerceta erorile comise, dacă ele au fost comise şi nu au fost înlăturate la
61
stadiile precedente de examinare penală . Aceasta are o importanţă
procesuală şi educaţională. Fiind o parte componentă a dreptului
condamnatului la apărare, creează încredere nestingherită în supremaţia legii

59
Цыпкин Право на защиту в кассационном и надзорном производстве и при исполнении приговора,
Саратов, 1965, стр.99-103.
60
Сорнисянц Процесуальное положение защиты, Ташкент, 1967, стр.117-118.
şi victoriei adevărului. Fiecare din formele existente de atac a sentinţelor are
importanţa sa specifică formând un tot întreg, ce contribuie la garantarea
principiilor generale a jurisprudenţei, inclusiv şi la respectare dreptului
condamnatului la apărare 62.

Capitolul IV
Realizarea principiului garantării dreptului la apărare în lumina
tratatelor internaţionale la care Republica Moldova face parte

Cunoaşterea dreptului internaţional de către fiecare om este o condiţie


indispensabilă pentru realizarea legislaţiei internaţionale. Diferenţele
internaţionale ce apar problemele globale ale societăţii umane, apărarea
drepturilor şi intereselor omului cât şi altele scot în evidenţă necesitatea
cunoaşterii corecte şi respectării normelor dreptului internaţional.
Articolul 4 a Constituţiei Republicii Moldova “drepturile şi libertăţile omului”
prevede:
1. Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile omului se
integrează şi se aplică în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor
Omului, cu pactele şi celelalte tratate la care RM face parte.
2.Dacă există divergenţe dintre pactele şi tratatele referitoare la
drepturile fundamentale ale omului la care Republica Moldova este parte şi
legile ei interne prioritate au reglementările internaţionale.
După 90 în RM sa-u creat premise pentru elaborarea unei legislaţii
conform cerinţelor etapei actuale de trecere la economia de piaţă. Respectare
drepturilor şi libertăţilor omului a devenit o condiţie necesară edificării ordinii de
drept în RM, a preântâmpinării oricăror abuzuri a consfinţirii principiilor morale
şi de drept care trebuie să fie prezente în constituţia conducătorilor şi tuturor
cetăţenilor RM.
La 10 Decembrie 1948, Adunarea Generală a ONU a adoptat şi a
proclamat Declaraţia Universală a drepturilor omului ca ideal comun spre care
trebuie sa tindă toate popoarele şi naţiunile pentru toate persoanele şi
organele societăţii sa se străduiască având această Declaraţie permanent în
minte să desfăşoare respectul acestor drepturi şi libertăţi şi să asigure prin
măsuri progresive atât de ordin naţional cât şi de cel internaţional
recunoaşterea şi aplicare lor universală şi efectivă.
În plan european în cadrul procesului OSCE au fost adoptate acte în
care problematica drepturilor omului este amplu reglementată cum ar fi actul
final de la Helsinski 1975, Documentul de la Viena din 1986, Carta de la Paris
din 1990, Declaraţia de la Copenhaga din 1992, etc.. În cadrul subregional
Consiliul Europei a adoptat la 4 Noiembrie 1990 Convenţia pentru protecţia
drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale la care sunt părţi peste 35 de
state continentale.
Pe continentul Latino American care au tradiţii temeinici în materie, în
1986 la San-Jose s-a adoptat convenţia americană privind drepturile omului,
iar pe cel african-Carta africană a drepturilor omului şi ale popoarelor.
În protecţia drepturilor omului un rol important îi revine ombudsman-ului
care poate fi o persoană fizică sau juridică numită de regulă de Parlament.
Funcţia principală a lui este de a proteja drepturile şi libertăţile oamenilor care
se consideră victime ale unei injustiţii din partea administraţie, atrăgându-se de
regulă după epuizarea tuturor căilor legale de recurs. Această instituţie nu e
prevăzută de constituţia RM, dar ar fi necesar de a o introduce cât mai
curând.1
Astfel indivizii beneficiază de drepturi şi libertăţi pe plan intern prin
mijlocirea statelor de care aparţin şi în virtutea suveranităţii lor asigură totodată
căile de realizare a drepturilor şi libertăţilor. Fără înscrierea în normele
constituţionale a drepturilor omului şi fără adoptarea unor măsuri adecvate
pentru garantare lor de către fiece stat drepturile şi libertăţile cetăţenilor va fi
lipsit de orice eficienţă.
De altfel documentele internaţionale care definesc cadrul colaborării
internaţionale a statelor în domeniul umanitar prin lumina interdependenţa care
există între aplicarea lor reguroasă în relaţiile dintre state şi respectul universal
al drepturilor omului. Deşi principiile suveranităţii şi independenţei naţionale în
menţin în mod firesc importanţa şi semnificaşia cooperarea internaţională a
statelor se extinde şi se diversifică necontenit. Afirmare to mai puterică a
marelor valori umanistice determină o extindere a sferei competenţei
internaţionale în acastă materie.
După cum se cunoaşte încercările fostelor regiuni totalitare comuniste de a
contesta legitimitatea oricărui control internaţional cu privire la drepturile
omului, negarea apriorică a oricărei posibilităţi de acţiune internaţională în
acestă materii sub pretextul că probleme dreptului omului ar fi în mod exclusiv
de competenţa internă a statului iar comunitatea internaţională nu ar trebui
decât să stabilească orientări generale în acestă problemă au dus până la
urmă la falimentul acestor regiuni.
Acceptarea de către state a mecanismului internaţional de control a
drepturilor omului propriilor cetăţeni de a acţiona pe plan internaţional pentru
respectul drepturilor lor dacă mijloacle naţionale nu se dovedesc suficiente nu
prezintă o negare a suveranităţii şi cu atât mai puţin pierderea autorităţii unei
ţări pe plan politico diplomatic. Nimeni nu poate contesta faptul ca Anglia,
Italia, Germania, Belgia, etc. sunt ţări democratice, char dacă au fost cazuri în
care jurisdicţia internaţională contestând anumite încălcări a obligat statele în
cauză sa restabileasca unele situaţii privind drepturile omului . Acceptarea
competenţei inmternaţionale nu este deci o dovadă de slăbiciune, o
indepărtare de la principiu ci tocmai un mecanism la care statele resurg în
virtutea suveranităţilor.
Un rol important în această direcţie îl joacă Consiliul Europei care a fost
creat la 5 Mai 1949. Membrii originari ai acestei organizaţii au fost Belgia,
Danemarca, Franţa, Irlanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Norvegia,
Olanda şi Suedia.. În prezent ca urmare primirii succesive de noi membri în
decursul anilor Consiliul Europei are membru printre care şi Moldova.
Ideile generoase cuprinse în statutul Consiliul Europei, care au călăuzit acestă
prestigioasă organizaţie de la contituirea sa şi-au găsit concretizarea şi
materializarea în Convenţia Europeană pentru protecţia drepturilor omului
adoptată în 1950, care a fost ulterior completată cu mai multe protocoale
anexă. Trebuie observată şi acea menţiune că în comparaţie cu sistemul de
protecţie a dreptului omului existent în cadrul ONU, mecanismul european
oferă imaginea unui sistem mult mai integrat cu posibilităţi sporite pentru
repararea încălcărilor drepturilor omului în cazurile în care acesta na-u fost
luate în consideraţie. Dacă sistemul ONU nu întemeiază în general pe ideile
relaţiilor de la state fiind foarte prudente în recunoaşterea posibilităţilor pentru
statele care doresc ori pentru indivizii prejudecăţi de a pune în discuţie modul
în care o serie de drepturi ale omului se realizează în practică sistemul
european merge mai departe stabilind o serie de proceduri prin care statele
pot fi chemate şi obligate a da explicaţii iar în final să execute anumite hotărâri
prin care sa-r stabili anumite încălcări ale dreptului omului în determentul
propriilor cetăţeni. În asemenea situaţii ele pot fi condamnate la despăgubiri şi
adoptarea unor măsuri de restabilire a drepturilor persoanelor cărora li sau
încălcat drepturile fundamentale. La baza activităţii juridice a Consiliului
Europei stau două principii:
I-principiul efectivităţii
II- principiul subsidiarităţii

Principiul efectivităţii prevede că demersul judecătorului european este


cel mai novator şi contribuie cel mai bine la o dinamică a respectului drepturilor
omului. Preocuparea dominantă în spiritul organelor judiciare este de a asigura
sistemul de ocrotire şi drepturilor garantate a veritabilă efictivitate.
Căutarea efectivităţii unui drept proclamat conduce astfel de două serii
de consecinţe relative la punerea în aplicare a dreptulurilor:
a) obligaţiile pozitive
Curtea europeană constatând că realizarea numeroaselor drepturi
enunţate de CEDO apasă şi pun în sarcina statelor o obligaţie de a adopta
măsuri pozitive foarte dese de ordin economic sau social. De exemplu dreptul
efectiv la un proces echitabil presupune să fie organizat un sistem de asistenţă
judiciară gratuită. Sau un sistem de traducere pentru străini.
b) efectul util
Preocuparea cu efectivitate conduce curtea să dea dispoziţiilor
Convenţiei tot efectul lor util.
Subsidiaritatea- cum o ilustrează pe plan procedural regula clasică a
epuizării căilor de recurs interne, mecanismul de ocrotire instaurat de către
convenţii îmbracă un caracter subsidiar în raport cu sistemele naţionale de
garanţie a drepturilor omului Acest principiu implică recunoaşterea autonomiei
naţionale şi fondează teoria cu totul tretoriană a marjei de apreciere.
a)autonomia naţională
Convenţia fixează norme internaţionale de respectare de către statele
contractante în raporturile lor cu indivizii şi încredinţează fiecărui stat contractat
sarcina de asigura libera executare a drepturilor omului şi libertăţii pe care
acesta le consacră. Contestaţia are deci un caracter secundar în raport cu
dreptul intern. Astfel controlul curţii nu are decât ca obiect conformitatea faţă
de convenţie a acestei măsuri naţionale.
b)marja de apreciere
Orice stat dispune de o oarecare marjă de apreciere în aplicarea convenţiei.
Teoria marjei de apreciere conferă în mod particular statutului o putere în
aplicarea limitelor de prtecşie. Ea fixează întinderea acestei puteri
discreţionate şi pe cale de consecinţă întinderea controlului exercitat de către
Curte asupra acestor măsuri.
Astfel Curtea a practicat un fel de autonomie judiciară
Sistemul european de protecţie a dreptului omului cuprinde în principal trei
organe
1.Comisia Europeană a Dreptului Omului ce e compusă dintr-un număr
de membri egal cu acela al statelor cu Sediul la Strasbourg. Mandatul ei este
de 6 ani. Comisia care îşi stabileşte propriul său regulament îşi alege
preşedintele şi cu cei doi vicepreşedinţi pentru o perioadă de 3 ani.
2.Curtea Europeană a Drepturilor Omului creată în 1958 se compune
dintr-un număr de judecători egal cu acela al statelor membri. Ei sunt
independenţi în luarea deciziilor. Sediul ei este de asemenea la Strasbourg iar
judecătorii aleşi pe 9 ani sunt realigibili.
3.Comitetul de Miniştri ai Consiliul Europei e un organ interstatal care e
chemat sa adopte hotărâri numai în cazuri deosebite.
CEDO este singurul instrument internaţional protector al drepturilor
omului care organizează un control jurisdicţional al aplicării dispoziţiilor sale,
un organ de judecată decide intr-un caz de speţă(al violării dreptului omului)
printr-o decizie obligatoare învestită cu autoritatea lucrului judecat.
Procedura de control cuprinde 3 faze, acceptibilitatea petiţiei, concilierea
şi decizia de fond.
Primele două faze (acceptibilatea şi concilierea) se derulează în faţa
Comisiei Europene a Dreptului Omului, care îl putem califica drept organ
parajurisdicţional. Prin funcţiile sale Comisia este un organ polivalent , ea
exercită funcţii atât judiciare asupra acceptibilităţii petiţiilor diplomatice sau
semidiplomatice când favorizează o reglementare amiabilă cât şi cvazijudiciare
(când emite un aviz asupra fondului afacerii în cazul eşecului concilierii)
Decizia de fond poate reveni fie la organului judiciar (III)-Curtea
Europeană a Dreptului Omului, fie organului politic (IV)- Comitetului de Miniştri
ai Consiliului Euorpei.
1. Acceptabilitatea petiţiei.
Însărcinată cu controlul acceptării plângerilor statale sau individuale introduse
inainte ei, în cadrul unei proceduri contradictorii în mod principal scrisă,
Comisia procedează la filtrarea petiţiilor şi joacă rolul unei veritabile jurisdicţii,
ea adoptă o hotărâre care se impune părţilor reţinând petiţiile acceptat în mod
juridic şi respingîndu-le pe celelalte.
Decizia Comisiei asupra acceptabilităţii petiţiei trebuie să fie motivată şi
este în principiu definitivă
Dreptul de recurs individual este deschis la trei categorii de petiţionare.
(art 25). Orice persoană fizică fără deosebire de naţionalitate de rezidenţă, de
starea socială sau de capacitatea sa poate înainta o cerere la de recurs
împotriva unui stat (instanţa judecătorească) parte la convenţie. Această
deschidere largă a dreptului de recurs este favorizată de către acordul
European din 6 Mai 1969 care dă diverse imunităţi şi facilităţi persoanelor
particulare la procedurile în faţa Comisiei Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Petiţionarul individual trebuie să fie victimă unui violări a drepturilor
garantate şi trebuie deci să aibă un interes personal de a acţiona (spre
deosebire de petiţionarul statal). Convenţia mai stabileşte şi careva reguli în
ceea ce priveşte conţinutul petiţiei. Ea nu trebie sa fie incompatibilă cu
dispoziţiile convenţiei să nu fie abuzivă şi mai ales să nu fie în mod manifestat
rău fondată. Petiţia abuzivă este cea care un alt scop decât cel al Convenţiei
sau care arată o utilizare frivolă a dreptului la recurs.
Defectul manifestat de fundament prevede o extensiune sensibilă a
conceptului acceptibilităţii la un examen preliminar al corectudinii fundamentării
petiţiei individuale.
O condiţie esenţială a acceptării cererii este epuizarea căilor de recurs
interne. Această regulă ilustrează caracterul complimentar în raport cu dreptul
intern al dispozitarului european de protecţie şi în primul rând al sesizării
comisiei. După o jurisprudenţă constantă a comisiei regula art 26 se fondează
pe necesitatea de a da mai întâi statului pârât facultatea de a remedia situaţia
legitioasă prin propriile sale recurse şi în ordinea sa judiciară internă. Condiţia
epuizării căilor de recurs interne îşi găseşte prelungirea în obligaţia statului de
a oferi indivizilor căi de recurs efective în faţa instanţelor naţionale.
Probarea epuizării căilor de recurs interne este pusă în sarcina
petiţionarului.
Condiţia de epuizare a căilor de recursivitate se cere pentru petiţiile
individuale ca şi pentru petiţiile statale cu excepţia cazurilor petiţiilor statice
relative nu la cazuri individuale de valoare ci la practiciu administrative
incompatibile cu Convenţia.
Prin obligaţia de ase epuiza căile de recurs se subînţelege de afacere
un uz normal al recursurilor utile. Uzul normal implică faptul ca doar non-
utilizarea unui recurs esenţial antrenează inacceptibiltatea petiţiei.

2. Concelierea
O dată ce petiţia a fost acceptată , Comisia este investită de Convenţie
(art28) cu o misiune de conciliere. Ea este cu decizia Curţii sau Comitetului de
Miniştri unul din cele două mijloace prin care se ajunge la reglementarea
Letigiului. In exerciţiul funcţiunii sale Comisia este un organ nou jurisdicţional,
ea trebuie în mod simultan să stabilească faptele şi să faciliteze o
reglementare amiabilă între interese. În caz de eşec al tentativei de conceliere
ea trebuie să facă şi un aviz asupra fondului.
La această etapă Comisia e însărcinată cu stabilirea faptelor procedând
la un examen contradictoriu al petiţiei cu reprezentanţii părţilor. Caracterul
contradictoriu al procedurii permite asigurarea unei anumite egalităţi între părţi
obligând comisia de a proceda la o anchetă, să efectuieze o descindere la
locuri, să viziteze centrele de detenţie, să audieze petiţionarul,, martorul, sau
orice alte persoane (ziarişti, sindicalişti).
Statul pârât trebuie să coopereze cu Comisia şi să faciliteze conducerea
eficace a anchetei cea ce nu înseamnă că uneori nu se ivesc dificultăţi (de
exemplu în afacerea greacă) potrivit art. 28 a Convenţiei Comisia se pune la
dispoziţia celor interesaţi în vederea ajungerii la o reglementare ameabilă a
afacerii. Concilierea intituită de o convenţie îşi găseşte aplicare nu numai în
petiţii elastice ci şi în cele individuale poate duce la veritabile negocieri cu
guvernul statului pârât căruia îi este ce mai adesea resotizant.
În caz de succes al concelierii, Comisia redactează un suport care
definitivează reglementarea amiabilă dându-I un caracter definitiv care este
transmis Comitetului de Miniştri. Astfel, reglementarea amiabilă este un act
compozit care se se analizează ca un acord între părţile la litigiu investit cu
aprobarea Comisiei şi punând capăt procedurii în faţa organelor CEDO,
aceasta însă reflectându-se mai mult la litigiile cu caracter.
În caz de eşec a reglementării amiabile, Comisia trebuie să întocmească
un raport care pune sfârşit procedurii oficiale a concilierii şi deschide o fază
cvazijurisdicţională a procedurii. Comisia în raportul său constată faptele şi mai
ales formulează un aviz asupra punctului de a şti dacă faptele constatate
relevă din partea organelor statului interesat o violare a obligaţiunilor care îi
incubă în termenii Convenţiei. Avizul nu are nici o forţă obligatorie şi nu leagă
nici părţile nici organele de decizie ale Convenţiei, Lui îi lipseşte autoritatea de
lucru judecat.
Transmiterea raportului de la Comisie la Comitetul de Miniştri descide un
termen de 3 luni care permite sesizarea organului de decizie (judecătorul.)
Paralel cu aceasta Comisia are şi posibilitatea să sesizeze în mod direct
Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Deci rezultă ca în sistemul european
de protecţie a drepturilor omului Cuirtea Europeană poate indeplini rolul unui
organ de conciliere dar şi a unui organ de anchetă al cărui determină prin
continuarea procedurii judiciare prin transmiterea dosarului cât Comitetul de
Miniştri sau pentru închiderea lui în cazul impăcării părţilor.
Aceasta din urmă dispune de practic de două posibilităţi. El poate reţine
cauza şi stabili prin votul a două treimi din membri săi dacă a existat sau nu o
încălcare a convenţiei. In caz afirmativ dispune de un termen în care statul
interesat va lua măsuri satisfăcătoare. În caz contrar Comitetul de Miniştri va
putea da curs deciziei sale iniţiale adoptând măsuri corespunzătoare. În acest
caz se va dispune şi publica raportul Comisiei cu privire la speţa respectivă
care până la acesta nu poate fi publicată.
Comitetul de Miniştri a Consiliului Europei are şi posibilitatea de a
transmite cauza Curţii Europene a Drepturilor Omului.

3.Reglementarea juridică

Curtea este un organ jurisdicţional care funcţionează într-o Cameră de 7


judecători, deşi numărul membrilor săi este egal acela al tuturor statelor
membre ale Consiliului Europei. Din camera care va examina plângerea face
parte din oficiu şi judecătorul care este cetăţean al statului căruia I sau adus
criticile privind încălcarea drepturilor omului sau în lipsa acestuia o persoană la
alegerea sa. Numele celorlalţi judecători sunt trase la sorţi înaintea începerii
examinării cauzei.
Deci Curtea poate fi sesizată de Comisia Europeană a Drepturilor
Omului sau de Consiliul de Miniştri dar ea poate fi sesizată şi in mod direct de
către un stat parte la Convenţie, sau chear de către statul al cărui cetăţean a
fost victima unor încălcări.
Caracterul contradictoriu al procedurii poate să lipsească în afacerile
individuale din moment ce individul petiţionar nu poate sesiza în mod direct
Curtea şi avea calitate de parte. Practica Comisiei şi a Curţii au corectat în
mod îndrăzneţ această analogie.
Înainte individul a fost asociat indirect la procedură prin intermediul delegaţiilor
Comisiei care să poată prezenta Curţii observaţii scrise făcute de petiţionar pe
raportul comisiei.
De la intrarea în vigoare a noului regulament interior al Curţii de la 1
Ianurie 1983 individul poate participa direct la procedura în faţa Curţii, fie că un
Consiliu asigură apărarea intereselor sale fie că este autorizat să se apare el
însuşi
Egalitatea armelor caracteristică unui proces echitabil potrivit
jurisprudenţei europene, tinde de a asigura intre stat şi individ lărgirea dreptului
petiţionarului individual de a se sesiza Curtea. Această apare ca o prelungire
naturală în acelaşi timp a dreptului de recurs individual în faţa comisiei şa a
acestei evoluţii procedurale.
Comisia practică li ea la proces fiind delegată şi reprezentată de o
persoană desemnată din rândul membrilor săi dar nu are calitate procesuală
atribuţia sa fiind de a asista Curtea în calitate de apărător al interesului public.
Procedura în faţa Curţii comportă două faze
a)faza scrisă în cadrul căreia părţile şi Comisia depun memorii şi concluzii
b)faza orală în cursul căruia speţa este examinată în prezenţa părţilor şi a
delegatului Comisiei, sentinţele fiind publice cu excepţia cazurilor când Curtea
Supremă decide altfel. Examinând pe fond Curtea va decide în legătură cu
încălcările despre care se administrează să stabilească dacă a existat sau nu
a exista o încălcare. În cazul care a depistat că nu a exista o încălcare a
prevederilor Convenţiei există de asemenea două situaţii. I primul rând există
situaţii în care dreptul intern, al ţării în cauză nu permite decât intr-un mod
imperfect separarea consecinţelor încălcărilor caz în care Curtea va acorda
celui prejudecat o satisfacţie echitabilă. În situaţia când dreptul intern al statului
permite înlăturarea consecinţelor încălcării statutului respectiv va da urmare
prin mecanismele sale intersatisfacerea cererii persoanei prejudiciare.
Hotărârile curţii Europene a Dreptului Omului trebuie s-o fie motivate,
dacă nu exprimă în totalitate părerea judecătorilor care au participat la
dezbaterea cauzei se va face o menţiune despre opiniile proprii, fiecare
judecător trebuie să anexese o expunere corespunzătoare privind părerea sa
proprie)separată sau individuală) De asemenea hotărârea Curţii este definitivă
nerecurabilă şi obligatorii pentru părţi.
Conform art53 a Convenţiei Înaltele părţi contractuale se angajează să
se conformeze deciziilor Curţii în litigiile la care sunt parte. Astfel prin
hotărârea luată asupra statului condamnat apasă o simplă obligaţiune de
rezultat, el trebuie să ia măsurile potrivite pentru a pune capăt violării
constatate şi pentru a şterge consecinţele dar are libera alegere de a da
mijloacelor necesare pentru ajunge la acest rezultat cum ar fi abrogarea sau
modificarea legislaţiei sale depăşind cazul de speţă
De asemenea hotărârea Curţii nu este succesibilă de contestaţie sau
modificare dar face parte a obiectului unei cereri de interpretare sau în
revizuire de la un stat parte sau de al Comisia adresată Curţii însăşi.
Prima procedură utilizată o singură dată în afacerea Rungasen are ca obiect
de a face să se aprecieze de către Curte.
Sensul şi importanţa uneia din deciziile sale anterioare dar nu trebuie să
adaoge nimic la lucrul judecat. A doua nici odată pusă în aplicaţii nu poate fi
declanşată decât în cazul descoperirii unor fapte noi de natură a repune in
cauză decizia dată.
In fine, referindu-ne la impactul extinderii cooperării
internaţionale(inclusiv şi activitatea organelor judiciare internaţionale) a statelor
în domeniul drepturilor omului considerăm necesar de subliniat că
recunoaşterea şi consacrarea acestor drepturi prin documente internaţionale a
a avut o influenţă benefică contribuind la perfecţionarea legislaţiilor naţionale.
Pe de altă parte aceasta a făcut posibil să fie valorificate la maxim ideile de
libertate şi demnitate , să fie simulată opoziţia faţă de regimurile totalitare.
Relaţiile dintre mijloacele naţionale şi cele internaţionale de protecţii a
drepturilor omului au adus la elaborarea unor noi documente internaţionale
garantând protecţia omului şi a drepturilor sale a asimilat apariţia unor
importante acte legislative. Aceasta din urmă a contribuit la rândul lor de tot o
mai puternică recunoaştere în viaţa internaţională a principiilor respectării
drepturilor omului inclusiv şi cele a procesului penal în special dreptul de
apărare.

Încheiere
În procesul penal al oricărui stat de drept unul din principiile esenţiale ce
stă la baza legalităţii şi democraţiei îl constituie cel al asigurării dreptului la
apărare.
Acest principiu este cunoscut de mai demult, dar nu era pus în aplicare
îndeajuns purtînd un caracter pur formal. Însă, odată cu crearea cărorva
organisme internaţionale guvernamentale, în special Organizaţiei Naţiunilor
Unite la unul din principalele obiective de activitate îl constituia tendinţa de
excludere din procesul penal existent în State în acea perioadă, a tuturor
elementelor ce contravin unui proces echitabil, al unui stat de drept.
Această tendinţă a căpătat proporţii odată cu adoptarea a unui şir de
acte internaţionale ca: Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale amendată prin protocoalele Nr.3, 5, 8 şi 11, adoptată
la Roma la 4 noiembrie 1950ş Actul Final de la Helsinki din 1975,
Documentele de la Viena din 1986, Carta de la Paris din 1990, Declaraţia de la
Copenhaga din 1992 ş.a.
După proclamarea independenţei şi suveranităţii Republicii Moldova
organele abilitate au atras o mai mare atenţie asupra principiilor ce stau la
baza unui stat democratic, în special cele ce se atribuie la înfăptuirea
procesului penal, unul dintre care este şi asigurarea dreptului la apărare. Acest
principiu îşi trage originea din înaltele valori umanistice pe care le are omul, în
special pe conceptul că nici o persoană nu va fi pedepsită pînă cînd vinovăţia
sa nu va fi dovedită în mod legal în cursul unui proces public. Acest lucru fiind
posibil numai prin asigurarea reală a garanţiilor necesare apărării lui.
Luînd în consideraţie importanţa primordială pe care o are, principiul dat
a fost stabilit în Constituţia RM din 29 iulie 1994 şi alte acte normative
subordonate ei.
Prezenta lucrare dezvăluie amănunţit principiul asigurării dreptului la
apărare dînd o caracteristică amplă a tuturor aspectelor în fiece fază a
procesului penal, deoarece în orice stat bazat pe drept procesul este
fundamentat si pe principiul contradictorităţii, adică atît învinuirea cît şi
apărarea au aceeaşi intensitate.
În capitolul întîi am încercat să dau o analiză principiului dat din punct de
vedere istoric, să determin obiectul şi principalele criterii a apărării, m-am
referit la unele aspecte psihologice şi etice legate de înfăptuirea apărării.
Capitolul doi a fost îndreptat în determinarea modalităţilor şi procedurii
de aplicare a principiului asigurării dreptului la apărare în faza urmăririi penale,
în special momentul apariţiei dreptului la apărare, drepturile ce le are bănuitul
sau învinuitul la această etapă, scopul şi tactica activităţii apărătorului în
urmărirea penală.
Capitolul trei a fost îndreptat la studierea principiului dat în procesul
examinării cazului în instanţa judecătorească, în fiecare fază aparte a
dezbaterilor judiciare inclusiv în procesul de atac a sentinţelor.
În sfîrşit, conţinutul ultimului capitol a fost îndreptat la realizarea
principiului realizării dreptului la apărare pe plan internaţional, adică
posibilitatea apărării drepturilor şi intereselor legitime în organismele
internaţionale în situaţia cînd toate căile de ofat de ordin intern au fost
epuizate.
Problema asigurării dreptului la apărare în procesul penal a fost
cercetată de Avrahom I, Motovilovcher I., Alexeev M., Boicov A., Lucaşevici V.,
Strogoreici N. şi de mulţi alţii. Necătînd la aceasta şi la tranziţia statului nostru
de la un stat totalitar la unul democratic, multe probleme legate de acest
principiu au fost cercetate incomplet sau în genere nu au fost studiate.
Ridicarea eficacităţii apărării necesită lărgirea şi colaborarea comună a
practicii şi ştiinţei juridice. Această cerinţă poate fi realizată în diferite
modalităţi. În primul rînd în direcţia studierii bazelor legale ale activităţii
subiectelor procesului penal. În al doilea rînd pe calea elaborării ştiinţifice şi de
perfecţionare a normelor legislaţiei procesual penale în privinţa apărării. În al
treilea rînd – este necesar activitatea şi colaborarea comună intecţiilor apărării.
Rezultatele respectării acestor reguli vor contribui la o mai bună realizare şi
asigurare a principiului garantării dreptului la apărare.
Astfel, prin această lucrare am încercat să atrag atenţia asupra cărorva
probleme ce ţin de aplicarea şi asigurarea dreptului la apărare ca principiu de
bază a dreptului procesual penal.
Procedura penală a Republicii Moldova se bazează pe principiul
garantării dreptului la apărare, însă el e pus în aplicare insuficient, asupra cărui
fapt ar trebui să intervină atît teoreticienii cît şi practicienii în domeniu.
Literatura

I Acte Normative
1. Declaraţia universală a drepturilor omului
2. Convenţia Consiliului Europei pentru apărarea drepturilor omului şi
libertăţilor fundamentale amendată prin protocoalele Nr 3, 5, 8 şi 11
adoptată la Roma la 4 Noiembrie 1950 în vigoare de la 3 septembrie 1953
pentru Republica Moldova de la 1 februari 1998.
3. Constituţia Republicii Moldova
4.Codul penal al Republicii Moldova
5. Codul de procedură penală a Republicii Moldova
6. Legea cu privire la avocatură din 13 Mai 1999 în vigoare din 9
septembrie 1999.
II Practica judiciară
1.Hotărîrea plenului curţii supreme de justiţie cu privire la practica
aplicării legilorpentru asigurarea dreptului la apărare în procedura penală
a bănuitului înviunuitului şi inculpatului din Buletinul Curţii Supreme de
Justiţie a Republicii Moldova Nr 1 1999.
2.Dosarul Nr.99011450/99 din Procuratura secturului Centru Mun.
Chişinău
3. Dosarul Nr.99012311/99 din Procuratura secturului Centru Mun.
Chişinău
4. Dosarul Nr.990815507/99 din Procuratura secturului Centru Mun.
Chişinău
5. Dosarul Nr.99010559/99 din Procuratura secturului Centru Mun.
Chişinău.
6. Dosarul Nr. 95030226 din Judecătoria sectorului Buiucani, mun.
Chişinău.
7. Materialul Nr 83pl 200 Procuratura secturului Centru Mun. Chişinău
8. Demersul avocatului Munteanu P.
9. Demersul avocatului P. Petrenov.
III Bibliografie
1. Адаменко В. Д. Сущность и предмет защиты обвиняемого,
Томск, 1983.
2. Adamescu Ioan Dreptul omului (concept, legislaţie, practica
statelor), Timişoara, 1994.
3. Алексеева Л. Б. Уголовный процесс, Москва, 1995.
4. Баран С., Постух Х. Много ли прав у защиты? Советская
юстиция, 1991, нр.1.
5. Бойков А. Д. Этика и професиональность защиты по
уголовным делам, Москва, 1978.
6. Duculescu V. Protecţia juridică a drepturilor omului, Bucureşti 1994.
7. Елемисов Г. Б. Юридическая защита прав и законных
интересов, Алма-Ата, 1979.
8. Еникеев М. И. Основы общей и юридической психологии,
Москва, 1997.
9. Фаткулин Ф. Н. Обвинение и защита по уголовным делам,
Казань, 1976.
10. Фиолевский Д. П. Конституционное право на защиту, Киев,
1988.
11. Варфоломеев Т. В. Криминалистика и профессиональная
деятельность защиты, Киев, 1987.
12. Либус И. А. Об эфективности деятельности защитника в
стадии предварительного следствия, Ташкент, 1971.
13. Lazer C. M. Drepturile omului. Culegere de documente
internaţionale, Cimişlia, 1996.
14. Левин, Огнев Защитник в Советском суде, Москва, 1960.
15. Лубшев Ю. Ф. Адвокат в уголовном деле, Москва, 1997.
16. Лютер И. Право обвиняемого на защиту, Москва, 1983.
17. Николаева Т. П. Деятельность защитника на судебном
следствие, Саратов, 1987.
18. Перлов И. Д. Право на защиту, Москва, 1969.
19. Полшком М. И. Обязоность участия в советском уголовном
процессе, Москва, 1987
20. Резник Г. М. Право на защиту, Москва, 1966.
21. Саркисянц Г. П. Процессуальное положение защиты, Ташкент,
1977.
22. Саркисянц Г. П. Участие защитника в кассационной,
надзорной инстанциях и при исполнение приговора, Ташкент,
1965.
23. Tiberiu Dan protecţia penală internaţională, Bucureşti, 1996.
24. Торяников А. Г. Адвокат в уголовном процессе, Москва, 1987.
25. Царев В. М. Эфективность участия защитника в доказовании
на предварительном следствии, Красноярск, 1990.
26. Цыпкин А. Л. право на защиту в кассационном и надзорном
производстве и при исполнение приговора, Саратов, 1995.
27. Шешуком М. П. Участники процесса на предварительном
следствии, Рига, 1988.

SCHEMA PROCEDURII INSTITUITE de CEDO


1) FAZA INIŢIALĂ

Petiţie Petiţie statală


individuală (art. 25)

Comisie

Notă: Acceptabilă
(III) CurteaBaraj
(II) de sesizează
Stabilirea
(art.46) (I) Examinarea
prin (IV)
Inacceptabilă
Comitetul
Reglementare de miniştri
Competenţa
comisie sau
Raport facultativă
faptelor
stat
Hotărâre
Eşec în
(art.şi termen
38) Schema
acceptabilităţii
de trei (art. nr. 3 (Adamescu,
amiabilă
Decizie pag.93)
(art. 30)1)
calificare (art.29) sfârşitul 32(art.
(art. cazului
parg.32)
Sfârşitulconcelierea
cazului (art.48)
luni (art. 32) 26 şi 27) 2) FAZA FINALĂ
sfârşitul cazului
Schema nr. 1

Funcţia apărării

Apărare Apărare efectuată de Apărare efectuată


Apărare efectuată dede
efectuată Apărare efectuată de de persoane ce
către reprezentanţii
Apărare
învinuit obligatorie
apărător persoane
organizaţiilor Apărareposedă
speciale
obşteşti facultativă
licenţă
Schema nr. 1

Obiectul apărării
individului

Interesele Drepturile subiective


subiective încălcate

Interesele Interesele Drepturile Drepturile


subiective Obiectul dreptului
subiective subiective real subiective
încălcate legale la apărare încălcate fictiv
încălcate
DEMERSURI

Spre soluţionarea Spre soluţionarea


întrebărilor ce apar pe pricinii în general
Spre realizarea directă caz Schema nr.2
a drepturilor indicate Pentru realizarea cărora e
Sunt îndreptate spre
necesar şi indicare Se bazează pe
de lege
împrejurărilor de fapt ce probelor
prezentarea materialele existente
dovedesc acest drept noi