EPURAREA APELOR

1. INTRODUCERE

Calitatea apelor este cel mai mult afectată de deversarea de către om de ape uzate. Prin urmare,
principala măsură practică de protecţie a calităţii apelor de suprafaţă este să epurăm apele uzate,
subiect ce face obiectul prezentei broşuri, a 4-a din seria ECOAQUA.

Primul pas spre epurare este colectarea apelor uzate, care se face prin sisteme de canalizare. ele
sunt mai simple la poluanţi industriali, dar foarte vaste şi complicate în cazul canalizării localităţilor,
deoarece trebuie să preia ape uzate fecaloid-menajere de la un foarte mare număr de surse - toate
chiuvetele, WC-urile, cadele de duş sau baie etc. Se mai adaugă canalele ce preiau apele pluviale.
Apele acestea trebuie apoi conduse la staţia de epurare, de unde apoi de regulă sunt restituite în
emisar, de obicei un râu. În final vom vedea o serie de reglementări în domeniu, pentru a înţelege mai
bine problema epurării apelor.

2. CANALIZAREA

2.1 Generalităţi despre canalizări

La densităţi foarte reduse de populaţie nu e nevoie de latrine şi canalizări, câmpurile şi pădurile

servind ca pentru orice animal drept loc de defecare şi urinare. Asemenea condiţii erau cândva peste
tot pe glob, dar treptat s-au redus încât astăzi se mai întâlnesc numai în zone montane sau deşertice
sau polare. În rest e nevoie de un sistem organizat.

Primele canalizări se pare că au fost făcute acum 5000 de ani la Mohenjo-Daro, pe valea Indusului. În
Roma antică, celebra cloaca maxima deservea 1 milion de locuitori. Canale romane sunt şi astăzi în
uz, fiind tehnic excelent executate dar nefăcând pe atunci decât să deverseze apele uzate din oraşe în
emisar (râu sau mare) mai aval. În evul mediu situaţia în oraşele europene era dezastruoasă, fecalele
fiind aruncate pe stradă, în cel mai bun caz în şanţul din mijlocul străzii.

În zilele noastre în ţări dezvoltate există sisteme performante de canalizare şi în mediul rural, în
schimb în meri oraşe din lumea a treia fecalele sunt în continuare depuse pe stradă, unde sunt spălate
de ploi, consumate de porci sau câini sau uscate de soare şi transformate în praf. De exemplu în
Mexico CIty o mare parte din praful din atmosferă este de fapt format din fecale umane uscate.
Consecinţele asupra sănătăţii publice sunt pe măsură de grave.

În zone rurale cu climat nu foarte rece şi nu prea umed se pot folosi cu succes sisteme de tancuri
septice cu câmpuri de absorbţie pe sol. Mai sigure dar mai scumpe sunt tancurile septice închise, care
se vidanjează periodic şi se transportă întreg conţinutul la o staţie de epurare, sau se face sistem
centralizat de canalizare ca în mediul urban. O soluţie ieftină hibridă este combinaţia între tanc septic
care să reţină numai componenta solidă a apelor uzate fecaloid-menajere şi canalizare centralizată
dar care să colecteze şi să ducă la staţia de epurare numai componenta lichidă. Avantajele unui astfel
de sistem sunt că tancul septic trebuie golit mult mai rar iar sistemul de canalizare se poate realiza cu
ţevi de diametre mult mai mici şi deci cu costuri reduse.

2.2 Structura unei reţele de canalizare

Există diverse variante constructive, soluţii tehnice, de design şi de material folosit la canale.
Majoritatea conductelor de canal sunt la noi din ciment sau azbociment, iar marile colectoare au
structuri diverse, unele armate sau de metal, fiind adevărate tunele. Există însă principii comune şi
variante larg folosite.
În mod tipic, în interiorul clădirilor sistemul începe cu sifoane la chiuvete, WC-uri, pisoare, cade de duş
sau baie, canale la nivelul podelei etc. Aceste converg gravitaţional spre subsolul clădirii de unde trec
în exterior spre racordul cu reţeaua publică de canalizare

Canalele pentru ape pluviale au deschideri spre străzi, curţi şi alte spaţii. Ele sunt laterale în rigole sau
orizontale, acoperite cu grătare. În interiorul puţului se montează dispozitive care să împiedice intrarea
de gunoaie şi eventual şi emanarea de mirosuri, având astfel canal cu găleată sau cu găleată şi sifon.
Găleata reţine corpurile solide şi se goleşte periodic.

Structura unei reţele de canalizare este arborescentă: canalele de racord converg în canale colectoare
secundare ce se reunesc în colectoare principale, ce se termină sau ar trebui să se termine la staţia
de epurare.

Reţelele au şi guri pentru vizitare, care să permită accesul pentru control şi întreţinere.

Canalele pot fi curăţate prin diverse tehnici: Spălare cu presiune ridicată, curăţare cu dragă cu lanţ sau
cablu; curăţare cu vehicule speciale....

Construcţia sistemului de canalizare trebuie să asigure o perfectă etanşeitate, o netă separare de

reţeaua de alimentare cu apă (cu care nu trebuie să vină în contact şi în nici un caz să nu treacă
deasupra ei) ca să se evite orice posibilă contaminare. Trebuie să fie cădere suficientă, coturi nu prea
strânse, adâncime corespunzătoare ca să nu apară iarna îngheţ şi dimensionările (diametre) adecvate
ca să permită preluarea întregului debit, să nu se ajungă la blocaje şi refulări la exterior pe străzi sau
şi mai rău în interiorul clădirilor.

2.3 Problema canalizării apelor pluviale

O mare problemă în zonele urbane o constituie apele pluviale. Uneori sunt colectate de sisteme de
canalizare distincte şi deversate direct în emisar - de regulă râul care trece prin / pe lângă localitatea
în cauză. Dar ele sunt mai mult decât nişte simple ape de şiroire încărcate cu suspensii.... De pe străzi
ele se încarcă cu reziduuri petroliere şi de uleiuri, plumb de la combutibili, particule din abrazarea
cauciucurilor şi discurilor de frână ale automobilelor etc. şi deci sunt suficient de poluate încât să
necesite de fapt epurare în staţia de epurare orăşenească la fel ca alte ape uzate.

În alte cazuri ele sunt colectate împreună cu apele uzate fecaloid-menajere sau alte asemenea ape
puternic poluate, şi ajung în comun în staţiile de epurare. La ploi puternice însă, se generează debite
cărora nici o staţie de epurare nu le-ar putea face faţă, şi se ajunge ca volume mari de ape uzate să
fie deversate direct în râurile apropiate, scurtcircuitând staţia de epurare, obţinând deci un efect şi mai
grav decât dacă numai apele pluviale ar fi fost deversate neepurate în emisar.

Soluţii s-au încercat mai multe. Unele oraşe au cheltuit imens pentru a construi rezervoare uriaşe
pentru apele pluviale unde să se colecteze în timpul ploilor torenţiale debitele ce nu pot fi preluate de
staţiile de epurare şi să fie apoi treptat epurate în perioadele fără precipitaţii.

Mai logic şi ieftin este să se caute rezolvări cât mai aproape de cauzele fenomenului, nu d efecte, şi
anume reducerea debitului apelor uzate pluviale ce ajung în canalizare, fie pe ansamblu, fie cel puţin
întârzierea lor pentru a evita debit de vârf.

Reducerea permanentă se obţine prin reducerea suprafeţelor sigilate (impermeabilizate) din zonele
urbane şi mărirea celor de pe care apa se poate infiltra în sol în loc să se scurgă în sistemul de
canalizare. Astfel în locul asfaltului sau altor materiale impermeabile se pot pune pe trotuare, pieţe,
parcaje şi chiar străzi pavaje din materiale poroase, permeabile la apă, ce permit o anumită infiltraţie.
Această soluţie deja se răspândeşte tot mai mult, deşi motivaţia este adesea uşurinţa desfacerii ei în
caz de apariţia necesităţii unor săpături (acces la conducte, cabluri etc.) şi nu din motive de ape. Alte
soluţii sunt încă puţin răspândite, deşi sunt fezabile: Grilaje de metal, beton sau material plastic, în loc
de asfalt, pe zonele de parcaj şi alte suprafeţe, chiar pietriş în loc de asfalt pe alei şi diverse drumuri,
intercalarea în şanţuri şi rigole de zone înierbate sau de gropi şi alte elemente ce favorizează
infiltraţia; conducte poroase sau perforate pentru apele pluviale, intercalarea de cisterne şi rezervoare
pentru apele din parcaje şi de pe acoperişuri şi conducerea acestor ape, alături de cele stradal unde
diferenţele de nivel permit, spre paturi de infiltrare, ochiuri de apă sau bazine din parcuri şi zone verzi
urbane, colectarea în cisterne şi recircularea în scop menajer, de stropire a spaţiilor verzi sau în alte
scopuri a apelor pluviale etc.

Întârzierea afluxului spre canalizare a apelor meteorice se fac prin creşterea rugozităţii suprafeţelor de
recepţie şi colectare şi scăderea utilizării de materiale ce favorizează o curgere rapidă: Înierbarea
rigolelor şi şanţurilor colectoare sau dispunerea de pietriş în ele, intercalarea de fâşii de iarbă,
minigropi şi alte adâncituri, realizarea de acoperişuri plate eventual cu gazon sau pietriş, sau chiar
inundarea temporară a acoperişului plat prin limitatoare de debit la sistemul de scurgere, utilizarea de
materiale cu microcreste şi microşanţuri pentru acoperiş şi citerne pentru a întârzia curgerea apei etc.
De asemenea se pot intercala la scurgerile de pe acoperişuri şi parcări cisterne pentru colectarea şi
stocarea temporară a apelor pluviale şi se pot realiza prelungiri ale căilor de scurgere pentru o parte
din ape, ca ele să se descarce succesiv în canalizare şi deci să se evite debitul "de vârf".

3. EPURAREA APELOR UZATE

3.1 Istoric şi evoluţie

Primele staţii de epurare au apărut în Anglia în secolul XIX. Iniţial s-au realizat canalizări, care au
rezolvat problema epidemiilor hidrice, dar au făcut din Tamisa un râu mort ce degaja miros pestilenţial,
încât în geamurile parlamentului au trebuit atârnate cârpe îmbibate cu clorură de calciu. Abia atunci s-
a trecut la realizarea de staţii de epurare. Tot în Anglia s-au pus bazele monitoringului. Parametrul
"consum biochimic de oxigen" CBO5 a fost introdus în 1898 şi a fost conceput în concordanţă cu
realităţile englezeşti - temperatură de 200C, timp de rezidenţă în râu 5 zile, tip de poluare
predominantă fiind cea fecaloid-menajeră...

În SUA, în 1984 existau 15438 de staţii de epurare care deserveau o populaţie de 172205000
locuitori, adică 73,1% . Procentul de epurare a apelor din punct de vedere al încărcării organice
măsurate prin CBO5 a fost de 84% iar din punct de vedere al suspensiilor de 86,3%. Pentru anul 2005
se prevede atingerea unui nivel de 16980 de staţii de epurare care să deservească 243723000
locuitori, adică 86,6% . Procentul de epurare a apelor din punct de vedere al încărcării organice
măsurate prin CBO5 e planificat să atingă 89,9% iar din punct de vedere al suspensiilor de 88,9%.

În SUA tot mai puţine ape uzate după epurare se descarcă din nou în emisar. Se infiltrează în sol sau
se utilizează pentru irigaţii, în industrie, pentru recreere (lacuri), pentru piscicultură, şi chiar ca sursă
de apă potabilă, după descărcare în lacuri sau injectare în sol sau chiar direct, dar cu supunere la
preparare avansată. De exemplu în SUA se utilizează ape uzate la prepararea de apă potabilă în
oraşe ca Palo Alto, Denver, El Paso şi chiar Washington DC! Aceasta e destul de scumpă, dar totuşi
mai ieftină decât desalinizarea apei marine de exemplu, de aceea tehnologia se răspândeşte în ţări
arabe şi africane...

3.2 Principiul constructiv al unei staţii de epurare a apelor uzate

Deşi diferă prin dimensiuni şi tehnologii folosite, cea mai mare parte a staţiilor de epurare a apelor
uzate orăşeneşti au o schemă constructivă apropiată. Există şi unele realizate pe verticală, tip turn,
dar majoritatea sunt pe orizontală. Ocupă relativ mult teren, dar o parte din instalaţii se pot realiza în
subteran, cu spaţii verzi deasupra.

Distingem o treapta primară, mecanică; o treaptă secundară, biologică; şi la unele staţii (deocamdată
nu la toate!) o treapta terţiară - biologică, mecanică sau chimică.

Treapta primară constă din mai multe elemente succesive:

· Grătarele reţin corpurile plutitoare şi suspensiile grosiere (bucăţi de lemn, textile, plastic, pietre etc.).
De regulă sunt grătare succesive cu spaţii tot mai dese între lamele. Curăţarea materiilor reţinute se
face mecanic. Ele se gestionează ca şi gunoiul menajer, luând drumul rampei de gunoi sau
incineratorului...
· Sitele au rol identic grătarelor, dar au ochiuri dese, reţinând solide cu diametru mai mic.

· Deznisipatoarele sau decantoarele pentru particule grosiere asigură depunerea pe fundul bazinelor
lor a nisipului şi pietrişului fin şi altor particule ce au trecut de site dar care nu se menţin în ape liniştite
mai mult de câteva minute. Nisipul depus se colectează mecanic de pe fundul bazinelor şi se
gestionează ca deşeu împreună cu cele rezultate din etapele anterioare, deoarece conţine multe
impurităţi organice.

· Decantoarele primare sunt longitudinale sau circulare şi asigură staţionarea apei timp mai
îndelungat, astfel că se depun şi suspensiile fine. Se pot adăuga în ape şi diverse substanţe chimice
cu rol de agent de coagulare sau floculare, uneori se interpun şi filtre. Spumele şi alte substanţe
flotante adunate la suprafaţă (grăsimi, substanţe petroliere etc.) se reţin şi înlătură ("despumare") iar
nămolul depus pe fund se colectează şi înlătură din bazin (de exemplu cu lame racloare susţinute de
pod rulant) şi se trimite la metantancuri.

Treapta secundară constă şi ea din mai multe etape:

· Aerotancurile sunt bazine unde apa este amestecată cu "nămol activ" ce conţine microorganisme
ce descompun aerob substanţele organice. Se introduce continuu aer pentru a accelera procesele
biochimice.

· Decantoarele secundare sunt bazine în care se sedimentează materialele de suspensie formate în

urma proceselor complexe din aerotancuri. Acest nămol este trimis la metantancuri iar gazele (ce
conţin mult metan) se folosesc ca şi combustibil de exemplu la centrala termică.

Treapta terţiară nu există la toate staţiile de epurare. Ea are de regulă rolul de a înlătura compuşi în
exces (de exemplu nutrienţi- azot şi fosfor) şi a asigura dezinfecţia apelor (de exemplu prin clorinare).
Această treaptă poate fi biologică, mecanică sau chimică sau combinată, utilizând tehnologii clasice
precum filtrarea sau unele mai speciale cum este adsorbţia pe cărbune activat, precipitarea chimică
etc. Eliminarea azotului în exces se face biologic, prin nitrificare (transformarea amoniului în azotit şi
apoi azotat) urmată de denitrificare, ce transformă azotatul în azot ce se degajă în atmosferă.
Eliminarea fosforului se face tot pe cale biologică, sau chimică.

În urma trecerii prin aceste trepte apa trebuie să aibă o calitate acceptabilă, care să corespundă
standardelor pentru ape uzate epurate. Dacă emisarul nu poate asigura diluţie puternică, apele
epurate trebuie să fie foarte curate. Ideal e să aibă o calitate care să le facă să nu mai merite numite
"ape uzate" dar în practică rar întâlnim aşa o situaţie fericită. Pe de o parte tehnologiile de epurare se
îmbunătăţesc, dar pe de altă parte ajung în apele fecaloid-menajere tot mai multe substanţe care nu
ar trebui să fie şi pe care staţiile de epurare nu le pot înlătura din ape.

În final apa epurată este restituită în emisar - de regulă râul de unde fusese prelevată amonte de oraş.
Ea conţine evident încă urme de poluant, de aceea este avantajos ca debitul emisarului să fie mare
pentru a asigura diluţie adecvată.

Alte soluţii propun utilizarea pentru irigaţii a apelor uzate după tratamentul secundar, deoarece au un
conţinut ridicat de nutrienţi. Acest procedeu e aplicabil dacă acele ape nu conţin toxice specifice peste
limitele admise şi produsele agricole rezultate nu se consumă direct. În acest caz nu mai este
necesară treapta a III-a şi nu se mai introduc ape în emisar (fapt negativ din punct de vedere al
debitului dar pozitiv pentru calitate, deoarece apele epurate nu sunt niciodată cu adevărat de calitate
apropiată celor naturale nepoluate antropic). Se experimentează şi utilizarea apelor uzate ca sursă de
apă potabilă, desigur cu supunerea la tratamente avansate de purificare.

Nămolul din decantoarele primare şi secundare este introdus în turnuri de fermentaţie, numite
metantancuri. De obicei sunt rezervoare de beton armat de mari dimensiuni, unde se asigură
temperatură relativ ridicată, constantă, şi condiţii anaerobe, în care bacteriile fermentează nămolul şi
descompun substanţele organice până la substanţe anorganice, rezultând un nămol bogat în nutrienţi
şi gaze care, conţinând mult metan, se utilizează ca şi combustibil.
3.3 Probleme particular ale epurării apelor uzate

· Staţii de epurare integral biologice

În anumite condiţii de climă se poate folosi şi epurarea biologică cu plante, prin mlaştină / lagună de
epurare, care poate reţine fosfaţii, nitraţii şi agenţii patogeni. Un hectar de stuf de exemplu extrage din
apă anual 10-15 tone de azot, fosfor şi sulf şi peste 150 tone de poluanţi organici!

La Arcata (California) în mod experimental s-a introdus un sistem de epurare exclusiv biologic, cu
plante, într-un sistem de mlaştini şi lacuri. Fezabilitatea pe termen lung şi posibilitatea de a folosi pe
scară largă asemenea tehnologie este deocamdată controversată.

· Preepurarea apelor uzate industriale

Apele uzate industriale au de regulă nivele înalte de încărcare cu poluant şi mai ales au caracteristici
frecvent foarte diferite de cele uzate fecaloid-menajere. De aceea ele nu pot fi epurate direct în staţiile
de epurare orăşeneşti, ci trebuie supuse unui proces de preepurare specifică, adaptată naturii
poluantului sau poluanţilor în cauză, şi apoi eventual descărcate în canalizarea orăşenească şi duse la
staţia clasică de epurare. Se poate face şi o staţie complet separată pentru apele industriale, care să
asigure epurare până la nivelul la care pot fi descărcate legal în emisar (râu de exemplu). O
asemenea staţie complet separată se poate justifica economic la mari întreprinderi...

Ape industriale uzate sunt şi cele ce provin din "spălarea" gazelor, inclusiv a celor de la centralele
termice sau termoelectrice, unde apele încarcă bioxid de sulf, rezultând gaze mai puţin poluante
pentru atmosferă dar ape foarte poluate, ce trebuie epurate.

Uneori apele uzate industriale au încărcări de poluanţi pentru care nu există tehnologie de epurare
adecvată, singura soluţie rămânând în acest caz injectarea profundă.

· Problema nămolului

Din staţiile de epurare rezultă mari cantităţi de nămol. De exemplu în Germania se produc anual peste
100 de milioane de tone de nămol brut! Acesta este în final uscat prin diverse procedee şi poate fi
utilizat ca îngrăşământ agricol sau după caz este transportat la rampa de gunoi şi haldat sau incinerat
sau supus pirolizei. Utilizarea ca îngrăşământ oricum nu se face direct, ci mai întâi trebuie supus unui
proces de "condiţionare" ce poate cuprinde dezinfecţie, adăugare de săruri de aluminiu şi fier, var,
cenuşă, materiale de floculare apoi deshidratare prin presă sau centrifugă....

În ultimul timp în apele uzate ajung tot mai multe metale grele şi alţi poluanţi care fac ca nămolul să fie
toxic şi neadecvat utilizării ca îngrăşământ. În Germania de exemplu doar circa 40% poate fi utilizat în
agricultură.... Alternative sunt folosirea lui ca materie primă la cărămizi speciale şi alte materiale de
construcţii. O practică larg răspândită în trecut şi din fericire abandonată după îndelungi scandaluri a
fost deversarea în ocean a nămolului provenit din staţii de epurare a apelor.

· Metode speciale de epurare a apelor - osmoza inversa

Osmoza a fost descoperită în 1748 iar osmoza inversă mult mai târziu, dar cu vaste aplicaţii. Ea
produce apă curată, chiar prea "curată" (demineralizată) şi se poate folosi pentru epurarea apelor
uzate , preparare de apă potabilă, dar şi în alte scopuri ( producerea gheţii, aplicaţii biomedicale şi de
laborator, în fotografie, industria farmaceutică, cosmetică, electronică şi electrotehnică, zootehnie,
medicină pentru hemodializă, dedurizarea apei pentru centralele termice etc.).

Principiul de funcţionare al procedeului este o membrană semi-permeabilă prin care apa trece foarte
uşor dar alte substanţe mai puţin sau deloc din cauza mărimii moleculei. Punând în contact două
mase de apă cu concentraţii diferite de diverse substanţe, separate prin membrană, la osmoza
normală apa va tinde să traverseze membrana de la soluţia mai diluată către cea mai concentrată
până la egalarea concentraţiilor. Dar dacă pe soluţia mai concentrată se aplică o presiune mare, peste
nivelul celei osmotice produsă de diferenţa de concentraţie, procesul este invers şi apa trece din
soluţia concentrată spre cea diluată, cu alte cuvinte de la cea poluată spre cea purificată.

Stratul de soluţie concentrată care se formează pe suprafaţa membranei trebuie îndepărtat periodic
pentru a preveni astuparea microporilor prin care trec moleculele de apă. În acest sens se poate utiliza
un pre-filtru cu carbon activ pentru reţinerea clorului care poate distruge membrana şi a unui pre-filtru
pentru sedimente care să reţină suspensiile fine. Dedurizarea prealabilă a apei e necesară dacă e
foarte dură.

· Latrinele nu sunt o adevărată rezolvare a problemelor apelor uzate. Multe sunt doar nişte gropi în
pământ de unde dejecţiile se infiltrează în sol şi îl contaminează cu multiple substanţe. Corect ele ar
trebui să aibă bazinele betonate şi să fie vidanjate periodic iar dejecţiile să fie transportate la staţia de
epurare.

· Injectarea profundă - o alternativă la epurare?

O soluţie mai puţin ecologică în locul tratării în staţii de epurare sau alte metode este injectarea
profundă a apelor uzate, în zone şi adâncimi unde nu contaminează surse de apă subterană în uz
curent sau cunoscute. În funcţie de natura poluantului, unele sperăm să îşi modifice sau reducă
conţinutul de poluanţi, dar la majoritatea se speră doar să nu ne deranjeze în următoarele secole sau
chiar milenii, ceea ce nu este deloc o abordare durabilă, dar se practică, la fel ca depozitarea
deşeurilor nucleare puternic radioactive.

Injectarea se face la adâncimi de regulă de 500-2000 metri, cu extreme de la câteva sute de metri
până la peste 4000 de metri. Depinde şi de tipul de rocă / formaţiune geologică în care se injectează,
de regulă nisip, gresie, dolomit sau calcare. Debitul şi presiunea sunt şi ele variabile, iar tipurile de ape
uzate care se injectează sunt de regulă ape grav contaminate şi foarte greu de epurat sau în cantităţi
foarte mari. Categorii de ape uzate injectate profund: ape uzate comunale şi industriale, ape sărate de
la exploatări petroliere, ape utilizate la minerit prin solvire a diverselor minerale (clorură de sodiu,
potasiu, fosfaţi, uraniu, cupru etc.), ape utilizate în procedeul de ardere in situ a combustibililor fosili
(cărbune, şisturi bituminoase...), producere de energie electrică pe baza celei geotermale; ape
radioactive sau încărcate cu substanţe de înaltă toxicitate din industria farmaceutică, chimică etc.; ape
de răcire; ape meteorice colectate de canalizări municipale şi alte structuri. Se practică ţi reinjectare
de ape ne sau puţin uzate din raţiuni hidrogeologice, cum sunt reîncărcarea acviferelor, injecţii de
barare a intruziuni apei sărate în acvifer, injecţii de solide sub formă de suspensie înapoi în golurile de
unde au fost extrase ex. steril înapoi în mine. În SUA, cel mai frecvent au fost injectate ape uzate de
provenienţă din industria chimică, farmaceutică şi petrochimică (55%), rafinării şi industrie extractivă
de gaze naturale (20%), industria metalurgică (7%).