TEMA proiectului: Tradiții și obiceiuri în județul Hunedoara

Cuprins

Argument...............................................................................................................................................3
Capitolul I...............................................................................................................................................4
Județul Hunedoara - zone etnografice...................................................................................................4
1.1 Țara Zarandului.............................................................................................................................4

1.2 Momârlanii din Valea Jiului..........................................................................................................6

Scurt istoric al băștinașilor din Valea Jiului - Momârlanii.......................................................................6

1.3 Ținutul pădurenilor.....................................................................................................................10

Capitolul al II lea Tradiții populare.......................................................................................................19

2.1 Dansul călușarilor din Romos.....................................................................................................19
2.2 Ali-moli.......................................................................................................................................21

2.3 Piţărăi din Valea Jiului................................................................................................................21

Bibliografie...........................................................................................................................................22
 Argument

Am ales ca temă de studiu pentru Proiectul de absolvire ,, Tradiții și obiceiuri în

județul Hunedoara " deoarece mi se pare o tema foarte interesanta de dezbatut, dat fiind
faptul ca in ziua de azi, in domeniul pe care as dori sa il urmez pe viitor, respectiv domeniul
turismului , domeniul economiilor si al marketingului, este o mare nevoie de comunicare si
negocieri, atat pe plan personal cat si la nivel institutional sau national.
Turismul se numără printre cele mai interesante și provocatoare domenii de
activitate, o arie dinamică, în care trebuie de fiecare dată să inovezi, să dai dovadă de
tenacitate și un spirit persuasiv, să anticipezi nevoile consumatorilor, astfel încât să-i atragi de
partea ta. Potenţialul României ca destinaţie turistică este imens.
România dispune de resurse naturale bogate, cum ar fi rezervaţia biodiversităţii
Deltei Dunării, obiectiv al Patrimoniului Mondial UNESCO, parcuri şi rezervaţii acoperite de
păduri virgine, lacuri şi râuri, sate pitoreşti cu arhitectură vernaculară şi peisaje rurale, în care
poate fi observată viaţa tradiţională, o mare ofertă de festivaluri de tradiţii şi folclor şi mituri
din Transilvania, Munţii Carpaţi şi reţeaua hidrografică întinsă. România se remarcă prin
marea diversitate de floră şi faună, numeroase specii fiind unice sau cu cel mai mare număr de
exemplare din Europa. Majoritatea izvoarelor naturale din Europa sunt situate în România şi
pot asigura o mare diversitate de tratamente balneare. Patrimoniul cultural al României este
unic şi divers, cu oraşe medievale, mănăstiri, situri arheologice şi sate fortificate, şase situri şi
arii înscrise în Patrimoniul mondial UNESCO. Ospitalitatea a fost dintotdeauna o
caracteristică esenţială a culturii române. Ţara beneficiază de condiţii naturale deosebite
pentru activităţi turistice, cum ar fi drumeţii, hipism, ciclism şi alpinism
Ca agent de turism va trebui să intermediezi relația dintre consumatori și furnizorii
de servicii turistice, să cunoști în detaliu conținutul ofertelor și al pachetelor promoționale din
piață, să propui strategii de promovare a lor, dar și să te ocupi de rezervări, facturi și
contracte. 
Pentru realizarea lucrãrii sunt necesare cunoștiinţe de la mai multe discipline aflate în strânsă
legătură: Patrimoniu turistic, Marketing, Contabilitate, Oferta de produse și servicii în
agențiile de turism,etc.
Realizarea proiectului are drept fundamente cunoștințele acumulate în cadrul
disciplinelor de specialitate, studierea bibliografiei aferente și utilizarea unei variate serii de
standarde și norme specifice acesteia. Datorita faptelor mai sus relatate, pot spune ca am ales
aceasta tema deoarece consider ca mi se potriveste, fiind interesat pe viitor de o cariera in
domeniul Turism și alimentație, mai exact , Tehnician in turism.

Capitolul I

Județul Hunedoara - zone etnografice

În mod convențional, județul Hunedoara se împarte în șase zone etnografice, definite prin
elemente particulare de cultură și artă populară.
   La nord e Țara Zarandului, regiune bogată în tradiții arhaice, care păstrează încă vechi
meșteșuguri precum dogăritul sau olăritul. În bucătăria zărăndeană se simte savoarea tipică
rețetelor din Apuseni. Deosebit este și modul de construire a bisericilor de lemn de aici, care,
alături de cele din Valea Mureșului formează un grup valoros pentru patrimoniul cultural
românesc. În Valea Mureșului, preparatele culinare au un gust mai rafinat, rețetele vechi
fiind adaptate la ingrediente noi.
   Ținutul Pădurenilor se remarcă prin portul său tradițional, bogat în ornamente, iar
mâncărurile se definesc prin simplitate și gust autentic. În Țara Hațegului, costumele
populare au influențe bănățene, pădurenești sau din mărginimea Sebeșului, iar bisericile de
piatră sunt o moștenire culturală valoroasă pentru tot spațiului transilvănean. Bucatele
hațegane au gust puternic și condimentat.
   În Ținutul Orăștiei, străvechi pământ încărcat de istorie, gastronomia locală se bazează pe
ingrediente naturale și urmează rețete din timpuri foarte vechi. În sud, Valea Jiului formează
o zonă etnografică proprie, în care cultura culinară este influențată de ocupația de bază a
jienilor, păstoritul, preparatele din lapte și carne de oaie fiind preferate. 
    Dincolo de tradiții, obiceiuri sau elemente de artă populară, avuțiile cele mai de preț ale
acestor ținuturi sunt oamenii prin care aceste comori sunt transmise și generațiilor viitoare.
Județul Hunedoara are pe teritoriul său monumente istorice și naturale care se bucură de
recunoașterea UNESCO: Parcul Național Retezat, locul care adăpostește cel mai întins lac
glaciar din România -Lacul Bucura, dar și pe cel mai adânc – Lacul Zănoaga; Geoparcul
Internațional UNESCO Țara Hațegului, membru în Rețeaua Globală a Geoparcurilor și în
Rețeaua Europeană a Geoparcurilor; Complexul de Cetăți Dacice din Munții Orăștiei din care
face parte și Sarmizegetusa Regia, fosta capitală a regatului dac. 
 
   Hunedoara se mândrește și cu stațiunile sale montane și balneare, care oferă multiple
variante de petrecere a timpului liber. Cele aflate în sudul județului sunt preferate pentru
posibilitățile de practicare a sporturilor de iarnă, iar cea de la Geoagiu-Băi pentru proprietățile
curative ale apelor termale.

1.1 Țara Zarandului

Întinsă pe versantul vestic al Munţilor Apuseni, de o parte şi de alta a Crişului Alb, Ţara
Zarandului este una din cele mai bogate rezervaţii de tradiţii arhaice din România.
Actualmente, se întinde pe teritoriul judeţelor Arad, Hunedoara şi Alba. Mai demult insa,
(secolele XIV-XV) avea o întindere mult mai mare: de la „stanca Vulcanului” în hotarul
Abrudului, până în judeţul Bechiş (Beches, astăzi în Ungaria), cuprinzând oraşele Csaba şi
Gyula, de-a lungul văilor Crişului Alb şi Negru, iar spre sud-vest până la cetatea Şiria şi chiar
pană în Banat la Lugoj. Capitala Ţării Zarandului este satul Ţebea, parte a comunei Baia de
Criş.

Se presupune că aceste meleaguri au fost locuite încă din vremea romanilor, deşi nu există
informaţii sigure care să susţină această ipoteză. Cert este că primele atestări documentare ale
acestor locuri au avut loc în sex X. În 1195, la Baia de Criş, Ladislau Iulius Nicolaus a fost
numit primul prefect al Judeţului Zarand. Cele mai vechi documente descriu că organizarea şi
administrarea comitatului Zarand există din veacul al XIII-lea, odată cu începuturile de
organizare feudală a Transilvaniei, dar se ştie că încă din sec. XI existau organizaţii prestatale.
În Munţii Apuseni erau voievodate româneşti libere, în cadrul cărora au apărut, în secolul al
XIII-lea, oşti româneşti separate de cele ungare. Românii transilvăneni au participat la luptele
împotriva bulgarilor. Ei sunt amintiţi, de asemenea, şi în luptele de la Kreussenbrun, în anul
1260, împotriva lui Otocar al II-lea, regele Boemiei. În partea vestică a Transilvaniei, obştile
române, cnezatele şi voievodatele s-au bucurat de autonomie până în secolele XIV-XV.

Oamenii de prin partea locului îşi spun moţi-crişeni („Noi suntem moţi crişeni! Noi suntem
altceva decât moţii-moţi, da’ tot din oastea lui Iancu suntem si noi…„), oameni renumiti
pentru hărnicie într-un ţinut deloc bogat. Meseriile tradiţionale ale locului sunt:

 Mineritul – era una din ocupaţiile de bază ale locuitorilor. Ei lucrau fie la minele de
aur din Brad sau Caraci, fie la cele de cărbune din Ţebea.
 Cojocăritul – A prins rădăcini puternice, încă din secolul al XV –lea, în zona Orăştie,
după care s-a raspândit şi în alte regiuni, în special pe Valea Crişului Alb şi pe Valea
Mureşului. Baia de Criş a fost, mult timp un important centru de cojocari.
 Spătăritul – Defineşte meşteşugul de confecţionare a spetelor pentru războaiele de
ţesut, care a constituit o specializare de veacuri în satul Rişculiţa. Îndeletnicirea a fost
adusă în sat, pe vremuri, se pare din Moldova, de un oarecare Gruiţă. Mai târziu, ea a
fost deprinsă şi de locuitorii din Baldovin.
 Producerea varului – Piatra de var se găseşte din abundenţă, mai ales la Rişculiţa.
Exploatarea ei a început la sfârşitul secolului al XVIII – lea. Piatra se extrăgea din
 două galerii, lângă care se aflau şi cuptoare primitive pentru arderea calcarului.
Îndeletnicirea se mai practică, sporadic şi astăzi.
 Agricultura şi creşterea animalelor

Portul popular este specific Văii Crişurilor. Costumul popular este destul de simplu, dar mai
este purtat foarte rar, de batrâni, în zile de sărbătoare sau pe scenă, în cadrul unor spectacole
folclorice. Caracteristice sunt broderiile nesofisticate cu flori, cruciuliţe şi benzi de culoare
neagră. Femeile poartă pieptar negru din piele, acoperit cu broderii compacte, iar bărbaţii
poartă „sarica” (bunda din piei de oaie).

„Bărbaţii poartă vara pălării cu margini mai late ridicate în sus, împodobite cu fir aurit ori cu
şnur întors de 3 / 4 ori în jurul gavaliei şi apoi lăsaţi ciucuri îndărăt, sau pălării de paie. Iarna,
unii poartă căciuli negre de oaie. Au cămăşi făcute din pânză, bumbac sau giolghiu, cu gulerul
ridicat în sus sau îndoit în jos, împodobit cu arniciu roşu ori negru, sau cu aţă. Cămăşile au
mâneci strâmte, cu pumnaşi cusuţi în brânele, salbanaşi şi ochişori din arniciu sau aţă. Peste
cămăşi se încing cu curele (şerpare) late, de piele. Peste curea poartă laibăr larg şi lung pâna la
şolduri, ţesut din cânepă ori bumbac cu „ochişori”. Cioarecii (pantaloni strâmţi pe picior) sunt
din lână şi cusuţi simplu.

Fetele poartă pe cap cârpă (năframă, chişchineu), albă sau pestriţă şi legată îndărăt. Nevestele
poartă pe cap învelitoare de geolgiu sau bumbac. Au camaşe (iie) până la şolduri şi deosebită
de poale. Iia are de o parte şi de alta a gâtului„gureluş”, cusut cu arnici negru sau roşu în
„brânele „ sau „sălbanaşi”. Gura camaşii e cusută cu arniciu sau mătase. Mai poartă şi „laibăr”
de pânză, bumbac răsucit (misir) sau postav. Se încing peste mijloc cu brâne de lână sau cu
cingători. La spate, (poalele) au opreg, catrinţă ori zadie de lâna neagră sau de diferite culori,
iar dinainte şort. Ca vesmânt de iarnă au tundră, laibăr de lână sau şubă, ca şi bărbaţii.” spune
Atanasie Bran în Monografia judeţului Hunedoara, apărută în anul 2001.

1.2 Momârlanii din Valea Jiului

Momârlanii sunt o comunitate mică din România, o populație despre care se spune ca ar fi
urmașii dacilor așezați în Valea Jiului. Numărul lor este estimat undeva între 10.000 și
20.000.

Unii cercetători spun că termenul derivă din limba latină, de la momo (țăran) și lan (băștinaș).
Alții susțin că momârlan este un termen relativ nou, apărut după 1870 și împământenit odată
cu începerea explorărilor și exploatărilor miniere din Valea Jiului.
Scurt istoric al băștinașilor din Valea Jiului - Momârlanii
In spatele culmilor abrupte ale Vaii Jiului, la adapostul unei adevarate fortificatii naturale, s-a
dezvoltat o spiritualitate unica, din care razbate o puternica amprenta dacica. Bastinasilor li se
spune momirlani, iar numele li se trage de la şocul pe care l-au avut cei care au ajuns in Valea
Jiului la sfirsitul veacului trecut, cand venind ptr prima oara in aceste tinuturi au gasit niste
gramezi de pietre si pamant facute de locuitorii acestor locuri, care poarta numele de momai.
O populatie arhaica, cu obiceiuri si traditii proprii. Multi dintre ei prefera si acum sa traiasca
izolati pe culmile muntoase,intr-un spatiu fara virsta, in conditii comparabile cu cele ale
vremurilor mitologice. Azi, momirlanii se amesteca printre cei veniti dupa carbunele din
Valea Jiului, dar ramin reprezentanti ai unui neam uitat intre timpuri.

Valea Jiului este sinonim cu locul in care, odata, se innegreau sufletele prin subterane. Insa
Valea ascunde un tezaur de traditii si legende, aici traind o populatie aparte. Oamenii carora
dupa 1897, o data cu ajungerea trenului la Lupeni, li s-a spus momirlani. Si acum oamenii din
Valea Jiului se impart intre ei in "barabe", cei veniti la munca, si bastinasii momirlani.
Termenul de "baraba" pare a fi o deformare a expresiei nemtesti "bar arbeiter", care defineste
un muncitor liber, un salariat, iar momirlan al lui "maradvany". "Ramasita" in limba
maghiara, adica
"urmasi ai vechilor daci liberi" , in traducere libera.
Unicitatea si vechimea obiceiurilor locale, care evoca puternic radacinile dacice, par sa fie
cele care stau la baza denumirii jienilor bastinasi. Impresia ca ei ar fi urmasii vechilor
tarabostes este de-a dreptul socanta, ipoteza fiind intarita de faptul ca localnicii isi dadeau jos
caciulile cu fundul plat, caitele, doar in cazul unei morti, iar pina in preajma celui de-al doilea
razboi mondial intrau cu ele si in biserica. Traiesc dupa traditiile lor, intangibile
 . Jianul nu pare dispus sa se descotoroseasca de legende. Daca
stai de vorba cu vreo "baraba", ti-l caracterizeaza scurt pe momirlan drept un "incapatinat la
extrem". "Stai de vorba cu el si deodata se urca pe cal si nu stii unde se duce. Astia-s
momirlanii. Nu te asculta, ei traiesc dupa traditiile lor, intangibile. Dumnezeu stie in ce cred
ei! Nu se tem de nimic si cunosc carari de munte rar calcate de pas de om. Si apoi, daca lui
"nu-i cinta fluieru', nu-i muzica muzica", ne-a spus unul dintre oamenii veniti in Vale la mina.

Momirlanii isi construiesc casele asa cum o faceau odinioara

dacii  care stapineau muntii: din birne necioplite, incheiate la capete cu

imbucaturi si de forma patrata sau dreptunghiulara. Deveanul Vlad Marin, constructor, care a
batut si el Valea prin anii '60, si-i aminteste pe momirlani ca niste oameni foarte saraci, usor
de recunoscut dupa pantalonii traditionali, cioareci, si care dorm pe saltele din paie si se ocupa
de pastorit. "De la Baru incolo incepe momirlanimea...". Pamintul, insemnat cu mortii
ingropati in curte. Cam de la mijlocul distantei dintre Hateg si Petrosani lumea poate sa-ti
arate cu degetul cite un deal dupa care s-ar ascunde vreo gospodarie de jian, de cei vechi.

Izolati in munte, momirlanii pastreaza cu indaratnicie ceea ce au mostenit peste anotimpuri

fara numar, traditia. Lupta lor continua cu natura aspra a muntilor si vecinatatea cu jivinele
padurii i-a croit duri si plamaditori de istorii fara seaman. Cea mai cunoscuta dintre ele este,
probabil, aceea a strigoilor si a luptei lor cu Intunericul.

Cei mai multi momarlani si-au construit locuinte mai sus pe

munte, pe terenuri mai inalte, acolo  unde timpul sta in loc si unde nimeni
nu putea sa le exproprieze terenul. Din documente aflam ca principala ocupatie era pastoritul.
Din vremuri stravechi exista si obiceiul masuratului oilor. Ciobanul strange toate mioarele
pentru muls. Fiecare familie are un numar de oi, in functie de care se stie cantitatea de lapte
care va fi primita la coborarea oilor de pe munte. Cantitatea de lapte se masoara din strabuni
astfel: fiecare litru de lapte dat de o oaie la urcatul pe munte se inmulteste cu 49. Rezultatul
este cantitatea de lapte care va fi primita de familia respectiva la coboratul de pe munte. Nu se
stie foarte exact de ce se practica acest procedeu, dar el este inca viu printre momarlani. Din
casa unui momarlan adevarat nu lipseste un costum traditional pentru femei si barbati. Un
astfel de costum se face la Jina Sibiu, spun localnicii, costa in jur de o mie de dolari. Numai

chimirul costa 1500 de lei.

 Momarlanii au fost mereu un obiect de studiu mai ales in ce ii
priveste pe etnoistorici, si asta datorita faptului ca si-au pastrat nealterate traditiile de milenii.
Un studiu si o discutie foarte interesanta pe aceasta tema gasiti aici
unde se poate observa ca au pastrat traditiile lor pagane stravechi chiar daca in timp au fost
imbracate in unele crestine.

Ca si oameni, asa cum ii cunoastem noi, putem spune ca probabil vor reusi sa traiasca si de
acum inainte asa cum sunt ! In ciuda faptului ca nu i-a ocolit tehnologia moderna si nici
accesul la aceste tehnologii, ei prefera sa fie momarlani atunci cand trebuie sa fie momarlanii,
si asta se reflecta cel mai bine in cele mai importante momente din viata lor.

Urmele momârlanilor mai sunt păstrate în două muzee din Petroşani, două case autentice,
vechi de peste 200 de ani. Aici, uneltele tradiţionale şi obiectele patrimoniale, donate de
familii momârlăneşti, sunt expuse spre interesul turiştilor, dar şi al localnicilor, momârlanii
fiind un subiect prea puţin abordat chiar şi în zonă.

Momârlanii își construiesc și acum casele la fel cum o făceau dacii, din bârne necioplite,
încheiate la capete cu îmbucături de formă pătrată sau dreptunghiulară. Hainele de sărbători
ale momârlanilor constau din pantaloni strâmți și cămașa până la genunchi. Această populație
a păstrat o serie de practici precreștine, între care și obiceiul îngropatului morților în curtea de
lângă casă.

Obiceiul îngropării morților în grădina din apropierea casei își are rădăcinile în urmă cu mai
bine de 500 de ani, când exista credința că morții, ca și viii, trebuie să se afle în apropierea
familiei, chiar și după ce au trecut la cele sfinte. Astfel, ei puteau să aibă parte de liniște și să
nu se transforme în ființe malefice, să nu devină strigoi sau moroi. Locul în care oamenii erau
îngropați căpăta denumirea de „morminți de ogradă” sau „morminți de curte”.

Printre sărbătorile specifice momârlanilor se numără Colindul pițărăilor și Nedeile.

1.3 Ținutul pădurenilor

Ținutul Pădurenilor este situat, în proporţie de 97% în județul Hunedoara, pe Valea râului
Cerna, delimitat la nord de valea Mureșului, la sud de Țara Hațegului și la vest de Munții
Poiana Ruscă. El este considerat ca fiind una dintre cele mai bogate zone etnografice ale
României. Datorită reliefului, în majoritate culmi împădurite , principala îndeletnicire a
„pădurenilor” este exploatarea şi prelucrarea lemnului şi păstoritul.
Istoria Ţinutului Pădurenilor începe cu mult timp în urmă, suprapunându-se peste o veche
vatră dacică. La începutul secolului II e.n. partea de est a Munţilor Poiana Ruscă se afla în
aria principalelor centre dacice şi romane.

Foarte aproape, în depresiunea Haţegului, se afla capitala provinciei Dacia – Ulpia Traiana
Sarmizegetusa. Se spune că în această zonă s-au refugiat o parte din dacii retraşi în munţi.

Acesta izolare geografică a aşezării pădurenilor le-a permis, probabil, secole de-a rîndul
conservarea graiului actual şi păstrarea unor entităţi particulare ale portului, asemănătoare,
spun unii cercetători cu cel dacic. Prima atestare scrisă a aşezărilor din acest ţinut datează din
1297, într-un document în care satele Zlaşti şi Ruda sunt menţionate ca supuse ale
pârcălabului de Hunedoara. Ulterior, în secolele XIV şi XV găsim menţiuni despre toate
aşezările cunoscute astăzi şi despre altele care probabil, au dispărut cu timpul.

Satul din Ţinutului Pădurenilor

 Casa tradiţională
Gospodăriile ţărăneşti erau împrejmuite cu gard de nuiele acoperit cu paie şi aveau în
alcatuirea lor casa propriu-zisă, şura (care cuprindea şi grajdul, cocina, eventual un şopron
care adăpostea carul, sania şi alte unelte specifice muncii la câmp), precum şi un bordei care
ţinea loc de beci. Casa era aşezată în fundul curţii, întotdeauna cu faţa la drum, iar şura era în
apropierea drumului. Casele tradiţionale din Ţinutul Pădurenilor erau formate din două
încăperi, camera de locuit şi cămara, cu intrări separate dintr-un târnaţ, plasat pe colţ în faţa
cămării sau la faţada construcţiei. Locuinţele atrag atenţia prin proporţiile lor, acoperişul
ajungând să fie de două sau de trei ori mai înalt decât pereţii. 
 Oamenii locului, pădurenii

Populaţia Ţinutului Pădurenilor locuieşte în sate mici, aşezate pe culmi şi creste de dealuri.
Aici s-a dezvoltat, datorită condiţiilor geografice speciale, una dintre cele mai originale culturi
populare. Locuitorii Ţinutului Pădurenilor îşi spun, simplu, „pădureni“. Ei reprezintă o „insulă
etnografică“ în care s-a păstrat cultura populară arhaică, extrem de originală şi de diferenţiată
faţă de aceea a regiunilor învecinate. Trăsăturile principale ale acestei culturi constau în:
amplasarea aşezărilor pe culme, culturi agricole pe dealuri terasate, lipsa olăritului, portul
specific (în special al femeilor) şi graiul.  Satele pădurenilor nu depăşesc limita zonei înalte de
platou a Munţilor Poiana Ruscă .

 Îndeletnicirile pădurenilor

În trecut, majoritatea locuitorilor satelor pădureneşti se angajau la minele din Ghelari, Teliuc,
la uzinele din Govăjdia şi Hunedoara, la minele de talc din Lelese, Cerişor sau la cariera de
marmură de la Alun. Alte îndeletnici specifice zonei erau: creşterea vitelor, cultivarea unor
suprafeţe restrânse pe terase nivelate în jurul aşezărilor, sculptură în lemn, ţesătorie şi
broderie, toate în limitele necesităţilor de trai propriu. Ca şi o curiozitate, mesteşugul
olăritului lipseşte în aceasta zonă.
  Costumul popular

Portul tradiţional din Ţinutul Pădurenilor (în special cel femeiesc) este considerat cel mai
arhaic şi cel mai bine conservat în întreaga ţară şi unul dintre cele mai vechi din Europa. Felul
în care îşi încing mijlocul femeile din acest ţinut este unul dintre cele mai complicate şi mai
interesante cu semnificaţii care merg până în perioada neolitică, amintind de urmele unei
străvechi arte dacice de prelucrare a metalelor, precum şi de unele rituri şi culturi ale acestora,
astăzi dispărute, precum şi ale credinţelor lor, legate puternic de ritualuri ale cultului soarelui.
Se spune, chiar, că portul pădurenilor era foarte asemănător cu cel purtat de daci şi coafura
femeilor la fel.

Costumul femeilor este ornamentat cu mult gust prin modele geometrice încadrate în chenare
cu unghiuri drepte şi dezvoltare preferenţială pe verticală. Femeia poartă pe cap o broboadă
din giulgiu, brodată, ce atârnă pe spate, aproape până jos. Podoaba capului este o basma de
sub care ies simetric două şuviţe de păr în formă de colţi, întărite şi lipite de frunte cu zahăr
dizolvat în apă. La gât are salbe, bani sau mărgele. Femeile poartă oprege (înainte şi înapoi),
două piese de lână care înfăşoară partea inferioară a corpului, strânse ca o fotă, ce dă un
aspect mai svelt femeii pădurence. Ea este bogată în ornamente cu tăblii late de-a lungul
mânecii şi la gura pieptului cu o cusătură grea şi izbitoare de culori aspre: roşu, negru şi
albastru. Cămașa este împodobită cu modele tradiționale  pe umeri, pe marginea mânecii și pe
piept. Peste mijloc are un brâu țesut frumos, împodobit cu mărgele, bani și inele. Peste brâu
poartă un lanț. Pe piept poartă pieptare, iarăși cu cusături. Peste acestea își aruncă, pe umăr,
șuba scurtă albă din lână și cu glugă. Încălțămintea favorită e opinca. Detaliile de împodobire
al mijlocului femeilor ne sugerează urme ale unei străvechi arte de prelucrare a metalelor,
precum și resturile unei mentalități legate de unele rituri și culturi astăzi dispărute, între care
cele ,,solare” erau predominante.

Îmbrăcămintea bărbaților este mai puțin complicată: o cămașă de pânză nu prea lungă, cu
mâneci largi, legată peste mijloc cu un șerpar. Pantalonii sunt din lână albă. Un pieptar peste
care pun “recalu”. Pe cap poartă o pălărie cu bordurile strâmte și răsfrânte. În picioare opinci,
iar pe umăr șuba.

Pe valea raului Cerna, aflata in judetul Hunedoara, in Transilvania, se gaseste o zona

deosebit de pitoreasca, Tinutul Padurenilor. Tara noastra se mandreste cu una din cele mai
bogate zone etnografice, prin diversitatea formelor culturale care pot fi intalnite aici, in
special prin satele de culme realizate dupa tiparul traditional.
Intrega zona poate fi caracterizata printr-un singur termen: traditie. Inca din trecut, locuitorii
de aici aveau ca obicei coborarea pana in Hunedoara, Deva, Hateg sau Dobra pentru a isi
lua provizii. Datorita asezarii rasfirate a satelor, economia sau activitatea productiva nu era
foarte dezvoltata, principalele activitati de productie fiind pastoritul, lemnaritul si agricultura
in terase, tip de agricultura care nu aducea foarte multe beneficii.
Chiar si dupa multi ani, portul popular, obiceiurile, cantecele si limba si-au pastrat
autenticitatea. In schimb, s-a simtit o mica influenta din partea slava si maghiara care s-a
rasfrant asupra spiritualitatii si a culturii materiale a padurenilor.

Imbracamitea celor de aici este parca rupta din trecut. Femeiele au o tinuta aparte, capul le
este acoperit de o broboada realizata din giulgiu care prezinta o broderie si atarna aproape de
pamant. Ca bijuterii le sunt caracteristice salbele, banii sau margelele, iar in spate si in fata se
pot observa doua fote de culoarea neagra. Piesa pricipala a tinutei, camasa, este cusuta cu
desene, de la umeri pana la marginea manecii, la fel ca si pe piept. Braul pe care padurencele
il poarta este deosebit prin tesaturile manuale si prin margelele care il impodobesc. In
vremurile reci, principala protectie contra frigului din tinuta este suba scurta confectionata din
lana, cu gluga.
Vesmintele barbatilor nu sunt la fel de complexe ca si cele ale femeilor, fiind reprezentate de
simplitate. O camasa din panza, alaturata unor pantaloni din lana alba, deasupra carora este
legat un serpar. S-au gasit aici urme de prelucrare a metalelor, dar si urme ale unor culturi
solare care au disparut pana in prezent.
Operele caracteristice padurenilor sunt in special incrustarile realizate in lemn, confectionarea
podoabelor din cositor, dar si a obiectelor precum fuse, furci de tors, fluiere, bate sau diverse
teci pentru cutite. Dansul este traditional, fiind practicat si la nunta padureneasca, bine
diferentiata de nuntile din alte zone. Este o zona deosebit de pitoreasca, frumos conturata de
dealuri cu paduri de foioase si conifere. In partea nordica, delimitarea se face prin raul Mures,
in sud prin Tara Hategului, iar in partea de vest delimitarea se realizeaza prin Muntii Poiana
Rusca.
Industria cu care s-a facut cunoscut tinutul este prelucrarea lemnului si extragerea de metale,
in special a minereului de fier. Zona este bine renumita prin portul popular, arta folclorica si
traditiile neschimbate pana in ziua de astazi.

Caracterul specific al zonei este conturat prin Festivalul Padurenilor “Dragan Muntean”,

festival cu o veche istorie. Numele festivalului este mostenit de la celebrul purtator de cantec
padurenesc, originar din Poienita Voinii, localitatea unde are loc acest festival.
In memoria celui care a dat numele festivalului a fost realizat muzeul ce ii poarta numele, cu
sediul chiar in casa acestuia, muzeu care gazduieste numeroase porturi traditionale provenind
din tinut.
 Capitolul al II lea
Tradiții populare

Crăciunul în mitologia românească Sărbătorile Crăciunului durează trei zile (25 - 27

decembrie), în sens larg 19 zile (20 decembrie - 7 ianuarie). Obiceiurile, actele rituale şi
practicile magice prin care se recreează timpul îmbătrânit după 365 sau 366 de zile se împarte
în două perioade simetrice: perioada nefastă dintre Ignatul sau tăiatul porcilor şi miezul nopţii
de Crăciun sau miezul nopţii de Anul Nou, când se deschid mormintele şi circulă printre cei
vii spiritele mortilor, abundă practicile de pomenire a moşilor şi strămoşilor, se sacrifică
Porcul, substitut al unei divinităţi preistorice, apar elemente dionisiace şi sunt tolerate unele
abateride la normele sociale; Perioada fastă dintre miezul nopţii de Anul Nou sau miezul
nopţii de Crăciun şi Iordănitul Femeilor, când abundă practicile de curăţire a spaţiului de
forţele malefice, se alungă spiritele morţilor, se execută numeroase acte de divinaţie,
propitiere şi profilaxie. „Secvenţele rituale şi ceremoniale ale morţii şi renaşterii timpului la
Sărbătorile Crăciunului formează un scenariu rito-magic din care nu lipsesc: tăiatul porcului,
prepararea alimentelor rituale, deschiderea mormintelor, aşteptarea şi ospătarea mortilor,
stingerea şi aprinderea rituală a luminilor şi focurilor, banchetele rituale, elementele
dionisiace, strigatul peste sat, deschiderea cerului, arderea comorilor, observaţii astronomice,
previziunile meteorologice, încercarea norocului, alungarea spiritelor morţilor, Îngroparea
Crăciunului, actele de propiţiere, profilaxie şi de divinaţie, vrăjile şi farmecele etc.”, se arată
în volumul „Dicţionar de mitologie română”

2.1 Dansul călușarilor din Romos

In satele Romos si Romosel se practica «Obiceiul calusarului», un dans traditional executat
de anumite persoane adunate intr-o formatie cu reguli foarte stricte de organizare. Originile
acestui dans stravechi provin din «Saturnaliile romane», traditii care au influentat populatia
autohtona in timpul ocupatiei romane.
Dansul calusarilor din Romos are o traditie indelungata, timp in care formatiile au cunoscut
celebritatea. In anul 1599, 112 calusari intre care si calusarii din Romos, au participat la
intrarea triumfala a lui Mihai Viteazul in Alba Iulia. Se poate spune ca timp de sute de ani,
calusarii din Romos nu au lipsit de la nici un eveniment cultural major care s-a petrecut in
aceasta parte a Transilvaniei.
In satele comunei, dansul calusarilor a devenit un obicei popular care are loc in timpul
sarbatorilor de iarna. Incepe in ajunul Craciunului si tine pana in 2 ianuarie.
Formatia de calusari cuprinde numai feciori, alesi in numar impar. Pregatirile pentru acest
eveniment incep din timpul pustului de Craciun, cand calusarii isi aleg o gazda. De obicei
gazda este cel mai influent si bogat om din sat. El trebuie sa-i primeasca pe calusari in
gospodaria lui in toata perioada desfasurarii obiceiului.
 Călușarii din Romos

Călușarii din Romos

Formatia de calusari are o structura foarte stricta. Seful formatiei, «vataful», este mai in
varsta decat ceilalti feciori si se distinge prin autoritatea fata de ceilalti calusari. El trebuie sa
fie un bun orator si sa aiba o gandire spontana. Vataful are un secund care trebuie sa-l
inlocuiasca daca este cazul. Ceilalti membri ai formatiei sunt dansatori care executa miscarile
vatafului. Pe langa calusarii dansatori mai sunt si «jupanii», tineri aspiranti, care se initiaza in
dansul calusarului. Jupanii umbla mascati si imbracati in mod bizar. Ei au sarcina sa stranga
mancare si bautura pentru calusari mergand pe la casele oamenilor. Jupanii dau alimentele in
grija «ceparului» un alt membru al formatiei care pastreaza ceile de la camera de depozitare.
In timpul dansului, jupanii au maturoaie cu care lovesc pe oricine incearca sa se apropie de
calusari. Alte personaje din formatia de calusari sunt «turcasii». Turcasii sunt doi tineri
voinici care poarta «turca», o reprezentare frumos impodobita a unei capre. Turca are panglici
multicolore, blana de capra, iar in coarne atarna ciucuri multicolori si blanita de iepure.
In dimineata Craciunului, calusarii merg la biserica, unde preotul le sfinteste «zdrincanele»
(ciucuri de lana multicolora, agatate in jurul picioarelor de la genunchi in jos). Apoi, calusarii
viziteaza familiile dispuse sa-i primeasca, unde executa dansul specific calusarilor. Periplul pe
la casele oamenilor se incheie in 2 ianuarie odata cind in mijlocul satului oamenii asista la
impuscarea turcilor, dupa care merg cu totii la “gazda calusarilor” unde se incinge o petrecere.
Tineri români și sași din comuna Romos
2.2Ali-moli
Este un obicei intalnit sub nume diferite si in alte sate din Transilvania. In unele locuri se
cheama «Moroleuca», altele «Strigatura de peste sat» etc. Obiceiul are loc primavara, in a
doua jumatate a lunii martie. Seara, tinerii din sat se aduna pe dealurile din apropiere si aprind
focuri din diferite materiale adunate gramada. Mai recent folosesc anvelope uzate. In timp ce
imping gramezile aprinse sa se rostogoleasca la vale, tinerii striga diverse critici satirice la
adresa unora dintre consatenii lor.
2.3 Piţărăi din Valea Jiului
Piţarii (colindătorii, piţărării) din satele Hunedoarei erau întâmpinaţi cu mere, fructul de măr
reprezentând sferele cereşti. În mitologie, merele sunt astrele devenite tentaţii pentru spiritele
rele care încearcă să le fure. Multe dintre colinde spun povestea astrelor (merele de aur) furate
de forţele Răului, care în final sunt recuperate. În Valea Jiului, obiceiul Piţărăilor este păstrat
în comunităţile de momârlani (munteni) încă de pe vremea dacilor şi are ca semnificaţie
sacrificiul adus Divinităţii ca mulţumire pentru rodnicia holdelor şi a pomilor. Piţărăilor li s-
au adăugat în timp „craii”, care anunţau, printr-o scenetă bine pusă la punct şi repetată
săptămâni în şir, naşterea pruncului Isus Hristos. Potrivit credinţei populare, ei pot umbla
liberi prin casele şi curţile oamenilor pentru că sunt purtători de noroc şi fericire.  „Un rol
aparte îl are în satele hunedorene obiceiul căluşerului. Cu rădăcinile în manifestările mitice
arhaice, căluşerul hunedorean a păstrat şi astăzi elemente ale culturilor solare ancestrale. Spre
deosebire de căluşerul oltenesc jucat de Rusalii, căluşerul transilvănean are loc de sărbătorile
Crăciunului, după un ritual complicat, respectat cu sfinţenie de căluşeri şi vătafi”, scrie
etnologul Marcel Lapteş, în volumul „Timpul şi sărbătorile ţăranului român". În unele zone
ale Hunedoarei, locul căluşerilor este luat de Irozi sau Crai. La Hărţăgani, cetele umblă în cele
trei zile ale Crăciunului prin întregul sat.
 Bibliografie

1.Balaure, V.(.coord), Marketing , Editura Uranus, Bucureşti, 20002.

2. Bran, Florina; Dinu M.; Simion, Tamara,  Economia turismului şi mediul înconjurător ,

Editura Economică, Bucureşti, 19953.

3. Cosmescu, I., Turismul-Fenomen complex comtemporan, Editura Economică,Bucureşti,

1998

4. Cristureanu, Cristiana, Economia si politica turismului international  , EdituraAbeona,

Bucuresti,

5. Emilian, R  Management în servicii, Bucureşti, Editura ASE, 19957.

6. Emilian, R. Conducerea resurselor umane , Editura Expert, Bucurest 19998.