Mara/Primăvara

12
Ani de zile de-a rândul a stat el aici fără ca să fi văzut pe cineva la vreuna din ferestrele de peste
drum. Şi jos, şi sus,
ferestrele acelea erau date în alb, ca să nu se vadă prin ele, şi nu se deschideau
niciodată. Acolo dar el nu se uita,
fiindcă ştia că n-are ce să vadă.
Zidirea mănăstirii se sfârşea însă în faţa măcelăriei, iar mai departe-nspre stânga era grădina
mănăstirii, împrejmuită
cu un înalt zid de piatră. Ferestrele despre grădină se deschideau, ba mai ales acum, primăvara,
stăteau aproape toată
ziua deschise. Naţl nu vedea,ce-i drept, de la măcelărie acele ferestre, dar putea să le vadă dacă
trecea spre stânga, în
faţa grădinii.
Într-una din zile, ferestrele fiind deschise şi izbind o dată vântul în ele, una, tocmai cea de la
iatacul din colţ, unde
stătea maica Aegidia cu Persida, s-a sfărâmat.
Naţl s-a dus să vadă şi a văzut — nu fărâmăturile de geam, ci o fată, care îi părea grozav de
frumoasă.
Nu-i vorbă, n-avea nevoie să şi fie pentru ca să-i pară frumoasă. Ceea ce se iveşte la
fereastra unei mănăstiri de
călugăriţe are totdeauna ceva tainic şi plin de farmec. Acolo, chiar bătrână fiind, femeia pare
tânără, chiar urâtă, pare
frumoasă; iară lucrurile sunt cum ele ne par.
Din întâmplare, însă, Persida, care alergase şi ea să vadă ce s-a întâmplat, era chiar mai tânără,
mai frumoasă şi mai
plină de farmec decât cum Naţl era-n stare să şi-o închipuiască.
El rămase uimit, cu inima încleştată şi cu ochii oarecum împăienjeniţi.
Îi era parcă s-a rupt, s-a frânt, s-a surpat deodată ceva şi o mare nenorocire a căzut pe capul lui.
Persida sta neajutorată în faţa geamurilor sparte şi nici nu-l băga-n seamă, când veni
maica Aegidia, ca să vadă
paguba.
Femeie mai aşezată şi mai cuminte, ba chiar călugăriţă, maica Aegidia tresări când văzu, peste
drum, pe Naţl, băiatul
Hubăroaiei, stând cu ochii ţintă la fereastră. Îl ştia de copil mic, îl socotise totdeauna cel mai bun
băiat, şi mintea i se
oprea în loc văzându-l atât de îndrăzneţ.
— Sidi! grăi dânsa mâhnită şi apucă fata de braţ, ca s-o dea din vederea tânărului.
Rău a făcut, căci acum se opriră şi ochii Persidei asupra tânărului cu şorţ curat, cu obrajii rumeni
şi cu mustaţa mică,
acum îşi dete şi ea seama de ce stă acel tânăr acolo.
Obrajii ei se umplură de sânge, şi îi era parcă o săgetase ceva prin inimă.
Atât a fost, nu mai mult, şi ea nu mai putea să fie ceea ce fusese. Taine mari şi nepătrunse de
mintea omenească!Atât
a fost numai, şi gândul copilei era mereu la fereastra cea spartă, la frumuseţea zilei de primăvară,
la omul ce stătuse
acolo,peste drum, cu ochii uimiţi şi cu răsuflarea, parcă, oprită. Se temea să mai intre în
casă, tremura când se
apropia de fereastră, suspina greu când se uita şi nu-l mai vedea acolo, şi totuşi nu mai avea
astâmpăr, nu mai găsea
loc de repaos, îşi făcea mereu de lucru în casă.
Nu i-a făcut şi nu-i făcea, nu i-a zis şi nu-i zicea nimeni nimic, nu ştia nimic, nimic nu gândea şi
totuşi, aşa, ca din
senin, se zbătea copila ca şi când ar voi să scape, să fugă şi să se ascundă în fundul lumii.
Iar două zile în urmă, când iar l-a văzut acolo peste drum, ea a rămas nemişcată şi cu
ochii ţintă la el. Era parcă
pierdută, căzută într-un fel de leşin.
Oamenii treceau de-a lungul uliţei, şi dacă el nu şi-ar fi tras seama, ea ar fi stat mereu acolo, în
faţa lui. El însă iar s-a
întors în faţa ferestrelor care nu se deschid niciodată.
Nu se deschid, dar se pot deschide. Da! da! nu e voie, dar cu putinţă este!
"Dacă voiesc, pot, grăi dânsa, şi puţin îmi pasă. "Ce era adică? îi face vreun rău cuiva?!
păcătuia dacă deschidea
fereastra?
"Ca el să ştie?" grăi dânsa, apoi se duse cu paşi hotărâţi, deschise fereastra din faţa
măcelăriei şi rămase dreaptă,
înaltă şi cu faţa deschisă în ea.
Pe Naţl, care stătea în uşa măcelăriei, cuprins de neastâmpăr, îl trecură fiorii.
Mara/Primăvara

13
El ridică fără de voie mâna stângă la gură şi îi făcu semn să închidă fereastra, căci vedea lumea.
Îi era frică de femeia ce stătea acolo sus în fereastră. Nu era păcat, nici un rău nu i-a făcut Persida
nimănui, şi totuşi
ea se simţea umilită, nu mai putea să privească în ochii maichii Aegidiei şi nu se mai ducea, nu
mai voia să se ducă
la fereastră.
Îi era parcă o apucase un fel de nebunie, care a trecut. Da! a fost o nemaipomenită ştrengărie, de
care îi era ruşine, şi
mult ar fi dat ca nici el să nu fi băgat de seamă când ea a deschis fereastra.
Dar, la urma urmelor, de ce a şi deschis-o? Numai şi numai ca să-i arate că puţin îi
pasă de dânsul, că poate, dacă
vrea, s-o deschidă numai ca să râdă de dânsul.
Ar fi voit să i-o scrie aceasta pe o bucată de hârtie şi să-i arunce hârtia când îl va mai vedea stând
ca un smintit în
faţa ferestrei.
Dar îi era ruşine. Era nesuferită viaţa aici în mănăstirea aceasta, unde dânsa era atât de
singură, şi inima i se bătea
mai iute şi mai tare decât de obicei când se gândea că peste câteva zile va ieşi şi va sta
iar acasă, cu fratele ei, cu
Trică al ei, care acum nu mai era ucenic, ci calfă, un adevărat flăcău, cu care poţi vorbi.
S-a şi bucurat Persida de sâmbăta Floriilor, când Trică a venit s-o ia şi s-o ducă acasă.
Ce om se făcuse! Era tuns abia acum şi îmbrăcat în haine noi nouţe, din creştet până în călcâie
toate noi. Nu-i vorbă,
hainele îi erau cam largi şi mânecile surtucului ajungeau până la degete, dar nimic nu era din
târgul de vechituri, ca
mai nainte.
Deşi îmbrăcat însă în haine noi, Trică se simţea foarte strâmtorat în faţa surorii sale, care
era şi mai mare, şi mai
frumoasă, şi mai nu ştiu cum decât Milena lui Claici, cea logodită acum cu un teolog.
N-o văzuse de un an pe soră-sa şi acum parcă nu îndrăznea s-o mai ia drept sora lui.
— Trică dragă! îi zise ea, întinzându-i mâna.
— Da, grăi dânsul tulburat, am venit să mergem acasă... şi nu ştia să-i sărute ori nu mâna, nu
putea să-i zică "tu", îi
era greu să meargă, după ce ieşiră la uliţă, alăturea cu dânsa, ci rămase un pas în urmă.
Erau, spre pod, două drumuri: unul la stânga, iar cellalt la dreapta.Persida ştia că e mai scurt cel de
la stânga, dar nu
stete decât o clipă pe gânduri, apoi, fără de voie, apucă la dreapta, spre măcelărie.
O nouă ştrengărie!Tocmai în faţa măcelăriei Persida trecu uliţa ca să apuce colţul, şi acum i se
împăienjeniră ei ochii,
şi iar îi era ca şi când un fel de leşin ar cuprinde-o. Îi era ruşine, grozav de ruşine, şi îşi vedea,
parcă, obrajii roşiţi de
năvala sângelui.
Naţl sfărâma tocmai cu barda încheietura de la un genunchi, şi când Persida se ivi peste
drum şi apucă spre
măcelărie, el rămase cuprivirea pierdută şi barda îi tremura în mână. Hubăroaie se ridică
din jeţ şi înaintă până în
uşă; servitoarea, care ţinea coşul ca să i se dea carnea, se uita şi ea mirată, iar dincolo, peste drum,
la cellalt colţ, se
oprise un bătrân şi stătea cu gura căscată.
Persida trecea ca prin văpaie mistuitoare, iară Trică venea doi paşi în urma ei domol şi cu capul
ridicat.
— Trică, grăi dânsa după ce trecu de măcelărie, vino mai iute, nu mă lăsa singură!
— Frumoasă e, şerpoaica! grăi Hubăroaie. A cui să fie oare? Mi-e ca şi când aş mai fi văzut-o
undeva.
Naţl dete din umeri! El ştia, ce-i drept, unde a mai văzut-o, dar nu ştia a cui este.
— E de dincolo, din mănăstire, răspunse servitoarea; o vei fi văzut la fereastră.
Obrajii lui Naţl, şi altfel rumeni, se făcură roşii ca bujorul.
— Nu, zise Hubăroaie; ferestrele nu se deschid.
— Ai văzut? întrebă dl Bereki, bătrânul din cellalt colţ, care acuma trecuse uliţa şi stătea în uşa
măcelăriei.
— A cui e?
— Se poate să mai întrebi? e leită muma ei!
— Aşa e! Da, e fata Marei, grăi Hubăroaie mai întâi mirată, apoi dezamăgită.
Mara/Primăvara

14
"Păcat"! îi venea să mai zică, dar n-a rostit vorba. Era oarecum înduioşată de gândul că e mare
nenorocire să fii atât
de fragedă, atât de frumoasă şi să ai mamă pe Mara, precupeaţă şi podăriţă.
Cu totul altfel se înfăţişau lucrurile în gândul feciorului. Era şi el mai întâi mirat, în urmă însă îi
venea să ridice barda
şi să arunce în lună cu ea, apoi să lase măcelăria în grija mumei sale, să alerge după fata Marei şi
să sfărâme capul
celui ce ar îndrăzni să se apropie de dânsa.
N-avea nevoie, deoarece Persida nu era singură, şi băiatul, care acum mergea alăturea cu dânsa,
vedea foarte bine şi
ştia, la nevoie, şi el să sfărâme capete.
Un lucru era pe care nu putea Trică să-l înţeleagă: că femeile pe lângă care treceau, toate, până
chiar şi fetiţele mici
se uitau cordiş, cu coada ochiului, la sora lui şi apoi îşi mai şi întorceau capetele.
O înţelegea însă aceasta mama lui, care ardea de nerăbdare să meargă ca mâine cu fata
ei la biserică, iar
după-amiazăzi să dea o raită pe la Lipova, ba îi venise odată chiar gândul de a-l însoţi pe Trică la
Arad, ca să stea o
zi, două la casa lui Claici.
De! e greu să ai fată mare, mai ales când trebuie să stai toată ziua la pod, ca să aduni creiţari
pentru ea. Fetele vor să
fie purtate prin lume, ca oamenii să le vadă şi să le ducă vestea, să umble mereu, ca să-
şi întâlnească norocul. Şi
parcă ştia Mara că aici, unde a crescut şi unde toată lumea o ştia de mică, fata ei n-o să-şi poată
găsi norocul.
Dar a venit fata acasă, şi acum mama nu mai ştia cum să se gândească.
Lucrurile nu erau deloc cum ea şi le închipuise.
Se bucura Persida c-a venit acasă şi era voioasă, dar nu vedea schimbările ce se fă
Mara/Ani de tinereţe

21
Casa se întindea la stânga până în uliţă. În cort, prin curte şi în faţa casei nuntaşii roiau
în voie bună, dar încă nu
veseli.
Unii se aşezau pe la mesele întinse în cort, spre fund, la dreapta şi la stânga; alţii stăteau
de vorbă în locul larg ce
rămăsese la mijloc, între mese; cei mai mulţi, însă, tineretul, se aflau în faţa cortului,
unde cânta muzica încă tot
obişnuitul marş de nuntă.
Aici era şi Trică, tot lung şi deşirat, dar mai altfel decât atunci, cu mâinile, parcă, mai lungi şi
împiedicându-se mereu
când de unul,când de altul.
Mara era şi dânsa la masa din fund, dar pe Persida n-o vedea nicăieri.
Şi totuşi ar fi putut să fie! El ştia acum că fata lui Claici e cea care s-a măritat, că Trică e calfă şi a
fost şi ucenic la
Claici; era însă lucru firesc ca Persida să nu fi venit şi ea la nuntă, fiindcă se afla la mănăstire.
Ar fi putut, cu toate aceste, să fie şi ea aici. El însă nu mai putea să aştepte. Stăpâna sa îl aştepta
cu masa. Ce păcat!
Trebuia neapărat să se ducă.
Dar ea putea să fie aici. Nu! Era peste putinţă: el trebuia să meargă la masă. Aha! Ochii tuturora
se îndreptează spre
casă. Vine mireasa cu mirele, iar după dânşii...
El se dete la o parte, ca să nu fie văzut. Nu-i şedea bine să stea aşa, gură-cască, în poarta unei case
străine.
"Hm!" făcu el cu faţa deschisă. Nu era tot cum o ştia el, mândră şi oarecum încruntată, dar era
drăgălaşă, ruşinoasă,
neajutorată, nu ştia cum să-l ţie de braţ pe tânărul acela — cine-o fi.
Era de toată frumuseţea, dar puţin a fost, căci ea s-a pierdut peste puţin în fundul cortului.
Naţl se întoarse şi, grăbit şi în silă, se urcă într-una din trăsurile acum slobode şi apoi,
iute! ca stăpâna să nu se
supere.
După-masă? Da! fără îndoială! Ar fi voit s-o vadă mai bine. Dar adică de ce? Ce folos?
Nu! el nu putea să stea în
poartă.
Dar nici acasă nu putea să stea. A ieşit, ca de obicei, la plimbare.Ce ar fi fost dacă
trecea, ca din întâmplare, pe
acolo? Asta da! Vai ce gălăgie, ce amestec, ce neastâmpăr: era parcă se înzeciseră oamenii. Unii
jucau în curte, alţii
în cort, pretutindenea era plin, şi el nu vedea nimic.
Trecu şi se întoarse peste câtva timp şi iar trecu şi iar se întoarse.
Nu mai putea! Îi era parcă mumă-sa stă de pândă colo, la răspântie, şi-l vede şi se
mâhneşte. Ba Persida îl vedea,
parcă, şi ea cum umblă s-o vadă pe furiş, şi râdea de prostia lui.
El plecă hotărât şi iute, dar cu pas din ce în ce mai rărit, apoi de la colţ se întoarse: acum încă, cea
din urmă dată.
Muzica nu mai cânta; jocul încetase; bătrânii se ospătau pe la mese, iar tinerimea era
răsfirată prin curte, cavalerii
ştergându-şi frunţile cu batistele, iar damele făcându-şi vânt fiecare cu ceea ce avea la îndemână.
Persida se plimba şi ea printre ceilalţi, tot cu acel tânăr, dar acum ştia cum să-l ţie de
braţ şi era voioasă şi
îndrăzneaţă.
Hubărnaţl simţi în el ceva ce-l apucă şi-l ia şi-l învârte, îşi potrivi surtucul pe trup, îşi
răsuci o dată mustaţa, apoi,
fără ca să mai ţi eseama de mumă-sa, trecu prin mulţimea adunată în poartă şi înaintă râzând spre
Persida.
Persida, când dete cu ochii de el, se făcu dreaptă ca lumânarea.Îi venea ca ieşit din pământ şi îi
părea, cu toate aceste,
lucru foarte firesc ca el să vie şi să se apropie aşa râzând prieteneşte, ca atunci pe pod.
Aceste erau din altă lume, ca dintr-aiurea, unde toate sunt de sine înţelese.
— Aşa-i că te miri? zise el fără ca să-şi mai ridice pălăria. Am văzut, când vă întorceaţi de la
biserică, pe fratele şi pe
muma d-tale şi am dat cu socoteală că trebuie să fii şi d-ta aici. Ne cunoaştem, adause
apoi întorcându-se spre
Codreanu, care era cam mirat, de acasă.
— O! grăi Persida dezmeticindu-se, eu te-am văzut pe d-ta demult, odată, când ieşeai din biserică,
dar nu te-ai uitat
la noi şi nu ne-ai văzut.
Mara/Ani de tinereţe

22
— Păcatele mele! zise el. Îmi pare foarte rău! Carevasăzică, nu acum ai venit!
— Sunt de la Paşti aici şi am să stau până la toamnă.
— Cum? Nu te mai întorci la mănăstire?
— N-o lăsăm! grăi Codreanu, ca să zică şi el ceva.
Naţl nu putea să-şi dea seama dacă rău ori bine îi pare. Acum, în pripă, simţea numai că îl zguduie
ceva şi se află în
mare strâmtorare.
Trică, deprins a fi cu ochii mereu la sora lui, era foarte voios şi a alergat, când l-a zărit
pe Naţl, la mumă-sa cu
vorbele:
— Maică! uite şi Hubărnaţl! a venit şi el! Şi Mara era foarte voioasă, dar nu înţelegea, adică parcă
înţelegea, dar nu
voia să ştie, cum a venit Hubărnaţl aici şi cum s-a pomenit el vorbind, aşa din senin, cu fata ei.
Carevasăzică, ei se
cunoşteau, aşa, fără de ştirea ei, prin dosul ei.
— Sărac de sufletul meu! grăi dânsa; se ridică înaltă, spătoasă şi greoaie, cum era, şi se uită acolo
cum se uită cloşca
la pui când simte că nu li-e a bine.
Iară Mara era dintre oamenii care nu vorbesc numai cu gura, ci şi cu ochii şi cu
sprâncenele, şi cu creţele de pe
frunte, şi cu mâinile descleştate; ochii tuturora se cârniră după ai ei, şi Naţl era ca strivit
de multele priviri, care îl
întrebau: "Cum ai cutezat tu să vii nepoftitde nimeni aici?"
Acum, acum iar îl vedea mumă-sa?Era o nemaipomenită obrăznicie; a vorbit prostii de
necrezut.Ce caută el aici? Ce
vrea? Ce l-a adus? O să mai vie şi mâine? şi poimâine?
El se îndreptă şi înfruntă privirile aţintite spre el, apoi se duse drept spre Mara, care era închisă în
dosul mesei.
Ajuns în faţa ei, el ridică zâmbind pălăria.
— Am văzut, zise, trecând din întâmplare pe aici, pe domnişoara, fiica d-voastră, şi am dat cu
socoteală că sunteţi şi
d-voastră aici. Aş avea să vă fac o rugăminte.
Mara se însenină.
— Aşaa! zise ea. Era lucru firesc! Cum să nu cunoască feciorul lui Hubăr pe fata ei?
— D-sa, urmă, îndreptându-se spre nunul care şedea al treilea de la dânsa, e feciorul unui bun
prieten al nostru.
Nunul dete din cap, iară Naţl se închină, apoi se întoarse spre Mara.
— Mama, grăi dânsul, era să vie săptămâna viitoare aici, fiindcă rămăsese ca după Rusalii să plec
la Buda. Vă rog
să-i spuneţi, dacă vă întoarceţi, să nu mai vie, căci eu plec mâine. Îi scriu şi eu, dar
prinde mai bine dacă i-o mai
spune şi cineva cu grai viu. Să-i spuneţi, vă rog, că m-aţi văzut şi sunt bine, dar n-am mai putut
aştepta!
— Bine, bine! răspunse Mara, o să-i spun. Păcat! o să-i pară foarte rău! Hei! urmă ea peste puţin,
greu se desparte
mama de copilul ei, mai ales când unul singur are!
— Vă mulţumesc! grăi dânsul încet.Apoi strânse mâna Marei, se închină şi se întoarse iar cu capul
ridicat şi cu faţa
deschisă la Persida, care vorbea cu Codreanu parcă puţin îi pasă.
— Domnişoară, grăi el întinzându-i mâna, rămas bun! Eu mă duc mâine mai departe.
Ea îşi lăsă mâna moartă în a lui.
— Unde?
— Mai întâi la Buda, apoi la Pojon, la Viena şi Dumnezeu mai ştie unde. Doi ani fără
cinci săptămâni am să tot
umblu.
Ea dete din cap. Ce putea să-i răspundă? Păcat numai c-a venit acum aici!
Nici măcar în ochii lui nu s-a uitat, nici în urma lui n-a privit. Şi el s-a dus fără ca să se uite-
napoi.Ce aveau, la urma
urmelor, ei doi unul cu altul?
▲ Începutul paginii.
Mara/Ispita

23

Mara/Ispita
←←Ani de tinereţe
Mara de Ioan
Slavici
(Ispita)
Zbuciumare→→
Norocul nu umblă târâş, ci zboară pe aripi iuţi şi-ţi iese, când îi vine râ