COMPLETĂRI SUBIECTE CURS

SINDROMUL DE COMPARTIMENT
-Noţiunea de compartiment anatomic: numim compartiment Orice ansamblu Structural (in
principal osteo- fibros), care realizeza spatii relativ inextensibile intr-o regiune topografica.
Importanta : cresterera presiunii in interiorul compartimentului (prin diverse patologii) va
afecta structurile moi, in primul rand pe cele nobile- vase si nervi, cu consecinţele de
rigoare- paralizii si necroze. La nervi este afectata primar vascularizatia trunchiului nervos
si abea apoi apar efectele compresiei fibrelor nervoase. Durerea apăruta in aceste cazuri
este de tip non- nociceptiv (fara stimulare de receptori).
Sindromul de compartiment este insotit de contracturi musculare reflexe. Asa se explica
succesul terapiilor locale (masaje, unguente, etc.) in ameliorarea simptomelor.
1. SINDROMUL DE COMPARTIMENT VERTEBRO- MUSCULAR:
Masele musculare cu inserţie pe coloana vertebrala (in special in regiunile lombara si
cervicala), sunt acoperite de aponevroze bine structurate ce se insera pe coloana
vertebrala . In acest mod se creaza un compartiment relativ inextensibil cuprins intre
formaţiunile osoase vertebrale si aponevrozele musculare.
Aceste compartimente conţin masele musculare, vasele care le deservesc si trunchiurile
nervilor spinali. In situaţia unui conflict neurovertebral, generat de o patologie specifica de
coloana sau disc intervertebral, apare un sindrom inflamator insotit de edem in interiorul
acestor compartimente. In consecinţa in interiorul compartimentului se produce o creştere a
presiunii. Structura care suferă cel mai mult este reprezentata de trunchiurile nervilor
spinali ( materia nervoasa nobila- suferă cel mai mult).
Scăderea presiunii in compartiment si ameliorarea manifestărilor compresive) se poate
face:
-medicamentos
-prin fizioterapie, chinetoterapie, gimnastica medicala. Baza eficientei prin gimnastica
medicala este următoarea : cu cat creste debitul circulator in vasele musculare din
interiorul compartimentului, cu atat mai repede va scădea edemul compresiv intra-
compartimentai.
-2. SINDROMUL DE TUNEL CARPIAN- necesita decomprimare pentru evitarea
afectării nervului median.
-3. SINDROMUL DE COMPARTIMENT LA NIVELUL MEMBRELOR, IN
ARSURI- Aponevrozele regionale ( brahiala, antebrahiala, etc.) acoperă integral
segmentele membrelor si împreuna cu septurile intermusculare si scheletul osos, realizează
compartimente relativ inextensibile in fiecare regiune topografica specifica
(ex: reg. ant. antebraţ, reg. posterioara gamba, etc.). Pe langa masele musculare aceste
regiuni conţin manuchiurile vasculo- nervoase locale.
In cazul unor arsuri semnificative in aceste regiuni se vor instala rapid edeme cu efect
compresiv. Drept urmare compartimentele respective necesita incizii preventive ale
aponevrozelor segmentelor membrelor, in scopul evitării instalării sindroamelor de
compartiment ce ar duce altfel la necroze locale.

DISCUL INTERVERTEBRAL
-este cea mai mare structură avasculară din organism, ce conferă flexibilitate la sarcinile
reduse şi stabilitate la cele crescute; i se descriu trei părţi:
a)nucleu pulpos (NP) - ovalar, cu structură elastică, gelatinoasă, cu o mare putere de
imbibiţie; rezistă Ia compresiune şi are rolul principal de a distribui' o sarcină aplicată în
toate direcţiile, reducând astfel compresiunea vertebrală
b)inel fibros (IF)-format din lamele fibrocartilaginoase concentrice, unite prin gel
proteoglicanic; fibrele colagene ale fiecărei lamele sunt paralele între ele, orientate oblic
între cele două vertebre şi se încrucişează în unghi drept cu cele ale lamelelor adiacente.
Acest aranjament conferă inelului o rezistenţă crescută, facându-1 capabil să mărească
stabilitatea rotaţională a coloanei şi ajutând-o să reziste la compresiune
c)cele două plăci terminale cartilaginoase-acoperă superior/ inferior nucleul pulpos şi
partea internă a IF, permiţând difuziunea substanţelor nutritive spre disc.
Odată cu înaintarea în vârstă apar alterări structurale ale discului intervertebral, care
nu trebuiesc interpretate ca patologice. Acestea afectează atât reziduul uscat, cât şi celulele
şi cantitatea de apă; ele au într-o oarecare măsură un determinism genetic, dar pot fi induse
şi de modificări ale aportului de substanţe nutritive (ex.prin poziţii vicioase ce alterează
difuziunea acestor substanţe), iar uneori pot genera o anumită simptomatologie/patologie.
NP se fibrozează, IF intern îşi măreşte coeficientul elastic, producându-se atât tensionarea
IF extern (cu posibilitatea ruperii sale), cât şi subţierea sau chiar fisurarea PTC; prin
ruperea IF se poate ajunge Ia hernierea nucleului pulpos.
Nutriţia componentelor discale se face prin imbibiţie din reţelele vasculare
peridiscale ( inclusiv din osul spongios vecin). Diferitele poziţii vicioase ( hiperlordoza
lombara - de pilda chirurgul care se sprijină cu pelvisul de masa de operaţie sau
hiperlordoza cervicala- cand stai mult la calculator) determina contracturi musculare de
lunga durata care PRIN COMPRESIE asupra plăcii terminale si discului, alterează
procesele de imbibiţie discala, declanşând afectarea troficitatii discale si de aici crescând
riscul apariţiei herniilor de disc.
Deplasarea nucleului pulpos sau a unor fragmente de inel fibros, caracterizează
hernia de disc. Fragmentele herniate pot comprima măduva sau rădăcinile nervilor spinali,
determinanad tablouri clinice specifice. Ligamentele longitudinale anterior si posterior
reprezintă protecţii temporare in calea hernierii discale.

PLACA TERMINALĂ (PT)

PT sănătoasă are două părţi: osoasă şi cârtilaginoasă (PTC)
- cea osoasă este numită şi placă terminală vertebrală şi este reprezentată de lama de ţesut
osos compact de pe faţa articulară superioară/inferioară a corpului vertebral; la nivelul său
se insera fibrele colagene ale IF
- PTC este un strat subţire de cartilaj hialin, cu o grosime variabilă (0,1-1,6 mm) şi care nu
acoperă în întregime discul, lipsind în zona IF extern; este mai subţire central (peste NP) şi
este puternic ataşată la discul iv (prin IF intern), dar mai slab ataşată la corpul vertebral,
motiv pentru care este considerată parte a discului intervertebral.
Roluri
-previne proeminarea NP în masa spongioasă vertebrală;
-PTC asigură distribuţia uniformă a forţei de compresie care provine de la discul iv la
corpul vertebral -acţionează ca un filtru între disc şi corpul vertebral, permiţând difuziunea
substanţelor nutritive spre NP şi în mai mică măsură spre IF intern. Afectarea plăcii
terminale precede apariţia herniilor intraspongioase (in corpul vertebral)
STABILITATEA COLOANEI VERTEBRALE
Forma, rezistenţa, mobilitatea şi supleţea coloanei vertebrale se datorează nu numai
segmentelor osoase ce o alcătuiesc (ele îşi adaptează unul altuia suprafeţele articulare), ci
este rezultatul unui echilibru ce se stabileşte între structurile ce conectează sau se insera pe
vertebre.
Echilibrul extrinsec este realizat de grupele musculare ce susţin direct sau indirect
coloana vertebrală (mm. erectori spinali, musculatura toracolombară). FunctionaIitatea
depinde direct de stare muşchilor vertebrali.
Echilibrul intrinsec este realizat de:
- curburile coloanei-amortizează şocurile şi favorizează menţinerea echilibrului coloanei
pe bazin, uşurând efortul musculaturii;
- ligamente- în repaus se opun accentuării curburilor (absorb o parte din solicitări), iar în
timpul unei activităţi au rol de a limita mişcarea;
- discurile intervertebrale- protejează vertebrele de excesul presional, disipând solicitarea
în toate direcţiile
Studiile biomecanice au împărţit coloana vertebrală în 3 coloane paralele, de
integritatea cărora depinde stabilitatea coloanei după un traumatism. Instabilitatea coloanei
apare dacă traumatismul interesează 2 sau toate cele 3 coloane. Aceste coloane sunt:
-anterioară-formată din lig.longitudinal anterior, 2/3 anterioare ale corpurilor vertebrale şi
discurilor iv -mijlocie-formată din lig. longitudinal posterior, 1/3 posterioară a corpurilor
vertebrale şi discurilor iv -posterioară-formată din arcurile vertebrale cu complexul
articular dintre ele (suprafeţele articulare, ligamentele galbene, ligamentele proceselor
spinoase).