Golu, Pantelimon. (2004).

Psihologia grupurilor sociale şi a fenomenelor

colective. Bucureşti: Editura Miron.

Variabile definitorii pentru dinamica de grup în genere

(cercetări clasice şi mai noi)

în cadrul acestui capitol vor fi trecute în revistă câteva din cele mai
reprezentative concepţii, puncte de vedere şi investigaţii concrete, clasice sau mai
noi, din psihologia socială, relevând unele din particularităţile şi variabilele
fundamentale ale psihologiei de grup,

1. Cercetările lui F.H. Allport şi J. Dashiell

Primele cercetări concrete (experimentale) de psihologie a grupurilor mici

debutează la sfârşitul secolului al XlX-lea (N. Triplett 1897). Autorul compara
subiecţii care lucrează singuri cu subiecţi care lucrează alături unii de alţii asupra
unei sarcini, în scopuri individuale.
Cercetările continuă până în jurul anilor 1930 şi reprezintă,
într-un fel, o prelungire a psihologiei clasice; grupul mic e tratat ca o variabilă
independentă, urmărindu-se influenţa acesteia asupra comportamentului unui
individ. Ele marchează însă un important pas înainte, deoarece, la variabilele
privind stimulii, sarcina şi subiectul, vin să se adauge variabilele privind situaţia
în care lucrează subiectul.
începând cu anul 1920. F.H. Allport (1920), întreprinde o serie de
experimente, în cadrul cărora subiecţii erau puşi să lucreze în următoarele două
situaţii: a) situaţia solitară: fiecare subiect era izolat într-o cameră, iar semnalul
începerii activităţii li se dădea simultan printr-un vibrator; b) situaţia colectivă:
subiectul lucrează în prezenţa a 3-4 alţi subiecţi, asupra uneia şi aceleiaşi
probleme, fiind cu toţii aşezaţi la aceiaşi masă. Subiecţilor îi se precizează că
munca nu-i competitivă, că rezultatele nu vor fi comparate. Cu toate acestea, se
constată că, în situaţia colectivă, majoritatea subiecţilor lucrează mai repede,
depunând un efort mai mare decât în situaţia solitară. De asemenea, în situaţia
colectivă, performanţele tind să se niveleze: indivizii lenţi se ameliorează mai
repede decât cei rapizi (aceasta, deoarece performanţele celor rapizi ating aproape
maximul în cursul probei singulare, ceea ce face ca zona lor de ameliorare să fie
mai restrânsă). Situaţia socială, în ciuda anumitor aspecte negative (distragere,
anxietate), are un efect de facilitare: subiecţii percep mişcările pe care le fac alţii,
pot să aibă o reprezentare a performanţei camarazilor lor, fapt care le serveşte ca
punct de referinţă în procesul realizării propriei performanţe. Faptul de a lucra
unul în faţa altuia naşte o atitudine competitivă.
Câţiva ani mai târziu (1926), constatările lui Allport sunt confirmate de
datele lui S. Sinha, care ajunge la concluzia că în situaţiile experimentale
107
colective, când subiecţii lucrează cot la cot, aceştia sfârşesc prin a se asemăna:
rezultatele unuia bun, situat între doi subiecţi slabi, se diminuează, şi invers,
randamentul unuia slab, situat între doi subiecţi buni, creşte. Se stabileşte un fel de
nivel mediu, pe baza diminuării diferenţelor interindividuale şi a apropierii
extremelor.
în sarcinile de asociaţie şi raţionament se constată diferenţe calitative: în
condiţii de izolare, asociaţiile sunt mai personale, în vreme ce în condiţii
colective, ele sunt mai exterioare. De asemenea, exactitatea şi calitatea
argumentelor sunt superioare în condiţii singulare. Faptul de a lucra în colectiv,
conchide Allport, face gândirea mai obiectivă, ideile mai numeroase, dar mai
mediocre. Grupul atenuează extremele indicatorilor, acţionând într-un sens
modelator.
în legătură cu această a doua categorie de concluzii ale lui Allport (privind
sarcinile de asociaţie şi raţionament), trebuie spus că ele pot sa suscite încă
discuţii. Aceasta, în primul rând, deoarece, deşi lucrează în situaţie colectivă,
subiecţii lui nu formează, totuşi, un grup propriu-zis, cu o organizare internă
proprie. în al doilea rând, trebuie precizat că deşi unul din efectele principale ale
situaţiei colective rezidă în tendinţa de omogenizare şi uniformizare a conduitelor
şi performanţelor individuale - fenomen surprins foarte bine de Allport
-intensitatea şi amploarea acestor efecte depinde de nivelul de conformism care s-
a Instaurat în grup. In sfârşit, în al treilea rând, în ciuda instructajului dat
subiecţilor, situaţia experimentală creată de Allport evoluează, totuşi, ca o situaţie
de esenţă competitivă, fapt care, datorită tensiunii care se naşte, are nu numai
efecte stimulative, dar şi efecte inhibitorii (mai ales în ceea ce priveşte
parametrii calitativi ai performanţei).
Pornind de ia impresia că în experimentele lui Allport nu se diferenţiază
suficient de clar între efectele facilitării sociale şi efectele rivalităţii, Dashiell
repetă unele din experienţele lui Allport pe grupe mai mari de subiecţi şi sub un
control experimental mai riguros, punând în faţă subiecţilor sarcini de
multiplicare, analogie şi teste de raţionament. El introduce, ca variabilă
experimentală, diferite grade de competiţie. Se lucrează în următoarele condiţii
experimentale: a) competiţie în interiorul grupelor; subiecţii erau aşezaţi în jurul a
două mese mari şi li se spunea explicit că scorurile vor fi comparate;
b) repartizarea subiecţilor în grupuri cu consemnul de a nu intra în competiţie, dat
fiind că rezultatele lor nu vor fi comparate; c) repartizarea subiecţilor în camere
separate, în aceeaşi clădire şi în acelaşi moment. Subiecţii nu se puteau nici vedea,
nici auzi unii pe alţii, dar începeau şi terminau activitatea la un semnal auditiv dat
simultan pentru toţi; ei ştiau că alţi subiecţi lucrează în altă cameră asupra
aceleiaşi sarcini; nu se spunea nimic apropo de competiţie; d) subiecţii erau
supuşi unui control strict din partea altor indivizi; subiecţilor nu li se spunea
nimic despre competiţie.

108
 Rezultatele obţinute arată că, la toate sarcinile, productivitatea era mai mare
în prima şi în ultima situaţie (peste 30% şi chiar peste 40%). Productivitatea era
evaluată după rapiditatea execuţiei, fără să se ţină seama de exactitate. S-a
constatat, de asemenea, că dacă se compară productivitatea unor subiecţi puşi în
condiţia nr.3 (lucrează izolat, dar simultan), cu aceea a unor subiecţi care lucrează
izolat, dar în momente diferite, productivitatea este mai mare în primul caz. Ceea
ce denotă că, psihologic vorbind, conştiinţa prezenţei unor subiecţi care nu sunt
percepuţi direct are efecte de tip competitiv. în condiţii experimentale" pure" de
facilitate socială fără rivalitate, productivitatea tinde să scadă.
Trebuie să subliniem, totuşi, că între datele celor doi autori nu există, de fapt,
o opoziţie, deoarece şi în experimentele lui Allport avem de-a face, aşa cum am
arătat, cu fenomenul competiţiei, Numai că aceasta apare, la Allport, nu ca o
atitudine explicită, introdusă prin instrucţia verbală (ca ia Dashiell), ci ca o
atitudine implicită, generată de percepţia interpersonală. Meritul incontestabil a!
experimentelor lui Allport este acela de a fi permis sesizarea elementului de
noutate pe care îl introduce variabila socială în conduita individuală, şi anume
efectul de facilitare, care constituie cheia explicativă a numeroase fenomene de
ameliorare a acţiunilor individuale în situaţia de grup.

2. Concepţia Iei K. Lewin şi linia cercetărilor sale

Un aport deosebit la înţelegerea raporturilor dintre grup şi individ 1-a adus

concepţia dinamistă a iui K.Lewin la baza căreia se află ideea de interacţiune,
luată în sensul cei mai larg al cuvântului.
Orientarea spre studiul climatelor sociale şi ai fenomenelor de grup formează
conţinutul celei de-a treia etape din activitatea lui Lewin. In prima etapă, care se
referă ia activitatea de dinaintea emigrării în S.U.A., interesul ştiinţific ai lui
Lewin se concentrează în jurul unor probleme de psihologie clasică, cum ar fi:
măsurarea voinţei, a asociaţiei, perceperea mişcării şi a reliefului; problema
tensiunii psihice, a activităţilor de substituţie, a nivelului de aspiraţii etc. Cea de-a
doua etapă, cuprinsă între anii 1930-1938, şi concretizată, îndeosebi, în lucrările A
dynamic theory of personality (1935) şi Principles of topological psychology
(1936), se caracterizează prin interesul pentru o teorie de ansamblu a
comportamentului individual. Cea de-a treia etapă începe după anii 1938 şi se
caracterizează prin detaşarea de formalismul topologic ca instrument de analiză şi
prin trecerea treptată de ia psihologia individuală la psihologia de grup şi de la
aceasta la cercetarea problemelor mediului social în care gravitează grupul
(K.Lewin 1967).
Sub influenţa atitudinii epistemologice pe care i-o inspiră ideile moderne de
fizică, în speţă cele generate de teoria relativităţii ( ca teorie a relaţiilor dintre
corpuri, a reciprocităţii acţiunii şi ca metodă de construcţie), K.Lewin (1951)
introduce în psihologie noţiunea de câmp. Conţinutul principal al noţiunii de câmp
109
şi al teoriei câmpului constă, după Lewin, în aceea că ea reprezintă" o metodă de
analiză a relaţiilor cauzale şi o metodă de construcţie a conceptelor ştiinţifice. într-
un mediu definit, o anumită distribuţie a forţelor determină comportamentul
unui obiect care dispune de proprietăţi definite. Cunoscând obiectul pe baza
observării comportamentului său, se pot deduce proprietăţile câmpului în mediul
său ambiant şi invers, pornind de la proprietăţile câmpului şi de la
comportamentul obiectului se pot deduce proprietăţile acestuia din urmă.
Kurt Lewin distinge trei câmpuri - câmpul individual, câmpul de grup şi
câmpul social - şi, respectiv, trei nivele de analiză. Primele două câmpuri
(individual şi de grup) sunt câmpuri psihologice. în sens larg, câmpul psihologic
este înţeles de Lewin drept totalitatea faptelor care există la un moment dat, pentru
individul sau grupul considerat. In cadrul acestei definiţii, ei concepe
comportamentul într-o manieră dinamistă, ca reprezentând o modificare de câmp
psihologic într-o unitate de timp dată.
Faptele sau variabilele existente la un moment dat în univers şi care pot fi
legate într-un fel de comportamentul unui individ dat pot fi grupate în trei
categorii: a) variabilele psihologice (trebuinţe, motivaţii, scopuri, idei, percepţii)
aparţinând individului considerat; b) variabilele nepsihologice, care sunt, la rândul
lor, sociale (normele culturale), biologice (reglările hormonale) şi fizice (condiţiile
climatice) şi care au incidenţă directă asupra comportamentului considerat; c) alte
variabile ale universului, cele care nu au nici o incidenţă directă asupra
comportamentului individului considerat: în câmpul psihologic al individului
considerat se includ numai variabile care au un efect demonstrabil asupra
comportamentului său, indiferent de faptul dacă individul este sau nu conştient de
acţiunea acestor variabile.
Structural, câmpul psihologic al individului se compune din spaţiul de viaţă,
desemnat, într-o formă prescurtată, de Lewin prin Lsp (life space), care cuprinde
toate variabilele psihologice ce au incidenţă asupra comportamentului individului
considerat. După cum reiese din figura 12, acest spaţiu de viaţă se compune din
doua regiuni principale: persoana (P) şi împrejurimea sa (E - environement). El
este delimitat printr-o zonă de frontieră (F), care constituie zona de incidenţă a
variabilelor nepsihologice asupra comportamentului individului considerat.

Fig. 12. Structura câmpului psihologic individual;

P —persoana; E - ambianţa; F - zona de frontieră

110
 înlăuntrul acestei structuri se dezvoltă raporturile dinamice, funcţionale
dintre P şi E, Astfel, un scop este o relaţie între P şi o anumită regiune a lui E, pe
care P doreşte s-o atingă. Cele două regiuni sunt interdependente: persoana este în
funcţie de ambianţă, iar ambianţa este în funcţie de persoană. De aici concluzia că
nu există situaţie care să nu fie situaţia unui organism (si respectiv, a unei
persoane) şi nu există un organism (respectiv, persoană) care să nu se afle
întotdeauna în situaţie. Ideea este valoroasă pentru psihologia socială, care, aşa
după cum am arătat cu alt prilej (P. Golu, 2002) examinează omul dintr~o
perspectivă dinamică, plasându-1 între anumite coordonate concrete (spaţiale,
temporare, culturale, de grup etc.) şi studiindu-i variabilitatea comportamentului
în funcţie de aceste concomitente. De asemenea, grupurile sociale, privite din
această perspectivă dinamistă, nu ne mai apar ca simple colecţii de indivizi,
reuniţi laolaltă într-o manieră clasificatoare, pe baza unor criterii statice, de
suprafaţă, ci ca ansambluri dinamice, în cadrul cărora întregul este mai mult decât
suma părţilor componente.
După Lewin, orice comportament, conceput ca modificare de câmp
psihologic, depinde numai de câmpul psihologic existent la un moment dat.
l
Pornind de la ecuaţia fizică —- = F (S ), ceea ce înseamnă că modificarea
dt
diferenţială în poziţia punctului x (dx) înăuntrul unui sistem în timpul unei
perioade de timp diferenţial (dt) depinde univoc de situaţia din momentul dat (S1),
dx
Lewin arată că, în psihologie, echivalentul lui —- din fizică este conceptul de
dt
comportament (behavior), care, relaţional, poate fi redat prin formula bl = F (S{);
ceea ce înseamnă că comportamentul din momentul t este funcţie a situaţiei din
>t + n
momentul t şi nu funcţie a unei situaţii trecute sau viitoare : S' sau : S
E posibil ca un comportament (b) să fie legat indirect de o situaţie anterioară
sau de o situaţie viitoare, dar, ca şi în fizică, aceasta se poate face numai dacă se
ştie în ce fel ultima situaţie S* depinde de situaţia anterioară Sl"n sau de situaţia
viitoare St+n. La rândul ei, această cunoaştere depinde de măsura în care cele două
categorii de situaţii (anterioară sau viitoare şi cea actuală) sunt sisteme închise,
bazate pe combinare identică de constructe şi dacă se poate ţine seama de
schimbările survenite în perioadele intermediare, potrivit unor legi cunoscute
(K.Lewin, 1967), Situaţia anterioară (sau viitoare) influenţează asupra
comportamentului numai în măsură în care în câmpul psihologic actual există
elemente care, funcţional, dinamic, sunt legate de aceste situaţii. In consecinţă,
legile comportamentului pot fi formulate astfel : Bl = F (P, E)\=F (Lsp)1 adică
comportamentul (B) în momentul t este în funcţie de spaţiul de viaţă (Lsp) în
momentul t, care include P şi E2.
Ideea dependenţei stricte a conduitei de situaţia existentă la un moment dat
este întru totul în spiritul unei concepţii interacţionale,
dinamiste, însă nu-i mai puţin adevărat că omul şi
comportamentul uman, mai mult decât oricare alt obiect,
111
se prezintă ca un sistem care cumulează în sine experienţa stărilor anterioare şi
care, totodată, este orientat spre viitor şi se comportă în prezent din perspectiva
viitorului. El se prezintă nu numai ca un sistem sincronizat cu situaţia prezentată,
dar şi ca un proces diacronic, predeterminat de istoria anterioară. Or, ignorând
aceste aspecte, concepţia lewiniană cu privire la determinarea comportamentului
uman poartă pecetea unui anumit schematism şi simplism.
Suprapus câmpului individual este câmpul grupului. Cu privire ia grup,
Lewin arată că acesta se defineşte nu pe baza similitudinii membrilor săi (criteriu
clasificator), ci pe baza sistemului de interdependenţe dintre membri (criteriul
dinamic). Câmpul grupului este tot de natură psihologică şi el cuprinde totalitatea
normelor de grup, percepţiile pe care le are grupul asupra lumii înconjurătoare,
distribuţia rolurilor şi statutelor între membrii grupului.
Adoptând o viziune psihologică de factură ecologică (K.Lewin înţelege prin
psihologie ecologică studiul raportului dintre variabilele psihologice şi variabilele
nepsihologice), el arată că între câmpul individual şi câmpul de grup există o
strânsă interdependenţă. Structura universului impune organismelor vii, inclusiv
nouă, oamenilor, anumite cadre limitative în interiorul cărora suntem liberi să ne
mişcăm şi la care trebuie să ne adaptăm. Intre câmpul psihologic Individual şi
câmpul psihologic al grupului funcţionează tocmai o astfel de categorie de
raporturi, de factură ecologică . Astfel, comportamentele individuale sunt limitate
prin normele grupului căruia îi aparţin indivizii, ceea ce înseamnă că diferitele
variabile ale grupului se situează la frontiera spaţiului de viaţă al indivizilor. Tot
astfel, anumite variabile psihologice individuale pot juca rol limitativ în
comportamentul grupului.
Modalitatea concretă de întrepătrundere a celor două categorii de variabile
poate fi ilustrată prin următorul exemplu: graţie normelor şi puterii sale, grupul
exercită asupra indivizilor o anumită presiune. Grupul nu poate însă impune
indivizilor frustrări care exced posibilităţile lor de toleranţă, fără a risca o reacţie
agresivă din partea acestora, Toleranţa indivizilor la frustraţie apare ca o condiţie
delimitantă a comportamentului grupului, această variabilă situându-se la frontiera
spaţiului de viaţă al grupului. Intr-o manieră abstractă, relaţia ecologică de mai sus
poate fi formulată astfel: când se consideră două sisteme, A şi B, anumite
variabile ale sistemului A pot funcţiona ca parametri în sistemul B. Ansamblul
parametrilor constituie cadrul ecologic pe care A îl oferă B.
In exemplul de mai sus, diversele roluri şi norme ale câmpului de grup se
comportă ca parametri ai comportamentului individual, îndeplinând o funcţie
ecologică, iar toleranţa la frustraţie se comportă ca un parametru al
comportamentului de grup, îndeplinind o funcţie de rezistenţă şi delimitare
(K. Lewin, 1969).
A treia categorie de câmp pe care o distinge Lewin este câmpul social,
alcătuit din totalitatea variabilelor nepsihologice, de factură sociologică. Intre
câmpul psihologic al grupului şi câmpul social în care este integrat grupul există
112
tot o relaţie ecologică, ca şi între câmpul individual şi cel de grup. Câmpul social
furnizează câmpului psihologic al grupului parametri sociologici. El relevă
evenimentele sociale şi oferă cadrele sociale în care se înscriu comportamentele.
La rândul lui, câmpul social suportă şi el influenţa câmpului de grup. O ilustrare a
acestei relaţii ar putea fi, de pildă, aceea că, în vreme ce legislaţia furnizează
parametrii comportamentului de grup, delimitând regiunile de activitate permise
sau interzise, activitatea legiuitoare este şi ea limitată de o serie de parametri ai
psihologiei de grup, care exprimă rezistenţa grupului la penetraţia normei sociale.
In concluzie, se poate spune că, în cadrul preocupărilor de psihologie socială
ale lui K. Lewin, se impune, ca principală, crearea modelului dinamic al
interacţiunii psihosociale, având drept componentă fundamentală interdependenţa
funcţională dintre persoană şi situaţie, dintre grup şi cadrul social al grupului. In
acelaşi timp, trebuie subliniat că modelul său de interacţiune, fiind conceput prin
analogie cu modelele din fizică, nu reflectă aspectele calitative, de conţinut,
specifice diferitelor nivele de integrare: individual, de grup şi social. Vom vedea
că aceste limite se conservă şi la nivelul modalităţii de înţelegere de către Lewin a
problemei liderului şi a conducerii în viaţa de grup, problemă la care ne vom referi
în capitolul următor.
Concepţia lui Lewin a exercitat atracţie în rândul multor teoreticieni. In
opoziţie cu aparenta "dezumanizare", caracteristică teoriilor comportamentiste
bazate pe întărire, ea punea accentul pe conceptele umanistice şi fenomenologice,
fără a sacrifica rigurozitatea. O serie de teorii au adoptat conceptele de bază ale
teoriei câmpului, modificându-i şi adaptându-i principiile la fenomene social-
psihologic cu o sferă mai largă. După Show şi Constanzo (1970), pot fi
identificate patru asemenea teorii: teoria relaţiilor interpersonale a lui Heider;
teoria câmpului a lui Cartwright despre putere; teoria formală a puterii a lui
French şi teoria despre cooperare şi competiţie a lui Deutsch.
Teoria lui Heider (1958) porneşte de la ceea ce el numeşte "psihologia
simţului comun" ca sursă a intuiţiei în conduita interpersonală, guvernând
raportarea unei persoane faţă de cealaltă. Heider încearcă să folosească
conceptele limbajului de fiecare zi în explicarea relaţionării cu celălalt, în lucrările
lui putând fi întâlniţi mulţi termeni comuni cum sunt: "posibil", "încercare",
"dorinţă", întrebuinţaţi însă într-un sens mai special. In aceşti termeni el face
consideraţii asupra mai multor aspecte ale relaţiilor interpersonale, cum ar fi
perceperea altei persoane, cealaltă persoană în postura de receptor, analiza
acţiunii, experienţa dorinţei şi plăcerii, rolul variabilelor ambientale. Heider se
referă la contactul dintre P (persoană) şi O {other person = altă persoană) în
termeni de descriere fenomenală şi cauzală. Cealaltă persoană (O) este stimulul
îndepărtat {distal stimulus), iar construcţia perceptivă înăuntrul lui P, care conduce
la conştientizarea lui O,este stimulul apropiat (proxima! stimulus). între P şi O se
interpune un proces de mediere, constând în acele manifestări ale personalităţii lui
O (expresive, verbale) care determină modelul stimulului îndepărtat, indicând, de
113
exemplu, că este vorba de un O supărat. Relaţiile interpersonale depind în largă
măsură de perceperea de către persoană a acţiunii altuia.
Conform lui Heider, omul înţelege realitatea raportând conduita tranzientă şi
variabilă la condiţiile fundamentale relativ invariabile, care sunt numite proprietăţi
dispoziţionale. Acestea fac lumea noastră mai stabilă, predictibilă, controlabilă.
De exemplu, dacă un individ învaţă rapid şi rezolvă uşor problemele, se poate
infera că el este inteligent. învăţarea şi conduita de rezolvare a problemelor sunt
evenimente relativ tranziente, care devin inteligibile când le raportăm la o
proprietate mai permanentă, numită inteligentă. Acelaşi lucru se petrece şi în cazul
când o persoană observă acţiunea alteia. Ea încearcă să raporteze rezultatul
acţiunii la anumiţi factori personali, cum ar fi puterea, motivaţia, care sunt
determinaţi, la rândul lor, de abilităţi, temperament, intenţie. Dacă persoana are
puterea de a face ceva, psihologia bunului simţ percepe că ea poate s-o facă.
(Acest "poate" se referă aici la posibilitatea ca o acţiune dată să fie efectuată de
persoana respectivă). Termenii "poate", "încercând" desemnează proprietăţi
dispoziţionale care, în analiza naivă a acţiunii, sunt condiţia necesară şi suficientă
a conduitei finaliste. De exemplu, persoana P poate să efectueze acţiunea x, dar
poate să n-o facă dacă este văzută ca neîncercând acest lucru, cu alte cuvinte dacă
nu este motivată pentru x şi nu face efort în această direcţie.
Consideraţiile lui Heider se constituie ca o contribuţie la teoria echilibrului,
a atribuirii şi inferenţei sociale, concepte asupra cărora vom reveni ulterior.
Concepţia lui Cartwright (1959) porneşte de la sensul conceptului de putere
sugerat de Lewin, care consideră că puterea persoanei A asupra lui B poate fi
definită ca fiind cotientul de forţă maximă pe care A îl poate induce lui B şi de
rezistenţă maximă pe care B o poate mobiliza în direcţie opusă. El propune o
versiune modificată a definiţiei lui Lewin, considerând că puterea lui A asupra lui
B, în legătură cu schimbarea de la x la y în timp specificat, este egală cu
intensitatea maximă a forţei rezultante pe care A o poate produce în acea direcţie
în acel timp. Deosebirea dintre cei doi autori rezidă în aceea că Lewin defineşte
puterea ca proporţie a forţei maxime, în timp ce Cartwright o defineşte ca
diferenţă maximă. El distinge, de asemenea, între putere şi control. Persoana poate
dispune de abilitatea de a activa forţele acţionând asupra altei persoane şi totuşi,
să nu dispună de abilitatea de a-i schimba conduita. De exemplu, A poate cere lui
B să execute ceva anume şi B poate încerca tendinţa de a-1 executa, fără ca în
realitate să acţioneze astfel. într-un asemenea caz, A are putere asupra lui B, dar
nu-i controlează conduita. Controlul este situaţia în care un act al lui A are drept
rezultat combinarea forţelor în spaţiul de viaţă al lui B, care schimbă conduita lui
B într-o direcţie corespunzând celei intenţionate de A. Controlul este un caz
special al puterii, fiind legat de abilitatea de a influenţa,
Teoria lui French (1956), denumită teoria formală a puterii sociale, vizează
procesele de influenţă în grup, influenţele care duc la modificarea opiniilor într-un
grup de N persoane. Teoria încearcă să reducă influenţa la însumarea influenţelor
114
sociale implicând trei modele de relaţii: relaţiile de putere între membrii grupului;
modelele de comunicare în grup şi relaţiile între opinii în interiorul grupurilor.
Modelul de schimbare a opiniilor este derivat de French din teoria lewiniană a
echilibrului cvasistaţionar.
Schimbarea de opinii este conceptualizată în termenii forţelor operând de-a
lungul unui continuum unidimensional. Influenţa socială este analoagă forţelor
câmpului induse de o persoană altei persoane. Puterea este proporţională cu
intensitatea forţei induse. Ea este o putere potenţială, care nu va deveni efectivă
decât dacă A comunică cu B într-o anumită manieră.

Intensitatea forţei

A B
Continuumul opiniei
Fig. 13. Câmpurile forţelor influenţând schimbarea opiniei persoanei

Modificarea actuală a opiniei lui B este funcţie de forţa rezultantă a forţelor

tuturor membrilor şi de forţa corespunzând rezistenţei lui B. French presupune un
continuum unidimensional al opiniei, care poate fi măsurată printr-o scală a
proporţiilor, pentru a determina cantitatea de influenţă pe care fiecare membru al
grupului o are asupra altui membru, (fig. 13)
Două persoane, A şi B, au opiniile iniţiale reprezentate în figură, unde
ordonata indică intensitatea forţei pe care A o poate induce lui B şi intensitatea
rezistenţei pe care B o poate mobiliza împotriva lui A, iar abscisa indică
continuumul opiniei. Linia continuă reprezintă forţa pe care A o poate induce
lui B, iar cea întreruptă forţa rezistenţei emanând de la B în raport cu A. Cele
două forţe se intersectează într-un punct situat la jumătatea distanţei dintre A şi B,
unde există un echilibru: cele două forţe sunt egale în intensitate şi opuse ca
direcţie. în toate punctele situate în dreapta acestui punct al echilibrului, forţele lui
115

,m
A sunt mai puternice decât rezistenţa lui B şi B îşi va modifica opinia în direcţia
lui A. In toate punctele situate în stânga punctului de echilibru, rezistenţa lui B
este mai puternică decât forţa lui A şi B se va mişca spre punctul de echilibru.
Modelul este valabil şi pentru reprezentarea efectului forţelor indus în context de
grup. Influenţa în grup este un proces gradual care necesită timp. Divizând
procesul de influenţă în unităţi, French defineşte unitatea drept timpul necesitat de
toţi membrii care au fost influenţaţi pentru a-şi schimba opinia în direcţia
punctului de echilibru al tuturor forţelor care operează de la începutul acestei
unităţi. La sfârşitul unei unităţi, o nouă constelaţie a forţelor este în stare să
producă un nou echilibru, către care toţi membrii se vor schimba în cursul unităţii
viitoare. Procesul va continua până ce toţi membrii grupului vor avea aceeaşi
opinie sau până ce se va produce un maximum de schimbare posibil. Astfel, teoria
lui French, admiţând că toţi membrii se schimbă în aceeaşi proporţie, deschide
calea către înţelegerea genezei uniformităţii în grup.
Teoria cooperării şi competiţiei, dezvoltată de Deutsch (1949), pornind tot
de la teoria lewiniană a câmpului, vizează efectele celor două procese asupra
funcţionării grupurilor mici. Definirea celor două concepte are la bază distincţia
dintre modurile de interrelaţionare a domeniilor scopului în cele două situaţii.
Situaţia de cooperare se caracterizează prin relaţionarea unor scopuri care se
susţin reciproc, în timp ce competiţia se distinge printr-o relaţie de
interdependenţă de sens contrar domeniilor scopurilor. în primul caz, fiecare
persoană poate să-şi atingă scopul (să se deplaseze către regiunea scopului ei)
numai dacă altă persoană din grup atinge acelaşi scop. în cazul al doilea, dacă o
persoană îşi atinge scopul (se deplasează în direcţia regiunii scopului) cealaltă
persoană nu-şi atinge scopul. Pornind de la aceste definiţii, Deutsch formulează un
număr de 34 de ipoteze, care redau şi detaliază diferite aspecte particulare ale
relaţiilor cooperatoare şi competitive, asupra cărora nu mai insistăm.
Diferite prin problemele particulare pe care le abordează, teoriile menţionate
converg prin substratul lor comun, generat de filiaţia cu optica gestaltisă şi cu
paradigma dinamistă a câmpului. Faptul se reflectă în sensurile conceptuale
analoage sau echivalente ale termenilor în care îşi formulează propoziţiile de bază.
Este vorba, între altele, de rolul acordat întregului structural şi structurant,
rezultantei totalizatoare, constelaţiei de ansamblu a elementelor, legăturilor şi
combinaţiilor dintre ele, indiferent dacă este vorba de explicarea relaţiilor
interpersonale, a puterii şi controlului, a opiniilor şi comunicării, a interacţiunii şi
influenţei, a cooperării şi competiţiei. Dinamica acestor evenimente psihosociale
se mulează pe anumiţi invarianţi structurali („proprietăţile dispoziţionale") şi este
guvernată de legile direcţionalităţii şi echilibrului, inducţiei şi ale rezistenţei la
schimbare, ale intenţiei şi scopului.
Aceste idei se găsesc explicit şi pe larg în lucrările unor autori ale căror
contribuţii, pe probleme foarte diferite, ar putea fi aşezate sub denumirea generală

116
de orientare cognitivistă, care apare ca un ecou sintetic, amplificat al teoriei
gestaltiste şi al teoriei câmpului în psihologia socială.
O serie de idei ale psihologiei structuraliste, cum ar fi ideea izomorfismului
structurilor, legea recentrării câmpului perceptiv, legea semnificaţiei, ideea
dominaţiei „figurilor brune" (simetrice, închise, echilibrate), a asimilaţiei şi
contrastului au fost reluate de orientarea cognitivistă în explicarea unor aspecte ale
relaţiilor interpersonale şi ale grupării oamenilor, în constituirea modelului
conceptual al balanţei, concordanţei, confortului şi disconfortului interpersonal, în
descrierea perceperii omului de către om în cazul diferitelor grupuri etnice, în
postularea conceptului de cadru de referinţă (frame of reference) ca expresei a
semnificaţiilor conduitei derivate din raportarea ei la un anumit context, De la
teoria câmpului, orientarea cognitivistă a preluat, îndeosebi, ideile de
personalitate, motivaţie, interacţiune, individ-ambianţă, dinamică de grup (stil de
conducere, discuţie de grup, coeziune), pe care le-a utilizat în studierea dinamicii
conduitei în contexte sociale.

3. Concepţia lui J.L. Moreno şi linia cercetărilor sale

în perioada la care ne referim, se intensifică introducerea tehnicilor
cantitative în investigarea relaţiilor interpersonale şi a fenomenelor de grup.
Pionierul acestei orientări este sociologul de orientare psihologică J.L. Moreno,
(J. L. Moreno, 1970), fondatorul unei noi discipline - sociometria - care,
etimologic vorbind, înseamnă aplicarea măsurii (metrum) la fiinţa socială (socius)
şi care, pe linie de obiect, se ocupă cu studiul matematic al proprietăţilor
psihologice ale populaţiei.
Născut la Bucureşti, la 6 mai 1889, din părinţi evrei - Moreno Misim Levi şi
Paulina lancu - lacob Levy zis Moreno după numele tatălui său (în ebraică Moreno
înseamnă maestru, învăţător, creator, vezi şi Pierre De Visscher, 2001) afirmă, în
autobiografia publicată postum, că venise pe lume, în condiţii grele, pe timp de furtună în
cursul unei călătorii pe mare, urmând ruta Spania, Marea Mediterană, Turcia, Constanţa
(Rene Marineau,1990) un apatrid care~şi începea viaţa în anonimat, în furtună.
Personaj inventiv, pitoresc, greu de desluşit, de o originalitate derutantă, Moreno
şi-a petrecut copilăria în Bucureşti, până la 6-7 ani, apoi toată familia se mută la Viena,
lacob Levy, care îşi admira tatăl (născut la Plevna într-o familie de evrei spanioli) adopta
ca patronimic numele de Moreno al tatălui. lacob Levy Moreno în loc de Iacov Levi, ca
expresie a tendinţei de a se identifica total cu tatăl. Mama sa - o sentimentală, cu
temperament artistic - îl lua în braţe cântându-i "Ce te legeni codrule". De la ea a aflat de
o intervenţie ţigănească în viaţa sa. Era vorba de sfaturile terapeutice ale unei bătrâne
ţigănci care, când lacob avea un an şi se simţea foarte slăbit, a presărat nisip în curte,
lăsând copilul să se joace pe nisip, la soare, făcând o adevărată cură de însănătoşire.
Ţiganca i-ar fi prezis că va fi un om mare, iar Moreno şi-ar fi organizat viaţa din jurul lui
117
în profeţia ţigăncii. Sora sa, Lotte, relatează că de mic conducea tiranic jocuri cu ceilalţi
copii din preajma casei. Scenariul său preferat era "viaţa în cer", iar rolul său preferat era
rolul de Dumnezeu, care nu suporta nesupunerea şi contrazicerea. în copilărie şi în
adolescenţă el a fantasmat mult, considerându-se un nou Isus (De Visscher, op.cit) Jocul
de-a Dumnezeu, practicat zilnic, interiorizat, a fost reluat în familie, cu prietenii şi apoi pe
o scară mai mare, în cadrul Teatrului de copii din Angarten, Viena, un fel de preludiu al
instituţiei medical-artistice a psihodramei. între anii 1916-1917, a studiat relaţiile de
atracţie şi de respingere dintre componenţii unui câmp de refugiaţi, constituirea diverselor
subgrupuri şi a formulat ideea unei analize sociometrice, practicate în vederea repartiţiei
persoanelor în funcţie de afinităţile lor. în 1917 îşi ia la Viena doctoratul în medicină, fără
performanţă prea mare în domeniu. Se interesează tot mai mult de teatru, joacă mai multe
roluri, asistă la procese ale criminalilor, ale căror roluri le pune ulterior în scenă, sau
chiar a creat, în 1921, un teatru terapeutic, numit teatrul spontaneităţii, unde persoanele
din public erau invitate să urce pe scenă şi să interpreteze diverse roluri. S-a preocupat de
readaptarea socială a prostituatelor, apelând la tehnica discuţiei libere de grup, dând curs
exprimării spontane de sine.
în 1925, emigrează în America, unde vine cu planul teatrului său terapeutic în cerc,
cu tehnicile sale sociometrice şi cu ideile sale despre spontaneitate şi creativitate. în 1931,
a fondat baza clinică psihiatrică de la Beacon, realizând o instituţionalizare a concepţiei
sale novatoare.
în preajma stingerii din viaţă (1974), se pare - după cum relatează Ada Abraham, o
psihodramistă israeliană din România - că Moreno vorbea numai în germană şi în
română, nu în engleză. Cei şase ani trăiţi în România fuseseră o perioadă decisivă pentru
cristalizarea personalităţii sale, a eului său abisal, vorbind în termeni psihanalitici,
rezistent la destabilizare.
Personaj greu de desluşit, cum arătam mai înainte, Moreno a conceput domeniul
terapeutic ca pe o artă a adevărului, nu cu un construct istoric, ci ca unul psihodramatic,
poetic, subiectiv. Acest adevăr face apel nu numai la realul imediat, ci la un real care
strânge capital de pe urma îngroşaţii realităţii.
Este vorba de un adevăr biografic, care face loc cotidianului bucuriilor şi
suferinţelor vieţii şi care recunoaşte rolul imaginarului şi subiectivităţii în determinarea
stării de satisfacţie individuală, un agregat de mituri şi exagerări, o megalomanie normală
în psihologia şi comportamentul fiecăruia.
Moreno apreciază explicaţia psihanalitică dată vieţii sufleteşti, explicaţie cu care se
familiarizase în anii achiziţiilor de la Viena, dar îi impută, mai ales terapiei analitice,
caracterul ei static, artificial. Ca fondator al studiilor relaţiilor interindividuale,
simpatetice, el recomandă o terapie centrata pe dimensiunile sociale ale personalităţii
umane, încadrate în forme comunitare active. El insistă asupra omniprezenţei celorlalţi,

118
apreciază că grupul, prin psihodramă, improvizaţii teatrale, jocul de rol, îl ajută pe cel
aflat în suferinţi să-şi dezvăluie iui însuşi tensiunile sufleteşti şi astfel să le depăşească.
în capitolul de faţă ne vom îndrepta atenţia, îndeosebi, asupra conceptelor de
bază cu care operează Moreno şi asupra acelor variabile psihologice
-interpersonale şi de grup - pe care le evidenţiază modalitatea sociometrică de
interpretare a fenomenelor sociale şi psihice. Pe scurt, sociometria, văzută ca
sistem conceptual, se prezintă astfel: la baza sistemului se află noţiunile de
sponteneitate şi creativitate', din acestea derivă noţiunea de teleelement, care
constituie cheia explicativă a unei noţiuni cu o sferă mai largă - atomul social; la
rândul ei, aceasta din urmă constituie cheia explicativă a unor noţiuni cu o sferă
mai largă, cum ar fi, de pildă, aceea de moleculă socială, socioid, grup social
(clasoid), totalitate sociometrică a societăţii umane (matricea sociometrică). Atât
teleelementul, cât şi atomul social îşi pot îndeplini rolul de cheie explicativă a
altor noţiuni numai raportându-se la o altă noţiune, cu un pregnant conţinut
operaţional, şi anume, aceea de întâlnire.
Pentru a înţelege esenţa sociometriei este necesar ca dincolo de sistemul
conceptual să detectăm, printr-o analiză empirică, conţinutul reflectorii! al fiecărui
concept şi dinamica transformărilor reale pe care le suportă acest conţinut.
Sub influenţa concepţiei bergsoniene cu privire la elanul vital, pe care o
prelungeşte în plan acţionai, Moreno creează doctrina spontaneităţii şi a
creativităţii, concepte considerate de el drept" pietre unghiulare ale sistemului
sociometric". Potrivit acestei doctrine, fiinţele umane nu se comportă ca nişte
păpuşi, ci sunt dotate, mai mult sau mai puţin, cu iniţiativă şi spontenaitate.
Spontaneitatea este un catalizator, constând într-o reacţie adecvată ia o situaţie
inedită, sau într-o reacţie nouă la o situaţie cunoscută; ea se exprimă prin operaţia
de eliberare de energie psihică actuală şi este prezentă în toate planurile relaţiilor
umane. Creativitatea este înţeleasă ca substanţă care condiţionează destinul
cultural al omului.
Luate împreună, spontaneitatea şi creativitatea reprezintă, după Moreno,
principiul universului mental şi social, fiind prezente pretutindeni: în jocul dintre
două persoane, dintre persoană şi lucruri, dintre persoană şi opera sa, dintre o
societate şi altă societate. Astfel de teorii ale psihologiei, cum ar fi, de pildă, cele
despre frustraţie, proiecţie, substituţie, sublimare, ar trebui reexaminate în lumina
doctrinei despre spontaneitate şi creativitate.

Activitatea creatoare se desfăşoară în mai multe faze: 1) creativitatea;

2) spontaneitatea; 3) procesul de eliberare; 4) modelul cultural fixat. Conţinutul
acestor faze îl constituie însăşi interacţiunea dintre spontaneitate, creativitate şi
modelul cultural, care, operaţional, este redată în schema de mai jos.
 Fig. 14. Câmpul operaţiilor circulare care se desfăşoară între spontaneitate, creativitate şi
modelul cultural (după J.L. Moreno).
S = spontaneitate; C = creativitate; W - eliberarea spontaneităţii, expresia operaţională a
creativităţii. Operaţia I: spontaneitatea trezeşte creativitatea S ~ C. Operaţia II: creativitatea
răspunde spontaneităţii S f- C. Operaţia III: din această interacţiune se naşte modelul cultural
S —> C—»- CC. Operaţia IV: modelee stabilizate (CC) se acumulează indefinit, stocându-se ca
într-un gheţar; pentru a-şi regăsi eficacitatea, ele trebuie să fie revitalizate prin catalizatorul
spontaneitate: C: C—>»S—>»CC.

Sontaneitatea nu operează în vid, ci fie asupra creativităţii, fie asupra

modelelor culturale. Energia psihică, înmagazinată în individ şi eliberată prin
intermediul spontaneităţii, devine materie de construcţie pentru actul
interpersonal, constând, după cum se ştie, în triada atracţie-respingere-
interferenţă. Fiecare din aceste componente ale triadei, care, sub raport funcţional
se manifestă ca un act de recepţie sau de emisie la distanţă, reprezintă, după
Moreno, un teleelement -"cea mai mică unitate de sentiment transmisă de la un
individ la altul". Prin proliferare, teleelementul dă naştere unor entităţi sociale cu
o complexitate crescândă: atomul social (cea mai mică unitate relaţională de tip
preferenţial sau cea mai elementară reţea sociometrică, care înconjoară un individ
dat), molecula socială (superatomul), socioidul (îmbinarea mai multor molecule
sociale), tot felul de grupuri mici (ansambluri de socioide) pe care se sprijină
structura de clasă a societăţii.

120
 Fig.15. Atomi sociali; criteriul: viaţa în comun. LE concentrează antipatiile a 9 fete din grupul
său şi a 5 fete din exterior. Ea încearcă simpatie pentru GO care locuieşte în acelaşi pavilion
şipentru 5 fete din alte pavilioane: MC, HM, NS, MS. Toate acestea o resping sau manifestă
indiferenţă faţă de ea. LS este izolată şi respinsă atât în grupul său cât şi în exterior. BU este
atrasă de 5 colege din pavilionul ei: SV, HI PC, WT. SO, cu care formează perechi de atracţii
reciproce. Ea respinge 3 fete din grupa sa TA, BR şi ET. în afara grupului ea nu manifestă
simpatie decât pentru o singură fată BR.

în schema de mai sus (fig.15) sunt redate unele aspecte ale acestor structuri,
care tind să devină din ce în ce mai complicate.
Eliberarea energiei psihice şi circulaţia ei interindividuală sub formă de
teleelement nu este văzută însă de Moreno într-o manieră pasivă, contemplativă,
ci ca act, ca întâlnire, ca întretăiere şi confruntare dramatică a două sau mai multe
perspective individuale.
In cadrul întâlnirii se petrec intense schimburi interpsihologice; partenerii se
proiectează unul în altui, se absorb unul în altui, se reaiizeză unul prin altul,
vibrând spiritual la unison. Putem spune că este una din contribuţiile majore ale
sociometriei la psihologia socială această viziune activă, dinamistă, care încearcă
să surpindă saltul de la individual la interpersonal în însuşi "focul" realizării lui.
Este ceea ce intuise deja Tarde, atunci când făcea din imitaţie sursă principală a
mterpsihologiei.
Această viziune s-a repercutat puternic asupra metodei de investigaţie, care
este concepută de Moreno ca o măsurare a relaţiilor preferenţiale pe viu, " îii stătu
nascendi ", în situaţia de alegere.
Totalitatea constelaţiilor generate de teleelement formează conţinutul
matricei sociometrice, noţiune sintetică în care se reflectă aspectele microsociale
ale vieţii sociale, realitatea intimă, invizibilă.
In concepţia lui Moreno, această matrice sociometrică, care exprimă
structura informală, de profunzime a realităţii sociale, este ascunsă sub învelişul
societăţii externe (structura de suprafaţă a vieţii sociale, constând din totalitatea
grupurilor şi instituţiilor vizibile, oficiale, formale).
121
 Aşa cum în interiorul modelului freudian al vieţii psihice, caracterizat prin
dualismul conştient-inconştient, se petrece o permanentă luptă între contrarii, tot
astfel între cele două nivele ale realităţii sociale, descrise de Moreno, au loc
permanente opoziţii, conflicte, fricţiuni.
Experienţa afectivă a vieţii colective, spontană şi creatoare, depozitată în
reţeaua raporturilor informale dintre oameni, este reprimată şi înăbuşită sub
presiunea vieţii sociale instituţionalizate. Sarcina sociometriei ar fi tocmai aceea
ca, pornind de la relevarea decalajului dintre organizarea formală şi structura
informală a vieţii sociale, să contribuie la găsirea unui echilibru între cele două
laturi contrarii, prin ajustarea celei dintâi la cea din urmă.
O oglindă fidelă a "dramatismului" psihologic al vieţii sociale de ansamblu o
oferă atomii sociali (relaţiile interpersonale) şi grupurile mici - constelaţii centrale
ale vieţii sociale informale.
Grupurile mici dispun, după Moreno, de o structură psihologică care diferă
profund de manifestările informale ale membrilor săi: în cadrul grupului,
indivizii, în măsura în care au timp liber, tind să spargă cadrele sociale
prestabilite; grupurile spontane şi funcţiile pe care le exercită indivizii în ele, sau
au intenţia să le exercite, au o influenţă decisivă asupra structurii psihologice care
diferă profund de manfestările informale ale comportamentelor individuale şi
colective; în sfîrşit, existenţa simultană a unor grupări spontane şi a unor grupuri
oficiale, impuse de o autoritate oarecare, reprezintă, după Moreno, o sursă de
conflicte latente

Fig. 16. Modelul unui atom social din punctul de vedere al colectivităţii (aspect centripet). Atomul
social A este centrul atenţiei. Relaţiile imediate cu atomii b, c, d, e, arată că unele din ele sunt
strânse, altele sunt mai slabe; apar, de asemenea, lanţuri. Diagrama arata că este important ca,
atunci când se analizează atomul social, să nu se piardă din vedere contextul, reţeaua in care este
el încorporat (după J.LMoreno, op.cit, planşa XIV)

122

foo

/ /
 Desigur, dacă vom proceda la o comparare a factorului psihologic cu
factorul social, vom constata, într-adevăr că, în viaţa socială, primul este tot atât
de real ca şi cel de-al doilea şi că el, întrucât izvorăşte direct din viaţa oamenilor
este, prin excelenţă, factorul viu, dinamic, pulsativ, care se distinge de factorul
social prin spontaneitatea şi expresivitatea lui subiectivă. De aceea, Moreno nu
greşeşte nicidecum când recunoaşte şi " drepturile " acestui factor. Eroarea lui este
de ordin metodologic şi ea constă în inversarea raporturilor dintre ele: factorul
psihologic este hipostaziat şi transformat în cheie explicativă a realităţii. Or,
ideile, sentimentele şi atitudinile oamenilor, ca factori ce ţin de sfera subiectivului,
pot fi înţelese şi tratate la justa lor valoare numai dacă sunt proiectate pe fondul
factorilor sociali. Socialul precede, determină şi înglobează în sine psihologicul; la
rândul său, psihologicul înglobează în sine socialul şi generează efecte sociale. în
virtutea acestui fapt, socialul, deşi determinant în raport cu psihologicul, trebuie să
ţină sema de aceasta şi să se muleze dinamicii lui. De aceea, pentru ca abordarea
diferitelor probleme de pe poziţiile socialului (economiei, administraţiei,
conducerii etc.) să fie corectă, ea trebuie să fie o abordare sociopsihologică, după
cum, pentru ca abordarea diferitelor fenomene psihice de pe poziţiile
psihologicului să fie justă, ea trebuie să fie, simultan, o abordare psihosocială.
Moreno înţelege omul într-o manieră cam simplistă, ca un "pachet" de trebuinţe,
tendinţe şi impulsuri primare, nediferenţiate. Raportată la celelalte fenomene
psihice, spontaneitatea apare ca fiind înrudită cu astfel de forme arhaice ale
conduitei, cum sunt automatismele şi activitatea reflexă, iar genetic, ea este situată
de Moreno înaintea libidoului, a memoriei şi a inteligenţei. De aici caracterul
oarecum rudimentar al tipului de afectivitate pe a cărui declanşare spontană
mizează Moreno în explorarea sociometrică a raporturilor dintre oameni. Or, omul
nu este numai trebuinţă şi numai trăire emoţională. El este persoană şi în această
calitate, el dispune de numeroase componente - cognitive, afective, volitive,
motivaţionale, relaţionale etc. - care se combină şi se ierarhizează după anumite
legi de construcţie în sistemul persoanei. In analiza planului interpersonal, care
este o proiecţie şi o desfăşurare în exterior a componentelor persoanei, nu se poate
face abstracţie de acest lucru. Cu toate acestea, modalitatea analitică de cercetare
- de care face uz Moreno - caracterizată prin "defalcarea" şi urmărirea
consecventă a efectelor unei anumite variabile a persoanei - cea emoţională
-poate fi productivă.
în concluzie, reţinem faptul că Moreno, dezvoltă o viziune dinamistă
asupra fenomenelor psihosociale, creând însă un model de interacţiune de esenţă
biopsihologică; în centru acestui model se află variabila afectivă tridimensională
(simpatie, antipatie, indiferenţă), ca o caracteristică generală a vieţii oricărui grup
mic, care exprimă latura lui informală. Ca şi la Lewin, la Moreno avem de-a face
cu conceperea dinamicii proceselor interpersonale şi de grup prin analogie cu
combinaţiile din fizică şi chimie (atom social, moleculă socială etc.)

123
 4. Orientarea cognitivistă

In contrast cu abordările behavioriste, care pun accentul pe factorii periferici

(variabilele observabile, legate de stimuli şi răspunsuri), orientarea cognitivă
accentuează rolul proceselor centrale, al formaţiunilor mentale în reglarea
conduitei sociale. Conceptele de bază cu care operează această orientare sunt cele
de cogniţie şi structură cognitivă, care concură la categorializarea şi interpretarea
evenimentelor, proces în urma căruia iau naştere diferite imagini, idei, credinţe,
opinii, expectaţii, atitudini, având funcţia de reglatori ai conduitei.
Reprezentative pentru orientarea cognitivă sunt aşa numitele teorii ale
concordanţei cognitive (cognitive consistency theories), apărute în cursul
deceniului al cincelea sub denumiri diferite şi patronate de autori diferiţi: teoria
balanţei cognitive (Heider), teoria simetriei în comunicarea interpersonală
(Newcomb), teoria disonanţei cognitive a lui Festinger, teoria congruenţei
(Osgood şi Tanenbaum). Ideea generală a acestor teorii este aceea că structura
cognitivă neechilibrată, disarmonică dă naştere unei stări de neplăcere, care
conduce la conduita destinată să obţină starea de echilibru, plăcută din punct de
vedere psihologic. Persoana se conduce astfel încât să maximizeze echilibrul
intern al subsistemului său cognitiv, iar grupurile se conduc astfel încât să
maximizeze concordanţa internă a relaţiilor interpersonale. Relaţia de
neconcordanţă este desemnată prin termeni diferiţi: dezechilibru, asimetrie,
incongruenţă, disonanţă. Ea generează tensiuni, forţează către simetrie, presează
în direcţia congruenţei şi conconanţei.

4.1. Punctul de vedere al lui Heider

Considerat ca fiind primul care utilizează conceptul de neconcordanţă

cognitivă, Heider (1946) porneşte, cum am mai arătat mai înainte, de la ceea ce
el numeşte" psihologia naivă", a bunului simţ, ca mod al omului de a-şi reprezenta
lumea într-o manieră ordonată şi coerentă. Psihologia naivă îşi găseşte expresia în
limbă, în sentinţe literare şi filozofice cu privire la relaţiile interpersonale, care
sună, de exemplu, astfel: "iubim oamenii care aderă la noi", "prietenii noştri sunt
prieteni între ei", "iubim ceea ce iubesc prietenii noştri", "dacă nu ne iubim pe noi
înşine, atunci nu iubim nici lucrurile care ne aparţin şi nici oamenii care ne
iubesc", "grupul nu-1 iubeşte pe cel a cărui opinie se abate de la opinia grupului"
Heider extrage din asemenea sentinţe postulatele de bază ale punctului său de
vedere cognitivist - ideea echilibrului şi ideea atribuirii - procedând, pe baza lor,
la structurarea modelului balanţei cognitive, operaţionalizat sub forma aşa-numitei
scheme P - O - X . Cele trei elemente exprimă subiectul care percepe (P),
"celălalt" sau subiectul perceput (O), obiectul (un fenomen, un lucru, o idee a
altor persoane) perceput de cei doi ( X ) şi ele pot să capete semnificaţii diferite.
De exemplu, cu prilejul unei campanii propagandistice, P poate fi alegător, O -
124
comentator, X - candidat politic. Relaţiile dintre cele trei elemente sunt de două
tipuri: evaluaţive (sentiment relation) şi de apartenenţă sau adeziune (unit
relations). Primele se exprimă în conceptele de simpatie, aprobare, respingere,
antipatie, condamnare, adorare. Celelalte desemnează gradul unităţii percepute a
elementelor şi se exprimă în termenii: asemănător - neasemănător; apropiat
-îndepărtat; aparţine - nu aparţine.
Şi unele şi altele pot fi, după Heider, pozitive sau negative; fiecare dintre ele
sunt desemnate de Heider prin simboluri distincte: L = relaţii evalutive pozitive
(de regulă, tranzitive: extinderea atitudinii pozitive a lui P asupra obiectului
atitudinii pozitive a lui O); nL = evalutive negative (de regulă, netranzitive); U =
relaţii de adeziune pozitive (grad ridicat de unitate percepută); nU = relaţii de
adeziune negative (grad de unitate, percepută scăzut). Fenomenul balanţei
exprimă nu starea relaţiilor reale dintre elemente, ci perceperea de către P a stării
reiaţilor. Figura de mai jos iîustrază combinaţiile posibile ale elementelor schemei
P - O - X, redate cu ajutorul simbolurilor menţionate. Schema ilustrează un
model simplu de prognoză a relaţiilor în cadrul triadei P - O - X (a lui P faţă de
X) dacă nu sunt cunoscute celelalte două - a lui P faţă de O, a lui O faţă de X
-prin aceasta fiind
p
P„LX
PLO PLO
OLX
PLX
PLO PLO
OnLX
r~"o^x
PnLO r-»
pţx
O
p
PLX
O
OnLX

0LX
O

°nL*

Structuri echilibrate (relaţiile Structuri echilibrate (relaţiile

pozitive = transitive, cele pozitive = transitive, cele
negative - netranzitive) negative = netranzitive)

Fig.

operaţională în raport cu unele realităţi empirice, cum ar fi, de pildă, determinarea

schimbării atitudinilor alegătorilor sub influenţa acţiunii de propagandă.
Se reproşeză teoriei lui Heider absolutizarea tendinţei spre echilibru,
viziunea reducţionistă asupra pozitivului şi negativului relaţional (reducerea lor la
legea " tot sau nimic"), iară să se prevadă posibilitatea unor grade de pozitiv sau
negativ, care pot să constituie un determinant important al sistemului balanţei.

125
 4.2. Teoria simetriei a lui Theodor Newcomb

Pornind de la modelul lui Heider, Theodor Newcomb (1961) elaborează

teoria simetriei în comunicarea interpersonală sau teoria A - B - X , pe care o
extinde la comunicarea dintre indivizi şi la relaţiile din interiorul grupului, fiind o
teorie reprezentativă pentru abordarea de tip cognitivist. Ipoteza generală de la
care porneşte Newcomb este aceea că există o relaţie legitimă între credinţele şi
atitudinile manifestate de individul dat şi că anumite combinaţii ale credinţelor şi
atitudinilor sunt, psihologic, instalabile, din aceasta rezultând evenimente care
conduc la o combinaţie mai stabilă. Comunicarea îndeplineşte, după Newcomb, o
funcţie necesară, permiţând celor două persoane să menţină o orientare simultană
unul către altul şi faţă de obiectul comunicării. Când două persoane, A şi B, se
percep pozitiv una pe alta şi îşi elaborează o anumită atitudine faţă de al treilea, X
(o persoană sau un obiect), la ei apare tendinţa de a dezvolta o atitudine
asemănătoare faţă de acest al treilea. Dacă, în cadrul diadei sau al grupului, apare
o divergenţă a orientărilor faţă de al treilea, atunci trebuinţa de reducere a acestei
divergenţe duce la creşterea frecvenţei actelor de comunicare, care stabilesc
asemănarea de orientare, fenomen pe care Newcomb îl numeşte tendinţă către
"simetrie a orientărilor" şi a cărui intensitate o defineşte ca intensitate a
atitudinilor faţă de al treilea.
In cadrul schemei A - B - X, A reprezintă subiectul care percepe, B
-cealaltă persoană, X - obiectul faţă de care cei doi au o anumită atitudine. Ca şi în
cazul schemei lui Heider, interesează cura îi percepe A pe B şi pe X : A percepe
ca o consonanţă asemănarea atitudinii sale faţă de X cu a lui B faţă de X, ceea ce
produce afecţiune între A şi B, în timp ce divergenţa de atitudine naşte neplăcere.
A şi B vor dezvolta acte de comunicare între ei, care vor duce la creşterea
asemănării atitudinilor lor faţă de X. Conceptele-cheie ale schemei A - B - X sunt
actul comunicaţional, orientarea, coorientarea şi sistemul de presiune (tensiune).
Actul comunicaţional constă în transmiterea informaţiei de la sursă la receptor.
Informaţia constă în stimulii asociaţi cu un obiect, stare, proprietate, eveniment,
care permit persoanei discriminări cognitive. Orientarea se referă la deprinderea
cathetică sau cognitivă de relaţionare a noastră cu alte persoane, ceea ce se
exprimă în termeni de atracţie sau de relaţionare cu obiectele din jurul nostru,
ceea ce se exprimă în termeni de atitudine. Aspectul cathetic se referă la
tendinţele de apropiere - evitare, orientarea variind în acest caz în direcţie şi forţă.
Aspectele cognitive se referă la ordonarea, structurarea atributelor obiectelor
orientării. Coordonarea sau orientarea simultană se referă la interdependenţa
orientării lui A faţă de B şi faţă de X, când, de exemplu, A atribuie lui B o
atitudine faţă de X şi manifestă el însuşi o atitudine faţă de X. Sistemul presiunii
sau presiunea spre simetrie se referă la starea de tensiune psihologică rezultând
din perceperea discrepanţei orientărilor "eu - altul" sau din incertitudinea privind
orientarea altuia.
126
 Componentele minimale ale sistemului A - B - X sunt atitudinea lui faţă de
X, atracţia lui A faţă de B, atitudinea lui B faţă de X şi atracţia lui B faţă de A.
Atitudinile pot fi favorabile sau nefavorabile, iar atracţiile - pozitive sau negative,
A şi B putând să aibă atitudini similare faţă de X (favorabile sau nefavorabile) sau
diferite (unui - favorabile, altul - nefavorabile). La fel se poate spune despre
atracţii. Când atitudinile şi atracţiile lui A şi B sunt similare, însemnă că ele sunt
simetrice şi invers: sunt asimetrice când sunt diferite. Dacă A are o atitudine
favorabilă faţă de X şi este atras de B şi A percepe că B are o atitudine
nefavorabilă faţă de X, sistemul de relaţii este asimetric şi atunci apare presiunea
către simetrie. Coorientarea este presupusă ca fiind esenţială în viaţa umană,
deoarece rareori orientarea lui A faţă de B se produce într-un vacuum ambiental,
ca şi orientarea persoanei către X într-un vacuum social. Rareori persoanele pot să
menţină relaţiile dntre ele în afara referirii ia altul şi puţine obiecte sunt atât de
secrete încât atitudinea persoanei faţă de ele să nu fie influenţată de atitudinea
altora.
De aceea, conchide Newcomb, orientarea către obiecte şi către alte
persoane, orientate spre acelaşi obiect, sunt procese necesare. Mai mult, dacă
orientarea lui A faţă de B ori X depinde de orientarea lui B faţă de X, atunci A va
fi motivat să descopere orientarea lui B faţă de X şi să-i influenţeze atitudinea faţă
de X. Simetria cognitivă are avantajul că permite individului să emită predicţii
asupra conduitei altora. Ea permite, de asemenea, validarea consensuală a
atitudinilor faţă de X. deoarece A şi B, având atitudini similare, au mai multă
încredere fiecare în propria atitudine faţă de X. In virtutea avantajului simetriei,
actele comunicaţionale care rezultă în condiţiile simetriei vor fi recompensatoare,
iar simetria va căpăta o valoare recompensatoare secundară, Probabilitatea
simetriei percepute creşte proporţional cu atracţia şi cu intensitatea atitudinii.
Asimetria conduce la tensiune, care activează conduita de orientare spre dobâdirea
simetriei, iar mărimea presiunii spre simetrie depinde de următorii factori: gradul
atitudinii de discrepanţă percepută între A şi B, direcţia şi gradul atracţiei dintre A
şi B, importanţa lui X (a obiectului comunicării), certitudinea propriei orientări,
relevanţa lui X pentru sistem. Newcomb identifică mai multe căi prin care
individul poate reduce presiunea şi, deci, dobândi simetrie: A poate diminua forţa
atracţiei faţă de B, poate diminua relevanţa lui X, reduce relevanţa percepută a lui
X pentru B, modifică propriile sale atitudini, modifică percepţia sa asupra
atitudinii lui B faţă de X. Toate pot fi facilitate prin comunicare.
Modelul propus de Newcomb îşi găseşte o largă aplicaţie în procesele
comunicării de masă, îndeosebi în desfăşurarea acţiunii propagandistice, unde A
devine receptorul, B - comunicatorul, iar X - oricare eveniment, fenomen,
persoană în raport cu care se desfăşoară o anumită campanie propagandistică.
Gradul de adecvare al modelului s-ar putea verifica prin capacitatea lui de a
previziona asupra rezultatelor ce se vor obţine în urma acţiunii de propagandă a
comunicatorului, sub influenţa căruia este de aşteptat să se modifice pozitiv
127
receptorul în raport cu evenimentul în cauză. Modelul poate să prevadă
modificarea poziţiei receptorului aflat în situaţie de dezechilibru, dar nu şi direcţia
acestei schimbări, faptul dacă ea va fi orientată în raport cu transmiţătoral sau cu
obiectul comunicării. Ceea ce este foarte important, deoarece, dacă restabilirea
echilibrului la nivelul receptorului se face pe calea modificării atitudinii lui faţă de
comunicator, înseamnă că acesta nu şi-a atins scopul, în timp ce, în caz contrar,
avem de-a face cu acceptarea de către receptor a punctului de vedere al
comunicatorului.
Modelul lui Newcomb reprezintă o contribuţie importantă la problematica
actului interpersonal şi a microgrupului, abordată din perspectiva unor concepte-
cheie ale psihologiei sociale. Este surprins rolul reglator al comunicării ca
mecanism de redistribuire echitabilă a substanţei interacţiunii şi ca instrument de
realizare a influenţei între parteneri. Este surprins, de asemenea - în spiritul teoriei
dinamiste a lui Lewin -, rolul motivaţiei ca factor propulsor al intercaţiunii,
tensiunea, generată intrinsec de perceperea decalajului de atitudine, acţionând ca
forţă aptă să determine partenerii să caute sau să restabilească echilibrul
intradiadic. Interdependenţa orientărilor, coorientarea în raport cu un termen
extradiadic comun naşte impulsul de a influenţa asupra atitudinii celuilalt şi se
constituie, totodată, ca suport al trecerii necesare de ia diada interpersonală la
microgmpul social. în sfârşit, teoria lui Newcomb conturează şi o posibilă
paradigmă ameliorativă în raport cu dezechilibrul ce se poate ivi în plan relaţional.

4.3. Teoria disonanţei cognitive a lui Leon Festinger

'Teoria disonanţei cognitive a. lui Leon Festinger (1957,1968), asupra căreia

ne-am oprit pe larg cu alt prilej (P.Golu, 1974), se înscrie şi ea în contextul
tradiţiilor teoriei concordanţei cognitive a lui Heider. Ea se distinge însă prin două
aspecte: îşi propune să se refere la conduita cognitivă în general; a exercitat în
psihologia socială o influenţă mult mai mare decât celelalte teorii ale
concordanţei, datorită mai ales ingeniozităţii cu care Festinger şi-a formulat
ipotezele, înlocuind termenii de "concordanţă" şi "neconcordanţă" prin cei de
"consonanţă" şi "disonanţă".
Ne vom rezuma la a reaminti aceste ipoteze, în aparenţă foarte simple: între
elementele cognitive poate să existe o relaţie de nepotrivire" care generează
disonanţă; disonanţa cognitivă dă naştere presiunii către reducerea ei; rezultatul
acestei presiuni se manifestă în modificări ale cogniţiei şi conduitei şi în
expunerea selectivă la noi informaţii şi opinii.
Leon Festinger descrie amănunţit diverse situaţii şi contexte, naturale şi
experimentale, generatore de disonanţă, ca şi modalităţi de reducere a ei, asupra
cărora vom mai reveni.

128
 4.4. Modelul congruenţei cognitive

Modelul congruenţei, propus de Osgood şi Tannenbaum (1955), face şi el

parte din familia teoriilor concordanţei cognitive, având drept specific faptul că se
concentrază asupra variabilelor semnificative ce intervin în schimbarea
atitudinilor şi că previzionează asupra acestui proces într~o situaţie experimentală
tipică, în care comunicarea, emanând de la sursă, obligă subiectul să adopte o
atitudine particulară faţă de un anumit obiect. Ca şi la autorii discutaţi mai înainte,
este presupusă aceeaşi schemă formată din receptor (P), comunicator (K) şi
informaţia despre un anumit obiect (O). Variabilele implicate sunt: atitudinea faţă
de obiect, atitudinea faţă de sursa mesajului privind obiectul atitudinii şi natura
evaluativă a informaţiilor în raport cu sursa şi cu obiectul atitudinii. Modelul lui
Osgood şi Tannenbaum se distinge de cele anterioare prin tentativa de a emite
predicţîi cu privire la direcţia şi cantitatea schimbării atitudinii concomitent în
raport cu sursa (comunicatorul - K) şi cu obiectul atitudinii. Dacă P îl apreciază
pozitiv pe K, care are o atitudine pozitivă faţă de O, pe care P îl apreciază negativ,
atunci în structura cognitivă a lui P apare o situaţie de necongruenţă (nepotrivire,
necoincidenţă) între cele două aprecieri (atitudini) ale sale. Ieşirea din situaţie
presupune modificarea simultană a atitudinii lui P atât faţă de K, cât şi faţă de O.
Autorii introduc termenii de "afirmaţii asociative" şi "afirmaţii disociative, care ar
corespunde conceptelor lui Heider de "atitudini pozitive" şi "atitudini negative".
Ei au conceput şi o metodică pentru a determina direcţia schimbării atitudinii prin
intermediul măsurării celor două categorii de afirmaţii. Este vorba de o scală
semantică diferenţiată sau de aşa-numitul procedeu al diferenţîatorului semantic.
El se constituie ca o scară bipolară descriptivă compusă din şapte trepte, în genul
cele de ma jos:
bun : : : ; : : : rău.
Subiectului i se prezintă colecţii de răspunsuri verbale alternative, date sub
forma unor termeni ~ concepte opuse (adjective bipolare), care reprezintă
extremele continuum-ului redat pe scară.Subiectul situează în spaţiu (marchează
pe scală), poziţia care corespunde direcţiei şi intensităţii judecăţii lui pentru trei
grupe de factori: evaluare (bun-rău), activitate (activ-pasiv), forţă (puternic, slab).
Conceptul este evaluat prin bifarea unuia din cele şapte intervale. Procedeul are în
vedere sensul conotativ (emoţional, "metaforic") al conceptului, nu pe cel deno-
tativ. Se studiază, deci, nu semantica, ci coloratura emoţională a semnificaţiei.
Atitudinea faţă de obiect (concept) este o proiecţie în dimensiunea evaluativă a
spaţiului semantic, este o evaluare a obiectului.
După Osgood Şi Tannenbaum, metodica difereţiatorului semantic poate fi
folosită, în contextul teoriei congruenţei, pentru măsurarea atitudinii subiectului
faţă de obiectele sociale, dacă se realizează o alegere corectă a perechilor con-
ceptuale evaluative. Operaţie al cărui succes depinde de respectarea câtorva con-
diţii decurgând din aşa-numita teorie a "spaţiului semantic11 al semnificaţiilor,
129
elaborată de Osgood: posibilitatea de a determina locul fiecărei semnificaţii în
spaţiul semantic; posibilitatea de a calcula distanţa dintre semnificaţii (diferenţa
de semnificaţii dintre două noţiuni este funcţie de diferenţierea poziţiilor lor, în
unul şi acelaşi spaţiu); posibilitatea de a fixa deplasarea semnificaţiei cuvintelor
în condiţiile introducerii lor în îmbinări de cuvinte. Punctele din spaţiul semantic
servesc la definirea operaţională a semnificaţiei, fixând două din însuşirile ei de
bază: direcţia (calitatea) şi distanţa (intensitatea), diferenţa de semnificaţie dintre
două noţiuni fiind funcţie de diferenţierea poziţiilor în unul şi acelaşi spaţiu.
Dezechilibrul în structura cognitivă a lui P depinde nu numai de semnul
atitudinii lui P faţă de K şi O, ci şi de intensitatea acestei atitudini, care, de
asemenea, poate să provoace efecte de necongruenţă. Ceea ce poate fi măsurat
prin metoda diferenţiatorului semantic. Restabilirea echilibrului se poate face nu
numai prin modificarea semnului atitudinii lui P faţă de unul din membrii
triadei (cum preconizau modelele lui Heider şi Newcomb), ci pe calea modificării
semnului şi intensităţii, simultan, faţă de ceilalţi doi componenţi ai triadei. Aici
intervine următoarea legitate: mărimea schimbării atitudinii, când se revine la
starea de congruenţă, este invers proporţională cu intensitatea atitudinii
(atitudinile polarizate: extremităţile evaluării se modifică mai puţin şi invers).
Dacă, de exemplu, P manifestă o atitudine negativă faţă de K, a cărei intensitate
poate fi evaluată ca fiind - 3 şi, totodată, ei manifestă o atitudine destul de
pozitivă faţă de O, care poate fi apreciată cu +2, atunci, aflând că, să spunem, K
emite anumite afirmaţii pozitive la adresa lui O, P se va afla într-o situaţie de
necongruenţă. El va căuta ieşirea din situaţie, modificându-şi simultan atitudinea
faţă de O şi faţă de K: va reduce întrucâtva intensitatea atitudinii pozitive faţă de
O şi va diminua întrucâtva intensitatea atitudinii negative faţă de K. Când cele
două atitudini se egalează, atât ca semn cât şi ca intensitate, se restabileşte
echilibrul. Tot acest proces poate fi determinat recurgând la următoarele formule:
DkO: = (k)
p;
O+K

DtK: = O
•
o+ K
p
unde DkO reprezintă modificarea atitudnii lui P faţă de O, Dk K
-modificarea atitudinii Iu P faţă de K ; O şi K - mărimile absolute ale relaţiilor
afective ale lui P cu O şi P cu K, p - mărimea presiunii în direcţia congruenţei,
adică mărimea sumaţi vă a modificării atitudinilor, necesară pentru egalarea
semnificaţiilor lor. Ceea ce se obţine prin măsurarea distanţei dintre semnificaţii
pe scara evaluativă a diferenţiatorului semantic. Operând cu semnificaţiile - 3 şi +
2, menţionate mai sus, obţinem:

130 DkO = 5 = 3;
2+3
 D O =--------«5 = 2
2+3
Ceea ce însemnă că, după comunicare, modificarea atitudinii lui P faţă de O
trebuie să se deplaseze cu 3 unităţi în direcţia înrăutăţirii ei, iar atitudinea lui P
faţă de K - cu două unităţi în direcţia îmbunătăţirii ei, astfel încât semnificaţiile
exprimând aceste schimbări de atitudine să se apropie, ajungând amândouă la
valoarea - 1. Astfel, situaţia de congruenţă se restabileşte, Elaborată de Osgood,
metodica descrisă a fost verificată şi confirmată, ca valabilă, pentru prognozarea
schimbării atitudinilor, de Tannenbaum la nivel de grup, cu precizarea însă că
modelul nu funcţionează atunci când valorile lui p' (presiunea în direcţia
congruenţei) sunt foarte mari şi când, deci, atitudinile sunt înalt polarizate.
Modelul lui Osgood şi Tannenbaum aduce o perfecţionare a descrierii naturii
dezechilibrului cognitiv. El apare ca fiind mai coerent şi mai riguros în contextul
premiselor şi definiţiilor iniţiale, propuse de cei doi autori. Dar, ca şi celelalte
modele cognitiviste, şi acesta doar constată fenomenul, fără să reuşească să
explice mecanismul apariţiei neconcordanţei la nivel de atitudine, percepţie,
comunicare interpersonală şi de grup. Se insistă mai mult pe latura formală a
neconcordanţei dintre elemente şi mai puţin pe analiza conţinutului. Principiul
homeostaziei, al căutării echilibrului, stării de confort domină toate aceste teorii,
fiind considerat ca o expresie a unei trebuinţe fundamentale a naturii umane.
Absolutizarea paradigmei echilibrului poate să ducă şi a dus la interpretări eronate
în plan social şi politic, fundamentând unele concluzii cu privire la echilibrul
structurilor sociale. Dar cum poate fi construită o lume internă a omului coerentă,
armonioasă, raţională în condiţiile unei lumi externe neraţionale, conflictuale?
Raţionalitatea, coerenţa lumii cognitive a omului nu se poate explica decât prin
corespondenţa ei cu o lume externă raţională, coerentă. După cum au observat
mulţi dintre criticii teoriilor cognitiviste, la fel de fundamentală pentru om este şi
tendinţa de a rupe starea de echilibru, de a ieşi din limitele sistemului de legături
dat, de a năzui spre schimbare, spre nou.
Teoriile cognitiviste s-au bucurat şi se bucură în continuare de o oarecare
popularitate, datorită tentativei lor de a depăşi tendinţele mecaniciste ale
behaviorismului şi de a propune o psihologie mai umanizată, tendinţă
caracteristică, în general, pentru întraga psihologie socială contemporană şi,
îndeosebi, pentru orientarea intitulată expres "psihologie umanistă".

5. Teorii psihosociale fundamentate psihanalitic

Analizând orientarea cognitivistă, am consemnat tendinţa ei de a depăşi

tradiţiile mecaniciste, ale behaviorismului - condiţionarea operantă, analiza
moleculară, pe elemente a structurii conduitei observabile - şi de a propune o
psihologie mai "umanizată", orientată către studiul formaţiunilor mentale (semne,
semnificaţii, cunoştinţe, sensuri) printr-o analiză molară a întregului structural.
131
Psihanaliza continuă şi adânceşte această tendinţă, înscriindu-se în cadrul disputei
dintre scientism şi umanism, proprie, în general, psihologiei sociale
contemporane. Modelului comportamentist, de inspiraţie pozitivistă, care tinde să
construiască o psihologie a persoanei şi relaţiilor interpersonale pe măsura
exigenţelor metodologiei naturalist-ştiinţifice, i se opune tot mai mult tendinţa
spre o psihologie "adecvată omului", centrată pe unicitatea lumii lui interne,
tendinţă ce va atinge cotele ei maxime în cadrul orientării intitulate expres
"psihologie umanistă".
Concepţia psihanalitică care, până la un punct, se regăseşte, cum am văzut,
în opera lui Moreno, a atras atenţia asupra componentei emoţionale a
interrelaţiilor din grupuri, a oferit concepte şi principii şi a influenţat asupra
manierei de interpretare a unor variate probleme de psihologie socială, Potrivit
concepţiei lui S.Freud (1962), personalitatea individului este strâns relaţionată cu
energia mentală şi cu libidoul. Energia libidoului circulă într-o reţea
intrapersonală închisă şi este distribuită în trei sisteme structurale majore; infraeul,
eul, supraeul.
Prin extrapolare, Freud încearcă să aplice această schemă dincolo de
graniţele psihologiei persoanei, abordând probleme de psihologie socială,
sociologie, istorie, filosofic, artă. Societatea şi cultura îi apar ca un produs al
aglomerării personalităţilor individuale înăuntrul ei. Sistemul social nu este decât
o versiune macrocosmică a sistemului personalităţii. Multe teorii neoanalitice,
cum sunt cele formulate de Sullivan, Adler, Horney, Fromm, care operează mai
explicit cu variabilele psihosociale, utilizează elemente şi principii ale psihanalizei
clasice, deşi încercă să se abată oarecum de la forma ei ortodoxă în mişcarea lor
de la planul intrapersonal spre cel interpersonal şi grupai.
Sigmund Freud invocă frecvent factorii sociali, cum sunt, de pildă, structura
familală, structura politică, conflictul social, războiul şl postulează unele principii
ale psihologiei de grup. El consideră că agentul fundamentai al societăţii este
grupul primar al familiei. Legăturile de familie sunt prototipul tuturor relaţiilor de
grup. Procesul socializării copilului implică interiorizarea dictatului social
admistrat de părinţi şi formarea superego-ului. Postulând principiul naturii opuse a
trebuinţelor omului şi a cerinţelor societăţii, Freud conceptualizează omul şi
ambianţa socală în termenii stării de conflict, funcţiunea societăţii fiind de a
inhiba şi a suprima impulsurile instinctuale ale individului. Psihodinamica
freudiană a grupurilor este axată pe două concepte; cel de sublimare şi cel de
identificare, care implică desexualizarea energiei instinctuale a infraeului şi
canalizarea ei către atitudini şi activităţi acceptate social: iubire, dragoste, creaţie
artistică, activitate tehnică, perfecţionare vocaţională, ele servind drept protecţie
adaptativă culturală şi individuală şi, totodată, suport al legăturilor care unesc
oamenii în grupuri.
Societăţile şi grupurile se formează ca jocuri subsecvente ale legaturilor
indivizilor cu părinţii lor. Copilul stabileşte contactele sociale iniţiale în familie,
132
care servesc ca prototip al tuturor relaţiilor sociale. Părinţii protejează, întreţin,
sancţionează şi, după Freud, ei constituie prototipul de lider al copilului. Protecţia
şi întreţinerea pe care o acordă ei creează condiţiile dependenţei, iar reprimarea şi
frustrarea instinctelor creează sentimentul ostilităţii şi al fricii. Având în faţă acest
lider puternic, copilul se identifică cu el şi încorporează valorile lui. Aceasta duce
la micşorarea ostilităţii şi la reţinerea impulsurilor agresive împotriva părinţilor,,
Complexul oedipian este relevant în raport cu acest proces de identificare cu
liderul. Freud vede toate legăturile din grup ca fiind bazate pe procesul de
identificare cu liderul puternic. Componenţii grupului, care acceptă una şi aceeaşi
persoană, liderul, ca ideal, se identifică cu acesta şi numai în această măsură se
identifică şi unul cu altul. Interrelaţiile lor emoţionale sunt mediate de relaţia cu
liderul, care posedă calităţi şi capacităţi pe care nu le au ceilalţi şi care, psihologic,
este centrat nu asupra membrilor, ci asupra lui însuşi, narcisismul fiind
caracteristica lui fundamentală. Prin purtatea sa deosebită, liderul induce o
codnuită de grup regresivă, caracterizată prin pierderea simţului critic,
sugestibilitate, dependenţă. Se petrece ceva similar stării de hipnoză, înregistrată
în practica tratării nevrozelor.
Viziunea lui Freud asupra instituţiilor sociale este una pesimistă. El derivă,
de pildă, justiţia socială din sentimentele de invidie şi ostilitate pe care membrii
grupului le încearcă unii faţă de alţii, iar la baza acestor sentimente consideră că
s-ar afla competiţia pentru favoarea liderului. Instituţii cum sunt dreptul şi religia
s-ar fi format în ordinea protejării omului şi societăţii împotriva impulsurilor
agresive, ostile şi sexuale, proprii omului. Tradiţiile psihanalizei clasice
(freudiene) au servit drept izvor de inspiraţie în generarea unor scheme
interpretative pentru diferite probleme de psihologie socială. Am putea menţiona
astfel teoria psihodinamică a funcţionării grupului (Bion,1961), teoria dezvoltării
grupului (Bennis, Shephard", 1956, 9, p.415-437), teoria tridimensional;, a
conduitei interpersonale (Schultz, 1958), teoria psihanalitică a atitudinilor sociale
(Sarnoff, 1960, 24, p. 251-279).

5.1. Teoria psihodinamică a funcţionării grupului

Bazată pe observaţii şi participări la terapia de grup, teoria lui Bion tinde sa

vadă grupul nu ca un agregat de indivizi, ci ca o unitate a indivizilor posedând
proprietăţi emoţionale şi dinamice. Fiind o versiune macroscopică a individului,
grupul posedă parametri asemănători cu cei ai persoanei: trebuinţe, motive,
scopuri. Principiul tratării grupului prin analogie cu caracteristicile psihologice ale
individului duce la construirea unor capitole de psihologie socială analoage
tematicii psihologiei generale, tendinţă caracteristică observabilă încă în alcătuirea
primelor manuale de psihologie socială.
Conceptele de bază ale teoriei lui Bion sunt cele de grup ocupaţional, ipoteze
de bază ale grupului, mentalitate de grup, cultură de grup, sistem prolomental.
133
Grupul ocupaţional are drept scop obţinerea performanţei într-o sarcină specifică,
făcând uz de o serie de reguli şi procedee. Din ipotezele pe care grupul le face în
jurul raţiunii sale de a fi emerg anumite proprietăţi emoţionale, care acţionează în
combinaţie cu funcţia de grup ocupaţional. Ipotezele în baza cărora acţionează
grupul pot fi interpretate pornind de la climatul afectiv al grupului şi ele se
reflectă în conduita expresivă a membrilor grupului. Mentalitatea de grup se referă
la exprimarea unanimă a voinţei grupului.
Cultura grupului este un construct conceptualizat ca produs al conflictului
dintre voinţa individuală şi mentalitatea de grup. Ea este structura grupului la un
moment dat, ocupaţia îndeplinită, organizarea adoptată. Sistemul protomental este
o entitate abstractă, care conţine prototipul ipotezelor de bază ale grupului, este o
matrice a elementelor mentale şi fizice folositoare grupului, un nivel al
funcţionării grupului în care mentalul şi fizicul sunt contopite. El întreţine
rezervorul ipotezelor de bază şi împiedică grupul să facă experienţe unor ipoteze
conflictuale. Sistemul conceptual al teoriei lui Bion apare similar, cum vom
vedea, teoriei sintalităţii grupului, propuse de Cattell.

5.2. Teoria dezvoltării grupului

Orientată psihanalitic este şi teoria lui Bennis şi Shepard, care vizează

procesele dezvoltării în grupurile de antrenare J relaţiilor umane. Principalul
obiectiv al acestui tip de grup constă în a contribui la cultivarea dezvoltării şi
înţelegerii propriilor motive, la creşterea acurateţei predicţiei consecinţelor
proprii'or acţiuni, la instaurarea unei comunicări valide, care se referă la faptul că
fieca•;: membru dobândeşte abilitatea de a se exprima exact şi liber în legătură cu
propriile sentimente, motivaţii, intenţii. Un rol important în atingerea obiectivului
revine antrenorului grupului, care însă se deosebeşte de rolul tradiţional al
liderului. Percepţia de către fiecare membru a locului său în grup se armonizează
cu percepţia celorlalţi membri, pe fondul congruenţei eforturilor colective.
Teoria lui Bennis şi Shepard statuează câteva faze ale dezvoltării grupului.
Grupul se deplasează de la preocupările pentru relaţiile de autoritate, bazate pe
dependenţa de lider (faza autoritară), la preocuparea pentru formarea relaţiilor
personale, bazate pe interdependenţă (faza personală). Fiecare fază se divide în
trei subfaze. Faza autoritară cuprinde subfaza centrării pe supunere (dependenţă),
subfaza zisă a rebeliunii, a ostilităţilor şi disensiunilor dintre membri şi subfaza
rezolvării problemei dependenţei. Faza personală debutează prin preocuparea
pentru identificarea interpersonală, trece printr-o perioadă de preocupare pentru
identitatea individuală şi evoluează către rezolvarea problemei interdependenţei
Intr-o primă subfaza, grupul se simte relaxat, armonic şi înalt coeziv; cu trecerea
timpului, armonia începe să devină din ce în ce mai iluzorie, mulţi membrii încep
să fie îngrijoraţi că vor fi "înghiţiţi" de grup, că îşi vor pierde identitatea
personală. începe o altă subfaza, în cursul căreia grupul se divide în două
134
subgrupuri: unul dintre ele, încântat încă de noţiunea armoniei de grup, doreşte să
se continue relaţiile mterpersonale apropiate; membrii celuilalt devin îngrijoraţi că
îşi vor pierde identitatea individuală şi neliniştiţi ca aprecierea de sine să fie
distrusă şi identificată cu grupul. Acest subgrup se opune continuării unor relaţii
strânse, insistă mai puţin asupra grupului şi mai mult asupra activităţii individuale.
Apar conflicte între cele două subgrupuri. Dacă dezvoltarea de grup continuă
potrivit modelului obişnuit, conflictul dintre subgrupuri eventual se rezolvă. Se
trece la ultima subfază, care implică rezolvarea problemelor interpersonale.
Fiecare verbalizează propria schemă conceptuală pentru înţelegerea conduitei
umane, incluzând atât conduita proprie, cât şi pe a celorlalţi. Evaluarea de grup
duce la înţelegere şi la o comunicare mai validă. Procesul dezvoltării de grup
devine complet. Autorii recunosc că nu toate grupurile îşi ating în final scopul,
Trebuie observat că autorii indică numai secvenţele fazelor de dezvoltare a
grupului, nu şi durata acestor faze, ce variabile influenţează rata dezvoltării,
determinând grupul să se deplaseze de la o fază la alta, ce variabile determină
forma rezolvării problemelor dependenţei şi interdependenţei. Pe scurt,
mecanismul dezvoltării grupului este lăsat în umbră.

5,3. Teoria tridimensională a conduitei interpersonale

Teoria tridimensională a conduitei interpersonale, creată de Schutz şi

cunoscută sub denumirea prescurtată de FIRO (Fundamental Interpersonal
Relations Orîentation = orientarea fundamentală a relaţiilor interpersonale)
încearcă să explice conduita interpersonală în termeni de orientare a unui individ
în raport cu altul, proces care decurge într-un mod caracteristic fiirui
determinantul primar al conduitei interpersonale. Iată, redat pe scurt, conţinutei
toeriei lui Schutz, la care ne-am referit şi cu alt prilej. La baza modelul'-ţ
interacţiunii dintre indivizi se află trei trebuinţe de bază - incluziunea, controlul ^
afecţiunea - care s-au dezvoltat pe parcursul copilăriei prin interacţiune cu adulţii
(părinţii). La vârsta adultă, trebuinţa de incluziune depinde de măsura în care
copilul a fost intergat în grupul de familie. Trebuinţa de control depinde de faptul
dacă relaţia părinte - copil este una de călăuzire accentuată, de libertate sau de
control. Trebuinţa de afecţiune variază în funcţie de gradul în care copilul a fost
aprobat sau respins emoţional. In măsura în care aceste trebuinţe n-au fost
satisfăcute în cursul copilăriei, individul se va simţi, respectiv, insignifiant,
incompetent sau neiubit. Pentru a face faţă acestor sentimente, ei dezvoltă
mecanisme de apărare, care se manifestă în modele caracteristice de conduită, care
pot fi observate în interacţiunea interpersonală. Când două persoane intră în relaţii
interpersonale, modelele lor caracteristice de conduită pot fi ori compatibile
(armonioase, generând satisfacerea mutuală a trebuinţelor interpersonale), ori
incompatibile, astfel încât ele vor putea sau nu vor putea să lucreze împreună.
Diada poate varia ca grad de compatibilitate între cele două extreme. La nivel de
135
grup, atmosfera şi eficienţa grupului depind, în bună parte, de măsura în care
modelele de conduită ale membrilor sunt compatibile sau incompatibile.
Ideile de bază ale teoriei lui Schutz sunt formalizate în câteva postulate şi
teoreme, care vizeză trebuinţele interpersonale, rolul fiecărei experienţe a
copilăriei în dezvoltarea acestor trebuinţe, consecinţele trebuinţelor interpersonale
pentru compatibilitatea şi dezvoltarea de grup.
Teoria trebuinţelor şi a modelelor de conduită relaţionale cu ele relevă cu
claritate influenţa orientării psihanalitice asupra concepţiei lui Schutz care, deşi
modifică unele aspecte ale freudismului clasic, nu depăşeşte opoziţia dintre
condiţiile sociale externe şi sistemul, conceput ca fiind static,al lumii interne a
persoanei. Trebuinţele care animă relaţiile interperosnale sunt date de la început,
personalitatea adultului fiind predeterminată de experienţele copilăriei

5.4. Teoria psihanalitică a atitudinilor sociale

Teoria atitudinilor sociale, propusă de Sarnoff, se bazează pe concepţia

psihanalitică a mecanismelor de apărare a eului, potrivit căreia multe atitudini au
funcţia de a proteja eul împotriva ameninţărilor interne şi externe. Ea postulează o
relaţie între motivele care fundamentează şi susţin acţiunea individului şi
atitudinile exprimate de subiect, relaţie ce se exprimă în cele patru concepte de
bază ale teoriei: motivul, conflictul, apărarea eului şi atitudinea.
Motivă este definit ca stimul intern eficient care induce o stare de energie,
produce tensiune şi care determină individul să acţioneze astfel încât să reducă
tensiunea generată de el, fiind posibil ca motivul să poată fi trăit ca experienţă
conştientă de către individ. Conflictul exprimă faptul că ori de câte ori două sau
mai multe motive sunt activate simultan, coliziunea lor produce c stare de
conflict. Eul se referă la configuraţia abilităţilor perceptive şi motorii care ajută
individului să maximizeze reducerea tensiunii motivelor lui înăuntrul domeniului
constrângerilor ambianţei sale. Reacţia de apărare a eul ai aste un răspuns
protector care apare când nivelul de risc indus (de ameninţare) devine intolerabil
şi individul nu se mai poate separa pe sine însuşi de obiectul ameninţător. Sarnoff
numeşte simptom răspunsul deschis la o tensiune care nu poate fi relaţionată logic
cu motivul inaccceptabil sau a cărui relaţie cu motivul inconştient nu este
percepută de subiect. Atitudinile, ca expresii comportamentale deschise, sunt
adesea simptome ale unor motive mai importante care nu sunt acceptate de
individ. In consens cu alţi psihologi sociali, Sarnoff defineşte atitudinea ca
dispoziţie de a reacţiona favorabil sau nefavorabil la o clasă de obiecte.
întrucât atitudinile sunt inferate de la răspunsul deschis, iar acesta se produce
în ordinea reducerii tensiunii generate de motiv, rezultă că atitudinea este un
produs emergent al răspunsului de reducere a tensiunii, care se produce în raport
cu o clasă de obiecte.

136
 Atitudinea individului faţă de o clasă de obiecte este determinată de rolul
particular pe care aceste obiecte ajung să-1 joace în facilitarea răspunsului care
reduce tensiunea unui motiv particular şi care rezolvă conflictul particular dintre
motive. Şi întrucât tensiunea generată de motiv poate fi redusă prin diferite
răspunsuri deschise, atunci atitudinile divergente, menţinute de diferiţi oameni
faţă de aceeaşi clasă de obiecte, pot să reflecte diferite răspunsuri deschise
utilizate de acele persoane pentru reducerea tensiunii generate de motiv. Şi invers:
atitudini identice, menţinute de mai mulţi indivizi faţă de aceeaşi clasă de obiecte,
pot să medieze reducerea unor motive diferite pentru fiecare persoană. Atitudinile
provenind din motive acceptate conştient sunt conceptualizate diferit de atitudinile
provenind din motive inacceptate conştient: dacă, de obicei, individul este
conştient de motivele lui şi de funcţia răspunsului său de reducere a tensiunii,
atunci atitudinea poate fi privită ca fiind refectată adecvat de răspuns: dacă, de
obicei, individul nu este conştient de motivul lui, nici de încercarea de reducere a
tensiunii, atunci atitudinea poate fi privită ca un simptom mediat de apărare a
eului.
Pornind de la acest cadru conceptual, Sarnoff examinează câteva tipuri de
atitudini, între care atitudinile care facilitează refuzul, represiunea, proiecţia,
formarea reacţiei, răspunsul simptomatic deschis.
încercând o adaptare a unor elemente ale teoriei psihanalitice la fenomenul
atitudinilor sociale, teoria lui Sarnoff ajunge, totuşi, la produse întrucâtva diferite
de original. Autorul îşi dă seama de dificultatea de a aplica modelul psihanalitic la
procesul atitudinal, datorită concentrării acestui model asupra componentelor
involuntare şi inconştiente ale conduitei. Or, multe din aspectele formării şi
schimbării atitudinilor se produc înlăuntrul percepţiei conştiente şi cu concursul
sancţionării conştiente a procesului de către individ. Datorită faptului că teoria este
puţin testabilă împotriva interpretărilor alternative, nu se poate determina un
suport experimental neechivoc al ei. Totuşi, o idee călăuzitoare se poate
desprinde, şi anume aceea că individul caracterizat printr-o defensivitate înaltă
este mai puţin înclinat spre schimbarea de atitudine în procesul comunicării decât
cel cu uri nivel de defensivitate coborât sau intermediar şi aceasta pentru că
primul se simte mai ameninţat de pe urma conştientizării motivelor inacceptabile,
ceea ce îi sporeşte anxietatea.

6, Teoriile proceselor de grup

Deşi relaţionale cu teoriile conduitei în grup, bazate pe conceptul
fundamentai de întărire, la care ne-am referit în subcapitolele anterioare, teoriile
proceselor de grup nu se bazează pe o anumită orientare teoretică particulară,
fiind, ca şi cele analizate anterior, teorii transorientaţionale. Intre acestea pot fi
menţionate: teoria sintalităţii grupului (Cattell), teoria performanţei de grup

137
(Stogdill), modelul probabilistic al eficienţei conducerii (Fiedier), modelul
descriptiv al răspunsului social (Willis).

6.1. Teoria sintalităţii grupului

Teoria sintalităţii grupului, formulată de Cattel (1953,1959), derivă din

studiul analitic factorial iniţiat de el şi urmăreşte să furnizeze un fundament pentru
descrierea şi măsurarea grupului, în ipoteza că predicţia ştiinţifică exactă necesită
descrierea, măsurarea şi clasificarea exactă a fenomenelor. Pentru a descoperi
legile care guvernează conduita de grup trebuie mai întâi defint exact grupul la un
moment dat, ceea ce implică luarea în considerare a ceea ce Cattell numeşte
sintalitatea ("personalitatea") grupului. Trebuie avute în vedere două aspecte:
dimensiunile grupului şi dinamica sintalităţii grupului.
Conceptul de sintalitate, adoptat de Cattell în 1948, şi, în special,
argumentele lui Mc. Dougall cu privire la asemănarea (analogia) indivizilor şi a
grupurilor se referă la acel togetherness (a fi împreună, alături, laolaltă) al
grupului şi include trăsăturile de dinamică, temperament şi abilitate ale grupului,
sau, va spune tot Cattell puţin mai târziu (1951), sintalitatea se referă la
performanţa finală măsurabilă a grupului ca grup, conceput ca o singură entitate,
ca un tot integrat. Argumentele par a fi următoarele: grupul îşi păstrează
caracteristicile lui ca structură şi conduită, în ciuda modificării componenţei
membrilor; experienţa de grup este memorată; grupul este capabil să răspundă ca
un tot la slimnlii îndreptaţi spre părţile lui; grupul posedă impulsuri mai mult sau
mai puţin integrate în funcţii executive; grupul dezvăluie variate stări emoţionale;
grupul produce deliberări colective. Cattell sugerează că sunt necesare
următoarele dimensiuni pentru definirea grupului: trăsăturile de sintalitate,
caracteristicile structurii interne şi caracteristicile de populaţie. Trăsăturile de
sintalitate pot fi inferate de la conduita externă a grupului şi pot să includă, de
pildă, decizia într-un comitet, energia în schimburile cu alt grup, conduita de grup
similară. Caracteristicile structurale vizează relaţiile dintre membrii grupului,
conduita internă a grupului, modelele organizaţionale care funcţionează în
interiorul lui. De exemplu, formele de conducere, rolurile, clicile, sta tuşurile
interacţionale, modelele de comunicare şi alte relaţii.
Trăsăturile populaţiei se referă la ceea ce este medie (mod, aspect, tipic) a
caracteristicilor măsurate ale membrilor grupului sau la definiţia personalităţii de
membru mediu (tipic) al grupului: inteligenţa medie, statura medie, atitudinea
medie faţă de variate rezultate sociale ale membrilor grupului. Relaţia dintre cele
trei aspecte constituie, după Cattell, una de interdependenţe. Dacă ştim toate legile
psihologiei sociale, putem să prezicem un aspect pornind de la cunoaşterea
celorlalte două. De exemplu, dacă cunoaştem structura şi trăsăturile populaţiei
putem prevedea trăsăturile de sintalitate, conduita grupului; cunoscând structura
de grup şi conduita grupului, putem previziona asupra trăsăturilor populaţiei.
138
 Dinamica sintalităţii grupului este analizată de Cattell sub forma mai multor
teoreme. Prima dintre ele afirmă că grupurile se formează în scopul satisfacerii
trebuinţelor indivizilor, proces constând în ceea ce Cattell numeşte sinergie, adică
energie individuală totală disponibilă în grup şi ea reprezintă suma totală a
intereselor membrilor grupului în dinamica existenţei şi activităţii de grup, O parte
a acestei energii sau sinergii este cheltuită în legătură cu relaţiile interpersonale
din grup, pentru rezolvarea neînţelegerilor şi menţinerea coeziunii. Partea de
energie rămasă este folosită pentru realizarea unor scopuri exterioare suplimentare
ale grupului şi constituie sinergia de eficienţă. Cele două componente ale energiei
sunt desemnate de Cattell prin conceptele, intrate în literatura de specialitate, de
sinergie de menţinere şi respectiv, de sinergie de eficienţă, la care ne-am mai
referit şi noi cu alt prilej (P.Golu,1974). O altă teoremă afirmă că sinergia totală a
grupului este o rezultantă vectorială a atitudinilor tuturor membrilor faţă de grup.
între grupuri se pot crea modele de interacţiune ca de la grup la subgrup, ceea ce
Cattell numeşte latice sintalică dinamică, înăuntrul căreia un grup poate utiliza alt
grup ca instrument pentru atingerea anumitor scopuri, relaţia putându-se inversa
când intervin alte scopuri. De exemplu, naţiunea sprijină familia pentru că aceasta
este o verigă subsumată a naţiunii, contribuind la stabilitatea populaţiei (unul din
obiectivul naţiunii), dar familia are nevoie de naţiuni pentru atingerea unor
scopuri ale sale, cum sunt protecţia şi educaţia copiilor. Potrivit unei alte teoreme,
modelele dinamice ale conduitei în grup se formează prin încercări şi erori sau
prin învăţarea intuitivă, în care modelele de recompensare a răspunsului sunt
stabilizate. Sinergia totală în grupurile interferate este constant întreţinută. In
sfârşit, atât caracteristicile de personalitate, cât şi structura sintalică sunt subiecte
ale schimbării. întrucât structura sintalică a grupului este modelată, în ultimă
instanţă, de condiţiile realităţii, forma ei la un moment dat depinde de
caracteristicile individuale. Există un paralelism strâns între trăsăturile de
sintalitate şi trăsăturile de personalitate ale membrilor grupului, astfel că
stabilitatea structurilor grupului depinde de stabilitatea sentimentelor
corespunzătoare ale membrilor individuali ai grupului. Intre caracteristicile
paralele majore, sugerate de Cattell, figurează : rezistenţa sintalică la schimbare a
grupului şi rigiditatea dispoziţională personală; integrarea sintalică şi inteligenţa
personală; libertatea sintalică faţă de modă şi maturitatea emoţională personală;
conflictul politic sintalic şi toleranţa personală la conflictul mental.
Teoria lui Cattell se remarcă, aşadar, prin viziunea ei sintetică integratoare
asupra proceselor de grup, viziune axată pe modelul personalităţii individuale,
unde componentele parţiale sunt articulate într-un tot structural coerent. In ciuda
unei terminologii uneori ambigue, este o teorie consistentă intern, susceptibilă de
a fi testată empiric, cu implicaţii în sfera dinamicii grupurilor oferind, totodată, o
bază pentru legătura psihologiei sociale cu alte domenii, cum ar fi etica şi
economia.

139
 6.2. Teoria performanţei (realizării) de grup

Teoria realizării de grup, propusă de Stogdill (1959), include structura

internă şi operaţiile de grup şi se bazează pe elemente ale teoriei învăţării, ale
teoriei expectaţiei şi ale teoriei interacţiunii. Perfomanţa, interacţiunea şi
expectaţia apar ca elemente necesare descrierii conduitei de grup. Teoria se
bazează, structural, pe trei categorii de factori: variabilele de intrare (membrii),
variabilele mediatoare şi ieşirile grupului. Intrările includ trei elemente:
performanţele, interacţiunile şi expectanţele. Variabilele mediatoare alcătuiesc
două clase: structura formală, care cuprinde formaţiile şi statusurile, şi structura de
rol, care înglobează responsabilitatea şi autoritatea. "Ieşirile" reprezintă realizările
grupului şi includ productivitatea, morala şi integrarea. Variabilele de intrare
sunt atribute ale indivizilor, izolaţi sau în interacţiune. Aceste variabile duc la
structura de rol şi la operaţiile de grup, care sunt proprietăţi de grup. Structura de
rol şi operaţiile de grup mediază conduita personală şi interpersonală, efectul final
fiind realizarea de grup. Direcţia generală a efectelor este de la variabilele de
intrare la variabilele mediatoare şi apoi la realizarea de grup. Totuşi, efectul
feedback se produce, astfel că fiecare set de variabile este influenţat de celelalte
două.
Stogdill defineşte grupul în termeni de interacţiune, ca sistem de interacţiune
deschis, în care structura sistemului este determinată de acţiunile membrilor
grupului, iar continuitatea sistemului este dependentă de interacţiunea membrilor,
concept utilizat pentru a descrie situaţia în care reacţia unui membru apare ca
răspuns la reacţia unui alt membru. Interacţiunea socială este o caracteristică
interpersonală a conduitei, întrucât ea necesită prezenţa a cel puţin doi indivizi. Ea
Include acţiunea şi reacţia, fiecare dintre ele putând fi privită ca performanţă care
determină structura sistemului. Termenul de performanţă în teoria lui Stogdill se
referă la conduita de grup: ea desemnează răspunsul care identifică actorul ca
membru al grupului şi include astfel de acţiuni diverse cum sunt munca
cooperatoare, planificarea, evaluarea, luarea decizie, comunicarea. Stogdill
consideră că interacţiune şi performanţa oferă baza pentru structura şi operaţiile de
grup. El introduce conceptul de expectanţă, ca dimensiune de bază a organizării
grupului, pe care o defineşte ca pregătire pentru întărire (readiness for
reinforcement), care, la rândul ei, este o funcţie a impulsului, dezirabilitatea
estimată a unui rezultat, probabilitatea estimată că rezultatul se va produce.
Definiţia lui Stogdill se învârteşte, totuşi, într-un cerc vicios: întărirea este
experimentarea unui rezultat care satisface sau confirmă o expectaţie; pregătirea
pentru întărire se referă la măsura în care individul este pregătit pentru rezultatul
dat. Expectanţă este rezultatul interacţiunii probabilităţii estimate şi a
dezirabilităţii estimate, care răspund diferenţiat la întărire.
Efectele performanţei, interacţiunii şi expectaţiei se combină: performanţa
combinată cu intercţiunea determină structura în interacţiune; performanţa
140
membrilor şi continuitatea interacţiunii determină identitatea grupului;
performanţa furnizează mijloacele de confirmare a expectanţei; întărirea mutuală a
normelor şi scopului este rezultatul combinării efectelor interacţiunii şi
expectanţei. Pornind de la aceste propoziţii, Stogdill descrie structura şi operaţiile
de grup, Structura unui grup organizat implică modelul predictibil al acţiunii şi
reacţiei plus sistemul expectanţelor reciproc întărite. Poziţia în structura de grup
include statutul şi funcţia. Statutul poziţiei defineşte gradul de libertate al
ocupantului poziţiei în iniţierea şi menţinerea direcţiei scopului. Funcţia poziţiei
se referă la natura contribuţiei care este de aşteptat să fie adusă de ocupant la
efortul de grup,
Rezultatul final al proceselor de grup este reuşită de guap (group
achievement); ea este consecinţa performanţei, interaţiunii şi expectanţei, mediate
prin structurile şi operaţiile de grup şi are ca dimensiuni esenţiale productivitatea
(gradul de schimbare survenit în valoarea aşteptată rezultând din conduita de
grup), morala (gradul de libertate derivând din restricţia de funcţionare faţă de
scopul grupului) şi integrarea (gradul în care grupul poate să-şi menţină structura
şi operaţiile în condiţii de încordare). Meritul teoriei lui Stogdill este că identifică
unele din elementele majore ale proceselor prin care grupul îşi atinge scopurile; ea
se distinge prin consecvenţă internă şi este în acord cu evidenţa empirică privind
procesele de grup, Dar ea este imprecisă în ceea ce priveşte relaţia dintre
variabilele identificate; nu se relevă mecanismul prin care structurile şi operaţiile
de grup mediază realizările. Definirea conceptuală a termenilor nu furnizează o
bază pentru a trece la proceduri operaţionale.

6,3. Modelul descriptiv al răspunsului social

Modelul descriptiv al răspunsului social, sau aşa-numitul model diamond al

conduitei conformiste, elaborat de Willis R.N., (1964), se referă la răspunsul la
influenţa socială, Autorul crede că definirea conformităţii în termeni de acord cu
majoritatea, este inadecvată pentru dezvoltarea unei descrieri generale a răspunsului
social, Ea presupune o abordare care utilizează, deopotrivă, congruenţa şi
mişcarea. Congruenţa se referă la acordul dintre un răspuns individual şi răspunsul
definit social ca fiind "corect". Mişcarea se referă la schimbarea survenită în
răspunsul relativ la standardul social. Deci, pentru ca răspunsul social să fie numit
conformitate, el nu numai că trebuie să concorde cu idealul social, dar trebuie să
reprezinte şi o schimbare (mişcare) a răspunsului, o variaţie survenită în răspuns
în raport cu standardul social. Potrivit acestei analize, conformitatea este numai
unul din modurile răspunsului social. Alte exemple de comportament social includ
imitaţia, supunerea (ascultarea), acceptarea comunicării persuasive.
Modelul răspunsului social este privit ca un caz special al răspunsului model
şi este definit ca model pentru modurile posibile, specifice şi interrelaţionate, de
reacţie la presiunea socială. Aceasta, prin contrast cu modelul stimulului care are
141
de a face cu variabile-stimul, cu interrelaţia lor şi cu modelul proceselor care
privesc schimbarea în timp. Wilîis distinge între conformitate în general şi
conformitatea psihologică, cea din urmă fiind definită drept conduita destinată să
îndeplinească (să desăvârşească) expectaţiile grupului normativ aşa cum sunt
percepute de individ, Autorul identifică patru moduri de răspuns social:
conformitatea, independenţa, anticonformitatea şi variabilitatea.
Conduita perfect conformistă este definită drept încercare perfect
consecventă din partea individului de a face răspunsul său congruent cu
expectanţele normative ale grupului specific; conformistul îşi modifică răspunsul
când se modifică perceperea de către el a expectanţei normative a grupului.
Independenţa pură este conduita care conferă ponderea zero expectanţei normative
percepute. Individul poate foarte bine să considere expectanţa normativă când
decide cum trebuie să se comporte, dar nu~i permite acesteia să-i influenţeze
răspunsul. Anticonformitatea perfectă este o conduită de răspuns la expectanţa
normativă, dar care este direct antitetică prescripţiei normative. Atât
conformitatea, cât şi anticonformitatea depind de standardul social, dar în direcţii
opuse. Variabilitatea perfectă este definită drept o modificare invariabilă a
răspunsului, indiferent de expectanţa normativă a grupului. Mişcarea nu este
relaţionată aici cu presiunea socială. Ea este un fel de autoanticonformitate,
întrucât reprezintă un dezacord complet şi perfect cu propriul răspuns iniţial al
individului.
Modelul diamond este reprezentarea interrelaţiei dintre cele patru moduri de
răspuns social. Modelul specifică două dimensiuni ale răspunsului: independenţa
şi conformitatea netă. Dimensiunea independenţei este delimitată la o extremitate
de conduita independentă şi la cealaltă extremitate de conduita variabilităţii. El
reflectă măsura în care schimbările în judecăţile individului (răspunsurile)
sunt nerelaţionate cu influenţele sociale. Conformitatea netă este reprezentată la o
extremitate de conduita conformistă, iar la cealaltă de conduita anticonformistă.
Modelul reflectă, deci, măsura în care modificările în răspunsurile individului sunt
influenţate de presiunea socială, fie în direcţia acordului, fie în direcţia
dezacordului cu standardul social. Aşa cum rezultă din figura de mai jos, cele
două dimensiuni sunt ortogonale. Deşi modelul este afirmat în termenii unor
moduri perfecte de răspuns social, trebuie avut în vedere că, în situaţii naturale,
rar se întâmplă ca răspunsurile să fie perfect pure.

142
 Conformitate

Independenţă

Variabilitat
e
An ticonform i ta te

Fig. 18. Modelul diamond al interdependenţei dintre cele patru moduri de

răspuns social (după R.N.Willis)

Ele sunt mai degrabă o mixtură între variate tipuri; poziţia individului în
spaţiul diamond reprezintă gradul în care răspunsurile lui sunt nişte formaţiuni
compuse ale celor patru moduri de răspuns.
Dacă există patru moduri posibile de răspuns, atunci devine posibil să se
specifice condiţiile în care fiecare mod este probabil să se producă. Willis
presupune că modul de răspuns va fi determinat de competenţele relative ale
individului şi ale grupului social, de atitudinea adoptată de individ şi de structura
recompensei. El previzionează: conduita conformistă va fi maximă când
competenţa grupului sau a partenerului este relativ înaltă, individul adoptă o
atitudine flexibilă, iar recompensa este mare când răspunsul concordă cu grupul,
Independenţa este maximă când individul este relativ înalt în competenţă, el
adoptă o atitudine de consecvenţă, iar recompensa este mare când ea produce un
răspuns corect. Anticonformitatea se produce când grupul este relativ
incompetent, individul adoptă o atitudine flexibilă, iar recompensa este mare când
individul dă un răspuns care este corect, dar care nu concordă cu răspunsul
grupului. Vâri abilitatea se asociază cu o autoapreciere negativă sau foarte joasă.
Conduita individului se estimează că produce consecinţe măsurabile în
interacţiunea socială. Conformitatea, independenţa şi anticonformitatea duc la
percepţii diferenţiate din partea membrilor grupului: independentul este perceput
ca fiind mai atrăgător, conformistul ca fiind moderat atrăgător, anticonformistul ca
fiind cel mai puţin atrăgător. Totuţi, variabila "competenţă" se relaţionează şi ea
cu atracţia, iar efectele modului de răspuns intercţionează cu competenţa. De
exemplu, anticonformistul competent va fi mai atrăgător decât cel incompetent, un
conformist incompetent va fi mai atractiv decât unul competent; independentul
competent lucrând cu un grup competent va fi cel mai atrăgător individ. Toate
aceste expectanţe sunt susţinute prin rezultatele unor studii în care modurile de
răspuns au fost manipulate experimental. Conformitatea şi variabilitate produc
percepţii similare între ele dar semnificativ diferite de cele produse de

143
anticonformitate şi independenţă. Conformistul şi cel care răspunde variabil sunt
priviţi ca fiind mai influenţaţi de către alţii.
Modelul răspunsului social, produs de Willis, s-ar putea spune că este o
"mică teorie", ipotezele sunt intern consecvente, testabile şi în acord cu alte teorii
şi date privind influenţa socială. Teoria este mai mult descriptivă şi mai puţin
explicativă, problema rămânând deschisă în ceea ce priveşte identificarea
condiţiilor în care variate forme de conduită pot fi aşteptate să se producă şi
specificarea consecinţelor fiecărui mod de răspuns.

7. Orientarea interacţionistă în psihologia socială

Centrată în jurul conceptului de interacţiune, orientarea cu denumirea de mai

sus îşi are izvorul în lucrările lui G.Mead (1962), renumit filosof, sociolog şi
psiholog social american. Punctul ei de plecare îl consituie nu individul izolat, ci
integralitatea activismului de grup, interacţiunea indivizilor. Spre deosebire de
interacţiunea implicată în schemele orientării congnitiviste (Heider, Newcomb,
Festinger ş.a.) sau în matricele raporturilor diadice concepute de Thibaut şi
Kelley, în care interacţiunea apare ca o condiţie necesară analizei altor categorii
de fenome nepsihosociaie (actele comunicative, formarea structurilor cognitive,
reacţiile la stimuli ale participanţilor la interacţiune), în cadrul orientării
interacţioniste accentul cade pe analiza a însuşi procesului interacţiunii. De aici un
cerc larg de probleme care intră în aria de preocupări a concepţiei interacţioniste:
comunicarea prin simboluri (interacţionismul simbolic): rolul limbii şi al
structurilor persoanei, conduita de rol şi grupul de referinţă.
Interacţionismul simbolic (G.Mead şi continuatorii săi: N. Blumer,
N.K.Denzin, M.H.Kuhn, T.Shibutani ş.a.) porneşte de la teza întemeiată că
individul, persoana sunt realităţi sociale, care nu se pot forma decât în societate.
Omul îşi exprimă stările prin intermediul feţei, al unor acţiuni şi mişcări capabile
să transmită o anumită semnificaţie, devenind ceea ce Mead numeşte "gesturi
semnificative" sau "simboluri". Ele se constituie ca atare când provoacă implicit
în individ aceleaşi reacţii pe care le provoacă explicit la alţii, Prezenţa partenerului
de comunicare, căruia i se adresează simbolul, este percepută ca o condiţie
necesară. La baza formării semnificaţiilor şi a interpretării se află teza lui Mead
privind dependenţa succesului comunicării interumane de capacitatea individului
de "a-şi asuma rolul altuia", de a intra în situaţia celui cu care comunică şi de a-şi
reprezenta modul cum vor fi percepute de alţii cuvintele şi actele sale. Aceasta
este şi mecanismul socializării individului, al devenirii lui ca personalitate.
Procesul se petrece în cadrul grupului, unde conduita individului se constituie ca
rezultat al asumării de către el a atitudinilor altora în raport cu sine. Cristalizate
într-o orientare sau într-o poziţie unitară, atitudinile particulare ale celorlalţi devin
ceea ce Mead numeşte "altul generalizat", efect al generalizării de către individ a

144
poziţiei majorităţii membrilor grupului faţă de el. Astfel, conceptul introdus de
Mead se află în strânsă legătură cu acela de "grup de referinţă".
Potrivit concepţiei interacţioniste, conduita individului este determinată de
trei variabile: structura personalităţii, rolul şi grupul de referinţă. Persoana este
alcătuită din trei componente: eul (I) impulsiv, activ, creativ al persoanei; eul
normativ (me) - cum trebuie să mă vadă alţii, controlul social intern, bazat pe
aşteptările şi exigenţele altora semnificativi (altul generalizat), cu funcţie de
îndrumare a eului impulsiv, în concordanţă cu normele de conduită însuşite, în
vederea realizării interacţiunii sociale; şinele omului, persoana (seif) - sinteză a
primelor două concepte, rezultat al interacţiunii lor. Persoana este, în ansamblu, o
entitate socială activă, capabilă să~şi aprecieze şi să-şi dirijeze propriile acţiuni.
Preluând această idee, valoroasă în esenţa ei, interacţioniştii contemporani au
extrapolat-o la nivelul macrosocial. Făcând abstracţie de legităţile istorice şi
social-economice, ei consideră că izvorul schimbărilor din societate trebuie căutat
în specificul construcţiei persoanei, în începutul ei activ, creator; prezenţa, în
structura ei, a eului impulsiv (activ, creator) ar permite apariţia diverselor variaţii
sau chiar abateri întâmplătoare de la şabloanele conduitei de rol, variaţii şi abateri
care devin normă a stabilirii unor noi tipare de conduită şi, deci, sursă de
schimbare în societate.
Din interacţionismul iniţial s-au dezvoltat două direcţii: şcoala de la
Chicago, reprezentată de Blumer (1969 ), care continuă tradiţiile social-
psihologice ale lui Mead şi şcoala de la Yowa, reprezentată de Kuhn (1964), care
încearcă să modifice în sens neopozitivist unele componente ale concepţiei lui
Mead. Şcoala de la Chicago promovează metodele descriptive (studiul
documentelor, observaţia, interviul), pornind de la considerentul că fenomenele
psihosociale, aflându~se într-o continuă schimbare, nu pot fi exprimate sub formă
de mărimi matematice. Şcoala de la Jowa, dimpotrivă, recurge la definiţii
operaţionale, la modelare şi studii empirice. Prima pune accentul pe momentele
procesului, cea de a doua pe structură- După Blumer, individul nu este ceva
aruncat în lume, ci se opune activ lumii, el acţionează, nu doar reacţionează, nu se
rezumă la a-şi conştientiza faptele, ci îşi construieşte propria conduită. Acţiunea
eului impulsiv anulează stabilitatea montajelor persoanei, determină ca tabloul
intercaţiunii să se modifice continuu şi drept urmare conduita nu poate fi
prevăzută, ci cel mult explicată. Şcoala de la Yowa ignoră acţiunea eului impulsiv
asupra persoanei, reprezentantul ei, M.H.Kuhn, dezvoltând "teoria autoaprecierii
persoanei", potrivit căreia conduita poate fi prevăzută pe baza cunoaşterii
factorului determinant al persoanei, eul normativ, şi deci, a aşteptărilor sau a
rolurilor interiorizate. Dacă . ştim grupul de referinţă al individului, putem
prevedea autoaprecierea persoanei şi dacă ştim cum este autoaprecierea putem
prevedea conduita. Definirea operaţională a persoanei se exprimă în răspunsul pe
care individul îl dă la întrebarea "cine sunt eu?", adresată sie însuşi sau la
întrebarea, adreasată altuia, "cine eşti tu?".
Definiţia operaţională a persoanei s-a
concretizat în metoda numită" Cele 20 de răspunsuri la testul de autoapreciere"
(twenty statements selfattitude test) sau, mai pe scurt, testul "cine sunt eu?".
Testul constă în aceea că subiectul sau grupul de subiecţi sunt rugaţi ca, în
curs de 12 minute, să dea 20 de răspunsuri diferite la unica întrebare care li se
adresează: "cine sunt eu?". Li se spune că răspunsurile trebuie date în ordinea în
care le vine în cap, independente de logica sau importanţa unora sau a altora din
răspunsuri. Răspunsurile sunt prelucrate prin analiză de conţinut şi cu ajutorul
scării lui Guttman. Răspunsurile sunt împărţite în două categorii: răspunsuri
caracterizând statutul social şi rolul subiectului, apartenenţa la grup (de exemplu,
"student", "fiică", "cetăţean"); răspunsuri referitoare la caracteristici individuale
(de exemplu, "fericit", "gras"). S-au dat, în medie, 17 răspunsuri, majoritatea lor
absolută încadrându~se în prima categorie, vizând statusul şi rolul social al
persoanei. De aici concluzia lui Kuhn că poziţiile de rol sunt cele mai importante
pentru persoană, fiind conducătoare în ierarhia autoaprecierii şi că ia diferiţi
indivizi se observă un diapazon larg al autoaprecierilor în raport cu poziţiile de rol
şi cu însuşirile individuale.
Pentru Blumer, conduita de rol, mai precis producerea rolului (role-making)
este un proces dinamic, explorativ, creator, interacţiunea are un caracter formator,
acţiunile modificându-se în funcţie de apreciere; normele culturale, statusurile şi
rolurile sunt numai cadrul în care se realizează acţiunile sociale, nu factorul lor
determinant. Opus acestei poziţii, Kuhn vorbeşte despre executarea, jucărea,
asumarea roluiui, excluzând elementul de spontaneitate ; individul îşi formulează
planurile de conduită în funcţie de rolurile executate şi de statusurile ocupate în
grupurile cu care se identifică (grupurile de referinţă).
Alt reprezentant al interacţionalismului simbolic, N.K.Denzin (1972),
încearcă să găsească un compromis între cele două poziţii extreme, considerând
necesară luarea în considerare, atât a formelor conduitei discrete, simbolice, cât şi
a formelor conduitei evidente, observabile în exterior.
Interacţionalismul simbolic are meritul că, spre deosebire de tradiţiile proprii
behaviorismul, încearcă să detaşeze specificul uman al conduitei omului şi să
localizeze mecanismele psihosociale ale formării persoanei ca entitate socială la
nivelul interacţiunii în grup. Ignorând însă condiţionarea social-istorică a relaţiilor
interpersonale, el arată cum decurge intercaţiunea, dar nu explică de ce omul
procedează aşa şi nu altfel în raporturile sale cu ceilalţi.

7.1. Teoriile rolului social

Una din direcţiile specializate ale orientării interaţioniste o constituie teoriile

rolului social, având ca reprezentanţi pe T.Sarbin, E.Goffamn, R.Linton,
P.Rommetveit, N.Gross ş.a. Conceptul de rol se regăseşte şi în neobehaviorism,
congnitivism, în teoriile învăţării sociale ş,a, dar el ocupă o poziţie centrală tocmai
în sistemul orientării interacţioniste. Terminologic vorbind, conceptul de rol a
146
apărut în contextul artei dramatice, caracterizând prestaţiile actorului în cadrul
unei reprezentaţii şi de aici el a migrat în limbajul ştiinţelor sociale, referin-
du-se la funcţia pe care o îndeplineşte o persoană ocupând o poziţie particulară
într-un context social particular. La fel ca în cazul actorului, al cărui rol este
definit parţial de rolul pe care îl joacă alt actor, rolul persoanei este dependent
parţial de rolul altora cu care ea se relaţionează în contextul social.
Evoluţia conceptului de rol are un caracter transdisciplinar, multe dintre
contribuţiile la această problemă venind din direcţiile antropologiei, sociologiei,
psihologiei. Găsim elemente ale rolului în studiile lui James şi Baldwin privind
"şinele", în referirile lui Durkheim la obiceiuri şi norme, în concepţia lui Mead şi
Cooley cu privire la "eul oglindă", a cărei esenţă constă în aceea că baza formării
reprezentării individului despre sine şi a formării personalităţii lui o constituie
reprezentarea celorlalţi despre el, a acelora cu care el interacţionează, în care el îşi
vede chipul ca într-o oglindă (aparenţa noastră externă, manierele, scopurile,
faptele, caracterul se oglindesc în gândirea celorlalţi şi acestea acţionează într-un
fel determinant asupra noastră). "Adoptarea rolului altuia", despre care vorbeşte
Mead, înţelegând prin aceasta capacitatea de a te privi din exterior cu ochii
partenerului de interacţiune, apare drept principala condiţie a realizării
interacţiunii dintre oameni.
Noţiunea de rol apare ca fiind foarte complexă, ea reflectând îmbinarea unor
caracteristici simultan obiective şi subiective, sociologice şi psihologice,
normative şi personale: funcţia socială, în care se regăsesc un anumit gen de
activitate şi un anumit procedeu general (standard) de conduită, elaborate de
societate şi condiţionate de locul pe care îl ocupă individul în sistemul relaţiilor
sociale; îndeplinirea concretă a rolului de către fiecare individ, având coloratura ei
specifică, generată de mecanismele şi legităţile psihosociale ale perceperii,
înţelegerii, adoptării şi interpretării rolurilor de către agenţii sociali.
Unii autori (Biddle, Thomas,1966) propun mai multe clase terminologice
pentru clasificarea constructelor care intră în sfera teoriei rolului: termeni
pentru compartimentarea (separarea) persoanelor; termeni pentru
compartimentarea conduitelor; termeni pentru seturi compartimentate ale
persoanelor şi conduitelor; termeni pentru seturi de legătură ale persoanelor şi
conduitelor. Termenii din prima categorie desemnează actorul (persoana, eul,
şinele), adică cel care se comportă în rolul dat şi altul (ţinta, alter ego, noneul),
cel care susţine relaţia venită de la actor şi roiul lui sau, cum notează alţi autori
(Secord şi Backman), persoana este individul care ocupă o poziţie focală în relaţia
observată, iar altul este persoana ocupând o contrapoziţie, fiind partenerul
persoanei, ambii aflându-se în relaţii reciproce (de exemplu, mamă - copil, soţ-
soţie).
Deşi termenii de "actor" şi de "altul" se întâlnesc şi în altele din teoriile
discutate anterior, acestea nu sunt teorii ale rolului în sensul strict al cuvântului.
Situaţia de bază înăuntrul căreia rolul poate fi structurat este cea pe care o implică
147
un actor acţionând în raport cu sau cu referire la altul, situaţie în care actorul sau
altul au roluri care sunt legate prin factori ca similaritatea, complementaritatea,
prietenia, ş.a.
Cea de a doua categorie cuprinde termenii care descriu conduitele
relaţionale cu rolul: expectanţa, normă, performanţă, evaluare, sancţiune.
Expectanţa apare ca normă sau punct de vedere general privind modul în care
persoana, ocupând o poziţie dată de rol, trebuie să funcţioneze în acest rol. Potrivit
autorilor menţionaţi, expectanţele se bifurcă pe baza naturii lor anticipatoare şi a
naturii lor normative. O distincţie similară introduc Mc.David şi Harari între
expectanţa de rol predictivă şi expectanţa de rol prescrisă, prima nefiind bazată pe
normă, în sensul strict al cuvântului. Calitatea anticipatoare a expectanţei este o
forţă care ghidează intercaţiunea. Continuitatea experienţei de intercţiune poate să
faciliteze achiziţionarea unor standarduri interne cu privire la conduita altora sau
la reacţia lor. Calitatea prescriptivă a expectanţei de rol reprezintă pe acel "se
cuvine" sau "trebuie" al rolului dat. Expectanţa normativă reprezintă drepturile şi
obligaţiile care acompaniază ocuparea poziţiei de rol date. Multe din prescripţiile
importante care guvernează conduita sunt bazate pe norme interiorizate care
corespund rolului dat.
Performanţa de rol constă în conduita actuală manifestată de actor, care este
relevantă în raport cu rolul particular pe care el îl joacă. în contrast cu expectanţa
normativă care exprimă cerinţa comportamentală a rolului dat, performanţa de rol
reprezintă conduita actuală manifestată de un actor în rol. Pot fi variaţii
considerabile în maniera în care diferiţi actori interpretează acelaşi rol sau în
maniera în care acelaşi actor interpretează acelaşi rol în diferite ocazii. Un anumit
număr de conduite de rol diferite pot realiza expectanţa aceluiaşi rol. Dacă
afirmăm că disciplinarea copilului este una din funcţiile expectante ale rolului de
tată, un tată oarecare poate să realizeze această funcţie prin pedeapsă fizică,
deprivare psihologică sau prin manipularea dependenţei. în toate cazurile, tatăl
răspunde cel puţin uneia din expectanţele rolului de tată. Date fiind aceste situaţii,
teoria rolului tinde să clasifice performanţa de rol nu în termeni de conduită
specfîcă performantă în interpretarea rolului, ci în termeni de calitate generică şi
de scopuri sau motive ale acestei conduite. Conduita de rol poate fi clasificată ca
"performanţă de muncă", "performanţă şcolară", "performanţă atletică" sau poate
fi clasificată în termeni de scop al conduitei jucate, cum ar fi, de pildă,
"disciplinarea unui copil", "menţinerea ordinii". Performanţa de rol se clasifică în
general în termenii naturii şi finalităţii ei, mai degrabă, decât în termeni de
mijloace. Actorul este liber să varieze expresia funcţiei rolului înăuntrul limitelor
impuse de funcţiile şi experienţele relaţionate cu rolul.
Unul din reprezentanţii proeminenţi ai teoriei rolului, Th.Sarbin, porneşte, în
definirea dimensiunilor acţiunii de interpretare a rolului, de la relaţia dintre eu şi
rolul pe care acesta îl are de îndeplinit. El clasifică jucărea rolului în termeni de
intensitate a interpretării pe care o defineşte, la rândul ei, de-a lungul dimensiunii
148
diferenţierii dintre eu şi rol. El presupune că există şapte niveluri ale interpretării
rolului, variind în termeni de intensitate, pornind de la nivelul cel mai de jos, care
implică o diferenţiere clară între eu şi rol, şi până la cel mai înalt nivel, care
implică integrarea completă a eului şi a rolului, aceştia nemafiind diferenţiaţi.
Variaţii ale performanţei de rol sunt generate de implicarea individului în rol.
In ceea ce priveşte evaluarea şi sancţionarea, Biddle şi Thomas definesc
primul concept ca expresie a aprobării sau dezaprobării conduitei de rol a noastră
sau a altora, iar termenul de sancţionare îi aplică conduitei sinelui sau altuia care
încearcă să obţină fie constanţa, fie schimbarea conduitei de rol. Deci, evaluarea
implică a face o judecată pozitivă sau negativă în legătură cu o conduită de rol
particulară, iar sancţionarea este procedura ce se ocupă fie cu menţinerea
conduitei de rol evaluate pozitiv, fie cu schimbarea conduitei evaluate negativ.
Ambele se bazează pe expectanţa de rol. Astfel, conduita de rol va fi mai probabil
să fie evaluată şi sancţionată pozitiv când ea este conformă cu expectanţa
normativă pentru rolul în chestiune şi invers. Evaluarea şi sancţionarea pot avea o
sursă externă sau internă, pot fi deschise sau ascunse.
Evaluările făcute de alţii la adresa actorului se pot interioriza şi deveni valori
ale actorului. Ele se bazează pe comunicarea expectanţei normative a altora prin
mijloace predominant deschise. De exemplu, socializarea copilului de către mamă
implică, în general, comunicarea expectanţei normative prin evaluări şi sacţionări
externe până la punctul când copilul acceptă şi internalizează aceste norme ca
guvernatori ai conduitei proprii. Odată cu acceptarea internă a normelor de bază
ale altora, individul îşi formează un sistem intern de valori prin care îşi
autoreglează propria conduită. Ca atare, deşi evaluarea şi sancţionarea actorului de
către alţii este un aspect important al teoriei rolului, evaluarea de către actor a
propriei conduite este şi mai importantă.
Cea de a treia categorie de termeni desemnează seturi compatimentate ale
persoanelor şi conduitelor. Ei se referă la combinarea compartimentului
comportamental cu cel al persoanei. Cele două compartimente intră împreună în
conceptele generale de poziţie sau rol. Poziţia reprezintă, după Secord şi Backman
(1964), categoria de persoane (actori) care ocupă un loc specific în structura
socială, definiţie la care Biddîe şi Thomas adaugă faptul că poziţia constă într-un
set de persoane împărţind atribute (reacţii, comportamente) comune, sau care sunt
percepute similar de alţii. Deşi rolul este conceptul central în analizele teoretice de
rol, se pare că în jurul lui există cele mai multe controverse. Unele din definiţiile
reprezentative consideră că rolul constituie: "expectanţele pe care persoanele le
manifestă în comun faţă de o persoană care aparţine unei categorii particulare în
virtutea poziţiei pe care o ocupă în sistemul social (Secord şi Backman, op.cit);
"conduita caracteristică şi aşteptată a persoanelor care ocupă o poziţie în grup"
(Jones şi Gerard, 1967); "o serie de răspunsuri condiţionate, având consecvenţă
internă, date de un membru al situaţiei sociale, care reprezintă modelul - stimul
pentru o serie similară de răspunsuri condiţionate, consecvente intern, ale altuia în
149
această situaţie" (Cattrell, 1964 ); "o secvenţă - etalon de acţiuni învăţate sau de
fapte săvârşite de persoană în situaţia de interacţiune" (Sarbin,1954); "pattern-ul
sau tipul de conduită socială care pare adecvată situaţional rolului în termeni de
cerinţe şi expectanţe ale grupului (Sargent,1951).
Un loc aparte printre exponenţii rolului îl ocupă E.Goffman (1959), care
găseşte o analogie deplină între situaţiile de viaţă reală şi reprezentările teatrale. El
priveşte membrii societăţii ca actori şi se preocupă de tehnologia conduitei de rol,
îndeosebi de aspectele lui simbolice. In procesul interacţiunii sociale, omul este
capabil şi să-şi corecteze propria conduită în concordanţă cu aşteptările altuia,
astfel încât să creeze despre sine o impresie cât mai favorabilă şi să dobândească
un profit cât mai mare de pe urma acestei interacţiuni.
Drept surse ale informaţiei despre partener pot să servească aparenţa externă,
experienţa de intercţiune anterioară, ambianţa în care se află individul, dar
informaţia cea mai semnificativă despre partener se află în vorbele şi faptele lui,
factori controlabili, pe care el şi~i poate dirija. Manevrând aceşti factori,
partenerul poate să creeze, în ochii celorlalţi, acea imagine despre sine care îi
serveşte cel mai bine. Goffman foloseşte noţiunea de "faţadă" în analiza
îndeplinirii rolului prin care înţelege mijloacele expresive standardizate care sunt
folosite voluntar sau involuntar de individ în procesul îndeplinirii rolului. Drept
elemente ale faţadei el consideră ambianţa, aparenţa externă a individului şi
maniera de conduită, partenerii de interacţiune aşteptând unul de la altul un acord
între aceste elemente. El distinge între "avanscena" interacţiunii (unde se petrece
nemijlocit interacţiunea) şi culise, unde are loc o activitate raportată la rol, dar
inaccesibilă ochiului auditoriului. Pe avanscenă sunt respectate exigenţe riguroase,
care, în culise, nu mai devin obligatorii. Cu ajutorul acestui aparat noţional,
Goffman descrie laturile de fineţe ale "tehnologiei" conduitei de rol a individului
angajat în îndeplinirea unor roluri diferite.
Procesul interacţiunii sociale este tratat ca adaptare a persoanei la situaţie şi
ca automascare, individul apărând ca purtător al unor roluri străine personalităţii
sale sau ca un trişor cinic. Principalul pentru executantul rolului constă în a crea la
alţii impresia că el îşi îndeplineşte corect rolul, nu în îndeplinirea lui efectiv
corectă. De aceea, se ridică întrebarea: putem noi să-1 credem pe cel care pare
să-şi confirme motivul prin manifestări emoţionale corespunzătoare? Pe cel care
pare să acţioneze sub acţiunea afectului pe care îl manifestă în exterior, fără să ne
întrebăm dacă îşi ascunde intenţia adevărată? Goffman consideră că cercetătorul
nu trebuie să aibă încredere în formele exterioare ale conduitei de rol.
Dincolo de varietatea definiţiilor propuse, Biddle şi Thomas găsesc că există
un element comun: înţelegerea rolului ca set de prescripţii care definesc conduita
dezirabilă a poziţiei ocupate. Ei propun o matrice a relaţiei persoană-conduită,
pentru a reda mai clar conţinutul conceptului de rol (fig.19).

150
 Setul de subiecţi

Pi P 2 Ps P 4 .................................- p , ................................... ■ ■ P,

Cj B3} B22 Segmentul

persoanei

Segmentul Segmentul conduită

persoană-conduită

c n
i
nm

Fig. 19. Matricea relaţiilor persoane — conduită (după BJ.Biddle şi E.-J. Thomas, op.cit)

Matricea constă într-un set de conduite care sunt ordonate, atât prin setul
persoanelor, cât şi prin setul claselor de conduită. Dimensiunea orizontală,
etichetată Pi - Pm reprezintă setul subiecţilor şi constă în poziţiile relevante ale
persoanelor. De obicei, setul subiecţilor se limitează la unităţile - persoane
înăuntrul unei singure unităţi sociale ample. De exemplu, setul total de subiecţi
poate fi familia, iar Pi tatăl, P2 mama, P3 fiul. Dimensiunea verticală, etichetată
Ci - Cn, constă în clasele de conduită relevante. Fiecare clasă de conduită este o
categorie care include poziţia comportamentală individuală specifică. Astfel, Ci
poate consta într-un grup de prescripţii, C2 - o categorie de evaluare, C3 - o
categorie de acţiuni sau sancţiuni. Elementele de intrare (Bn, B12 etc.) sunt
conduitele intrepretate de unităţile individuale ale setului de subiecţi.
Porţiunea esenţială a matricei o reprezintă ariile secţionate de pe orizontală şi
verticală. Segmentul persoanei este compus din ansamblul conduitelor manifestate
de o singură persoană sau de un subset de persoane, indiferent de clasele de
conduită din care provin ele. Astfel, segmentul persoanei poate consta în
totalitatea prescripţiilor, evaluărilor, sancţiunilor, acţiunilor, descrierilor făcute
laolaltă, care sunt caracteristici ale conduitei tatălui sau ale tatălui şi mamei (ceea
ce constituie subsetul părinţilor) sau ale conduitei fiilor şi fiicelor (subsetul
copiilor). Acest segment poate varia în lărgime odată cu numărul persoanelor
intrând în subsetul supus investigaţiei. El poate servi ca plan singular pentru a
cuprinde multe descrieri particulare ale rolurilor persoanelor reprezentând: rolul
individual, conduitele unui agregat de indivizi, conduitele actorului ca partener al
unui complex de roluri, rolurile "altuia". Din acest segment au proliferat, în

151
literatura de specialitate consacrată teoriei rolului, conduitele a numeroase roluri
particulare (rolul mamei, al bărbatului, al liderului etc).
Segmentul comportamental constă în conduitele tuturor persoanelor luate
împreună, care pot fi plasate într-o singură clasă sau într-un set de clase de
conduite. Din acest segment emerg astfel de roluri: deschise sau publice, interne
sau particulare, prescriptive (proprietăţi normative ale rolurilor în sistemul social
selectiv), descriptive (concepţiile de rol înăuntrul unităţii sociale), evaluarive
(norme de evaluare a rolurilor în unităţile sociale), active (performanţele de ro!
ale ansamblului actorilor în unitatea socială), de sancţionare (sancţionările aplicate
violării normelor din unitatea socială selectată).
Segmentul conduită - persoană al matricei se clasifică în seturi selectate de
clase de conduită. Se poate, astfel, vorbi de combinarea unui segment al persoanei
cu un segment al conduitei. De exemplu, segmentul conduită ~ persoană poate
consta în roluri individual - prescriptive, deschis - prescriptive. în sistemul
familiei, clasificarea rolului prescriptiv al tatălui va include toate prescripţiile care
sunt ocupate de tată.
Matricea discutată furnizează o schemă descriptivă.
Cea de a patra categorie de termeni, utilizată de Biddle şi Thomas,
desemnează seturi relaţionale ale persoanelor şi conduitelor. Ei propun trei criterii
pentru a infera existenţa relaţiilor dintre orice set de compartimente ale conduitei
şi orice compartiment al persoanei: gradul de similaritate sau disimilaritate între
compartimente; gradul de codeterminare sau interdependenţă pentru oricare două
sau mai multe compartimente; un criteriu operând în comun pentru similaritate şi
determinare. Potrivit primului criteriu, oricare două compartimente ale conduitei
sau ale relaţiei persoană - conduită pot fi reiaţionate cu altul pe baza similarităţii
sau a lipsei similarităţii. Conceptele de rol corespunzătoare primului criteriu sunt:
diferenţiere, consens, uniformitate, specializare, consistenţă. Potrivit celui de al
doilea criteriu, interdependenţa implică o relaţie determinată sau cauzată între
conduitele sau compartimentele conduitei a două persoane, facilitând sau
stânjenind una alteia performanţa, recompensa, investiţiile. în sfârşit,
corespunzător celui de al treilea criteriu, autorii disting conceptele de
conformitate, adaptare, exactitate (când descrierea rolului este similara şi
determinată de performanţa de rol şi de expectanţa de rol).
Aşa cum rezultă din analiza termenilor şi definiţiilor propuse de diverşi
autori în raport cu conceptul de rol, în majoritatea cazurilor rolul este examinat în
raport cu poziţia sau statusul individului, concept pe care însă autorii
interacţionişti îl văd nu ca poziţie obiectivă a individului în sistemul relaţiilor
sociale, ci ca o categorie subiectivă: aşteptările de rol angajate în conduita de rol şi
în condiţionările social - istorice ale conduitei de rol.
Relevanţa rolului este evidentă pentru psihologia socială. Despre rol s-au
elaborat mai mult sisteme teoretice înăuntrul psihologiei sociale şi îndeosebi o
analiză funcţională a conduitei interacţionale. Probleme cum sunt C&IQ privind
152
relaţiile de putere şi conducere, luarea deciziei individuale şi de grup, percepţia
persoanei, învăţarea socială au fost puse în evidenţă prin utilizarea frecventă, în
scopuri interpretative, a rolului şi a fenomenelor care intră în relaţie cu rolul. Unul
din neajunsurile metodologice ale teoriilor rolului social rezidă în subestimarea
laturii de conţinut a activităţii persoanei.

7.2. Teoria grupului de referinţa

O direcţie de exprimare a orientării interacţioniste o constituie teoria

grupului de referinţă (reference group). Majoritatea autorilor (M.N.Hyman, T.M.
Newcomb, M.Sherif, N.N.Kelley, R.K.Merton) înţeleg prin această noţiune grupul
la care individul se raportează psihologic, orientându-se în raport cu valorile şi
normele grupului respectiv, care îi serveşte individului ca standard sau sistem de
apreciere a altora şi a sa şi ca sursă a formării montajelor şi orentăriîor lui de
valoare. Grupul de referinţă a devenit, în psihologia socială, o noţiune esenţială
pentru înţelegerea proceselor formării montajelor sociale şi autoaprecierilor, ea
fiind larg utilizată pentru a explica fenomene cum sunt inconsecvenţele conduitei
individului în condiţiile unui nou context social, manifestarea criminalităţii în
rândul minorilor, dilema persoanei marginale, conflictele, reacţia neunivocă a
diferitelor straturi ale unui auditoriu la una şi aceeaşi comunicare parvenită prin
rnass-media.
Termenul de grup de referinţă a fost introdus de psihologul social american
Hyman (1942), în legătură cu cercetarea reprezentărilor persoanei despre statutul
propriu în comparaţie cu statutul altor persoane, el desemnând grupul de persoane
cu care individul se compară când îşi defineşte propriul statut. Rezultatul
comparaţiei este o autoapreciere a statusuîui pe care Hyman o tratează ca variabilă
dependentă, în sensul că autoaprecierea depinde de grupul luat ca punct de
plecare, ca punct de referinţă.
Grupurile de referinţă pot fi, după T.M.Newcomb (1950), pozitive şi
negative, primele fiind cele care provoacă individului năzuinţa de a fi primit în
rândurile lor, celelalte care provoacă individului tendinţa de a se manifesta
împotriva lor, acesta nedorind să se numere printre membrii lor.
Grupul de referinţă joacă un rol important, după M.Sherif (1969), nu numai
în formarea orientărilor sociale ale individului, ci şi în aprecierea fenomenelor
vieţii sociale şi în formarea unui tablou asupra lumii. Autorul citat consideră că
trebuie distins între calitatea de mebru al grupului actual şi grupul de referinţă ia
care individul se raportează psihologic, conştient sau inconştient.
Calitatea de grup de referinţă pot s-o aibă cele mai diferite formaţiuni
umane: grupuri de apartenenţă şi grupuri externe, grupuri reale şi ideale, mari şi
mici. Grupul de referinţă desemnează, după Kelley, două tipuri de relaţii diferite
între individ şi grup, legate, pe de o parte, cu procesele motivaţionale, şi pe de altă
parte, cu procesele perceptive. Corespunzător, se detaşează două funcţii ale
153
grupului de referinţă, normativă şi comparativ-apreciativă (H.H.Kelley,
E.L.Hardely, 1952). Prima funcţie rezidă în a-1 obliga pe individ să urmeze
standurile de conduită (normele de grup) stabilite şi ea se realizează dacă grupul
este capabil să recompenseze indivizii pentru conformitate şi să-i sancţioneze
pentru nonconformitate. Cea de-a doua funcţie rezidă în capacitatea grupului de
referinţă de a servi ca punct de plecare pentru comparaţii, cu ajutorul cărora
individul se apreciază pe sine şi-i apreciază pe alţii.
Noi contribuţii la teoria grupului de referinţă aduce R.K.Merton (1957), care
încearcă să determine condiţiile în care individul alege, ca grup normativ de
referinţă, nu grupul de apartenenţă, ci un grup extern: când grupul de apartenenţă
nu asigură un prestigiu satisfăcător membrilor săi; când individul ocupă în grupul
de apartenenţă un statut scăzut şi se simte izolat; când mobilitatea socială este
ridicată şi, deci, e mare şi posibilitatea individului de a-şi schimba statusul social
şi apartenenţa de grup, el va tinde să aleagă ca grup de referinţă grupul cu un
status superior; alegerea de către individ a grupului de referinţă depinde de
caracteristicile lui personale.
Unii autori (T.Shibutani) disting şi o a treia funcţie a grupului de referinţă,
funcţia de impulsionare a individului spre a tinde să devină membru al grupului de
referinţă, iar alţii (M.H.Kuhn) propun în locul grupului de referinţă termenul de
"categorie de referinţă", care ar include atât grupul, cât şi individul de referinţă
sau "altul orientativ".
Noţiunea de "grup de referinţă" se constituie ca un instrument metodologic
cu ajutorul căruia pot fi descifrate tainele mecanismului interacţiunii dintre poziţia
socială a persoanei şi montajele ei sociale, dintre motivaţia individului şi structura
socială. Dar, cu toate că această noţiune pare a fi foarte productivă pentru
cercetările empirice de psihologie socială, acestea din urmă, aşa cum observă unii
autori, mai mult au generat probleme decât au dat răspunsuri, previziunea cu
privire la conduita individului în raport cu grupul de referinţă rămânând încă o
problemă deschisă.
Aşa cum am mai arătat, orientarea interacţionistă, cu cele două direcţii ale
sale - teoria rolului şi teoria grupului de referinţă - a pătruns în psihologia socială
venind din direcţia sociologiei şi de aici specificul punctului ei de plecare: nu
individul, ci procesul interacţiunii simbolice dintre individ şi societate ca sistem
de comunicări şi de relaţii interpersonale. Avându-şi baza teoretică, asemenea
behaviorismului, în filosofia pragmatistă, interacţionismul simbolic se deosebeşte
atât de behaviorismul clasic, cât şi de neobehaviorism prin aceea că priveşte omul
nu ca o "maşină psihologică", aptă doar de a recţiona, ci ca un participant activ la
interacţiune, care el însuşi alege, apreciază şi reglează conduita prin comunicarea
simbolică.
Spre deosebire de psihanaliză, interacţionismul acordă cea mai mare atenţie
conduitei raţionale a omului, ignorând sfera emoţională şi subconştientul. El se

154
pîaseză foarte aproape de cognitivism, punând accentul pe aspectele cognitive ale
comunicării: percepţii, orientări sociale.
Principala limită a interacţionismului constă în a interpreta "socialul" numai
ca intercaţiune. Ideea, corectă prin ea însăşi, că interacţiunea şi comunicarea sunt
realitatea nemijlocită a relaţiilor sociale, dată individului în experienţa lui de zi cu
zi, nu este dusă până la capăt şi aceasta din cauză că "accentul se pune numai pe o
anumită latură a problemei ~ interacţiunea - privită ca formă dată nemijlocit a
socialului", "socialul" însuşi (ca sistem al relaţiilor sociale existente obiectiv)
rămânând în afara analizei.

8. Orientarea umanistă şi implicaţiile ei psihosociale

Apărută în deceniul al şaselea, ca o reacţie împotriva teoriilor behavioriste şi
neobehavioriste, centrate, cum am arătat pe tehnicile de condiţionare şi
modificare, din exterior, a comportamentului, orientarea umanistă încercă să
întemeieze o nouă concepţie asupra omului pornind direct de la variabila
psihologică. Ea apare în contextul anumitor premise obiective, în condiţiile în
care, pe fondul efectelor alienante ale progresului economic şi tehnic, proprii
societăţii contemporane, se simţea nevoia revenirii la om şi la subiectivitatea
umană, la problematica vieţii personale, cotidiene. Viaţa modernă este punctată de
dezechilibre, tensiuni, crize, conflicte, generatoare, în plan psihologic, de
nesiguranţă, suspiciune, neîmpliniri, nelinişte. In aceste condiţii, reuşeşte oare
omul ca, dincolo de multitudinea funcţiilor şi rolurilor sociale, care tind să-i
pulverizez personalitatea, să se regăsească pe sine, să afle un sens integrator şi
explicativ pentru acţiunile pe care le întreprinde? Ştie el să evite însingurarea, să
stabilească contacte sincere, profunde, autentice cu semenii săi, să se apropie de
ei, să-i înţeleagă, să devină solidar cu ei? Se pot găsi nişte invarianţi emoţionali şi
atitudinaîi pe fondul unei vieţi-mozaic, care curge în ritm alert sau totul nu este
decât tranzienţă, superficialitate, incoerenţă, atât în viaţa personală cât şi în cea
interpersonală?
Psihologia umanistă încearcă să propună, la toate aceste întrebări, un anumit
proiect de reconstrucţie umană, susceptibil să diminueze entropia vieţii
individuale şi interpersonale. Ea înmănunchează mai multe tendinţe, care se vor
inginerii sociale şi umane, modele de reconstrucţie culturală a vieţii individului, o
nouă filosofie de viaţă şi o nouă cultură a relaţiilor interpersonale. Psihologia
umanistă, care se vrea o nouă filosofie asupra omului, îşi are, de fapt, sursele
teoretice în fenomenologie şi existenţialism, promotoare ale recentrării
demersului filosofic pe analiza experienţei nemijlocite a conştiinţei umane şi pe
reflecţia asupra condiţiei umane concrete. De aici predilecţia pentru preocupări
vizând omul în situaţie, sensul vieţii pentru el, afirmarea de sine, inferioritatea,
intenţionalitatea şi libertatea umană.

155
 Termenul de psihologie umanistă îi aparţine lui Hadley Cantril, dar
reprezentanţii acestui punct de vedere sunt mult mai numeroşi (F.T.Severin,
AJ.Sutieh, H.Misiak, J.Cohen, E.Berne, Charlotte Biihîer, Th.Harris,
E.L.Shostrom), între ei impunându-se însă numele lui Abraham Maslow (1970,
1972) şi Cari R.Rogers (1951,1966,1973). Criticând behaviorismul pentru
concepţia şi metoda lui constrângătoare, manipulativă, bazată pe excesul de
control asupra conduitei, psihologii umanişti recurg la terminologii şi definiţii care
amalgamează psihologicul cu eticul şi axiologicul, normalul cu patologicul,
reflecţia filosofică cu optica religioasă. Ei ne vorbesc de nevoi de bază şi
metanevoi, valori şi valorizare, sine şi altul, competenţă pentru schimbare şi
terapie de schimbare, tendinţă înnăscută şi tendinţă actualizantă, creştere
psihologică şi dezvoltare, bunătate, demnitate, colaborare şi comprehensiune,
cunoaştere de sine şi confesiune, toleranţă şi acceptare, autonomie şi autorealizare,
spontaneitate şi creativitate, individualitate şi unicitate. Şi enumerarea de termeni
ar putea continua. Sensul însuşi al termenului de "umanistă" derivă din asocierea
lui cu noţiunile etico-filosofice de bunătate, demnitate, valoare, fericire, creaţie.
Punând la lucru tot acest arsenal terminologic, umaniştii zugrăvesc imaginea unui
om eminamente pozitiv, pătruns de bunătate şi spirit constructiv până în straturile
sale profunde şi intime.
Abraham Maslow dezvoltă o viziune totalitară, holistă asupra omului, cu
accent pe unicitatea şi spontenaitatea fiinţei umane, pe eliberarea potenţialului
uman prin autoactualizare. Natura umană este, în straturile ei intime, natural-
pozitivă, bună, constructivă şi nu rea, distructivă. Omul tinde spre creştere şi
dezvoltare personală, spre afirmare de sine liberă şi spontană. Lui Maslow îi
aparţine, cum se ştie, modelul piramidal al evoluţiei graduale a nevoilor umane, al
cărui punct maxim îl constituie tocmai trebuinţa de afirmare de sine, de
autodeterminare şi autodezvoltare, care, după părerea sa, deschide finalmente,
omului calea de acces spre plenitudine, perfecţiune, calm şi linişte interioară.
La rândul lui, Rogers consideră că omul nu este un sclav, o păpuşă aflată la
discreţia inconştientului ori a forţelor constrângătoare ale mediului şi ale
instituţiilor, ci o persoană aflată în procesul creării de sine. Individul este capabil
să se dirijeze el însuşi. El dispune de suficientă putere pentru a trata într-o manieră
constructivă toate aspectele de viaţă care îi pot parveni în câmpul conştiinţei. El
posedă capacitatea de a experimenta conştient factorii inadaptării sale psihice
-incongruenţa dintre conceptul de sine şi totalitatea experienţei sale - şi de a-şi
reorganiza conceptul de sine.
Psihologii umanişti dezvoltă o manieră de înţelegere similară asupra
raportării omului la alt om. Ca actor implicat activ în schimbarea de sine,
individul îi schimbă implicit pe alţii. El este orientat spre ceilalţi, deschis şi dispus
să-I înţeleagă, să-1 accepte, să-i stimuleze. Prezenţa lor constituie o componentă
esenţială a existenţei sale, o condiţie a împlinirii proprii. De aici, conceptul de
întâlnire, cu ecou în întreaga psihologie umanistă, exprimând nevoia de celălalt,
156
privit ea factor declanşator şi facilitator al actualizării şi creşterii personale,
întâlnirea şi comunicarea cu celălalt, admiterea pluralităţii situaţiilor
interindividuale ar fi temeiul depăşirii dilemei egoism-altruism şi al construirii a
ceea ce ei numesc o societate sinergetică, capabilă să răspundă nevoilor
fundamentale ale oamenilor, facâridu-i pe aceştia mai alocentrici (orientări spre
alţii). Reglatorul relaţiilor cu altul sunt intercunoşterea, înţelegerea, acceptarea,
respectul, toleranţa, încrederea reciprocă. Pentru a ajunge la raporturi calde,
sincere, apropiate cu ceilalţi, oamenii trebuie ajutaţi, prin procese de educaţie şi
învăţare, să devină mai alocentrld, să capete abilitatea de a se deascoperi unii în
faţa celorlalţi, de a fi permisivi la cunoaştere şi de a se accepta şi tolera. Se
impune, deci, un act de cultivare a relaţiilor interpersonale în vederea dobândirii
tehnicii de a ne raporta la ceilalţi. Este ceea ce se încearcă la nivel de grup, prin
două modalităţi procedurale distincte : tehnica T-grupului şi tehnica E-grupului
formulări prescurtate ale denumirilor de "training group" (grup de antrenament)
şi, respectiv, "encounter group" (grup de întâlnire).
Parte componentă a teoriei dezvoltării grupului, formulată de Bennis şi
Shepard (1965), tehnica T-grupului reprezintă un instrument de învăţare a
relaţiilor umane, una din formele şi metodele de antrenament psihosocial, adică de
însuşire a cunoştinţelor, priceperilor şi abilităţilor necesare comunicării şi
schimbării interpersonale, de educare a sensibilităţii faţă de problemele comune.
T-grupul are, pe de o parte, menirea de a organiza activitatea în comunn a
membrilor lui şi, pe de altă parte, de a supune analizei membrilor însăşi această
activitate. La baza practicii T-grupului, care este una antibirocratică, democratică,
se află metoda discuţiei, centrată pe analiza proceselor de interacţiune dintre
participanţi. Partenerii observă interacţiunea şi învaţă din observarea şi discutarea
proceselor de interacţiune care se derulează între ei. Se presupune că prin aceasta
se stimulează creşterea competenţei persoanei în raport cu propriile motive,
intenţii, frustraţii, înţelegerea motivelor, scopurilor, strategiilor conduitei de
comunicare a partenerilor, conştientizarea obstacolelor interînţelegerii.
Dimensiunile grupului variază de la 7 la 15 membri, care, de regulă, nu se
cunosc între ei. Aceştia pot fi administratori, profesori, medici, jurişti, psihologi,
sociologi, oameni care, prin profesiunea lor, acţionează asupra altor oameni,
trebuind să stăpânească o anumită artă a comunicării interpersonale. Şedinţele se
ţin la anumite intervale, care pot să varieze de la două zile la două luni. Grupul are
un antrenor, care însă nu oferă răspunsuri, ci se îngrijeşte să asigure în grup o
atmosferă deschisă, de încredere şi să constituie un model al conduitei dorite,
exprimându-se sincer, demonstrând loialitatea în raport cu ceilalţi. Familiarizaţi cu
obiectivele acţiunii în grup, participanţii încearcă să se angajeze şi să înceapă o
interacţiune, subsumând analizei colective fiecare secvenţă a intercaţiunii, fiecare
manifestând faţă de celălalt o atitudine suportivă, de sprijin şi acceptare, Pe fondul
acesta de încredere şi explorare intensă, componenţii grupului observă atent
conduita proprie şi conduita altora, Liderul nu apelează la experienţa anterioară a
157
membrilor sau la experienţe din afara grupului. Se pune accentul, în analiză, pe
ceea ce se petrece "aici" şi "acum", fiecare membru fiind informat, prin legături
inverse, cu privire la modul cum interpretează alţii cele spuse de el. Tocmai acesta
este mecanismul învăţării în grup. Se creează, astfel, în condiţii experimentale, un
set de noi norme de grup, o nouă cultură a interacţiunii şi comunicării umane,
caracterizate prin eliminarea inhibiţiilor, participare şi deschidere la schimbare.
Modelele de conduită şi experienţă învăţate în laborator urmează a fi transferate şi
implementate în situaţiile sociale naturale.
Pornind de la modelul T-grupului, s-au dezvoltat variante particulare, cum ar
fi, de pildă, grupul de confruntare, destinat să rezolve problemele (antagonismele)
generate de diferenţele de vârstă, sex, rasă, clasă, apartenenţă etnică, grupurile de
autogestiune, destinate analizei critice a problemelor vieţii sociale şi politice,
grupurile de intervenţie socială, centrate pe readaptarea diverselor categorii de
devianţă, grupuri centrate pe probleme ale relaţiilor dintre sexe şi ale vieţii de
familie, ale relaţiilor dintre generaţii. Se crede că prin transferul modelelor de
experienţă interacţională, cultivate în laborator, se va obţine o creştere a indicelui
de umanizare a relaţiilor sociale de ansamblu.
De inspiraţie psihanalitică, dar conceput să funcţioneze în baza unor principii
care să depăşească psihanaliza, grupul de întâlnire (E-grupul), legat îndeosebi de
numele lui Cari Rogers, este centrat pe terapia intrepersonală şi pe dezvoltarea
umană. Disfuncţionalitatea vieţii concrete, patologia ei cotidiană este, de fapt,
metapatologie, fiind generată nu atât de cauze organice, interne, fizice, ci de un
compex de factori psihosocioculturali: nesiguranţa, înstrăinarea, anomia,
sentimentul de nerealizare, frustrarea, neâncrederea în celălalt, pierderea sensului
vieţii şi implicit, compromiterea normalităţii psihice. Cum ar putea fi omul scos
de sub presiunea acestor factori traumatizanţi? Psihologia umanistă consideră că
pentru a răspunde la acesta întrebare nu trebuie să privim omul dintr-o perspectivă
axată pe boală, ce dă prioritate tehnicilor de recuperare fundate pe tratamentul
medicamentos, electrofiziologie, electrochirurgie, somnoterapie, care condamnă
pacientul la dependenţă de terapeut. Nu trebuie nici să ne rezumăm la a scotoci în
trecutul pacientului - cum a procedat psihanaliza - crezând că astfel îl ajutăm să se
elibereze de el. Dimpotrivă, trebuie să pornim de la ipoteza că omul posedă o
minte funciarmente sănătoasă şi să punem accentul pe reconstrucţia experienţei lui
prezente, care este mai importantă pentru el decât trecutul. Mai corect este să
vorbim nu de boli mentale, ci de probleme umane, care pot fi soluţionate prin
imaginea unui nou tip de relaţie între terapeut şi pacient. Regula care stă la baza
acestei relaţii constă, după Rogers, în următoarele: nu o modificare ex nihilo,
introdusă din exterior de terapeut, ci a elibera exerciţiul tendinţei interne;
eliberarea capacităţii existente deja în individ, considerat ca fiind competent
pentru schimbare, nu manipularea expertă a unei personalităţi mai mult sau mai
puţin pasive. Misiunea terapeutului ar fi aceea de a crea condiţiile valorizării de
sine pozitive a pacientului - prin mobilizarea tuturor resurselor şi potentelor lui
158
sănătoase, a tuturor factorilor sociali şi culturali favorabili - pentru a facilita
pacientului construcţia unui eu congruent cu experienţă. Ceea ce nu se poate
realiza decât pe calea înţelegerii empatice a ceea ce exprimă pacientul. De aici,
îndemnul la sinceritate, autodezvăluire, spovedanie, confensare, ca tehnici pe care
individul şi le aplică singur în faţa unui terapeut care tace şi ascultă cu căldură şi
înţelegere "ca de la suflet la suflet". Recuperarea omului în contextul reabilitării
condiţiei sale de fiinţă umană, aceasta pare a fi crezul terapiei rogersiene,
concepute ca instrument de înlesnire a creşterii umane.
Grupul de întâlnire apare drept cadrul de practicare a unor experienţe de
viaţă intensive, desfăşurate rapid şi trăite profund, care, ca şi grupul de
antrenament, concură, prin procese de învăţare socială, la crearea unui nou mediu
cultural al relaţiilor interpersonale.
Cu deosebirea că, de data acesta, accentul cade nu pe variabila
informaţională şi pe comunicarea verbală explicită, ci pe variabila emoţională şi
pe comunicarea nonverbală, directă, expresivă, utilizându-se variate exerciţii
interacţionale de angajare a individului ca realitate mentală, somatică şi afectivă.
Totul în ipoteza că deblocarea sentimentelor inhibate se produce mai uşor când
acestea sunt asociate cu împrejurări sugerate acţionai, nu doar evocate verbal.
Ceea ce aminteşte de tehnica psîhodramei şi sociodramei moreniene.
încercând o apreciere de ansamblu a psihologiei umaniste, vom sublinia, mai
întâi, ca trăsătură distictivă faţă de concepţiie anterioare, pasul înainte pe care îl
face, prin conştientizarea crizei modelului uman, cultural şi valoric propriu
societăţii contemporane. Ea se constituie, într-un fel, ca expresie, în plan teoretic,
a nevoii stringente de a proceda la schimbări cu caracter de ameliorare şi
optimizare în mediul existenţial al condiţiei umane.
Preocuparea aceasta pentru probleme majore ale definirii poziţiei omului în
lume, exprimate în concepte cu profundă rezonanţă etico-filosofică - cum sunt
cele de valoare, demnitate, bunătate, unicitate, creativitate, libertate - conferă
psihologiei umaniste nota de doctrină care, cel puţin prin intenţiile sale, este pusă
în slujba reorientării spre salvarea omului.
De remarcat că psihologia umanistă, spre deosebire de alte orientări, nu ne
propune numai o teorie ameliorativă, ci şi o practică ameliorativă, secondată de
ecouri şi aplicaţii. în sfera unor multiple domenii de acţiune socială, ce solicită
competenţă socială şi umană, cum ar, fi, de pildă, formarea cadrelor de conducere,
creşterea eficienţei acţiunilor de comunicare şi cooperare, umanizarea proceselor
educaţionale.
Doctrina umanistă se menţine în limitele strategiei microschimbărilor - la
nivel de relaţii familiale, educaţionale, interpersonale şi de date individuale
-crezând că, prin acumularea schimbărilor individuale şi interpersonale, s-ar putea
ajunge indirect şi la alte tipuri de schimbări sociale.

159
 9. Orientarea către studiul atitudinilor
Conceptul de atitudine ocupă o poziţie importantă în spaţiul de preocupări al
psihologiei sociale, impunându-se, în anumite perioade de timp, cu ponderi
dominante printre celelalte concepte. Unii autori consideră conceptul atât de
important încât definesc însăşi psihologia socială ca fiind studiul atitudinilor sau
echivalează fiinţa umană cu aptitudinea de a forma şi a utiliza atitudini
(K.Goldstein,1939).Trecând în revistă lucrările care se ocupă de cercetarea
atitudinilor, Mc Guire (1986) consideră, într-un amplu studiu de sinteză, la care ne
vom mai referi în capitolul de faţă, că atitudinea a dominat aria psihologiei sociale
în trei perioade diferite de timp, exercitând o hegemonie mai îndelungată decât
oricare alt concept, chiar decât cel de grup. Despărţite între ele prin interregnurile
dominate, alternativ, de alte concepte, aceste trei perioade, corespund următoa-
relor trei momente de înflorire a interesului pentru atitudine: 1) perioada cuprinsă
între anii 1920 - 1930, numită şi "prima din cele trei vârste eroice ale cercetărilor
atitudinale'', centrată pe măsurarea şi şcolărea atitudinilor; 2) perioada cuprinsă
între anii 1950 - 1960, dominată de interesul pentru studiul schimbării de
atitudine; 3) perioada cuprinsă între anii 80 - 90, caracterizată prin focalizarea
interesului asupra structurii atitudinii. In intervalele care separă aceste perioade,
atitudinea, fără a înceta să conteze ca obiect al preocupărilor ştiinţifice, a cedat,
totuşi, locul altor subiecte, care am trecut pe primul plan; dinamica grupurilor
(între anii 1935 - 1957), cogniţia socială. (în cursul perioadei 1965 - 1985),
Orientarea, către măsurarea atitudinaiă, apărată în Statele Unite ale Arnericii,
se produce pe fondul nevoii acute de realizare a diversităţii în contextul
contactelor dintre diverse fracţiuni regionale, etnice şi clasiale. Psihologii sociali
se angajează în operaţia intensivă de măsurare, motivaţi de presupoziţia optimistă
că de îndată ce atitudinile vor fi identificate şi măsurate, atitudinile eronate vor fi
corectate şi, drept urmare, se va putea obţine consensul opiniei publice ca factor
ce insuflă direcţie energiilor sociale. Perioada măsurătorilor de atitudine este
ilustrată de o serie de nume devenite clasice în psihologia socială - E.S.Bogardus,
L.L.Thurstone, R.Lickert - autori ai unor tehnici de măsurare a atitudinilor care au
mai fost prezentate şi analizate în literatura noastră de specialitate (P.Golu,1974).
Pornind de la încercarea lui Fechner de a măsura senzaţia şi de la încercarea lui
Spearman de a măsura inteligenţa, autorii menţionaţi dezvoltă o serie de modele
de abordare scalară a atitudinilor, exprimate în termeni de tendinţă sau înclinaţie
socială, cum ar fi, de pildă, conservatorismul politic, religiozitatea, prejudecăţile
etnice. Scările de măsurare a atitudinilor, cu toate că, prin nota lor de orientare
spre abstract şi cantitativ, au provocat o reacţie de respingere din partea celor ce
nu agreau spiritul matematic în psihologie, au contribuit la consolidarea
mentalităţii ştiinţifice în psihologia socială şi la creşterea respectului faţă de
studiile de atitudine. Era vorba de a măsura nişte fenomene - stările subiective
-în raport cu care ştiinţele naturii (ştiinţele fizicii) ofereau prea puţine indicaţii.
160
Depăşind empirismul de duzină, care ocolea problema măsurării, scările de
atitudini ofereau o varietate de soluţii şi proceduri ingenioase, larg utilizate şi în
prezent, pentru determinarea diferenţelor individuale sub forma unor dimensiuni
atitudinale specifice. S-a produs o sensibilizare a specialiştilor în raport cu
necesitatea introducerii măsurii cantitative în cercetările psihologice şi
psihosociale, în scopul unei mai bune identificări şi manipulări a variabilelor,
chiar dacă mulţi autori au continuat să opteze pentru teorii bazate pe ipoteze
greoaie. Dar, cum arată adeseori Mc Guire, deficienţa de bază a acestor inovatori
ai scalarii atitudinilor din anii '20 - '30 a constat în încercarea de a măsura
variabilele individuale izolate, fără să se ia în considerare necesitatea scalarii
simultane a mai multor variabile şi a relaţiei dintre ele.
Una din direcţiile măsurătorilor din această primă perioadă a constituit-o
testarea relaţiei de corespondenţă dintre atitudine şi acţiune. In timp ce unele
abordări scalare utilizează, în vederea validării instrumentului de măsurare, criterii
interne (omogenitatea evaluărilor judecăţilor, corelaţia itemilor separaţi cu
întregul, modelele răspunsului unidimesional), altele fac uz de criterii exterioare
(corelaţia diferenţelor individuale de atitudine cu variaţia acţiunilor în raport cu
obiectul judecăţii). Scorurile corelaţionale scăzute obţinute, în acest caz, au putut
şi ele să contribuie la declinul orientării respective, stârnind îndoieli cu privire la
valoarea măsurării. Lucrările consacrate scalarii diferenţelor atitudinale ale
indivizilor vin, într-un fel, în contradicţie cu popularitatea câştigată de fenomenul
de asemănare sau chiar de identitate a formelor psihologiei colective, aşa cum
apăruseră ele în operele lui Durkheim şi Wundt. O complementaritate a celor două
direcţii se pare, totuşi, că există, deoarece, dacă reprezentările colective se referă
mai ales la fenomenul de omogenitate din interiorul grupului şi la contrastele
dintre grupuri, reprezentările diferenţelor atitudinale individuale se concentrează
asupra variabilităţii atitudinilor, atât în interiorul grupului, cât şi la contrastele
dintre grupuri. Faptul că membrii fiecărui grup împărtăşesc structura mentală ale
cărei forme disting grupurile între ele nu exclude existenţa variaţiei intragrupale la
nivelul acestei structuri modale, care face ca membrii unui grup să se distingă
între ei.
Unele tendinţe de supraelaborare şi de cuantificare excesivă, care se fac
îndeosebi către sfârşitul acestei perioade, fac dificilă utilizarea instrumentelor de
către cei neiniţiaţi riguros şi împovărează cercetarea cu proceduri analitice lungi şi
intimidante (Mc Guire). Aceasta, în contrast cu implicarea primelor măsurători de
atitudine în determinarea cantitativă a aspectelor practice ale unor probleme
sociale controversate, cum ar fi ateismul, radicalismul, ostilitatea rasială.
Ca răspuns la tendinţa cercetărilor axate pe măsurarea atitudinilor de a
deveni un scop în sine sau, după expresia lui Mc Giure, de a deveni un câmp
ornamental interesant mai degrabă prin el însuşi şi nu un mijloc de finalizare a
făuririi teoriei sociale, se produce, către sfârşitul anilor '30, comutarea interesului
de la măsurarea statică de atitudine la procesele de grup, care au dominat mai mult
161
de două decenii arena psihologiei sociale. Deşi nu mai apare în prim plan,
interesul pentru măsurarea atitudinilor continuă, totuşi, să subziste sub diferite
forme dincolo de anii '30: studiul structurii latente; (Lazarsfeld,1959) scalograma
lui Guttman şi abordarea de tipul teoriei datelor a lui Coomb; cercetările cu indici
mutipli (Adorno, Frenkel - Brunswick, Levinson, Sandford 1950); măsurarea
noncreativă (Webb, Campbell, Scwartz, Sechrest,1966); validarea internă şi
externă (Cook, Campbell, 1979); teoria acţiunii raţionale (Cocioppo, Patty,1983 ).
Măsurătorile de atitudine, statice şi limitate la trecerea în revistă a situaţiei
existente şi a modului cum percep şi simt, în raport cu realitatea socială, diferite
categorii de populaţie, păreau să nu mai corespundă nevoilor practicii sociale a
anilor '40, interesate în a descoperi cum pot fi înţelese, manipulate şi controlate
situaţiile sociale, în speţă cele axate pe dinamica proceselor de grup, nu atât pentru
măsurarea, cât pentru schimbarea atitudinilor şi comportamentelor. Urmărirea
dinamicii grupului mic, devenită acum temă predilectă a cercetării psihosociale,
s-a concretizat, după cum am văzut, în studiul unor priobleme specifice, cum sunt
împărtăşirea normelor de grup, conformitatea, coeziunea, moralul, motivaţia,
productivitatea, stilul de conducere, puterea, structura grupului, reţelele de
comunicare, influenţa socială, cooperarea, competiţia.
Constituită în ordinea unei interacţiuni sui-geneiis între realizările
psihologilor sociali de pe continentul european şi ale celor de pe continentul
american, orientarea către dinamica grupurilor a început şi ea să cunoască o
descreştere de entuziasm, datorită unor factori similari cu cei ce au dus la
reducerea interesului pentru măsurarea atitudinilor ■ excesul de clasificare
conceptuală, sofisticarea metodologică, rafinamentul complicat al unor termeni
cum sunt cei de coezivitate, putere, conducere.
Cercetările de dinamică a grupurilor au apărut mai întâi pe continentul
european, îmbrăcând, la început, forma studiilor asupra efectului psihologic al
coprezenţei grupului "rece", pasiv (cerecetăriîe lui Mayer Moede) şi apoi asupra
efectului grupurilor zise "calde", interactive (cercetările lui Bechteerv). Prin
intermediul unor specialişii - M.Sherif, K.Lewin, F.Heider - modelul acestor
studii centrate pe dinamica grupurilor, a fost transplantat în S.U.A., unde a
proliferat sub forma a numeroase cercetări (Allporî, Dashiell), fiind apoi returnat
psihosociologilor europeni într-o perioadă - către sfârşitul anilor '60 - când
specialiştii americani începeau să-1 privească cu mai puţin interes, canalizându-şi
preocupările către studiul schimbării de atitudine. Curând însă, specialiştii din
ţările europene încep să se manifeste critic faţă de modelul american al dinamicii
proceselor de grup, căutând să promoveze o ştiinţă psihosocială distinctă, în
primul rând prin fundamentele ei teoretice.
Era studiilor consacrate urmăririi diacronice a atitudinilor, în mişcare, în
schimbare se deschide prin încercarea lui Hovland (1949) de a descrie eficienţa
persuasivă a variabilelor procesului de comunicare în îndoctrinarea soldaţilor
S.U.A. Se studiază influenţa socială care, prin intermediul comunicării persuasive,
162
urmăreşte schimbarea cogniţiei, atitudinii, comportamentului. Accentul se pune pe
procesele de informare-comunicare, realizate prin intermediul mass-media,
îndeosebi a unor astfel de mijloace tehnologice cum sunt televiziunea şi radioul.
Mc. Guirre consideră că în cadrul acestei perioade pot fi identificate două
subperioade: decada stilului convergent şi a celui divergent în abordarea
schimbării atitudinilor. Prima subperioadă predomină de-a lungul anilor '50 şi este
reprezentată de Hovland şi de grupul său de la Yale. Cea de a doua domină anii
'60 şi este reprezentată de Festinger şi de grupul său de la Minessota/Standford.
Abordarea convergentă reuneşte un spectru larg de orientări teoretice
-asociaţionistă, psihanalitică, getsalistă, dinamistă - şi încearcă să cuprindă un
număr cât mai mare de variabile independente relevante, cum ar fi impactul
atracţiei "riscului", "sursa efectelor de credibilitate, schimbarea de atitudine ca
factor inductor de efecte acţionale întârziate. Ea utilizează o gamă largă de noţiuni
explicative, care să poată cuprinde convergent fenomenele de explicat şi se
preocupă de măsurarea atentă a variabilelor dependente: fiecare factor inclus în
cercetare este tratat în condiţii multiple, iar datele obţinute sunt tratate cu ajutorul
statisticilor inferenţiale şi al analizei de variaţie (Mc Guire, 1983). Dar, cum
observă cu îndreptăţire Mc Guire, deşi se concentrează asupra unor probleme
valoroase, abordarea convergentă a schimbării de atitudine suferă de un anumit
eclectism, de o oarecare artificialitate şi superficialitate.
Stilul divergent de abordare a schimbărilor de atitudine îşi are originea în
modelul disonanţei de grup al lui Leon Festinger şi el se alpeacă asupra unor
variate fenomene atitudinale cum sunt: expunerea selectivă la o informaţie de
confirmare a atitudinii, reajustarea postdecizională a atitudinilor, efectele unui
sprijin contraatitudinal. Se porneşte, mai degrabă, de la o serie de ipoteze
divergente generatoare ale strategiei de elaborare a teoriei, decât de la fenomenul
observat, utilizându-se acesta teorie pentru a explica o mică parte a covariaţîei
unei întinse varietăţi de reiaţii. Cercetarea se face în baza unor designuri simple,
cu puţine variabile independente, manipulate însă atent în situaţii experimentale
ingenios imaginate, variabilele dependente fiind măsurate de regulă pe o scară
dihotomică. Devine însă dificilă, în condiţiile acestui stil, testarea predicile!
interacţionale,
Fiecare din cele două stiluri dezvoltă o viziune care lasă în umbră o anuuaia
parte a realităţii psihosociale.De aici necesitatea unui stil sistemic în abordarea
atitudinilor, care se va dezvolta în anii '80 - '90. Revenirea în această perioadă, la
studiul atitudinilor, care se va axa mai degrabă pe analiza structurii atitudinilor
decât pe schimbarea lor, s-a produs după interludiul cogniţiei sociale, interpus
între etapele a doua şi a treia ale cercetărilor de atitudine şi eşalonat pe o durată de
20 de ani (1965-1985).
O anumită saturaţie, generată de frecvenţa studiilor de schimbare a atitudinii,
lipsa generalităţii atîtudinal-intersituaţionale şi mai ales corelaţia atitudine
-acţiune scăzută sunt factori care au dus la diminuarea entuziasmului
pentru
163
investigarea schimbării atitudinilor, creând terenul pentru mişcarea în favoarea
cogniţiei sociale. Nu vom relua aici discuţia, pe care am făcut-o în lucrări
anterioare, cu privire la orientarea spre studiul cogniţiei sociale. Vom menţiona
însă cele două tendinţe sau ramuri ale ei, opuse dar mutual complementare; cea
social - reprezentaţională, cu accent pe aspectele reductive, condensatoare ale
cogniţiei şi cea social - inferenţîală, cu accent pe aspectele de elaborare cognitivă.
Prima implică operaţia de extragere a unei mici proporţii din informaţia conţinută
în experienţa perceptiv-senzorială şi încercarea de a subsuma acesta informaţie
unor categorii cognitive preexistente, simplificându-se, astfel, realitatea. Cea de a
doua constă în încercarea de a construi, în continuare, pe informaţia conţinută în
experienţă. încorporând ipoteze adiţionale în realitatea supusă cogniţiei. Prin
simplificare, prima evită dezorientarea provocată de supraâncărcarea
informaţională. Prin mecanismul inferenţei, cea de-a doua leagă reprezentarea cu
alte modele - cognitive, afective, acţionale - sporind relevanţa lor. Cogniţia
socială implică atât mecanismul reducţiei cât şi mecanismul elaborării informaţiei
receptate, funcţionând, în primul caz;. prin restrângerea la cuantumul informaţiei
necesare relevante, iar în cazul al doilea, prin depăşirea setului informaţiilor
selectate şi continuarea procesului de elaborare a relevanţei lor. Ea nu este însă
scutită de riscul unor distorsiuni şi erori, atunci când intervine hiperfuncţionarea
celor două mecanisme, care poate să ducă la suprasimplificarea realităţii şi,
respectiv, la supraelaborarea datelor ei. Ceea ce împientează, în ambele cazuri,
asupra capacităţii persoanei de a face faţă complexităţii ambianţei sensibile.
în vreme ce abordarea social - reprezentaţională se ocupă mai mult cu
mărimile de intrare ale cogniţiei sociale, în speţă cu studiul încodării selective a
proceselor informaţionale, abordarea inferenţială se concentrează mai degrabă
asupra mărimilor de ieşire ale cogniţiei sociale, adică asupra decodificării
selective a informaţiei, aceasta aflându-se în legătură strânsă cu atitudinile.
Cercetările arată că subiectul observator, căruia i se prezintă informaţiile despre
mai multe trăsături, alese experimental, prin care se descrie o oarecare persoană
-stimul ipotetică, integrează elementele acestor informaţii într-o impresie
evaluativă generală.
Atunci când se utilizează, în plan metodic, o abordare de tipul răspunsului
liber alternativ, care permite observatorului să aleagă dimensiunea sub care
percepe persoana - stimul, se constată că observatorul produce parcă informaţii în
raport cu ceea ce este izbitor în perceperea persoanei - stimul. Aceste tipuri de
studii asupra cogniţiei sociale, care pun accentul pe atribuirea de sens, pe
integrarea informaţiei au contribuit la pregătirea abordării structurale a
atitudinilor.
Modelul propus de şcoala de la Yale a lui Hovland, care prevedea o
conceptualizare a persoanei în termeni de schimbare de atitudine, rezervă acesteia
rolul de receptor pasiv ai informaţiei în cadrul comunicării persuasive emanând de
la o sursă externă. Cercetările asupra ramificaţiilor cogniţiei sociale depăşesc acest
164
model. Ele propun o reconceptualizare receptiv - activă a persoanei care, în
procesul comunicării, formulează răspunsuri cognitive. Persoana răspunde la
comunicarea persuasivă nu numai receptând şi absorbind argumentele ei, ci şi
opunând argumente şi generând argumente, pro şi contra, proprii, care sunt nişte
predicatori mai buni ai schimbării de atitudine decât sunt argumentele asimilate
din mesajul de comunicare.
Aşa se explică, probabil, efectul socratic al cercetării probabile, de care
vorbeşte Mc Guire, asupra modului în care atitudinea poate fi schimbată nu prin
prezentarea de noi informaţii din exterior, ei prin manipularea caracterului izbitor
al informaţiei pe care deja o posedă persoana: se utilizează metoda socratică a
întrebării persoanei privind poziţia ei asupra problemei relatate; se obţine efectul
de modificare de atitudine autoindusă. Comunicările pot să modifice atitudinile
fără ca elementele lor informaţionale să fie asimilate, iar oamenii nu sunt
întotdeauna conştienţi de bazele atitudinilor lor sau de lipsa unor atitudini
organizate.
Procesele informaţionale, apărute ca răspuns la comunicarea persuasivă, pot
să evolueze pe căi diferite, alegerea căii de urmat fiind determinată de factori
dispoziţionali şi situaţionali.
Toate aceste tipuri de studii asupra cogniţiei sociale, care pun accentul pe
artibuirea de sens, pe integrarea informaţiei şi pe ramificaţiile sociognitive, au
pregătit terenul trecerii la cea de a treia etapă a studiului de atitudine, abordarea
structurală, prelungită până în zilele nostre.
înţelegerea structurală a atitudinilor se manifestă, după Mc Guire (1986), la
trei niveluri: structura atitudinilor individuale, sistemul atitudinilor, atitudinile în
interiorul persoanei totale. Privitor la primul nivel structural, prezintă interes, din
punct de vedere psihosocial: modelul analizei atribuţional - evaluative, având
drept copmponente relaţiile expectanţă - valori, instrumentalitate - scop, utilitate
maximizatoare, model marcat însă de o limită importantă şi anume procedura
lungă pe care o implică (Se cere subiectului să estimeze fiecare determinare a
obiectului şi a conduitei faţă de fiecare din scopurile sale multiple evaluând
fiecare atractivitate a scopului, multiplicând determinările prin atractivitatea
pentru fiecare scop, integrând produsele printr-o anumită "algebră cognitivă" (de
tip aditiv sau obişnuit), repetând procedura pentru fiecare opţiune, până ce
persoana determină care dintre alternative are o mai mare utilitate subiectivă sau
valoare expectată); modelul analizei dimensionale (însăşi definiţia uzuală
operaţională a atitudinii se face în baza acestui model: atitudinea este un răspuns
situând un obiect al gândirii de-a lungul unei dimensiuni a judecăţii), constând în
raportarea obiectelor atitudinilor la spaţiul semantic (poziţiile dimensionale) ale
unor judecăţi apreciative şi distingerea obiectelor atitudinii în funcţie de astfel de
dimensiuni cum ar fi complexitatea, unitatea, organizarea, generalitatea,
diferenţierea, centralitatea, permeabilitatea, incluziunea, structura internă; modelul
analizei bazal-periferice, implicând, pe de o parte, relevarea componentelor,
165
profund înrădăcinate ale atitudinilor, care rezistă procedurilor de influenţare
socială, exercitate, de pildă, prin comunicarea persuasivă şi, pe de altă parte,
relevarea componentelor de suprafaţă, uşor de schimbat, dar care pot fi uşor
repuse în acord cu componentele bazaîe, stabile, de îndată ce presiunea influenţei
sociale a fost îndepărtată.
Privitor la cel de al doilea nivel structural, Mc Guire consideră că, înăuntrul
atitudinilor, structura poate să apară în unul din cele trei moduri: a) ca interrelaţie
sistemică, dacă mai multe obiecte ale gândirii sunt proiectate pe o singură
dimensiune a judecăţii; b) când un singur obiect al gândirii este proiectat pe
dimensiuni multiplu corelate ale judecăţii; c) când obiectele multiplu corelate ale
gândirii sunt proiectate pe dimensiuni multiplu corelate ale judecăţii. In primul
caz, sistemul de atitudini poate fi exprimat ca set de obiecte propoziţionale ale
gândirii proiectate pe o dimensiune comună a judecăţii scalate probabilistic:
dezirabiîitate, adevăr, indiferenţă, minciună. în cazul al doilea, când sistemul de
atitudini legat de un singur obiect al gândirii este raportat la mai multe dimensiuni
apreciative, se utilizează măsurători funcţionale pentru testarea modelului mediei
ponderate al "algebrei cognitive": o măsură de tip scalar, cu intervale de situare a
obiectelor atitudinii pe dimensiuni, testâdu-se relaţia ipotetică dintre ele.
Cea de a treia modalitate de exprimare a structurii, cea mai completă şi mai
semnificativă din punct de vedere psihosocial, porneşte de la ideea că oamenii
dispun de o ideologie organizată care le permite să acţioneze în acord cu orientări
dispoziţionale largi, persistente peste timp, care se manifestă în credinţe şi
conduite specifice. Cu toate acestea, cum observă cu justeţe Mc Guire, conduita
este determinată mai degrabă situational decât dispozitional, ceea ce se reflectă în
faptul că, frecvent, oamenii declară că nu au opinii în legătură cu unele probleme
care, în fapt, îl afectează; nu au argumente pentru opiniile pe care le exprimă;
aduc temeiuri eronate pentru opiniile lor; aduc argumente care susţin opinii
contrare; exprimă opinii diferite asupra aceleiaşi probleme uşor modificate ca
formulare.
Cel de al treilea nivel structural readuce în discuţie aspecte ale unor
probleme clasice ale psihologiei sociale: felul în care sistemul afectiv - atitudinal
al persoanei faţă de un obiect intră în relaţie, pe de o parte, cu sistemul
informaţional şi, pe de altă parte, cu sistemul comportamental al personalităţii.
Privitor la primul aspect, cercetările arată că între cele două sisteme există o
corespondenţă, ceea ce denotă că ele se află în legătură, care însă este limitată, dar
sunt şi larg independente (factorii care sporesc comprehensibilitatea mesajului
intensifică impactul afectiv al mesajului. Informaţia autogenerată modifică în mai
mare măsură impactul afectiv decât cea dintr-o sursă externă). Corelaţia dintre
excesul de informaţii despre obiect şi nivelul simpatiei faţă de el este modestă:
când persoana achiziţionează noi informaţii pozitive sau negative despre obiect, se
observă uşoare creşteri sau descreşteri ale simpatiei faţă de el; pe măsură ce

166
timpul trece, descreşterea simpatiei intră într-o corelaţie uşoară cu uitarea informaţiei
despre el.
Cât priveşte cel de al doilea aspect, cercetările arată, de asemenea, că există o legătură
între sistemul atitudinal şi cel acţionai - comportamental, care se manifestă însă numai în
anumite condiţii şi cu o mărime a covarianţei redusă (Atitudinea afectează acţiunea, iar
conformarea indusă comportamental modifică gradul de internalizare a atitudinilor).
Aprofundarea studiilor metodologice şi perfecţionarea instrumentului de măsurare a atitudinii
şi acţiunii au dus, totuşi, în ultima vreme, la sublinierea existenţei unei legături mai strânse
între cele două sisteme. Este vorba despre: utilizarea unor itemi multipli; abordarea mai multor
subdimensiuni ale fiecărei dimensiuni împărtăşite interpersonal; plasarea măsurării
fiecărei subdimensiuni în contextul unor niveluri comparabile de determinare situaţională;
deplasarea accentului de la măsurarea intenţiilor comportamentale la măsurarea
comportamentelor actuale, reale.
'Cercetările (Fishbein,1979) arată că intenţia comportamentală poate fi mai uşor prezisă
dacă luăm în considerare nu numai inferenţele persoanei în jurul obiectului evaluării
atitudinale, ci şi inferenţele persoanei în jurul felului cum alţii, semnificativi pentru el,
consideră că trebuie să se comporte faţă de obiect.
Aşa cum arăta Mc Guire, pentru ca progresul în clarificarea corespondenţei dintre
informaţie, afect şi acţiune, ca dimensiuni ale atitudinii, să devină evident, în cursul perioadei
în care ne aflăm, devine necesar un stil sistemic de cercetare, caracterizat prin aceea că :
introduce mai multe variabile în design-ul de cercetare; permite ca fiecare variabilă să varieze
natural; supune datele timp-serie unei analize cauzale, fapt care va permite să se detecteze
căi multiple de influenţă între variabile; permite legatari cauzale bidirecţionale, feedbackuri
inelare.