c S
 



  

Timp de cel puţin două decenii, de la sfârşitul anilor 40 până spre anii 60, în interiorul lagărului
sovietic a funcţionat un sistem concentraţionar căruia practica torturii fizice şi psihice îi era
intrinsecă. Întreg arsenalul de cruzimi de care s-au folosit regimurile comuniste avea drept scop
provocarea şi utilizarea fricii ca instrument de dominare, precum şi obţinerea unor informaţii
considerate utile de către aparatul poliţiei secrete.

În România, anchetatorii Securităţii au preluat pattern-ul metodelor de tortură. În arhivele fostului

Comitet Central al Partidului Comunist Român a fost identificat un document strict secret, din 1
noiembrie 1967, care punctează ͣ 

 ͟ folosite înainte de 1964 de către
Securitate: folosirea bătăii, subalimentaţiei şi torturii; presiuni morale pentru constrângerea
anchetaţilor să declare ceea ce li se impunea; redactarea unor declaraţii în lipsa anchetaţilor şi
consemnarea unor răspunsuri ireale, pe care erau constranşi fizic să le semneze; tortura morală
includea şi ameninţarea cu arestarea sau torturarea familiei; anchetarea şi bătaia la pielea goală;
expunerea la frig excesiv, desculţi şi doar în cămăşi; ţinerea în regim de carceră pe termen lung.

Mărturiile foştilor deţinuţi politici îmbogăţesc inventarul formelor de tortură: înjurăturile cele mai
abjecte; loviturile aplicate cu palma, pumnul sau piciorul asupra părţilor sensibile ale corpului;
asmuţirea unui câine-lup asupra anchetatului, legat de un stâlp; bătaia peste plăgi deschise;
interogatoriul fără întrerupere, zile şi nopţi intregi.

Utilizarea mijloacelor de tortură nu era aleatorie, ci se făcea cu aprobarea şi sub supravegherea

Ñ
  

 

Investigatorii fenomenului comunist au inventariat peste 230 locuri de detenţie, majoritatea grupate
în Bucureşti şi în jurul Bucureştiului, dar şi în câmpia Bărăganului (ͣSiberia românească͟) şi în bazinul
inferior al Dunării (în Bălţile Brăilei, în Deltă şi pe traseul Canalului Dunăre-Marea Neagră). La acestea
trebuie adăugate peste o sută de sedii ale Securităţii, unde se desfăşurau ancheteleʹ la nivel local,
raional, regional.

În rândul penitenciarelor, cele de maximă securitate (Botoşani, Galaţi, Sighet, Râmnicu Sărat) erau
situate pe frontieră sau aproape de frontieră cu Uniunea Sovietică, pentru că până aici existau linii
ferate cu ecartament de tip sovietic, care puteau evacua pe deţinuţi în caz de urgenţă. Dar şi în
interiorul ţării, pentru ͣduşmanii poporului͟, ͣbandiţi͟, ͣtrădători͟ ʹ cum erau etichetaţi de
comunişti deţinuţii politici, erau prevăzute cele mai încăpătoare şi bine păzite penitenciare: Jilava,
Aiud, Gherla. Azilurile politice cu caracter politic erau situate în Nordul Munteniei, la Voila şi Sapoca,
în Oltenia, la Poiana Mare, la Jebel, lângă Timişoara, dar şi în oraşul Dr. Petru Groza (Stei) şi oraşul
Gheorghiu-Dej (Oneşti). Interesant cum aceste ultime două aziluri erau amplasate în localităţi cu
nume de lideri comunişti. În aziluri erau internaţi cei care nu puteau fi exterminaţi prin mijloace fizice




Sute de clerici ortodocşi şi catolici au fost închişi în timpul comunismului (1945-1989). Unora dintre
preoţi li s-a reproşat activitatea legionară sau apartenenţa la un partid, altora opunerea la procesul
colectivizării, însă cei mai mulţi au fost arestaţi pentru faptul că reprezentau Biserica Ortodoxă,
privită ca un duşman de către orânduirea totalitară. În ciuda suferinţelor la care au fost supuşi, nu
puţini sunt preoţii care mărturisesc că niciodată n-au avut o viaţă mai curată şi de înaltă trăire
spirituală ca în acei ani.
S




͞Acolo, preţuiai tot darul lui Dumnezeu. Preţuiai aerul, pe care, într-o celulă suprapopulată, îl căutai
câteva secunde, cu rândul, stând cu nasul sub crăpătura uşii. În inchisoare aveai nevoie de hrană, dar,
mai presus de toate, de cuvântul lui Dumnezeu. Prin El ne-am arătat puterea. Îmi amintesc că la Aiud
îmi făcusem un calendar pe degete, după metoda Gauss. Am calculat data Paştelui şi mi-am dat
seama că era exact în acea noapte. Fără să mă mai gândesc la urmări, am început să strig: ͣHristos a
inviat!͟ şi imediat din toate celulele a început să răzbată spre cer cântarea cea minunată: ͣHristos a
înviat din morţi cu moartea pre moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le!͟. Răsuna
Aiudul de chemarea speranţei, de strigătul nostru de bucurie, spre disperarea gardienilor. Alergau
nebuneşte prin curte şi trăgeau focuri de avertisment, dădeau telefoane şi cereau întăriri. Erau
speriaţi de glasurile noastre reunite, de forţa spirituală a credinţei, pe care nici o fereastră zăbrelită
nu o poate opri.͟

Preotul Adrian Făgeteanu, 20 de ani de temniţă grea la Suceava, Jilava şi Aiud, eliberat în 1964.

  



Cel mai cunoscut caz de despăgubiri morale, acordate de judecători, este cel al fostului deţinut
politic, Alexandru Tacu. În 2004, Tribunalul Iaşi i-a acordat despăgubiri în valoare de 100.000 de euro
compensaţie pentru suferinţele îndurate în timpul regimului comunist. Alexandru Tacu a cerut
echivalentul în lei a trei milioane de euro, pentru că el şi familia sa au fost urmăriţi de Securitate şi
͞supuşi unui tratament inuman şi degradant͟.

Sentinţa a fost confirmată de Curtea de Apel Craiova. În acest moment, dosarul este în faza finală la
instanţa supremă. Tacu a fost arestat în iunie 1948, cînd avea 17 ani, fiindcă a cântat imnul regalist şi
a stat în închisoare trei ani de zile.