Tesuturile definitive

Cea mai mare varientate de țesuturi din lumea vegetală se găsește

la organismele care prezintă rădăcină, tulpină și frunze – adică la

cormofite (ferigi, gimnosperme, angiosperme monocotiledonate și

dicotiledonate). Țesuturile definitive ale cormofitelor pot fi clasificate în

trei mari sisteme de țesuturi:

 sistemul țesuturilor de apărare, care cuprinde țesuturile

de apărare;

 sistemul fundamental, care cuprinde parenchimuri (sau

țesuturi fundamentale) și țesuturi mecanice;

 sistemul conducător, care cuprinde țesuturi vasculare

Țesuturile definitive pot fi simple din punct de vedere structural,

constând într-un singur tip de celule, sau complexe, formate din mai

multe tipuri de celule asociate care participă la îndeplinirea unei anumite

funcții.

1. Tesuturi definitive de aparare

Organismele vegetale, la fel ca cele animale, se confruntă cu factori

de stres din mediul extern. Rolul țesuturilor de apărare este acela de a

proteja organele vegetative și reproducătoare ale plantei de agenți fizici

(schimbări de temperatură, vătămări mecanice ș.a.) și biologici (bacterii,

ciuperci parazite ș.a.). În continuare, vom discuta ce este atât epiderma cât

și periderma.

Ce este epiderma?

Unul dintre țesuturile de apărare întâlnite la plante este epiderma,

ce acoperă la exterior organele vegetative și de reproducere. Cel mai

frecvent, epiderma plantelor este formată dintr-un singur strat de

celule. La plantele care nu prezintă creștere în grosime, epiderma persistă

toată viața. Unele dintre celulele epidermei sunt specializate și formează

stomate (structuri care asigură transpirația și schimbul de gaze între

plantă și mediul extern) sau peri (cu diferite roluri: secretoare, de

apărare).

În unele țesuturi de apărare, printre celulele epidermice se găsesc

celule specializate, precum stomatele. O stomată este formată din două

celule stomatice care delimitează ostiola, o deschizătură prin care are loc

schimbul de gaze dintre plante și mediu. Schimbul de gaze este reglat prin

închiderea și deschiderea stomatelor.

 Tesuturile de apărare a radacinii

Epiderma rădăcinii se numește rizodermă. Între celulele rizodermei

se găsesc peri care absorb apa din sol. Sub rizodermă se găsește exoderma,

țesut specific rădăcinii care protejează rădăcina în cazul în care rizoderma

este degradată. Un alt țesut de apărare întâlnit la nivelul rădăcinii este

endoderma, formată dintr-un singur strat de celule care protejează

cilindrul central. Cilindrul central este partea centrală a rădăcinii și

tulpinii, în care se află vasele conducătoare libere și lemnoase.

Periderma

La plantele perene, care prezintă creștere secundară în grosime,

epiderma se rupe în timp din cauza faptului că extinderea epidermei nu

ține pasul cu extinderea corpului plantei în grosime. În aceste cazuri,

locul epidermei este preluat de peridermă – un alt țesut protector format

din mai multe straturi de celule care prezintă diferite modificări ale

peretelui celular. Aceste modificări conferă rezistență suplimentară

țesutului de apărare care acoperă corpul plantei.

 Periderma apare atunci când planta crește în grosime, deci rezultă

în urma diviziunii unui meristem secundar, numit cambiu

suberofelodermic (sau felogen). Prin diviziunea acestui meristem apar

două componente care intră în alcătuirea peridermei: suberul și

felodermul. Suberul (numit și plută) este un țesut impermeabil format

din celule al căror perete celular este impregnat cu suberină. Felodermul

este un alt țesut care intră în componența scoarței vegetale.

2. Tesuturi definitive fundamentale

Țesuturile fundamentale se mai numesc și parenchimuri. Aproape

toate organele vegetative și de reproducere ale plantelor prezintă

parenchimuri.

Unele parenchimuri – cele asimilatoare - sunt țesuturi trofice,

întrucât realizează funcții ale procesului de nutriție a plantelor. Ele sunt

bogate în cloroplaste și la nivelul lor are loc procesul de fotosinteză cu

eficacitate ridicată. Fotosinteza este procesul prin care plantele sintetizează

substanțe organice din dioxid de carbon și apă, în prezența energiei

luminoase absorbite în cloroplaste, asigurând astfel energia necesară

întreținerii și funcționării tuturor celulelor plantei. Este un tip de

nutriție autotrof specific plantelor.

 Alte tipuri de parenchimuri sunt prezente în structura plantelor

acvatice și se numesc parenchimuri aerifere. Rolul lor este de a acumul

oxigenul necesar respirației, dar și de a spori capacitatea de plutire a

plantelor în masa apei.

La plantele care trăiesc în medii secetoase sau pe soluri sărate, se

dezvoltă un parenchim acvifer care are rolul de a reține apă în organism.

Astfel, planta este ferită de deshidratare excesivă în lipsa unei surse

bogate de apă.

Unele plante prezintă parenchimuri de depozitare a substanțelor

nutritive de rezervă. Exemple de organe bogate în astfel de parenchimuri

sunt tuberculul de cartof sau gulia.

Cum arata parenchimurile?

Aspectul specific al parenchimurilor vegetale este dat de faptul că

celulele nu variază în formă și mărime, ci sunt izodiametrice, cu lungimea

aproximativ egală cu lățimea, iar pereții celulari sunt subțiri.

Parenchimurile prezintă spații intercelulare și formează părțile moi ale

organelor plantei.
 3. Tesuturi definitive mecanice

Țesuturile mecanice sunt țesuturi de susținere ale plantelor

cormofite, care sprijină întreaga plantă conferindu-i rezistență. Ele pot fi

elastice, rezistente la întindere, sau dure, rezistente la tracțiuni și

presiuni. Țesuturile elastice, numite colenchimuri, sunt specifice plantelor

tinere și au funcția de susținere a organelor plantei în timpul creșterii.

Țesuturile dure, numite sclerenchimuri, sunt caracteristice plantelor

mature.

Exemplu: Plantele utilizate în industria textilă (de exemplu, Canabis

sativa – cânepa) au țesuturi mecanice rezistente la tracțiune, care permit

prelucrarea fibrelor textile.

Prin ce difera corenchimurile de sclerenchimuri?

O diferență semnificativă între cele două tipuri de țesuturi

mecanice este dată de aspectul peretelui celular. Colenchimul este format

din celule vii, ale căror perete celular este îngroșat neuniform, pe când

sclerenchimul are celule cu perete celular care prezintă îngroșări uniforme.

Îngroșările peretelui celular ale celulelor sclerenchimatice se accentuează

până când celula se golește de conținut și moare.

 Colenchimurile (stânga) sunt formate din celule vii, cu citoplasmă și

nucleu, care prezintă îngroșări neuniforme ale peretelui celular. Pe d ealtă

parte, sclerenchimurile (dreapta) sunt formate din celule care și-au

pierdut conținutul celular în urma îngroșării peretelui celular. În plus,

celulele sclerenchimatice sunt reprezentate de un lumen (o cavitate)

delimitat de pereți celulari îngroșați uniform.

4. Tesuturi definitive conducatoare

Țesuturile conducătoare asigură transportul sevelor în corpul

plantelor vasculare. La cormofite, se deosebesc două tipuri de țesuturi

conducătoare:

 țesutul conducător lemnos, numit xilem

 țesutul conducător liberian, numit floem

Rolul xilemului este de a asigura aportul de apă și minerale în

toate organele plantei, în timp ce floemul asigură distribuirea

substanțelor nutritive în toate țesuturile plantei.

Vasele lemnoase și liberiene

Componenta principală a țesuturilor conducătoare este reprezentată

de vasele conducătoare. Acestea sunt de două tipuri: lemnoase și liberiene.

 Xilemul are vase conducătoare lemnoase numite trahee, care

seamănă cu niște tuburi lungi, continue. Vasele lemnoase (traheele) sunt

formate prin contopirea mai multor celule alungite ale căror pereți

despărțitori se lichefiază în timpul maturării vaselor. Lichefierea

peretelui celular este procesul de biodegradare prin care peretele celular se

dizolvă și dispare.

Pereții celulari ai vaselor conducătoare lemnoase prezintă îngroșări

inegale care formează ornamentații spiralate, punctate, reticulate (se

întretaie sub forma unei rețele), scalariforme (au forma unei scări).

Îngroșările inegale dau rezistență traheelor. Prin aceste vase circulă

ascendent seva brută, compusă din apa și sărurile minerale absorbite la

nivelul rădăcinii.

Floemul prezintă vase conducătoare liberiene. Vasele liberiene sunt

formate din celule vii, alungite, cu pereți celulari subțiri și ciuruiți prin

care seva elaborată (substanțele nutritive produse de plantă) circulă de

la o celulă la alta.

Vasele conducătoare lemnoase sunt formate din celule care nu mai

sunt delimitate de perete transversal și care prezintă îngroșări ale

peretelui celular datorat depunerii de lignin . Prin vasele conducătoare

lemnoase circulă seva brută în sens ascendent. Vasele conducătoare

liberiene sunt formate din celule vii delimitate de pereți transversali

oblici și ciuruiți care permit trecerea sevei elaborate dinspre organele

fotosintetizatoare spre restul organelor plantei.

În organele plantelor, vasele conducătoare sunt grupate în fascicule

simple (lemnoase sau liberiene) sau mixte (libero-lemnoase).

La nivelul rădăcinii și al tulpinii, fasciculele se găsesc în centrul

acestor organe și intră în alcătuirea cilindrului central.

La nivelul cilindrului central există un meristem secundar numit

cambiu vascular (sau cambiu libero-lemnos), care produce anual, la

plantele perene, țesut liber și țesut lemnos. Astfel apar inelele anuale de

creștere pe care le putem observa în secțiunea transversală a

trunchiurilor copacilor.

5. Tesuturi definitive speciale

O clasă specială de țesuturi la plante este reprezentată de

țesuturile secretoare și de țesuturile de separație.

Tesuturile secretoare

Țesuturile secretoare la plante se mai numesc și țesuturi

glandulare și sunt specializate pentru eliberarea produșilor de secreție,

care se pot acumula în țesuturile plantei sau pot fi eliminați în mediul

exterior. Produșii de secreție ai plantelor includ uleiuri, balsamuri,

taninuri, gume, rășini, latex, nectaruri. De exemplu, produsul de secreție

al arborelui de cauciuc este latextul, din care se confecționează cauciucul.

Țesuturiile secretoare au o varietate de forme și se pot localiza la

suprafața organelor sau în interiorul acestora. Unele flori (trandafirii,

violetele, crinii și altele) prezintă pe suprafața petalelor, printre celulele

epidermei, papile secretoare. Acestea elimină la exterior produși care

conferă aspectul catifelat al petalelor și mirosul caracteristic florilor. În

frunzele aciculare ale unor gimnosperme există canale rezinifere tapetate

cu celule secretoare de rășini. Acestea dau mirosul caracteristic frunzelor

de pin.

Tesuturile de separatie

Țesuturile de separație reprezintă un tip aparte de țesuturi cu un

rol important în ciclul de viață al plantei și cu localizare specifică în

cormul acesteia. Ele se formează la baza frunzelor, a elementelor florale

și a fructelor.

Aceste țesuturi se diferențiază la scurt timp înaintea încetării

ciclului de viață ale unor organe și reprezintă punctul de detașare al

acestora din cormul plantei. De exemplu, toamna se formează țesuturile de

separație de la baza frunzelor, care ajută la despriderea acestora de pe

ramuri.