Sunteți pe pagina 1din 2

Peter Petersen promovează învăţarea naturală pornind de la realitatea particulară şi de

la concret către generalizare şi abstractizare. În situaţii concrete copilul este solicitat şi


motivat să-şi extindă cunoştinţele, deprinderile, experienţele. El se raportează la situaţii
asemănătoare din trecut şi îşi extinde domeniul cunoaşterii prin valorificarea experienţelor
anterioare în soluţionarea noilor probleme. Adesea este nevoie de recrearea, ca într-un
laborator, a situaţiilor de învăţare în grupul de copii, ele numindu-se atunci situaţii
pedagogice.
Peter Petersen distinge patru “metode de dobândire a culturii”. Ele reprezintă formele
de bază ale interacţiunii umane, denumite şi activităţi de bază: conversaţia, jocul, lucrul şi
serbarea.
În procesul dezvoltării umane CONVERSAȚIA apare înaintea celorlalte activităţi de
bază şi este privită ca atare ca fiind cea mai importantă dintre ele. Prin conversaţie se
realizează în mod esenţial comunicarea, ea stă la baza celorlalte activităţi şi constituie un pas
esenţial în socializarea omului. Conversaţia se desfăşoară acasă în mod curent şi este firesc ca
ea să apără şi în şcoală.
În procesul educaţional conversaţia se poate desfăşura între doi sau mai mulţi copii,
între copii şi adulţi, în cercul cuprinzând tot grupul de bază sau în grupuri mai mici. Ea
conduce la acţiuni umane şi este astfel un factor important de socializare şi astfel de
umanizare.
Conversaţia nu se desfăşoară în mod nereglementat. Există o serie de recomandări şi
reguli pentru derularea unei conversaţii eficiente, care nu sunt însă impuse din exterior, ci se
nasc în grup odată cu nevoia de eficienţă a comunicării.
Se porneşte de la premisa că toţi participanţii la conversaţie au drepturi egale, nu
există o subordonare faţă de adult, ci doar faţă de elementele obiective ale cunoaşterii. Poziţia
membrilor grupului reflectă acest lucru. Astfel, de exemplu, se utilizează forma de
conversaţie în cerc pentru teme propuse liber de copiii; dacă se prezintă un referat sau
materiale care presupun îndreptarea privirii în direcţia unui ecran, hărţi etc., membrii grupului
se aşază în formă de potcoavă.
Săptămâna începe şi se încheie cu întâlniri, în care conversaţia este nelipsită. La fel şi
începutul fiecărei zile de activitate.
Prin conversaţia în cerc se urmăreşte atingerea următoarelor obiective: întărirea
sentimentului de apartenenţă la grup; descoperirea nivelului de cunoştinţe şi experienţelor
anterioare ale copiilor referitoare la o anumită temă, pentru a le utiliza ca punct de plecare în
procesul de învăţământ; dezvoltarea la membrii grupului a capacităţii de a dialoga, de a-şi
forma şi exprima o opinie personală, de a lua decizii, de a conştientiza ceva anume, de a
sintetiza cunoştinţe etc.; promovarea democraţiei şi echităţii în educaţie; construirea
situaţiilor pedagogice etc.
JOCUL este acea formă de activitate în care copiii se întâlnesc în ceea ce le este lor
propriu, satisfăcându-şi nevoi comune împreună. Desigur copiii se joacă şi individual, dar
abia în jocul cu alţi copii ei se pot compara, îşi pot măsura forţele, se pot completa şi se simt
bine. Stadiul lor de dezvoltare este unul asemănător şi acest lucru îi face să se simtă solidari.
De regulă prin această formă de activitate şi prin lucru se formează trăsături de personalitate
care îi vor marca întreaga viaţă. Jocul trebuie privit ca activitate la fel de serioasă, adevărată
şi utilă ca şi lucrul, şi nu în mod necesar ca premergătoare lucrului.
În grupul inferior se utilizează adesea pentru învăţarea şi exersarea vocabularului a
socotitului, ş.a. Şi în celelalte grupuri jocul trebuie să apară. Perioada în care poată să apară
este perioada compactă. În acel interval de timp, în care copiii sunt activi individual sau în
grupuri mici, ei pot să opteze şi pentru joc. Cadrul didactic trebuie să observe atunci copiii, să
îi susţină, când au nevoie şi să promoveze învăţarea directă prin joc. Cu cât copiii sunt mai
implicaţi în joc şi mai atenţi, cu atât mai mult pot învăţa din această activitate.
Există o mare varietate de jocuri. Câteva tipuri sunt: jocurile liber alese, jocurile
educative, jocurile de rol, jocurile ritmice şi gimnastice, jocurile sportive;
- jocurile inițiate de copii, jocurile dintre diferitele pauze ale unor activități etc;
Ele se diferenţiază în funcţie de obiectivele şi regulile jocului, de numărul de
participanţi, de nevoia de coordonare/monitorizare a jocului, de implicarea cadrului didactic,
de locul de desfăşurare, de recuzita necesară etc.
Planul Jena face o pledoarie pentru această activitate de bază fundamentală pentru
devenirea umană. Tot mai multe şcoli din ţările în care Planul Jena s-a dezvoltat recunosc
importanţa acestei activităţi şi acordă copiilor mai mult spaţiu şi timp pentru joc. Pauzele sunt
privite din ce în ce mai des ca parte integrantă a vieţii şcolare şi utilizate ca atare. Jocul, ca
activitate formativă generală, este atunci nelipsit.
LUCRUL este cea mai răspândită activitate în şcoală, manifestându-se ca activitate
intelectuală, fizică, de cercetare sau de exersare, individuală sau colectivă. Şi această formă
de activitate este fundamentală pentru devenirea umană şi contribuie la dezvoltarea generală a
individului.
Peter Petersen distinge în cadrul acestei activităţi de bază între:
- lucrul în grupuri (“Gruppenarbeit”): copiii îşi pot alege singuri locurile şi pe cei cu care
vor să colaboreze. Activităţile se orientează în special pe exersarea deprinderilor de bază –
scris, citit, socotit – pentru copiii din grupul inferior, iar pentru copiii mai mari şi pe
domeniul culturii şi al ştiinţelor naturii. Lucrul manual se realizează de cele mai multe ori tot
ca lucru în grup. La fel şi lucrul pentru elaborarea unui proiect, lucrul în grădina şcolii etc.;
- cursurile: în toate tipurile de cursuri apare lucrul şi este adesea combinat cu jocul şi
conversaţia.
SERBAREA este o formă de activitate cu puternic caracter social. Ea reprezintă acel
element care reuneşte periodic comunitatea şcolară. Părinţii, copiii, profesorii, toţi cei
implicaţi în procesul educaţional au ocazia să se manifeste atunci în colectivitate. Acele
momente îi ajută să se cunoască mai bine între ei, să se descopere, dar şi autodescopere, să se
formeze. Prin serbare se ajunge aşadar şi la autoevaluare şi la formarea influenţată de
comunitate.
Prin serbare nu se urmăreşte atât caracterul festivist al momentului, ci mai mult
bucuria de a te simţi şi manifesta ca membru al comunităţii, de a fi alături de ceilalţi
participând alături de ei în mod activ la viaţa comunităţii.