Sunteți pe pagina 1din 131

Dr. ing. Dumitru Al. DUMITRU

MECANICA

şi

REZISTENŢA

MATERIALELOR

Note de curs pentru studenţii Facultăţii de Inginerie Electrică

Ţ A MATERIALELOR Note de curs pentru studen ţ ii Facult ăţ ii de Inginerie Electric

Ediţia 2009

Uz intern

Mecanica şi Rezistenţa Materialelor

Partea I: Mecanica

1

CAP. 1.

PARTEA I. MECANICA

NOŢIUNI FUNDAMENTALE . DIVIZIUNILE MECANICII . PRINCIPIILE STATICII

1.1. Noţiuni fundamentale

Mecanica este una dintre ştiinţele fundamentale ale naturii, având ca obiect studiul legilor obiective ale echilibrului şi mişcării mecanice a sistemelor materiale. Mişcarea mecanică reprezintă cea mai simplă formă de mişcare a materiei. Ea are loc în spaţiu şi timp, constând în schimbarea poziţiei unui corp material faţă de un reper ales pentru studiul mişcării sau faţă de un alt corp material. Obiectul cursului îl constituie mecanica clasică sau mecanica newtoniană, ce are ca fondatori pe savantul italian Galileo Galilei (1564-1642) şi pe fizicianul, matematicianul şi astronomul englez Isaac Newton (1642-1727). În mecanica clasică se studiază legile mişcării corpurilor a căror viteză este mică în comparaţie cu viteza undelor electromagnetice în vid:

c =

1

εμ 0 0
εμ
0
0

299793

[Km/s]

Mecanica newtoniană operează cu trei noţiuni fundamentale: spaţiul, timpul şi masa, considerând că sunt absolut independente una faţă de alta. În accepţiune generală, spaţiul şi timpul sunt noţiuni primare, ireductibile la noţiuni mai simple, reprezentând forme obiective de existenţă ale materiei în mişcare. Astfel, în mecanica clasică, se consideră că:

Spaţiul este tridimensional, continuu şi izotrop;

Timpul este continuu şi omogen;

Masa reprezintă o mărime scalară pozitivă, care reflectă proprietăţile inerţiale şi de gravitaţie ale corpurilor materiale, fiind invariabilă cu viteza corpurilor. Ca modele teoretice de reprezentare a corpurilor materiale, în mecanica newtoniană se folosesc : particula materială (punctul material) şi corpul rigid. Particula materială este un corp rigid ale cărui dimensiuni se pot neglija în raport cu alte mărimi aferente problemei studiate şi care nu efectuează mişcări de rotaţie în jurul vreunei axe ce trece prin corp. Pentru a deosebi punctul geometric de punctul material, acestuia din urmă i se atribuie întotdeauna şi masă. Corpul rigid este un corp material, având distanţe invariabile între punctele din care este constituit. Astfel, deşi în natură nu există corpuri perfect rigide (corpurile reale fiind întotdeauna deformabile), modelul fundamental în mecanica clasică este mediul continuu solid şi nedeformabil, numit şi “solidul lui Euclid“ sau solid rigid. Corpurile materiale se prezintă uneori sub forme particulare, cărora le corespund modele adecvate. Astfel, dacă una din dimensiunile corpului (grosimea), este relativ mică în raport cu celelalte două (lăţimea şi lungimea), ea poate fi neglijată şi corpul este reprezentat prin modelul mecanic numit suprafaţă materială având ca elemente o suprafaţă geometrică finită şi o masă finită distribuită pe toată întinderea ei (exemple de

2

Cap. 1: Noţiuni fundamentale. Diviziunile Mecanicii. Principiile Staticii

suprafeţe materiale în tehnică sunt plăcile şi membranele). Dacă, însă, două dintre dimensiunile corpului se pot neglija în raport cu a treia, corpul este reprezentat printr-un model mecanic numit linie materială - având drept elemente o linie geometrică cu lungime finită şi o masă distribuită în lungul ei (ca exemple de linii materiale în tehnică, se pot considera barele şi firele). Prin stări mecanice ale unui corp material, se înţeleg mişcarea sau repausul respectivului corp, faţă de un sistem de referinţă. Starea mecanică a unui corp material se poate modifica numai datorită acţiunii altui corp, iar măsura acestei interacţiuni între corpurile materiale, se numeşte forţă. Forţele care acţionează asupra punctelor materiale se caracterizează prin punct de aplicaţie, direcţie, sens şi modul (mărime), reprezentându-se prin vectori legaţi, iar forţele care acţionează asupra corpurilor rigide se consideră vectori alunecători. Forţele se pot clasifica în două categorii: forţe exterioare şi forţe interioare. Forţele exterioare sunt forţele cu care corpuri din afara sistemului, acţionează asupra sistemului. Forţele interioare sunt acele forţe cu care se interacţionează diferite părţi ale unui sistem. După un alt criteriu de clasificare, forţele ce acţionează asupra unui sistem material pot fi: forţe direct aplicate şi forţe de legătură sau reacţiuni. Forţele direct aplicate sunt forţe în general cunoscute, ce se aplică corpurilor; de exemplu: greutatea, forţa de frecare, forţa elastică, forţele electromagnetice. Forţele de legătură, sunt forţele cu care legăturile unui corp material se opun mişcării respectivului corp pe anumite direcţii, interzise prin existenţa legăturilor. Forţele de legătură se mai numesc şi reacţiuni, şi în probleme sunt de obicei necunoscute.

1.2. Diviziunile mecanicii

Mecanica newtoniană are un caracter unitar dar, din punct de vedere metodologic, se poate diviza în următoarele părţi: Statica, Cinematica şi Dinamica. Statica - studiază echilibrul corpurilor materiale, analizând sistemele de forţe care îşi fac echilibrul, precum şi reducerea acestora. Cinematica - efectuează un studiu geometric al mişcării corpurilor fără a ţine seama de forţele care acţionează asupra lor şi nici de masa corpurilor. Dinamica - capitolul cel mai complex al mecanicii, tratează mişcarea corpurilor ţinând seama de forţele care o generează precum şi de masa lor.

1.3. Principiile staticii

Statica îşi propune să rezolve următoarele două probleme:

a) Problema reducerii sistemelor de forţe, în care, fiind dat un sistem de forţe ce

acţionează asupra unui corp, se determină cel mai simplu sistem de forţe echivalent cu sistemul dat;

b) Problema echilibrului sistemelor de forţe, în care, fiind dat un sistem de forţe ce

acţionează asupra unui corp, se caută determinarea condiţiilor pe care trebuie să le îndeplinească forţele sistemului pentru ca acesta să rămână în echilibru. Principiile staticii, utilizate pentru rezolvarea celor două probleme enunţate, sunt:

1.
1.

Principiul acţiunii forţelor:

1.a - Principiul independenţei acţiunii forţelor: Dacă un sistem de forţe acţionează asupra unui punct material, acţiunea unei forţe este independentă de acţiunea

Mecanica şi Rezistenţa Materialelor

Partea I: Mecanica

3

celorlalte forţe. 1.b - Principiul paralelogramului : Dacă asupra unui punct material M acţionează

simultan două forţe concurente

F , efectul lor este acelaşi cu al unei singure forţe R ,

având modulul şi sensul diagonalei paralelogramului construit pe cele două forţe ca laturi

F şi

1

2

(fig.1.1). Forţa R se numeşte rezultanta forţelor

F

1

şi

F , şi este:

2

R = F + F

1

2

for ţ elor F 1 ş i F , ş i este: 2 R = F

Fig.1.1: Principiul paralelogramului

Principiul egalităţ ii ac ţ iunii ş i reac ţ iunii : ăţii acţiunii şi reacţiunii :

Dacă un punct material A acţionează asupra unui punct material B cu o anumită forţă, atunci punctul material B va acţiona asupra punctului material A cu o forţă egală şi de sens contrar. Una dintre forţe se numeşte acţiune, iar cealaltă , reacţiune. Acest principiu este valabil atât în cazul în care punctele A şi B coincid, A B = M, cât şi în cazul în care punctele A şi B nu coincid, fig.1.2.

cazul în care punctele A ş i B nu coincid, fig.1.2. Fig.1.2: Ilustrarea principiului ac ţ

Fig.1.2: Ilustrarea principiului acţiunii şi reacţiunii

Principiul corpului rigid:Ilustrarea principiului ac ţ iunii ş i reac ţ iunii Dac ă asupra unui corp rigid

Dacă asupra unui corp rigid acţionează în punctele A şi B, două forţe

F

A

şi

F ,

B

având acelaşi suport AB, module egale şi sensuri contrare ca în fig. 1.3, ele alcătuiesc un sistem de forţe în echilibru.

4

Cap. 1: Noţiuni fundamentale. Diviziunile Mecanicii. Principiile Staticii

fundamentale. Diviziunile Mecanicii. Principiile Staticii Fig. 1.4: Ilustrarea prin cipiului corpului rigid 4.

Fig. 1.4: Ilustrarea principiului corpului rigid

4.
4.

Principiul forţelor de legătură (axioma legăturilor):

Axioma legăturilor, postulează că orice legătură la care este supus un corp material, poate fi suprimată, cu condiţia înlocuirii ei cu elemente mecanice corespunzătoare (forţe, momente), numite forţe de legătură sau reacţiuni. Aceste forţe de legătură produc asupra corpului rigid acelaşi efect ca şi legăturile înlocuite; ca urmare, corpul este considerat liber şi, în consecinţă, echilibrul său se studiază cu ecuaţiile stabilite pentru corpul rigid liber.

Mecanica şi Rezistenţa Materialelor

Partea I: Mecanica

5

CAP. 2.

STATICA PUNCTULUI MATERIAL

2.1. Reducerea sistemelor de forţe concurente

Reducerea sistemelor de forţe concurente este operaţia prin care două sau mai

multe forţe se înlocuiesc printr-o singură forţă R , care are acelaşi efect asupra punctului

material ca şi forţele iniţiale. Determinarea forţei R , numită rezultanta sistemului de forţe, se poate efectua grafic (geometric) sau analitic.

2.1.1. Compunerea forţelor concurente pe cale geometrică

Se consideră punctul material M acţionat simultan de forţele

cere

reducerea acestor forţe, adică compunerea lor (fig. 2.1) Aplicând principiul paralelogramului (fig.1.1), se obţine, conform relaţiei (1.1),

rezultanta

F

1

şi

F .

2

Se

R = F + F .

1

2

iei (1.1), rezultanta F 1 ş i F . 2 Se R = F + F

Fig. 2.1: Compunerea a două forţe

Calculul modulului rezultantei se efectuează aplicând teorema cosinusului în triunghiul AMB, obţinându-se:

R =
R
=

F

1

2

2

2F F cos(π

1

2

 

α)

 

+

F

2

=

2 + F 1 2 + F 2 2F F cos α 1 2

2 +

F

1

2 +

F

2

2F F cos α

1

2

(2.1.)

Direcţia şi sensul rezultantei se determină aplicând teorema sinusului în acelaşi triunghi AMB:

F F R 1 2 = = sin β sin γ sin α
F
F
R
1
2
= =
sin β
sin
γ
sin α

(2.2)

Dacă asupra punctului material M acţionează mai multe forţe concurente

F ,

1

F ,

2

,

F , pentru determinarea rezultantei se aplică regula poligonului (care provine din aplicarea succesivă a regulii paralelogramului), exemplificată în fig.2.2.

n

Pe baza acestei reguli, rezultanta R se obţine construind în extremitatea forţei

F

1

un vector

F

l

2

echipolent (paralel, egal şi de acelaşi sens) cu

F , apoi în extremitatea lui

2

6

Cap. 2: Statica punctului material

F un vector

2

l

F

l

n

echipolent cu

F , continuându-se până la construirea vectorului

i

n

l

. Unind

F , construit, se

F

l

n

originea M a primului vector cu extremitatea ultimului vector echipolent, obţine rezultanta căutată:

R

=

F

1

+

F

2

+

+

F

n

=

n

=

1

i

F

i

(2.3)

ă : R = F 1 + F 2 + + F n = n ∑

Fig. 2.2: Compunerea forţelor coplanare

a

căror rezultantă se determină aplicând regula paralelipipedului, care se obţine din regula poligonului, aşa cum este exemplificat în fig.2.3.

Ca şi caz particular se pot considera trei forţe concurente în spaţiu,

F ,

1

F ,

2

F

3

trei for ţ e concurente în spa ţ iu, F , 1 F , 2 F

Fig. 2.3: Compunerea a trei forţe concurente în spaţiu

2.1.2. Compunerea forţelor concurente pe cale analitică

În vederea compunerii forţelor pe cale analitică, se defineşte mai întâi noţiunea de proiecţie a unui vector pe o axă. Pentru aceasta, se consideră axa (Δ) de versor u şi

vectorul AB = F , coplanar cu ea (fig.2.4). Prin punctul A se duce o axă (Δ) paralelă cu

axa (Δ) şi se notează cu α unghiul dintre sensul pozitiv ale forţei F Proiectând
axa (Δ) şi se notează cu α unghiul dintre sensul pozitiv ale forţei F
Proiectând punctele A şi B pe axa (Δ), rezultă punctele A 1 şi B 1 .
şi axei (Δ′).
(F)
Segmentul A 1 B 1 reprezintă proiecţia vectorului F pe axa (Δ), şi se notează
Din figura 2.4, se observă că:
pr
Δ

Mecanica şi Rezistenţa Materialelor

Partea I: Mecanica

7

pr

Δ

(F)

=

A B

1

1

=

F cos

F

α= ⋅

u

(2.4)

= A B 1 1 = F cos ⋅ F α = ⋅ u (2.4) Fig.

Fig. 2.4: Proiecţia unei forţe pe o axă coplanară cu ea

Dacă forţa F şi axa (Δ) nu sunt coplanare (fig. 2. 5), prin punctele A şi B se duc

(Δ) şi (Δ)

intersectează planele paralele în punctele A, A 1 ,C şi B 1 . Dacă se notează cu α unghiul cel

două plane paralele (P) şi (P 1 ) iar prin A, axa (Δ) paralelă cu (Δ). Axele

mai mic dintre axa (Δ) şi forţa F , se obţine:

pr

Δ

(F)

=

A B

1

1

=

AC

=

F

cos

F

α= ⋅

u

(2.5)

AC = F ⋅ cos F α = ⋅ u (2.5) Fig. 2.5: Proiec ţ ia

Fig. 2.5: Proiecţia unei forţe pe o axă oarecare în spaţiu

Din relaţiile (2.4) şi (2.5) rezultă că oricare este poziţia forţei F faţă de o axă (),

proiecţia forţei F pe axa () se calculează cu relaţia:

(2.6)

în care α [0, π] este unghiul suportului vectorului cu axa. Se remarcă faptul că proiecţia unui vector pe o axă este o mărime scalară (algebrică), a cărui semn se determină în funcţie de orientarea vectorului faţă de axă: dacă α [0, π 2], proiecţia este pozitivă, dacă α [π 2, π] proiecţia este negativă, iar dacă α = π 2 proiecţia este nulă.

F , concurente în punctul A, (fig. 2.6),

rezultanta R este:

pr

Δ

()

F

= F u = F cos

α

R este: pr Δ () F = F ⋅ u = F ⋅ cos α ,
R este: pr Δ () F = F ⋅ u = F ⋅ cos α ,

,

n

Pentru un sistem de n forţe,

F ,

1

F

2

,

8

Cap. 2: Statica punctului material

R = F + F

1

2

+

+ F

n

(2.7)

Statica punctului material R = F + F 1 2 + + F n (2.7) Fig.

Fig. 2.6: Rezultanta unui sistem de forţe concurente în spaţiu

Înmulţind scalar cu versorul u al axei pe care se efectuează proiecţia, se obţine:

F

Conform relaţiei (2.5), rezultă:

=

Relaţia (2.8) reprezintă teorema proiecţiilor, care se enunţă astfel:

R

u

=

1

pr

Δ

()

R

u

+

F

2

u

+

+

F

n

u

+

pr

Δ

()

F

n

pr

Δ

() ()

F

1

+

pr

Δ

F

2

+

(2.8)

(2.9)

Proiecţia rezultantei unui sistem de forţe concurente pe o axă este egală cu suma algebrică a proiecţiilor forţelor componente, pe aceeaşi axă.

Aplicând teorema proiecţiilor unui sistem de n forţe concurente, fiecare forţă fiind determinată prin proiecţiile ei pe axele de coordonate, se obţine:

F 1

F

2

F n

R

= F

1x

= F

2x

= F

nx

= R

x

i

+

F

1y

i

+

F

2y

i

i

+

+

F

ny

R

y

j

+

F

1z

j

+

F

2z

j

j

+

+

F

nz

R

z

k

k

k

k

(2.10)

Proiecţiile rezultantei la care se reduce sistemul de forţe dat, se calculează cu relaţiile:

în care :

R

x

n

i = 1

=

F

ix

n

i = 1

F

ix

=

F

1x

;

+

R

x

F

2x

=

n

i = 1

F

ix

;

+ + F

nx

R

x

=

n

i = 1

F

ix

(2.11)

(2.12)

reprezintă suma algebrică a proiecţiilor pe axa x, a tuturor forţelor din sistem.

Analog:

Mecanica şi Rezistenţa Materialelor

Partea I: Mecanica

9

n

i = 1

n

i = 1

F F

iy

=

1y

F F

iz

=

1z

+

+

F

2y

F

2z

+

+

+ F

ny

+ F

nz

(2.13)

reprezintă suma algebrică a proiecţiilor pe axa y, respectiv z, a tuturor forţelor din sistem. Modulul rezultantei este:

R
R

=

R

2 +

x

R

2

R

2

y

+

z

(2.14)

iar cosinusurile sale directoare (cu care se obţin direcţia şi sensul) sunt:

cos α=

R x ; 2 2 2 R + R + R x y z
R
x
;
2
2
2
R
+
R
+
R
x
y
z

cos β=

R y ; 2 2 2 R + R + R x y z
R
y
;
2
2
2
R
+
R
+
R
x
y
z

cos γ =

R z 2 2 2 R + R + R x y z
R
z
2
2
2
R
+
R
+
R
x
y
z

(2.15)

În plan, suportul rezultantei se defineşte prin:

Cu

ajutorul

relaţiilor

proiecţiile sale pe axe.

tgα =

R

y

R

x

(2.10)…(2.16),

rezultanta

este

complet

(2.16)

determinată

prin

2.1.3. Descompunerea unei forţe după direcţii concurente

Descompunerea unei forţe după direcţii concurente date se efectuează urmând, analitic sau grafic, operaţia inversă a compunerii forţelor concurente . Soluţia este unică numai în câteva cazuri, pentru care în continuare este prezentată mai întâi soluţionarea grafică:

a) Descompunerea forţei F după două direcţii coplanare, concurente 1 şi 2 . Se aplică principiul paralelogramului, ducând prin originea şi prin extremitatea forţei F, paralele la cele două direcţii 1 şi 2 . (fig.2.7); se obţin forţele, astfel că:

∆ 2 . (fig.2.7); se ob ţ in for ţ ele, astfel c ă : a)

a)

b)

Fig.2.7: Descompunerea unei forţe după două direcţii a) şi după trei direcţii b).

b) Descompunerea după trei direcţii concurente în spaţiu: se aplică regula paralelipipedului, ducând prin originea şi extremitatea forţei, plane paralele cu planele determinate de direcţiile date, luate două câte două. Forţele componente sunt dirijate după muchiile paralelipipedului (fig.2.7,b) astfel încât:

10

Cap. 2: Statica punctului material

F = F + F

1

2

+ F

3

(2.17)

Soluţia analitică în cazurile exemplificate, se obţine cu teorema proiecţiilor.

2.2. Echilibrul punctului material

2.2.1. Punctul material liber. Punctul material supus la legături

Un punct material este liber, dacă faţă de oricare sistem de referinţă, poate ocupa orice poziţie în spaţiu. Un punct material este supus la legături, dacă punctului material i se impune o restricţie geometrică, cum ar fi obligaţia de a rămâne pe o suprafaţă sau pe o curbă. Poziţia unui punct material în spaţiu este definită de trei parametri scalari independenţi, spre exemplu, în sistemul cartezian, de coordonatele sale. Prin definiţie, numărul gradelor de libertate, reprezintă numărul parametrilor scalar independenţi, necesari pentru a determina la un moment dat poziţia unui punct material sau a unui rigid. Rezultă că punctul material liber are trei grade de libertate în spaţiu şi două în plan. Poziţia unui punct material obligat să rămână pe o suprafaţă este determinată de doi parametri scalari independenţi, punctul material pe o suprafaţă având astfel două grade de libertate, de exemplu coordonatele carteziene x i , y i . Punctul material se poate deplasa pe suprafaţă dar nu şi pe direcţia normală la aceasta (deoarece ar însemna că punctul părăseşte suprafaţa, (fig.2.8,a), iar coordonatele sale carteziene trebuie să satisfacă ecuaţia suprafeţei, f(x,y,z) = 0.

s ă satisfac ă ecua ţ ia suprafe ţ ei, f(x,y,z) = 0. (S), f(x,y,z) =

(S), f(x,y,z) = 0

a)

C, f 1 (x,y,z) = 0; f 2 (x,y,z) = 0 b)

Fig. 2.8: Gradele de libertate ale unui punct pe o suprafaţă a) şi pe o curbă b.

Un punct material obligat să rămână pe o curbă are un singur grad de libertate deoarece se poate deplasa numai de-a lungul acesteia, (fig.2.8,b). Coordonatele carteziene ale punctului trebuie să satisfacă ecuaţiile suprafeţelor, f 1 (x,y,z)=0, f 2 (x,y,z)=0, care definesc prin intersecţie, curba considerată. Un punct material fix nu are nici un grad de libertate, el neputându-se deplasa din cauza restricţiilor geometrice impuse de prezenţa legăturilor. În concluzie, introducerea restricţiilor geometrice, adică prezenţa legăturilor, reduce numărul gradelor de libertate.

2.2.2. Echilibrul punctului material liber

În problemele de echilibru a punctului material se urmăresc două categorii de probleme:

Mecanica şi Rezistenţa Materialelor

Partea I: Mecanica

11

a)

se dau forţele care acţionează asupra punctului şi se cere poziţia de echilibru a

acestuia;

b)

se dă poziţia de echilibru a punctului şi se cer forţele care îl acţionează.

Pentru un punct material liber care se află în repaus sau în mişcarea rectilinie şi uniformă, condiţia necesară şi suficientă ca să rămână în aceeaşi stare mecanică sub acţiunea unui sistem de forţe concurente, adică în echilibru, este ca rezultanta R a acestor forţe să fie nulă. Exprimarea analitică a acestei condiţii este dată de relaţia:

(2.18)

respectiv, utilizând relaţia (2.11):

(2.19)

R

x

=

n

F

ix

;

R = 0

R

y

=

n

F

iy

;

n

F

iz

R =

z

i

=

1

i

=

1

i

=

1

Rezolvarea sistemului algebric (2.19) conduce la determinarea poziţiei de echilibru a punctului material sub acţiunea forţelor aplicate asupra sa, soluţiile sistemului reprezentând tocmai parametrii care determină poziţia punctului material. Dacă soluţiile sistemului depind, la rândul lor, de unul sau doi parametri, rezultă că există o infinitate de poziţii de echilibru care determină o curbă, respectiv o suprafaţă. Din punct de vedere grafic, condiţia de echilibru impune condiţia ca poligonul forţelor să se închidă.

2.2.3. Echilibrul punctului material supus la legături

2.2.3.1. Noţiuni generale. Clasificarea legăturilor

Orice legătură impusă unui punct material, anulează unul sau mai multe grade de libertate ale acestuia. Forţa cu care legătura acţionează asupra punctului material împiedicând deplasarea lui într-o direcţie, se numeşte forţă de legătură sau reacţiune a legăturii. Direcţia forţei de legătură coincide întotdeauna cu direcţia după care punctul material este împiedicat să se deplaseze şi este egală şi de sens contrar cu acţiunea punctului asupra legăturii. Conform celor prezentate, rezultă că în cazul punctului material supus la legături, asupra sa acţionează două categorii de forţe:

a) forţe direct aplicate, notate

b) forţe de legătură, notate

Legăturile la care este supus punctul material, se pot clasifica astfel:

1. După natura lor fizică, legăturile la care este supus un punct material pot fi:

a) legături ideale (lucii) - la care forţa de frecare, fiind de valoare mică, se poate

R

d

;

R

l

neglija;

b) legături reale (aspre) - când se ţine seama de forţa de frecare.

2. După caracterul lor geometric, legăturile pot fi clasificate în:

a) legături unilaterale: când punctul material nu poate părăsi legătura într-unul din

sensurile direcţiei normale la legătură. Exemple: un punct material de masă m, suspendat de un fir flexibil şi inextensibil de lungime l (fig. 2.9,a); un punct material de masă m care se poate mişca în interiorul unei sfere de rază R (fig. 2.9,b); o bilă pe o suprafaţă plană (fig. 2.9,c).

12

Cap. 2: Statica punctului material

1 2 Cap. 2: Statica punctului material x 2 + y + z ≤ l 2

x

2

+ y + z l

2

2

2

x

2

+ y + z R

2

2

2

a) b) Fig. 2.9: Exemple de legături unilaterale

c)

b) legături bilaterale: când punctul material nu poate părăsi legătura în nici unul

din sensurile direcţiei normalei la legătură. Exemple: o bilă între două suprafeţe (S), (S) plane şi paralele, distanţa dintre ele fiind egală cu diametrul bilei, (fig. 2.10,a); o bilă într-un tub de acelaşi diametru (fig. 2.10,b); un inel metalic pe o bară (fig. 2.10,c).

(fig. 2.10,b); un inel metalic pe o bar ă (fig. 2.10,c). a) b) Fig. 2.10: Exemple

a) b) Fig. 2.10: Exemple de legături bilaterale

c)

În legăturile exemplificate în fig. 2.10, exprimate prin relaţiile f(x,y,z) =0 (fig. 2.10,a)

respectiv f 1 (x,y,z) =0; f 2 (x,y,z) =0 (fig. 2.10,b, c), bila şi inelul ţin locul punctului material, iar

tubul ori bara, ţin locul curbei pe care punctul material nu are voie să o părăsească. Studiul echilibrului punctului material supus la legături se efectuează reducând acest caz la studiul echilibrului punctului material liber, prin admiterea axiomei legăturilor (sau axioma eliberării): Orice legătură poate fi suprimată (îndepărtată) şi înlocuită cu o forţă (reacţiune) care are asupra punctului material acelaşi efect ca şi legătura. Astfel, relaţia (2.18) care exprimă condiţia de echilibru a punctului material liber, devine:

(2.20)

R

d +

R

l

=

0

unde: -

- R

punctului.

Problema

R

d reprezintă rezultanta sistemului de forţe direct aplicate;

l este rezultanta sistemului forţelor de legătură ce acţionează asupra

echilibrului

punctului

material

supus

la

legături

presupune

studiul

următoarelor aspecte:

a) stabilirea poziţiei de echilibru a punctului ;

b) determinarea forţelor de legătură.

Se vor analiza în continuare, echilibrul punctului material obligat să rămână mai

Mecanica şi Rezistenţa Materialelor

Partea I: Mecanica

13

întâi pe o suprafaţă, apoi pe o curbă, urmate de studiul legăturilor realizate prin fire.

2.2.3.2. Echilibrul punctului material obligat să rămână pe o suprafaţă

Studiul echilibrul punctului material constrâns prin prezenţa legăturilor să rămână pe o suprafaţă, constă în determinarea poziţiei sale de echilibru şi a forţelor de legătură. Pentru aceasta, se consideră că pe suprafaţa (S) dată, poziţia de echilibru a punctului material este cea notată M în fig.2.11. Pentru această poziţie a punctului M, direcţia normalei la suprafaţa (S) este notată (n), iar planul tangent suprafeţei, (T). În situaţia prezentată, asupra punctului material M acţionează :

- a sistemului de forţe direct aplicate;

rezultanta

R

d

- a sistemului forţelor de legătură.

Direcţia normalei (n) împreună cu cea a rezultantei

rezultanta

R

l

R

d

determină un plan, care se

intersectează cu planul tangent (T) după dreapta notată () în fig. 2.11.

tangent (T) dup ă dreapta notat ă ( ∆ ) în fig. 2.11. Fig.2.11: Componentele for

Fig.2.11: Componentele forţelor aplicate şi de legătură pe o suprafaţă

Rezultantele

obţinându-se:

în care:

R

d

şi R se descompun după direcţia normalei (n) şi a axei (),

l

R

d

= R

d

n

+ R

d

t

;

R

l

= N + F

f

(2.21)

• componenta

R

d

n

are tendinţa de a deplasa punctul material de pe suprafaţa (S),

efectul ei fiind anulat de componenta N a rezultantei forţelor de legătură, deoarece aceste forţe sunt egale şi de sens contrar.

care caută să deplaseze punctul material M pe direcţia dreptei

(). Această deplasare nu este întotdeauna posibilă, fiind împiedicată de existenţa unei

şi numită forţă de frecare. În modul, această forţă

nu depăşeşte o anumită valoare maximă, astfel că:

forţe egale şi de sens contrar, notată

• componenta

R

d

t

F

f

14

Cap. 2: Statica punctului material

(2.22)

Din cele expuse mai sus, rezultă că ecuaţiile generale ale condiţiei de echilibru a punctului material supus la legături sunt :

0

F ≤ F f f
F
F
f
f

max

a) pe o suprafaţă aspră:

⎧ R + N + F ⎪ ⎨ d f 0 ≤ F ≤ F
⎧ R
+
N
+
F
d
f
0 ≤
F
F
f
f
b) pe o suprafaţă ideală:
R
N
=
0
d +

=

0

 

(2.23)

max

 

(2.24)

a) Condiţia de echilibru (2.23) conţinând şi o inegalitate, rezultă că există un domeniu de echilibru a punctului material pe o suprafaţă aspră.

are

următoarele caracteristici:

Conform legilor frecării uscate din teoria lui Coulomb forţa de frecare

F

f

- direcţia este tangenţială la suprafaţa de contact;

- sensul ei este contrar tendinţei de alunecare;

- valoarea sa maximă depinde doar de natura şi starea suprafeţei precum şi de

mărimea reacţiunii normale la suprafaţa de contact şi nu depinde de mărimea suprafeţei

de contact. Astfel:

(2.25)

F f
F
f
N
N

=μ

0

max

0 este coeficientul adimensional de frecare la aderenţă (sau de contact)

dintre punct şi suprafaţă, reprezentând totodată şi valoarea maximă,

de frecare de alunecare. Problema echilibrului punctului material cu frecare se poate interpreta sub aspect geometric, după cum urmează:

Considerând punctul material M rezemat pe suprafaţa (S) şi, schimbând direcţia

, a coeficientului

unde

μ

μ max

componentei

descrie un con, numit con de frecare, (fig. 2.12).

R

d

t

(fig. 2.11) în planul tangent, reacţiunea

R

l

respectiv rezultanta

R

d vor

tangent, reac ţ iunea R l respectiv rezultanta R d vor Fig. 2.12: Reprezentarea conului de

Fig. 2.12: Reprezentarea conului de frecare

Mecanica şi Rezistenţa Materialelor

Partea I: Mecanica

15

Acest con are vârful în punctul M considerat, axa de simetrie este normala (n) la suprafaţă şi unghiul la vârf 2ϕ. Unghiul ϕ se determină din relaţia:

tg ϕ =

F f max N
F
f
max
N

= μ

max

(2.26)

respectiv

rezultanta, se află în interiorul conului de frecare sau, la limită, pe mantaua acestuia. b) În cazul legăturii punctului material pe o suprafaţă ideală, forţa de frecare se

). Rezultă că pentru echilibrul punctului material este necesar ca şi

componenta

exterioare

poate neglija ( F f

din planul tangent să fie nulă şi, în această situaţie, rezultanta forţelor

Punctul material se găseşte în echilibru atunci când reacţiunea

R

d

R

d

t

0

are aceeaşi direcţie cu reacţiunea normală N , (fig.2.13).

R

l

direc ţ ie cu reac ţ iunea normal ă N , (fig.2.13). R l Fig. 2.13:

Fig. 2.13: Echilibrul pe o suprafaţă ideală

2.2.3.3. Echilibrul punctului material obligat să rămână pe o curbă

Studiul echilibrul punctului material constrâns prin prezenţa legăturilor să rămână pe o curbă, constă, ca şi în cazul precedent expus, în determinarea poziţiei sale de echilibru şi a forţelor de legătură. Pentru aceasta, se consideră că pe curba (C) dată ca intersecţie a două suprafeţe (S 1 ), (S 2 ), poziţia de echilibru a punctului material este cea notată M în fig. 2.14. Pentru această poziţie a punctului M, direcţia tangentei la curba (C) este notată (T), iar planul

normal la curbă, (n). Suportul rezultantei

şi tangenta (T) determină un plan, care se

intersectează cu planul normal (n) după dreapta ().

R

d

t

16

Cap. 2: Statica punctului material

1 6 Cap. 2: Statica punctului material Fig.2.14: Componentele for ţ elor aplicate ş i de

Fig.2.14: Componentele forţelor aplicate şi de legătură, pentru punctual situat pe o curbă

Descompunând rezultanta

obţine:

R

d

a forţelor direct aplicate, după direcţiile (T) şi (), se

R

d

= R + R

d

n

d

t

(2.27)

componenta

având tendinţa de a desprinde punctul material din legătură. Conform

axiomei legăturilor, rezultă că asupra punctului material va acţiona o forţă de legătură care echilibrează componenta, adică:

(2.28)

Totodată, deoarece planul normal la curbă conţine normalele la cele două suprafeţe (prin a căror intersecţie s-a definit curba C), se poate scrie :

R

d

n

R

d

n

+

N

=

0

N

= N + N

1

2

şi astfel relaţia (2.28) devine :

R

d

n

+

N

1

+

N

2

 

(2.29)

=

0

(2.30)

care tinde să deplaseze punctul material M pe direcţia tangentei la

curbă. Această deplasare nu este întotdeauna posibilă, ea fiind împiedicată de o forţă

egală şi de sens contrar, notată

(2.31)

Componenta

R

d

t

F

f

şi numită forţă de frecare, astfel că:

R

d

t

+

F

f

=

0

iar relaţia (2.22), referitoare la mărimea forţei de frecare este îndeplinită şi în acest caz. Rezultanta forţelor de legătură devine:

(2.32)

Rezultă că ecuaţiile generale ale condiţiei de echilibru a punctului material supus la legături sunt:

R

l

= N + F = N + N + F

f

1

2

f

Mecanica şi Rezistenţa Materialelor

Partea I: Mecanica

17

a) pe o curbă neideală (aspră) în spaţiu:

b) pe o curbă ideală:

+ N + N ⎧ ⎪ R d 1 2 ⎨ ⎪ ⎩ 0 ≤
+
N
+
N
⎧ ⎪ R
d
1
2
⎪ ⎩
0 ≤
F
F
f
f
R
+
N
+
N
d
1
2

+

F

f

=

0

(2.33)

max

 

=

0

(2.34)

Şi în cazul legăturii punctului material pe o curbă, problema admite soluţionare geometrică, considerându-se conul complementar de frecare, construit în jurul tangentei la curbă în punctul M (fig.2.15).

în jurul tangentei la curb ă în punctul M (fig.2.15). Fig.2.15: Conul de frecare al punctului

Fig.2.15: Conul de frecare al punctului situat pe o curbă

Urmând un raţionament analog celui prezentat în paragraful anterior, rezultă că un punct material M obligat să rămână pe o curbă aspră sub acţiunea unui sistem de forţe, va fi în echilibru, dac