ÎNVĂŢAREA MOTRICĂ SI INTELIGENŢA

ÎN EDUCAŢIA FIZICĂ

Prof. Maria Marilena DIACONU

Colegiul Tehnic ”Alexe Marin”
Slatina – Olt

Învăţarea inteligentă priveşte formarea cunoştinţelor şi rezolvarea problemelor.

Repetarea actelor motrice în educaţia fizică poate urmări două scopuri: dezvoltarea
calităţilor motrice şi însuşirea tehnicii, care conduce la formarea şi perfecţionarea
deprinderilor motrice şi la educarea capacităţii de a le aplica în condiţii variate.
Principalele deprinderi în acest tip de învăţare sunt constituite din algoritmi care
funcţionează în mod automatizat.
Cuvinte cheie: inteligenţa motrică, limbajul în învăţarea motrică
 ÎNVĂŢAREA MOTRICĂ SI INTELIGENŢA
ÎN EDUCAŢIA FIZICĂ
Inteligenţa motrică
Inteligenţa psihomotrică este o inteligenţă motricizată, dar este şi motriozantă,
fiind o simbioză între motricitate şi exerciţiile raţionale ale situaţiei.
Reprezentarea trece în acţiune, iar acţiunea trebuie să provoace, în schimb, o
reînviere a reprezentării şi să o îmbogăţească.
Între inteligenţă şi capacitatea de învăţare motrică există o corelaţie pozitivă,
cu atât mai mare cu cât exerciţiile sunt mai complexe.
Intelectul motric cuprinde trei coordonate majore antrenorul şi sportivul, ca
unitate de cooperare în realizarea performanţei şi nivelul funcţional angajat în
dimensiunea temporală a activităţii.
Deprinderile intelectuale
Învăţarea inteligentă priveşte formarea cunoştinţelor şi rezolvarea problemelor.
Principalele deprinderi în acest tip de învăţare sunt constituite din algoritmi care
funcţionează în mod automatizat.
La formarea deprinderilor mentale trebuie efectuate următoarele tipuri de
exerciţii:
- exerciţii care prin natura lor facilitează înţelegerea conceptelor respective;
- exerciţii destinate în special supleţei: soluţii diferite pentru aceeaşi problemă,
variante la o problemă dată, crearea de probleme.
Din enumerarea acestor exerciţii rezultă că formarea deprinderilor mentale este
un proces complex, de structurare şi stabilizare a comportamentului, dar în acelaşi
timp de creare a supleţei lui în aplicarea deprinderilor în situaţiile concrete ale vieţii.
Transferul şi interferenţa în învăţarea motrică
În actele motrice transferul este utilizat mai mult sau mai puţin intenţionat, ca
raport în învăţarea propriu-zisă şi mai ales în adaptarea celor învăţate la condiţii noi.
Multe din exerciţiile ,,pregătitoare“ urmăresc să uşureze învăţarea unei sarcini
complexe (de exemplu: aruncarea mingii-praştie ca pregătitoare pentru aruncarea
suliţei).
Când se introduc în tehnica execuţiei unor procedee apar efectele de
interferenţă, iar pedagogul recurge la subtilităţi de instrucţie pentru a asigura
stabilitatea noii structuri motrice.
În învăţarea motrică, transferul se manifestă prin câteva aspecte:
- trecerea de la exerciţii parţiale la exerciţii integrale;
- trecerea, prin generalizare, de la o deprindere la alta;
- trecerea unor elemente specifice de la o sarcină motrică la alta, de tip diferit;
- trecerea de la învăţarea mentală la execuţia directă;
- trecerea de la învăţarea schemelor senzori-motrice la execuţia practică.
Transferul pozitiv se întâlneşte nu numai în învăţarea actelor motrice, ci şi în
,,maniera “de a învăţa, de a antrena, de a optimiza conduita.
Astfel, în gimnastică o bună însuşire a bătăii va asigura totdeauna eficienţa
săriturii dacă tipul de sarcină este acelaşi ca şi însuşirea tehnicii şi principiilor rotărilor
sau balansărilor în execuţia elementelor.
Unul din cazurile tipice de transfer negativ este acela în care elementele
perceptive (semnale pentru execuţie) sunt identice, în timp ce reacţia poate fi diferită.
Mijloacele intuitive şi aspectele folosirii lor în învăţarea motrică
Principalele mijloace intuitive folosite de profesor în lecţia de educaţie fizică
sunt demonstraţia şi mijloacele auxiliare (filme, fotografii, kinograme).
 Profesorul în demonstrarea exerciţiului trebuie să se sprijine şi pe datele
furnizate conştiinţei elevului de analizatorul motor, de senzaţiile propioceptive care s-
au format în experienţa anterioară de mişcare ori de cele care se formează chiar în
procesul învăţării.
Intuiţia directă din acele mijloace prin care elevul ia contact nemijlocit cu
exerciţiul propus spre învăţare, iar intuiţia indirectă prezintă imaginea acestui
exerciţiu.
Limbajul în învăţarea motrică
În procesul de învăţământ rolul principal îl deţine profesorul, calităţile
limbajului său conducând la o eficientă însuşire de către elev a conţinutului mesajului
cât şi a acţiunilor pe care el le determină. Caracterul logic, claritatea, autoritatea,
expresivitatea, (prin semnificaţie, gesturi, mimic, accente, pauze) sunt calităţi ale
limbajului pe care profesorul trebuie să ştie să le valorifice pentru a realiza efectele
dorite.
În învăţarea motrică utilizarea limbajului asigură execuţia mişcărilor,
posibilitatea descrierii, explicării şi relatării caracteristicilor execuţiei.
Învăţarea globală şi parţială
Psihologia învăţării şi a memorării a stabilit câteva particularităţi de care
trebuie să se ţină seama în procesul instruirii.
În exersarea pe părţi: scade nivelul activităţii conştiente pe măsură ce se
lungeşte timpul de exersare; părţile se izolează între ele şi dobândesc sensuri
singulare; stabilesc asociaţii inutile între sfârşitul elementului şi propriul său început.
Metoda rămâne valabilă pentru sarcini complexe care nu se supun învăţării
globale.
Exersarea prezintă mai multe avantaje: gândirea este activă pe tot parcursul
învăţării, ideea principală rămânând prezentă, între părţi se stabilesc legături fireşti,
trainice, care permit reproducerea integrală; metoda globală este foarte eficientă şi în
învăţarea motrică a copiilor, care au o mare capacitate de imitaţie.
Exersarea combinată reuneşte unele avantaje ale ambelor metode, asigurând
pătrunderea în caracteristicile fiecărei părţi şi-n acelaşi timp, oferind şi imaginea de
ansamblu a sarcinii. De asemenea ,ea permite accentuarea exersării elementelor mai
dificile sau mai importante, care beneficiază de un număr variabil de exersări.
Finalul procesului de învăţare este o sinteză motrică în care sau unificat,
pierzându-şi identitatea şi individualitatea, dobândind în schimb eficienţa integratoare
care condiţionează performanţa.
Rolul memoriei în învăţare
Memorarea se bazează pe proprietatea S. N. C. de a păstra diferitele excitaţii
primite, de a stabili legături variate între centrii nervoşi corespunzători acestor
excitaţii şi de a reactualiza, de a reproduce, în anumite condiţii, aceste legături.
Memorarea mişcărilor
În educaţia fizică, activitatea principală a elevilor, a sportivilor constă în
memorarea mişcărilor şi pe această bază ,în formarea şi consolidarea deprinderilor
motrice. O bună memorare a mişcărilor asigură o execuţie corectă, deci posibilitatea
însuşirii unei deprinderi corespunzătoare. Memoria mişcărilor constă din întregul
ansamblu al reprezentărilor despre exerciţiile efectuate de elevi sau profesor.
Condiţiile necesare memorării eficiente a actelor motrice în educaţia fizică
sunt:
1). înţelegerea exerciţiului: formarea noţiunilor clare şi precise despre actele motrice
respective, încadrarea acestora în întregul sistem al noţiunilor din care fac parte;
2). îndreptarea atenţiei spre perceperea mişcărilor proprii şi a situaţiilor activităţii
concrete, însoţită de relatarea verbală atât pentru sine cât ţi pentru profesor;
3). repetarea actelor motrice, ca mijloc de memorare, dar şi de formare a priceperilor
şi deprinderilor corespunzătoare.
Memorarea actelor motrice este legată de procesul realizării acestora, de
formarea deprinderilor motrice.
Fixarea materialului
În procesul învăţământului fixarea are un rol însemnat, deoarece prin
intermediul ei se asigură durabilitatea cunoştinţelor, priceperilor şi deprinderilor.
O importanţă deosebită are şi repetarea ca mijloc de fixare a materialului.
Repetarea actelor motrice în educaţia fizică poate urmări două scopuri:
dezvoltarea calităţilor motrice şi însuşirea tehnicii, care conduce la formarea şi
perfecţionarea deprinderilor motrice şi la educarea capacităţii de a le aplica în condiţii
variate.

Bibliografie
1. Dorina Orţănescu, Costin Marian Nanu, „Gimnastica de bază în
învăţământul superior de educaţie fizică şi sport. Formarea studenţilor în vederea
predării competente a conţinutului”, Editura Universitaria, Craiova, 2001
2. Dorina Orţănescu, ”Gimnastica în şcoală”, Editura Scorilo, 2000
3. M. Solomon, V. Grigore , C. Bedo, ”Gimnastica”, 1996
4. A.Stoicescu, ”A. B. C. –ul învăţământului pentru predarea exerciţiilor
fizice” Editura Sport –Turism, 1981
5. O .Bănăţan, ”Banca de gimnastică”, Editura Sport–Turism, Bucureşti, 1983
6. S. Tudos, ”Elemente de statistică aplicată”, Bucureşti, 1993
7. G. Mitre, A. Mogoş, ”Metodica educaţiei fizice şcolare”, Editura Sport-
Turism, 1980
8. G. Băiaşu, ”Gimnastica”, Editura Stadion, 1972
9. G. Băiaşu şi colaboratorii, ”Lecţii de gimnastică”, Editura Stadion, 1974
10. G. Cârstea, ”Teoria şi metodica educaţiei fizice şi sportului”, Editura
Universul, 1993.