Sunteți pe pagina 1din 105

UNIVERSITATEA DIN ORADEA

FACULTATEA DE ŞTIINŢE ECONOMICE

Lect. univ.dr. ARDELEANU-POPA CARMEN

DREPT COMERCIAL

ORADEA – 2010
CUPRINS
ORADEA – 2010.....................................................................................................1
CUPRINS.................................................................................................................2
CAPITOLUL I........................................................................................................4
CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND DREPTUL COMERCIAL.............4
SECŢIUNEA I..........................................................................................................................4
CARACTERIZAREA RAPORTURILOR DE DREPT COMERCIAL............................4
SECŢIUNEA A II-A...................................................................................................................5
COMERCIALITATEA ÎN LEGISLAŢIA COMERCIALĂ A ROMÂNIEI....................6
2.1. CONCEPTUL DE COMERCIALITATE ..........................................................................6
2.2. CRITERII DE DELIMITARE ...........................................................................................6
SECŢIUNEA A III-A.................................................................................................................7
FAPTELE (ACTELE) DE COMERŢ................................................................................7
3.1. DEFINIŢIA ŞI CLASIFICAREA ACTELOR ŞI FAPTELOR DE COMERŢ .....................7
3.2. FAPTELE DE COMERŢ OBIECTIVE .............................................................................9
3.3. FAPTELE DE COMERŢ SUBIECTIVE ..........................................................................18
3.4. FAPTELE DE COMERŢ UNILATERALE.......................................................................19
SECŢIUNEA A IV-A...............................................................................................................20
COMERCIANŢII ÎN LEGISLAŢIA ROMÂNĂ.............................................................20
4.1. CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND COMERCIANŢII ...........................................20
4.2. COMERCIANŢII PERSOANE FIZICE ..........................................................................20
4.3.OBLIGAŢIILE COMERCIANŢILOR ..............................................................................24
SECŢIUNEA A V-A.................................................................................................................28
FONDUL DE COMERŢ..................................................................................................28
5.1. NOŢIUNEA DE FOND DE COMERŢ ...........................................................................28
5.2. ELEMENTELE FONDULUI DE COMERŢ ..................................................................29
5.3. OPERAŢIUNI ASUPRA FONDULUI DE COMERŢ ÎN DREPTUL ROMÂN.................31
CAPITOLUL II.....................................................................................................34
FORMELE SOCIETĂŢILOR COMERCIALE. CONSTITUIREA ŞI
ÎNMATRICULAREA ACESTORA...................................................................34
SECŢIUNEA I........................................................................................................................34
SOCIETĂŢILE COMERCIALE - FORME, PROCEDURĂ DE CONSTITUIRE,
ÎNREGISTRAREA SOCIETĂŢILOR COMERCIALE..................................................34
1.1. Noţiunea societăţii comerciale .......................................................................................34
1.2. Funcţiile societăţii comerciale ........................................................................................35
1.3. Tipuri şi forme ale societăţilor comerciale .....................................................................37
1.4. Clasificarea societăţilor comerciale ...............................................................................38
1.5. Formele de organizare ale societăţii comerciale. Structuri societare ...........................40
SECŢIUNEA A II-A.................................................................................................................49
CONSTITUIREA SOCIETĂŢILOR COMERCIALE....................................................49
2.1. CERINŢE GENERALE PENTRU CONSTITUIREA TUTUROR SOCIETĂŢILOR
COMERCIALE ......................................................................................................................49
2.2. Contractul de societate ..................................................................................................51
2.3. ConStituirea societăţilor Comerciale ...........................................................................55
CAPITOLUL III...................................................................................................67
2
FUNCŢIONAREA SOCIETĂŢILOR COMERCIALE. .................................67
SECŢIUNEA I........................................................................................................................67
REGULI COMUNE PRIVIND FUNCŢIONAREA SOCIETĂŢILOR COMERCIALE
..........................................................................................................................................67
1.1. Regimul juridic al aporturilor la capitalul social ...........................................................67
1.2. Regimul juridic al DIVIDENDELOR ..............................................................................67
1.4. Obligaţiile şi răspunderea administratorilor societăţilor comerciale ............................68
SECŢIUNEA A II-A.................................................................................................................69
FUNCŢIONAREA SOCIETĂŢII ÎN NUME COLECTIV.............................................69
SECŢIUNEA A III-A...............................................................................................................72
FUNCŢIONAREA SOCIETĂŢILOR PE ACŢIUNI......................................................72
2.1. ADUNĂRILE GENERALE ALE ACŢIONARILOR .......................................................73
2.2. ADMINISTRAREA SOCIETĂŢILOR PE ACŢIUNI ......................................................76
SECŢIUNEA A IV-A...............................................................................................................85
FUNCŢIONAREA SOCIETĂŢILOR ÎN COMANDITĂ PE ACŢIUNI ......................85
SECŢIUNEA A V-A.................................................................................................................86
FUNCŢIONAREA SOCIETĂŢILOR CU RĂSPUNDERE LIMITATĂ.......................86
SECŢIUNEA A VI-A...............................................................................................................88
FUNCŢIONAREA SOCIETĂŢILOR ÎN COMANDITĂ SIMPLĂ...............................88
SECŢIUNEA A VII-A..............................................................................................................91
MODIFICAREA ACTULUI CONSTITUTIV AL SOCIETĂŢILOR COMERCIALE. 91
4.1. Forma actului adiţional de modificare a actului constitutiv............................................91
4.2. Modificarea formei şi duratei societăţii...........................................................................92
modificarea formei societăţii.................................................................................................92
Modificarea duratei societăţii................................................................................................93
4.3. Modificarea capitalului social.........................................................................................94
Reducerea capitalului social.................................................................................................94
Majorarea capitalului social.................................................................................................95
CAPITOLUL IV...................................................................................................97
FUZIUNEA ŞI DIVIZAREA SOCIETĂŢILOR COMERCIALE .................97
CAPITOLUL V...................................................................................................100
DIZOLVAREA ŞI LICHIDAREA SOCIETĂŢILOR COMERCIALE .....100

3
CAPITOLUL I
CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND
DREPTUL COMERCIAL

SECŢIUNEA I
CARACTERIZAREA RAPORTURILOR DE DREPT COMERCIAL

Dezvoltarea economiei de piaţă a marcat o nouă abordare a realităţii comerciale,


ca realitate socială, în sensul perfecţionării întregului mecanism economico-juridic care
guvernează comerţul, în complexitatea şi dinamica sa.
Denumirea de drept comercial, ca ramură de drept şi ca disciplină juridică de
studiu,pune în evidenţă faptul, că este vorba de o reglementare juridică cu caracter
specific, mai exact un ansamblu de norme şi instituţii juridice care privesc comerţul.
Sintagma drept comercial sugerează prin conţinutul ei cuvântul comerţ, care
provine din cuvântul latinesc “commercium”, acesta fiind format dintr-o juxtapunere a
două cuvinte: “cum” şi “merx”, adică operaţiuni cu mărfuri.
Trăsătura caracteristică a noţiunii de comerţ o reprezintă acţiunea omului asupra
mărfii în vederea consumului, nu pentru satisfacerea unei trebuinţe proprii, ci pentru
împlinirea nevoilor altora. Funcţia principală a comerţului este aceea de a procura
consumatorului bunurile de care are nevoie.
Noţiunea de comerţ poate fi privită în două sensuri: economic şi juridic.
În sens economic, comerţul este definit ca o activitate care are ca scop schimbul şi
prin aceasta, circulaţia bunurilor de la producător la consumator. Prin urmare, în limbajul
economic, comerţul constă numai în circulaţia şi distribuţia mărfurilor, nu şi în producţie.
Aceste operaţiuni de interpunere şi circulaţie a mărfurilor sunt realizate de agenţi
economici numiţi comercianţi sau negustori şi care sunt diferiţi de producătorii mărfurilor.
În sens juridic, noţiunea de comerţ are un conţinut mai larg decât cel al noţiunii
definite în sens economic, cuprinzând pe lângă operaţiunile de interpunere şi circulaţie a
mărfurilor şi operaţiunile de producere a mărfurilor, prin transformarea materiilor prime,
materialelor şi obţinerea unor rezultate de valoare mai mare, operaţiuni pe care le
realizează întreprinzătorii.

4
Normele juridice care reglementează relaţiile sociale ce se formează în cadrul
activităţii de comerţ aparţin, în principiu, dreptului comercial.
Rezultă că dreptul comercial reprezintă un ansamblu de norme juridice prin care se
reglementează raporturile juridice comerciale care iau naştere în cadrul desfăşurării
circulaţiei mărfurilor de la producătorul direct la consumatorul nemijlocit.
Privit prin prisma distincţiei dintre dreptul public şi dreptul privat, dreptul
comercial se analizează ca fiind un segment al dreptului privat, alături de dreptul civil,
dreptul familiei, dreptul muncii. El s-a desprins din dreptul civil atunci când datorită
diviziunii muncii, activităţile de valorificare a produselor realizate de producători au fost
preluate de o categorie de persoane specializate pe asemenea operaţiuni, numite
comercianţi.
Iniţial, raporturile juridice de comercializare pe piaţă a mărfurilor au fost
reglementate de normele dreptului civil, pentru că în substanţa lor aceste raporturi juridice
comerciale sunt raporturi cu caracter patrimonial. Treptat însă, datorită specificităţii
raporturilor comerciale, a apărut nevoia elaborării unor reglementări adecvate pentru
activităţile economice, reglementări cuprinse în normele dreptului comercial.
În concluzie, dreptul comercial poate fi definit ca acea ramură a dreptului
privat care cuprinde ansamblul normelor juridice aplicabile raporturilor juridice
izvorâte din săvârşirea actelor juridice, faptelor şi operaţiunilor considerate de lege
fapte de comerţ, precum şi raporturilor juridice la care participă persoanele care au
calitatea de comerciant.
Dreptul comercial cuprinde mai multe grupe de norme, de natură variată, unele
derogatorii de la dreptul civil, altele care dezvoltă reglementarea civilă, iar altele
reprezentând creaţii proprii, care, în ansamblul lor însă, reprezintă un tot, guvernat de
principii generale şi concepte originale, de aici decurgând calitatea lui de drept special.
Normele juridice de drept comercial au ca obiect de reglementare, în principal,
relaţiile sociale patrimoniale, care prezintă caracter comercial şi, în secundar, relaţiile
personal-nepatrimoniale1.

SECŢIUNEA A II-A

1
S. Angheni, M. Volonciu, Stoica C., Drept comercial, ediţia 3, Editura All Beck, Bucureşti, 2004, p. 2.
5
COMERCIALITATEA ÎN LEGISLAŢIA COMERCIALĂ A
ROMÂNIEI

2.1. CONCEPTUL DE COMERCIALITATE

Dreptul comercial, ca ramură a dreptului privat, a fost conceput ca un drept


special aplicabil unor anumitor activităţi şi persoane, având un domeniu bine stabilit în
funcţie de concepţia de adoptare a reglementărilor comerciale, iar conţinutul său îl
formează raporturile juridice patrimoniale care au caracter comercial(acte şi fapte de
comerţ) şi în subsidiar acele raporturi nepatrimoniale care interesează activitatea
comercială, în care comercianţii ca subiecte de drept privat, se găsesc unii faţă de alţii pe
poziţii de egalitate juridică.
Raporturile juridice de drept comercial se caracterizează în primul rând prin
comercialitate.
Determinarea comercialităţii cunoaşte în diferite sisteme de drept două concepţii:
 concepţia subiectivă;
 concepţia obiectivă
Potrivit concepţiei subiective, comercialitatea raportului juridic depinde de calitatea
subiectului raportului, fiind relevantă calitatea lui de comerciant. Dacă raportul juridic se
concretizează în acte sau fapte juridice efectuate de o persoană care este comerciant,
raportul juridic respectiv este calificat ca fiind un raport comercial 2. Pe cale de consecinţă,
dreptul comercial ar fi un drept profesional:dreptul persoanelor care au calitatea de
comerciant.
În concepţia obiectivă, comercialitatea unui raport juridic este detaşată de
profesiunea de comerciant a persoanei care a săvârşit actul respectiv.

2.2. CRITERII DE DELIMITARE

Comercialitatea actelor şi faptelor juridice este definită cu ajutorul a două criterii:


pozitiv şi negativ.
Potrivit criteriului pozitiv, sunt fapte de comerţ faptele juridice declarate de lege
(art. 3 pct.1-20 Cod comercial) astfel, în temeiul naturii lor obiective. Ideile care stau la
baza enumerării faptelor de comerţ făcută de legiuitor au în vedere cel puţin trei idei
fundamentale, care vizează:
2
St. D. Cărpenaru, Drept comercial român, ediţia a VIII-a, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2008, p.8.
6
- ideea de interpunere în schimb;
- ideea de activitate economică organizată sub forma unei întreprinderi;
- ideea de conexiune economică a unui act sau fapt juridic oarecare cu un act sau
fapt juridic de comerţ, calificat ca atare.
Codul comercial român are însă în vedere şi faptele subiective de comerţ săvârşite
de un comerciant. Cu alte cuvinte, prezenţa comerciantului într-un raport juridic este
suficientă pentru a conferi acelui fapt juridic caracter comercial.
Art.4 Cod comercial instituie o prezumţie de comercialitate pentru toate obligaţiile
comerciantului. Obligaţiile comerciantului, indiferent de izvorul lor, au caracter comercial
Conform criteriului negativ, legiuitorul exclude anumite acte şi fapte juridice de la
caracterul comercial. Astfel, potrivit art. 5 Cod comercial, „Nu se poate considera ca fapt
de comerţ cumpărarea de producte sau de mărfuri ce s-ar face pentru uzul sau
consumaţiunea cumpărătorului ori a familiei sale, de asemenea, revânzarea acestor
lucruri şi nici vânzarea productelor pe care proprietarul sau cultivatorul le are de pe
pământul său sau cel cultivat de dânsul.”

SECŢIUNEA A III-A
FAPTELE (ACTELE) DE COMERŢ

3.1. DEFINIŢIA ŞI CLASIFICAREA ACTELOR ŞI FAPTELOR


DE COMERŢ

Alături de norma juridică comercială, actele şi faptele de comerţ constituie premisa


esenţială a raportului juridic comercial. Aceste două concepte - acte şi fapte - prezintă, de
fapt, aceeaşi semnificaţie: ele constituie mijloace juridice de realizare a activităţii
comerciale. Actele şi faptele de comerţ reprezintă un element fundamental pentru
determinarea domeniului dreptului comercial.
Din punct de vedere terminologic, operaţiunile de comerţ pot fi atât „fapte de
comerţ” cât şi „acte de comerţ”.
Spre deosebire de Codul comercial italian care operează cu noţiunea “atti di
commercio” şi Codul comercial francez, care utilizează noţiunea “actes de commerce”,
Codul comercial român reglementează “faptele de comerţ” şi nu “actele de comerţ”. În

7
literatura juridică s-a explicat această particularitate prin aceea că legiuitorul român a voit
să supună legilor comerciale nu numai obligaţiile rezultate din actele juridice, ci şi
obligaţiile izvorâte din faptele juridice. În consecinţă, legea comercială se va aplica atât
contractelor comerciale, cât şi faptelor licite sau ilicite săvârşite în legătură cu activitatea
comercială.
Pentru simplificarea expunerii, vom folosi noţiunea de fapte de comerţ,
subînţelegând şi actele de comerţ.
Codul comercial român nu defineşte conceptul de fapte de comerţ. Ca urmare,
această sarcină a revenit doctrinei dreptului comercial3. În scopul formulării unei definiţii
corespunzătoare şi complete, au fost propuse mai multe teorii.
a) Teoria speculaţiei
Această teorie consideră că faptele de comerţ sunt orice fapte juridice care
urmăresc un scop speculativ, obţinerea unui beneficiu (profit). Autorii acestei teorii s-au
axat pe ideea că raţiunea de a fi a comerţului este tocmai realizarea de beneficii, obţinerea
de profit pentru cei care îl practică.
Această teorie a fost criticată, susţinându-se că ideea de profit ar fi numai de natura
faptelor de comerţ, nu de esenţa acestora, existând şi operaţii comerciale nespeculative
(vânzarea sub cost, distribuirea gratuită de eşantioane).
b) Teoria circulaţiei
Teoria circulaţiei priveşte faptele de comerţ drept fapte de circulaţie, de interpunere
în circulaţia mărfurilor între producătorul direct şi consumatorul nemijlocit.
Această teorie porneşte de la premisa că întreaga activitate comercială este
constituită dintr-un set de operaţiuni de interpunere în schimb şi reţine în sfera dreptului
comercial numai actele intermediare, situate între producţie şi consumaţie, cu excluderea
actelor de producţie şi a celor de consumaţie4.
Şi această teorie prezintă inconveniente deoarece există şi fapte de comerţ care sunt
străine circulaţiei mărfurilor (de exemplu, actele agenţiilor de afaceri). Pe de altă parte,
potrivit acestei teorii, vor fi calificate acte civile vânzările făcute de către producătorul
agricol angrosistului, ceea ce este inexact.
c) Teoria întreprinderii
Teoria întreprinderii consideră că faptele de comerţ sunt acele acte sau fapte
îndeplinite printr-o întreprindere. La acest criteriu de definire a faptelor de comerţ ca
activităţi organizate metodic s-a ajuns pornindu-se de la constatarea că oricât ar fi de

3
Pentru o expunere amplă a acestor teorii a se vedea St.D.Cărpenaru, Faptele de comerţ în dreptul comercial
român, mîn Dreptul nr.10-11/1991, p.8-18.
4
D.D. Gerota, Legislaţia comercială, în Revista de drept comercial nr.7-8/1999, p.221.
8
spontan, comerţul nu se desfăşoară la întâmplare, ci în armonie cu nişte reguli, el
funcţionând ca un veritabil mecanism.
Criticile aduse acestei teorii arată că anumite fapte de comerţ se realizează fără a
exista o organizare pe care o implică întreprinderea (ex. actele agenţilor de bursă), iar pe de
altă parte, există întreprinderi cu caracter civil. Întrucât nici una din aceste teorii propuse
nu s-a dovedit a fi suficientă pentru caracterizarea faptelor de comerţ, în doctrină şi
practică s-a ales o cale de mijloc, recurgându-se la combinaţii ale acestor criterii.
Din cele expuse mai sus, rezultă că putem defini faptele de comerţ ca fiind fapte
juridice prin care se realizează producerea de mărfuri, executarea de lucrări ori
prestarea de servicii sau o interpunere în circulaţia mărfurilor, cu scopul de a obţine
profit.
Pornind de la dispoziţiile Codului comercial român, faptele de comerţ se clasifică
în trei categorii:
► fapte de comerţ obiective
► fapte de comerţ subiective
► fapte de comerţ unilaterale sau mixte

3.2. FAPTELE DE COMERŢ OBIECTIVE

NOŢIUNE ŞI CLASIFICARE
Faptele de comerţ obiective sunt acele fapte care sunt determinate şi produc efecte
juridice în temeiul legii, neavând relevanţă calitatea persoanelor care le săvârşesc.
Caracterul de comercialitate al acestor fapte derivă din lege. Faptele de comerţ obiective
sunt prevăzute în art. 3 Cod comercial: “Legea consideră ca fapte de comerţ:
1. Cumpărările de producte sau mărfuri spre a se revinde, fie în natură, fie după ce
se vor fi lucrat sau pus în lucru, ori numai spre a se închiria; asemenea şi cumpărarea spre a
se revinde, de obligaţiuni ale statului sau alte titluri de credit circulând în comerţ;
2. Vânzările de producte, vânzările şi închirierile de mărfuri, în natură sau lucrate şi
vânzările de obligaţiuni ale statului sau alte titluri de credit circulând în comerţ, când vor fi
fost cumpărate cu scop de revânzare sau închiriere;
3. Contractele de report asupra obligaţiunilor de stat sau altor titluri de credit
circulând în comerţ;
4. Cumpărările şi vânzările de părţi sau de acţiuni ale societăţilor comerciale;
5. Orice întreprinderi de furnituri;
6. Întreprinderile de spectacole publice;

9
7. Întreprinderile de comisioane, agenţii şi oficiuri de afaceri;
8. Întreprinderile de construcţii;
9. Întreprinderile de fabrici, de manufactură şi imprimerie;
10. Întreprinderile de editură, librărie şi obiecte de artă, când altul decât autorul sau
artistul vinde;
11. Operaţiunile de bancă şi schimb;
12. Operaţiunile de mijlocire (sămsărie) în afaceri comerciale;
13. Întreprinderile de transport de persoane sau de lucruri pe apă sau pe uscat;
14. Cambiile şi ordinele de producte sau mărfuri;
15. Construcţia, cumpărarea, vânzarea şi revânzarea de tot felul de vase pentru
navigaţia interioară şi exterioară şi tot ce priveşte la echiparea, armarea şi aprovizionarea
unui vas;
16. Expediţiile maritime, închirierile de vase, împrumuturile maritime şi toate
contractele privitoare la comerţul de mare şi la navigaţie;
17. Asigurările terestre, chiar mutuale, în contra daunelor şi asupra vieţii;
18. Asigurările, chiar mutuale, contra riscurilor navigaţiei;
19. Depozitele pentru cauză de comerţ;
20. Depozitele în docuri şi antrepozite, precum şi toate operaţiunile asupra
recipiselor de depozit (warante) şi asupra scrisurilor de gaj, liberate de ele.”
În doctrina de specialitate s-a pus problema dacă această enumerare cuprinsă în
art.3 Cod comercial este limitativă sau enunţiativă. Opinia dominantă exprimată consideră
că enumerarea cuprinsă în art.3 Cod comercial are un caracter exemplificativ, enunţiativ,
adică pot fi calificate şi alte acte sau operaţii drept fapte de comerţ dacă, prin analogie, pot
fi asimilate faptelor de comerţ prevăzute de lege, întrunind trăsăturile specifice acestora.
Astfel, în practica judiciară au fost considerate fapte de comerţ obiective transporturile
aeriene, serviciile informatice etc.
Fiind în majoritatea lor operaţiuni economice, şi nu acte juridice, aceste fapte de
comerţ sunt clasificate pe baza unor criterii care au la bază obiectul şi funcţia economică a
operaţiunilor respective5.
Astfel, faptele de comerţ obiective pot fi împărţite în trei categorii:
 operaţiuni de interpunere în schimb sau circulaţie;
 operaţiuni privind organizarea şi desfăşurarea activităţii de produţie
(întreprinderile);
 fapte de comerţ conexe (accesorii).
5
R.I. Motica, L. Bercea, Drept comercial român, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2005, p.20.
10
OPERAŢIUNI DE INTERPUNERE ÎN SCHIMB SAU CIRCULAŢIE
În această categorie de operaţiuni intră cumpărarea şi vânzarea comercială şi
operaţiile de bancă şi schimb.
a) Cumpărarea şi vânzarea comercială (art.3, pct.1 şi 2 Cod comercial)
Vânzarea-cumpărarea comercială este asemănătoare cu vânzarea-cumpărarea civilă
dar prezintă anumite particularităţi care decurg din specificul activităţii comerciale.
În primul rând, vânzarea-cumpărarea comercială are ca obiect numai bunurile
mobile, productele, mărfurile şi titlurile de credit. Noţiunea de producte utilizată de Codul
comercial este o noţiune mai largă decât în Codul civil, apropiată de fructele naturale.
Astfel, în dreptul comercial, prin producte se înţeleg produsele naturale ale pământului, ce
se obţin prin cultură ori exploatare directă (de exemplu, cerealele, legumele etc.) sau
produsele animalelor (de exemplu, lâna, laptele etc.).
Mărfurile sunt produse ale muncii destinate schimbului, prin vânzare-cumpărare.
De exemplu, autoturismul, mobilierul, etc..
Titlurile de credit sunt înscrisuri în baza cărora titularii au calitatea de a exercita
drepturile specificate în cuprinsul lor. Deoarece aceste documente încorporează anumite
drepturi de creanţă, titlurile de credit pot fi obiect al dreptului de proprietate, precum şi al
unor operaţiuni juridice, printre care şi vânzarea-cumpărarea.
Din analiza dispoziţiilor Codului comercial român, observăm că în concepţia
acestuia, actele de vânzare-cumpărare a bunurilor imobile sunt acte civile, iar nu
comerciale. Acelaşi caracter civil îl au şi actele de închiriere a bunurilor imobile, ca şi
concesionarea lor. În practică s-a statuat că operaţiile asupra imobilelor sunt de natură
civilă, chiar dacă sunt făcute în scop speculativ de către un comerciant6.
De la această regulă, conform căreia cumpărările sau vânzările de bunuri imobile
nu sunt supuse jurisdicţiei comerciale, face excepţie vânzarea sau cumpărarea unui fond de
comerţ care este definit din punct de vedere al naturii sale juridice ca un bun mobil
incorporal.
Fondul de comerţ este constituit din bunuri de natură diferită ce nu sunt unite între
ele printr-o coeziune fizică, dar care formează totuşi o universalitate de bunuri. Din fondul
de comerţ pot face parte atât bunuri mobile cât şi imobile, corporale sau incorporale.
Literatura de specialitate s-a pronunţat în sensul că faptul cumpărării unui fond de comerţ
este un fapt de comerţ7.

6
F. Gârbaci, Caracterul civil al contractului de locaţiune imobiliară închiriat între comercianţi, în Dreptul
nr.8/1997, p.34 şi urm.; C.A. Bacău, decizia civilă nr.42/1997 în Revista de Drept comercial nr.4/1998,
p.114.
7
C.S.J., Secţia comercială, decizia nr.4129/1999, în Juridica nr.7/2000, p.283.
11
O altă deosebire dintre vânzarea-cumpărarea comercială şi vânzarea-cumpărarea
civilă rezidă în funcţia economică a contractului comercial, anume interpunerea în schimb.
Cu alte cuvinte, ceea ce imprimă vânzării-cumpărării caracter comercial este intenţia de
revânzare: cumpărarea se face cu intenţia de a revinde sau închiria, iar vânzarea este
precedată de o cumpărare făcută în scop de revânzare. Această caracteristică, străină
vânzării-cumpărării civile, configurează vânzarea-cumpărarea comercială ca un inel în
lanţul producţiei şi al schimbului de mărfuri şi produse în drumul lor de la producător la
consumator sau în cadrul producţiei însăşi.
Pentru a constitui o trăsătură caracteristică a vânzării-cumpărării comerciae,
intenţia de revânzare trebuie să întrunească trei condiţii:
a) intenţia de revânzare sau închiriere trebuie să existe la momentul încheierii
actului de cumpărare;
b) intenţia de revânzare sau închiriere să fie cunoscută de cocontractant sau să
rezulte fără echivoc din împrejurările actului;
c) intenţia de revânzare sau închiriere să privească bunul cumpărat, iar nu
accesoriile sale.
În concluzie, atunci când cumpărarea nu a urmărit scopul de revânzare sau
închiriere, actul este civil şi nu comercial. În acest sens, art.5 Cod comercial prevede că
“nu se poate considera ca fapt de comerţ cumpărarea de producte sau de mărfuri ce s-ar
face pentru uzul sau consumul cumpărătorului, ori a familiei sale”.
b) Operaţiunile de bancă şi schimb
Potrivit art.3 pct.11 Cod comercial, sunt considerate fapte de comerţ operaţiunile de
bancă şi schimb. Operaţiunile de bancă sunt operaţiuni de intermediere care au ca obiect
sume de bani, credite ori titluri de credit. Ele constau în: depozite bancare, acordare de
credite, operaţiuni asupra titlurilor de credit, leasing financiar, etc. Activitatea bancară este
reglementată în Legea nr.58/1998 privind activitatea bancară, republicată, cu modificările
şi completările ulterioare şi este realizată de Banca Naţională a României şi de societăţile
comerciale bancare.
Operaţiunile de schimb sunt operaţiunile de schimb valutar efectuate de către
instituţiile autorizate să participe la piaţa valutară. Regimul valutar este reglementat prin
Regulamentul Băncii Naţionale a României nr.4/2005 privind regimul valutar.
ÎNTREPRINDERILE
Întreprinderea reprezintă factorul principal al vieţii de afaceri, constituind o unitate
economică preocupată de punerea în valoare a mijloacelor materiale şi umane ale
producţiei şi distribuirea în societate ale bogăţiilor acesteia.

12
Instituţia juridică a întreprinderii are, în prezent, şi o definiţie legală: potrivit art.2
lit.f din O.U.G. nr.44/2008 privind desfăşurarea activităţilor economice de către persoanele
fizice autorizate, întreprinderile individuale şi întreprinderile familiale8, prin întreprindere
se înţelege activitatea economică desfăşurată în mod organizat, permanent şi
sistematic, combinând resurse financiare, forţă de muncă atrasă, materii prime,
mijloace logistice şi informaţie, pe riscul întreprinzătorului, în cazurile şi în condiţiile
prevăzute de lege.
După activitatea pe care o desfăşoară, întreprinderile se clasifică în două categorii:
întreprinderi de producţie (industriale) şi întreprinderi de prestări de servicii.
a) Întreprinderile de producţie sau industriale sunt cele prevăzute în art.3 pct.8 şi
9 Cod comercial:
● Întreprinderile de construcţii - au ca obiect: construcţii de edificii publice sau
private, căi de comunicaţii etc. Sunt tot comerciale şi întreprinderile de construcţii şi
reparaţii de imobile.
● Întreprinderile de fabrici, de manufactură şi imprimerie - au ca obiect de
activitate transformarea unor bunuri, prelucrarea şi obţinerea unor produse industriale sau
de manufactură. În categoria întreprinderilor de imprimerie intră cele care desfăşoară
activitate de multiplicare a operelor literare, ştiinţifice, artistice, folosind mijloace
mecanice sau manuale (tipografii, xerox etc.).
b) Întreprinderile de servicii sunt cele prevăzute în art.3 pct.5, 6, 7, 10, 13, 17, 18
şi 20 Cod comercial şi anume:
● Întreprinderile de furnituri presupun o activitate organizată ce are ca obiect
prestarea unor servicii sau livrarea unor produse de către furnizor în mod periodic, în
schimbul unui preţ stabilit anticipat. Ceea ce caracterizează aceste întreprinderi este
continuitatea prestaţiilor (de exemplu, furnizarea de electricitate, de combustibil).
● Întreprinderile de spectacole publice sunt calificate fapte de comerţ deoarece
sunt intermediare între artişti şi public. Aceste întreprinderi presupun organizarea unor
factori specifici, în scopul punerii la dispoziţia publicului a unei producţii culturale sau
sportive, pentru obţinerea unui profit. Spectacolele pot fi de orice natură: teatru, circ,
concert, film etc.
● Întreprinderile de comision, agenţiile şi oficiile de afaceri. Întreprinderile de
comision privesc operaţiunile realizate pe baza contractului de comision. Contractul de
comision are ca obiect, conform art.405 Cod comercial “tratarea de afaceri comerciale de
către comisionar pe socoteala comitentului”. În temeiul acestui contract de intermediere,

8
Publicată în M.Of, Partea I nr.328&25.04.2008.
13
comisionarul încheie acte de comerţ în nume propriu dar pe seama comitentului: vânzări,
cumpărări, asigurări, expediţie, consignaţie etc.Întreprinderile de agenţii şi oficii de afaceri
intermediază afaceri (contract de vânzare-cumpărare, închiriere, locaţie de servicii etc.)
între comercianţi şi clientelă. Agenţiile şi oficiile de afaceri pot fi organizate în diferite
domenii: turism, voiaj, publicitate etc.
● Întreprinderile de editură, librărie şi obiecte de artă, când altul decât autorul
sau artistul vinde. Ele au ca obiect operaţiunile prin care se valorifică drepturile de autor pe
care, potrivit Legii nr.8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, le conferă
crearea unor opere ştiinţifice, literare sau artistice.
Întreprinderea de editură are ca obiect de activitate reproducerea şi difuzarea unei
lucrări ştiinţifice, artistice sau literare încredinţată de către autor pe baza contractului de
editare. Întreprinderea de editură apare astfel ca un intermediar între autor şi public.
Editorul, la rândul său, poate încheia contracte cu o întreprindere de imprimerie pentru
tipărirea lucrării, precum şi cu o întreprindere de difuzare pentru vânzarea lucrării.
Întreprinderile de librărie au ca obiect comercializarea cărţilor sau vânzarea cărţilor
primite în depozit sau comision.
Întreprinderile de vânzare a obiectelor de artă privesc intermedierea între autor,
artist şi cumpărător.
În consecinţă, vânzătorul trebuie să fie o altă persoană decât autorul sau artistul
care a creat operele puse în vânzare.
● Întreprinderile de transport de persoane sau de lucruri pe apă sau pe uscat.
Codul comercial priveşte numai transportul pe apă sau pe uscat deoarece în momentul
redactării lui nu exista şi transportul aerian. Prin urmare, în doctrină s-a considerat că textul
art.3 Cod comercial trebuie aplicat şi transportului aerian, reglementat prin Codul aerian.
Activitatea întreprinderii de transport se manifestă ca un intermediar între expeditor-
furnizor şi destinatar-beneficiar.
Întreprinderile de transport îşi desfăşoară activitatea pe baza a două contracte
principale: contractul de transport şi contractul de expediţie.
În transportul de mărfuri, prin contractul de transport cărăuşul îşi asumă faţă de
expeditor obligaţia de a transporta, în schimbul unei remuneraţii, anumite mărfuri, pe care
să le elibereze destinatarului.
În transportul de persoane, prin contractul de transport, cărăuşul se obligă, faţă de o
terţă persoană, să o transporte până într-un anumit loc în schimbul unui preţ.

14
Contractul de expediţie este contractul prin care o parte numită expediţionar se
obligă faţă de cealaltă parte, expeditor, să încheie contractul de transport cu cărăuşul, în
nume propriu, dar pe seama expeditorului.
● Întreprinderile de asigurare. Potrivit art.3 Cod comercial, sunt fapte de comerţ
asigurările terestre, chiar mutuale, în contra daunelor şi asupra vieţii (pct.17), precum şi
asigurările chiar mutuale, contra riscurilor navigaţiei (pct.18). Activitatea de asigurare se
realizează numai de societăţile de asigurare care se constituie şi funcţionează pe baza Legii
nr.32 din 3 aprilie 2000 privind societăţile de asigurare şi supravegherea asigurărilor,
modificată prin Legea nr.76/2003. În optica Codului comercial, operaţiunile de asigurare
sunt fapte de comerţ numai dacă se realizează printr-o organizare sistematică a factorilor
specifici, adică într-o întreprindere. Potrivit art.6 Cod comercial, asigurările de lucruri sau
stabilimente (clădiri) care nu sunt obiectul comerţului şi asigurările asupra vieţii sunt fapte
de comerţ numai în ce priveşte pe asigurător. Asigurările mutuale sunt acelea prin care mai
multe persoane se asociază în scopul suportării împreună a riscurilor.
● Depozitele în docuri şi antrepozite. Potrivit art.3 pct.20 Cod comercial, sunt
calificate fapte de comerţ depozitele în docuri şi antrepozite, precum şi toate operaţiunile
asupra recipiselor de depozit (warante) şi asupra scrisorilor de gaj liberate de ele. Textul
vizează organizarea activităţii de depozit sub forma unei întreprinderi, operaţiunile de
depozitare şi documentele privind marfa aflată în depozit. Documentele ce privesc marfa
aflată în depozit sunt:
- recipisa de depozit - este un înscris eliberat de către depozitar deponentului şi
care atestă dreptul de proprietate al acestuia din urmă asupra mărfii depozitate;
- warantul (scrisoare de gaj) - este documentul ce confirmă că marfa face
obiectul unui contract de gaj şi deci titularul warantului are un drept de gaj asupra mărfii
aflate în depozit;
- talonul care rămâne la administraţia depozitului.

FAPTELE DE COMERŢ CONEXE (ACCESORII)


Faptele de comerţ conexe (accesorii) sunt acele fapte juridice care dobândesc
caracter comercial datorită legăturii strânse pe care o au cu anumite acte sau operaţiuni
considerate de lege fapte de comerţ, potrivit principiului “accesorium sequitur
principale”.
Aceste fapte de comerţ conexe sunt:
a) Contractele de report asupra titlurilor de credit

15
Contractul de report constă în cumpărarea pe bani gata a unor titluri de credit care
circulă în comerţ şi în revânzarea simultană cu credit şi pe un preţ determinat către aceeaşi
persoană a unor titluri de aceeaşi specie (art.74 Cod comercial). Reportul presupune deci o
dublă vânzare: o vânzare care se execută imediat şi o a doua vânzare care este cu termen şi
la un preţ determinat.
Contractul de report dobândeşte comercialitate datorită obiectului său, care este
format din titluri de credit. Alături de contractul de report sunt considerate fapte de comerţ
conexe şi operaţiunile de bursă.
b) Cumpărările şi vânzările de părţi sociale sau acţiuni ale societăţilor
comerciale
Aceste operaţii sunt considerate comerciale ca urmare a faptului că prin ele se
dobândeşte sau se pierde calitatea de asociat într-o societate comercială, neavând relevanţă
scopul urmărit la încheierea lor.
Părţile sociale sunt diviziunile în care este împărţit capitalul social al societăţii cu
răspundere limitată. Ele sunt drepturi de creanţă, fără a fi încorporate în titluri de credit,
care aparţin asociaţilor.
Acţiunile sunt fracţiunile în care este divizat capitalul social al societţii pe acţiuni
sau comandită pe acţiuni. Ele sunt reprezentate prin titluri de credit care circulă în comerţ.
c) Operaţiunile de mijlocire în afaceri comerciale
Mijlocirea în afaceri comerciale presupune o acţiune de intermediere între două
persoane, în scopul de a înlesni încheierea unui act juridic pentru care ambele sunt
interesate. Operaţiunile de mijlocire sunt fapte de comerţ numai dacă se referă la afaceri
comerciale, respectiv dacă actele juridice mijlocite au caracter comercial.
d) Cambiile şi ordinele în producte sau mărfuri
Cambia este un titlu de credit în virtutea căruia o persoană numită trăgător dă
mandat (dispoziţie) altei persoane numită tras să plătească o sumă de bani la scadenţă şi în
locul menţionat unei a treia persoane (beneficiar) sau la ordinul acesteia.
Biletul la ordin este un titlu de credit în temeiul căruia o persoană numită emitent
îşi asumă obligaţia de a plăti o sumă de bani la scadenţă altei persoane numită beneficiar
sau la ordinul acesteia. Textul art.3 pct.14 Cod comercial vizează atât cambia propriu-zisă
cât şi biletul la ordin.
Cambia şi biletul la ordin sunt, prin ele însele, fapte de comerţ obiective,
independent de natura raportului juridic din care izvorăsc. Ordinul în producte sau mărfuri
menţionat în art.3 pct.14 Cod comercial reprezintă, în realitate, o cambie caracterizată prin
aceea că obligaţia are ca obiect o anumită cantitate de producte sau mărfuri.

16
e) Operaţiunile cu privire la navigaţie
Operaţiunile cu privire la navigaţie primesc caracter comercial dacă se referă la:
construirea de vase pentru navigaţie, cumpărarea, vânzarea sau închirierea vaselor, dotarea
vaselor, aprovizionarea vaselor, expediţiile maritime, împrumuturile maritime etc. Aceste
operaţiuni constituie fapte de comerţ, indiferent dacă sunt realizate sau nu în cadrul unei
întreprinderi ori că sunt făcute sau nu într-un scop speculativ.
f) Depozitele pentru cauză de comerţ – art.3 pct.19 Cod comercial.
Art.3 pct.19 Cod comercial se referă la depozitele cu caracter izolat sau care se fac
în alte locuri decât cele vizate de dispoziţiunile art.3 pct.20 Cod comercial. Aceste depozite
sunt considerate fapte de comerţ numai dacă au o cauză comercială, adică sunt legate de
operaţiunile comerciale.
g) Contul curent şi cecul
Contul curent este un contract prin care părţile convin ca, în loc să lichideze separat
şi imediat creanţele lor reciproce, izvorând din prestaţiile ce şi le-au făcut una către
cealaltă, lichidarea să se facă la un anumit termen (legal sau convenţional), prin achitarea
soldului de către partea debitoare. În temeiul acestui contract, creanţele reciproce ale
părţilor se satisfac prin prestaţiile reciproce, urmând ca, la un anumit termen, să fie achitată
creanţa rezultată din compensarea celor două mase de creanţe.
Cecul este un titlu de credit prin care o persoană numită trăgător dă ordin unei
bănci numită tras la care are fonduri să plătească o sumă de bani unei persoane numită
beneficiar sau la ordinul acesteia. Contul curent şi cecul constituie fapte de comerţ numai
în măsura în care au o cauză comercială.
h) Contractele de mandat, comision şi consignaţie
Mandatul este contractul prin care o persoană numită mandatar se obligă să încheie
acte juridice în numele şi pe seama altei persoane numite mandant, de la care primeşte
împuternicirea. Mandatul este considerat faptă de comerţ numai în măsura în care faptele
juridice pe care le încheie mandatarul sunt fapte de comerţ pentru mandant.
Contractul de comision este contractul în temeiul căruia o persoană numită
comisionar se obligă faţă de altă persoană numită comitent să încheie anumite acte juridice
în nume propriu, dar pe seama comitentului, primind pentru serviciul respectiv o
remuneraţie numită comision. Contractul de comision constituie faptă de comerţ numai în
măsura în care actele juridice pe care le încheie comisionarul cu terţul sunt fapte de comerţ
pentru comitent (art.405 Cod comercial).

17
Contractul de consignaţie este acea varietate a contractului de comision prin care
una din părţi numită consignant încredinţează unei alte persoane numită consignatar
anumite bunuri mobile spre a le vinde în nume propriu, dar pe seama consignantului. În
esenţă, contractul de consignaţie fiind un contract de comision, acest contract este fapt de
comerţ şi când este utilizat în cadrul unei întreprinderi de consignaţie, precum şi când este
utilizat în cadrul comerţului profesional al uneia dintre părţi.
i) Contractul de gaj şi de fidejusiune
Contractul de gaj sau contractul de garanţie reală mobiliară este contractul în baza
căruia se constituie o garanţie reală în bunuri sau drepturi în beneficiul unui anumit
creditor (art.14 din Legea nr.99 din 26 mai 1999 privind unele măsuri pentru accelerarea
reformei economice).
Contractul de fidejusiune este contractul prin care o persoană numită fidejusor se
obligă faţă de creditorul altei persoane să execute obligaţia debitorului, dacă acesta nu o va
executa. Datorită caracterului accesoriu al acestor contracte, atât contractul de gaj, cât şi
contractul de fidejusiune constituie fapte de comerţ numai în măsura în care obligaţia
principală care se garantează este o obligaţie comercială.

3.3. FAPTELE DE COMERŢ SUBIECTIVE

Faptele de comerţ subiective sunt acele fapte juridice pe care legiuitorul le


consideră „de comerţ” deoarece sunt făcute de un comerciant. Cu alte cuvinte, prezenţa
comerciantului într-un raport juridic este suficientă pentru a conferi acelui fapt juridic
caracter comercial.
În legătură cu faptele de comerţ subiective, doctrina a deprins această categorie de
fapte din interpretarea art.4 Cod comercial. Potrivit acestui text legal, sunt socotite fapte de
comerţ şi “celelalte contracte şi obligaţiuni ale unui comerciant, dacă nu sunt de natură
civilă sau dacă contrariul nu rezultă din însuşi actul”.
Art.4 Cod comercial instituie o prezumţie de comercialitate pentru toate obligaţiile
comerciantului. Obligaţiile comerciantului, indiferent de izvorul lor, au caracter comercial.
Prin urmare, reprezintă fapte de comerţ nu numai obligaţiile contractuale ci şi obligaţiile
derivând din fapte licite sau din săvârşirea unor fapte ilicite.
Această prezumţie de comercialitate are la bază concepţia subiectivă asupra
comercialităţii, potrivit căreia aceasta coboară de la persoană la faptă şi dă faptei valoare
comercială. Prezumţia de comercialitate instituită de art.4 Cod comercial este o prezumţie
legală relativă ce poate fi combătută prin proba contrară, dovedindu-se caracterul civil al

18
obligaţiei sau caracterul necomercial al obligaţiei care rezultă chiar din actul săvârşit de
comerciant.
În această ordine de idei, nu au caracter comercial actele esenţial civile care rămân
civile chiar dacă sunt făcute de un comerciant (ex.: căsătoria, divorţul) şi actele prin care se
stipulează expres cauza civilă ( de exemplu, constituirea unei ipoteci pentru garantarea
unui împrumut făcut cu scopul de a se achiziţiona o locuinţă pentru uzul personal al
familiei comerciantului)9.
De asemenea, potrivit art.5 Cod comercial “nu se poate considera ca fapt de comerţ
cumpărarea de producte sau de mărfuri ce s-ar face pentru uzul sau consumaţiunea
cumpărătorului, ori a familiei sale; de asemenea, revânzarea acestor lucruri şi nici vânzarea
productelor pe care proprietarul sau cultivatorul le are după pământul său sau cel cultivat
de dânsul”. Rezultă că nu sunt fapte de comerţ activităţile agricole, sub diferite forme:
culturi, vânzarea produselor cultivate chiar de către cultivator.

3.4. FAPTELE DE COMERŢ UNILATERALE

Potrivit art.56 Cod comercial: “Dacă un act este comercial numai pentru una dintre
părţi, toţi comercianţii sunt supuşi, în ce priveşte acest act, legii comerciale, afară de
dispoziţiunile privitoare la persoana chiar a comercianţilor, şi în cazurile în care legea nu
dispune altfel”.
Această soluţie adoptată de legiuitor se justifică prin aceea că, fiind vorba de un
singur raport juridic, el nu poate fi supus simultan la două reglementări distincte: una
comercială şi una civilă. În unele cazuri, chiar legea prevede că anumite acte au caracter
comercial numai pentru una din părţi. Astfel, potrivit art.6 Cod comercial, asigurările de
lucruri sau stabilimente care nu sunt obiectul comerţului şi asigurările asupra vieţii sunt
fapte de comerţ numai pentru asigurător.
Din analiza art.56 Cod comercial rezultă că nu se aplică legea comercială în ce
priveşte dobândirea calităţii de comerciant şi atunci când legiuitorul prevede în mod expres
acest lucru (de exemplu, prezumţia de solidaritate a debitorilor în obligaţiile comerciale
instituită de art.42 Cod comercial nu se aplică necomercianţilor).

9
St. D. Cărpenaru, op.cit., p. 59.
19
SECŢIUNEA A IV-A
COMERCIANŢII ÎN LEGISLAŢIA ROMÂNĂ

4.1. CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND COMERCIANŢII

Determinarea subiectelor dreptului comercial prezintă un mare interes practic.


Calitatea de comerciant implică un statut juridic diferit de cel al necomercianţilor, cu
consecinţe deosebite asupra raporturilor juridice la care participă.
Subiectele dreptului comercial sunt participanţii la raporturile comerciale, în
principal comercianţii, fie că sunt persoane fizice, fie că sunt persoane juridice, respectiv
societăţi comerciale.
Potrivit art.7 Cod comercial, sunt comercianţi aceia care fac fapte de comerţ, având
comerţul ca o profesiune obişnuită, şi societăţile comerciale. Rezultă deci că au calitatea de
comercianţi:
 persoanele fizice care exercită în mod obişnuit, cu titlu de profesie activităţi de
comerţ calificate „fapte de comerţ”;
 persoanele juridice care îmbracă forma juridică a societăţilor comerciale.
Prin dispoziţiile art. 1 alin.2 din Legea nr.26/1990 privind registrul comerţului
republicată cu modificările şi completările ulterioare au fost asimilate comercianţilor
asociaţiile familiale, regiile autonome şi organizaţiile cooperatiste. Prin Legea nr.
161/200310 a fost reglementată o nouă categorie de comercianţi-grupurile de interes
economic.
Prin urmare, comerciantul poate fi definit ca fiind persoana fizică sau juridică ce
desfăşoară activitate comercială, săvârşind fapte de comerţ cu caracter profesional.

4.2. COMERCIANŢII PERSOANE FIZICE

4.2.1. NOŢIUNEA ŞI DOBÂNDIREA CALITĂŢII DE COMERCIANT DE


CĂTRE PERSOANA FIZICĂ

10
Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor
publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei publicată în M.Of.
nr.279/21.04.2003.
Potrivit art.7 Cod comercial, „sunt comercianţi aceia care fac fapte de comerţ având
comerţul ca o profesiune obişnuită”.
Condiţiile în care persoanele fizice pot desfăşura o activitate comercială sunt
reglementate în OUG nr.44/2008 privind desfăşurarea activităţilor economice de către
persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale şi întreprinderile familiale.
Potrivit art.3 din OUG nr.44/2008, orice persoană fizică, cetăţean român sau
cetăţean al unui stat membru al Uniunii Europene ori al Spaţiului Economic European
poate desfăşura activităţi economice11 pe teritoriul Românie, în condiţiile prevăzute de
lege.
Persoanele fizice pot desfăşura activităţile economice în următoarele modalităţi:
individual şi independent, ca persoane fizice autorizate; ca întreprinzător titular al unei
întreprinderi individuale; ca membru al unei întreprinderi familiale.
a) PERSOANA FIZICĂ AUTORIZATĂ
Persoana fizică poate desfăşura activitate economică individual şi independent,
folosind forţa de muncă şi aptitudinile sale profesionale. Ea nu poate angaja cu contract de
muncă terţe persoane pentru desfăşurarea activităţii pentru care a fost autorizată.
Persoana fizică autorizată răspunde pentru obligaţiile sale cu patrimoniul de
afectaţiune, dacă acesta a fost constituit, şi, în completare, cu întreg patrimoniul său, iar în
caz de insolvenţă, va fi supusă procedurii simplificate prevăzute de Legea nr. 85/2006
privind procedura insolvenţei, cu modificările ulterioare, dacă are calitatea de comerciant,
potrivit art. 7 din Codul comercial.
Prin patrimoniu de afectaţiune se înţelege, potrivit art. 2 lit j din OUG nr.44,
totalitatea bunurilor, drepturilor si obligaţiilor persoanei fizice autorizate, titularului
întreprinderii individuale sau membrilor întreprinderii familiale, afectate scopului
exercitării unei activităţi economice, constituite ca o fracţiune distinctă a patrimoniului
persoanei fizice autorizate, titularului întreprinderii individuale sau membrilor
întreprinderii familiale, separată de gajul general al creditorilor personali ai acestora.
b) Persoana fizică, în calitate de întreprinzător titular al unei întreprinderi
individuale
Are calitatea de întreprinzător persoana care organizează o întreprindere
economică. Prin întreprindere economică se înţelege activitatea economica desfăşurată în
mod organizat, permanent şi sistematic, combinând resurse financiare, forţa de muncă
atrasă, materii prime, mijloace logistice şi informaţie, pe riscul întreprinzătorului, în
cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege.
11
Reglementarea ordonanţei nu se aplică profesiilor liberale, precum şi a celor activităţi economice a căror
desfăşurare este reglementată prin legi speciale.
21
Întreprinderea individuală nu are personalitate juridică iar întreprinzătorul persoana
fizică are calitatea de comerciant.
Pentru organizarea si exploatarea întreprinderii sale, întreprinzătorul persoana
fizica, în calitate de angajator persoana fizica, poate angaja terţe persoane cu contract
individual de muncă, înregistrat la inspectoratul teritorial de muncă, potrivit legii, şi poate
colabora cu alte persoane fizice autorizate, cu alţi întreprinzători persoane fizice titulari ai
unor întreprinderi individuale sau reprezentanţi ai unor întreprinderi familiale ori cu alte
persoane juridice, pentru efectuarea unei activităţi economice.
c) Persoana fizică, în calitate de membru al unei întreprinderi familiale
Întreprinderea familială este constituită din 2 sau mai mulţi membri ai unei
familii12.
Membrii unei întreprinderi familiale pot fi simultan persoane fizice autorizate sau
titulari ai unor întreprinderi individuale. De asemenea, aceştia pot cumula şi calitatea de
salariat al unei terţe persoane care funcţionează atât în acelaşi domeniu, cât şi într-un alt
domeniu de activitate economică decât cel în care şi-au organizat întreprinderea familială.
Întreprinderea familiala se constituie printr-un acord de constituire, încheiat de
membrii familiei în formă scrisă, cerută ca şi o condiţie de validitate. Acordul de
constituire va cuprinde numele si prenumele membrilor, reprezentantul, data întocmirii,
participarea fiecărui membru la întreprindere, condiţiile participării, cotele procentuale în
care vor împărţi veniturile nete ale întreprinderii, raporturile dintre membrii întreprinderii
familiale şi condiţiile de retragere, sub sancţiunea nulităţii absolute.
Întreprinderea familiala nu are patrimoniu propriu şi nu dobândeşte personalitate
juridică prin înregistrarea în registrul comerţului.
4.2.2. PERSOANELE FIZICE CARE POT AVEA CALITATEA DE
COMERCIANT
a. Capacitatea comerciantului persoană fizică
În principiu, orice persoană fizică are vocaţie pentru a fi comerciant. Legea
stabileşte însă anumite condiţii speciale privind capacitatea persoanei fizice de a desfăşura
o activitate comercială, condiţii derivate din specificul activităţii comerciale.
Astfel, o persoană fizică dobândeşte capacitatea de a fi comerciant de la
împlinirea vârstei de 18 ani. Prin urmare, nu au capacitatea de a fi comercianţi minorii şi
persoanele puse sub interdicţie.
Potrivit art. 8 alin.1 din OUG nr.44/2008, pot desfăşura activităţi economice in una
dintre formele prevăzute la art. 4 persoanele fizice care:
12
Prin familie, ordonanţa înţelege soţul, soţia, copiii acestora care au împlinit vârsta de 16 ani la data
autorizării întreprinderii familiale, rudele şi afinii până la gradul al patrulea inclusiv.
22
a) au împlinit vârsta de 18 ani, in cazul persoanelor fizice care solicita autorizarea
pentru desfăşurarea de activităţi economice ca persoană fizică autorizată, în calitate de
întreprinzător titular al unei întreprinderi individuale şi al reprezentantului întreprinderii
familiale, respectiv vârsta de 16 ani, în cazul membrilor întreprinderii familiale;
b) nu au săvârşit fapte sancţionate de legile financiare, vamale şi cele care privesc
disciplina financiar-fiscală, de natura celor care se înscriu în cazierul fiscal;
c) au un sediu profesional declarat;
d) declară pe propria răspundere că îndeplinesc condiţiile de funcţionare prevăzute
de legislaţia specifică în domeniul sanitar, sanitar-veterinar, protecţiei mediului şi al
protecţiei muncii.
În ce priveşte femeia minoră care se căsătoreşte înainte de împlinirea vârstei de 18
ani, dobândind prin efectul căsătoriei capacitate de exerciţiu deplină, s-a apreciat în
doctrină că ea nu poate dobândi calitatea de comerciant, până la împlinirea vârstei de 18
ani.
Potrivit art.14 Cod comercial, persoanele puse sub interdicţie nu pot fi comercianţi
şi nici nu pot continua comerţul. Persoanele puse sub interdicţie nu pot săvârşi fapte de
comerţ datorită alienaţiei sau debilităţii mintale.
O situaţie specială o au persoanele cu privire la care s-a instituit curatela. Aceste
persoane, deşi au discernământ, nu pot să-şi apere singure interesele, datorită unei anumite
boli, infirmităţi sau din cauza bătrâneţii iar autoritatea tutelară, la cererea persoanei,
numeşte un curator pentru a-i reprezenta interesele. Teoretic, persoanele puse sub curatelă
nu sunt incapabile cu privire la exercitarea comerţului, dar practic, este mai greu ca o
persoană aflată într-o astfel de situaţie să exercite o activitate de comerţ.
b. Incompatibilităţi, decăderi şi interdicţii
 Incompatibilităţi
Activitatea de comerţ, în esenţă speculativă, este incompatibilă cu anumite funcţii
sau profesii care privesc interesele generale ale societăţii.
Astfel, nu pot fi comercianţi datorită funcţiei pe care o deţin: parlamentarii,
magistraţii (judecătorii, procurorii), funcţionarii publici, militarii, etc.
De asemenea, nu pot fi comercianţi, datorită profesiei pe care o exercită: avocaţii,
medicii, notarii publici, etc. Incompatibilitatea nu împiedică pe cel care exercită comerţul
să devină comerciant, ci doar poate atrage, în caz de încălcare a dispoziţiilor legale care o
instituie, destituirea persoanei în cauză din funcţia pe care o deţine ori excluderea acesteia
din organizaţia profesională din care face parte.
 Decăderi
23
Potrivit Legii nr.12/1990, persoanele care au fost condamnate penal pentru una din
faptele prevăzute de lege, nu mai pot exercita profesia de comerciant. Aplicarea unei
sancţiuni penale nu este suficientă pentru decăderea din dreptul de a exercita profesia
comercială, ci decăderea trebuie prevăzută expres în hotărârea judecătorească.
Totodată, pentru ca o persoană să poată dobândi calitatea de comerciant, trebuie ca
aceasta să nu fi fost condamnată prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă pentru
săvârşirea unor fapte sancţionate de legile financiare, vamale şi cele care privesc disciplina
financiar-fiscală, de natura celor care se înscriu în cazierul fiscal.
 Interdicţii
În anumite cazuri, exercitarea activităţii comerciale este supusă unor interdicţii.
Interdicţiile privesc anumite activităţi care nu pot face obiectul comerţului particular
(privat) şi care sunt monopol de stat (de exemplu, activităţile prevăzute în Anexa nr.1 la
Hotărârea Guvernului nr.201/1990 – prelucrarea tutunului, prospectarea şi extracţia
cărbunelui, a minereurilor feroase, nemetalifere, a sării, fabricarea spirtului) sau activităţi
care sunt considerate infracţiuni (de exemplu, fabricarea şi comercializarea unor droguri
sau narcotice în alt scop decât de medicament).
Interdicţiile mai pot fi şi convenţionale când sunt stabilite sub formă de clauze
inserate în contract şi produc efecte numai între părţile contractante, cum este de exemplu
clauza de exclusivitate prin care un distribuitor se obligă faţă de producător să nu vândă
decât anumite produse (în speţă, cele fabricate de producător).
c. Obţinerea autorizaţiilor prevăzute de lege
Potrivit art. 6 din OUG nr.44/2008, orice activitate economică desfăşurată
permanent, ocazional sau temporar în România de către persoanele fizice autorizate,
întreprinderile individuale şi întreprinderile familiale trebuie să fie înregistrată şi
autorizată, în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţă.

4.3.OBLIGAŢIILE COMERCIANŢILOR

Drepturile şi obligaţiile comerciantului formează conţinutul statutului juridic al


acestuia. Cele mai importante obligaţii ale comerciantului sunt:
 înregistrarea în registrul comerţului
 întocmirea registrelor comerciale
 exercitarea comerţului în limitele concurenţei licite sau loiale
1. Înregistrarea în registrul comerţului

24
Potrivit art. 1 din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului, republicată şi
modificată, comercianţii au obligaţia ca, înainte de începerea activităţii, să ceară
înmatricularea în registrul comerţului, iar în cursul exercitării şi la încetarea comerţului
sau, după caz, a activităţii respective, să ceară înscrierea în acelaşi registru a menţiunilor
privind actele şi faptele a căror înregistrare este prevăzută de lege.
În scopul simplificării formalităţilor necesare începerii unei activităţi comerciale,
prin Legea nr.359/2004 privind simplificarea formalităţilor la înregistrarea în registrul
comerţului a persoanelor fizice, asociaţiilor familiale şi persoanelor juridice, înregistrarea
fiscală a acestora, precum şi la autorizarea funcţionării persoanelor juridice, a fost adoptată
o procedură nouă privind înregistrarea şi autorizarea comercianţilor.
Înregistrările impuse de lege au drept scop să asigure, prin intermediul registrului
comerţului, o evidenţă privind existenţa şi activitatea comercianţilor.
Registrul comerţului este un document public, asigurând publicitatea activităţii
comercianţilor cu scopul protejării intereselor comercianţilor dar, mai ales a terţelor
persoane. Modificările care apar în cadrul operaţiunilor realizate de comerciant sau cu
privire la fondul de comerţ în totalitate ori a elementelor componente, sunt opozabile
terţelor persoane numai de la data înscrierii lor, în registrul comerţului.
Registrul comerţului se ţine de către oficiul registrului comerţului, organizat în
fiecare judeţ şi în municipiul Bucureşti. Oficiile registrului comertului se organizează în
subordinea Oficiului Naţional al Registrului Comerţului şi funcţionează pe lângă fiecare
tribunal.
Potrivit art.7 din OUG nr.44/2008, persoanele fizice au obligaţia să solicite
înregistrarea în registrul comerţului şi autorizarea funcţionării, înainte de începerea
activităţii economice, ca persoane fizice autorizate, respectiv întreprinzători persoane fizice
titulari ai unei întreprinderi individuale.
Reprezentantul întreprinderii familiale are obligaţia să solicite înregistrarea în
registrul comerţului şi autorizarea funcţionării, înainte de începerea activităţii economice.
Cererea de înregistrare în registrul comerţului şi de autorizare a funcţionării se
depune la registrul comerţului de pe lângă tribunalul din judeţul în care solicitantul îşi
stabileşte sediul profesional. Înregistrarea în registrul comerţului a persoanei fizice
autorizate, a întreprinderii individuale şi a întreprinderii familiale se face în baza rezoluţiei
motivate a directorului oficiului registrului comerţului de pe lângă tribunal.
Dacă sunt îndeplinite cerinţele legii, directorul oficiului registrului comerţului de pe
lângă tribunal va dispune înregistrarea în registrul comerţului şi autorizarea funcţionării
persoanei fizice autorizate, a întreprinderii individuale şi a întreprinderii familiale.

25
În cazul unei documentaţii incomplete, directorul oficiului registrului comerţului de
pe lângă tribunal va dispune prin rezoluţie motivată acordarea unui termen de maximum 15
zile pentru completarea acesteia.
Dacă nu sunt îndeplinite condiţiile legale, directorul oficiului registrului comerţului
de pe lângă tribunal va dispune, prin rezoluţie motivată, respingerea cererii de înregistrare
în registrul comerţului şi de autorizare a funcţionării pentru persoana fizica autorizată,
întreprinderea individuală sau întreprinderea familială solicitantă, precum şi a înregistrării
declaraţiei-tip pe propria răspundere date.
Rezoluţiile directorului oficiului registrului comerţului privind înmatricularea şi
orice alte înregistrări în registrul comerţului, se executa de îndată, în baza lor efectuându-se
înregistrările dispuse prin acestea, fără nici o altă formalitate.
Împotriva rezoluţiei directorului oficiului registrului comerţului de pe lângă
tribunal se poate face plângere în termen de 15 zile de la pronunţare sau de la comunicare,
după caz, la judecătoria în a cărei rază teritorială se află sediul profesional al solicitantului.
Pe parcursul exercitării comerţului, comerciantul are obligaţia de a înregistra în
registrul comerţului, în cel mult 15 zile de la data producerii lor, toate modificările
referitoare la:
 donaţia, vânzarea, locaţiunea sau garanţia reală mobiliară constituită asupra
fondului de comerţ, precum şi orice alt act prin care se aduc modificări
înregistrărilor în registrul comerţului sau care face să înceteze firma ori fondul
de comerţ;
 numele şi prenumele, cetăţenia, codul numeric personal, pentru cetăţenii
români, seria şi numărul paşaportului, pentru cetăţenii străini, data şi locul
naşterii împuternicitului sau a reprezentantului fiscal, dacă este cazul; dacă
dreptul de reprezentare este limitat la o anumită sucursală, menţiunea se va face
numai în registrul unde este înscrisă sucursala;
 brevetele de invenţii, mărcile de fabrică, de comerţ şi de serviciu, denumirile de
origine, indicaţiile de provenienţă, firma, emblema şi alte semne distinctive
asupra cărora comerciantul persoană fizica are un drept;
 hotărârea de divorţ al comerciantului, precum şi cea de împărţire a bunurilor
comune pronunţate în cursul exercitării comerţului;
 hotărârea de punere sub interdicţie a comerciantului sau de instituire a curatelei
acestuia, precum şi hotărârea prin care se ridică aceste măsuri;
 deschiderea procedurii de reorganizare judiciară sau de faliment, după caz,
precum şi înscrierea menţiunilor corespunzătoare;
26
 hotărârea de condamnare a comerciantului, administratorului sau cenzorului
pentru fapte penale care îl fac nedemn sau incompatibil să exercite această
activitate;
 orice modificare privitoare la actele, faptele şi menţiunile înregistrate.
2. Întocmirea registrelor comerciale
O altă obligaţie principală a comerciantului este evidenţierea în registrele contabile
a activităţii pe care o desfăşoară.
Potrivit noilor reglementări în materie, respectiv art. 19 din Legea nr.82/1991
republicată, registrele obligatorii pentru comerciant sunt:
- registrul jurnal
- registrul inventar
- registrul cartea mare
Registrul jurnal conţine operaţiile economico-juridice efectuate de comerciant
zilnic, în ordine cronologică, operaţii referitoare la patrimoniul său.
Registrul inventar cuprinde inventarul patrimoniului comerciantului.
Registrul cartea mare se întocmeşte de comercianţii cu o activitate cu volum mare
şi cu o complexitate ridicată şi unde contabilitatea se ţine în partidă dublă.
Potrivit art. 25 din Legea nr.82/1991, registrele de contabilitate, actele şi
documentele care au stat la baza înregistrărilor se păstrează timp de 10 ani, cu începere de
la data încheierii exerciţiului financiar în cursul căruia au fost întocmite, cu excepţia
statelor de salarii care se păstrează timp de 50 de ani.
3. Exercitarea comerţului în limitele concurenţei licite (loiale)
Comerciantul trebuie să-şi exercite comerţul cu bună-credinţă şi potrivit uzanţelor
cinstite şi nu trebuie să facă concurenţă neloială celorlalţi comercianţi.
În economia de piaţă, exercitarea concurenţei constituie un drept al oricărui agent
economic, dar ea trebuie făcută fără încălcarea drepturilor şi libertăţilor celorlalţi agenţi
economici, cu respectarea legii şi a bunelor moravuri.
Concurenţa neloială este o formă de concurenţă ilicită. Ea constă în săvârşirea de
către comerciant, în scopul atragerii clientelei, a unor acte şi fapte care contravin legii,
bunelor moravuri în activitatea comercială şi loialităţii profesionale.
Legea nr.11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale stabileşte sancţiuni
pentru faptele de concurenţă neloială, sancţiuni de natură penală, civilă sau
contravenţională

27
SECŢIUNEA A V-A
FONDUL DE COMERŢ

5.1. NOŢIUNEA DE FOND DE COMERŢ

Fondul de comerţ reprezintă o instituţie juridică ce dă expresie unei grupări de


bunuri organizată şi structurată de comercianţi, astfel încât să le servească comerţului lor.
Este un ansamblu de elemente corporale (prioritar bunuri mobile) şi de elemente
incorporale (precum clientela, vadul comercial, numele comercial sau firma, emblema)
aparţinând unui comerciant care le grupează, organizează şi efectuează în vederea
desfăşurării comerţului său şi a obţinerii unui profit13.
O definiţie a fondului de comerţ cuprinde Legea nr.298/2001 pentru modificarea şi
completarea Legii nr.11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale: constituie fond de
comerţ ansamblul bunurilor mobile şi imobile, corporale şi necorporale (mărci, firme,
embleme, brevete de invenţii, vad comercial), utilizate de un comerciant în vederea
desfăşurării activităţii sale.
Fondul de comerţ privit ca entitate juridică şi economică se analizează ca o
universalitate de fapt creată prin voinţa titularului său, reunnid un complex de bunuri. El
reprezintă, de fapt, o componentă a patrimoniului comercial, fiind calificat ca un bun mobil
incorporal, supus reglementărilor juridice specifice bunurilor mobile. El este considerat un
bun mobil pentru că, deşi poate conţine şi bunuri imobile, elementele care prevalează sunt
cele mobile.
Se impune delimitarea fondului de comerţ faţă de noţiunea de patrimoniu.
 Patrimoniul se dobândeşte la naşterea subiectului de drept, uneori în cazul
persoanelor fizice din momentul concepţiei, pe când fondul de comerţ nu este legat în ce
priveşte formarea lui de momentul dobândirii calităţii de comerciant. Un fond de comerţ
poate fi dobândit şi ulterior dobândirii calităţii de comerciant.
 Patrimoniul reprezintă totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu valoare
economică, pe când fondul de comerţ nu cuprinde creanţele şi datoriile comerciale.
 În timp ce patrimoniul nu este cesibil, el putând fi transmis numai prin acte
pentru cauză de moarte în totalitatea lui, fondul de comerţ este cesibil.
 Patrimoniul este format numai din elemente patrimoniale, în timp ce fondul de
comerţ cuprinde şi elemente nepatrimoniale.

13
I. Deleanu, Fondul de comerţ, în Dreptul nr.4/2001.
28
 Se mai deosebesc şi prin mijloacele de protecţie juridică: patrimoniul poate fi
ocrotit prin mijloace de drept penal, civil (acţiune în revendicare, confesorie, posesorie,
răspundere civilă delictuală).
Nu se poate pune semnul egalităţii între noţiunea de fond de comerţ şi noţiunea de
întreprindere (o organizare sistematică de către comerciant a factorilor de producţie), între
acestea existând mai multe deosebiri - întreprinderea cuprinde şi elemente ce nu fac parte
din fondul de comerţ (capitalul, munca).

5.2. ELEMENTELE FONDULUI DE COMERŢ

Elementele fondului de comerţ se împart în două categorii:


 Elemente corporale: bunuri imobile (în activitatea sa comerciantul se serveşte şi
de bunuri imobile, de exemplu: clădirea în care se desfăşoară comerţul; dacă imobilele sunt
elemente ale fondului de comerţ, actele lor de vânzare-cumpărare constituie acte de
comerţ) şi bunuri mobile corporale (materiile prime, materialele, produsele rezultate din
activitatea comercială).
 Elemente incorporale: firma, emblema, clientela, vadul comercial, drepturile de
proprietate industrială, drepturile de autor, etc.
 Firma constă în numele sau, după caz, denumirea sub care comerciantul
persoană fizică sau juridică îşi desfăşoară comerţul şi sub care se semnează. Trebuie să se
caracterizeze prin noutate. Disponibilitatea firmei este verificată de către Biroul Unic
înainte de întocmirea actelor constitutive, refuzându-se înscrierea unei firme care poate
produce confuzie cu alte firme deja înregistrate.
Verificarea disponibilităţii firmei se face de către Biroul Unic înainte de întocmirea
actelor constitutive. Se va refuza înscrierea unei firme care poate produce confuzie cu alte
firme deja înregistrate.
Potrivit art.40 din Legea nr.26/1990, republicată , nici o firmă nu va putea cuprinde
o denumire întrebuinţată de comercianţii din sectorul public.
În cazul comerciantului persoană fizică, firma se compune din numele
comerciantului scris în întregime sau din numele şi iniţiala prenumelui acestuia.
În cazul unei societăţi comerciale, firma are un conţinut diferit, în funcţie de forma
juridică a societăţii comerciale.
Firma unei societăţi în nume colectiv se compune din numele a cel puţin unuia
dintre asociaţi, cu menţiunea „societate în nume colectiv” scrisă în întregime

29
La societatea în comandită simplă, firma conţine numele a cel puţin unuia din
asociaţii comanditaţi, cu menţiunea „societate în comandită simplă” scrisă în întregime.
Firma societăţii pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni se compune dintr-o denumire
proprie însoţită de menţiunea „societate pe acţiuni” sau „S.A.” ori, după caz, „societate în
comandită pe acţiuni”.
Firma unei societăţi cu răspundere limitată este formată dintr-o denumire proprie, la
care se poate adăuga numele unuia sau mai multor asociaţi, însoţită de menţiunea
„societate cu răspundere limitată” sau „S.R.L.”.
Prin înregistrarea unei firme, care se realizează prin înmatricularea comerciantului
în registrul comerţului, comerciantul dobândeşte dreptul de folosinţă exclusivă asupra ei.
Poate fi înstrăinată numai odată cu fondul de comerţ şi este un element de atragere
a clientelei.
 Emblema este o reprezentare figurativă a firmei comerciale. Conform art. 30
alin.2 din Legii nr. 26/1990, emblema este semnul sau denumirea ce deosebeşte un
comerciant de altul de acelaşi gen.
 Poate fi înstrăinată şi separat de fondul de comerţ;
 Spre deosebire de firmă, emblema are caracter facultativ;
 Pentru a fi recunoscută şi ocrotită ca atare, emblema trebuie să aibă caracter de
noutate, adică trebuie să se deosebească de emblemele înscrise în registrul comerţului
pentru acelaşi fel de comerţ, precum şi de emblemele altor comercianţi de pe piaţa unde
comerciantul îşi desfăşoară activitate (art.43 din Legea nr.26/1990;
 Dacă emblema cuprinde o denumire, firma va fi scrisă cu litere având mărimea
de cel puţin jumătate din cea a literelor cu care este scrisă emblema;
 Prin înscrierea emblemei în registrul comerţului, comerciantul dobândeşte
dreptul de folosinţă exclusivă asupra emblemei.
 Clientela reprezintă totalitatea persoanelor fizice şi juridice care se află în
raporturi juridice cu un comerciant.
Clientela reprezintă trecutul şi prezentul fondului de comerţ, viitorul acestuia fiind
reprezentat de vadul comercial. Din punct de vedere contabil se exprimă sub forma unei
cifre.
 Vadul comercial reprezintă puterea sau capacitatea comerciantului de a atrage
clientela. Factorii care influenţează vadul comercial sunt: locul unde se află amplasat
magazinul sau sediul comercial, calitatea mărfurilor şi serviciilor oferite clienţilor, etc.

30
 Drepturile de proprietate industrială şi intelectuală sunt formate din: brevete
de invenţie, know-how, desene şi modele industriale, mărci de fabrică, de comerţ şi de
servicii, drepturi de autor, etc.

5.3. OPERAŢIUNI ASUPRA FONDULUI DE COMERŢ ÎN


DREPTUL ROMÂN

Operaţiunile juridice care pot fi făcute asupra fondului de comerţ sunt, în principal:
vânzarea-cumpărarea, locaţiunea, garanţia reală mobiliară şi aportul în societate al fondului
de comerţ.
VÂNZAREA-CUMPĂRAREA FONDULUI DE COMERŢ
În lipsa unor reglementări cu caracter special, derogatorii de la dreptul comun,
vânzarea este supusă regulilor care guvernează vânzarea bunurilor mobile, cu condiţia
îndeplinirii publicităţii prevăzută de Legea nr. 26/1990, republicată.
Dacă odată cu fondul de comerţ se înstrăinează şi imobilul în care se exploatează
fondul, acesta va fi supus regulilor privind vânzarea imobilelor, inclusiv cele privind
publicitatea imobiliară. Dacă vânzarea cuprinde şi terenul aferent clădirii unde se
exploatează fondul de comerţ, actul de vânzare-cumpărare trebuie să se încheie în forma
autentică.
Dacă se vinde fondul de comerţ, în totalitatea lui, creanţele şi datoriile nu se
transmit dobânditorului (cumpărătorului) pentru că acestea nu sunt elemente componente
ale fondului de comerţ. În schimb, în practică, se pot transmite cumpărătorului contractele
de muncă încheiate de vânzător cu salariaţii săi, contractele de furnizare de energie
electrică etc., necesare continuării activităţii de către cumpărător.
Vânzarea fondului de comerţ dă naştere, în sarcina vânzătorului, unei obligaţii
specifice, şi anume obligaţia de a nu face concurenţă cumpărătorului, ca formă a obligaţiei
de garanţie pentru evicţiune provenind din fapta proprie a vânzătorului. Această obligaţie
există şi dacă nu a fost stipulată expres în contract.
APORTUL ÎN SOCIETATE AL FONDULUI DE COMERŢ
Fondul de comerţ poate constitui aport la capitalul social al unei societăţi
comerciale, fiind un aport în natură de bun incorporal. Titularul fondului de comerţ se
obligă, prin actele constitutive ale societăţii, să transmită dreptul de proprietate sau numai
dreptul de folosinţă asupra fondului de comerţ şi, evident, să predea societăţii.
Aportul în societate al fondului de comerţ se deosebeşte de vânzarea-cumpărarea
acestuia întrucât, în cazul aportului, în locul fondului de comerţ, asociatul primeşte părţi
31
sociale sau acţiuni, pe câtă vreme în cazul vânzării, cedentul (vânzătorul) primeşte de la
cumpărător (dobânditorul) preţul fondului de comerţ vândut.
LOCAŢIUNEA FONDULUI DE COMERŢ
O altă operaţiune juridică privitoare la fondul de comerţ este locaţiunea
(închirierea). În baza contractului de locaţiune, în schimbul unui preţ, proprietarul
fondului, în calitate de locator, transmite locatarului folosinţa asupra fondului de comerţ.
Ca efect al contractului, locatarul are dreptul să continue exercitarea comerţului sub
firmă proprie, exploatând fondul de comerţ.
Locatarul nu poate aduce schimbări în organizarea şi structura fondului de comerţ,
prin modificarea destinaţiei unor bunuri sau prin înstrăinarea lor, fără consimţământul
prealabil al locatorului.
Ca şi la vânzare, locatorul are obligaţia de a nu face locatarului concurenţă, prin
desfăşurarea unui comerţ de acelaşi gen, la mică distanţă de locatar.
GARANŢIA REALĂ MOBILIARĂ ASUPRA FONDULUI DE COMERŢ
Ca oricare bun mobil, fondul de comerţ: poate face obiectul unui contract de
garanţie reală mobiliară, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 99/1999.
Astfel, art. 10 alin. 3 din această lege prevede că garanţia reală poate să aibă ca
obiect un bun mobil individualizat sau determinat generic ori o universalitate de bunuri
mobile.
Garanţia reală mobiliară se constituie numai pe baza unui contract de garanţie în
formă autentică sau prin înscris sub semnătură privată şi trebuie semnat de debitor. Pe
durata contractului de garanţie debitorul poate administra sau poate dispune de bunul care
face obiectul garanţiei şi de produsele acestuia, inclusiv prin închiriere, constituirea altei
garanţii sau vânzare (art. 21 alin. 1).
Bunul care face obiectul garanţiei poate fi pus sub sechestru în favoarea unui
creditor. Dacă bunul care face obiectul garanţiei este înlocuit cu un alt bun, acesta din urmă
este considerat produsul primului şi va constitui obiectul garanţiei respective, cu excepţia
cazului în care debitorul face proba contrarie.
Condiţia de publicitate a garanţiei faţă de terţele persoane este îndeplinită din
momentul înscrierii avizului de garanţie reală la Arhiva Electronică de Garanţii Reale
Mobiliare, denumită Arhivă. Dacă o garanţie reală este lovită de nulitate, înscrierea în
arhivă nu conferă valabilitate garanţiei, ceea ce înseamnă că înscrierea are doar rolul de a
face opozabilă faţă de terţi garanţia constituită.
Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare este un sistem de evidenţă a
priorităţii garanţiei reale mobiliare, structurată pe persoane şi bunuri.

32
Orice creditor care, fără a fi parte într-un contract de garanţie, are un privilegiu prin
simplul efect al legii, inclusiv privilegiul statului, are prioritate asupra garanţiei reale a
creditorului asupra bunului în cauză, numai în momentul în care privilegiul îndeplineşte
condiţia de publicitate prin înscrierea acestuia la Arhivă sau prin posesia bunului.

33
CAPITOLUL II
FORMELE SOCIETĂŢILOR COMERCIALE.
CONSTITUIREA ŞI ÎNMATRICULAREA
ACESTORA

SECŢIUNEA I
SOCIETĂŢILE COMERCIALE - FORME, PROCEDURĂ DE
CONSTITUIRE, ÎNREGISTRAREA SOCIETĂŢILOR
COMERCIALE

1.1. NOŢIUNEA SOCIETĂŢII COMERCIALE

Pe măsura dezvoltării societăţii omeneşti, nevoile economice şi sociale au crescut,


oamenii dându-şi tot mai mult seama că energiile individuale, oricât de mari ar fi fost ele,
nu mai erau îndestulătoare pentru satisfacerea acestor nevoi.
În aceste condiţii s-a născut ideea cooperării între mai mulţi întreprinzători care să
realizeze împreună activităţi economice de amploare. Această idee şi-a găsit expresia, pe
planul dreptului, în conceptul de societate comercială, care implică asocierea a două sau
mai multe persoane, cu punerea în comun a unor resurse, în vederea desfăşurării unei
activităţi economice şi împărţirii beneficiilor rezultate.
Societăţile comerciale au fost şi sunt şi în prezent cel mai adecvat instrument
juridic de drenare a energiilor umane şi financiare pentru realizarea unor scopuri sociale,
ca şi pentru satisfacerea unor interese personale ale întreprinzătorilor.
Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale reprezintă cadrul legal general
referitor la constituirea, organizarea şi funcţionarea societăţilor comerciale în România, ea
reprezentând dreptul comun în materia societăţilor comerciale. O serie de legi sau alte acte
normative cu caracter special reglementează diferite tipuri „speciale” de societăţi
comerciale, cum ar fi: societăţile din domeniul bancar reglementate de Legea nr.58/1998
privind activitatea bancară, societăţile de asigurare reglementate de Legea nr.32/2000
privind societăţile de asigurare şi supravegherea asigurărilor , societăţile de servicii de
investiţii financiare reglementate de Legea nr.297/2004 privind piaţa de capital etc. Atât
Legea societăţilor comerciale, cât şi legile sau celelalte acte normative ce reglementează
tipuri speciale de societăţi comerciale se completează, acolo unde este cazul, cu dispoziţiile
Codului comercial sau cele ale Codului civil.
Legislaţia comercială, deşi bogată în conţinut, nu oferă o definiţie a societăţii
comerciale. Într-o asemenea situaţie, pentru a putea defini totuşi societatea comercială, se
apelează la dispoziţiile Codului civil care reglementează contractul de societate, dispoziţii
care, interpretate extensiv şi întregite cu unele elemente cuprinse în Legea nr. 31/1990,
permit definirea societăţii comerciale. Art. 1491 din Codul civil dispune: „Societatea este
un contract prin care două sau mai multe persoane se învoiesc să pună ceva în comun cu
scop de a împărţi foloasele ce ar putea deriva".
Noţiunea de societate provine de la cuvântul latinesc societas, care înseamnă
întovărăşire, asociaţie, comunitate, tovărăşie, unire.
Tradiţional, teoria juridică a definit societatea ea fiind un contract ce dă naştere
unei persoane juridice. Alţi autori definesc societatea ca o fiinţă juridică abstractă, rezultată
dintr-un contract şi înzestrată de lege cu personalitate juridică, ori ca grupare de persoane
reunite pentru a realiza beneficii din acte de comerţ.
În acest sens, s-a afirmat că societatea comercială este persoana constituită în baza
unui contract, prin care două sau mai multe persoane convin să formeze cu aportul lor un
fond social, în scopul de a împărţi câştigul care ar putea să provină din exercitarea unuia
sau mai multor acte de comerţ.
Potrivit altor opinii, societatea comercială este privită ca o organizare juridică, în
care mai multe persoane aduc bunuri sau servicii pentru exercitarea în comun a unei
activităţi în scopul de a împărţi beneficiile ori ca întreprindere, ca mod de organizare a
elementelor umane şi materiale, care compun organismul social şi juridic, căreia i se
afectează bunurile necesare îndeplinirii în condiţii de rentabilitate a actelor şi faptelor de
comerţ specifice obiectului statutar de activitate.
Pornind de la aceste considerente, societatea comercială poate fi definită drept o
persoană juridică, creată în temeiul unui contract de societate de către o grupare de
persoane, în care asociaţii se înţeleg să pună în comun anumite bunuri, pentru
exercitarea unor fapte de comerţ, în scopul realizării şi împărţirii beneficiilor rezultate.

1.2. FUNCŢIILE SOCIETĂŢII COMERCIALE

35
Rolul şi importanţa societăţii comerciale, ca principal agent economic, rezultă din
analiza funcţiilor pe care această structură le îndeplineşte în cadrul sistemului economic şi
juridic.
Funcţiile societăţii comerciale sunt următoarele:
 funcţia de organizare. Potrivit Legii nr. 31/1990, societatea comercială este
persoană juridică, calitate care poate fi obţinută numai cu condiţia existenţei unei
organizări de sine stătătoare. Aceasta presupune stabilirea structurilor interne, numirea
organelor de conducere şi control, precizarea modului de alcătuire şi a competenţei
acestora, determinarea modului de transformare şi dizolvare a persoanei juridice etc.
Organizarea priveşte nu numai latura socială, ci şi latura patrimonială, elementele de
identificare şi conduita societăţii în atingerea scopului social. Fundamentul acestei funcţii îl
reprezintă voinţa asociaţilor exprimată fie în contractul de societate şi statut, fie în
hotărârile adunării generale. forme de manifestare a funcţiei de organizare;
 funcţia de concentrare a capitalului necesar unei activităţi profitabile. În
economia de piaţă, la baza oricărei iniţiative de organizare a producţiei de bunuri, de
prestare de servicii sau lucrări se află un anumit capital. El se obţine prin aportul
persoanelor asociate. Volumul capitalului necesar se determină de fondatori în funcţie de
obiectul de activitate al societăţii, de mărimea acesteia, de condiţiile impuse de lege etc.
Capitalul social necesar pentru constituirea societăţii rămâne, de regulă, acelaşi pe toată
durata existenţei societăţii. Mărirea ori micşorarea lui se poate face numai cu acordul
majorităţii asociaţilor. Funcţia de concentrare a. capitalului se manifestă nu numai la
constituirea societăţii, ci pe întreg parcursul funcţionării, transformării, fuziunii ori
divizării sale. Constituirea de rezerve de capital, lansarea de acţiuni sau obligaţii sunt
operaţiuni strâns legate de funcţia respectivă. Incapacitatea unei societăţi de a asigura
funcţia de concentrare a capitalului are drept consecinţă dizolvarea şi lichidarea acesteia;
 funcţia de garantare a drepturilor creditorilor prin capitalul social.
Activitatea economică a societăţilor comerciale, săvârşirea de fapte de comerţ, presupune
intrarea în relaţii cu alte subiecte de drept în cadrul cărora se nasc, modifică sau sting
raporturi obligaţionale. În unele din asemenea raporturi societatea apare în calitate de
debitor, fapt ce implică garantarea creanţelor creditorilor societăţii. De altfel societatea este
în primul rând debitoare faţă de asociaţii săi, pentru aportul acestora. Gajul creditorilor este
asigurat de capitalul social, care reprezintă expresia bănească a valorii bunurilor aduse de
asociaţi. În bilanţul societăţii, capitalul social figurează întotdeauna la pasiv, întrucât
societatea îl datorează asociaţilor în caz de lichidare, dar poziţiei de pasiv îi corespunde la
activ un fond echivalent de bunuri.
36
 funcţia de satisfacere a intereselor economice şi sociale ale membrilor asociaţi
 funcţia lucrativă care deosebeşte societatea comercială de alte forme asociative,
cum sunt asociaţiile şi fundaţiile. Societăţile comerciale s-au afirmat ca producători
redutabili de bunuri şi servicii. În dreptul modern se pune accentul pe caracterul economic,
lucrativ al unei întreprinderi, şi nu neapărat pe caracterul comercial al acesteia, ceea ce face
posibilă includerea în sfera raporturilor comercial-economice a unor activităţi civile,
organizate sub formă de întreprindere societară, cu consecinţa extinderii şi la aceste entităţi
a legislaţiei afacerilor

1.3. TIPURI ŞI FORME ALE SOCIETĂŢILOR COMERCIALE

Formele societăţilor comerciale reglementate de legea noastră sunt, în general


aceleaşi, ca şi cele existente în alte ţări, iar deosebirile dintre diferitele forme ale
societăţilor comerciale au drept criteriu întinderea răspunderii asociaţilor faţă de terţi
pentru obligaţiile societăţii.
Conform acestui criteriu, potrivit art. 2 din Legea nr.31/1990 republicată,
societăţile comerciale se constituie în una din următoarele forme:
a) societate în nume colectiv;
b) societate în comandită simplă;
c) societate pe acţiuni;
d) societate în comandită pe acţiuni
e) societate cu răspundere limitată.
Acestea sunt formele juridice obligatorii în care o societate comercială trebuie să se
organizeze pentru a putea dobândi personalitate juridică şi a funcţiona în condiţiile Legii
societăţilor comerciale. Enumerarea formelor juridice ale societăţilor comerciale are un
caracter limitativ, dispoziţia legii fiind imperativă. Textul legal are în vedere societăţile
comerciale care beneficiază de personalitate juridică şi care constituie veritabile societăţi
comerciale. El nu exclude însă posibilitatea constituirii unor societăţi în formele prevăzute
în alte texte legale - societatea în participaţie, reglementată de Codul comercial; asociaţia
cu scop lucrativ fără personalitate juridică.
Persoanele care doresc să constituie o societate comercială sunt libere să aleagă
oricare formă de societate prevăzută de lege. Alegerea formei de societate este liberă, dar,
o dată aleasă una dintre aceste forme de societate, asociaţii sunt obligaţi să urmeze regimul
juridic aplicabil oricărei forme de societate, precum şi regulile specifice formei de societate
aleasă referitoare la constituire, organizare şi funcţionare, de la care nu se poate deroga.

37
Cu titlu de excepţie, în domeniile economice de interes public, legea impune
constituirea societăţii într-o anumită formă: societăţile comerciale din domeniul
asigurărilor se constituie numai sub forma societăţii pe acţiuni sau a societăţii cu
răspundere limitată (art.3 din Legea nr.32/2000 privind societăţile de asigurare şi
supravegherea asigurărilor); în domeniul bancar se poate folosi numai forma societăţii pe
acţiuni (art.9 din Legea nr.58/1998 privind activitatea bancară), societăţile de servicii de
investiţii financiare numai sub forma societăţilor pe acţiuni emitente de acţiuni nominative
(art. 6 din Legea nr. 297/2004 privind piaţa de capital) etc.

1.4. CLASIFICAREA SOCIETĂŢILOR COMERCIALE

Societăţile comerciale pot face obiectul mai multor clasificări, diferenţiate ca


valoare şi consecinţe pe planul dreptului. Aceste clasificări diferă, în funcţie de criteriile de
clasificare avute în vedere, respectiv: numărul de asociaţi, natura societăţii, întinderea
răspunderii asociaţilor, împărţirea capitalului social, posibilitatea emiterii unor titluri de
valoare şi provenienţa capitalului social.
 După numărul asociaţilor: pluripersonale şi unipersonale. Toate formele de
societăţi în afara societăţii cu răspundere limitată cu asociat unic sunt societăţi
pluripersonale, fiindcă legea prevede în mod obligatoriu ca societăţile să aibă cel puţin doi
asociaţi;
 După natura lor şi după modul de formare a capitalului social, societăţile
comerciale se împart în: societăţi de persoane şi societăţi de capitaluri.
Societăţile de persoane sunt constituite dintr-un număr relativ mic de persoane,
care se asociază pe baza cunoaşterii şi a încrederii reciproce în calităţile personale ale
fiecăreia dintre ei. În cadrul acestor societăţi, asociaţii răspund pentru obligaţiile societăţii
în mod subsidiar, nelimitat şi solidar cu valoarea întregului lor patrimoniu. Aceste societăţi
datorită caracterului lor intuitu personae sunt societăţi relativ închise, fiindcă pentru
dobândirea calităţii de asociat de obicei potrivit prevederilor legii sau al actelor
constitutive este necesar votul unanim sau întrunirea unei majorităţi calificate. În aceste
societăţi capitalul social este reprezentat prin părţi de interes. Fac parte din categoria
societăţilor de persoane: societatea în nume colectiv şi societatea în comandită simplă.
Prototipul societăţii de persoane este considerat societatea în nume colectiv.
Societăţile de capitaluri se întemeiază nu pe cunoaşterea reciprocă a calităţilor
fiecărui asociat în parte, ci pe cota de capital învestită, întemeiată pe aportul asociaţilor,

38
care de regulă nu se cunosc între ei. Numărul maxim al asociaţilor nu este limitat, singura
limită fiind atingerea nivelului de capitalizare prevăzut în actul constitutiv.
În principiu societăţile de capitaluri sunt societăţi deschise, dobândirea acţiunilor
fiind facilitată atât de prevederile legale în materie cât şi de prevederile actului constitutiv,
care de obicei nu conţine condiţii restrictive pentru dobândirea acţiunilor de către terţi.
Capitalul acestor societăţi este împărţit în titluri numite acţiuni, care cuprind drepturile şi
obligaţiile deţinătorului de acţiuni. Elementul esenţial în acest societăţi este cota de capital
învestită de asociat şi reprezentată prin acţiuni care sunt negociabile şi transferabile. În ce
priveşte răspunderea asociaţilor pentru obligaţiile societăţii, asociaţii răspund numai în
limita aportului lor. Fac parte din categoria societăţilor de capitaluri: societatea pe acţiuni
şi societatea în comandită pe acţiuni. Prototipul societăţii de capitaluri este societatea pe
acţiuni.
 În raport de răspunderea asociaţilor pentru obligaţiile sociale: societăţi în care
asociaţii răspund limitat, cum sunt: societatea pe acţiuni, societatea cu răspundere
limitată şi asociaţii comanditari din societăţile în comandită şi societăţi în care asociaţii
răspund nelimitat, cum sunt: societatea în nume co lectiv şi asociaţii comanditaţi din
societăţile în comandită.
 După structura capitalului social şi modul de împărţire al acestuia, societăţile
comerciale se împart în: societăţi comerciale în care capitalul se divide în părţi de
interese, părţi sociale, cum sunt: societatea în nume colectiv, societatea în comandită
simplă şi societatea cu răspundere limitată şi societăţi în care capitalul social se divide în
acţiuni: societatea pe acţiuni şi societatea în comandită pe acţiuni.
Societăţi emitente de titluri de valoare sunt: societatea pe acţiuni, societatea în
comandită pe acţiuni şi societatea cu răspundere limitată. Aceste titluri de valoare poartă
denumirea de acţiuni în societatea pe acţiuni şi societatea în comandită pe acţiuni şi
certificate de părţi sociale, în cazul societăţii cu răspundere limitată.
Acţiunile sunt titluri de valoare negociabile (titluri de credit). Certificatele de părţi
sociale nu sunt negociabile, ci titluri de legitimare, ele îndeplinesc o funcţie probatorie
pentru stabilirea existenţei dreptului deţinut de asociat.
Există şi societăţi care nu emit titluri de valoare: societatea în nume colectiv şi
societatea în comandită simplă.
 În funcţie de originea capitalului social, societăţile pot fi clasificate în: societăţi
comerciale naţionale, străine şi transnaţionale.

39
Societatea naţională este o persoană juridică de drept naţional a ţării unde aceasta
îşi are sediul şi este înregistrată; funcţionarea, modificarea actelor constitutive şi încetarea
ei fiind supuse legislaţiei statului de constituire.
Societatea străină este o societate comercială constituită în conformitate cu
prevederile legislative ale unui ţări străine aceleia unde îşi desfăşoară în parte sau în
totalitate activitatea ei comercială, unde îşi are sediul şi este înregistrată; funcţionarea,
modificarea actelor constitutive şi încetarea ei fiind supuse legislaţiei statului de
constituire.
Societatea transnaţională (internaţională sau multinaţională) este acea societate
care rezultă din unirea a două sau mai multe societăţi pe acţiuni constituite în conformitate
cu prevederile legislative ale unor state diferite, având sediile principale în ţări diferite şi
în consecinţă naţionalităţi diferite. Trăsătura caracteristică a acestor societăţi constă în
faptul că încă de la data constituirii lor, se întemeiază pe elemente fără caracter naţional şi
sunt lipsite de vreo legătură juridică cu un anumit stat. Aceste societăţi nefiind constituite
în conformitate cu prevederile legislative ale vreunei ţări, lor nu le sunt aplicabile
reglementări legislative în ceea ce priveşte funcţionarea, modificarea actului constitutiv
sau încetarea lor, iar litigiile născute din aplicarea actelor constitutive sunt date în
competenţa unor instanţe speciale. Ele îşi extind activitatea de producţie şi comercializare
pe multiple pieţe naţionale şi în diverse domenii de activitate comercială constituind astfel
o formă nouă a monopolurilor.
 După obiectul de activitate, avem societăţi de: producţie de mărfuri, de servicii,
de investiţii, bancare, asigurare şi reasigurare, de consultanţă, de intermediere comercială,
de comunicaţii şi telecomunicaţii, de construcţii montaj, de exploatări miniere, etc.
 În funcţie de provenienţa capitalului social avem societăţi cu capital de stat,
societăţi cu capital privat, societăţi cu capital mixt. Societăţile cu capital de stat sunt
regiile autonome, companiile naţionale şi celelalte societăţi comerciale al căror singur
asociat este o persoană de drept public. Societăţile comerciale cu capital privat sunt acele
societăţi care s-au constituit în conformitate cu prevederile Legii nr. 31/1990 pe baza
iniţiativei private, iar capitalul a fost constituit numai din aporturi aparţinând persoanelor
fizice şi juridice de drept privat. Societăţile cu capital mixt sunt acele societăţi care au fost
constituite pe baza capitalului unor persoane de drept privat cât şi de drept public.

1.5. FORMELE DE ORGANIZARE ALE SOCIETĂŢII


COMERCIALE. STRUCTURI SOCIETARE

40
Structura societară reprezintă o unitate autonomă reglementată de lege, care poate fi
constituită şi utilizată de comerciant, în vederea expansiunii activităţii sale comerciale.
Formele exogene pe care le poate constitui societatea sunt în număr de trei, potrivit
prevederilor Legii nr. 31/1990, respectiv: filiala, sucursala şi reprezentanţa comercială
(agenţia).
Termenele de filială, sucursală şi reprezentanţă nu sunt sinonime, fiecare dintre ele
reprezentând o entitate distinctă. Diferenţa principală între filială şi sucursală sau
reprezentanţă constă în existenţa personalităţii juridice în cazul filialei, aceasta fiind la
rândul ei o societate distinctă, dar subordonată societăţii care a constituit-o şi lipsa
personalităţii juridice în cazul sucursalei sau reprezentanţei care constituie un
dezmembrământ (un sediu secundar) al societăţii care le-a constituit.
Înfiinţarea de sucursale şi filiale este un drept exclusiv al comerciantului rezultat
din dispoziţiile Legii nr. 31/1990. Acest drept cuprinde în conţinutul său aptitudinea
comerciantului de a organiza, oricând este necesar mijloacele sale materiale şi umane în
structuri funcţionale instituţionalizate şi de a le încredinţa un anumit mandat şi puterile
necesare.
FILIALA
Conform art. 42 din Legea societăţilor comerciale, filialele sunt societăţi
comerciale cu personalitate juridică, ce se înfiinţează în formele de societate prevăzute de
art. 2 din Legea societăţilor comerciale. Aceste societăţi sunt constituite cu aportul integral
sau majoritar de capital social al unei alte societăţi (denumită „societate mamă”) sau cu
aportul, de obicei egal, al altor două societăţi. Constituirea acestei societăţi urmează toate
regulile referitoare la constituirea unei societăţi obişnuite.
Trăsăturile filialei sunt următoarele:
 este o structură societară instituţionalizată (reglementată de lege), supusă
obligaţiei înmatriculării în registrul comerţului din judeţul în care se află sediul său;
 are ca scop dezvoltarea şi expansiunea activităţii comerciale a societăţii-mamă;
 este dependentă din punct de vedere al conducerii şi economic de societatea care
a constituit-o;
 dispune de sediu propriu, firmă şi emblemă;
 are personalitate juridică şi un patrimoniu propriu
 se bucură de o anumită autonomie gestionară;
 înfiinţarea, modificarea şi încetarea filialei este un atribut al societăţii-mamă.
SUCURSALA

41
Sucursala este o structură societară instituţionalizată, lipsită de patrimoniu şi
personalitate juridică ce funcţionează relativ independent, autonom şi durabil, într-un sediu
propriu şi căreia i se încredinţează, ca prelungire a capacităţii societăţii care o constituie,
printr-un mandat general, puterea de reprezentare, negociere şi executarea de operaţiuni
comerciale în raza ei de activitate.
Sucursala se caracterizează prin următoarele trăsături definitorii:
 Este un dezmembrământ al patrimoniului societăţii, o extindere în teritoriu a
acesteia. Este vorba de o unitate autonomă a societăţii, un centru de profit sau un fond de
comerţ distinct de cel constituit de societate la sediul său central.
 Nu are personalitate juridică. Constituirea sau desfiinţarea unor sucursale este, în
principiu, un caz de modificare a actelor constitutive, fiind însoţite de toate formalităţile
aferente
 Sucursalele se înmatriculează la sediul lor (dacă sediul acestora se află în aceeaşi
localitate sau acelaşi judeţ cu sediul central, se efectuează o înmatriculare distinctă pentru
sucursală), urmând a li se elibera un certificat de înmatriculare şi un cod de identificare
fiscală distincte de cele ale societăţii-mamă.
 Neavând personalitate juridică şi un patrimoniu propriu, sucursala nu va încheia
operaţiuni comerciale în nume propriu, ci în numele societăţii-mamă pe care o reprezintă.
Ea funcţionează sub conducerea şi controlul societăţii-mamă, având un sediu propriu şi
fonduri primite din partea societăţii mamă, necesare pentru realizarea activităţilor
sucursalei. Totodată sucursala primeşte din partea societăţii fondatoare un drept de
reprezentare, negociere şi de executare a operaţiunilor comerciale în cadrul obiectului de
activitate al societăţii mamă, în limitele stabilite însă de statutul acestei societăţi.
 Subordonarea sucursalei faţă de societatea mamă este atât economică, cât şi
juridică.
 Sucursala nu are o firmă distinctă, ea trebuie să poarte firma societăţii mamă, cu
menţiunea de sucursală.
 Neavând un patrimoniu proprii, bunurile cu care este dotată se află în
proprietatea societăţii mamă.
 Încheind operaţiuni comerciale în numele şi pe seama societăţii mamă, sucursala
nu poate avea debitori proprii.
 Sucursala care are sediul într-o ţară străină de cea a sediului societăţii mamă, se
bucură de aceeaşi naţionalitate ca şi societatea mamă. Ca urmare a lipsei sale de
personalitate, sucursala va avea totdeauna naţionalitatea societăţii a cărei componentă este.

42
La constituirea unei sucursale sau filiale sunt necesare următoarele condiţii
generale:
 să existe o societate legal constituită. Sub aspectul naturii lor, sucursala şi
filiala sunt dezmembrăminte ale societăţii care le constituie şi deci ele vor putea exista
numai dacă există societatea. Sucursala şi filiala urmează soarta juridică a societăţii, prin
urmare dizolvarea din orice cauză a societăţii mamă atrage şi dizolvarea
dezmembrămintelor sale;
 să existe o clauză în actul constitutiv, care să prevadă înfiinţarea de
sucursale sau filiale. Această condiţie rezultă din prevederile art. 3, 9 şi 34 alin. 5 din
Legea nr. 31/1990; ea este necesară întrucât numai astfel poate fi cunoscută voinţa reală a
fondatorilor sau asociaţilor de a înfiinţa un sistem societar şi structurile aferente. O astfel
de clauză determină obligaţia fondatorilor sau a persoanelor desemnate de aceştia să
întreprindă .măsurile şi formalităţile de publicitate cerute de lege şi care sunt distincte de
cele cerute pentru societatea mamă.
 să se îndeplinească formalităţile de publicitate cerute de lege. Condiţia este
dedusă din prevederile art. 6, 24 şi 34 din Legea nr. 31/1990, care prevăd obligaţia
administratorului de a cere înmatricularea sucursalei sau filialei în registrul comerţului din
judeţul unde acestea vor funcţiona. Aceasta se justifică prin aceea că sucursala şi filiala
sunt structuri care se bucură de autonomie economică şi participă la circuitul comercial ca
mandatare ale societăţii. Ca urmare, existenţa lor trebuie cunoscută de participanţii la
comerţ; publicitatea dă posibilitate acestora să cunoască limitele mandatului şi puterile
conducătorului sucursalei sau filialei, iar celor lezaţi posibilitatea să se opună înfiinţării
structuri şi să ceară instanţei radierea înmatriculării lor.
 societatea să asigure dotările materiale, de personal şi organizarea necesară
ca sucursala sau filiala să devină un stabiliment autonom şi durabil. Neîndeplinirea
acestei condiţii poate conduce la contestarea calităţii de sucursală sau filială şi la
desfiinţarea actelor încheiate de acestea pentru viciu de consimţământ,
Toate aceste condiţii trebuie întrunite cumulativ, iar nerealizarea uneia dintre ele, la
înfiinţare, sau dispariţia sa ulterioară, atrage sancţiunea considerării structurii ca neregulat
constituită, inopozabilitatea actului înfiinţării faţă de terţi şi dreptul oricărei persoane de a
cere radierea ei din registrul comerţului (art. 25 din Legea nr.26/1990).
REPREZENTANŢA (AGENŢIA)
Reprezentanţa este o structură societară, care prin trăsăturile ei definitorii se
apropie de sucursală.

43
Astfel reprezentanţa ca şi sucursala nu are o personalitate juridică proprie, acesta
aparţinând doar societăţii mamă. Din această cauză nu beneficiază de un patrimoniu
propriu şi nu poate lua parte în nume propriu în operaţiunile comerciale pe care le încheie,
dar este dotată de către societatea mamă cu fondurile şi utilajele necesare exercitării
activităţii sale. Ca şi sucursala are atribuţii de mandatar, în sensul de a negocia, şi încheia,
ori chiar de a executa operaţiuni comerciale în numele şi pe seama societăţii mamă.
Reprezentanţa ca şi sucursala beneficiază de un sediu propriu şi va avea naţionalitatea
societăţii mamă.
În ceea ce priveşte condiţiile de valabilitate pentru înfiinţarea unei reprezentanţe
sunt în principiu cele prevăzute de actul constitutiv al societăţii mamă. Reprezentanţa nu
trebuie să fie înmatriculată în Registrul Comerţului, fiind suficient în acest sens o simplă
menţiune efectuată în cadrul înmatriculării în Registrul comerţului de la sediul societăţii
mamă.
SISTEME SOCIETARE
În economia contemporană se manifestă tot mai mult tendinţa realizării unor
sisteme societare. Acestea sunt ansambluri de structuri economice, legate prin raporturi
juridice, de o mare diversitate. Ele sunt instrumentele principale ale realizării expansiunii,
concentrării şi restructurării societăţilor comerciale, capabile să facă faţă mai bine
concurenţilor potenţiali. De cele mai multe ori, îşi desfăşoară activitatea pe raza întregii
ţări, ori a mai multor state.
Sistemul societar poate fi definit ca fiind un ansamblu stabil şi durabil, alcătuit din
structuri asociative legate juridic prin relaţii în temeiul cărora, una din acestea dobândeşte
şi exercită, asupra celeilalte, dominaţia, făcând să se manifeste unitatea de voinţă şi un
scop comun.
Este format din două categorii de structuri: structura dominantă şi structura
dominată.
Structura dominantă poate fi o societate comercială cu personalitate juridică sau un
comerciant (persoană fizică) care este conducătorul sistemului. Structurile dominate sunt
forme structurale fără personalitate juridică, cum ar fi de exemplu sucursala, dar şi alte
societăţi cu personalitate juridică, asupra cărora îşi exercită influenţa directă şi controlul.
Prin dominaţie trebuie să înţelegem posibilitatea unei societăţi de a influenţa decizia şi
activitatea organelor de conducere şi de control sau a organelor de luare a deciziilor, în
principiu din cauza deţinerii unei majorităţi de control sau de decizie.
Clasificarea sistemelor societare poate fi făcută după mai multe criterii:
 După natura componentelor sistemului, acestea pot fi: grup de societăţi, grup
44
industrial, grup de fapt, grup integrat;
 După natura activităţii societăţii dominante, pot fi: sisteme financiare industriale,
contractuale si personale;
 După forma legăturilor care reunesc sistemul, pot fi: grupuri constituite în
asociaţii, grupuri constituite în sindicate profesionale, grupuri constituite în societăţi de
societăţi şi grupuri şi în societăţi numite.
Sistemele societare sunt ansambluri de structuri economice legate prin raporturi
juridice de o mare diversitate. Teoria şi practica juridică şi economică le considera a fi
instrumente principale de realizare a expansiunii concentrării şi restructurării agenţilor
economici şi a comerţului însuşi.
 Societatea grup
Societatea grup este un sistem societar alcătuit dintr-o societate comercială
dominantă şi structurile dominate, cum sunt filialele şi sucursalele.
Sistemele societare pot avea următoarele configuraţii:
 de tip radiat, când structurile subordonate sunt de acelaşi rang (societate -
sucursale; societate-filiale);
 de tip piramidal, când structurile sunt de ranguri diferite (societate -
sucursale - filiale);
 de tip vertical, când structurile sunt determinate de tehnologia de fabricare a
produsului, de la obţinerea materiei prime la vânzarea produsului;
 de tip orizontal, când structurile societare sunt determinate de organizarea ce
are ca scop asigurarea poziţiei dominante (reţea de magazine, de ateliere, etc).
 Grupul de societăţi
Grupul de societăţi reprezintă un ansamblu de societăţi comerciale, independente
juridic, unite prin legături, în temeiul cărora una dintre acestea, respectiv, societatea care
este structura dominantă, le domină pe celelalte, exercitând influenţa, direcţia şi controlul,
direct sau indirect şi determină manifestarea unităţii de decizie.
Grupurile de societăţi pot îmbrăca diferite forme, precum:
■ înfiinţarea de societăţi-filială, unele societăţi fondatoare pot înfiinţa chiar
societăţi de rezervă, capabile să preia rapid, operaţiunile noi care apar;
■ aportul de active, efectuat de o societate către alte societăţi în constituire sau în
activitate, cel mai adesea are loc prin utilizarea contractului de locaţie în gestiune şi a celei
de gestiune a unei întreprinderi;
■ achiziţia de părţi sociale sau acţiuni, în măsură să asigure cumpărătorului
dominaţia sa asupra societăţii, care le înstrăinează pe calea cesiunii, prin operaţiuni
45
comerciale (licitaţii) sau operaţiuni bursiere;
■ investiţii străine realizate prin participaţii la capitalul social al societăţilor
autohtone.
Funcţionarea grupului de societăţi care se întemeiază pe relaţii de dominare a
grupului, de către una din componentele sale, se asigură prin asumarea unui rol financiar,
comercial, industrial sau mixt de către societatea dominantă. Cel mai adesea societatea
fondatoare îşi asumă un rol financiar, îmbrăcând forma societăţii financiare, având ca
obiect de activitate, participarea la naşterea şi funcţionarea societăţilor componente.
Societăţile financiare pot fi:
A. Societatea de plasament, care are ca obiect exclusiv plasarea raţională a
fondurilor din cadrul grupului, prin achiziţionarea unor titluri de valoare proprii (acţiuni)
ale societăţilor componente;
B. Societatea de control care are ca obiect supravegherea şi controlul multiplelor
participaţii în diverse societăţi de grup;
C. Societatea de investiţii care îşi utilizează fondurile sale în active sau operaţiuni
industriale sau comerciale de investiţii.
D. Societăţi de servicii comune care au ca obiect furnizarea de servicii diverse
societăţilor participante în acest grup.
În funcţie de gradul de integrare realizat de societăţile implicate, se pot distinge trei
tipuri de grupuri de societăţi comerciale:
 grupul tip trust;
 grupul tip holding;
 grupul de interes economic .
GRUPUL TIP HOLDING
Holdingul este o formă particulară de societate dominantă. El reprezintă o structură
de proprietate care permite controlul activităţii societăţilor participante în vederea atingerii
obiectivelor urmărite.
Holdingul poate fi definit ca acea societate sau persoană fizică care deţine ca
participaţie majoritatea acţiunilor sau părţilor sociale a uneia sau mai multor societăţi sau
care controlează compoziţia consiliului de administraţie a altor societăţi.
GRUPUL DE TIP TRUST
Trustul este o creaţie legislativă a dreptului englez şi american şi desemnează un
patrimoniu independent afectat unui interes. Numărul de fondatori şi de beneficiari ai
trustului este nelimitat.

46
Trustul este o structură realizată prin reunirea mai multor societăţi comerciale de
forţă economică diferită, în cadrul cărora integrarea financiară a societăţilor implicate este
totală. Trustul şi societăţile care-l compun coexistă. Societăţile implicate au obiectivele şi
acţionează cu mijloacele şi în direcţiile stabilite de trust.
Trustul se constituie în scopul de a înlătura complet concurenţa dintre societăţile
care-l formează prin concentrarea şi monopolizarea producţiei.
GRUPURILE DE INTERES ECONOMIC
O premieră legislativă în ţara noastră o constituie reglementarea grupurilor de
interes economic prin prevederile Titlului V din Legea nr.161/2003 privind unele măsuri
pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în
mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei.
Aceasta reprezintă o dovadă a continuării procesului de armonizare a legislaţiei
române cu legislaţia comunitară în materia dreptului comercial.
Reglementarea grupurilor de interes economic este inspirată din modelul oferit de
Codul comercial francez, unde grupul de interes economic a fost creat pentru a permite
întreprinderilor şi societăţilor comerciale să se adapteze şi să se dezvolte în cadrul unei
pieţe în expansiune. El a fost conceput ca o structură juridică situată între societatea
comercială şi asociaţie, în care primordială în organizarea şi funcţionarea ei este voinţa
membrilor care o constituie.
Conceptul de grup de interes economic - G.I.E. - este conturat de legiuitorul român
în art. 118 alin.1 din Legea nr.161/2003. Potrivit acestui text legal, grupul de interes
economic este acea asociere dintre două sau mai multe persoane fizice ori juridice,
constituită pe o periopadă determinată sau nedeterminată, în scopul înlesnirii ori dezvoltării
activităţii economice a membrilor săi, precum şi al îmbunătăţirii rezultatelor activităţii
respective.
Grupul de interes economic reprezintă un mecanism flexibil, deoarece majoritatea
normelor care o reglementează sunt dispozitive. Totodată, grupul de interes economic este
o structură deschisă atât persoanelor fizice cât şi juridice care în lipsa oricărei distincţii
legale pot fi de natură variată: societăţi comerciale, societăţi civile, asociaţii, persoane
juridice de drept public, etc.
Grupul de interes economic este o persoană juridică cu scop patrimonial care poate
avea calitatea de comerciant sau necomerciant. Grupul care posedă calitatea de comerciant
poate îndeplini, în nume propriu, cu titlu principal şi într-o manieră obişnuită toate faptele
de comerţ necesare realizării scopului său.

47
Activitatea grupului are întotdeauna un caracter accesoriu faţă de activitatea
membrilor ei. Astfel, un grup de interes economic nu poate avea drept scop obţinerea de
profituri pentru sine, dar dacă din activitatea grupului rezultă profit, acesta va fi distribuit
în totalitate, în mod obligatoriu, între membrii grupului, cu titlu de dividende, în cotele
prevăzute în actul constitutiv sau, în lipsa unei stipulaţii, în părţi egale.
Grupul de interes economic nu trebuie confundat cu un grup de societăţi, deoarece
în primul caz grupul nu are control real asupra activităţii membrilor săi, în schimb ce, în
cel de-al doilea caz este vorba despre o concentrare economică a unor societăţi şi este
evidentă existenţa unui control al respectivului grup de societăţi asupra tuturor mebrilor
săi.
Grupul de interes economic prezintă următoarele trăsături: caracteristice:
 este o asociere bazată pe un contract; el poate cuprinde două sau mai multe
persoane fizice sau juridice, comercianţi sau necomercianţi, fără a putea depăşi 20 de
persoane;
 este o persoană juridică, cu toate consecinţele care decurg din această calificare;
prin urmare, are calitatea de subiect de drept şi participă în nume propriu la raporturile
juridice;
 are un scop patrimonial, el constituindu-se în scopul înlesnirii sau dezvoltării
activităţii economice a membrilor săi, precum şi al îmbunătăţirii rezultatelor activităţii
respective;
 răspunde pentru obligaţiile sale faţă de terţi. Fiind persoană juridică, grupul
răspunde pentru obligaţiile asumate faţă de terţi. Potrivit legii, răspunderea membrilor este
nelimitată şi solidară pentru obligaţiile grupului, dacă nu există o stipulaţie contrară. De
asemenea, răspunderea membrilor are un caracter subsidiar, ea operând numai dacă grupul,
pus în întârziere nu plăteşte în termen de 15 zile.
GIE este o entitate ce posedă personalitate juridică, pe care o dobândeşte de la data
înmatriculării sale la registrul comerţului, dată de la care are capacitate juridică pentru a
dobândi şi asuma drepturi, şi obligaţii stabilite de lege sau de actul constitutiv.

48
SECŢIUNEA A II-A
CONSTITUIREA SOCIETĂŢILOR COMERCIALE

2.1. CERINŢE GENERALE PENTRU CONSTITUIREA TUTUROR


SOCIETĂŢILOR COMERCIALE

ASOCIAŢII
Constituirea societăţilor comerciale este supusă îndeplinirii unor cerinţe generale,
valabile pentru oricare dintre formele asociative, cerinţe care privesc - în special asociaţii
(părţile contractante), actul constitutiv (contractul de societate şi statutul), capitalul social,
obiectul de activitate şi determinarea elementelor de identificare ale societăţii.
Dobândirea calităţi de asociat de către persoana fizică sau juridică este condiţionată
de îndeplinirea următoarelor condiţii: să aibă capacitate juridică, să semneze actul
constitutiv al societăţii şi să-şi aducă contribuţia printr-un aport la formarea capitalului
social.
Dispoziţiile legale aplicabile în materie folosesc, spre a desemna persoanele care
participă la crearea şi la activitatea societăţilor comerciale următoarele denumiri; asociat,
acţionar, fondator, comanditar şi comanditat. Trebuie precizat că noţiunea de asociat este o
noţiune largă, care acoperă toate sensurile posibile,valabilă în cazul tuturor categoriilor de
societăţi comerciale. Ca gen proxim, ea cuprinde în sfera sa următoarele specii: fondator,
acceptant, acţionar, comanditar şi comanditat14.
Calitatea de fondatori o au persoanele care iau iniţiativa de a înfiinţa o societate
comercială. Legea nr. 31/1990 utilizează acest termen în cazul societăţii pe acţiuni şi în
comandită pe acţiuni în situaţia constituirii unei asemenea societăţi prin subscripţie
publică.
Calitatea de acceptanţi aparţine, în cadrul aceloraşi tipuri de societăţi, persoanelor
care subscriu prospectele de emisiune a acţiunilor şi se obligă să facă vărsămintele
corespunzătoare15. Desigur că şi fondatorii şi acceptanţii devin şi sunt asociaţi.
Termenul de acţionar provine de la posesiunea unor acţiuni în societăţile pe acţiuni
şi în comandită pe acţiuni, acţionarii fiind asociaţii în aceste societăţi. În sfârşit, termenii
de comanditar şi comanditat definesc în particular asociaţii societăţilor în comandită
14
E. Cârcel, Regimul juridic al acţiunilor şi acţionarilor potrivit Legii nr. 3l 1990, în revista „Dreptul" nr.
2/1992, p. 13.
15
O. Căpăţână, Precizări în legătură cu noţiunea de asociat în domeniul legislaţiei referitoare la societăţile
comerciale, op. cit., p. 18—19.
49
simplă şi în comandită pe acţiuni; ei se deosebesc prin gradul diferit de răspundere pentru
pasivul social.
Între noţiunea de asociat şi aceea de acţionar (la societăţile pe acţiuni) nu există
nici-o deosebire. Într-adevăr orice acţionar, indiferent de modalitatea în care, ulterior
înfiinţării societăţii dobândeşte această calitate (prin subscriere sau cumpărare de acţiuni,
moştenire etc), devine, totodată, asociat cu toate drepturile şi obligaţiile pe care legea i le
recunoaşte. Şi invers este valabil: orice asociat (la societăţile pe acţiuni) este un acţionar
(pentru că el deţine una sau mai multe acţiuni). Apoi, şi semnatarii contractului de societate
„sunt deţinătorii unui titlu negociabil, a cărui transmitere duce la mutaţii permanente

ASOCIAŢII PERSOANE FIZICE


O societate comercială poate fi constituită de persoane fizice, de persoane juridice
şi de persoane fizice împreună cu persoane juridice.
Legea. nr. 31/1990 prevede că „în vederea efectuării de acte de comerţ, persoanele
fizice şi juridice se pot asocia şi constitui societăţi comerciale”. Regula este cea a libertăţii
comerţului, de unde rezultă că orice persoană poate înfiinţa societăţi comerciale.
Libertatea de asociere este însă supusă prin lege anumitor restricţii, unele
prevăzute expres în texte de lege, altele rezultând implicit, din dispoziţiile legale
incidente.
Capacitatea persoanelor fizice de a înfiinţa o societate comercială, deci de a încheia
un contract de societate, este cârmuită de legea care guvernează capacitatea de a efectua
acte de drept civil, adică lex personalis.
Potrivit art. 949 din Codul civil, „poate contracta orice persoană ce nu este
declarată necapabilă de lege". Sunt incapabili, ceea ce înseamnă că nu îşi pot exercita
drepturile şi asuma obligaţiile, săvârşind acte juridice, minorul care nu a împlinit vârsta de
14 ani şi persoana pusă sub interdicţie ţari. (art. 11 alin. 1 din Decretul nr. 31/1954). În
consecinţă, aceste persoane nu au nici capacitatea de a fi parte într-un contract de societate.
De altfel, art. 11 din Codul comercial prevede că „interzisul şi cel pus sub consiliul judiciar
nu pot fi comercianţi şi nici a continua un comerţ". Minorul între 14-18 ani are capacitatea
de exerciţiu restrânsă şi, ca urmare, actele lui se încheie cu încuviinţarea prealabilă a
părinţilor sau tutorelui (art.9 din Decretul nr. 31/1951).
O restricţie privind participarea la înfiinţarea societăţilor comerciale există pentru
asociaţii societăţilor în nume colectiv şi comanditaţii din societăţile în comandită simplă.
Potrivit art. 52 şi 60 din Legea nr. 31/1990, aceşti asociaţi nu pot lua parte, ca asociaţi cu
răspundere nelimitată, în alte societăţi concurente sau având acelaşi obiect - fără

50
consimţământul celorlalţi asociaţi. Un asemenea consimţământ este prezumat „dacă
participarea sau operaţiile, fiind anterioare contractului de societate, au fost cunoscute de
ceilalţi asociaţi şi aceştia nu au interzis continuarea lor". O altă restricţie se referă la faptul
că o persoană nu poate fi asociat unic decât într-o singură societate cu răspundere limitată.
Aşadar, o astfel de persoană nu ar putea înfiinţa o nouă societate de acelaşi tip, dar poate
participa împreună cu alte persoane la constituirea altor societăţi.

ASOCIAŢII PERSOANE JURIDICE


În cazul persoanelor juridice, există, de asemenea, în principiu, libertatea înfiinţării
de societăţi comerciale. Dispun de acest drept chiar şi alte societăţi, unele cu participarea
statului, organizaţiile cooperatiste, şi alte organisme publice şi civile etc. însă, trebuie avut
în vedere şi respectat principiul specialităţii capacităţii de folosinţa. Într-adevăr, potrivit
art. 34 din Decretul nr. 31/1954, persoana juridică nu poate avea decât acele drepturi care
corespund scopului ei, stabilit de lege, actul de înfiinţare sau statut; actul juridic care nu e
făcut pentru realizarea scopului statutar este nul.
Potrivit specialităţii capacităţii de folosinţă, persoana juridică nu poate avea decât
acele drepturi care corespund scopului ei, stabilit prin lege, actul de înfiinţare sau statut,
orice act juridic care nu este făcut în vederea realizării scopului statutar fiind considerat
nul.
Art. 8 din Codul comercial prevede că „statul, judeţul şi comuna nu pot avea
calitatea de comercianţi". Dar, statul poate face acte de comerţ şi înfiinţa societăţi
comerciale. într-adevăr, dispoziţiile legale prevăd posibilitatea constituirii unei societăţi
comerciale, chiar cu capital integral de stat. De exemplu, în temeiul art. 16 din Legea nr.
15/1990, „unităţile comerciale de stat, cu excepţia celor care constituie regii autonome, vor
fi organizate sub formă de societăţi pe acţiuni sau societăţi cu răspundere limitată".
Totodată, mai multe prevederi ale Legii nr. 31/1990, se referă la societăţile comerciale cu
capital integral de stat (art. 212, 213, 215 etc). Desigur că judeţele, oraşele şi comunele, ca
unităţi administrativ-teritoriale, nu pot face comerţ şi înfiinţa ele însele societăţi
comerciale, dar acest lucru îl pot face consiliile locale sau judeţene.16

2.2. CONTRACTUL DE SOCIETATE

Noţiune

16
I. Avram, Natura juridică, forma, obiectul şi capitalul social al societăţilor comerciale înfiinţate în baza
Legii nr. 69/1991, în „Dreptul nr. 12/1993, p. 73-74.
51
Orice societate comercială este, în primul rând, un efect al voinţei asociaţilor
concretizată într-un contract de societate. Încheierea unui contract de societate este o
condiţie sine qua non pentru înfiinţarea unei societăţi comerciale.
Contractul de societate este acordul de voinţă realizat de către două sau mai multe
persoane fizice sau juridice, numite generic asociaţi, care convin împreună să constituie o
societate comercială la care să subscrie un anumit capital social şi să participe la activitatea
acesteia, pentru a obţine un profit pe care să-l împartă între ele.
Caracterele juridice ale contractului de societate
Contractul de societate are următoarele caractere juridice:
 Este un contract sinalagmatic, adică el generează drepturi şi obligaţii reciproce
şi interdependente între participanţi.
În cazul contractului de societate, drepturile şi obligaţiile pe care le generează acest
contract se situează în două planuri diferite. Un prim plan este acela al raporturilor dintre
asociaţi, iar al doilea - dintre asociaţi şi societatea creată prin contract. Datorită acestei
împrejurări, efectele specifice ale contractelor sinalagmatice îmbracă aspecte inedite în
cazul contractului de societate. Astfel, de exemnplu, asociatul care şi-a adus aportul social
subscris nu poate cere rezoluţiunea contractului pe motiv că unul dintre asociaţi nu şi-a
îndeplinit obligaţia respectivă sau în caz de refuz al acestuia, excluderea lui din societate,
deoarece rezoluţiunea înseamnă desfiinţarea societăţii.
 Este un contract cu titlu oneros, deoarece fiecare asociat urmăreşte la intrarea
lui în societate obţinerea unui avantaj material deci obţinerea de profit.
 Este un contract comutativ, aceasta pentru că, încă din momentul încheierii lui,
părţile cunosc întinderea drepturilor pe care le dobândesc şi a obligaţiilor pe care şi le
asumă.
 Este un contract cu executare continuă pentru că obligaţiile asociaţilor nu se
epuizează prin aportul social pe care-l aduc în societate. Ei trebuie să conlucreze împreună
la realizarea scopului societăţii pe toată durata de existenţă a acesteia.
 Contractul de societate reprezintă o uniune de interese - deşi aparent interesele
asociaţilor sunt contradictorii pentru că fiecare urmăreşte profit pentru sine, în realitate ele
sunt convergente deoarece realizarea profitului pentru sine este subordonată realizării
profitului în general de către societate. Deci fiecare asociat va fi interesat să conlucreze cu
ceilalţi asociaţi pentru ca societatea să aibă profit.
 Contractul de societate este un act sau fapt de comerţ - el pune bazele unei
veritabile întreprinderi economice care este societatea comercială şi astfel se verifică teoria
întreprinderii care consideră că faptele de comerţ sunt în esenţa lor acte de întreprindere.
52
Elementele definitorii ale contractului de societate
Sunt următoarele: obligaţia de aport social, elementul intenţional “affectio
societatis” şi participarea tuturor asociaţilor la beneficii şi pierderi.
 Obligaţia de aport social
Obligaţia de aport social reprezintă principala îndatorire ce revine asociaţilor,
deoarece societatea comercială este un contract prin care fiecare dintre părţi aduce în
comun ceva pentru a obţine un beneficiu. Prin aport social se înţelege contribuţia fiecărui
asociat la formarea capitalului social al societăţii. Obligaţia de aport social se poate realiza
sub mai multe forme:
a) Aportul în numerar. Aportul în numerar este aportul în bani (lichidităţi) şi este
cel mai folosit: Potrivit art. 16 alin.1 din Legea nr.31/1990 republicată, aporturile în
numerar sunt obligatorii la constituirea oricărei forme de societate.Aportul asociaţilor la
capitalul social nu este purtător de dobânzi, conform art. 68 din Legea nr.31/1990,
republicată.
b) Aportul în natură. Poate consta în următoarele: bunuri mobile, imobile, fond de
comerţ, brevete de invenţie, în general orice bunuri care se află în circuitul comercial şi pot
fi transmise în patrimoniul unei societăţi comerciale. Aportul în natură este posibil la orice
formă de societate comercială iar evaluarea lui se poate face convenţional sau de către
expert. Aportul poate consta în transmiterea către societate a dreptului de proprietate
asupra bunului ori a dreptului de folosinţă. În lipsa unei stipulaţii contrare, bunurile devin
proprietatea societăţii din momentul înmatriculării ei în registrul comerţului.
c) Aportul în creanţe. Nu este admis la societăţile pe acţiuni care se constituie prin
subscripţie publică şi nici la societăţile în comandită pe acţiuni şi societăţile cu răspundere
limitată. Aportul în creanţe se consideră liberat numai după ce societatea a obţinut plata
sumei de bani care face obiectul creanţei.
d) Aportul în muncă (industrie). Constă în angajamentul pe care şi-l asumă
asociatul de a desfăşura o activitate în societate punând la dispoziţia acesteia cunoştinţe,
tehnici profesionale, deci de a efectua o muncă în contul societăţii sau de a presta un
serviciu, inclusiv diligenţele sau demersurile făcute de fondatori în timpul constituirii
societăţii. Aportul în prestaţii în muncă este permis numai asociaţilor din societatea în
nume colectiv şi asociaţilor comanditaţi din societatea în comandită (art.16 alin.5 din
Legea nr.31/1990, republicată).
În cazul în care asociaţii nu depun aportul la capitalul social fixat, fie la momentul
în care fac subscrierea, fie la momentul ulterior stabilit de lege ori de actul constitutiv, ei
răspund pentru toate daunele pricinuite societăţii. Legea concretizează cazul întârzierii la
53
vărsarea capitalului în numerar, stabilind că neefectuarea vărsămintelor atrage automat
obligarea asociatului culpabil, cel puţin la plata dobânzilor legale din ziua în care
vărsământul trebuie să fie efectuat.
 Elementul intenţional “affectio societatis”
Affectio societatis reprezintă un element intelectual, de natură pur afectivă care dă
expresie voinţei asociaţilor de a conlucra împreună la realizarea obiectului de activitate al
societăţii, la realizarea finalităţii societăţii. Affectio societatis este un element indispensabil
necesar pentru că finalitatea societăţii nu poate fi atinsă decât printr-o conlucrare a tuturor
asociaţilor. Asociaţii trebuie să aibă o conduită corectă faţă de societate, ei nu au voie să
facă concurenţă prin activităţi desfăşurate în afara societăţii, nu au voie să saboteze din
interior diferite afaceri lansate de societate. Ei trebuie să găsească soluţiile cele mai bune şi
eficiente din punct de vedere economic şi juridic.
Affectio societatis trebuie să subziste din momentul înfiinţării societăţii şi până la
desfiinţarea ei. Elementul psihologic affectio societatis constituie un criteriu de distincţie
între societatea comercială şi anumite grupări economice sau contracte.
 Participarea la profit şi la pierderi
Scopul constituirii unei societăţi comerciale este, în principal, obţinerea de profit
care urmează să fie împărţit de asociaţi.
Profitul nu trebuie însă confundat cu dividendele. Potrivit art. 67 din Legea
nr.31/1990, dividendul este cota-parte din profit ce se va plăti fiecărui asociat..
Dividendele se plătesc în termenul stabilit de către adunarea generală a asociaţilor
sau după cel stabilit prin legile speciale, dar nu mai târziu de 8 luni de la data aprobării
situaţiei financiare anuale aferentă exerciţiului financiar încheiat.
Întrucât activitatea comercială ar putea să înregistreze pierderi în loc de profit,
datorită legăturii sociale care îi uneşte, asociaţii trebuie să participe şi la pierderi.
Prin urmare, desfăşurând activitatea comercială în comun, asociaţii participă
împreună, atât la profitul, cât şi la pierderile societăţii.
Participarea la profit şi pierderi nu trebuie să fie neapărat egală, ci criteriul luat în
considerare este contribuţia asociaţilor la formarea capitalului social al societăţii. Acestui
criteriu i se pot aduce anumite corective potrivit înţelegerii asociaţilor, în funcţie de
anumite elemente relevante.
Legea interzice însă aşa-numitele clauze leonine, adică acele înţelegeri care
favorizează unii asociaţi în detrimentul celorlalţi. Astfel, este nul contractul de societate
prin care un asociat îşi stipulează totalitatea câştigurilor. De asemenea, este nul şi

54
contractul prin care s-a convenit ca unul sau mai mulţi asociaţi să fie scutiţi să participe la
pierderi.

2.3. CONSTITUIREA SOCIETĂŢILOR COMERCIALE

Procedura de constituire a societăţilor comerciale presupune parcurgerea a două


etape obligatorii:
- redactarea actului constitutiv şi, după caz, autentificarea acestuia în condiţiile
prevăzute de lege;
- înmatricularea societăţii în registrul comerţului

2.3.1. ACTUL CONSTITUTIV AL SOCIETĂŢILOR COMERCIALE


Punctul de plecare în constituirea unei societăţi comerciale îl reprezintă întocmirea
actului sau actelor constitutive ale viitoarei societăţi, prin aceasta înţelegând redactarea şi,
după caz, autentificarea înscrisurilor actelor respective.
Actele constitutive sunt diferite, în funcţie de forma juridică a societăţii: contractul
de societate, în cazul societăţii în nume colectiv şi societăţii în comandită simplă;
contractul de societate şi statutul societăţii sau înscrisul unic, în cazul societăţii pe acţiuni,
în comandită pe acţiuni şi societăţii cu răspundere limitată. Înţelegerea asociaţilor privind
constituirea societăţii comerciale se concretizează în înscrisul sau, după caz, înscrisurile
actelor constitutive.
În cazurile în care legea permite ca actul constitutiv să se încheie în forma
înscrisului sub semnătură privată, înscrisul este redactat de asociaţi. Întrucât redactarea
unui act constitutiv al unei societăţi comerciale reclamă cunoştinţe juridice, în mod
obişnuit, asociaţii apelează la un specialist. Acesta poate fi un avocat, un notar sau, în
prezent, serviciul specializat din cadrul oficiului registrului comerţului.
Ca orice înscris sub semnătură privată, înscrisul actului constitutiv trebuie să fie
datat şi semnat de către toţi asociaţii sau, în caz de subscripţie publică, de fondatori. Cu
privire la data actului constitutiv, care îmbracă forma înscrisului sub semnătură privată,
art. 5 alin. 6 din Legea nr. 31/1990, republicată, prevede că actul constitutiv dobândeşte
dată certă şi prin depunerea la oficiul registrului comerţului.
Potrivit legii, la darea datei certe trebuie să se prezinte dovada eliberată de registrul
comerţului privind disponibilitatea firmei, iar în cazul societăţii cu răspundere limitată cu
asociat unic, declaraţia pe propria răspundere privind deţinerea calităţii de asociat unic
într-o singură societate cu răspundere limitată.

55
În cazurile când legea impune forma autentică a actului constitutiv, redactarea
înscrisului se face în condiţiile Legii nr. 36/1995 a notarilor publici şi a activităţii
notariale. Articolul 44 din lege dispune că înscrisurile pentru care legea prevede forma
autentică vor fi redactate numai de notarii publici, de avocatul părţii interesate sau
consilierul juridic ori reprezentantul legal al persoanei juridice. Legea permite însă
persoanelor care au o pregătire juridică să redacteze înscrisurile în care figurează ca parte,
ele, soţii, ascendenţii sau descendenţii lor.
Redactarea înscrisului actului constitutiv poate fi realizată şi de serviciul specializat
din cadrul oficiului registrului comerţului. Atunci când legea impune forma autentică,
înscrisul actului constitutiv este prezentat notarului public, pentru autentificare, de către
persoana desemnată în calitate de administrator al societăţii ori de către un asociat anume
împuternicit.
La autentificarea actului sau actelor constitutive trebuie prezentată dovada eliberată
de oficiul registrului comerţului privind disponibilitatea firmei (art. 17 din Legea nr.
31/1990, republicată). Verificarea disponibilităţii firmei se face de către oficiul registrului
comerţului, înainte de întocmirea actelor constitutive sau, după caz, de modificarea firmei.
Această cerinţă a legii este menită să ateste că firma stabilită de asociaţi în actul
constitutiv este disponibilă şi, deci, să evite riscul respingerii cererii de înregistrare a
societăţii, pe motiv că firma stabilită de asociaţi este înregistrată în registrul comerţului. În
cazul unei societăţi cu răspundere limitată cu asociat unic, la autentificarea actului
constitutiv trebuie prezentată declaraţia pe proprie răspundere privind deţinerea calităţii de
asociat unic într-o singură societate cu răspundere limitată (art. 17 din Legea nr. 31/1990,
republicată).
Notarul public va refuza autentificarea actului constitutiv dacă nu sunt îndeplinite
cerinţele legale privind dovezile menţionate. Înscrisurile redactate de părţi ori de către
reprezentanţii lor vor fi verificate cu privire la îndeplinirea condiţiilor de fond şi de formă,
notarul public putându-le aduce modificările şi completările corespunzătoare, cu acordul
părţilor.
 Regula: Actul constitutiv se încheie sub semnătură privata, se semnează de toţi
asociaţii sau, în caz de subscripţie publică, de fondatori.
 Excepţia: Forma autentică a actului constitutiv este obligatorie atunci când:
a) printre bunurile subscrise ca aport la capitalul social se află un teren;
b) se constituie o societate în nume colectiv sau în comandită simplă;
c) societatea pe acţiuni se constituie prin subscripţie publică.

56
În ce priveşte fondatorii, sunt fondatori, potrivit art.6 din Legea nr.31/1990,
republicată, semnatarii actului constitutiv, precum şi persoanele care au un rol determinant
în constituirea societăţii.
Pentru ca o persoană să poată fi considerată fondator, ea trebuie să îndeplinească
următoarele condiţii:
 să aibă capacitate deplină de exerciţiu;
 să nu fi fost condamnată pentru gestiune frauduloasa, abuz de încredere, fals, uz
de fals, înşelăciune, delapidare, mărturie mincinoasă, dare sau luare de mită, pt.
Infracţiunile prevăzute de Legea nr. 656/2002 pt. Prevenirea şi sancţionarea spălării
banilor, precum şi pt. Instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării actelor
de terorism, pt. Infracţiunile prevăzute de art. 143-145 din Legea nr. 85/2006 privind
procedura insolvenţei sau orice altă infracţiune reglementată de Legea nr.31/1990,
republicată.
Indiferent de forma de societate, actul constitutiv trebuie să cuprindă unele
menţiuni comune:
 identificarea asociaţilor;
 denumirea societăţii şi forma acesteia
 sediul principal şi eventualele sedii secundare;
 obiectul de activitate, cu precizarea domeniului principal de activitate;
 capitalul social subscris şi vărsat de asociaţi;
 organele de conducere, de administrare şi de control ale societăţii;
 modul de participare la profit şi pierderi;
 cauzele de dizolvare şi modalitatea de lichidare a patrimoniului societăţii.
2.3.2. ÎNMATRICULAREA SOCIETĂŢILOR COMERCIALE
Potrivit Legii nr. 359/2004 privind simplificarea formalităţilor la înregistrarea în
registrul comerţului a persoanelor fizice, asociaţiilor familiale şi persoanelor juridice,
înregistrarea fiscală a acestora, precum şi la autorizarea funcţionării persoanelor juridice,
societatea comercială este supusă procedurii de înmatriculare şi apoi unei proceduri de
autorizare a funcţionării.
Procedura înmatriculării se realizează de către oficiul registrului prin judecătorul
delegat. Ea se realizează prin biroul unic, organizat în cadrul oficiului registrului
comerţului. El cuprinde reprezentanţi ai autorităţilor publice competente să elibereze
autorizaţiile cerute de lege.

57
Înmatricularea societăţii comerciale se realizează în baza unei cereri tip adresate
oficiului registrului comerţului în a cărei rază teritorială se va afla sediul societăţii, cererea
putând fi făcută de către fondatori sau de persoanele desemnate ca administratori ai
societăţii ori ca împuterniciţi ai acestora.
Potrivit art. 36 alin.2 din Legea nr. 31/1990, republicată, cererea trebuie însoţită de
următoarele documente:
a) actul sau actele constitutive, în forma cerută de lege;
b) dovada efectuării vărsămintelor, în condiţiile stabilite prin actul
constitutiv. Dovada atestă liberarea aporturilor de către asociaţi şi, implicit, existenţa
capitalului social vărsat.O atare dovadă se face prin înscrisuri emise de bancă ori C.E.C.;
c) dovada sediului declarat şi a disponibilităţii firmei. Potrivit legii, trebuie
făcută dovada deţinerii cu titlu legal a spaţiului aferent sediului social (contract de vânzare-
cumpărare, contract de închiriere, certificat de moştenire etc.). La acelaşi sediu vor putea
funcţiona mai multe societăţi, numai dacă cel puţin o persoană este, în condiţiile legii,
asociat în fiecare dintre aceste societăţi;
a) actele care probează dreptul de proprietate asupra bunurilor care fac
obiectul aportului în natură. Aceste acte pot fi contracte de vânzare-cumpărare, contracte
de concesiune, brevete de invenţii etc. în cazul bunurilor imobile, trebuie anexat şi
certificatul constatator al sarcinilor de care sunt grevate;
b) actele constatatoare ale operaţiunilor încheiate în contul societăţii şi
aprobate de asociaţi;
c) declaraţia pe proprie răspundere a fondatorilor, a primilor administratori
şi, după caz, a primilor directori, respectiv a primilor membri ai directoratului şi ai
consiliului de supraveghere şi, dacă este cazul, a primilor cenzori, că îndeplinesc
condiţiile prevăzute de Legea nr. 31/1990. Declaraţia atestă faptul că aceste persoane nu
cad sub interdicţiile stabilite de art. 6 alin. 2, art. 135 şi art. 156 din Legea nr. 31/1990.
În scopul facilitării constituirii societăţilor comerciale, Legea privind simplificarea
formalităţilor prevede posibilitatea ca unele operaţiuni necesare înregistrării societăţii să fie
efectuate la cerere, de către serviciul specializat, din cadrul oficiului registrului comerţului.
Se poate solicita: obţinerea rezervării firmei; efectuarea vărsămintelor privind aportul în
numerar; redactarea actului constitutiv şi obţinerea autentificării, în cazurile prevăzute de
lege, sau după caz, a dării de dată certă acestuia; obţinerea evaluării prin expertiză a
bunului etc.
Pentru înmatricularea unor societăţi comerciale sunt necesare unele avize sau
autorizări prealabile (bănci, societăţi de asigurări, societăţi de valori mobiliare). Obţinerea

58
acestor avize sau autorizări prealabile poate fi cerută oficiului registrului comerţului, prin
cererea de înregistrare şi autorizare a funcţionării societăţii; solicitantul poate însă el însuşi
să solicite aceste avize sau autorizări prealabile de la autorităţile competente.
Cererea de înmatriculare (înregistrare) a societăţii se soluţionează de judecătorul
delegat. Potrivit art. 37 din Legea nr. 31/1990, republicată, controlul legalităţii actelor sau
faptelor care, potrivit legii, se înregistrează în registrul comerţului se exercită de justiţie
prin judecătorul delegat la oficiul registrului comerţului.
Soluţionarea cererii se face în prezenţa solicitantului sau în lipsa acestuia, în
condiţiile art. 242 C. proc. civ., în baza actelor depuse. Obiectul controlului de legalitate îl
reprezintă respectarea normelor imperative privind constituirea societăţilor comerciale.
Astfel, judecătorul delegat examinează actul sau actele constitutive, în privinţa respectării
condiţiilor de fond şi de formă prevăzute de lege.
Apoi, verifică respectarea cerinţelor legale privind cuprinsul actului constitutiv
(numărul asociaţilor, capitalul social, subscris şi vărsat, aporturile asociaţilor, obiectul de
activitate etc). De asemenea, verifică existenţa sediului societăţii, care este esenţial pentru
viaţa societăţii.
În sfârşit, judecătorul delegat verifică existenţa şi valabilitatea actelor anexate la
cererea de înregistrare şi autorizare a funcţionării societăţii, precum şi a avizelor şi
autorizaţiilor prealabile cerute de lege pentru înregistrarea societăţii. În acţiunea de
verificare a legalităţii constituirii societăţii, judecătorul delegat are dreptul să dispună
administrarea de dovezi şi efectuarea unei expertize (art. 37 alin. 3 din Legea nr. 31/1990,
republicată).
Legea prevede că, în cazul unei societăţi pe acţiuni, dacă există aporturi în natură,
avantaje rezervate fondatorilor, operaţiuni încheiate de fondatori în contul societăţii ce se
constituie şi pe care aceasta urmează să le ia asupra sa, judecătorul delegat numeşte, în
termen de 5 zile de la înregistrarea cererii, unul sau mai mulţi experţi, cu respectarea
dispoziţiilor art. 38 din Legea nr. 31/1990.
Experţii desemnaţi vor efectua un raport care va conţine răspunsurile lor privind
elementele indicate de judecătorul delegat. În ce priveşte aporturile în natură, raportul
trebuie să cuprindă descrierea şi modul de evaluare a fiecărui bun aportat şi va preciza dacă
valoarea acestuia corespunde numărului şi valorii acţiunilor acordate în schimb asociatului.
Pentru bunurile mobile noi va fi luată în considerare factura.
Raportul întocmit de experţi trebuie depus în 15 zile la oficiul registrului
comerţului. El va putea fi examinat de creditorii personali ai asociaţilor sau de alte
persoane interesate, care pot cere şi copii, integrale sau parţiale, ale raportului.

59
În cazul când, în urma examinării cererii, constată că sunt îndeplinite condiţiile
privind înregistrarea societăţii, judecătorul delegat va da o încheiere, prin care va autoriza
constituirea societăţii şi va dispune înregistrarea ei în registrul comerţului (art. 40 din
Legea nr. 31/1990, republicată).
Încheierea de înregistrare va cuprinde menţiunile actului constitutiv prevăzute,
după caz, de art. 7 sau 8 din Legea nr. 31/1990. În cazul când cerinţele legale privind
constituirea societăţii nu sunt îndeplinite, judecătorul delegat va respinge, prin încheiere,
motivat, cererea de înregistrare, afară de cazul în care neregularităţile sunt înlăturate, în
condiţiile art. 46 din Legea nr. 31/1990.
Încheierea judecătorului delegat privind înregistrarea societăţii este supusă numai
recursului, care poate fi exercitat în termen de 15 zile de la data pronunţării încheierii,
pentru părţi şi, de la data publicării în Monitorul Oficial a încheierii, pentru orice persoană
interesată.
Recursul se depune şi se menţionează în registrul comerţului unde s-a făcut
înregistrarea. Oficiul registrului comerţului are obligaţia ca, în termen de 3 zile de la
depunerea recursului, să îl înainteze curţii de apel în a cărei rază teritorială se află sediul
societăţii. Motivele recursului pot fi depuse cu cel puţin 2 zile înaintea termenului de
judecată.
În cazul admiterii recursului, decizia instanţei de recurs va fi menţionată în registrul
comerţului.
Înregistrarea dispusă prin încheierea judecătorului delegat se efectuează în termen
de 24 de ore de la data pronunţării încheierii judecătorului delegat prin care se autorizează
înmatricularea societăţii comerciale.
Odată înregistrată în registrul comerţului, societatea se consideră constituită. Pe
data înregistrării (înmatriculării) , societatea devine persoană juridică. În acest sens, art. 41
din Legea nr. 31/1990 dispune: „Societatea comercială este persoană juridică de la data
înmatriculării ei în registrul comerţului".
Potrivit legii, persoanele desemnate ca reprezentanţi ai societăţii sunt obligate să
depună la Oficiul registrului comerţului semnăturile lor (art. 45 din Legea nr. 31/1990).
În temeiul încheierii judecătorului delegat prin care s-a autorizat constituirea
societăţii şi s-a dispus înregistrarea ei, oficiul registrului comerţului eliberează certificatul
de înregistrare.
Certificatul de înregistrare cuprinde menţiuni privind firma societăţii, sediul social,
activitatea principală, numărul de ordine în registrul comerţului, precum şt codul unic de
înregistrare, atribuit de Ministerul Finanţelor Publice.

60
Codul unic de înregistrare atribuit trebuie utilizat în mod obligatoriu în toate
sistemele informatice privind pe comercianţi, precum şi în relaţiile societăţii comerciale cu
terţii.
Potrivit legii, certificatul de înregistrare, conţinând codul unic de înregistrare, atestă
că societatea comercială a fost luată în evidenţa oficiului registrului comerţului.
După înmatricularea ei în registrul comerţului, societatea are obligaţia să ceară
autorizarea ei.
Prin autorizarea funcţionării, se înţelege, fie asumarea de către solicitant a
responsabilităţii privind legalitatea desfăşurării activităţii, fie obţinerea actului
administrativ emis de autoritatea administraţiei publice competente, strict necesar pentru a
permite solicitantului desfăşurarea activităţilor prevăzute în actul constitutiv.
Pentru autorizarea funcţionării societăţilor comerciale, adică pentru începerea
activităţii acestora, sunt necesare unele avize, autorizări şi/sau acorduri, după cum
urmează:
 avizul şi/sau autorizaţia pentru prevenirea şi stingerea incendiilor (PSI), emise de
brigăzile şi grupurile de pompieri militari;
 avizul şi/sau autorizaţia sanitară, emise de direcţiile de sănătate publică
teritoriale;
 autorizaţia sanitară veterinară, emisă de direcţiile sanitare veterinare teritoriale;
 acordul şi/sau autorizaţia de mediu, emise de autorităţile publice teritoriale de
protecţie a mediului;
 autorizaţia de funcţionare din punct de vedere al protecţiei muncii, emisă de
inspectoratul teritorial pentru protecţia muncii.
Toate aceste avize şi autorizaţii vor fi solicitate de către oficiul registrului
comerţului, în termen de 5 zile de la înregistrarea cererii petentului, autorităţile competente
urmând a elibera aceste avize în 15 zile.
Eliberarea certificatului de înregistrare şi a anexei la acesta care cuprinde avize,
autorizaţii şi/sau acorduri necesare dă dreptul comerciantului să îşi înceapă activitatea.
Obţinerea autorizaţiilor de funcţionare nu este necesară în cazul în care în spaţiul destinat
sediului social sau secundar nu se desfăşoară activităţile ce constituie obiectul de activitate
al comerciantului, potrivit celor prevăzute în actul constitutiv.
Constituirea societăţii comerciale trebuie adusă la cunoştinţa celor interesaţi.
Potrivit legii, după efectuarea înmatriculării societăţii, un extras în formă simplificată al
încheierii judecătorului delegat se comunică, din oficiu, Regiei Autonome a Monitorului
Oficial spre publicare, pe cheltuiala societăţii.
61
Extrasul în formă simplificată al încheierii cuprinde în mod obligatoriu următoarele
menţiuni: numărul şi data încheierii, numele şi adresa fondatorilor, administratorilor şi,
când este cazul, ale cenzorilor, denumirea şi, dacă există, emblema societăţii, sediul social,
forma juridică, activitatea principală, capitalul social şi durata de funcţionare a societăţii.
Pe extrasul încheierii se va menţiona codul unic de înregistrare şi numărul de ordine în
registrul comerţului.
La cererea şi pe cheltuiala societăţii, încheierea judecătorului delegat se poate
publica integral în Monitorul Oficial, Partea a IV-a.
Neîndeplinirea cerinţelor legale privind publicitatea constituirii societăţii
comerciale are drept consecinţă inopozabilitatea faţă de terţi a înregistrării societăţii în
condiţiile prevăzute de lege.
Odată cu efectuarea înmatriculării societăţii şi eliberarea certificatului de
înregistrare, care cuprinde codul unic de înregistrare, se realizează şi înscrierea fiscală a
societăţii.

2.3.3. CONSECINŢELE JURIDICE ALE DOBÂNDIRII PERSONALITĂŢII


JURIDICE DE CĂTRE SOCIETATEA COMERCIALĂ

Dobândirea personalităţii juridice de o societate comercială comportă următoarele


consecinţe juridice:
 societatea comercială dobândeşte atribute de identificare. Atributele de
identificare a societăţii comerciale sunt: firma, sediul şi naţionalitatea.
Firma societăţii comerciale are aceeaşi semnificaţie ca şi numele şi prenumele la
persoana fizică. Cu alte cuvinte, denumirea societăţii comerciale constituie un element de
particularizare a societăţii respectiv un element de individualizare a ei între celelalte
societăţi comerciale, între ceilalţi participanţi la raporturile comerciale. Potrivit Legii nr.
26/1990, numele sau, după caz, denumirea folosită de comerciant în realizarea
operaţiunilor ce fac obiectul comerţului său şi sub care se semnează constituie firma. Firma
trebuie precizată în mod obligatoriu în contractul de societate.
Emblema societăţii comerciale este semnul sau denumirea care deosebeşte un
comerciant de altul de acelaşi gen. Ea poate consta într-un semn, o denumire sau
combinaţii de reprezentări figurative şi denumiri. Spre deosebire de firma societăţii care
are un caracter obligatoriu, emblema are un caracter facultativ pentru părţile contractului
de societate.
Sediul societăţii comerciale este un element de localizare spaţială a acesteia. Este
un atribut ce contribuie la identificarea societăţii comerciale între ceilalţi participanţi la
62
viaţa comercială, tocmai prin acest element de localizare spaţială. Legea face distincţie
între sediul principal şi real la care doctrina a mai creat două concepte strâns legate de
ideea de sediu: sediul secundar şi stabilimentul societăţii comerciale.
Sediul societăţii este important sub multiple aspecte:
 în funcţie de teritoriul pe care se amplasează sediul se stabileşte naţionalitatea
societăţii comerciale, aceasta având naţionalitatea ţării pe teritoriul căreia este;
 la sediu se îndeplinesc cu societatea actele de procedură arbitrală şi juridică. Aici
se trimit citaţii, somaţii, notificări sentinţe, aici se comunică orice alte de procedură.
 la sediul principal societatea este obligată să-şi păstreze principalele evidenţe
financiar-contabile pentru că aici se vor executa controale fiscale privind activitatea
societăţii.
Naţionalitatea prezintă importanţă sub aspectul statutului juridic şi a legii ce
guvernează societatea. Naţionalitatea este un atribut de identificare similar cu cetăţenia la
persoanele fizice pentru că ea exprimă legătura juridica ce există între societatea
comercială şi statul pe teritoriul căruia funcţionează, care o recunoaşte ca persoană juridică
şi care a autorizat-o să-şi desfăşoare activităţile specifice. Legea nr.31/1990 a adoptat
sediul societăţii drept criteriu pentru determinarea naţionalităţii societăţilor comerciale:
orice societate, dacă şi-a stabilit sediul pe teritoriul României, are naţionalitate română,
chiar şi în situaţia în care este constituită cu participare străină.
 Societatea comercială are un patrimoniu propriu. Ca persoană juridică, ca
subiect de drept societatea nu poate exista fără un patrimoniu propriu. Patrimoniul
societăţii comerciale reprezintă suportul material al societăţii ce-i conferă posibilitatea de a
participa la circuitul economic şi juridic. El este un element constitutiv esenţial al
societăţilor comerciale destinat să satisfacă nevoile şi sarcinile acesteia.
Fiind o persoană juridică, societatea comercială are un patrimoniu propriu, autonom
de patrimoniile asociaţilor care au constituit societatea. Acest patrimoniu mai este denumit
în Legea societăţilor comerciale şi patrimoniu social. Din autonomia patrimoniului
societăţii faţă de patrimoniile proprii ale asociaţilor decurg anumite consecinţe juridice.
 Astfel, bunurile aduse ca aport de asociaţi ies din patrimoniul lor şi intră în
patrimoniul societăţii. Asociaţii nu mai au nici un drept asupra bunurilor aportate. În
schimbul acestora ei au dobândit părţi de interes, părţi sociale sau acţiuni care le conferă un
drept de creanţă împotriva societăţii, de o natură specială, cu caracter social. Din moment
ce bunurile aportate au ieşit din patrimoniul asociaţilor, creditorii personali ai acestora nu
le mai pot urmări, ei putând să-şi exercite drepturile asupra dividendelor şi în caz de
lichidare asupra părţii ce se va cuveni debitorilor lor, în urma lichidării.
63
 Bunurile cu titlu de aport intrând în patrimoniul societăţii la activ, vor putea fi
urmărite numai de creditorii sociali, patrimoniul societăţii în temeiul art. 1718 Cod civil
constituind gajul lor general. Trebuie să precizăm că, în mod excepţional, creditorii sociali
vor beneficia, pe lângă dreptul de gaj asupra patrimoniului societăţii şi de un drept de gaj
general asupra patrimoniului asociaţilor debitori, în ipoteza societăţii în nume colectiv şi
societăţii în comandită.
 O altă consecinţă a autonomiei patrimoniale este faptul că nu se poate face
compensaţia între creanţele societăţii şi datoria proprie a unui asociat faţă de un terţ şi nici
invers.
Patrimoniul social cuprinde toate drepturile şi obligaţiile societăţii cu caracter
patrimonial. Spre deosebire de capitalul social care este expresia valorică a aporturilor
asociaţilor patrimoniul social este o universalitate juridică. Într-adevăr patrimoniul social
corespunde cu capitalul social în momentul constituirii societăţii. Între capitalul social şi
patrimoniul social există o relaţie de tipul parte-întreg, capitalul social fiind un element al
patrimoniului social.
Patrimoniul social cuprinde activul social şi pasivul social, care se evidenţiază în
bilanţul contabil al societăţii comerciale conform dispoziţiilor legale contabile.
Activul social, denumit şi patrimoniu activ sau real cuprinde drepturile
patrimoniale care privesc bunurile subscrise sau aduse ca aport în societate şi cele
dobândite ulterior prin activitatea societăţii, precum şi beneficiile nedistribuite. Activul
patrimonila se identifică cu capitalul social, în momentul constituirii societăţii.
Pasivul social cuprinde obligaţiile societăţii, indiferent de natura lor.
Noţiunea de patrimoniu social trebuie delimitată de capitalul social.
Capitalul social exprimă valoric, în monedă, aporturile asociaţilor, el incluzând pe
lângă aporturi orice sumă afectată funcţionării societăţii. Capitalul social se înscrie în actul
constitutiv. În cursul activităţii societăţii comerciale, el poate fi majorat prin aporturi noi,
prin încorporarea rezervelor, cu excepţia celor legale şi a beneficiilor nedistribuite ca
dividende sau a primelor de emisiune, ori prin compensarea unor creanţe lichide şi
exigibile asupra societăţilor cu acţionari ale acestora, prin utilizarea diferenţelor favorabile
din reevaluarea patrimoniului social sau prin fuziunea şi divizarea societăţilor comerciale.
De asemenea, capitalul social poate fi şi diminuat sau redus ca urmare a unor pierderi
patrimoniale, a neefectuării integrale a vărsămintelor, retragerea sau excluderea unui sau
unor asociaţi.
Din punct de vedere contabil, el nu are o existenţă palpabilă, concretă, ci reprezintă
o cifră convenită de asociaţi. Pe plan contabil, în bilanţ, capitalul social apare la pasiv,
64
deoarece societatea are obligaţia restituirii aporturilor către asociaţi în momentul dizolvării
şi lichidării societăţii.
Din punct de vedere juridic, capitalul social reprezintă gajul general al creditorilor
societăţii. Din acest motiv, el este fix pe toată durata societăţii, are o valoare constantă,
menţinută ca atare, în principiu de-a lungul întregii durate de existenţă a societăţii
comerciale, pe când patrimoniul societăţii este fluctuant, suferind neîncetat creşteri sau
reduceri în funcţie de operaţiunile curente efectuate de societate.
Ca o consecinţă a destinaţiei sale, capitalul social este intangibil, el nu poate fi
folosit pentru plata dividendelor către asociaţi.
Având rolul de gaj general al creditorilor, capitalul social trebuie să fie real.
Aceasta impune intrarea efectivă în patrimoniul societăţii a bunurilor care formează
aporturile asociaţilor (nu aporturi fictive), precum şi asigurarea în permaqnenţă în
patrimoniul societăţii a unor bunuri a căror valoare să nu fie mai mică decât capitalul
social.
Legea nr. 31/1990 prevede un patrimoniu minim iniţial, dar numai pentru societatea
pe acţiuni, societatea în comandită pe acţiuni şi societatea cu răspundere limitată. Astfel,
capitalul social al societăţii pe acţiuni şi societăţii în comandită pe acţiuni nu poate fi mai
mic de 90.000 lei. Guvernul va putea modifica, cel mult o dată la 2 ani, valoarea minimă a
capitalului social, ţinând seama de rata de schimb, astfel încât acest cuantum să reprezinte
echivalentul în lei al sumei de 25.000 euro.În cazul societăţii cu răspundere limitată nu
poate fi mai mic de 200 lei.
 Răspunderea societăţii pentru obligaţiile sociale. Calitatea societăţii
comerciale de subiect de drept atrage şi răspunderea acesteia pentru obligaţiile legale şi
contractuale ce-i revin.
Conform art. 3 din Legea nr.31/1990, asociaţii în societatea în nume colectiv şi
asociaţii comanditaţi în societatea în comandită simplă sau în comandită pe acţiuni răspund
nelimitat şi solidar pentru obligaţiile sociale, pe când acţionarii din societatea pe acţiuni,
asociaţii comanditari şi asociaţii în societatea cu răspundere limitată răspund numai până la
concurenţa capitalului social subscris.
Observăm deci, că legea instituie o răspundere cu caracter subsidiar asociaţilor în
societatea în nume colectiv şi a asociaţilor comanditaţi în societatea în comandită simplă
sau în comandită pe acţiuni, în sensul că aceştia vor răspunde pentru obligaţiile societăţii
cu propriul patrimoniu. Creditorii societăţii sunt obligaţi însă să urmărească în principal
societatea pentru obligaţiile ei şi numai dacă societatea nu le plăteşte în termen de cel mult

65
15 zile de la data punerii în întârziere se vor putea îndrepta împotriva patrimoniului acestor
asociaţi.

66
CAPITOLUL III
FUNCŢIONAREA SOCIETĂŢILOR COMERCIALE.

SECŢIUNEA I
REGULI COMUNE PRIVIND FUNCŢIONAREA SOCIETĂŢILOR
COMERCIALE

1.1. REGIMUL JURIDIC AL APORTURILOR LA CAPITALUL


SOCIAL

În lipsă de stipulaţie contrară, bunurile constituite ca aport în societate devin


proprietatea acesteia din momentul înmatriculării ei în registrul comerţului.
În cazul în care asociaţii nu depun aportul la capitalul social fixat, fie la momentul
în care fac subscrierea, fie la momentul ulterior stabilit de lege ori de actul constitutiv, ei
răspund pentru toate daunele pricinuite societăţii. Legea concretizează cazul întârzierii la
vărsarea capitalului în numerar, stabilind că neefectuarea vărsămintelor atrage automat
obligarea asociatului culpabil, cel puţin la plata dobânzilor legale din ziua în care
vărsământul trebuie să fie efectuat.
Pe durata societatii, creditorii asociatului pot sa-si exercite drepturile lor numai
asupra partii din beneficiile cuvenite asociatului dupa bilantul contabil, iar dupa dizolvarea
societatii, asupra partii ce i s-ar cuveni prin lichidare.
Creditorii pot totusi popri, în timpul duratei societăţii, părţile ce s-ar cuveni
asociaţilor prin lichidare sau pot sechestra şi vinde acţiunile debitorului lor.

1.2. REGIMUL JURIDIC AL DIVIDENDELOR

Cota-parte din profit ce se plăteşte fiecărui asociat constituie dividend.


Dividendele se distribuie asociaţilor proporţional cu cota de participare la capitalul
social varsat, daca prin actul constitutiv nu se prevede altfel. Acestea se platesc in termenul
stabilit de adunarea generala a asociatilor sau, dupa caz, stabilit prin legile speciale, dar nu
mai târziu de 6 luni de la data aprobarii situatiei financiare anuale aferente exercitiului
financiar încheiat.

67
În caz contrar, societatea comerciala va plati daune-interese pentru perioada de
intarziere, la nivelul dobanzii legale, daca prin actul constitutiv sau prin hotararea adunarii
generale a actionarilor care a aprobat situatia financiara aferenta exercitiului financiar
incheiat nu s-a stabilit o dobanda mai mare.
Nu se vor putea distribui dividende decat din profituri determinate potrivit legii.
Dividendele platite contrar dispozitiilor alin. (2) si (3) se restituie, daca societatea
dovedeste ca asociatii au cunoscut neregularitatea distribuirii sau, in imprejurarile
existente, trebuiau sa o cunoasca.
Dreptul la actiunea de restituire a dividendelor, platite contrar prevederilor alin. (2)
si (3), se prescrie in termen de 3 ani de la data distribuirii lor.
Dividendele care se cuvin dupa data transmiterii actiunilor apartin cesionarului, in
afara de cazul in care partile au convenit altfel.
Aportul asociatilor la capitalul social nu este purtator de dobanzi. Daca se constata
o pierdere a activului net, capitalul social subscris va trebui reintregit sau redus inainte de a
se putea face vreo repartizare sau distribuire de profit.

1.4. OBLIGAŢIILE ŞI RĂSPUNDEREA ADMINISTRATORILOR


SOCIETĂŢILOR COMERCIALE

Administratorii pot face toate operaţiunile cerute pentru aducerea la indeplinire a


obiectului de activitate al societatii, afară de restricţiile arătate în actul constitutiv (art. 70
din Legea nr.31/1990). Ei sunt obligaţi să ia parte la toate adunările societăţii, la consiliile
de administratie si la organele de conducere similare acestora.
Actele de dispoziţie asupra bunurilor unei societăţi comerciale pot fi încheiate în
temeiul puterilor conferite reprezentanţilor legali ai societăţii, dupa caz, prin lege, actul
constitutiv sau hotărârile organelor statutare ale societatii adoptate în conformitate cu
prevederile prezentei legi si ale actului constitutiv al societatii, nefiind necesară o procura
speciala si in forma autentica in acest scop, chiar daca actele de dispozitie trebuie incheiate
in forma autentica.
Administratorii care au dreptul de a reprezenta societatea nu il pot transmite decat
daca aceasta facultate li s-a acordat in mod expres.
Administratorul care, fără drept, îşi substituie alta persoana raspunde solidar cu
aceasta pentru eventualele pagube produse societatii.
Administratorii sunt solidar răspunzători faţă de societate pentru:
a) realitatea varsamintelor efectuate de asociati;
68
b) existenta reala a dividendelor platite;
c) existenta registrelor cerute de lege si corecta lor tinere;
d) exacta indeplinire a hotararilor adunarilor generale;
e) stricta indeplinire a indatoririlor pe care legea, actul constitutiv le impun.
Actiunea in raspundere impotriva administratorilor apartine si creditorilor
societatii, care o vor putea exercita numai in caz de deschidere a procedurii reglementate
de Legea nr. 64/1995 privind procedura reorganizarii judiciare si a falimentului, care a fost
abrogată prin Legea nr.85/2006 privind procedura insolvenţei.
Persoanele care nu pot fi fondatori nu pot fi nici administratori, directori, membri ai
consiliului de supraveghere si ai directoratului, cenzori sau auditori financiari, iar daca au
fost alese, sunt decazute din drepturi.
In orice factura, oferta, comanda, tarif, prospect si alte documente intrebuintate in
comert, emanand de la o societate, trebuie sa se mentioneze denumirea, forma juridica,
sediul social, numarul din registrul comertului si codul unic de inregistrare. Sunt exceptate
bonurile fiscale emise de aparatele de marcat electronice, care vor cuprinde elementele
prevazute de legislatia din domeniu.

SECŢIUNEA A II-A
FUNCŢIONAREA SOCIETĂŢII ÎN NUME COLECTIV

 Noţiune şi caracteristici
Societatea în nume colectiv se poate defini ca fiind o societate constituită prin
asocierea, pe baza deplinei încrederi, a două sau mai multe persoane, care pun în comun
anumite bunuri, pentru a desfăşura o activitate comercială, în scopul împărţirii beneficiilor
rezultate şi în care asociaţii răspund nelimitat şi solidar pentru obligaţiile societăţii.
Din această definiţie pot fi desprinse caracterele specifice ale societăţii în nume
colectiv.
 Astfel, societatea în nume colectiv are un caracter intuitu personae deoarece se
întemeiază pe încrederea deplină şi reciprocă a asociaţilor, de obicei membrii ai aceleaşi
familii. Ceea ce primează la constituirea acestei societăţi este elementul personal şi nu
valoarea capitalului adus de asociaţi.

69
 Capitalul social - care poate fi format din numerar, aporturi în natură şi aporturi
în creanţe - este divizat în părţi de interese, care nu pot fi reprezentate prin titluri
negociabile şi care în principiu - sunt netransmisibile.
 Obligaţiile societăţii sunt garantate cu patrimoniul social şi cu răspunderea
nelimitată şi solidară a tuturor asociaţilor. Având personalitate juridică, societatea va
răspunde, în primul rând, cu patrimoniul său şi apoi se va pune problema răspunderii
asociaţilor cu bunurile lor personale.
 Asociaţii societăţii în nume colectiv exercită comerţul pentru societate, şi nu în
nume propriu, ei nedobândind calitatea de comerciant. Beneficiind de personalitate
juridică, societatea în nume colectiv are singură calitatea de comerciant.
 Societatea în nume colectiv se constituie prin actul constitutiv (contract de
societate) încheiat în formă autentică.
 Asociaţii unei societăţi în nume colectiv pot fi atât persoane fizice, cât şi
persoane juridice, ceea ce înseamnă că societăţile comerciale. indiferent de forma lor, pot
avea calitatea de asociaţi ai societăţii în nume colectiv.
 Firma societăţii în nume colectiv trebuie să cuprindă numele a cel puţin unuia
dintre asociaţi, cu menţiunea “societate în nume colectiv” scrisă în întregime. Potrivit legii,
dacă numele unei persoane străine de societate figurează cu consimţământul său în firma
societăţii în nume colectiv, aceasta devine răspunzătoare nelimitat şi solidar de toate
obligaţiile societăţii.
 Capitalul social subscris şi vărsat trebuie precizat în contractul de societate.
Legea nu stabileşte un plafon minim al capitalului social. În ceea ce priveşte aportul
fiecărui asociat la capitalul social, acesta poate fi orice bun cu valoare economică ce
prezintă interes pentru activitatea societăţii (numerar, bunuri, creanţe, prestaţii în muncă
etc.).
 Administrarea societăţii în nume colectiv
Societatea în nume colectiv este administrată de unul sau mai mulţi asociaţi numiţi
în calitate de administratori, prin contractul de societate sau aleşi în timpul funcţionării
societăţii. Dreptul de a reprezenta în mod independent societatea aparţine fiecărui
administrator, în lipsa unei stipulaţii contrare în actul constitutiv.
Dacă prin actul constitutiv se dispune ca administratorii să lucreze împreună,
decizia trebuie luată în unanimitate, iar în caz de divergenţă vor decide asociaţii care
reprezintă majoritatea absolută a capitalului social.

70
Pentru actele urgente, a căror neîndeplinire ar cauza o pagubă mare societăţii, poate
decide un singur administrator în lipsa celorlalţi, care se se găsesc în imposibilitate, chiar
momentană, de a lua parte la administraţie.
Legea nu instituţionalizează adunarea generală a asociaţilor acestei societăţi, ci
prevede doar deciziile care se iau prin prin votul asociaţilor care reprezintă majoritatea
absolută a capitalului social:
a) alegerea unuia sau mai multor administratori ai societăţii, cu stabilirea puterilor,
duratei însărcinării şi eventuala lor remuneraţie, afară numai dacă prin actul constitutiv nu
se dispune altfel;
b) revocarea administratorilor sau limitarea puterii lor, cu excepţia cazului când
administratorii au fost numiţi prin actul constitutiv;
c) rezolvarea divergenţelor dintre administratori, când sunt obligaţi sa lucreze
împreună sau a opoziţiei unui asociat privind operaţiile care depăşesc operaţiile obişnuite
comerţului pe care îl exercită societatea;
d) aprobarea bilanţului societăţii;
e) răspunderea administratorilor.
Asociatul care, într-o operaţie determinată, are pe cont propriu sau pe contul altuia
interese contrare acelora ale societăţii nu poate lua parte la nici o deliberare sau decizie
privind această operaţie.
Dreptul de vot se exercită în condiţiile stabilite prin contractul de societate, iar în
lipsa acestora votul se exercită proporţional cu participarea la capitalul social, respectiv cu
numărul părţilor de interes ale asociaţilor. Decizia asociaţilor care este contrară
contractului de societate sau legii, poate fi anulată prin hotărârea instanţei judecătoreşti, la
cererea unuia dintre asociaţi.
Asociaţii nu pot lua parte, ca asociaţi cu răspundere nelimitată, în alte societăţi
concurente sau având acelaşi obiect de activitate, nici să facă operaţiuni în contul lor sau al
altora, în acelaşi fel de comerţ sau într-unul asemănător, fără consimţământul celorlalţi
asociaţi.
 Răspunderea asociaţilor
Potrivit art. 3 din Legea nr. 31/1990, republicată, în societatea în nume colectiv
obligaţiile sociale sunt garantate cu patrimoniul social. Răspunderea asociaţilor pentru
obligaţiile sociale are caracter subsidiar. Ei răspund solidar şi nelimitat pentru obligaţiile
sociale, numai dacă societatea nu plăteşte creditorilor în termen de 15 zile de la data punere
acesteia în întârziere.

71
Ca subiect de drept distinct, societatea în nume colectiv are capacitatea să-şi asume
obligaţii în raporturile cu terţii şi răspunde cu patrimoniul propriu pentru nerespectarea lor.
Art. 85 din Legea nr. 31/1990, republicată, prevede că asociaţii sunt obligaţi nelimitat şi
solidar pentru operaţiile îndeplinite în numele societăţii de persoanele care o reprezintă.
Creditorii societăţii trebuie să urmărească mai întâi societatea, şi numai dacă nu îşi
pot satisface creanţele se vor îndrepta împotriva asociaţilor. Nu este suficientă, însă, o
simplă notificare făcută societăţii şi nici chiar obţinerea împotriva societăţii a unei hotărâri
judecătoreşti, ci constatarea insolvabilităţii societăţii.
Dreptul creditorilor societăţii de a urmări, în subsidiar, pe asociaţi, presupune
existenţa unui titlu executoriu împotriva acestora. Legea prevede că hotărârea
judecătorească obţinută împotriva societăţii este opozabilă fiecărui asociat (art. 85 alin. 2
din Legea nr. 31/1990, republicată).
 Cesiunea aportului de capital social
Art. 87 din Legea nr. 31/1990 prevede că cesiunea aportului de capital social este
posibilă dacă a fost permisă prin actul constitutiv.
Cesiunea părţii de interes presupune încheierea unui contract prin care cedentul se
obligă, în schimbul unui preţ, să transmită partea sa de interes cesionarului. Acest contract
trebuie încheiat în formă autentică, iar pentru ca cesiunea să fie opozabilă terţilor, trebuie
îndeplinite anumite formalităţi de publicitate.
Astfel, cesiunea trebuie notificată societăţii şi trebuie înscrisă în registrul
comerţului. Cesiunea părţii de interes va produce efecte din ziua efectuării menţiunii
privind acest act în registrul comerţului. Ca urmare a cesiunii, cesionarul devine titularul
părţii de interes şi dobândeşte. calitatea de asociat în societatea în nume colectiv, cu toate
drepturile şi obligaţiile ce rezultă din această calitate.
Legea nr. 31/1990 prevede că cesiunea nu liberează pe cedent de ceea ce mai
datorează societăţii din aportul său la capital (art. 87 alin. 2) şi, de asemenea, el rămâne
răspunzător faţă de terţi pentru operaţiile făcute de societate anterior cesiunii. De
asemenea, dacă la data cesiunii există anumite operaţii în curs de executare, asociatul
cedent este ţinut să suporte consecinţele, până la terminarea acestor operaţii.

SECŢIUNEA A III-A
FUNCŢIONAREA SOCIETĂŢILOR PE ACŢIUNI

72
2.1. ADUNĂRILE GENERALE ALE ACŢIONARILOR

Societatea pe acţiuni reprezintă forma tipică a societăţilor de capitaluri. Ea este cea


mai complexă şi totodată cea mai evoluată formă de societate comercială, fiind destinată
realizării unor mari afaceri, care necesită capitaluri însemnate.
Societatea pe acţiuni poate fi definită ca acea societate constituită prin asocierea
mai multor persoane, care contribuie la formarea capitalului social prin anumite cote de
participare reprezentate prin titluri numite acţiuni, pentru desfăşurarea unei activităţi
comerciale în scopul împărţirii beneficiilor, şi care răspund pentru obligaţiile sociale numai
în limita acţiunilor lor.
Trăsăturile specifice societăţii pe acţiuni sunt:
 societatea se constituie dintr-un număr minim de 2 asociaţi, denumiţi acţionari;
 capitalul social este divizat în acţiuni, care sunt titluri negociabile şi
transmisibile;
 răspunderea asociaţilor pentru obligaţiile sociale este limitată la valoarea
acţiunilor lor.
 actul constitutiv al societăţii pe acţiuni este format din contract de societate şi
statut şi se încheie în formă autentică în cazul constituirii prin subscripţie publică
 capitalul social minim cerut de lege pentru constituirea societăţii este de 25.000
euro;
 firma societăţii pe acţiuni trebuie să fie compusă dintr-o denumire proprie, de
natură a o deosebi de firma altor societăţi, însoţită de menţionarea formei juridice, scrisă
fie întregime („societate pe acţiuni")., fie prescurtat („S.A.").
 societatea pe acţiuni, având în vedere capitalul social mare de care dispune,
precum şi numărul mare de acţionari care o constituie, se poate constitui, conform art. 9
din Legea nr. 31/1990, republicată, prin două modalităţi: prin subscriere integrală şi
simultană a capitalului social de către semnatarii actului constitutiv sau prin subscripţie
publică
 este emitentă de titluri de valoare
Adunarea generală a asociaţilor este forma de organizare a societăţii, constituită
din totalitatea asociaţilor care participă la elaborarea şi exprimarea, în decizii şi hotărâri, a
voinţei sociale, în proporţie cu valoarea aportului la capitalul social.
În raport cu caracterul problemelor pe care le dezbate şi sistemul de votare,
adunările generale sunt:

73
A. Adunări generale ordinare, când se dezbat probleme de gestiune normală a
societăţii;
B. Adunări generale extraordinare pentru dezbaterea problemelor excepţionale;
Adunarea generală ordinară se întruneşte cel puţin o dată pe an, în cel mult 5 luni
de la încheierea exerciţiului financiar.
Pentru valabilitatea deliberărilor adunării generale ordinare este necesară prezenţa
acţionarilor care să deţină cel puţin ¼ din nr. total de drepturi de vot. Hotărârile adunării
generale se iau cu majoritatea voturilor exprimate, dacă în actul constitutiv nu se prevede
altfel.
Pe lângă problemele înscrise la ordinea de zi, adunarea generala este obligată:
a) sa discute, sa aprobe sau sa modifice situatiile financiare anuale, pe baza
rapoartelor prezentate de consiliul de administratie, respectiv de directorat si de consiliul
de supraveghere, de cenzori sau, dupa caz, de auditorul financiar, si sa fixeze dividendul;
b) sa aleaga si sa revoce membrii consiliului de administratie, respectiv ai
consiliului de supraveghere, si cenzorii;
b1) in cazul societatilor ale caror situatii financiare sunt auditate, sa numeasca sau
sa demita auditorul financiar si sa fixeze durata minima a contractului de audit financiar;
c) sa fixeze remuneratia cuvenita pentru exercitiul in curs membrilor consiliului de
administratie, respectiv membrilor consiliului de supraveghere, si cenzorilor, daca nu a
fost stabilita prin actul constitutiv;
d) sa se pronunte asupra gestiunii consiliului de administratie, respectiv a
directoratului;
e) sa stabileasca bugetul de venituri si cheltuieli si, dupa caz, programul de
activitate, pe exercitiul financiar urmator;
f) sa hotarasca gajarea, inchirierea sau desfiintarea uneia sau a mai multor unitati
ale societatii.
Adunarea generala extraordinara se intruneste ori de cate ori este necesar a se lua
o hotarare pentru:
a) schimbarea formei juridice a societatii;
b) mutarea sediului societatii;
c) schimbarea obiectului de activitate al societatii;
d) infiintarea sau desfiintarea unor sedii secundare: sucursale, agentii,
reprezentante sau alte asemenea unitati fara personalitate juridica, daca prin actul
constitutiv nu se prevede altfel;
e) prelungirea duratei societatii;

74
f) majorarea capitalului social;
g) reducerea capitalului social sau reintregirea lui prin emisiune de noi actiuni;
h) fuziunea cu alte societati sau divizarea societatii;
i) dizolvarea anticipata a societatii;
i1) conversia actiunilor nominative in actiuni la purtator sau a actiunilor la purtator
in actiuni nominative;
j) conversia actiunilor dintr-o categorie in cealalta;
k) conversia unei categorii de obligatiuni in alta categorie sau in actiuni;
l) emisiunea de obligatiuni;
m) oricare alta modificare a actului constitutiv sau oricare alta hotarare pentru care
este ceruta aprobarea adunarii generale extraordinare.
Pentru validitatea deliberarilor adunarii generale extraordinare este necesara la
prima convocare prezenta actionarilor detinand cel putin o patrime din numarul total de
drepturi de vot, iar la convocarile urmatoare, prezenta actionarilor reprezentand cel putin o
cincime din numarul total de drepturi de vot.
Hotararile sunt luate cu majoritatea voturilor detinute de actionarii prezenti sau
reprezentati. Decizia de modificare a obiectului principal de activitate al societatii, de
reducere sau majorare a capitalului social, de schimbare a formei juridice, de fuziune,
divizare sau de dizolvare a societatii se ia cu o majoritate de cel putin doua treimi din
drepturile de vot detinute de actionarii prezenti sau reprezentati.
Hotararea unei adunari generale de a modifica drepturile sau obligatiile referitoare
la o categorie de actiuni nu produce efecte decat in urma aprobarii acestei hotarari de catre
adunarea speciala a detinatorilor de actiuni din acea categorie.
Convocarea adunării generale se face de consiliul de administraţie, respectiv de
directorat, ori de câte ori este necesar. Adunarea va trebui să se desfăşoare la data, ora şi
locul stabilit prin convocator, care trebuie să coincidă în principiu cu sediul societăţii. în
cazul în care pe ordinea de zi figurează propuneri privind modificarea actelor constitutive,
convocarea va cuprinde şi textul integral al acestora.
În cazul societăţii pe acţiuni şi în comandită pe acţiuni din cauza numărului mare
de acţionari, convocarea se va publica şi în Monitorul Oficial şi într-unul din ziarele locale
de largă circulaţie.
La societăţile pe acţiuni la care toate acţiunile sunt nominative, convocarea poate fi
făcută şi numai prin scrisoare recomandată sau, dacă actul constitutiv permite, prin
scrisoare transmisă pe cale electronică, având încorporată, ataşată sau logic asociată

75
semnătura electronică extinsă, expediată cu cel puţin 30 zile înainte de data ţinerii adunării,
la adresa acţionarului, înscrisă în registrul acţionarilor.

2.2. ADMINISTRAREA SOCIETĂŢILOR PE ACŢIUNI

SISTEMUL UNITAR
Societatea pe acţiuni este administrată de unul sau mai mulţi administratori,
numărul acestora fiind totdeauna impar. Când sunt mai mulţi administratori, ei constituie
un consiliu de administraţie.
Societatile pe acţiuni ale căror situaţii financiare anuale fac obiectul unei obligaţii
legale de auditare sunt administrate de cel puţin 3 administratori.
Administratorii sunt desemnati de catre adunarea generala ordinara a actionarilor,
cu exceptia primilor administratori, care sunt numiti prin actul constitutiv.
Candidatii pentru posturile de administrator sunt nominalizati de catre membrii
actuali ai consiliului de administratie sau de catre actionari.
Pe durata îndeplinirii mandatului, administratorii nu pot încheia cu societatea un
contract de muncă. În cazul în care administratorii au fost desemnati dintre salariatii
societatii, contractul individual de munca este suspendat pe perioada mandatului.
Administratorii pot fi revocaţi oricând de către adunarea generala ordinara a
actionarilor. In cazul in care revocarea survine fara justa cauza, administratorul este
indreptatit la plata unor daune-interese.
In caz de vacanta a unuia sau a mai multor posturi de administrator, daca prin actul
constitutiv nu se dispune altfel, consiliul de administratie procedeaza la numirea unor
administratori provizorii, pana la intrunirea adunarii generale ordinare a actionarilor.
Daca vacanţa prevazuta mai sus determina scaderea numarului administratorilor
sub minimul legal, administratorii ramasi convoaca de indata adunarea generala ordinara a
actionarilor, pentru a completa numarul de membri ai consiliului de administratie.
In cazul in care administratorii nu isi indeplinesc obligatia de a convoca adunarea
generala, orice parte interesata se poate adresa instantei pentru a desemna persoana
insarcinata cu convocarea adunarii generale ordinare a actionarilor, care sa faca numirile
necesare.
Cand este un singur administrator si acesta vrea sa renunte la mandat, el va trebui
sa convoace adunarea generala ordinara.

76
In caz de deces sau de imposibilitate fizica de exercitare a functiei de administrator
unic, numirea provizorie se va face de catre cenzori, însă adunarea generala ordinara va fi
convocata de urgenta pentru numirea definitiva a administratorului.
În cazul in care societatea nu are cenzori, orice acţionar se poate adresa instantei
care autorizeaza convocarea adunarii generale de catre actionarul care a formulat cererea
sau de catre alt actionar. Prin aceeasi hotarare, instanta aproba ordinea de zi, stabileste data
de referinta, data tinerii adunarii generale si, dintre actionari, persoana care o va prezida.
În cazul in care intr-o societate pe actiuni are loc delegarea atributiilor de
conducere catre directori, majoritatea membrilor consiliului de administratie va fi formata
din administratori neexecutivi.
Membrii neexecutivi ai consiliului de administratie sunt cei care nu au fost numiti
directori.
Prin actul constitutiv sau prin hotarare a adunarii generale a actionarilor se poate
prevedea că unul sau mai multi membri ai consiliului de administratie trebuie sa fie
independenti.
La desemnarea administratorului independent, adunarea generala a actionarilor va
avea în vedere următoarele criterii:
a) să nu fie director al societatii sau al unei societati controlate de catre
aceasta si sa nu fi indeplinit o astfel de functie in ultimii 5 ani;
b) să nu fi fost salariat al societatii sau al unei societati controlate de catre
aceasta ori sa fi avut un astfel de raport de munca in ultimii 5 ani;
c) să nu primeasca sau sa fi primit de la societate ori de la o societate
controlata de aceasta o remuneratie suplimentara sau alte avantaje, altele
decat cele corespunzand calitatii sale de administrator neexecutiv;
d) să nu fie actionar semnificativ al societatii;
e) să nu aibă sau să fi avut in ultimul an relatii de afaceri cu societatea ori cu
o societate controlata de aceasta, fie personal, fie ca asociat, actionar,
administrator, director sau salariat al unei societati care are astfel de
relatii cu societatea, daca, prin caracterul lor substantial, acestea sunt de
natura a-i afecta obiectivitatea;
f) sa nu fie sau sa fi fost in ultimii 3 ani auditor financiar ori asociat salariat
al actualului auditor financiar al societatii sau al unei societati controlate
de aceasta;
g) sa fie director intr-o alta societate in care un director al societatii este
administrator neexecutiv;

77
h) sa nu fi fost administrator neexecutiv al societatii mai mult de 3 mandate;
i) sa nu aiba relatii de familie cu o persoana aflata in una dintre situatiile
prevazute la lit. a) si d).
Consiliul de administratie alege dintre membrii sai un presedinte al consiliului. Prin
actul constitutiv se poate stipula ca presedintele consiliului este numit de adunarea generala
ordinara, care numeste consiliul.
Presedintele este numit pentru o durata care nu poate depasi durata mandatului sau
de administrator. Presedintele poate fi revocat oricand de catre consiliul de administratie.
Daca presedintele a fost numit de adunarea generala, va putea fi revocat numai de aceasta.
Presedintele coordoneaza activitatea consiliului si raporteaza cu privire la aceasta
adunarii generale a actionarilor. El vegheaza la buna functionare a organelor societatii. In
cazul in care presedintele se afla in imposibilitate temporara de a-si exercita atributiile, pe
durata starii respective de imposibilitate consiliul de administratie poate insarcina pe un alt
administrator cu indeplinirea functiei de presedinte.
Consiliul de administratie poate crea comitete consultative formate din cel putin 2
membri ai consiliului si insarcinate cu desfasurarea de investigatii si cu elaborarea de
recomandari pentru consiliu, in domenii precum auditul, remunerarea administratorilor,
directorilor, cenzorilor si personalului sau nominalizarea de candidati pentru diferitele
posturi de conducere. Comitetele vor inainta consiliului, in mod regulat, rapoarte asupra
activitatii lor.
Cel putin un membru al fiecarui comitet trebuie sa fie administrator neexecutiv
independent. Comitetul de audit si cel de remunerare sunt formate numai din administratori
neexecutivi. Cel putin un membru al comitetului de audit trebuie sa detina experienta in
aplicarea principiilor contabile sau in audit financiar.
Consiliul de administratie se intruneste cel putin o data la 3 luni. Presedintele
convoaca consiliul de administratie, stabileste ordinea de zi, vegheaza asupra informarii
adecvate a membrilor consiliului cu privire la punctele aflate pe ordinea de zi si prezideaza
intrunirea.
Consiliul de administratie este, de asemenea, convocat la cererea motivata a cel
putin 2 dintre membrii sai sau a directorului general. In acest caz, ordinea de zi este
stabilita de catre autorii cererii. Presedintele este obligat sa dea curs unei astfel de cereri.
Convocarea pentru intrunirea consiliului de administratie va fi transmisa
administratorilor cu suficient timp inainte de data intrunirii, termenul putand fi stabilit prin
decizie a consiliului de administratie. Convocarea va cuprinde data, locul unde se va tine

78
sedinta si ordinea de zi. Asupra punctelor care nu sunt prevazute pe ordinea de zi se pot lua
decizii doar in cazuri de urgenta.
La fiecare sedinta se va intocmi un proces-verbal, care va cuprinde numele
participantilor, ordinea deliberarilor, deciziile luate, numarul de voturi intrunite si opiniile
separate. Procesul-verbal este semnat de catre presedintele de sedinta si de catre cel putin
un alt administrator.
Directorii si cenzorii sau, dupa caz, auditorii interni pot fi convocati la orice
intrunire a consiliului de administratie, intruniri la care acestia sunt obligati sa participe. Ei
nu au drept de vot, cu exceptia directorilor care sunt si administratori.
Consiliul de administratie este insarcinat cu indeplinirea tuturor actelor necesare si
utile pentru realizarea obiectului de activitate al societatii, cu exceptia celor rezervate de
lege pentru adunarea generala a actionarilor.
Consiliul de administratie are urmatoarele competente de baza, care nu pot fi
delegate directorilor:
a) stabilirea directiilor principale de activitate si de dezvoltare ale societatii;
b) stabilirea politicilor contabile si a sistemului de control financiar, precum si
aprobarea planificarii financiare;
c) numirea si revocarea directorilor si stabilirea remuneratiei lor;
d) supravegherea activitatii directorilor;
e) pregatirea raportului anual, organizarea adunarii generale a actionarilor si
implementarea hotararilor acesteia;
f) introducerea cererii pentru deschiderea procedurii insolventei societatii, potrivit
Legii nr. 85/2006 privind procedura insolventei.
De asemenea, nu pot fi delegate directorilor atributiile primite de catre consiliul de
administratie din partea adunarii generale a actionarilor, in conformitate cu art. 114.
Consiliul de administratie poate delega conducerea societatii unuia sau mai multor
directori, numind pe unul dintre ei director general.
Directorii pot fi numiti dintre administratori sau din afara consiliului de
administratie.
Daca prin actul constitutiv sau printr-o hotarare a adunarii generale a actionarilor se
prevede acest lucru, presedintele consiliului de administratie al societatii poate fi numit si
director general.
In cazul societatilor pe actiuni ale caror situatii financiare anuale fac obiectul unei
obligatii legale de auditare financiara, delegarea conducerii este obligatorie.

79
În înţelesul Legii nr.31/1990, director al societatii pe actiuni este numai acea
persoana careia i-au fost delegate atributii de conducere a societatii. Directorii sunt
responsabili cu luarea tuturor masurilor aferente conducerii societatii, in limitele obiectului
de activitate al societatii si cu respectarea competentelor exclusive rezervate de lege sau de
actul constitutiv consiliului de administratie si adunarii generale a actionarilor.
Modul de organizare a activitatii directorilor poate fi stabilit prin actul constitutiv
sau prin decizie a consiliului de administratie.
Orice administrator poate solicita directorilor informatii cu privire la conducerea
operativa a societatii. Directorii vor informa consiliul de administratie, in mod regulat si
cuprinzator, asupra operatiunilor intreprinse si asupra celor avute in vedere.
Directorii pot fi revocati oricand de catre consiliul de administratie. In cazul in care
revocarea survine fara justa cauza, directorul in cauza este indreptatit la plata unor daune-
interese.
SISTEMUL DUALIST
Prin actul constitutiv se poate stipula ca societatea pe actiuni este administrata de
un directorat si de un consiliu de supraveghere.
Conducerea societatii pe actiuni revine in exclusivitate directoratului, care
indeplineste actele necesare si utile pentru realizarea obiectului de activitate al societatii,
cu exceptia celor rezervate de lege in sarcina consiliului de supraveghere si a adunarii
generale a actionarilor.
Directoratul isi exercita atributiile sub controlul consiliului de supraveghere.
Directoratul este format din unul sau mai multi membri, numarul acestora fiind
totdeauna impar.
Cand este un singur membru, acesta poarta denumirea de director general unic. In
cazul societatilor pe actiuni ale caror situatii financiare anuale fac obiectul unei obligatii
legale de auditare, directoratul este format din cel putin 3 membri.
Desemnarea membrilor directoratului revine consiliului de supraveghere, care
atribuie totodata unuia dintre ei functia de presedinte al directoratului. Membrii
directoratului nu pot fi concomitent membri ai consiliului de supraveghere. Membrii
directoratului pot fi revocati oricand de catre consiliul de supraveghere.
Actul constitutiv poate prevedea ca ei pot fi revocati si de catre adunarea generala
ordinara a actionarilor. Daca revocarea lor survine fara justa cauza, membrii directoratului
sunt indreptatiti la plata unor daune-interese.

80
In caz de vacanta a unui post de membru al directoratului, consiliul de
supraveghere va proceda fara intarziere la desemnarea unui nou membru, pe durata ramasa
pana la expirarea mandatului directoratului.
Directoratul reprezinta societatea in raport cu tertii si in justitie.
In lipsa unei stipulatii contrare in actul constitutiv, membrii directoratului
reprezinta societatea doar actionand impreuna. In situatia in care membrii directoratului
reprezinta societatea doar actionand impreuna, prin acordul lor unanim, acestia il pot
imputernici pe unul dintre ei sa incheie anumite operatiuni sau tipuri de operatiuni.
Consiliul de supraveghere reprezinta societatea in raporturile cu directoratul.
Directoratul inregistreaza la registrul comertului numele membrilor sai, mentionand
daca ei actioneaza impreuna sau separat. Acestia vor depune la registrul comertului
specimene de semnatura.
Cel putin o data la 3 luni, directoratul prezinta un raport scris consiliului de
supraveghere cu privire la conducerea societatii, cu privire la activitatea acesteia si la
posibila sa evolutie. Pe langa aceasta, directoratul comunica in timp util consiliului de
supraveghere orice informatie cu privire la evenimentele ce ar putea avea o influenta
semnificativa asupra situatiei societatii.
Consiliul de supraveghere poate solicita directoratului orice informatii pe care le
considera necesare pentru exercitarea atributiilor sale de control si poate efectua verificari
si investigatii corespunzatoare.
Fiecare membru al consiliului de supraveghere are acces la informatiile transmise
consiliului.
Directoratul inainteaza consiliului de supraveghere situatiile financiare anuale si
raportul sau anual, imediat dupa elaborarea acestora.
Membrii consiliului de supraveghere sunt numiti de catre adunarea generala a
actionarilor, cu exceptia primilor membri, care sunt numiti prin actul constitutiv.
Candidatii pentru posturile de membru in consiliul de supraveghere sunt
nominalizati de catre membrii existenti ai consiliului sau de catre actionari. Numarul
membrilor consiliului de supraveghere este stabilit prin actul constitutiv. Acesta nu poate fi
mai mic de 3 si nici mai mare de 11.
Membrii consiliului de supraveghere pot fi revocati oricand de adunarea generala a
actionarilor, cu o majoritate de cel putin doua treimi din numarul voturilor actionarilor
prezenti.

81
Consiliul de supraveghere alege dintre membrii sai un presedinte al consiliului. In
cazul vacantei unui post de membru in consiliul de supraveghere, consiliul poate proceda
la numirea unui membru provizoriu, pana la intrunirea adunarii generale.
Membrii consiliului de supraveghere nu pot fi concomitent membri ai
directoratului. De asemenea, ei nu pot cumula calitatea de membru in consiliul de
supraveghere cu cea de salariat al societatii.
Prin actul constitutiv sau prin hotarare a adunarii generale a actionarilor se pot
stabili conditii specifice de profesionalism si independenta pentru membrii consiliului de
supraveghere.
Consiliul de supraveghere are urmatoarele atributii principale:
a) exercita controlul permanent asupra conducerii societatii de catre directorat;
b) numeste si revoca membrii directoratului;
c) verifica conformitatea cu legea, cu actul constitutiv si cu hotararile adunarii
generale a operatiunilor de conducere a societatii;
d) raporteaza cel putin o data pe an adunarii generale a actionarilor cu privire la
activitatea de supraveghere desfasurata.
Consiliul de supraveghere poate crea comitete consultative, formate din cel putin 2
membri ai consiliului si insarcinate cu desfasurarea de investigatii si cu elaborarea de
recomandari pentru consiliu, in domenii precum auditul, remunerarea membrilor
directoratului si ai consiliului de supraveghere si a personalului, sau nominalizarea de
candidati pentru diferitele posturi de conducere. Comitetele vor inainta consiliului in mod
regulat rapoarte asupra activitatii lor.
Presedintele directoratului poate fi numit membru in comitetul de nominalizare
creat de consiliul de supraveghere, fara ca prin aceasta sa dobandeasca calitatea de membru
in consiliu.
Cel putin un membru al fiecarui comitet trebuie sa fie membru independent al
consiliului de supraveghere. Cel putin un membru al comitetului de audit trebuie sa detina
experienta relevanta in aplicarea principiilor contabile sau in audit financiar.
In cazul societatilor pe actiuni ale caror situatii financiare anuale fac obiectul unei
obligatii legale de auditare financiara, crearea unui comitet de audit in cadrul consiliului de
supraveghere este obligatorie.
Consiliul de supraveghere se intruneste cel putin o data la 3 luni. Presedintele
convoaca consiliul de supraveghere si prezideaza intrunirea.

82
Consiliul de supraveghere este convocat in orice moment la cererea motivata a cel
putin 2 dintre membrii consiliului sau la cererea directoratului. Consiliul se va intruni in
cel mult 15 zile de la convocare.
Membrii directoratului pot fi convocati la intrunirile consiliului de supraveghere.
Ei nu au drept de vot in consiliu.
La fiecare sedinta se va intocmi un proces-verbal, care va cuprinde numele
participantilor, ordinea de zi, ordinea deliberarilor, deciziile luate, numarul de voturi
intrunite si opiniile separate. Procesul-verbal este semnat de catre presedintele de sedinta si
de catre cel putin un alt membru prezent al consiliului.
 Acţiunile
În societatea pe acţiuni, capitalul social este reprezentat prin acţiuni emise de
societate.
Acţiunile sunt titluri reprezentative ale unor fracţiuni obligatoriu egale din capitalul
social, care conferă titularului lor calitatea de acţionar, adică de asociat cu toate drepturile
şi îndatoririle aferente acestei calităţi. Acţiunile se emit pentru întâia oară la constituirea
societăţii, pentru că în mod obligatoriu capitalul social al fiecărei societăţi comerciale este
împărţit în fracţiuni, reprezentate prin acţiuni.
Acţiunile se disting prin următoarele caractere generale:
 orice acţiune are o valoare nominală, stabilită în actul constitutiv, care
reprezintă o fracţiune din capitalul social al societăţii respective. Potrivit art. 93 alin.1 din
Legea nr. 31/1990, republicată, valoarea nominală minimă a unei acţiuni este de 0,1 lei.
 sunt cesibile - pot fi înstrăinate de titularii lor fie prin acte între vii fie prin acte
pentru cauză de moarte;
 sunt negociabile - pot fi tranzacţionate la bursa de valori şi nu au mereu aceeaşi
cotaţie pe piaţa valorilor mobiliare; pot dobândi un plus de valoare în circulaţia lor pe
piaţă, sau le poate scădea valoarea;
 sunt indivizibile - ele nu pot fi fracţionate în cote-părţi după ce au fost emise de
societate, ele sunt elemente structurale ale capitalului social, iar structura acestuia trebuie
să rămână o certitudine. Indivizibilitatea acţiunilor nu exclude posibilitatea dobândirii unui
singur titlu de doi sau mai multe persoane. O acţiune aparţine în proprietate comună mai
multor persoane sau poate aparţine unei singure persoane. Când însă mai multe persoane
au drept de proprietate asupra unei acţiuni, ea rămâne totuşi indivizibilă ca titlu
reprezentativ al unei fracţiuni din capitalul social. Coproprietarii au obligaţia de a desmna
un reprezentant care să exercite toate drepturile specifice acţiunilor.

83
sunt convertibile - ideea de convertibilitate nu trebuie confundată cu cea de
convertibilitate monetară. Acţiunile nominative pot fi transformate în acţiuni la purtător şi
invers în baza unei hotărâri a adunării generale extraodinare.
Clasificarea acţiunilor:
În funcţie de modul de transmitere, acţiunile pot fi de două feluri:
 nominative, atunci când în cuprinsul titlurilor de valoare se stabileşte titularul
dreptului asupra acelei acţiuni;
 la purtător, adică acele acţiuni pentru care simpla deţinere materială reprezintă
dreptul asupra acţiunii.
Felul actiunilor va fi determinat prin actul constitutiv; in caz contrar ele vor fi
nominative. Actiunile nominative pot fi emise in forma materiala, pe suport hartie, sau in
forma dematerializata, caz in care se inregistreaza in registrul actionarilor.
Actiunile vor cuprinde:
a) denumirea si durata societatii;
b) data actului constitutiv, numarul din registrul comertului sub care este
inmatriculata societatea, codul unic de inregistrare si numarul Monitorului Oficial al
Romaniei, Partea a IV-a, in care s-a facut publicarea;
c) capitalul social, numarul actiunilor si numarul lor de ordine, valoarea nominala a
actiunilor si varsamintele efectuate;
d) avantajele acordate fondatorilor.
Pentru actiunile nominative se vor mai mentiona: numele, prenumele, codul
numeric personal si domiciliul actionarului persoana fizica; denumirea, sediul, numarul de
inmatriculare si codul unic de inregistrare ale actionarului persoana juridica, dupa caz.
Actiunile trebuie sa poarte semnatura a 2 membri ai consiliului de administratie,
respectiv ai directoratului, sau, dupa caz, semnatura administratorului unic, respectiv a
directorului general unic.
Actiunile trebuie sa fie de o egala valoare; ele acorda posesorilor drepturi egale.
Se pot emite totusi in conditiile actului constitutiv categorii de actiuni care confera
titularilor drepturi diferite, potrivit dispozitiilor art. 95 si 96 din Legea nr.31/1990. Astfel,
se pot emite actiuni preferentiale cu dividend prioritar fara drept de vot, ce confera
titularului:
a) dreptul la un dividend prioritar prelevat asupra beneficiului distribuibil al
exercitiului financiar, inaintea oricarei alte prelevari;
b) drepturile recunoscute actionarilor cu actiuni ordinare, inclusiv dreptul de a
participa la adunarea generala, cu exceptia dreptului de vot.
84
Actiunile cu dividend prioritar, fara drept de vot, nu pot depasi o patrime din
capitalul social si vor avea aceeasi valoare nominala ca si actiunile ordinare.
Administratorii, directorii, respectiv membrii directoratului si ai consiliului de
supraveghere, precum si cenzorii societatii nu pot fi titulari de actiuni cu dividend prioritar
fara drept de vot.
In caz de intarziere a platii dividendelor, actiunile preferentiale vor dobandi drept
de vot, incepand de la data scadentei obligatiei de plata a dividendelor ce urmeaza a fi
distribuite in cursul anului urmator sau, daca in anul urmator adunarea generala hotaraste
ca nu vor fi distribuite dividende, incepand de la data publicarii respectivei hotarari a
adunarii generale, pana la plata efectiva a dividendelor restante.
 Obligaţiunile
Obligaţiunile sunt titluri de valoare emise de societate în schimbul sumelor de bani
împrumutate, care încorporează îndatorirea societăţii de a rambursa aceste sume şi de a
plăti dobânzile aferente.
Obligaţiunile nu sunt titluri reprezentative ale unor fracţiuni egale din capitalul
social, ci sunt titluri reprezentative ale unor fracţiuni egale dintr-un împrumut unic
contractat de către societate.
Obligaţiunile sunt indivizibile.
Ca şi acţiunile, obligaţiunile pot fi nominative şi la purtător. Valoarea nominală a
obligaţiunilor emise de o societate pe acţiuni nu poate fi mai mică de 2,5 lei.
În cazul în care se emit mai multe obligaţiuni într-o singură emisiune, valoarea
nominală a acestora trebuie să fie egală şi să confere titularilor lor aceleaşi drepturi.

SECŢIUNEA A IV-A
FUNCŢIONAREA SOCIETĂŢILOR ÎN COMANDITĂ PE
ACŢIUNI

Societatea în comandită pe acţiuni poate fi definită drept aceea societate constituită


prin asocierea mai multor persoane, care participă la formarea capitalului social prin
anumite contribuţii reprezentate prin acţiuni, în vederea desfăşurării unei activităţi
comerciale, pentru realizarea de beneficii şi împărţirea lor, şi care răspund pentru
obligaţiile sociale nelimitat şi solidar, în cazul asociaţilor comanditaţi, şi numai în limita
acţiunilor, în cazul asociaţilor comanditari.
Din definiţia dată rezultă caracterele societăţii în comandită pe acţiuni:

85
 societatea cuprinde două categorii de asociaţi: comanditaţii şi comanditarii;
 întregul capital social este împărţit în acţiuni; toţi asociaţii au calitatea de
acţionari;
 răspunderea pentru obligaţiile sociale este diferită; comanditaţii răspund
nelimitat şi solidar, iar comanditarii răspund numai în limita aportului lor.
 numărul asociaţilor nu poate fi mai mic de doi
 atât comanditarii, cât şi comanditaţii au calitatea de acţionari.
 firma se compune dintr-o denumire proprie, de natură a o deosebi de firma altor
societăţi şi va fi însoţită de menţiunea scrisă în întregime „societate în comandită pe
acţiuni" (art. 35 din Legea nr. 26/1990).
În conformitate cu prevederile Legii nr. 31/1990, constituirea societăţilor în
comandită pe acţiuni este supusă cu unele mici diferenţieri aceloraşi reguli ca şi societatea
pe acţiuni ( cu excepţia regulilor referitoare la sistemul dualist de administrare).
Societatea în comandită pe acţiuni se poate constitui în oricare din modalităţile
prevăzute de lege, asociaţii putând opta fie pentru constituirea simultană fie pentru
constituirea continuată sau prin subscripţie publică.
Administrarea societăţii este încredinţată unuia sau mai multor asociaţi
comanditaţi.

SECŢIUNEA A V-A
FUNCŢIONAREA SOCIETĂŢILOR CU RĂSPUNDERE
LIMITATĂ

Societatea cu răspundere limitată, ca natură juridică, este hibridă în sensul că ea


conţine în structura sa atât elemente caracteristice societăţilor de persoane, cât şi elemente
caracteristice societăţilor de capital. De la societăţile de persoane a preluat elementul
intuitu persoane, de aceea unii autori o califică societate de persoane; de la societatea de
capital a preluat ideea de răspundere limitată, drept pentru care alţi autori o califică
societate de capital.
În realitate, societatea cu răspundere limitată nu este nici societate de persoane, deşi
primeşte incidenţa unor norme din domeniul societăţilor de persoane şi nici societate de
capitaluri, deşi primeşte incidenţa unor norme din domeniul acestor societăţi.
S.R.L. este o societate cu poziţie juridică aparte, care se situează la limita de
contact între societatea de persoane şi societatea de capital.
86
Cumulând caracterul intuitu personae, împrumutat de la societatea cu nume
colectiv, cu limitarea răspunderii asociaţiilor, specifică societăţii pe acţiuni, societatea cu
răspundere limitată prezintă serioase avantaje, ceea ce a determinat ca ea să fie frecvent
folosită în ţările dezvoltate ale lumii.
Societatea cu răspundere limitată poate fi definită ca o societate constituită, pe baza
deplinei încrederi, de două sau mai multe persoane, care pun în comun anumite bunuri,
pentru a desfăşura o activitate comercială, în vederea împărţirii beneficiilor, şi care răspund
pentru obligaţiile sociale în limita aportului lor.
Trăsăturile caracteristice acestei societăţi sunt:
 Asocierea se bazează - în principiu - pe cunoaşterea prealabilă şi încrederea
reciprocă pe care asociaţii şi-o acordă unu altora (caracterul intuitu personae fiind specific
actului constitutiv care sta la baza înfiinţării societăţii cu răspundere limitată);
 Putând fi compus fie numai din numerar, fie din numerar şi aporturi în natură,
capitalul social al societăţii cu răspundere limitată este împărţit în părţi sociale, care sunt
transmisibile dar nu sunt negociabile.
 Părţile sociale, diviziuni egale ale capitalului social, nu pot avea o valoare mai
mică de 10 lei
 Răspunderea asociaţilor pentru obligaţiile sociale este limitată de către lege la
valoarea aporturilor pe care aceştia le deţin în capitalul social.
 Specific numai societăţii cu răspundere limitată este şi faptul că ea se poate
constitui fie ca societate pluripersonală fie ca societate unipersonală.
 Firma societăţii cu răspundere limitată este formată dintr-o denumire proprie la
care se poate adăuga numele unuia sau al mai multor asociaţi, însoţită de menţiunea
„societate cu răspundere limitată” sau "S.R.L".
 Actul constitutiv al societăţii cu răspundere limitată este în principiu contractul
şi statutul. Atunci când societatea este formată dintr-un singur societar, actul său
constitutiv este format numai din statut.
Legea nu cere pentru constituirea societăţii cu răspundere limitată un minim de
persoane ci reglementează şi posibilitatea constituirii unei astfel de societăţi cu asociat
unic.
 Legea instituie un minim de capital social – 200 lei.
 Administrarea societăţii cu răspundere limitată poate fi făcută de unul din
asociaţi sau de toţi asociaţii sau poate fi încredinţată unor terţe persoane.

87
 poate fi constituită de către persoane fizice, persoane juridice sau de către
persoane fizice împreună cu persoane juridice. Pentru a asigura caracterul intuitu personae
al societăţii, Legea nr. 31/1990 republicată, limitează numărul asociaţilor la cel mult 50 de
asociaţi (art. 12). sunt specifice următoarele aspecte.
Prin art. 14 al. 1 din Legea nr. 31/1990 republicată, se instituie interdicţia ca o
persoană fizică sau juridică să deţină calitatea de asociat unic la mai multe societăţi cu
răspundere limitată., iar în al. 2 al aceluiaşi articol se prevede că o societate cu răspundere
limitată nu poate avea ca asociat unic o altă societate constituită dintr-o singură persoană.
În cazul încălcării dispoziţiilor aliniatelor menţionate, statul, prin Ministerul Finanţelor
Publice sau orice persoană interesată va putea cere dizolvarea pe cale judecătorească a unei
societăţi constituite cu nerespectarea dispoziţiilor legale menţionate.
SECŢIUNEA A VI-A
FUNCŢIONAREA SOCIETĂŢILOR ÎN COMANDITĂ
SIMPLĂ

 Aspecte particulare
 specificul societăţii în comandită simplă constă în reunirea a două categorii
distincte de asociaţi: comanditarii şi comanditaţii.
 asocierea are la bază încrederea reciprocă deplină dintre asociaţi, ceea ce
conferă contractului de societate un caracter intuitu personae.
 calitatea de administratori într-o societate în comandită simplă nu poate fi
deţinută decât de către asociaţii comanditaţi.
 capitalul social se împarte în părţi de interes, care nu pot fi reprezentate prin
titluri negociabile
 asociaţii comanditaţi răspund solidar şi nelimitat pentru obligaţiile sociale,
răspunderea lor fiind subsidiară; asociaţii comanditari răspund numai până la concurenţa
capitalului social subscris.
 actul constitutiv al societăţii este contractul de societate care trebuie încheiat în
formă autentică.
 firma societăţii în comandită simplă trebuie să cuprindă numele a cel puţin
unuia dintre asociaţii comanditari, cu menţiunea „societate în comandită" scrisă în
întregime

88
Societatea în comandită simplă este guvernată de aceleaşi reguli ca şi societatea în
nume colectiv, cu excepţia unor reguli speciale prevăzute pentru această formă de
societate.
Asociaţii unei societăţi în comandită simplă pot fi, potrivit Legii nr. 31/1990, atât
persoane fizice, care îşi dobândesc astfel calitatea de comerciant, cât şi persoane juridice.
Legea nu stabileşte un număr minim de asociaţi, dar este obligatoriu să existe cel puţin un
asociat comanditat şi un asociat comanditar, iar în contractul de societate trebuie precizată
categoria din care face parte fiecare asociat.
Deoarece asociatul comanditar are o răspundere limitată pentru obligaţiile sociale,
numele său nu poate figura în firma societăţii. Dacă numele unui comanditar figurează, cu
consimţământul său, în firma societăţii, el devine răspunzător nelimitat şi solidar pentru
obligaţiile societăţii. Aceleaşi consecinţe se produc şi asupra persoanei străine de societate
al cărei nume figurează în firma societăţii.
 Administrarea societăţii
Societatea în comandită simplă nu are instituţionalizată o adunare generală a
asociaţilor, dar asupra problemelor esenţiale ale societăţii deliberează şi decid toţi
asociaţii, comanditaţi şi comanditari.
Potrivit art. 88 din Legea nr. 31/1990, administrarea societăţii în comandită simplă
se va încredinţa unuia sau mai multor asociaţi comanditaţi. Excluderea asociaţilor
comanditari de la administrarea societăţii este menită să apere interesele terţilor. Actele
care angajează societatea nu pot fi încheiate de asociaţii comanditari, care au o răspundere
limitată, ci numai de asociaţi comanditaţi, care răspund nelimitat şi solidar pentru
obligaţiile sociale.
Dacă au fost desemnaţi mai mulţi administratori şi prin contractul de societate s-a
prevăzut să lucreze împreună, deciziile trebuie luate în unanimitate; în caz de divergenţă,
vor decide asociaţii care reprezintă majoritatea absolută a capitalului social (art. 76 din
Legea nr. 31/1990). Dreptul de a reprezenta societatea aparţine administratorului desemnat
în această calitate prin contractul de societate. În absenţa unei stipulaţii prevederi
contractuale, acest drept aparţine fiecărui administrator
Întrucât societatea în comandită simplă nu are cenzori, controlul asupra gestiunii
este exercitat de oricare asociat care nu este administrator al societăţii. Trebuie făcută
precizarea că şi asociaţii comanditari pot face acte de supraveghere, având dreptul de a
cere copie de pe bilanţ şi de pe contul de profit şi pierderi şi de a controla exactitatea lor
prin cercetarea registrelor comerciale şi a celorlalte documente justificative.
 Comanditarii şi comanditaţii
89
Comanditarul este asociatul care răspunde numai până la concurenţa aportului
propriu la societate. Vărsarea aportului subscris la constituirea capitalului social este unica
obligaţie a comanditarului. Neîndeplinirea ei face să curgă dobânzile de la data stabilită ca
termen de vărsare.
Comanditarul poate încheia operaţii în contul societăţii, dar numai în condiţii
determinate şi numai în baza unei procuri speciale. Orice operaţiune comercială efectuată
de comanditar fără procură specială are drept consecinţă antrenarea din acel moment a
răspunderii nelimitate a comanditarului, în solidar cu asociaţii comanditar, pentru toate
obligaţiile societăţii contractate de la data operaţiei încheiate de el.
Prin lege, comanditarului i se recunosc următoarele drepturi:
 dreptul de a participa la împărţirea dividendelor;
 dreptul de a îndeplini servicii în administraţia internă a societăţii;
 dreptul de a participa la numirea şi revocarea administratorilor, în cazurile
prevăzute de lege.
 dreptul de a aproba, în limitele contractului de societate, autorizarea
administratorilor comanditaţi pentru operaţiile ce depăşesc puterile lor;
dreptul de a face acte de supraveghere cu privire la toate faptele de comerţ care
intră în obiectul activităţii societăţii comerciale;
 dreptul de a cere copie de pe bilanţ şi de pe contul de profit şi pierderi şi de a
controla exactitatea lor prin cercetarea registrelor comerciale şi a celorlalte documente
justificative.
 dreptul, chiar fără consimţământul celorlalţi asociaţi, de a lua parte, ca asociat cu
răspundere nelimitată, în alte societăţi concurente sau având acelaşi obiect.
 are dreptul să facă operaţiuni în contul său sau al altora în acelaşi fel de comerţ
sau într-unul asemănător.
Comanditaţii sunt asociaţii societăţii în comandită simplă care garantează cu
răspunderea nelimitată şi solidară pentru obligaţiile societăţii. Comanditaţii au dreptul, la
fel ca şi comanditarii, de a participa la deliberări şi la luarea deciziilor, în condiţiile art. 90
din Legea nr. 31/1990. Au dreptul la beneficii şi la restituirea valorii aporturilor la
dizolvarea şi lichidarea societăţii.
Controlul gestiunii poate fi exercitat şi de asociaţii comanditaţi care nu au calitatea
de administratori. Comanditaţii au dreptul de a folosi fondurile societăţii pentru cheltuielile
societăţii sau ale asociaţilor, cu limitele impuse de lege.
Asociaţii comanditaţi au obligaţia de a nu aduce atingere patrimoniului societăţii.
De asemenea, ei au şi obligaţia de a nu face concurenţă societăţii, în temeiul art. 82 din
90
Legea nr.31/1990, republicată. Fiind răspunzători nelimitat şi solidar pentru operaţiile
îndeplinite în numele societăţii de persoanele care o reprezintă, comanditaţii pot fi acţionaţi
de către creditorii sociali. Aportul comanditatului poate fi cedat în condiţiile îngăduite de
contractul de societate.
Moartea unicului comanditat atrage dizolvarea societăţii, dacă nu există clauză de
continuare a acesteia cu moştenitori. Această clauză nu este aplicabilă dacă toţi
moştenitorii sunt minori, pentru că minorul nu se poate obliga nelimitat şi solidar pentru
datoriile sale.

SECŢIUNEA A VII-A
MODIFICAREA ACTULUI CONSTITUTIV AL
SOCIETĂŢILOR COMERCIALE

4.1. FORMA ACTULUI ADIŢIONAL DE MODIFICARE A


ACTULUI CONSTITUTIV
Actele constitutive ale societăţii, acte juridice de natură contractuală, pot fi
modificate prin acordul asociaţilor exprimat prin vot în adunările generale.
În societatea unipersonală actul constitutiv se modifică prin decizia unilaterală a
asociatului unic, însoţită de formalităţile de publicitate ale modificării. Etapele legale
obligatorii pentru validitatea înregistrării modificărilor actului constitutiv al societăţii
comerciale sunt:
a) adoptarea hotărârii adunării generale a asociaţilor/acţionarilor de modificare a
actelor constitutive, care se va putea concretiza într-un act adiţional modificator al actului
constitutiv;
b) înscrierea în Registrul comerţului a actului modificator;
c) publicarea actului adiţional în Monitorul Oficial.
Conform art. 204 alin. 1 din Legea nr.31/1990, actele constitutive ale societăţii
comerciale pot fi modificate, ca regulă generală, prin hotărâre a adunării generale ori a
Consiliului de administraţie, respectiv directoratului, precum şi, în situaţii excepţionale,
prin hotărâre judecătorească.
Actul modificator al actului constitutiv al societăţii (act adiţional sau, după caz,
hotărârea adunării generale care include modificarea actului constitutiv) trebuie încheiat în
formă scrisă ad validitatem, care dobândeşte dată certă în aceleaşi condiţii cu cele

91
referitoare la actul constitutiv. Data certă conferă actului adiţional opozabilitate faţă de
terţi.
Dată fiind natura juridică instituţională a societăţii, modificarea actelor constitutive
este însoţită de formalităţi legale prevăzute pentru valabilitatea modificării societăţii.
Astfel, actul modificator al actului constitutiv se înregistrează la Registrul
comerţului teritorial competent, în baza încheierii judecătorului delegat (cu excepţia
modificării impuse de instanţa judecătorească, în cazurile de retragere judecătorească sau
excludere). Actul modificator al societăţilor pe acţiuni şi al societăţilor cu răspundere
limitată se trimite, obligatoriu şi din oficiu, la Monitorul Oficial pentru a fi publicat.
Publicarea în Monitorul Oficial a actelor modificatoare ale societăţilor de persoane este
facultativă.
Având în vedere faptul că actul constitutiv este, de regulă, un act sub semnătură
privată, şi actul modificator trebuie să îmbrace aceeaşi formă.
Prin excepţie, legea impune în mod expres forma autentică atunci când actul are
ca obiect:
- majorarea capitalului social prin subscrierea ca aport în natură a unui teren;
- modificarea formei juridice a societăţii într-o societate în nume colectiv sau
în comandită simplă;
- majorarea capitalului social prin subscripţie publică.
În situaţia în care modificarea se referă la transformarea unei societăţi într-o
societate cu asociat unic, anterior înregistrării modificării, se impune declaraţia pe proprie
răspundere a asociatului unic, din care să rezulte că acesta nu mai deţine aceeaşi calitate
într-o altă societate constituită pe teritoriul României.
Actul modificator se înregistrează în registrul comerţului. În vederea înregistrării,
actul se depune la Oficiul registrului comerţului, înregistrarea operând în baza încheierii
judecătorului delegat. Prin excepţie, în cazul în care modificarea se referă la structura
participării la capitalul social ca urmare a excluderii sau retragerii unui asociat în baza
hotărârii judecătoreşti, înregistrarea se face conform hotărârii judecătoreşti respective,
nemaifiind necesară încheierea judecătorului delegat.

4.2. MODIFICAREA FORMEI ŞI DURATEI SOCIETĂŢII

MODIFICAREA FORMEI SOCIETĂŢII


Prin modificarea societăţii comerciale se înţelege inclusiv modificarea formei
societăţii. O asemenea modificare nu duce la crearea unei persoane juridice noi, ci la

92
modificarea persoanei juridice existente, în condiţiile în care existenţa societăţii se explică
prin acordul de voinţă a unor persoane care se asociază.

MODIFICAREA DURATEI SOCIETĂŢII


Modificarea duratei societăţii prezintă relevanţă în cazul în care aceasta operează
la nivelul societăţilor de persoane şi a societăţilor cu răspundere limitată. Astfel, art. 201
din Legea nr. 31/1990 permite creditorilor particulari ai asociaţilor din asemenea societăţi,
să facă opoziţie împotriva hotărârii adunării asociaţilor de prelungire a duratei societăţii,
peste termenul fixat iniţial.
Creditorii particulari au la îndemână o astfel de opoziţie numai în măsura în care
drepturile lor au fost stabilite printr-un titlu executoriu anterior hotărârii asociaţilor de
prelungire a duratei societăţii.
Soluţia legiuitorului este perfect explicabilă pentru cazul societăţilor de persoane.
Astfel, pornind de la faptul că asociaţii din societăţile în nume colectiv şi comanditaţii din
societăţile în comandită simplă răspund solidar şi nelimitat pentru debitele societăţii,
creditorii lor particulari sunt direct interesaţi cu privire la momentul în care această
răspundere nelimitată încetează. în consecinţă, ei sunt direct interesaţi ca termenul
societăţii să nu se prelungească, atunci când există premisele unor eventuale pierderi
viitoare în patrimoniul debitorilor lor - asociaţi, în schimb, în cazul societăţilor cu
răspundere limitată, această explicaţie nu mai funcţionează, atâta vreme cât răspunderea
asociaţilor este limitată. Nu există nici o raţiune pentru care un creditor particular să fie în
drept să se opună prelungirii termenului în cazul societăţilor cu răspundere limitată şi un
astfel de drept să nu funcţioneze similar şi în cazul asociaţilor-acţionari din societăţile de
capital, în condiţiile în care, în ambele situaţii, răspunderea asociaţilor are caracter limitat.
Totodată, deşi legea face expres referire la posibilitatea creditorilor particulari de
a se opune hotărârii adunării asociaţilor de prelungire a duratei societăţii, considerăm că
aceeaşi opţiune ar putea să o deţină şi creditorii societăţii, indiferent de forma de societate,
de data aceasta în cazul în care adunarea generală hotărăşte reducerea duratei societăţii.
Creditorii particulari ai asociaţilor dintr-o societate de persoane sau cu răspundere
limitată pot face opoziţia cu privire la prelungirea duratei societăţii peste termenul fixat
iniţial, în termen de 30 de zile de la data publicării actului adiţional modificator în
Monitorul oficial al României. Opoziţia se depune la Oficiul registrului comerţului şi se
menţionează în registru în termen de 3 zile de la data depunerii, în acelaşi termen Oficiul
registrului comerţului înaintează opoziţia instanţei judecătoreşti competente, care judecă în
camera de consiliu cu citarea părţilor.

93
Creditorii particulari pol solicita o dată cu introducerea opoziţiei şi suspendarea
executării hotărârii adunării generale pe calea ordonanţei preşedinţiale, caz în care
preşedintele, în măsura în care încuviinţează cererea de suspendare, poate cere obligarea
creditorilor reclamanţi la plata unei cauţiuni.
Dacă instanţa competentă admite opoziţia, punerea în executare a hotărârii are
drept consecinţă obligarea asociaţilor de a decide între două opţiuni:
- fie să renunţe la prelungirea duratei societăţii peste termenul fixat iniţial;
- fie să hotărască excluderea din societate a asociatului debitor a celui ce a
făcut opoziţia, caz în care drepturile cuvenite asociatului debitor urmează a fi calculate pe
baza ultimului bilanţ contabil aprobat de adunarea generală.
Asociaţii au obligaţia de a decide între cele două opţiuni în termen de o lună de la
data la care hotărârea de admitere a opoziţiei a devenit irevocabilă.

4.3. MODIFICAREA CAPITALULUI SOCIAL

Capitalul social al societăţii comerciale este guvernat de principiul intangibilităţii,


conform căruia valoarea acestuia este fixă în cursul existenţei normale a societăţii.
Capitalul social al societăţii poate fi însă redus sau majorat, cu respectarea procedurii
prevăzute de lege pentru modificarea actelor constitutive.
Majorarea şi reducerea de capital social sunt atribuţii ale adunării generale
extraordinare ale acţionarilor al căror exerciţiu poate fi delegat consiliului de administraţie
sau administratorului unic. Societatea cu răspundere limitată îşi poate majora capitalul
social cu respectarea dispoziţiilor privitoare la constituirea sa.

REDUCEREA CAPITALULUI SOCIAL

Capitalul social poate fi redus prin:


a) micsorarea numarului de actiuni sau parti sociale;
b) reducerea valorii nominale a actiunilor sau a partilor sociale;
c) dobandirea propriilor actiuni, urmata de anularea lor.
Capitalul social mai poate fi redus, atunci cand reducerea nu este motivata de
pierderi, prin:
a) scutirea totala sau partiala a asociatilor de varsamintele datorate;
b) restituirea catre actionari a unei cote-parti din aporturi, proportionala cu
reducerea capitalului social si calculata egal pentru fiecare actiune sau parte sociala;
94
c) alte procedee prevazute de lege.
Reducerea capitalului social va putea fi facuta numai dupa trecerea a doua luni din
ziua in care hotararea a fost publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea a IV-a.
Reducerea capitalului social presupune două momente:
- adoptarea hotărârii adunării generale cu privire la reducere, în condiţiile
legii. Legea impune ca prin hotărârea adoptată de adunarea generală să se respecte
capitalul social minim necesar pentru existenţa societăţii, atunci când legea îl prevede;
- procedura efectivă de reducere.
In hotărârea adunării generale, se impune a fi cuprinse în mod obligatoriu
motivele pentru care urmează a opera reducerea; procedeul ce va fi utilizat, dintre cele
prevăzute de lege, şi cu respectarea condiţiilor legii. Odată adoptată hotărârea, ea este
supusă publicării în Monitorul Oficial.
Hotararea va trebui sa respecte minimul de capital social, atunci cand legea il
fixeaza, sa arate motivele pentru care se face reducerea si procedeul ce va fi utilizat pentru
efectuarea ei.
Creditorii societatii, ale caror creante sunt anterioare publicarii hotararii, vor fi
indreptatiti sa obtina garantii pentru creantele care nu au devenit scadente pana la data
respectivei publicari. Acestia au dreptul de a face opozitie impotriva acestei hotarari.
Reducerea capitalului social nu are efect si nu se fac plati in beneficiul actionarilor,
pana cand creditorii nu vor fi obtinut realizarea creantelor lor sau garantii adecvate sau
pana la data la care instanta, considerand ca societatea a oferit creditorilor garantii adecvate
ori ca, luandu-se in considerare activul societatii, garantiile nu sunt necesare, nu va fi
respins cererea creditorilor, prin hotarare judecatoreasca irevocabila.
Cand societatea a emis obligatiuni, nu se va putea proceda la reducerea capitalului
social prin restituiri facute actionarilor din sumele rambursate in contul actiunilor, decat in
proportie cu valoarea obligatiunilor rambursate.

MAJORAREA CAPITALULUI SOCIAL

Capitalul social se poate mari prin emisiunea de actiuni noi sau prin majorarea
valorii nominale a actiunilor existente in schimbul unor noi aporturi in numerar si/sau in
natura.
De asemenea, actiunile noi sunt liberate prin incorporarea rezervelor, cu exceptia
rezervelor legale, precum si a beneficiilor sau a primelor de emisiune, ori prin
compensarea unor creante lichide si exigibile asupra societatii cu actiuni ale acesteia.

95
Diferentele favorabile din reevaluarea patrimoniului vor fi incluse in rezerve, fara a
majora capitalul social.
Marirea capitalului social prin majorarea valorii nominale a actiunilor poate fi
hotarata numai cu votul tuturor actionarilor, in afara de cazul cand este realizata prin
incorporarea rezervelor, beneficiilor sau primelor de emisiune
În situaţia în care majorarea capitalului social apare ca rezultat al majorării valorii
nominale a acţiunilor, hotărârea adunării generale extraordinare se adoptă numai cu votul
tuturor acţionarilor. Prin excepţie, funcţionează votul conform actului constitutiv sau, după
caz, conform legii, atunci când majorarea capitalului social prin majorarea valorii nominale
a acţiunilor se realizează ca urmare a încorporării rezervelor, beneficiilor sau primelor de
emisiune. Dacă în urma reevaluării patrimoniului social intervin diferenţe favorabile,
acestea vor fi incluse în rezervele societăţii, fără însă a se putea majora capitalul social.
În cazul în care majorarea capitalului social presupune emiterea de noi acţiuni,
acţionarii existenţi se bucură de un drept de preferinţă. Dreptul de preferinţă al acţionarilor
existenţi funcţionează proporţional cu numărul acţiunilor pe care aceştia le posedă.

96
CAPITOLUL IV
FUZIUNEA ŞI DIVIZAREA SOCIETĂŢILOR
COMERCIALE

Fuziunea este operatiunea prin care:


a) una sau mai multe societati sunt dizolvate fara a intra in lichidare si transfera
totalitatea patrimoniului lor unei alte societati in schimbul repartizarii catre actionarii
societatii sau societatilor absorbite de actiuni la societatea absorbanta si, eventual, al unei
plati in numerar de maximum 10% din valoarea nominala a actiunilor astfel repartizate;
sau
b) mai multe societati sunt dizolvate fara a intra in lichidare si transfera totalitatea
patrimoniului lor unei societati pe care o constituie, in schimbul repartizarii catre actionarii
lor de actiuni la societatea nou-constituita si, eventual, al unei plati in numerar de
maximum 10% din valoarea nominala a actiunilor astfel repartizate.
Divizarea este operatiunea prin care:
a) o societate, dupa ce este dizolvata fara a intra in lichidare, transfera mai multor
societati totalitatea patrimoniului sau, in schimbul repartizarii catre actionarii societatii
divizate de actiuni la societatile beneficiare si, eventual, al unei plati in numerar de
maximum 10% din valoarea nominala a actiunilor astfel repartizate;
b) o societate, dupa ce este dizolvata fara a intra in lichidare, transfera totalitatea
patrimoniului sau mai multor societati nou-constituite, in schimbul repartizarii catre
actionarii societatii divizate de actiuni la societatile nouconstituite si, eventual, al unei plati
in numerar de maximum 10% din valoarea nominala a actiunilor astfel repartizate.
Divizarea poate avea loc si prin transferul simultan al patrimoniului societatii
divizate catre una sau mai multe societati existente si una sau mai multe societati nou-
constituite.
Fuziunea sau divizarea se poate face si intre societati de forme diferite. Fuziunea
sau divizarea poate fi efectuata chiar daca societatile dizolvate sunt in lichidare, cu conditia
ca acestea sa nu fi inceput inca distribuirea intre asociati a activelor ce li s-ar cuveni in
urma lichidarii.
Fuziunea sau divizarea se hotaraste de fiecare societate in parte, in conditiile
stabilite pentru modificarea actului constitutiv al societatii.

97
Cand actiunile sunt de mai multe categorii, hotararea asupra fuziunii/divizarii, este
subordonata rezultatului votului pe categorii.
Daca, prin fuziune sau divizare, se infiinteaza o noua societate, aceasta se constituie
in conditiile prevazute de Legea nr.31/1990 pentru forma de societate convenita.
Realizarea fuziunii sau divizării implică anumite operaţiuni:
 întocmirea proiectului de fuziune sau divizare;
 avizarea şi publicarea proiectului de fuziune sau divizare;
 opoziţia asupra proiectului de fuziune sau divizare;
 hotărârea adunării generale a asociaţilor.
Administratorii societatilor care urmeaza a participa la fuziune sau la divizare vor
intocmi un proiect de fuziune sau de divizare, care va cuprinde:
a) forma, denumirea si sediul social ale tuturor societatilor implicate in fuziune sau
divizare;
b) fundamentarea si conditiile fuziunii sau ale divizarii;
c) conditiile alocarii de actiuni la societatea absorbanta sau la societatile
beneficiare;
d) data de la care actiunile sau partile sociale prevazute la lit. c) dau detinatorilor
dreptul de a participa la beneficii si orice conditii speciale care afecteaza acest drept;
e) rata de schimb a actiunilor sau partilor sociale si cuantumul eventualelor plati in
numerar;
f) cuantumul primei de fuziune sau de divizare;
g) drepturile conferite de catre societatea absorbanta sau beneficiara detinatorilor de
actiuni care confera drepturi speciale si celor care detin alte valori mobiliare in afara de
actiuni sau masurile propuse in privinta acestora;
h) orice avantaj special acordat expertilor la care se face referire la art. 243 si
membrilor organelor administrative sau de control ale societatilor implicate in fuziune sau
in divizare;
i) data situatiilor financiare ale societatilor participante, care au fost folosite pentru
a se stabili conditiile fuziunii sau ale divizarii;
j) data de la care tranzactiile societatii absorbite sau divizate sunt considerate din
punct de vedere contabil ca apartinand societatii absorbante sau uneia ori alteia dintre
societatile beneficiare;
k) in cazul divizarii:
- descrierea si repartizarea exacta a activelor si pasivelor care urmeaza a fi
transferate fiecareia dintre societatile beneficiare;
98
- repartizarea catre actionarii sau asociatii societatii divizate de actiuni, respectiv
parti sociale, la societatile beneficiare si criteriul pe baza caruia se face repartizarea.
Efectele fuziunii sau divizării societăţii comerciale sunt:
 dizolvarea fără lichidare a societăţilor care îşi încetează existenaţ;
 transmiterea universală a patrimoiului către societatea sau societăţile
beneficiare.

99
CAPITOLUL V
DIZOLVAREA ŞI LICHIDAREA SOCIETĂŢILOR
COMERCIALE

Dizolvarea este operaţiunea juridică care declanşează procesul de încetare a


existenţei societăţii comerciale şi asigură premisele lichidării patrimoniului social
Dizolvarea poate interveni atât pentru cauze generale de dizolvare, cât şi pentru cauze
speciale de dizolvare.
 Cauzele generale de dizolvare - se numesc generale cauzele sau împrejurările
care, potrivit legii, conduc la dizolvarea oricărei societăţi comerciale, indiferent de forma
sa juridică. Legea reglementează următoarele cauze generale de dizolvare:
a) trecerea timpului stabilit pentru durata societăţii;
b) imposibilitatea realizării obiectului de activitate al societăţii sau realizarea
acestuia;
c) declararea nulităţii societăţii;
d) hotărârea adunării generale;
e) hotărârea tribunalului, la cererea oricărui asociat, pentru motive temeinice,
precum neînţelegerile grave dintre asociaţi, care împiedică funcţionarea societăţii;
f) falimentul societăţii;
g) alte cauze prevăzute de lege sau de actul constitutiv al societăţii.
 Cauzele speciale de dizolvare
Conform art. 228 din Legea nr.31/1990, republicată, societatea pe acţiuni se
dizolvă:
a) în cazul şi în condiţiile prevăzute de art. 153, respectiv dacă administratorii
constată pierderea unei jumătăţi din capitalul social;
b) când capitalul social se reduce sub minimul legal;
c) când numărul actionarilor scade sub minimul legal.
Conform art.229 din Legea nr.31/1990, republicată, societăţile în nume colectiv sau
cu răspundere limitata se dizolvă prin falimentul, incapacitatea, excluderea, retragerea sau
decesul unuia dintre asociaţi, când, datorită acestor cauze, numărul asociaţilor s-a redus la
unul singur. Se exceptează cazul când în actul constitutiv există clauză de continuare cu
mostenitorii sau când asociatul rămas hotărăşte continuarea existenţei societăţii sub forma
societăţii cu raspundere limitată cu asociat unic.
100
In societatile in nume colectiv, daca un asociat decedeaza si daca nu exista
conventie contrara, societatea trebuie sa plateasca partea ce se cuvine mostenitorilor, dupa
ultimul bilant contabil aprobat, in termen de 3 luni de la notificarea decesului asociatului,
daca asociatii ramasi nu prefera sa continue societatea cu mostenitorii care consimt la
aceasta. Această regulă se se aplica si societatilor in comandita simpla, in caz de deces al
unuia dintre asociatii comanditati, in afara de cazul cand mostenitorii sai nu prefera sa
ramana in societate in aceasta calitate.
In caz de dizolvare a societatii prin hotarare a asociatilor, acestia vor putea reveni,
cu majoritatea ceruta pentru modificarea actului constitutiv, asupra hotararii luate, atat
timp cat nu s-a facut nici o repartitie din activ.
Noua hotarare se mentioneaza in registrul comertului, dupa care oficiul registrului
comertului o va trimite Monitorului Oficial al Romaniei, spre publicare in Partea a IV-a, pe
cheltuiala societatii.
Creditorii si orice parte interesata pot face opozitie la tribunal impotriva hotararii.
Dizolvarea societatilor comerciale trebuie sa fie inscrisa in registrul comertului si
publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea a IV-a, in afara de cazul prevazut la art.
227 alin. (1) lit. a).
Dizolvarea societatii are ca efect deschiderea procedurii lichidarii. Dizolvarea are
loc fara lichidare, in cazul fuziunii ori divizarii totale a societatii sau in alte cazuri
prevazute de lege.
Din momentul dizolvarii, directorii, administratorii, respectiv directoratul, nu mai
pot intreprinde noi operatiuni. In caz contrar, acestia sunt personal si solidar raspunzatori
pentru actiunile intreprinse.
Societatea isi pastreaza personalitatea juridica pentru operatiunile lichidarii, pana la
terminarea acesteia.
Dizolvarea societatii inainte de expirarea termenului fixat pentru durata sa are efect
fata de terti numai dupa trecerea unui termen de 30 de zile de la publicarea in Monitorul
Oficial al Romaniei, Partea a IV-a.
In societatile in nume colectiv, in comandita simpla si in cele cu raspundere
limitata, asociatii pot hotari, o data cu dizolvarea, cu cvorumul si majoritatea prevazute
pentru modificarea actului constitutiv, si modul de lichidare a societatii, atunci cand sunt
de acord cu privire la repartizarea si lichidarea patrimoniului societatii si cand asigura
stingerea pasivului sau regularizarea lui in acord cu creditorii.

101
Prin votul unanim al asociatilor se poate hotari si asupra modului in care activele
ramase dupa plata creditorilor vor fi impartite intre asociati. In lipsa acordului unanim
privind impartirea bunurilor, va fi urmata procedura lichidarii prevazuta de prezenta lege.
Transmiterea dreptului de proprietate asupra bunurilor ramase dupa plata
creditorilor are loc la data radierii societatii din registrul comertului.
Registrul va elibera fiecarui asociat un certificat constatator al dreptului de
proprietate asupra activelor distribuite, in baza caruia asociatul poate proceda la inscrierea
bunurilor imobile in cartea funciara.
La cererea oricarei persoane interesate, precum si a Oficiului National al
Registrului Comertului, tribunalul va putea pronunta dizolvarea societatii in cazurile in
care:
a) societatea nu mai are organe statutare sau acestea nu se mai pot intruni;
b) societatea nu a depus, in cel mult 6 luni de la expirarea termenelor legale,
situatiile financiare anuale sau alte acte care, potrivit legii, se depun la oficiul registrului
comertului;
c) societatea si-a incetat activitatea, nu are sediul social cunoscut ori nu
indeplineste conditiile referitoare la sediul social sau asociatii au disparut ori nu au
domiciliul cunoscut sau resedinta cunoscuta;
d) societatea nu si-a completat capitalul social, in conditiile legii.
Hotararea tribunalului prin care s-a pronuntat dizolvarea se inregistreaza in registrul
comertului, se comunica directiei generale a finantelor publice judetene, respectiv a
municipiului Bucuresti, si se publica in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea a IV-a, pe
cheltuiala titularului cererii de dizolvare, acesta putand sa se indrepte impotriva societatii.
Orice persoana interesata poate face recurs impotriva hotararii de dizolvare, in
termen de 30 de zile de la efectuarea publicitatii.
La data ramanerii irevocabile a hotararii judecatoresti de dizolvare, persoana
juridica intra in lichidare.
Daca in termen de 3 luni de la data ramanerii irevocabile a hotararii judecatoresti de
dizolvare nu se procedeaza la numirea lichidatorului, judecatorul delegat, la cererea
oricarei persoane interesate, numeste un lichidator de pe Lista practicienilor in reorganizare
si lichidare, remunerarea acestuia urmand a fi facuta din averea persoanei juridice
dizolvate sau, in cazul lipsei acesteia, din fondul de lichidare.

102
BIBLIOGRAFIE
1. Angheni, S.; Volonciu, M.; Stoica, C., Drept comercial, Editura All Beck,
2004, Bucureşti,
2. Angheni, S.; Volonciu, M.; Stoica, C., Drept comercial pentru învăţământul
economic, Editura Universitară, Bucureşti, 2005;
3. C. Bârsan, A. Ţiclea, V. Dobrinoiu, M. Toma, C. Tufan, Societăţile comerciale,
vol. I,II, Casa de Editură şi presă Şansa SRL, Bucureşti 1995
4. C. Lefter, Societatea cu răspundere limitată, în Dreptul comparat, Bucureşti, 1993
5. Cărpenaru, St. D., Drept comercial român, Ediţia 5, Editura All Beck,
Bucureşti, 2004;
6. Cărpenaru, St. D., Drept comercial român, Ediţia VIII, Editura Universul
juridic, Bucureşti, 2008
7. Cărpenaru, St.şi colectiv, Societăţile comerciale –reglementare, doctrină,
jurisprudenţă, Editura All Beck, Bucureşti, 2006
8. Cărpenaru, St. D., Introducere în cercetarea dreptului comercial; actualitatea
şi perspectivele dreptului comercial, în Dreptul nr.9/1991;
9. Ciutacu, Fl., Codul comercial român adnotat, Editura Sigma, 2000;
10. Cristea S., Stoica, C., Drept comercial, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002.
11. Clocotici, D., Actele şi faptele de comerţ, în Dreptul nr.7/1995;
12. Code des societes, Editura Dalloz, 1999
13. Codul comercial adnotat, Editura Tribuna Craiova, 1994
14. Corsiuc, O.M., Drept comercial, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2006;
15. Crăciunescu, A.D., Drept comercial şi instituţii de drept bancar român,
Editura Concordia Arad 2004;
16. Clocotici D., G. Gheorghiu G., Delimitarea actelor de drept civil faţă de actele
juridice cu caracter comercial, în Revista de drept comercial nr. 6,7,8,9 din 1998,
Editura Lumina Lex, Bucureşti;
17. Gălăşescu, D., Drept comercial, Bucureşti, 1948;
18. Popescu, D. A., , Contractul de societate, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1996;
19. Deak, Fr., Tratat de drept civil. Contracte speciale, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2001;
20. Cârcei, E., Constituirea societăţilor comerciale pe acţiuni, Bucureşti, 1995
21. Gârbaci, Fl., Caracterul civil al contractului de locaţiune imobiliară încheiat
între comercianţi, în Dreptul nr. 8/1997
22. Finţescu, I.N., Curs de drept comercial, vol. I, Bucureşti, 1929;
23. Ripert G., Roblot, R., Traite de droit commercial, vol. I, II, 17 edition, 1998,
L.G.D.J.
24. I. Băcanu, Capitalul social al societăţilor comerciale, Editura Lumina Lex,
Bucureşti 1999
25. I. Băcanu, Modificarea capitalului social al societăţilor comerciale, Bucureşti,
1996
26. I. Băcanu, Firma şi emblema comercială, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998;
27. I. Turcu, Dreptul afacerilor, Editura Fundaţia “Chemarea” Iaşi 1993
28. I. Turcu, Operaţiuni şi contracte bancare, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1995
29. I. Turcu, Teoria şi practica dreptului comercial român, vol. I, II, Editura Lumina
Lex, 1998
30. I.L. Georgescu, Drept comercial român, Editura Lumina Lex, 1994
31. I.N. Fintescu, Curs de drept comercial, Vol. I, Bucureşti, 1929
32. I.N. Stan, Societatea cu răspundere limitată, Editura Global Lex, 2000
33.
34. M. Costin, C. Jeflea, Societăţile comerciale de persoane, Editura Lumina Lex,
1999
35. M. Scheaua, Legea societăţilor comerciale nr. 31/1990 comentată şi adnotată,
Editura All Beck 2000
36. Motica, R.; Bercea, L., Drept comercial român, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2005;
37. O. Căpăţână, Caracteristici generale ale societăţilor comerciale, în Dreptul nr 9-
12/1990
38. O. Căpăţână, Societăţile comerciale, Editura a-II-a, Editura Lumina Lex, 1996
39. Practica judiciară în materie comercială, vol. I,II, Editura Lumina Bucureşti 1991
40. R. Motica, V. Popa, Drept comercial român şi drept bancar, Editura Lumina Lex,
1999

104
41. C. Popa, T.Popa, Dreptul afacerilor, Editura Universităţii din Oradea, 2003
42. R. Petrescu, Constituirea, funcţionarea şi modificarea societăţii comerciale,
Editura Oscar Print Bucureşti, 1999
43. R. Petrescu, Drept comercial român, Editura Oscar Print, 1996;
44. C. Roşu, M.L. Tec, Dreptul societăţilor comerciale, Editura Mirton Timişoara,
2004;
45. R.P. Vonica, Dreptul contractelor comerciale, Editura Holding Reporter, 1999
46. R.P. Vonica, Dreptul societăţilor comerciale, Editura Lumina Lex, 2000;
47. St. D. Cărpenaru, Introducere în cercetarea dreptului comercial, actualitatea şi
perspectivele dreptului comercial, în Dreptul nr. 1/1991
48. Şipoş, Şt.; Deak, A., Serviciile de expediţie, ca fapte de comerţ obiective, în
Revista română de drept al afacerilor nr.7-8/2003;
49. Turcu, I., Dreptul afacerilor, Editura Fundaţiei Chemarea, Iaşi, 1993;
50. V. Pătulea, C. Turianu, Curs de drept comercial român, Editura All Beck, 2000
51. V. Pătulea, C. Turianu, Curs rezumat de drept al afacerilor, Editura Scripta,
Bucureşti, 1994
52. V. Pătulea, C. Turianu, Garanţiile de executare a obligaţiilor comerciale, Editura
Scripta, Bucureşti, 1994
53. V. Pătulea, C. Turianu, Instituţii de drept economic şi comercial. Practica
jurisdicţională, Editura Continent XXI Universul Bucureşti 1994
54. N. Ţăndăreanu, Aspecte teoretice şi practice privind definiţia şi caracteristicile
societăţii comerciale, în Revista de drept comercial nr. 4/2003;
LEGISLAŢIE
1. Codul comercial român, cu modificările şi completările ulterioare
2. Legea privind societăţile comerciale nr.31/1990, cu modificările aduse prin OUG
nr.52/2008;
3. Legea nr.85/2006 privind procedura insolvenţei;
4. Legea nr.26/1990 privind registrul comerţului, republicată;
5. Legea nr.297/2004 privind piaţa de capital
6. O.G. nr.65/1994 privind organizarea activităţii de expertiză contabilă şi a contabililor
autorizaţi, republicată
7. Regulamentul privind efectuarea stagiului şi examenul de aptitudini în vederea accesului
la calitatea de expert contabil şi de contabil autorizat, republicat

105