Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
2002 prin Legea nr. 985–XV și care a intrat în vigoare la 12 iunie 2003.
Dreptul penal - ca ramură de drept, reprezintă o totalitate de norme juridice, legiferate de puterea
legislativă, care stabilesc ce fapte constituie infracţiuni, condiţiile răspunderii penale, pedepsele și alte
măsuri ce urmează a fi aplicate sau luate de către instanţele judecătorești în cazul persoanelor care au
săvârșit infracţiuni, în scopul apărării celor mai importante valori sociale.
1) dreptul penal este o ramură de drept distinctă, care face parte din sistemul dreptului Republicii
Moldova alături de alte ramuri de drept;
2) dreptul penal este autonom în raport cu celelalte ramuri de drept întrucât reglementează un domeniu
distinct de relaţii sociale, la fel are obiect și metodă de reglementare proprii;
3) dreptul penal are o structură unitară, deoarece este alcătuit din partea generală și cea specială, care
sunt interdependente și se completează în mod reciproc;
4) ca orice altă ramură de drept, dreptul penal este format dintr-o totalitate de norme juridice;
5) normele dreptului penal stabilesc faptele considerate infracţiuni, condiţiile de tragere la răspundere
penală a persoanelor ce le săvârșesc, precum și pedepsele ce trebuie aplicate sau măsurile ce trebuie
luate în cazul încălcării lor;
6) normele juridice penale se aplică în scopul ocrotirii statului și a ordinii de drept din Republica
Moldova împotriva faptelor socialmente periculoase
Obiectul dreptului penal îl constituie o categorie aparte de relaţii sociale, numite relaţii juridice penale.
Aceste relaţii iau naștere între membrii societăţii și stat prin intermediul organelor judiciare din
necesitatea apărării valorilor esenţiale ale societăţii și a dezvoltării lor în deplină securitate
În condiţiile în care norma de drept este respectată, avem a face cu un raport juridic de conformare.
Atunci însă când se săvârșește o infracţiune, încălcându-se dispoziţiile imperative ale legii, se naște un
nou raport juridic, numit de conflict, care apare între societate și infractor. În baza acestui raport statul
are dreptul de a trage la răspundere și de a-l sancţiona pe infractor, iar acesta din urmă are obligaţia de
a răspunde pentru fapta săvârșită și de a suporta sancţiunea prevăzută de norma penală.
Obiectul dreptului penal este format de o categorie aparte de relaţii sociale, pe care le numim relaţii de
apărare socială. Aceste relaţii se formează între membrii societăţii în mod obiectiv și logic, independent
de voinţa lor, din necesitatea de apărare a valorilor esenţiale ale societăţii și a dezvoltării lor în deplină
securitate, ca o condiţie sine qua non a existenţei societății și a evoluţiei sale normale.
Politica penală este definită ca un ansamblu de mijloace și de măsuri, propuse legiuitorului sau folosite
efectiv de stat, la un moment dat, într-o anumită ţară, pentru a combate și a preveni criminalitatea7 ;
sau politica penală este în egală măsură o știinţă și o artă care constă în a descoperi cele mai bune soluţii
posibile pentru diferitele probleme de fond și de formă pe care le implică fenomenul criminalităţii.
Politica penală a statului nostru este bazată pe câteva orientări fundamentale, care alcătuiesc un
ansamblu unitar:
1. Republica Moldova, ca stat de drept, concepe perfecţionarea legislaţiei penale din unghiul urmărit de
legiuitor, astfel încât legea să-și atingă scopul privind apărarea valorilor fundamentale ale societăţii;
2. lupta organizată împotriva fenomenului infracţional, care se realizează prin acţiuni de prevenire și
acţiuni de combatere a criminalităţii. Rolul prioritar îl au acţiunile de prevenire, care implică un întreg
sistem de măsuri și metode. Acţiunea de combatere a criminalităţii este concepută ca o îmbinare
echilibrată a intimidării, prin constrângere, cu reeducarea;
3. umanismul politicii penale. Principiul umanismului se întemeiază pe valorile sociale ce urmează să fie
apărate și pe mijloacele prin care se va înfăptui această apărare.
Fiind două ramuri distincte, cu obiect și principii de reglementare proprii, acestea două au totuși un scop
comun, și anume înfăptuirea justiţiei, prin stabilirea tuturor faptelor care constituie infracţiuni,
identificarea celor ce încalcă legea penală și tragerea lor la răspundere penală. Dreptul procesual penal
asigură eficacitatea normelor juridice penale reglementând activitatea de urmărire penală, de judecată
și sancţionare a celor ce săvârșesc infracţiuni. În același timp, dreptul procesual penal ar fi lipsit de
conţinut dacă nu ar exista dreptul penal, care stabilește faptele considerate infracţiuni, sancţiunile ce se
pot aplica și condiţiile în care se realizează tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârșit
infracţiuni.
Această legătură presupune necesitatea delimitării lor pentru evitarea dublării instituţiilor și a normelor
de drept. Pe elementele acestei delimitări se bazează înţelegerea normelor dreptului penal ca norme
materiale, iar ale dreptului execuţional ca norme de procedură și ca o formă de realizare a dreptului
material. Executarea pedepselor și a celorlalte sancţiuni de drept penal este o problemă foarte
importantă deoarece prin aceasta se asigură finalitatea normelor de drept penal.
Astfel, dreptul civil, care reglementează inclusiv relaţiile privind patrimoniul, este sprijinit în aplicarea lor
de dreptul penal, care incriminează și sancţionează penal faptele îndreptate împotriva patrimoniului
(furtul, jaful, tâlhăria, escrocheria, șantajul ș.a.). În același timp, răspunderea civilă care are ca temei o
faptă prevăzută de legea penală se realizează potrivit reglementărilor din legea civilă.
În acest sens, normele dreptului penal califică drept infracţiuni îndreptate împotriva familiei o serie de
fapte ce lezează relaţiile dintre soţi, părinţi și copii etc., cum ar fi: incestul, eschivarea de la plata pensiei
alimentare sau de la întreţinerea copiilor, divulgarea secretului adopţiei ș.a.
Reglementează relaţiile de organizare ale statului, precum și valorile sociale fundamentale, ocrotite și
garantate de Constituţie. Pe această linie, menţionăm că Constituţia – Legea fundamentală a statului –
formează baza juridică, inclusiv a legii penale, principalul izvor al dreptului penal, pe când dreptul penal,
venind în completarea prevederilor constituţionale, incriminează și sancţionează faptele care atentează
la principalele valori protejate de Legea fundamentală: persoana, drepturile și libertăţile acesteia,
proprietatea ș.a.
Principiile dreptului penal reprezintă orientări de bază care călăuzesc atât elaborarea, cât și realizarea
normelor penale, ce se regăsesc în cadrul instituţiilor dreptului penal: infracţiunea, răspunderea penală
și pedeapsa penală.
Principiile dreptului penal le clasificăm în: principii fundamentale și principii instituţionale. Vom aborda
doar problema principiilor fundamentale, rămânând ca celelalte principii să fie analizate odată cu
tratarea instituţiilor pe care ele le guvernează (de ex., răspunderea penală, aplicarea legii penale ș.a.).
Principiul umanismului (art. 4 din CP al RM). - O problemă prioritară a lumii contemporane este aceea a
drepturilor omului, a ocrotirii fiinţei umane în contextul respectării tuturor drepturilor pe care aceasta le
are consfinţite atât prin legislaţia internă, cât și prin tratate și convenţii internaţionale. În dreptul penal
principiul umanismului presupune că întreaga reglementare juridică are menirea să apere în mod
prioritar persoana ca valoare supremă a societăţii, drepturile și libertăţile acesteia.
Principiul democratismului (art. 5 din CP al RM). În orice societate democratismul trebuie să fie o
însușire organică a oricărei reglementări juridice, în sensul că prin normele de drept se exprimă voinţa și
conștiinţa întregului popor și servesc interesele acestuia. Potrivit acestui principiu, toate persoanele sunt
egale în calitate de beneficiari ai ocrotirii penale, precum și de destinatari ai legii penale. În conformitate
cu principiul democratismului, în realizarea prevederilor legii penale sunt antrenate diferite mase de
oameni care iau parte la elaborarea diferitelor legi penale, pot fi antrenate persoane sau organe
specializate de stat în supravegherea minorilor cărora li s-au aplicat măsuri de constrângere cu caracter
educativ (art. 104 din CP al RM) ș.a.
Principiul egalităţii în faţa legii penale. - Deși nu-și găsește o reglementare explicită în normele dreptului
penal, egalitatea în faţa legii are o semnificaţie deosebită în condiţiile statului de drept. După noi,
principiul egalităţii în faţa legii este prevăzut de alin. (1) al art. 5 din CP al RM care declară: “Persoanele
care au săvârșit infracţiunea sunt egale în faţa legii și sunt supuse răspunderii penale fără deosebire de
sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială,
apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naștere sau orice altă situaţie”.
Principiul vinovăţiei.- Este unul dintre principiile fundamentale ale dreptului penal, în conformitate cu
care persoana este supusă răspunderii penale și pedepsei penale numai pentru fapte săvârșite cu
vinovăţie (intenţie sau imprudenţă) prevăzute de legea penală. Chiar dacă fapta săvârșită prezintă un
grad sporit de prejudiciabilitate, este prevăzută de legea penală, însă a fost săvârșită fără vinovăţie, ea
nu va fi calificată drept infracţiune și în nici un caz nu va putea atrage după sine răspunderea și
pedeapsa penală.
Principiul caracterului personal al răspunderii penale (art. 6 din CP al RM). În conformitate cu principiul
dat, atât obligaţia ce decurge dintr-o normă penală de a avea o anumită conduită, cât și răspunderea ce
reiese din nerespectarea acestei obligaţii revin persoanei care a încălcat respectiva normă penală,
săvârșind fapta prejudiciabilă, și nu alteia ori unui grup de persoane. Așadar, în dreptul penal
răspunderea nu poate fi decât pentru fapta proprie, spre deosebire de alte ramuri de drept, unde o
persoană poate purta răspundere și pentru fapta altuia, de exemplu, în dreptul civil există răspunderea
părintelui, tutorelui, curatorului pentru fapta săvârșită de copilul minor, în dreptul muncii există
răspunderea colectivă a unui grup de persoane pentru fapta uneia sau a unor persoane din acel grup ș.a.
Principiul individualizării răspunderii penale și pedepsei penale (art. 7 din CP al RM). Fiecare infracţiune
și fiecare infractor poartă anumite particularităţi, fiind în același rând însoţiţi și de anumite împrejurări
care influenţează caracterul și gradul prejudiciabil al infracţiunii și al infractorului. Principiul
individualizării răspunderii și pedepsei penale presupune o examinare în ansamblu a tuturor acestor
particularităţi și împrejurări, care permit de a stabili caracterul și limitele răspunderii vinovatului.
Principiul unicității (art 7 (2)) – Nimeni nu poate fi supus de 2 ori pedepsei penale pentru aceeași faptă.
NE BIS IN IDEM
Prin izvor formal (juridic) al dreptului se înţelege forma prin care se exteriorizează voinţa socială
generală pentru a se impune individului și colectivităţii.
Prin prisma dreptului penal sunt recunoscute ca izvoare formale actele normative, emanate de puterea
legislativă a statului, care prin forma și conţinutul lor oferă posibilitatea exprimării precise, într-o
formulare clară, concisă, a regulilor de conduită specifice acestei ramuri de drept.
Definind izvoarele formale ale dreptului penal, putem spune că ele sunt acte juridice (normative) care, în
cuprinsul lor, stabilesc faptele care constituie infracţiuni, condiţiile răspunderii penale, pedepsele ce se
pot aplica, precum și actele normative care prevăd dispoziţii obligatorii în procesul de elaborare și
aplicare a dreptului penal
Astfel specificul izvoarelor dreptului penal poate fi redus la următoarele trei aspecte:
3) Codul penal se aplică în strictă conformitate cu prevederile Constituţiei Republicii Moldova și ale
actelor internaţionale la care ţara noastră este parte
1) tratate și convenţii prin care Republica Moldova s-a angajat să incrimineze și să sancţioneze
anumite fapte deosebit de periculoase care aduc atingere unor valori și interese comune ale
societăţii omenești, de unde și denumirea de infracţiuni de drept internaţional;
Prima categorie de tratate și convenţii internaţionale poate fi considerată izvor indirect (mediat) de
drept penal, pentru că prin ele este asumată obligaţia statelor de a incrimina prin legea penală
internă astfel de fapte. În asemenea cazuri, devin izvoare de drept actele normative prin care au fost
adoptate și nu tratatul sau convenţia internaţională.
Actele internaţionale privind drepturile omului, prin ratificarea lor de către Republica Moldova devin
izvoare directe ale dreptului penal, întrucât ele au prioritate în aplicare faţă de legile interne, astfel
cum se precizează în dispoziţiile art. 4 din Constituţie și art. 1 din CP al RM: “Dacă există
neconcordanţe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la
Republica Moldova este parte și legile ei interne, prioritate au reglementările internaţionale.
3. Legea penală. Principalele izvoare ale dreptului penal sunt legile penale, adică legile care au fost
adoptate anume pentru a reglementa relaţiile sociale ce se formează între oameni în sensul impunerii
unei conduite care să determine abţinerea de la săvârșirea de infracţiuni, pe de o parte, iar pe de altă
parte, pentru a reglementa relaţiile ce iau naștere după ce au fost săvârșite infracţiunile. Altfel spus,
normele juridice care formează conţinutul dreptului penal ca ramură de drept sunt cuprinse în acte
normative interne cunoscute sub denumirea de lege penală. Tot aici pot fi incluse și actele prin care se
acordă amnistia și graţierea. Specific acestor legi este faptul că ele au un domeniu de aplicare mai
restrâns deoarece privesc o anumită instituţie sau câteva instituţii ale dreptului penal. Pe de altă parte,
dispoziţiile cuprinse în aceste legi sunt în totalitatea lor de natură penală. Aceste dispoziţii vin să
completeze cadrul normativ general fixat de Codul penal. Aceste legi sunt numite în literatura juridică de
specialitate legi complinitoare.
Totalitatea ideilor și concepţiilor, a teoriilor și principiilor despre normele și instituţiile dreptului penal
formează știinţa dreptului penal, ramură componentă a știinţelor juridice
Spre deosebire de dreptul penal ca ramură de drept, ale cărui norme le putem găsi în Codul penal și în
alte acte normative, știinţa dreptului penal își găsește sediul în tratate și monografii, manuale și note de
curs, studii și articole știinţifice
Obiectul de studiu al știinţei dreptului penal îl formează dreptul penal ca o totalitate de norme și
instituţii. Studiind normele și instituţiile dreptului penal, știinţa trebuie să explice care este originea
acestora, conţinutul și structura lor, evoluţia lor istorică, trebuie să analizeze condiţiile obiective care
impun apărarea socială a valorilor ce cad sub incidenţa normelor dreptului penal, să stabilească măsurile
ce trebuie adoptate pentru prevenirea și combaterea fenomenului infracţionalităţii.
Metode de studiu folosite de știinţa dreptului penal. Știinţa dreptului penal folosește pentru studiu
următoarele metode: metoda logică (raţională), metoda istorică, metoda comparativă, experimentul,
metoda sociologică, studiul de caz, metoda statistică ș.a. Cu ajutorul acestor metode se poate realiza o
analiză complexă și aprofundată a normelor și instituţiilor dreptului penal, se pot emite și formula idei,
concepţii și teorii care vor contribui la dezvoltarea știinţei dreptului penal și la perfecţionarea legislaţiei
penale.
Penologia este știinţa care se ocupă cu studierea pedepselor și altor sancţiuni de drept penal sub
raportul eficacităţii acestora în prevenirea și reprimarea faptelor periculoase, precum și de elaborarea
unor propuneri de îmbunătăţire a calităţii acestora.
Criminalistica este o știinţă judiciară, cu caracter autonom și unitar, care cuprinde un ansamblu de
cunoștinţe despre metodele, mijloacele tehnice și procedeele tactice destinate descoperirii, cercetării
infracţiunilor, identificării persoanelor implicate în săvârșirea lor și prevenirii faptelor antisociale19.
Medicina legală (care aparţine și știinţelor medicale și celor penale) studiază problemele patologiei
umane legate de viaţa, sănătatea și activitatea omului ca fapte incriminate sau relaţii sociale ocrotite de
lege, în scopul de a oferi justiţiei probe cu caracter știinţific, cât și măsuri cu caracter medico-social utile
efortului de asanare a delincvenţei20.
Psihologia judiciară este o disciplină teoretic-aplicativă care studiază persoana umană implicată în drama
judiciară, cadrul psihologic și sociopsihologic care determină comportamentul ei.
Psihiatria judiciară este o ramură a psihiatriei generale care corelează cu legea juridică despre
discernământul și responsabilitatea umană pentru faptele săvârșite în detrimentul legii sau neglijarea
acesteia.
LEGEA PENALĂ
În sensul cel mai larg, în teoria și practica dreptului penal, prin lege penală se înţelege totalitatea
legilor penale. În această accepţiune, noţiunea de lege penală se apropie în conţinut de noţiunea de
drept penal.
Într-o interpretare restrictivă, legea penală reprezintă orice dispoziţie cu caracter penal, inclusă
în sistem, care descrie o instituţie concretă a Părţii generale a Codului penal (noţiunea de infracţiune,
participaţie etc.) sau o componenţă a infracţiunii din Partea specială a Codului penal (omor, furt,
huliganism etc.). Legea penală, în această accepţiune restrânsă, se apropie în conţinutul său de noţiunea
de normă juridică penală
“Legea penală este actul legislativ adoptat de Parlamentul RM, care cuprinde norme de drept penal ce
stabilesc principiile și dispoziţiile generale și speciale ale dreptului penal, determină faptele ce
constituie infracţiuni și prevede pedepsele ce se aplică infractorilor, iar în unele cazuri temeiul și
condiţiile liberării de răspundere și pedeapsă penală”.
a) este un act intern unic, adoptat de Parlamentul RM după o procedură strict reglementată de
Constituţie;
b) are o forţă juridică supremă, a cărei esenţă se exprimă prin faptul că: – nici un alt organ, decât
Parlamentul, nu este în drept să abroge sau să modifice legea penală; – nici un alt act normativ-juridic
(cu caracter penal) nu trebuie să contravină legii penale; – în caz de neconcordanţă a altor acte
normative cu legea penală, prioritate i se acordă legii penale;
c) poartă un caracter normativ. Legea penală conţine norme de drept, adică reguli de comportament cu
caracter general-obligatoriu, ce se răsfrâng asupra unui număr nedeterminat de cazuri de același gen și
asupra unui cerc nedeterminat de persoane;
f) prevede categoriile și mărimea pedepselor ce se aplică infractorilor pentru săvârșirea faptelor penale;
g) reglementează temeiul și condiţiile liberării de răspundere și pedeapsă penală;