Subiecte drept civi.Drepturi reale.

1. Definitia si caracterele juridice ale patrimoniului .

DEFINITIA PATRIMONIULUI

Putem defini patrimoniul ca fiind totalitatea drepturilor şi obligaţiilor

patrimoniale aparţinând unei persoane fizice sau juridice determinate, drepturi şi
obligaţii privite ca o suma de valori active şi pasive, strâns legate între ele.

CARACTERELE JURIDICE ALE PATRIMONIULUI:

 Patrimoniul este o universalitate juridică, în sensul că reprezintă o
masă de drepturi şi obligaţii patrimoniale ce aparţin unei persoane, dar
fiecare drept şi fiecare obligaţie, privite în parte, sunt distincte de
universalitate; deci patrimoniul reprezintă o entitate distincta de
elementele ce o compun.
 Patrimoniul este unic, în sensul că o persoana fizica ori juridică poate
avea un singur patrimoniu.
 Patrimoniul este inalienabil, în sensul că patrimoniul există atâta timp
cât există persoana fizică ori juridică careia îi apartine. Persoanele fizice
nu pot transmite altor persoane, prin acte între vii, întregul patrimoniu.
Dar acesta poate fi transmis în întregime numai pentru cauza de moarte,
prin succesiune. În cazul persoanelor juridice, transmisiunea întregului
patrimoniu are loc numai în cazul încetării acestora ca urmare a
reorganizării, prin comasare ori prin divizare totală.
 Patrimoniul este divizibil, în sensul că patrimoniul este divizibil în două
sau mai multe mase de drepturi şi obligaţii, fiecare având o anume
destinaţie, prin urmare un regim juridic determinat.

Este o universalitate juridică

Orice persoană are patrimoniu

CARACTERELE
PATRIMONIULUI Este indivizibil

Este unic

Este inalienabil
1
 2. Functiile patrimoniului

Explică şi asigură gajul general al

creditorilor chirografari

FUNCŢIILE PATRIMONIULUI Permite şi explică subrogaţia reală

cu titlu universal

Explică principiile transmisiunii

universale, cu titlu universal şi cu
titlu particular

FUNCŢIILE PATRIMONIULUI
 Enumerare. Patrimoniul îndeplineste trei funcţii: constituie gajul general al
creditorilor; permite şi explică subrogaţia reală cu titlu universal; permite
şi explică transmisiunea universală şi cu titlu universal a drepturilor şi
obligaţiilor.
a) Gajul general al creditorilor chirografari.
În aparenţă, creditorii chirografari (aceia ce nu au o creanţă garantata real) s-ar
afla într-o situaţie mai buna decat cei cu garanţii reale, pentru că, obiectul
dreptului lor de gaj general îl constituie întregul patrimoniu, iar nu doar un bun
determinat.

În realitate, gajul general nu este o garantie reală. Ideea de gaj general

exprimă doar posibilitatea pe care o au creditorii chirografari de a urmări bunurile
aflate în patrimoniul debitorului, în momentul scadenţei. Dacă bunurile au ieşit
până în acel moment din patrimoniu, debitorul devine insolvabil, creditorul
chirografar nu va putea urmări bunurile ieşite din patrimoniu. El îşi va putea
satisface parţial creanţa sau deloc. Creditorii cu garanţii reale pot urmări bunurile
şi în mâinile terţilor.

Gajul general al creditorilor chirografari nu împiedică fluxurile patrimoniale

pe baza actelor şi faptelor juridice ale debitorilor. Numai dacă actele juridice sunt
frauduloase, adică facute cu intenţia de a-l păgubi pe creditorul chirografar,

2
acesta poate folosi acţiunea revocatorie sau pauliană, pentru revocarea actului
fraudulos.

În art. 1718 C.civ. care prevede că : „Oricine este obligat personal este ţinut
de a îndeplini îndatoririle sale cu toate bunurile sale mobile şi imobile, prezente şi
viitoare.” sintagma folosită – bunuri prezente şi viitoare – arată că pot fi urmărite
de creditori nu numai bunurile existente în momentul naşterii creanţei, ci şi
bunurile viitoare existente la momentul scadenţei.

Gajul general al creditorilor chirografari operează în mod specializat în

ipoteza în care patrimoniul e divizat – gajul general operează asupra fiecărei mase
patrimoniale. În cazul soţilor, creditorii comuni pot urmări mai întâi bunurile
comune, şi dacă acestea sunt neîndestulătoare, ei pot urmări şi bunurile proprii.
Invers, creditorii personali pot urmări bunurile proprii, iar dacă acestea sunt
neîndestulătoare, pot urmări bunurile comune, numai în măsura satisfacerii
creanţei.

b) Subrogaţia reală cu titlu universal

Cuvântul subrogaţie înseamnă înlocuire. În dreptul civil subrogaţia este de două
feluri: reală şi personală. Patrimoniul este compus din drepturi şi obligaţii cu
conţinut economic. Tocmai acest conţinut economic explică fungibilitatea
elementelor patrimoniului, lato sensu. Aceste elemente pecuniare pot fi înlocuite
unele cu altele sub aspectul valorii economice. Această înlocuire a bunurilor ori
valorilor unele cu altele se numeste subrogaţie reală.

Nu trebuie să confundăm subrogaţia reală cu subrogaţia personală ,aceasta

din urmă presupune înlocuirea unei persoane cu o altă persoană în cadrul unui
raport juridic obligaţional.

Subrogaţia reală este de trei feluri:

1) subrogaţie reală universală

2) subrogaţie reală cu titlu universal
3) subrogaţie reală cu titlu particular.
Doar subrogaţia reală universală şi subrogaţie reală cu titlu universal
constituie o funcţie a patrimoniului. Pentru simplificare, subrogaţia reală

3
universală şi subrogaţia reală cu titlu universal pot fi grupate într-o noţiune de
sinteza – subrogaţia reală generala.

Subrogaţia reală universală operează în cadrul patrimoniului ca atare, ca

universalitate.

Subrogaţia reală cu titlu universal operează în cadrul unei mase de bunuri în

ipoteza în care patrimoniul este divizat.

Ca funcţie a patrimoniului, ne interesează numai subrogaţia reală generală.

Această funcţie a patrimoniului asigură permanenţa şi continuitatea acestuia. Fără
înlocuirea permanentă a bunurilor unele cu altele, patrimoniul s-ar goli şi si-ar
pierde substanţa. Subrogaţia reală generală asigură chiar existenţa patrimoniului
şi, după cum am văzut, dă conţinut gajului general al creditorilor chirografari.

Subrogaţia reală generală operează fie numai în cadrul patrimoniului, ca

universalitate juridică, fie în cadrul fiecarei mase de patrimonii, atunci când
patrimoniul este divizat (ex: în cazul sotilor, un bun comun e înlocuit cu un alt bun
comun, iar un bun propriu, cu un alt bun propriu). În primul caz subrogaţia reală
este universală, în cel de al doilea caz subrogaţia reală este cu titlu universal.

c. Transmisiunea universală şi cu titlu universal.

În ipoteza decesului persoanei fizice ori a reorganizării persoanei juridice se pune
problema transmiterii drepturilor şi obligatiilor cu conţinut economic, existente în
acel moment în patrimoniu. Deşi în doctrină se vorbeşte de transmiterea
patrimoniului, în realitate, patrimoniul încetează să mai existe în momentul în
care încetează să mai existe persoana. Ceea ce se transmite e universalitatea
drepturilor şi obligaţiilor sau o fracţiune din acestea, dar nu ca patrimoniu, ci ca
masă de bunuri.

Distingem între transmisiunea universală când există un singur succesor

care primeşte toate drepturile şi obligaţiile autorului şi transmisiunea cu titlu
universal care operează fie în cazul moştenirii când există mai mulţi mostenitori ,
fie în cazul persoanei juridice la divizare sau comasare. Deci, transmisiunea cu titlu
universal presupune transmiterea unei fracţiuni din universalitate. Important este
ca aceasta transmisiune priveşte şi drepturile şi obligaţiile. Se spune de aceea, că
4
între transmisiunea universală şi transmisiunea cu titlu universal nu exista o
diferenţă de calitate, ci numai de cantitate.

3. Def. si caracterele juridice ale dr. de proprietate.

1. DEFINITIA DREPTULUI DE PROPRIETATE

Dreptul de proprietate este acel drept real in virtutea caruia titularul dreptului,
persoana fizica sau juridica, este indreptatit sa posede, sa foloseasca si sa dispuna
de un lucru in mod exclusiv si absolut, prin putere proprie si in interes propriu,
insa in limitele determinate de lege.

2. CARACTERE JURIDICE ALE DREPTULUI DE PROPRIETATE PRIVATĂ.

Dreptul de proprietate este un drept absolut, exclusiv şi perpetuu

A. CARACTERUL ABSOLUT şi INVIOLABIL: însumează trei idei:

1. dreptul de proprietate este absolut, fiind opozabil erga omnes
2. dreptul de proprietate este absolut deoarece dă posibilitatea
titularului său să-şi exercite plenitudinea prerogativelor pe care legea i
le permite cu privire la un anumit lucru. Numai dreptul de proprietate
cuprinde toate cele trei atribute.
3. proprietarul poate exercita aceste prerogative în mod nelimitat,
cu excepţia limitelor judiciare, materiale şi convenţionale.

Inviolabilitatea dreptului de proprietae, asa cum apare în art.135, pct.6 din

Constituţie, care prevede imperativ: „Proprietatea este în conditiile legii,
inviolabila”, cunoaşte două excepţii:

- exproprierea pentru cauza de utilitate publică, în conformitate cu dispoziţiile

art.41, pct.3 din Constituţie: „Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru cauza de
utilitate publica, stabilită potrivit legii, cu dreapta şi prealabila despăgubire”, iar
art.481 C.civ. dispune: „Nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară
numai de pentru cauza de utilitate publică şi primind o dreaptă şi prealabilă
despăgubire.” Exproprierea efectivă se face în conditiile Legii nr.33/1994 privind
exproprierea pentru utilitate publică care defineşte utilitatea publică şi
reglementează declararea ei, prevede ce imobile pot fi expropriate,

5
reglementează procedura exproprierii, stabilirea despăgubirilor, punerea în
posesie a expropriatorului, dreptul de retrocedare al imobilelor expropriate, etc.
Succint, exproprierea ar putea fi definită ca reprezentând trecerea forţată în
proprietate publică, prin hotarare judecătorească, a unor imobile aflate în
proprietate privată, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire, pentru cauza de utilitate
publică. Exproprierea are caracter exceptional deoarece reprezintă mai mult
decat o limitare a exercitării dreptului de proprietate privată, ducând chiar la
încetarea acestuia, la lipsirea titularului de obiectul proprietăţii.

- art.41, pct.4 din Constituţie dispune: „pentru lucrări de interes general,

autoritatea publică poate folosi subsolul oricărei proprietăţi imobiliare, cu
obligaţia de a despăgubi proprietarul pentru daunele aduse solului, plantaţiilor
sau construcţiilor, precum şi pentru alte daune imputabile autoritătii”. În aceste
cazuri, despăgubirile se stabilesc în acord cu proprietarul ori de către instanţele
competente în caz de litigiu.

B. CARACTERUL EXCLUSIV şi DEPLIN: permite ca titularul dreptului de

proprietate să exercite toate prerogativele - posesia, folosinţa şi dispoziţia - cu
privire la lucru (caracter deplin), cu excluderea tuturor celorlalte persoane
(caracter exclusiv).
C. CARACTERUL PERPETUU şi TRANSMISIBIL: dreptul de proprietate nu se
stinge cât timp există bunul care formează obiectul său. Dreptul de proprietate nu
se pierde prin neuz, poate fi transmis prin acte între vii, în conditiile legii, iar
transmisiunea lui este inevitabilă şi obligatorie pentru cauza de moarte. Acest
caracter perpetuu explică imprescriptibilitatea dreptului de proprietate, fie că e
vorba de bunuri mobile, fie că e vorba de bunuri imobile.

4. Atributele dr. de proprietate.

Atributele sau prerogativele dreptului de proprietate sunt : posesia, folosinţa

şi dispoziţia.
Prerogativele dreptului de proprietate pot fi exercitate fie prin putere proprie

6
şi în interes propriu, fie indirect şi mijlocit prin intermediul altei persoane.
Posesia (usus-jus utendi) presupune exercitarea de către titularul dreptului de
proprietate a unei stăpâniri efective asupra lucrului, direct şi în interes propriu,
sau de a consimţi ca stăpânirea să fie exercitată în numele şi în interesul lui de
către o altă persoană.
Art.1846 C.Civ. defineşte posesia ca fiind “deţinerea unui lucru sau folosinţa
unui drept exercitată, una sau alta, de noi înşine sau de altul în numele nostru”.
Posesia presupune existenţa a doua elemente: animus-intenţia de a poseda
pentru sine şi corpus-deţinerea materială a bunului, concretizată în acte materiale
de folosire a bunului.
Folosinţa (fructus-jus fruendi) este acea prerogativă în virtutea căreia
proprietarul poate să întrebuinţeze bunul în interesul său şi să-i perceapă fructele.
Art. 482 C.Civ dispune că “ proprietatea unui lucru mobil sau imobil dă dreptul
asupra a tot ce produce lucrul şi asupra a tot ce uneşte, ca accesoriu, cu lucrul,
într-un mod natural sau artificial”.Deşi art. 482 C.Civ prevede că fructele se
dobândesc de proprietar în virtutea dreptului de accesiune, în realitate culegerea
fructelor este însăşi efectul exerciţiului dreptului de folosinţă ca atribut al
dreptului de proprietate.
Prin fructe se înţelege tot ceea ce un lucru produce în mod periodic, fără a-i fi
afectată substanţa.Fructele sunt de trei feluri (art.483 C.civ.):
-fructe naturale- se produc în mod periodic, fără intervenţia omului(art.522.C.civ.)
-fructe industriale- se produc periodic, însă pentru obţinerea lor este necesară
intervenţia omului(art.522 C.civ) ;
-fructe civile –sunt venituri băneşti produse în urma valorificări unor bunuri (chirii,
dobânzi, dividende) ( art.523 C.civ.).
Fructele naturale şi industriale se dobândesc prin culegere, iar cele civile se
dobândesc zi de zi ( art.524 şi 525 C.civ.).
Fructele nu se confundă cu productele, acestea din urmă fiind foloase trase
dintr-un bun care îşi consumă substanţa (nisipul piatra, marmura extrasă dintr-o
carieră).
Folosinţa, ca atribut al dreptului de proprietate, cunoaşte un aspect particular
în cazul coproprietăţii.Astfel fiecare coproprietar este îndreptăţit la fructe
proporţional cu cota sa din dreptul de proprietate asupra bunului. În ipoteza în
7
care un coproprietar exercită posesia exclusivă a bunului, el este obligat să acorde
celorlalţi coproprietari partea din fructe ce li se cuvine.În caz contrar,
coproprietarii au posibilitatea să ceară împărţirea fructelor, chiar fără sistarea
stării de proprietate. Deşi codul civil reglementează numai partajul de proprietate,
jurisprudenţa a admis ca fiind posibilă o împărţeală de folosinţă prin acordul
tuturor coproprietarilor, având o valoare vremelnică până la partajul de
proprietate.
Dispoziţia ( abusus- jus abutendi) constă în prerogativa proprietarului de a
dispune liber de bunul său : de a-l înstrăina sau de a constitui asupra lui drepturi
reale în favoarea altor persoane, precum şi de a dispune de substanţa bunului (a-l
transforma, consuma, distruge),cu respectarea reglementarilor în vigoare .

5. Def. si caracterele juridice ale dr.de proprietate publica.

DEFINIŢIA

Dreptul de proprietate publică este acel drept real care aparţine statului şi
unităţilor administraiv-teritoriale care exercită posesia; folosinţa şi dispoziţia în
regim de drept public, prin puterea proprie şi în interes public, în limitele
prevăzute de lege.

CARACTERELE DREPTULUI DE PROPRIETATE PUBLICĂ

Dreptul de proprietate publică este:

a. inalienabil – deci bunurile proprietate publică sunt scoase din circuitul

civil.

Este, totuşi, posibilă existenţa asupra acestor bunuri a dreptului de administrare,

dreptul de concesionare, dreptul de a fi folosit pe baza unui contract de închiriere
(art. 76 şi 78 din Legea 69/1991).

Conform Ordonanţei Guvernului nr. 15/1993, “regiile autonome, statul, comuna

etc. pot transmite cu titlu de concesiune sau închiriere bunurile, dar nu pot fi
beneficiarii unui contract de concesionare sau închiriere”;

b. imprescriptibil sub aspect extinctiv şi sub aspect achizitiv;

8
 c. insesizabil – bunurile proprietate publică nu pot fi urmărite de creditori,
ele nu pot fi supuse executării silite şi asupra lor nu se pot constitui garanţii reale;

d. negrevabil – cu servituţi sau cu orice fel de sarcini, mai puţin sarcinile

pentru protecţia mediului şi asigurarea bunei vecinătăţi.

6. Criterii de delimitare a bunurilor apartinand domeniului public.

Proprietatea publică şi regimul juridic sunt reglementate de Legea nr.213/17

noiembrie 1998.

Legea nr. 213/1998 prevede că:

- dreptul de proprietate publică aparţine statului sau unităţilor

administrativ-teritoriale, asupra bunurilor care, potrivit legii sau prin natura lor,
sunt de uz sau de interes public.

- Statul sau unităţile administrativ-teritoriale exercită posesia, folosinţa şi

dispoziţia asupra bunurilor care alcătuiesc domeniul public, în limitele şi condiţiile
legii.

- Domeniul public este alcătuit din bunurile prevăzute la art. 135 alin.(4) din
Constituţie, din cele stabilite în anexa care face parte integrantă din Legea 213 şi
din orice alte bunuri care, potrivit legii sau prin naura lor, sunt de uz sau de
interes public şi sunt dobândite de stat sau de unităţile administrativ-teritoriale
prin modurile prevăzute de lege.

Domeniul public poate fi de interes naţional când proprietatea asupra sa în regim

public aparţine statului, sau de interes local, caz în care proprietatea, la fel în
regim public, aparţine comunelor, oraşelor, municipiilor sau judeţelor.

Domeniul public al statului este alcătuit din bunurile prevăzute la art. 135 alin.(4)
din Constituţie, din cele prevăzute la pct.I din anexa la lege, precum şi din alte
bunuri de uz sau interes public naţional, declarate ca atare prin lege. A se vedea în
acest sens, cu titlu de exemplu, art. 5 din Legea nr. 18/1991 privind fondul funciar;

9
art. 475-478 C.civ.; art.4 alin.3 din Legea nr.56/1992 privind frontiera de stat a
României; art.1 din Legea petrolului nr. 134/1995.

Domeniul public al judeţelor este alcătuit din bunurile prevăzute la pct.II din
anexă şi din alte bunuri de uz sau de interes public judeţean, declarate ca atare
prin hotărâre a consiliului judeţean, dacă nu sunt declarate prin lege bunuri de uz
sau de interes public naţional.

Domeniul public al comunelor, al oraşelor şi al municipiilor este alcătuit din

bunurile prevăzute la pct. III din anexă şi din alte bunuri de uz sau de interes
public local, declarate ca atare prin hotărâre a consiliului local, dacă nu sunt
declarate prin lege bunuri de uz sau de interes public naţional ori judeţean.

- Regimul juridic al dreptului de proprietate publică este reglementat de

legea 213/1998, dacă prin legi organice speciale nu se dispune altfel.

Fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităţilor administrativ-
teritoriale şi bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie
1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu
respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte şi a
legilor în vigoare la data preluării lor de către stat.

Bunurile preluate de stat fără titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin care vicierea
consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii
acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie.

Instanţele judecătoreşti sunt competente să stabilească valabilitatea titlului.

Regimul juridic al proprietăţii publice

Dreptul de proprietate publică se dobândeşte:

a) pe cale naturală;
b) prin achiziţii publice efectuate în condiţiile legii;
c) prin expropriere pentru cauză de utilitate publică;
d) prin acte de donaţie sau legate acceptate de Guvern, de consiliul judeţean
sau de consiliul local, după caz, dacă bunul în cauză intră în domeniul
public;

10
 e) prin trecerea unor bunuri din domeniul privat al statului sau al unităţilor
administrativ-teritoriale în domeniul public al acestora, pentru cauză de
utilitate publică;
f) prin alte moduri prevăzute de lege, cum ar fi confiscarea, bunurile fără
stăpân, impozitele şi taxele, şi altele.
Trecerea bunurilor din domeniul privat al statului sau al unităţilor
administrativ-teritoriale în domeniul public al acestora, potrivit art.7 lit.e) se face,
după caz, prin hotărâre a Guvernului, a consiliului judeţeamn, respectiv a
Consiliului General al Municipiului Bucureşti ori a consiliului local.

Trecerea în domeniul public a unor bunuri din patrimoniul societăţilor

comerciale, la care statul sau o unitate administrativ-teritorială este acţionar, se
poate face numai cu plată şi cu acordul adunării generale a acţionarilor societăţii
comerciale respective. În lipsa acordului menţionat, bunurile societăţii comerciale
respective pot fi trecute în domeniul public numai prin procedura exproprierii
pentru cauză de utilitate publică şi după o justă şi prealabilă despăgubire.

Trecerea unui bun din domeniul public al statului în domeniul public al unei
unităţi administrativ-teritoriale se face la cererea consiliului judeţean, respectiv a
Consiliului General al Municipiului Bucureşti sau consiliul local, după caz, prin
hotărâre a Guvernului.

Trecerea unui bun din domeniul public al unei unităţi administrativ-teritoriale în

domeniul public al statului se face, la cererea Guvernului, prin hotărâre a
consiliului judeţean, respectiv a Consiliului General al Municipiului Bucureşti sau a
consiliului local.

Dreptul de proprietate publică încetează dacă bunul a pierit ori a fost trecut
în domeniul privat.

Trecerea din domeniul public în domeniul privat se face, după caz, prin
hotărâre a Guvernului, a consiliului judeţean, respectiv a Consiliului General al
Municipiului Bucureşti sau a consiliului local, dacă prin Constituţie sau prin lege nu
se dispune altfel.

11
Hotărârea de trecere a bunului din domeniul privat poate fi atacată în condiţiile
art.8 alin.(2) din lege.

Bunurile din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile, după

cum urmează:

a) nu pot fi înstrăinate; ele pot fi date numai în administrare, concesionate sau

închiriate, în condiţiile legii;
b) nu pot fi supuse executării silite şi asupra lor nu se pot constitui garanţii reale;
c) nu pot fi dobândite de către alte persoane prin uzucapiune sau prin efecul
posesiei de bună-credinţă asupra bunurilor mobile.
Actele juridice încheiate cu încălcarea prevederilor de mai sus, privind
regimul juridic al bunurilor din domeniul public, sunt lovite de nulitate absolută.

Bunurile din domeniul public pot fi date, după caz, în administrarea regiilor
autonome, a prefecturilor, a autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale,
a altor instituţii publice de interes naţional, judeţean sau local.

Darea în administrare se realizează, după caz, prin hotărâre a guvernului sau

a consiliului judeţean, respectiv a Consiliului General al Municipiului Bucureşti sau
a consiliului local.

Titularul dreptului de administrare poate să posede, să folosească bunul şi să

dispună de acesta, în condiţiile actului prin care i-a fost dat bunul în administrare.
Dreptul de administrare va putea fi revocat numai dacă titularul său nu-şi exercită
drepturile şi nu-şi execută obligaţiile născute din actul de transmitere.

În litigiile privitoare la dreptul de administrare, în instanţă titularul acestui

drept va sta în nume propriu. În litigiile referitoare la drepul de proprietate asupra
bunului, titularul dreptului de administrare are obligaţia să arate instanţei cine
este titularul dreptului de proprietate, potrivit Codului de procedură civilă.
Titularul dreptului de administrare răspunde, în condiţiile legii, pentru prejudiciile
cauzate ca urmare a neîndeplinirii acestei obligaţii. De asemenea, neîndeplinirea
acestei obligaţii poate atrage revocarea dreptului de administrare.

În litigiile de mai sus, satul este reprezentant al Ministerului Finanţelor, iar

unităţile administrativ-teritoriale de către consiliile judeţene, de Consiliul General
12
al Municipiului Bucureşti sau de consiliile locale, care dau mandat scris, în fiecare
caz, preşedintelui consiliului judeţean sau primarului. Acesta poate desemna un
alt funcţionar de sat sau un avocat care să-l reprezinte în faţa instanţei.

Servituţile asupra bunurilor din domeniul public sunt valabile numai în măsura
în care aceste servituţi sunt compatibile cu uzul sau interesul public căruia îi sunt
destinate bunurile afectate.

- cuprinse în domeniul public:

de interes national

de interes local
Are ca obiect bunuri:

- cuprinse în domeniul privat:

al statului
al unităţilor administrativ-teritoriale

- de uz public şi de interes public

- enumerate de art. 135 din Constituţie

- enumerate în Anexa Legii nr. 213/1998

Caracteristici:

 Inalienabilă
este:Proprietatea publică

 Nedezmembrabilă
 Imprescriptibilă
 Negrevabilă
 Insesizabilă
 Exclusivă

13
COMPARAŢIE ÎNTRE PROPRIETATEA PUBLICĂ ŞI PROPRIETATEA PRIVATĂ

Proprietatea publică Proprietatea privată

Drept subiectiv, ce aparţine statului şi Drept subiectiv, al persoanelor

Noţiune unităţilor administrativ-teritoriale,
asupra bunurilor care, fie prin natura
lor, fie printr-o dispoziţie a legii sunt
de uz şi utilitate publică
fizice, juridice, al statului şi al
unităţilor administrativ-
teritoriale, asupra bunurilor
mobile şi imobile, altele decât
cele care alcătuiesc domeniul
public

Inalienabilă Alienabilă

Nedezmembrabilă Dezmembrabilă

Caractere Imprescriptibilă Prescriptibilă

juridice Negrevabilă Grevabilă

Insesizabilă Sesizabilă

Exclusivă Exclusivă

Statul Persoane fizice

Unităţile administrativ-teritoriale Persoane juridice de drept

Titulari privat

Persoane juridice de drept

public

Bunuri care prin natura lor sunt de uz Orice bun, cu excepţia celor
şi interes public care fac parte din domeniul
Obiect public al statului si al unităţilor
Bunuri declarate ca atare printr-o
administrativ-teritoriale
dispoziţie a legii

14
 7. Expropierea pt. cauza de utilitate publica.

Exproprierea poate fi definită ca „o instituţie juridică de drept public care

constă în achiziţia forţată, cu titlu oneros, pentru cauză de utilitate publică, în
condiţiile legii şi sub controlul judiciar, a unor imobile proprietate privată”
Conform unei alte opinii existente în doctrină exproprierea poate fi înţeleasă
ca „o restricţie sau ca o limită a exercitării dreptului de proprietate privată, pe de
o parte, ori ca o stingere a acestui drept, pe de altă parte”
Datorită complexităţii operaţiunilor juridice ce o caracterizează, exproprierea
este mai mult decât o restricţie a dreptului de proprietate privată şi nici o simplă
stingere a dreptului de proprietate privată ci o transformare a acestui drept în
drept de proprietate publică.
Din momentul când dreptul de proprietate privată încetează dând naştere
dreptului de proprietate publică asupra imobilului expropriat , exproprierea
devine un mod de dobândire a dreptului de proprietate publică, reglementat de
art. 7 lit.c din Legea nr.33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate
publică şi regimul acesteia.
Exproprierea este reglementată în art. 44 alin. 3 şi 6 din Constituţie, art. 481
C.Civ, Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică şi
regimul acesteia, completată de următoarele acte normative: Legea nr. 198/2004
privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcţie de autostrăzi şi drumuri
naţionale şi în normele metodologice , Legea nr. 238/2004(legea petrolului) ,
Legea nr. 106/2008 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică a
ternurilor necesare lucrărilor miniere pentru exploatare zăcămintelor de lignit şi
de dispoziţiile speciale conţinute în numeroase legi care fac trimitere la
expropriere
În art. 44 alin. 3 din Constituţie se prevede că „ Nimeni nu poate fi expropriat
decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi
prealabilă despăgubire”.Despăgubirea stabilindu-se conform alin. 6 „ de comun
acord, sau în caz de divergenţă, prin justiţie”.
Aceleaşi prevederi sunt conţinute şi în art. 481 C. Civ „Nimeni nu poate fi silit a
ceda proprietatea sa, afară numai pentru o cauză de utilitate publică şi primind o
dreaptă şi prealabilă despăgubire” şi în textul art. 1 din Legea nr. 33/1994 în care

15
se arată că „exproprierea de imobile în tot sau în parte, se poate face numai
pentru o cauză de utilitate publică, după o dreapta şi prealabilă despăgubire”.
Astfel, din aceste reglementări se desprind condiţiile fundamentale ale acestei
operaţiuni juridice :
1-existenţa unei cauze de utilitate publică. Exproprierea se declară numai pentru
lucrări de interes naţional sau local (art. 5 – 6 din Legea nr. 33/1994) după
efectuarea unei cercetări prealabile şi condiţionată de înscrierea lucrării în
planurile urbanistice şi de amenajarea a teritoriului (art. 8 – 10 din Legea nr.
33/1994).
2-existenţa unei despăgubiri drepte şi prealabile. Exproprierea se poate face
numai pe baza unei despăgubiri prealabile, care trebuie să fie dreaptă, ca să
acopere întreaga pierdere suferită de persoanele afectate de măsura exproprierii
(art. 26 Legea nr.33/1994).
3-exproprierea se dispune şi despăgubirea se stabileşte prin hotărâre
judecătorească. În situaţia în care există divergenţă între expropriat şi
expropriator cu privire la imobilul supus exproprierii, exproprierea este posibilă
numai printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.
Obiectul exproprierii îl contituie bunurile imobile prin natura lor şi drepturile
real constituite asupra acestor bunuri
Nu sunt supuse exproprierii bunurile imobile proprietate publică pentru că
prin îmsăşi natura lor sunt afectate unei utilităţi publice şi bunurile imobile afalte
în proprietatea privată a statului.
Exproprierea fiind o operaţiune juridică complexă formată din acte juridice şi
fapte juridice în sens restrâns de drept public şi de drept privat, are ca principal
efect trecerea forţată a unui bun imobil proprietate privată în proprietate publică,
în vederea executării unor lucrări de utilitate publică, precum şi plata unor
despăgubiri Transferul dreptului de proprietate de la expropriat la expropriator
operează, de regulă, din momentul când expropriatorul şi-a îndeplinit obligaţia
ce-i revine, de plată a despăgubirilor, iar imobilul expropriat este liber de sarcini.

8. Modalitati de exercitare a dr. de proprietate publica.

În general dreptul de proprietate se prezintă ca aparţinând unei singure

persoane şi ca pur şi simplu.
16
 În anumite cazuri el poate prezenta un caracter complex care decurge fie din
faptul că este afectat de modalităţi (termen sau condiţie), fie că aparţine simultan
la două sau mai multe persoane.

În sens larg, prin modalitate juridică se înţelege atât situaţia unor incertitudini
vremelnice, în care se află dreptul de proprietate, cât şi situaţia când mai multe
persoane au un drept de proprietate asupra unui bun sau mase de bunuri.Cele
trei modalitati sunt:proprietate anulabila,proprietate rezolubila si proprietate
comuna.

MODALITĂŢILE JURIDICE ALE DREPTULUI DE PROPRIETATE

Proprietatea rezolubilă Proprietatea anulabilă

Când transferul Când dreptul de

proprietăţii s-a proprietate s-a
făcut printr-un act dobândit printr-un
juridic afectat de o Proprietatea comună act juridic lovit de
condiţie nulitate relativă

Când dreptul
asupra aceluiaşi
bun sau asupra
aceleiaşi mase de
În devălmăşie bunuri aparţine Pe cote-părţi
concomitent mai
multor titulari

Obişnuită
(temporară) Indiviziune

Forţată
(perpetuă) Coproprietate

17
 COMPARAŢIE ÎNTRE PROPRIETATEA
COMUNĂ PE COTE-PĂRŢI ŞI PROPRIETATEA
COMUNĂ ÎN DEVĂLMĂŞIE
Părţi comune:

 Constituie modalităţi juridice ale dreptului de proprietate

 Dreptul de proprietate aparţine de două sau mai multe persoane simultan
asupra unui bun sau a unor bunuri nefracţionate material
 Încetează prin partaj
Diferenţe:

Proprietatea comună Proprietatea comună

pe cote-părţi în devălmăşie
Fiecare coproprietar este titular Nici unul dintre codevălmaşi nu
exclusiv al unei cote-părţi ideale deţine o cotă-parte ideală din
din dreptul de proprietate dreptul de proprietate
Fiecare coproprietar poate Nici un codevălmaş nu poate
dispune liber de cota-parte din înstrăina dreptul său deoarece nu se
drept cunoaşte cota-parte ce revine
fiecăruia
Izvorăşte din contract, succesiune, Apare ca urmare a căsătoriei şi în
uzucapiune, etc. mod excepţional prin convenţie
Caracter neorganizat şi temporar Caracter organizat (Legea
organizează exerciţiul ei)
Se aplica principiul unanimităţii Se aplică prezumţia legală a
mandatului reciproc
Se naşte şi există independent de Are un caracter intuitu-personae
identitatea şi calităţile
coproprietarilor

18
 9. Proprietatea anulabila.

Este modalitatea juridică care exprimă starea de incertitudine a dreptului când

el a fost transmis de la o persoană la alta printr-un act juridic anulabil.

Până la împlinirea termenului de prescripţie extinctivă a dreptului de a cere

anularea actului sau până la confirmarea lui, cel care a dobândit dreptul de
proprietate se află într-o situaţie incertă. La confirmarea actului anulabil sau
expirarea termenului de prescripţie, dreptul se consolidează.

10.Proprietatea rezolubila

PROPRIETATEA REZOLUBILĂ constituie o modalitate juridică a dreptului de

proprietate ce exprimă situaţia de incertitudine vremelnică a acestui drept, atunci
când transmiterea dreptului de proprietate de la o persoană la alta a avut loc sub
condiţie rezolutorie.

Când condiţia se realizează, dreptul de proprietate se desfiinţează retroactiv.

Când condiţia nu se realizează, dreptul se consolidează retroactiv.

Proprietatea rezolubilă poate rezulta din lege sau din convenţia părţilor. Din
lege: în cazul donaţiilor între soţi şi al donaţiilor făcute de persoane care nu au
copii, în cazul naşterii ulterioare a unui copil.

Ea poate rezulta dintr-o convenţie, ca în cazul vînzărilor cu pact de

răscumpărare.

Efecte: Pendente conditionae – proprietarul, sub condiţie rezolutorie, se va

comporta ca proprietar pur şi simplu (administrează, culege fructele şi suportă
riscul pieirii bunului).

Eveniente conditionae – la împlinirea condiţiei se desfiinţează, cu efect

retroactiv, dreptul de proprietate al dobânditorului, astfel că transmiţătorul
redobândeşte dreptul de proprietate asupra bunului.

19
 În practică, rezoluţiunea a produs efecte retroactiv în privinţa actelor de
dispoziţie, dar nu şi în cazul actelor de administrare care rămân valabile.

În cazul constituirii proprietăţii asupra terenurilor în cadrul Legii nr.18/1991,

se pun condiţiile stabilirii dobânditorului în localităţile unde se află terenurile, de
a nu deţine în alte localităţi teren, ori de a renunţa la terenurile pe care le are în
altă localitate, de a le cultiva etc.

Nerespectarea condiţiilor duce la pierderea dreptului de proprietate asupra

terenului primit.

11.Propr. comuna pe cote-parti,obisnuita si temporara.

Definiţie: Proprietatea comună este proprietatea în care prerogativele dreptului

aparţin împreună şi concomitent mai multor persoane.

Formele proprietăţii comune:

- Proprietatea comună poate fi pe cote părţi sau în indiviziune (când poartă

asupra unei universalităţi juridice).
- Proprietatea comună în devălmăşie (când nu se cunosc nici fracţiuni din bun,
nici cotele din dreptul de proprietate nu sunt stabilite).
Proprietatea comună pe cote părţi se caracterizează prin faptul că dreptul
fiecărui coproprietar e determinat abstract, matematic, nu în natură.

Deci: a) nici un coproprietar nu e titularul exclusiv al unei fracţiuni din bun;

b) fiecare coproprietar este titular exclusiv numai asupra unei cote părţi
ideale, abstracte, din dreptul de proprietate.

Drepturile coproprietarilor nu trebuie să fie egale între ele.

Dispoziţiile legale de reglementare a coproprietăţii sunt: art. 728 C.civ.

(durata indiviziunii); 1517 C.civ. (privind îndatoririle asociaţilor în societatea
civilă).

Din punct de vedere al duratei, coproprietatea poate fi obişnuită sau

temporară, sau forţată şi perpetuă. Coproprietatea obişnuită poate înceta prin
împărţeală (partaj).
20
 Modurile de dobândire ale dreptului de proprietate comună pe cote-parte
sunt cele generale prevăzute de art. 485 şi 486 C.civil; pe lângă ele pot exista
moduri specifice.

Cele mai întâlnite moduri de dobândire sunt succesiunea şi convenţiile.

Exercitarea atributelor dreptului de proprietate în cazul coproprietăţii este

supusă, în principiu, regulei umanităţii, ceea ce înseamnă că bunul comun poate fi
folosit şi posedat în concordanţă cu hotărârea tuturor coproprietarilor.

Regula unanimităţii funcţionează şi mai pregnant în cazul actelor de

dispoziţie asupra bunului în materialitatea sa.

Ea nu funcţionează însă în cazul actelor de dispoziţie pe care un coproprietar le-ar

face cu privire la cota sa ideală din dreptul de proprietate asupra bunului.

Coproprietatea temporară poate înceta oricând.

Potrivit art. 728 C.civ., “nimeni nu poate fi obligat să rămână în indiviziune.

Convenţiile contrare sunt nule. Convenţiile pentru menţiunea stării de indiviziune
sunt valabile doar 5 ani”. Acţiunea în ieşire din indiviziune e imprescriptibilă.
Imprescriptibilitatea poate fi paralizată prin uzucapiune.

Modalităţile de încetare a coproprietăţii sunt:

- dobândirea cotelor tuturor copărtaşilor de unul singur (cumpărare, succesiune,

etc.);
- copărtaşii transmit cotele unei singure persoane;
- partajul (împărţeala), adică operaţiunea când se dă fiecărui coproprietar o
fracţiune din bun corespunzătoare dreptului său (sau loturi la universalităţi, în
indiviziune) este cea mai folosită modalitate de încetare a coproprietăţii.
Împărţeala se face în natură; dacă aceasta nu e posibilă, ieşirea din
indiviziune se face prin atribuire sau prin scoaterea în vânzare a bunului la
licitaţie.

Împărţeala poate fi prin bună învoială sau judecătorească.

21
 În prezent, înstrăinarea terenurilor şi construcţiilor, precum şi împărţeala
acestora, nu mai sunt supuse autorizaţiei administrative a organului de stat.

12.Propr. comuna pe cote-parti,fortata sau perpetua.

Proprietatea pe cote-părţi forţată şi perpetuă se caracterizează prin faptul

că se menţine independent de voinţa copărtaşilor şi că este determinată de
desinaţia bunului respectiv.

Bunurile respective sunt accesorii faţă de altele care sunt bunuri principale.

Coproprietarii au dreptul de a folosi lucrul comun ca un adevărat proprietar, fără

însă a aduce atingere drepturilor celorlalţi şi destinaţiei bunului.

Nu se poate dispune decât de cota abstractă din dreptul de proprietate, iar

actele de administrare se fac cu acordul tuturor, conform regulei unanimităţii.

Cazuri de proprietate forţată:

- asupra unor bunuri considerate bunuri de familie (morminte, cărţi sau tablouri
de familie),
- părţi comune din clădirile cu mai multe etaje sau apartamente şi asupra
termenului dat în folosinţă;
- lucruri comune şi utile pentru folosinţa a două imobile vecine;
- asupra despărţiturilor comune (ziduri, şanţuri, garduri), cu privire la care există
o prezumţie relativă de comunitate.

13.Propr.in devalmasire

Noţiune : În cazul proprietăţii comune în devălmăşie nici dreptul de proprietate,

nici bunul asupra căruia poartă nu sunt divizate, determinate, cunoscute. Aceasta
are loc la împărţirea bunurilor aflate în devălmăşie; când fiecărui proprietar
devălmaş i se stabileşte cota din dreptul de proprietate şi partea din bun care i se
atribuie.

Cazuri: proprietatea comună a soţilor asupra bunurilor comune (art. 30 Codul

familiei) sau cea stabilită prin convenţia părţilor.

22
 Încetarea proprietăţii devălmaşe a soţilor asupra bunurilor are loc, la cerere, la
desfacerea căsătoriei. În timpul căsătoriei, pentru motive temeinice, poate avea
loc împărţirea bunurilor comune existente la cererea unuia dintre soţi sau a unui
creditor personal.

Consecinţe: nici unul dintre soţi nu poate dispune prin acte între vii de dreptul
său.

Fiecare soţ poate face, în schimb, singur acte de administrare şi de folosinţă

asupra bunurilor comune, presupunându-se că are şi consimţământul celuilalt soţ
(mandatul tacit reciproc – prevăzut de art. 35 C.fam.).

Fiecare soţ poate, de asemenea, dispune de bunuri (cu excepţia imobilelor,

terenuri şi construcţii şi a celor de unică folosire), fiind considerat că are şi
consimţământul celuilalt.

Cota fiecăruia nu este predeterminată împărţirii, ci se stabileşte la partaj,

conform contribuţiei lor la dobândirea bunurilor comune.

Acţiunile posesorii nu se pot exercita între soţi, în timp ce proprietarii posesori

le pot folosi împotriva coproprietarului care îi tulbură sau deposedează.

Acţiunea de revendicare nu se poate exercita între soţi, şi nici în cazul

coproprietăţilor pe cote-părţi între coproprietari.

Comunitatea de bunuri a soţilor nu exclude coproprietatea. Soţii pot fi în

coproprietate cu bunurile comune cu un alt coproprietar (ex. un copil).

Devălmăşia poate rezulta şi din convenţia părţilor. Încetarea ei poate avea loc
fie pe cale amiabilă, fie pe cale judiciară.

14.Partajul de proprietate

Partajul este operatiunea juridica prin care se pune capat starii de indiviziune
prin transformarea drepturilor la cote-parti abstracte de proprietate din
mostenire in drepturi de proprietate individuale asupra bunurilor facand parte din
masa partajabila, prin atribuirea efectiva a acestora mostenitorilor defunctului .
s9g3gu
23
 El poate fi solicitat oricand de oricare dintre coindivizari, cu exceptia cazului
cand intre coindivizari exista o intelegere de suspendare temporara a dreptului de
a cere partajul (supra nr. 663-664).
Partajul definitiv sau de proprietate se deosebeste de partajul de folosinta sau
provizoriu care se refera doar la posesia si folosinta bunurilor succesorale pe
timpul starii de indiviziune, fiecare copartas folosind individual bunurile ce i-au
fost atribuite, avand dreptul la fructele si veniturile produse de acestea, fara
obligatia de a da socoteala celorlalti coindivizari. Spre deosebire de partajul
definitiv, care produce efecte retroactive de la data deschiderii succesiunii,
partajul de folosinta nu produce efecte decat de la data realizarii sale prin buna
intelegere sau pe cale judecatoreasca.
Partajul poate fi total, in privinta intregului patrimoniu succesoral si in privinta
tuturor coindivizarilor, dar poate fi si partial, fie doar in privinta unor anumite
bunuri, restul ramanand in indiviziune, fie doar in privinta unuia sau unora dintre
coindivizari, restul ramanand in indiviziune.

15. Def. si elem. constitutive ale posesiei.

DEFINIŢIA POSESIEI

Posesia este o stare de fapt generatoare de efecte juridice ce constă în

stăpânirea materială ori exercitarea unei puteri de fapt, de catre o persoană
asupra unui bun, cu intenţia de a se comporta faţă de acel bun ca un adevărat
proprietar ori titular al altui drept real.
Posesia înglobează un element material, corpus, şi un element subiectiv,
animus.

CORPUS – poate conţine unul sau mai multe fapte juridice în sens restrâns, ori
acte juridice prin care se exercită concret, unul sau altul din atributele conferite
de drepturile reale. De regulă, elementul corpus este realizat chiar de catre
posesor. Este însa posibilă situaţia în care, elementul corpus să fie exercitat de
catre o altă persoană dar în numele posesorului. În această situaţie, se spune că
posesia este exercitată „corpore alienum”.

ANIMUS – reprezintă elementul psihologic şi nu poate fi exercitat în mod

normal decât de către posesor. Constă în intentia posesorului de a stăpâni bunul
24
pentru sine şi sub nume de proprietar, ori titular al altui drept real (animus
domini, animus rem sibi habendi). Intenţia de a stăpâni bunul în nume propriu
este prezumată relativ până la proba contrarie în favoarea celui care are
stapănirea materială. Numai în mod excepţional, în cazul persoanelor fizice lipsite
de capacitate de exercitiu, se admite ca animus ar putea fi exercitat prin
intermediul persoanei care-l reprezintă pe cel lipsit de capacitatea de exerciţiu.

16.Formele posesiei.
17.Dobandirea si pierderea posesiei.

POSESIA se dobândeşte numai dacă sunt întrunite ambele elemente, CORPUS

şi ANIMUS, în aceeaşi persoană (corpus se poate dovedi prin orice mijloc de
probă, iar animus este pezumat până la proba contrarie); dar se pierde fie prin
pierderea simultană a ambelor elmente ale posesiei, fie prin pierderea oricăruia
dintre acestea în parte. Corpus se pierde atunci când bunul a intrat în stăpânirea
altei persoane, cum ar fi în cazul furtului. Animus se pierde atunci când posesorul
înstrăinează bunul respectiv. În situaţia în care posesorul înstrăinează bunul
respectiv iar dobânditorul îl închiriază înstrăinătorului posesorul se va transforma
într-un detentor precar, deoarece, deşi stăpâneşte material lucrul, o face numai
sub nume de chiriaş ori de titular al unui alt drept real dar nu sub nume de
proprietar. Această operaţie juridică poartă denumirea de constitut posesor.

Dovada posesiei este instituită de Codul civil prin mai multe rezoluţii:
 art. 1854 C.civ. prevede că „posesorul este presupus că posedă pentru sine,
sub nume de proprietar, dacă nu este probat că a început a poseda pentru
altul”. În acest text există două prezumţii:
a) se pleacă de la ideea existenţei elementului material al posesiei şi
se concluzionează ca exista şi elementul animus;
b) apoi considerându-se astfel dovedită posesia, se instituie o a doua
prezumţie şi anume că posesorul e proprietar.
 art. 1855 C.civ. prevede că atunci: „când posesorul a
început a poseda pentru altul, se presupune că a conservat aceeaşi
calitate, dacă nu este proba contrarie.”Aici, termenul de posesie este
folosit eronat, deoarece se are în vedere cazul detentorului precar. Adică,
se spune, că detenţia precară se păstrează atâta timp cât nu se face
dovada intervertirii precarităţii în posesie utilă.

25
 18.Calitatile si viciile posesiei.

Calităţile posesiei.

Art. 1847 C.civ. dispune „se cere o posesiune continuă, neîntreruptă, netulburată,
publică şi sub nume de proprietar”. Două dintre aceste calităţi nu-şi au locul în
enumerare:

 caracterul neîntrerupt nu se referă la posesia însăşi ci la curgerea

termenului de prescripţie achizitivă;
 „Sub nume de proprietar” desemnează elementul subiectiv al
posesiei, ori dacă nu exista animus, nu putem vorbi despre posesie, ci
despre detenţie precară.
Rezultă că pentru a fi utilă, mai exact capabilă de a produce efecte juridic,
posesia trebuie sa fie continuă, paşnică, publică şi neechivocă.
În lipsa uneia dintre aceste calităţi, încetează utilitatea posesiei. Absenţa
oricărei calităţi, echivalează cu viciile posesiei.
Viciile posesiei sunt:
 Discontinuitatea posesiei. Potrivit art. 1848 C.civ. „posesiunea este
discontinuă când posesorul o exercită în mod neregulat, adică cu intermitenţe
anormale”, în sensul că orice lucru trebuie folosit cu intermitenţele normale pe
care le presupune natura sa. Iar art. 1850 C.civ. instituie o prezumţie legală
relativă de continuitate în sensul că „posesorul actual care probează că a
posedat într-un moment dat mai înainte, este presupus ca a posedat tot timpul
intermediar, fără însă ca aceasta să împiedice proba contrarie”Acest viciu este
absolut (deoarece poate fi invocat de oricine), este temporar (deoarece
încetează în momentul în care posesia devine regulată) şi se referă atât la
bunurile mobile cat şi la bunurile imobile.
 Violenţa. Art. 1851 C.civ. prevede că „posesia e tulburată când e fondată sau
conservată prin acte de violenţă în contra sau din partea adversarului”
Formularea acestui text e criticabilă, deoarece lasă să se înteleagă că posesia
este viciată nu doar de violenţa activă ci şi de către violenţa pasivă, lucru ce nu
este adevărat. Termenii se referă la violenţa ca agresiune din partea
posesorului, fie la violenţa care nu vine din partea posesorului (violenţa
pasivă). În practică şi doctrină s-a spus că numai violenţa activă determină
vicierea posesiei, iar acest viciu este relativ, deoarece poate fi invocat doar de
posesorul împotriva căruia se exercită violenţa. Deasemenea este un viciu

26
 temporar, pentru că încetează odata cu încetarea violenţei; şi se referă atât la
bunuri mobile cat şi la bunuri imobile.
 Clandestinitatea. Art. 1847 C.civ. precizează: „posesiunea este clandestină
când posesorul o exercită în ascuns de adversarul său încât acesta nu este în
stare de a putea sa o cunoască” Este un viciu ce alterează caracterul public al
posesiei. Clandestinitatea presupune ca posesia – stăpânirea bunului – se face
pe ascuns faţă de adevaratul proprietar, prin urmare acest viciu putând fi
invocat numai de acesta. În general se referă la bunuri mobile, fiind mai greu
de imaginat clandestinitatea în materia imobilelor. Este un viciu temporar,
deoarece încetează în momentul în care posesia redevine publică.
 Echivocul. Acest viciu există ori de câte ori nu se cunoaşte exact dacă
stăpânirea materială a bunului – corpus – se exercită în nume propriu, sau
pentru altul. Ex. un coproprietar care stăpâneste întregul bun, nu lasă să se
înţeleagă în mod clar, prin atitudinea sa, dacă neagă ori nu cotele părţi din
dreptul aparţinând celorlalţi coproprietari.Viciul e cunoscut atât la bunurile
mobile cât şi imobile, este temporar (în sensul că încetează odată ce devine
clară atitudinea posesorului) şi este absolut (în sensul că poate fi invocat de
oricine).
19. Dobandirea fructelor de catre posesorul de buna credinta.

Posesorul dobândeşte fructele lucrului ce se află în posesia sa, cu condiţia să fi

fost de bună-credinţă în momentul perceperii acestora. În acest caz, buna-
credinţă constă în convingerea posesorului că lucrul ale cărui fructe le culege a
fost dobândit de la adevăratul proprietar, sau, din credinţa lui că titlul în temeiul
căruia posedă e valabil, nefiind afectat de vicii.

Potrivit prevederilor art.483C.civ.: fructele naturale sau industriale ale

pământului, fructele civile, sporul animalelor (prăşila), se cuvin proprietarului în
puterea dreptului de accesiune. Este lesne de observat că precizarea din partea
finală, conform căreia fructele s-ar cuveni proprietarului în temeiul dreptului de
accesiune este eronată din punct de vedere juridic, deoarece culegerea fructelor
este un efect al însuşi dreptului de proprietate, făcând parte din atributul
folosinţei care intră în alcătuirea acestuia. De aceea, dacă bunul se află în posesia
unui terţ care nu are nici un bun asupra lui, proprietarul are dreptul şi la
restituirea dreptului chiar dacă au fost consumate ori posesorul a neglijat să le
culeagă.

27
 De la regula menţionată în art.483C.civ. există o singură excepţie, şi anume
prevederea cuprinsă în art.485C.civ. , potrivit căreia posesorul nu câştigă
proprietatea fructelor decât când posedă cu bună-credinţă. Din analiza acestui
text de lege, raportat la dispoziţiile art.482C.civ. rezultă că numai posesorul de
bună-credinţă dobândeşte fructele bunului predat şi că, în ceea ce priveşte
productele, acestea se cuvin întotdeauna numai proprietarului lucrului.

Definiţia posesorului de bună-credinţă este dată de art.486C.civ. potrivit căruia

posesorul este de bună-credinţă când posedă ca proprietar în puterea unui titlu
translativ de proprietate ale cărui vicii nu ii sunt cunoscute. Aceasta înseamnă că
buna-credinţă este de ordin subiectiv deoarece ea constă într-o convingere
eronată a posesorului că lucrul ale cărui fructe le culege au fost dobândite de la
adevăratul proprietar sau în credinţa lui greşită că titlul pe baza căruia stăpâneşte
bunul este perfect valabil.

Prin urmare, buna-credinţă la care se referă art.486C.civ. trebuie raportată la

actul de vânzare-cumpărare, schimb, donaţie, etc., în virtutea căruia posesorul
stăpâneşte lucrul, adică la titlul translativ de proprietate.

Din definiţia legală a posesorului de bună-credinţă mai rezultă faptul că titlul

nu reprezintă şi nu constituie o condiţie separată, distinctă, de bună-credinţă, ci
este chiar întruparea şi justificarea acesteia, mai exact el este elementul  din care
trebuie sa fie desprinsă. Titlul invocat de posesor este un element intrinsec al
bunei-credinţe, de natură să o justifice, importantă fiind astfel doar convingerea
fermă a posesorului că are un titlu care îl  îndreptăţeşte la perceperea fructelor.

Este necesar să facem precizarea că titlul pe care îl menţionează dispoziţiile

art. 486 C, civ. nu este acelaşi cu titlul care se cere în materii' prescripţiei
achizitive de 10-20 de ani, fiindcă la uzucapiune se pretinde că titlul invocat de
posesor să alcătuiască un clement separat de clementa! bunei-credinţe, care
este prezumată, pe câtă vreme, la dobândirea fructelor , aşa cum am mai arătat,
titlul nu constituie o condiţie separată de buna-credinţă.

Buna-credinţă se apreciază numai în persoana posesorului actual astfel că

este indiferent faptul că cel de la care a primit bunul frugifer a fost de rea-
credinţă, adică a posedat în temeiul unui ti tlu ale cărui vicii !c cunoştea.
Aceasta înseamnă că, de exemplu, dacă o persoană a donat un imobil alteia, iar
aceasta a perceput fructele Iară să ştie că donatorul nu era proprietarul imobilului

28
ce i-a fost dăruit, fructele percepute de cel gratificat vor scăpa de acţiunea în
revendicare introdusă de adevăratul proprietar, deoarece posesorul actual este
perfect apărat de buna sa credinţă. Evident ci | buna sa credinţă nu se va putea
extinde şi la epoca anterioară intrării în posesie, când fructele au fost percepute
de falsul proprietar.

Buna-credinţă apără pe posesor şi în cazul unei erori de fapt, ca de

exemplu, atunci când acesta primeşte bunul de la o persoană care nu are nici un
drept, cu excluderea ipotezelor în care aceasta ar ii purtat asupra unor dispoziţii
de ordine publică ori s-ar fi încălcat grav bunele moravuri.
în legătură cu buna-credinţă, trebuie să mai spunem că dobândirea fructelor
contravine principiului nano plus juris ad alium transferre protest quam ipse
habet, deoarece dacă, de exemplu, vânzătorul nu a fost adevăratul proprietar
al bunului frugifer, înseamnă că posesorul cumpăratul nu putea dobândi mai
multe drepturi decât avea antecesorul său de drept. Cu toate acestea, atunci
când posesorul a dobândit cu bună-credinţă bunul fragifer, legiuitorul s-a abătut
de la menţionatul principiu, din motive de echitate şi a făcut din principiul bunei-
credinţe o regulă de drept superioara celei referitoare la faptul că nimeni nu se
poate obliga Ia ceea ce nu are.
Referitor la modul de dobândire a fructelor, pentru rezolvarea acestei
probleme, s-a pornit de la ideea că acestea, prin natura lor, se consumi,
astfel că dacă nu au fost consumate, sau, mai exact, nu au fost percepute.
trebuie restituite, fiindcă restituirea nu reprezintă o sărăcire pentru posesor.
Fructele pot fi dobândite zi de zi sau prin percepere. Se impune
prezicerea că, spre deosebire de uzufructuar, care dobândeşte fructele cât timp
durează uzufructul, posesorul de bună-credinţă trebuie să fie de bună - credinţa
nu numai la începutul posesiei sau la prima percepere, ci în momentul fiecărei
perceperi a fructelor. Această concluzie se desprinde cu unită claritatea din
dispoziţiile art. 485 C. civ., care nu numai că obligă posesorul de rea-credinţă să
restituie fructele în integritatea lor, dar, în Acelaşi timp, nu permite posesorului
de bună-credinţă să conserve decât fructele pe care le-a perceput şi nici să mai
pretindă altele. Dacă, de exemplu, au rămas unele fructe nepercepute pe anii
anteriori, posesorul de bună-credinţă nu le mai poate obţine după
introducerea acţiunii în revendicare, fiindcă de la dala chemării în judecată,
ele aparţin proprietarului. Fructele ajunse la scadenţă, în măsura în care nu au
fost efectiv încasate, nu vor mai puica fi dobândite de posesorul de bună-
credinţă.

29
 în fine, pentru dobândirea fructelor de către posesorul de bună- credinţă,
mai este necesar ca ele să nu fi fost percepute, adică perceperea lor să fi avut loc
la timpul potrivit, fiindcă o percepere prematură, anormală, nu poate scuti pe
posesor de obligaţia de restituire a fructelor. Este adevărat că in acest caz,
restituirea apare ca o sărăcire pentru posesor, dar explicaţia trebuie căutată în
faptul că el a săvârşii o greşeală şi nu există nici o justificare şi raţiune să fie
tratat din punct de vedere juridic mai bine decât un uzufructuar care neputând
percepe fructele zi cu zi, trebuie să le restituie pe cele care le-a primit cu
anticipaţie.
Imediat ce posesorul a aliat că actul său de dobândire a bunului frugifer
este viciat, ori că a dobândii de la un neproprietar, ci încetează a mai fi de
bună-credinţă şi, pe cale de consecinţa, pierde dreptul de a mai incasa şi reţine
fructele (art. 485 şi art. 487 C. civ.). Obligaţia de restituire a fructelor trebuie
corelată cu caracterul declarativ al hotărârilor judecătoreşti care între părţi
produc un efect retroactiv, astfel că posesorul de bună-credinţă va fi obligat la
plata acestei prestaţii din ziua introducerii acţiunii.
în ceea ce priveşte titlul posesorului, din examinarea prevederilor art. 486 C.
civ., reprodus mai sus, rezultă că este vorba de un ti tlu translativ de proprietate,
care prin ipoteză nu este valabil, fiindcă dacă ar fi valabil, alunei nu s-ar mai
pune nici o problemă în ce priveşte dobândirea fructelor. De aceea, prin ti tlu se
înţelege orice act care are drept scop de a face pe posesor să dobândească
proprietatea unui lucru sau de a constitui în favoarea sa un drept real. în
doctrină şi jurisprudenţă se admite că in materie de posesie, un act
translativ constituie just titlu chiar daca nu este un titlu valid, ba chiar dacă
este un titlu putativ, adică este suficient că acesta să existe numai în
imaginaţia şi convingerea posesorului. Este suficient ca posesorul să aibă
convingerea că a dobândit în baza unui act juridic valabil, chiar dacă acel act
e lovit de nulitate relativă sau chiar de nulitate absolută, dacă nu c vorba de
încălcarea gravă a normelor sociale ş-i bunelor moravuri. Astfel, donaţia
făcută printr-un înscris sub semnătura privată constituie un just titlu dacă
posesorul nu ştia că legea cere ca ea să fie făcută în formă autentică; de
asemenea, vânzarea consimţită tic un incapabil constituie un just titlu, dacă
cumpărătorul a crezut că a dobândii bunul frugifer de la o persoană capabilă.

20. Actiunile posesorii.

30
 Posesia creează o prezumţia de proprietate în favoarea posesorului. Art.1854
C.civ., care prevede că „posesorul este presupus că posedă pentru sine, sub nume
de proprietar, dacă nu a început a poseda pentru altul” stabileşte o prezumţie de
existenţă a dreptului real în favoarea posesorului. Sarcina probei revine celui care
contestă legitimitatea posesiei, iar în cazul bunurilor mobile, prezumţia este mai
puternică.
Posesia e apărată prin acţiunile posesorii. Acestea pot fi exercitate nu numai
de cel care posedă cu titlu de proprietate ci şi de titularii oricărui drept real în al
cărui conţinut intră şi posesia. Există o acţiune posesorie generală (acţiunea în
complângere, acţiunea incipientă în revendicare), pentru a cărei introducere se
cer a fi îndeplinite următoarele condiţii:
 posesia să fi durat cel puţin 1 an
 să nu fi trecut mai mult de 1 an de la tulburare sau deposedare
 posesia să fie utilă
În mod excepţional, art. 676 C.pr.civ acordă posibilitatea detentorului
precar de a folosi acţiunea posesorie specială (acţiunea în reintegrare). Această
acţiune poate fi introdusă de posesor ori de către detentorul precar, în cazul în
care tulburarea s-a facut prin violenţă. Se cere îndeplinirea unei singure condiţii:
să nu fi trecut un an de la tulburarea prin violenţă.

21.Def. si felurile uzucapiunii in sistemul Codului Civil.

Uzucapiunea este dobândirea proprietăţii sau a altui drept real prin

posedarea neîntreruptă a lucrului, în timpul fixate de lege.

Codul civil reglementează: uzucapiunea de 30 ani şi uzucapiunea de 10 până la 20

ani.

a. Uzucapiunea de 30 ani
Pentru existenţa uzucapiunii de 30 ani se cer îndeplinite următoarele condiţii:

să existe o posesie de 30 ani; posesia să fie utilă, neviciată.

Se poate folosi posesia din care invocă uzucapiunea unită cu cea a autorilor
săi (joncţiunea posesiilor).

Posesorul poate fi de rea credinţă şi fără just titlu.

31
 Termenul se calculează pe zile întregi, dies ad quem intră în calcul. În
schimb – dies a quo – ziua în care a început posesia nu intră în calcul.

b. Uzucapiunea de la 10 până la 20 ani presupune îndeplinirea

următoarelor condiţii:

- să existe posesie utilă

- posesorul să aibă just titlu
- posesorul să fie de bună credinţă
- posesia să dureze de la 10 la 20 ani.
Uzucapiunea de la 10 la 20 ani se aplică numai în privinţa imobilelor ut
singuli, nu şi universalităţilor de bunuri.

De aici concluzia că uzucapiunea de la 10 la 20 de ani se poate opune

acţiunii în revendicare a unui proprietar, dar nu acţiunii în petiţie de ereditate a
adevăratului moştenitor.

Ea se aplică şi uzufructului, dar nu şi servituţii.

Justul titlu este orice act translativ de proprietate care provine de la

altcineva decât proprietarul, adică de la un non dominus.

Faptul juridic translativ de proprietate poate fi just titlu.

Uzucapiunea întemeiată pe un titlu ce provine de la adevăratul proprietar

este de neconceput, pentru că acesta, prin el însuşi, conduce la dobândirea
proprietăţii.

În practică s-a admis că pot servi drept just titlu pentru uzucapiune de la 10
la 20 ani: tranzacţia, care deşi e declarativă de drepturi, e asimilată actului
translativ; hotărârea judecătorească de adjudecare a unui bun şi cea care
constată o convenţie translativă dintre părţile unui proces.

Succesiunea legală şi legatul universal pot constitui de asemenea just titlu.

Dovada justului titlu se face după regulile de drept comun.

Titlul putativ (care există doar în credinţa celui care invocă uzucapiunea) nu
este just titlu. La fel titlul nul.
32
 Justul titlu este deosebit de buna credinţă şi trebuie dovedit.

Un titlu anulabil poate fi invocat drept just titlu împotriva unei persoane, cu
excepţia persoanei care are dreptul să invoce nulitatea relativă. După împlinirea
termenului de prescripţie, când el devine valid, poate fi invocat ca just titlu chiar
împotriva celui care ar fi putut cere anularea.

Data certă este necesară justului titlu, dar nu se cere ca acesta să fie
transcris în registrul de transcripţii imobiliare.

Buna credinţă constă în credinţa greşită a posesorului că a dobândit de la

adevăratul proprietar. Ea trebuie să existe în momentul dobândirii imobilului. Ea
se prezumă (bona fides presumitur).

Termenul uzucapiunii este de la 10 la 20 ani.

Termenul este de 10 ani dacă adevăratul proprietar a locuit timp de 10 ani

în raza teritorială a aceluiaşi tribunal judeţean unde se află imobilul.

Termenul e de 20 ani, dacă a locuit în circumscripţia altui tribunal judeţean

decât cel în care se află imobilul.

22.Def. si felurile uzucapiunii in sistemul de Carte funciara.

In sistemul de publicitate al cărţilor funciare importanţa uzucapiunii ca mod

de dobândire al dreptului de proprietate este mai redusă.

Odată înscris în cartea funciară, dreptul real se naşte, există şi, ca atare,
problema uzucapiunii nu se mai pune, importanţa ei devenind nesemnificativă.

Cele arătate privind uzucapiunea se aplică numai în cazul în care se aplică

regimul de publicitate imobiliară prin registre de transcripţiune.

În regiunile în care se aplica în trecut fostul regim de carte funciară, uzucapiunea

are o aplicaţie excepţională în condiţiile art. 27 şi 28 din Legea nr.115/1938:

- când s-au înscris în cartea funciară drepturi reale, fără cauză legitimă, are pot fi
dobândite în temeiul uzucapiunii, ele vor rămâne valabil dobândite dacă titularul
înscris al dreptului le-a posedat cu bună-credinţă, potrivit legii, timp de 10 ani;
33
- se şterg viciile titlului, consolidând starea de prin înscrierea în Cartea funciară pe
baza unui titlu nevalabil;

- cel care a posedat un bun imobil în condiţiile legii timp de 20 ani după moartea
proprietarului înscris în Cartea funciară, va putea cere înscrierea pe numele său a
dreptului, ca urmare a uzucapiunii.

În prezent, regimul de publicitate imobiliară prin registre de transcripţiuni

şi cel prin carte funciară au fost înlocuite cu un nou regim de publicitate
imobiliară, prin carte funciară, care nu se confundă cu cel anterior, neavând decât
consecinţe pe planul publicităţii imobiliare.

Prescripţia instantanee asupra lucrului mobil

Art. 1909 al.1 arată că lucrurile mobile se prescriu prin faptul posesiei lor, fără să
fie vreo trebuinţă de vreo scurgere de timp.

Condiţii cerute pentru a funcţiona această prescripţie sunt:

- să fie vorba de un bun mobil corporal;

- să fie vorba de o posesie, nu de detenţie precară;

- posesia să fie utilă, neviciată;

- posesorul să fie de bună-credinţă.

23.Jonctiunea posesiilor.

Joncţiunea (unirea) posesiilor înseamnă adăugarea sau unirea la termenul

posesiei actuale (proprii) a timpului cât lucrul a fost posedat de autorii săi. Deci
dacă A a început să uzucapeze şi, înainte de împlinirea termenului, a înstrăinat
lucrul lui B, acesta din urmă poate să unească posesia sa cu cea a lui A, pentru a
uzucapa.

Joncţiunea posesiilor este întotdeauna posibilă, dar ea este facultativă, adică

posesorul actual are de ales între a începe o nouă posesie ori a invoca joncţiunea
posesiilor.

34
 Posesorul actual continuă posesia autorului său cu toate viciile sau calităţile ei;
el nu poate schimba în avantajul său natura posesiei anterioare.

Condiţiile joncţiunii sunt: să fie vorba de posesie propriu-zisă (detenţia precară

nu poate fi unită cu posesia) şi cel care invocă joncţiunea să fie un succesor în
drepturi al autorului.

Invocarea joncţiunii se face când aceasta este favorabilă posesorului actual.

24.Efectele si modalitatile de invocare ale uzucapiunii.

Efectele uzucapiunii:

Efectul principal e că posesorul dobândeşte dreptul de proprietate sau alt

drept real asupra lucrului.

Uzucapiunea retroactivează, deci posesorul devine proprietar din ziua când a

început posesia, şi nu din momentul împlinirii termenului de prescripţie.

Uzucapiunea poate fi invocată atât pe cale de acţiune, cât şi pe cale de

excepţie. Ea nu se invocă din oficiu, ci trebuie cerută de cel interesat.

Beneficiarul uzucapiunii poate renunţa la efectele ei. Renunţarea se face

numai după împlinirea ei. Renunţarea poate fi expresă sau tacită, iar renunţătorul
trebuie să aibă capacitatea de a înstrăina. Creditorii pot invoca prescripţia
obţinută de debitorul lor, dacă acesta a renunţat la ea.

25.Dobandirea proprietatii mobiliare de catre posesorul de buna credinta.

Buna credinţă constă în credinţa greşită a posesorului că a dobândit de la

adevăratul proprietar. Ea trebuie să existe în momentul dobândirii imobilului. Ea
se prezumă (bona fides presumitur).

26.Def. si caracterele juridice ale dr. de uzufruct.

a.) Definiţie

35
 Uzufructul este un dezmembrământ al dreptului de proprietate care
presupune dezlipirea a două atribute ale dreptului de proprietate (jus utendi şi jus
fruendi) şi constituirea lor într-un drept real care aparţine unei alte persoane
decât proprietarul numită uzufructuar; cel de al treilea atribut al proprietăţii – jus
abutendi – rămâne proprietarului lucrului şi constituie nuda proprietate, titularul
fiind numit nud proprietar.

Deci, uzufructuarul are dreptul de a se folosi de lucru şi a-i culege fructele (usus şi
fructus), iar proprietarul rămâne doar cu nuda proprietate care cuprinde numai
dreptul de a dispune de lucru (abusus).

b.) Caractere

Este un drept real care nu se confundă cu dreptul de folosinţă de care se

bucură, de exemplu, locatarul asupra bunului închiriat.

Uzufructul constituit asupra unei creanţe sau valori mobiliare (aciuni,

obligaţiuni) nu mai este un drept real, deoarece dreptul din care rezultă nu are
acest caracter.

Între dreptul de uzufruct şi cel de folosinţă există mai multe deosebiri:

1) locatorul predă lucrul în bună stare, nudul proprietar în starea în care se află;
2) dreptul locatarului este întotdeauna mobiliar, chiar când obiectul este imobil,
pe când uzufructul poate fi bun mobiliar sau imobiliar, după cum bunul asupra
căruia se exercită este un bun mobil sau imobil;
3) locatarul nu se poate elibera de obligaţia sa prin delăsarea lucrului şi
abandonarea folosinţei, pe când uzufructuarul este ţinut propter rem şi se
poate sustrage obligaţiei prin abandonarea lucrului şi a folosinţei lui;
4) locaţiunea se transmite moştenitorilor părţilor, pe când uzufrucutl se stinge
prin moartea uzufructuarului.
Este un drept real temporar, se stinge cel mai târziu la moartea
uzufructuarului.

Când uzufructul aparţine unei persoane juridice, a cărei durată nu este, de

regulă, predeterminată, uzufructul nu poate dura mai mult de 30 ani.

Este un drept de folosinţă.

36
 Este un drept al cărui exerciţiu este cesibil, pentru că uzufructuarul poate
dispune de dreptul său fie prin act cu titlu oneros, fie cu titlu gratuit.

Actul de dispoziţie al titularului dreptului nu atinge deci dreptul de uzufruct

însuşi, ci numai emolumentul lui, adică avantajele de ordin economic pe care
lucrul este susceptibil să le producă.

Uzufructul face parte din dreptul de gaj general al creditorului uzufructuarului.

27.Modurile de constituire a uzufructului.

Art. 517 C.civ.: uzufructul se stabileşte prin lege şi prin voinţa omului (act între
vii sau testament).

Nu se mai cunosc cazuri de uzufruct legal. Uzufructul se poate constitui de

asemenea prin uzucapiune.

Prin voinţa omului uzufructul se poate constitui:

- direct – prin înstrăinarea celor două atribute (usus şi fructus) către

uzufructuar, proprietarul rezervându-şi nuda proprietate;

- indirect – înstrăinarea nudei proprietăţi, vânzătorul rezervându-şi uzufructul;

sau

- proprietarul transmite nuda proprietate unei persoane, iar usus şi fructus

unei alte persoane.

Convenţia poate fi cu titlu oneros sau cu titlu gratuit.

Uzufructul constituit prin voinţa omului poate fi, pur şi simplu, sub condiţie
sau pe termen.

Prin uzucapiune
Uzucapiunea de 30 ani îşi găseşte rar aplicarea, pentru că posesorul poate invoca
însăşi dobândirea proprietăţii, nu numai a uzufructului.

Se poate folosi uzucapiunea de 10-20 ani dacă posesorul are just titlu şi este de
bună credinţă, exercitând în fapt uzufructul.

37
Dispoziţiile art. 1909 alin. 1 C.civ., adică prescripţia instantanee, se pot aplica
uzufructului privind bunurile mobile, acesta fiind susceptibil de posesie.

28..Dr. si obligatiile uzufructuarului.

Drepturile uzufructuarului
Uzufructuarul are dreptul să ceară predarea în folosinţă a lucrului având la
dispoziţie acţiunea confesorie. Dacă uzufructul a fost născut din convenţie, are la
îndemână o acţiune personală, născută din convenţie, pentru predarea lucrului.
Are dreptul de se a folosi de lucru şi de a-i culege fructele, fără a se atinge de
substanţa lucrului.

Dreptul de a se folosi de lucru, e la fel ca şi al proprietarului. El nu poate

schimba destinaţia lucrului, trebuie să păstreze substanţa lucrului, dar în cazul
bunurilor consumptibile are şi drept de dispoziţie.

Uzufructuarul are dreptul de a-i culege fructele. Fructele naturale şi industriale

sunt dobândite de uzufructuar în măsura în care le-a perceput. Dreptul la ele este
determinat de durata uzufructului. Fructele civile se socotesc (dobândesc) zi cu zi
şi se cuvin uzufructuarului în proporţie cu durata uzufructului.

Uzufructuarul poate ceda beneficiul (emolumentul) dreptului său de uzufruct.

El rămâne titularul dreptului şi el răspunde faţă de nudul proprietar.

Pentru apărare, uzufructuarul poate folosii acţiunile posesorii.

Pentru anumite bunuri (fond de comerţ, păduri, turme de vite) există dispoziţii
speciale.

Uzufructuarul se poate bucura personal de dreptul său, sau îl poate închiria,

ori îi poate ceda exerciţiul.

La bunuri incorporale uzufructuarul are dreptul la veniturile produse de

acţiuni, obligaţiuni, rente, fond de comerţ, drept de creanţă.

Uzufructuarul are dreptul de a încasa creanţe (la universalitate juridică) şi

obligaţia de a restitui aceeaşi sumă la încetarea uzufructului.

38
 El poate încasa indemnizaţia de asigurare, dacă este numai pentru folosinţa
bunului. Uzufructul asupra imobilelor se poate ipoteca.

Contractul de locaţiune încheiat de nudul proprietar este opozabil

uzufructuarului dacă a fost încheiat în formă autentică ori sub semnătură privată
cu dată certă.

Contractul încheiat de uzufructuar e opozabil noului proprietar, cât durează

uzufructul; iar după încetarea lui, cel mult 5 ani.

Uzufructuarul poate folosi următoarele acţiuni:

 acţiunea confesorie de uzufruct (corespunzătoare acţiunii în

revendicare a proprietarului);
 acţiunile posesorii, chiar împotriva nudului proprietar, pentru
apărarea posesiei dreptului de uzufruct, pentru că uzufructuarul este
detentor precar numai în ce priveşte dreptul de proprietate, dar nu şi
în ce priveşte dreptul de uzufruct;
 acţiunea de grăniţuire ori hotărnicie, pentru a determina porţiunea
de pământ care face obiectul dreptului de uzufruct;
 acţiunea de ieşire din indiviziune (pentru a pune capăt indiviziunii în
care se află obiectul dreptului de uzufruct);
 acţiunile prin care se poate valorifica ori apăra dreptul de uzufruct
(acţiunea de executare a creanţelor ajunse la scadenţă); acţiunea
pauliană (revocatorie împotriva actelor de dispoziţie încheiate de
debitor în frauda creanţei ce face obiectul uzufructului).
Hotărârile obţinute de uzufructuar în favoarea sa, fie în petitoriu, fie în
posesoriu, folosesc şi nudul proprietar, în măsura în care, prin acţiunea pornită, s-
a urmărit conservarea lucrului-obiect al uzufructului.

Hotărârile judecătoreşti pronunţate în defavoarea uzufructuarului nu sunt

opozabile noului proprietar, deoarece drepturile acestuia nu pot fi compromise
prin fapta uzufructuarului.

Obligaţiile uzufructuarului au ca scop asigurarea unei bune întreţineri a

lucrului-obiect al uzufructuarului şi restituirea lui.

Înainte de intrarea în exerciţiul dreptului de uzufruct, uzufructuarul are:

39
 a) obligaţia de a întocmi un inventar al bunurilor mobile şi un proces-
verbal de constatare a stării materiale a imobilelor. Lucrurile se
primesc în starea în care se găsesc. Sancţiunea pentru neîndeplinirea
acestei obligaţii este că noul proprietar îl poate împiedica pe
uzufructuar să intre în folosinţa lucrurilor;
b) în momentul stingerii uzufructului, noul proprietar poate să facă
dovada pretenţiilor lui prin orice mijloc de dovadă, inclusiv prin
martori şi prezumţii;
c) obligaţia de a găsi o cauţiune (persoană) care să se oblige alături de
uzufructuar în caz de insolvabilitate a acestuia. Îndeplinirea acestei
obligaţii se face fie prin găsirea şi darea unei cauţiuni propriu-zise, fie
prin constituirea unei garanţii reale (gaj sau ipotecă). Noul proprietar
poate scuti pe uzufructuar de darea cauţiunii.
În timpul exercitării dreptului de uzufruct, uzufructuarul este obligat:

a) să se folosească de lucrul-obiect al uzufructuarului ca un bun proprietar şi să se

conformeze modului de folosire stabilit de către nudul proprietar şi obiceiul
locului.

Uzufructuarul are obligaţia de a întreţine lucrul în bună stare, având sarcina de a

face reparaţii mici (de întreţinere) şi pe cele mari, dacă ele apar ca necesare, ca
urmare a nefacerii la timp a reparaţiilor de întreţinere. Proprietarul are obligaţia
de a face reparaţiile mari, care sunt definite de lege.

b) Să aducă la cunoştinţa nudului proprietar orice încălcări ale dreptului acestuia.

c) Să suporte o parte din sarcinile lucrului; uzufructuarul suportă sarcinile

folosinţei – cele care se suportă din venituri; de exemplu, impozite şi taxe, iar
sarcinile proprietăţii (cu caracter extraordinar) sunt suportate de nudul
proprietar.

d) Uzufructuarul este obligat să contribuie şi la plata datoriilor autorului

uzufructului. Obligaţia nu există la uzufructul cu titlu particular, dar există în cazul
uzufructului universal şi cu titlu universal.

Datoriile se reglează după următoarele reguli:

40
 - uzufructuarul plăteşte datoria, iar nudul proprietar este obligat să
restituie suma la stingerea uzufructului;

- nudul proprietar plăteşte datoria, iar uzufructuarul va trebui să

plătească noului proprietar dobânda la sumele plătite pe timpul
uzufructului;

- nudul proprietar vinde o parte din bunurile supuse uzufructului –

cât este necesar pentru a plăti datoria;

e) Suportarea cheltuielilor de judecată care privesc folosinţa lucrului revine

uzufructuarului, cele care privesc proprietatea revin nudului proprietar.

Dacă uzufructul e gratuit, cheltuielile de judecată revin nudului proprietar.

29.Dr. si obligatiile nudului proprietar.

Drepturile nudului proprietar:

- Dreptul de a dispune de lucru, cu respectarea atributelor ce revin

uzufructuarului (vânzare, donaţi, girare cu ipotecă sau gaj în timpul uzufructului;
dar aceste acte nu-şi produc integral efectele, deoarece nudul proprietar nu poate
– cât durează uzufructul – să-i aducă nici o modificare);

-Nudul proprietar este îndreptăţit să facă unele lucrări de sporire a spaţiului,

inclusiv construirea pe terenul proprietatea sa a unei unităţi locative, cu condiţia
ca prin asemenea lucrări să nu aducă modificări esenţiale clădirii ce formează
obiectul uzufructului;

- dreptul de a exercita toate acţiunile ce interesează dreptul de proprietate

(acţiune în revendicare, acţiunii posesorii; acţiunea negatorie de contestarea unei
servituţi; acţiunea de ieşire din indiviziune).

Uzufructuarul şi nudul proprietar nu se găsesc în indiviziune ori în comunitate de

interese, ci au fiecare drepturi cu totul independente unul faţă de celălalt. De
aceea nici unul dintre ei nu poate reprezenta şi nu poate fi reprezentat de celălalt;

- dreptul asupra productelor;

41
- dreptul de a încasa indemnizaţia de asigurare, în caz de distrugere a lucrului,
dacă a fost asigurată nuda proprietate;

- dreptul de a introduce acţiuni împotriva uzufructuarului, ca acesta să-şi execute

obligaţiile în cursul uzufructului.

Obligaţiile nudului proprietar

De regulă, nu are nici o obligaţie pozitivă în favoarea uzufructuarului, el având

obligaţia negativă de a nu stânjeni pe uzufructuar în exercitarea dreptului lui.

Nudul proprietar are totuşi obligaţia de garanţie (dacă uzufructul a fost

constituit cu titlu oneros) sau obligaţia de garanţie dacă aceasta a fost asumată
prin actul de constituire a uzufructuluil, chiar dacă acesta a fost constituit cu titlu
gratuit.

30. Modurile de stingere a uzufructului.

Uzufructul se stinge prin:

a) Moartea uzufructuarului, dreptul de uzufruct fiind viager. Dar dreptul de

uzufruct poate fi constituit în favoarea mai multor persoane, succesori, însă
cu condiţia să existe, la momentul constituirii lui, toţi beneficiarii.
Uzufructul poate fi stabilit pe o perioadă de cel mult 30 ani;

b) Expirarea termenului pentru care a fost constituit;

c) Consolidarea (adică întrunirea în persoana uzufructuarului şi a calităţii de
nud proprietar);
d) Neuzul, adică neexercitarea timp de 30 ani a dreptului de uzufruct; în acest
caz intervine prescripţia extinctivă;
e) Uzucapiunea (prescripţia achizitivă) în favoarea unui terţ (fie numai pentru
uzufruct, fie atât a nudei proprietăţi cât şi a uzufructului).
f) Pierderea totală a lucrului, care nu se datorează unei culpe. Pierderea
poate fi şi juridică; de exemplu, lucrul este scos din circuitul juridic fiind
expropriat.
g) Renunţarea uzufructuarului la obiectul său (expresă sau tacită; cu titlu
oneros sau gratuit).

42
 h) Abuzul de folosinţă. În acest caz stingera uzufructului se pronunţă de
instanţa judecătorească când uzufructuarul abuzează de folosinţa lucrului
aducându-i stricăciuni sau îl lasă să se degradeze prin lipsă de întreţinere.
i) Rezoluţiunea; revocarea, anularea dreptului celui care a constituit
uzufructul. Pe cale de consecinţă se desfiinţează şi dreptul de uzufruct
constituit.
j) Rezoluţiunea, revocarea, anularea titlului prin care s-a constiuit uzufructul.
k) Exproprierea imobilului, cu dreptul titularului la despăgubire.

31.Lichidarea uzufructului.
a) Uzufructul încetează la stingerea lui. Uzufructuarul nu mai are dreptul la
fructele neculese la data stingerii uzufructului;
b) Uzufructuarul este obligat să restituie noului proprietar lucrul ce a fost
obiect al uzufructului;
c) Uzufructuarul datorează despăgubiri în caz de pieire sau deteriorare din
culpă a lucrului şi de încălcare a obligaţiilor pe care le are faţă de nudul
proprietar;
d) Nudul proprietar este obligat să restituie uzufructuarului sumele de bani pe
care acesta din urmă le-a plătit pentru el;
e) Uzufructuarul nu are dreptul să ceară, la încetarea uzufructului despăgubiri
pentru îmbunătăţirile pe care le-a făcut, dacă prin ele a sporit valoarea
lucrului.
f) Se discută dacă se pot cere despăgubiri pentru reparaţiile mari făcute de
uzufructuar.

32.Dr. de uz dr. de abitatie.

DREPTUL DE UZ

Este un drept real prin intermediul căruia titularul dreptului dobândeşte

dreptul de a folosi şi culege fructele, dar numai pentru nevoile lui şi ale familiei
lui.

43
 Are un caracter strict personal şi nu poate fi cedat sau închiriat. Se dobândeşte
şi stinge după aceleaşi reguli ca şi dreptul de uzufruct.

DREPTUL DE HABITAŢIE (ABITAŢIE)

E un drept real de aceeaşi natură cu uzufructul, o varietate a uzufructului,

care are ca obiect o casă de locuit.

Se constituie şi se stinge după aceleaşi reguli ca şi uzufructul.

Se stinge şi prin efectul exproprierii, titularul având dreptul al despăgubire.

Se poate constitui asupra unei case de locuit fără a fi necesară vreo autorizaţie
din partea unui organ administrativ.

Titularul dreptului poate, în mod excepţional, să închirieze partea din locuinţă,

pe care nu o locuieşte efectiv.

- Legea 319/1944 privind dreptul de moştenire a soţului supravieţuitor, (art.4)

recunoaşte un drept de abitaţie asupra locuinţei ce a aparţinut soţului
decedat, dacă:

a. casa de locuit face parte din moştenire;

b. soţul supravieţuitor să nu aibă altă locuinţă proprie;

c. dreptul se recunoaşte până la ieşirea din indiviziune, în orice caz, cel puţin
un an de la decesul soţului său;

d. dreptul la habitaţie încetează dacă soţul se recăsătoreşte înainte de ieşirea

din indiviziune.

Comoştenitorii pot cere restrângerea dreptului de habitaţie dacă locuinţa nu

este necesară în întregime. Dreptul de abitaţie este un drept indivizibil.

33.Def. si carcaterele juridice ale dr. de servitute.

Servitutea este o sarcină impusă asupra unui imobil pentru uzul şi

utilitatea unui imobil având un alt proprietar.

44
Caracterele servituţii:

- e un drept real asupra lucrului altuia (jus in rem);

- presupune două imobile, nu neapărat vecine (fondul dominant şi fondul
aservit);
- e un drept imobiliar avâd ca obiect imobile prin natură, nu şi imobile
prin destinaţie sau prin obiectul la care se referă;
- e un accesoriu al fondului dominant. Ea se transmite odată cu fondul. La
fel sarcina care apasă fondul aservit;
- are caracter perpetuu, va dura cât vor dura imobilele şi se va menţine
situaţia din care a rezultat servitutea;
- este indivizibilă (adică bunul aparţine în coproprietate, ea nu se poate
stabili asupra sau în favoarea celui bun decât cu consimţământul tuturor
coproprietarilor).
34.Clasificarea servitutilor.

A. După modul constituirii în:

- servituţi naturale – născute din situaţia naturală a locurilor (scurgerea

apelor, servitutea izvorului, de grăniţuire);
- servituţi legale – stabilite prin lege (zidul sau şanţul comun, plantaţia sau
construcţia la o anumită distanţă de vedere; servitutus de trecere);
- stabilite prin fapta omului (convenţie, testamen, prin uzucapiune).
Observaţii:

- Servituţile naturale sunt în fond legale.

- Servituţile naturale şi legale nu sunt servituţi propriu-zise, deci nu sunt
dezmembrăminte ale dreptului de proprietate, ci limite de exercitare a
acestui drept. Sunt obligaţii impuse proprietarilor ca reguli de bună
vecinătate. Rezultă că bunurile din domeniul public nu pot fi grevate cu
servituţi propriu-zise, dar sunt compatibile cu servituţile naturale şi
legale.
B. După obiectul lor:

- pozitive – care îndreptăţesc pe proprietarul fondului dominant să facă

direct acte de folosinţă pe fondul aservit,
- negative – cele care impun proprietarului fondului aservit anumite
restricţii sau împiedicări în exerciţiul dreptului său de proprietate.
C. După cum sunt stabilite în folosul unei clădiri ori al unui teren:
45
 - urbane – în folosul unei clădiri,
- rurale – în folosul unui teren.
D. Alte clasificări:

- servituţi continue – fără exerciţiul omului (apeduct, scurgerea

apelor),
- servituţi necontinue – cele care au nevoie de faptul actual al
omului pentru a fi exercitate (ex. de trecere, de a lua apă din
fântână).
Din alt punct de vedere, servituţile pot fi:

- servituţi aparente – care se cunosc prin anumite semne exterioare

(uşă, fereastră),
- servituţi neaparente – care nu au un semn exterior de existenţă
(ex. interzicerea de a zidi).
Din combinarea clasificărilor de mai sus rezultă patru categorii: servituţi
continue şi neaparente (ex. de a nu zidi); servituţi necontinue şi aparente (de
trecere); servituţi necontinue şi neaparente (servituţi de trecere când nu există
potecă sau drum vizibil) şi servituţi continue şi aparente care prezintă importanţă
pentru că se pot dobândi prin uzucapiune.

35. Servitutea de scurgere a apelor naturale si servitutea izvoarelor.

Servitutea de scurgerea apelor naturale este reglementata de art. 578 Cod

Civil: „locurile inferioare sunt supuse a primi apele ce curg, fireste, din locurile
superioare fara ca mâna omului sa fi contribuit la aceasta”. Se are în vedere
curgerea fireasca a apelor în cazul imobilelor situate în pante. Proprietarul locului
inferior este obligat sa nu faca nimic de natura a stavili apele, iar cel al fondului
superior sa nu faca nimic pentru a dirija apele catre locul inferior1. Daca
proprietarul fondului inferior efectueaza lucrari ce obstaculeaza scurgea apelor, el
poate fi obligat sa respecte servitutea nascuta din situatia locurilor desfiintând
lucrarile efectuate.
Servitutea izvoarelor este reglementata în art. 579 – 581 Cod Civil. Potrivit art.
579 Cod Civil: „cel ce are un izvor pe proprietatea sa poate face orice
întrebuintare cu dânsul, fara a vatama dreptul ce proprietarul fondului inferior l-a
dobândit prin titlu sau prin prescriptie asupra acelui izvor”. De asemenea se

46
interzice proprietarului fondului pe care se afla un izvor ce da apa necesara unei
comune sau altei asezari sa faca orice lucrare de natura a-i schimba cursul.

36. Granituirea si ingradirea proprietatilor invecinate.

Servitutea de îngradire este reglementata de art. 585 Cod Civil: „tot

proprietarul îsi poate îngradi proprietatea”. Conform acestui text îngradirea
proprietatii ne apare ca fiind o facultate a proprietarului si nu o obligatie.
Îngradirea este obligatorie doar pentru proprietatile situate în orase si suburbii
(mediul urban) – art. 600 Cod Civil – dar si în acest caz vointa partilor are un rol
hotarâtor. Doctrina si practica considera ca dreptul de îngradire nu este o
servitute, ci o simpla manifestare a dreptului de proprietate1.
Servitutea de granituire reglementata în art.584 Cod Civil: „orice proprietar
poate îndatora pe vecinul sau la granituirea proprietatii lipite cu a sa; cheltuielile
granituirii se vor face pe jumatate”. Asadar proprietarul poate obliga pe vecinul
sau sa procedeze la granituirea proprietatii lipite de a sa. Cheltuielile se suporta în
proportie egala. Daca granituirea nu se va face amiabil, se poate introduce o
actiune în granituire pentru determinarea limitelor fondurilor învecinate.

37.Servitutea privind distanta plantatilor si servitutea privind picatura

streasinilor

Servitutile referitoare la plantatii si constructii prevad faptul ca proprietarul

unui teren nu are dreptul de a planta ori construi pe terenul sau pâna la limita lui
extrema, adica pâna la linia despartitoare dintre el si terenul vecin
Art. 607 Cod Civil dispune ca proprietarul unui teren se poate apropria cu
plantatiile lui de terenul vecin daca respecta distanta fata de linia despartitoare a
celor proprietati prevazuta prin regulamente particulare ori prin obiceiuri
constante si recunoscute, iar în lipsa acestora daca se respecta distanta de 2 metri
pentru arborii înalti si de 0,5 metri pentru celelalte plantatii sub sanctiunea ca în
caz contrar proprietarul locului vecin sa poata cere scoaterea plantatiilor puse la o
distanta mai mica.
De asemenea proprietarul locului vecin poate obliga pe proprietarul locului pe
care se afla arborii, sa taie crengile acestor arbori care s-au întins deasupra locului
care este proprietatea sa si are dreptul de a taia el însusi radacinile acestor arbori
47
atunci când ele s-au întins pe pamântul sau (art. 608, alin. 2-3 Cod Civil).
Distantele prevazute de lege se vor masura de la inima arborelui, iar nu de la
suprafata lui exterioara si pâna la linia despartitoare între cele doua proprietati
vecine, caci astfel distantele ce au putut fi respectate în momentul sadirii arborilor
s-ar gasi mai târziu, micsorate prin aceea ca, prin crestere, trunchiul arborilor s-a
îngrosat, s-a marit.
Arborii ce se afla în gardul comun sunt comuni ca si gardul si fiecare din ambii
proprietari este în drept a cere sa-i taie.
Cei doi proprietari pot conveni ca distanta la care se fac plantatiile sa fie mai
mica decât cea prevazuta de lege conventie care poate fi expresa dar si tacita,
achiesarea putând sa rezulte din neopunerea la efectuarea plantatiilor si
atitudinea pozitiva îndelungata a celui care putea cere desfiintarea lor1.
Obligatia de a respecta distanta plantatiilor dispare când proprietarului
fondului a obtinut servitutea de a avea plantatii la distanta mai mica, servitute
care fiind continua si aparenta poate fi dobândita prin uzucapiune2.
În ce priveste pomii fructiferi urmeaza sa se aiba în vedere si Legea nr.
11/1974 a pomiculturii (a se vedea si actiunea în granituire).
Servitutea privind picatura stresinilor prevazuta de art. 615 Cod Civil, este o
obligatie impusa celui care construieste o casa de a-si face streasina în asa fel
încât apele rezultate din ploi sa se scurga pe terenul sau sau în strada si nu pe
terenul vecinului.
Odata apa de ploaie cazuta pe fond, conform art, 615, aceasta apa poate fi
lasata sa se scurga pe fondul inferior în mod natural, deoarece vecinul este supus
la servitutea de scurgere conform art. 578.
Însa nici aceasta obligatie relativa la picatura stresinilor nu este în fapt o
adevarata servitute. Ea se poate învinge prin servitutea contrarie, adica prin
dreptul dobândit de proprietar de a lasa sa se scurga pe stresine fondul vecin si
acest drept poate fi dobândit prin titlu, prescriptie sau destinatia proprietarului.

38.Servitutea de vedere.

Prin dispozitiile cuprinse în art. 611 – 613 Cod Civil, legiuitorul a stabilit
anumite conditii cu privire la construirea de ferestre sau deschideri prin care sa fie
cu putinta vederea spre proprietatea vecinului.
48
 Distantele stabilite sunt de 1,90 metri si respectiv 0,60 metri, cum vederea
este dreapta (zidul în care s-a practicat deschiderea este paralel cu linia
despartitoare) sau piezisa (zidul este perpendicular pe linia despartitoare) si se
calculeaza de la zid pâna la linia despartitoare a celor doua proprietati si nu pâna
la casa vecinului. Distanta de 0,60 metri este folosita atunci când este vorba de
ferestre, balcoane, terase, etc, oblice adica deschise în planuri, formând un unghi
drept cu linia despartitoare.
Spre deosebire de textul corespunzator, din Codul civil francez art. 612 Cod
Civil Român se refera numai la vedere nu si la deschideri pentru aer si lumina2. S-
a pus deseori problema daca se pot deschide ferestre de lumina nu de vedere,
adica ferestre opace, dar prin care trece lumina ?
Practica judiciara3 a statuat ca deschiderile pentru aer si lumina se pot
practica la orice înaltime, deoarece ele constituie un atribut al dreptului de
proprietate si nu sunt de natura sa aduca nici un prejudiciu proprietarului
fondului vecin.
Asadar, sunt doua probleme diferite. Una este posibilitatea constituirii unei
ferestre de lumina opace nu de vedere, care constituie un act de folosinta
normala a dreptului de proprietate, si alta este aceea daca prin folosirea
prelungita a unei asemenea ferestre se poate ajunge crearea unei servituti de
vedere pe cale de prescriptie împotriva proprietarului locului vecin. O asemenea
servitute de lumina nu s-ar putea dobândi decât daca proprietarul care
construieste fereastra întovaraseste actul sau de folosinta, de lucrari vizibile si
aparente executate chiar pe locul sau si care sa evidentieze începutul unei
adevarate posesii fata de locul vecin, susceptibila de a servi drept fundament unei
prescriptii.

39.Servitutea de trecere.

Servitutea de trecere pe locul vecin care potrivit art. 616 – 619 Cod Civil,
consta în dreptul proprietarului locului înfundat de a cere vecinului sau dreptul
spre trecere spre calea publica pentru folosirea fondului, cu îndatorirea de a-l
despagubi pentru pagubele ce i le-ar produce.
Dreptul ce rezulta din servitutea de trecere este recunoscut indiferent daca
este vorba de fond îngradit sau neîngradit, urban sau rural, cladit sau necladit, si
49
indiferent cui ar apartine fondul aservit3.
Este suficient sa se dovedeasca caracterul de loc înfundat al fondului
dominant, prin loc întelegându-se, un loc ce este înconjurat de alte proprietati
diferite fara ca proprietarul sa aiba iesire la calea publica. În practica judiciara s-a
decis ca acest text trebuie sa îsi gaseasca aplicare si în cazurile în care iesirea ar
prezenta inconveniente grave sau ar fi periculoasa.
Daca locul respectiv are însa iesire la calea publica pe un drum care, în
anumite împrejurari este impracticabil, dar poate deveni practicabil, cu unele
amenajari si oarecare cheltuieli, nu se mai considera loc înfundat2.
Daca s-a ajuns la situatia de loc înfundat datorita faptei proprietarului, cum ar
fi edificare a unor constructii, în asa fel încât s-a blocat iesirea la drumul public sau
vânzarea unei parti din teren cu care ocazie vânzatorul si-a înfundat restul
terenului, el numai este îndreptatit sa ceara un drept de trecere pe terenul
vecinului3.
În situatia unui teren ce apartine mai multor copartasi cu iesire la calea
publica, împartirea terenului, prin formarea de parcele, fara iesire la calea publica,
pentru unii din fostii proprietari, nu le da acestora dreptul sa pretinda iesirea la
drumul public pe fondul unui alt proprietar strain de coproprietate4.
Se poate constitui servitute de trecere si daca unul sau ambele fonduri sunt
proprietate comuna deoarece servitutea este o sarcina ce profita tuturor
coproprietarilor fondului aservit.
Dreptul de trecere trebuie sa se exercite pe acolo pe unde se poate realiza cel
mai scurt drum la calea publica (art. 617 Cod Civil), însa la alegerea locului de
trecere sa se aiba în vedere, sa se produca cea mai putina paguba aceluia pe al
carui teren urmeaza sa aiba loc trecerea la calea publica (art. 619 Cod Civil). Deci,
daca prin alegerea celui mai scurt drum la calea publica se cauzeaza o paguba mai
mare decât pe un drum mai lung, ce ar cauza o paguba mai mica, proprietarul
locului de trecere poate pretinde ca locul de trecere sa existe pe drumul mai lung.
Dreptul de a cere vecinului o trecere pentru a iesi la calea publica este un
drept imprescriptibil.
Situatia nu este aceeasi pentru dreptul la despagubire al proprietarului pe
locul caruia se afla drumul de trecere (art. 619 Cod Civil) care este prescriptibil.

50
 40.Modalitatile de stabilire a servitutilor prin fapta omului.

Sunt servituţile propriu-zise, deci dezmembrăminte ale dreptului de

proprietate.

Îngrădirile proprietăţii sunt servituţile naturale, legale. Se pot stabili orice fel
de servituţi, cu condiţia ca acestea să nu contravină ordinei publice şi să nu aibă la
obiect prestaţii personale.

Servituţile stabilite prin fapta omului se pot constitui: prin titlu (actul juridic în
înţeles de operaţiune juridică de negatium), adică prin convenţie şi testament;
prin uzucapiune ca servitutea să fie continuă şi aparentă, posesia servituţii să fie
utilă şi posesia să fi durat 30 ani; prin destinaţia proprietarului, adică prin actul
prin care proprietarul a două fonduri (imobile) stabileşte între ele o stare de fapt
care a constituit o servitute dacă fondurile ar aparţine unor persoane diferite.

41.Drepturile si obligatiile care decurg din servitute.

Drepturile şi obligaţiile proprietarului fondului dominant sunt reglementate

prin lege în cazul servituţilor legale.

În cazul servituţilor prin titlu sunt cele prevăzute de titlu, în cazul servituţilor
dobândite prin uzucapiune, ele rezultă din modul comun în care s-a exercitat
posesia servituţii.

În cazul servituţilor create prin destinaţia proprietarului, drepturile şi

obligaţiile proprietarului fondului dominant rezultă din intenţia fostului proprietar
al celor două fonduri.

Constituirea servituţii presupune şi acordarea tuturor mijloacelor necesare

pentru folosirea ei.

În cazul ieşirii din indiviziune, dacă se împarte fondul aservit, servitutea

continuă să existe asupra fiecărei părţi de fond, chiar după împărţeală, iar dacă se
împarte fondul dominant, fiecare parte diviză din el are dreptul să se folosească
de servitutea existentă.

51
 Proprietarul fondului dominant poate face lucrările trebuitoare pentru a se
servi de servitute şi de a o păstra.

Proprietarul fondului dominant are obligaţia de a se folosi de servituţi numai

în conformitate cu titlul, fără a face, în nici unul din cele două fonduri, vreo
modificare împovărătoare pentru fondul aservit.

Acţiunile proprietarului fondului dominant sunt: acţiune confesorie de

servitute (acţiune petitorie), acţiune posesorie în complângere pentru servitutea
aparentă şi continuă şi pentru servitutea necontinuă şi neaparentă când se
sprijină pe titlu.

Proprietarul fondului dominant nu poate folosi niciodată acţiunea în

reintegrare, deoarece aceasta presupune o deţinere materială a fondului aservit,
ceea ce este în contradicţie cu însăşi existenţa servituţii.

Drepturile şi obligaţiile proprietarului fondului aservit

Proprietarul fondului aservit exercită atributele dreptului de proprietate, cu

excepţia facultăţilor interzise prin servitute. El este obligat să nu facă ceva care să
micşoreze fondul servituţii.

Poate folosi acţiunea negatorie prin care contestă existenţa servituţii şi poate
folosi acţiunea posesorie pentru a înceta tulburarea ce i se aduce.

42.Stingerea dr. de servitute.

Stingerea servituţilor are loc:

a) când intervine imposibilitatea materială de a mai exercita servitutea;

b) prin neexercitarea sau nefolosirea ori neuzul, sau prescripţia extinctivă timp
de 30 de ani (se aplică în toate servituţile prin fapta omului; la cele
necontinue, de la ultimul act de folosire);
c) confuziunea, adică reunirea fondului dominant şi celui aservit în
patrimoniul aceluiaşi proprietar. Servitutea poate renaşte prin: anularea
sau rezoluţiunea titlului de dobândire în cazul confuziunii, sau prin
înstrăinarea la cumpărători diferiţi a fondului dominant şi aservit;
d) pieirea fondului aservit;

52
 e) expirarea termenului ori împlinirea condiţiei rezolutorii ce a afectat
constituirea servituţii;
f) renunţarea la servitute din partea proprietarului fondului dominant;
g) revocarea, rezolvirea sau anularea dreptului celui care a constituit
servitutea (resolvitur jure dantis, resolvitur jus accipentis).
43.Dr. de superficie.

Dreptul de superficie este un drept real, care constă în dreptul de

proprietate pe care îl are o persoană, denumită superficiar, asupra
construcţiilor, plantaţiilor sau altor bunuri care se află pe un teren care aparţine
altei persoane, precum şi în dreptul de folosinţă al superficiarului asupra acelui
teren.

Deci se suprapun două drepturi de proprietate aparţinând la doi proprietari

deosebiţi: dreptul de proprietate al superficiarului asupra construcţiilor,
plantaţiilor sau a altor lucrări şi, respectiv, dreptul proprietarului asupra terenului.

Dreptul de superficie este o excepţie (o derogare) de la art.492 C.civ. care

prevede că “proprietatea asupra unui lucru dă dreptul asupra a tot ce se uneşte,
ca accesoriu, la acest lucru (dreptul de accesiune)”.

Caracterele dreptului de superficie:

- este un drept real imobiliar. Are ca obiect: construcţii, plantaţii cu lucrări

ataşate la sol şi dreptul de folosinţă asupra solului;
- este un drept perpetuu – nu se stinge prin neîntrebuinţare;
- nu poate înceta prin ieşirea din indiviziune (pentru că dreptul
superficiarului şi cel al proprietarului terenului nu sunt în indiviziune).
Dreptul de superficie nu este enumerat expres printre drepturile reale
relevate de Codul civil. Exitenţa lui este dedusă din faptul că art. 492 C.civ.
stabileşte prezumţia relativă că orice construcţie e a proprietarului terenului,
până la dovada contrară.

Legea 115/1938 pentru unificarea dispoziţiilor privind cartea funciară îl

menţionează expres dreptul de superficie. La fel Decretul 167/1958 privind
prescripţia extinctivă.

53
 Legea nr. 33/1994 cu privire la exproprierea pentru cauză de utilitate
publică se referă la dreptul de superficie care se stinge prin efectul exproprierii.

Temeiurile dreptului de superficie

Dreptul de superficie se poate naşte:

a) în baza legii (în cazul soţilor în temeiul art. 30 C.civ.), fie;

b) în temeiul convenţiei dintre proprietarul terenului şi cel care ridică o
construcţie pe terenul său, ceea ce presupune că terenul se află în
circuitul civil.
S-a decis că dacă proprietarul terenului nu se opune la ridicarea
construcţiei, se poate considera că proprietarul construcţiei a dobândit un drept
de superficie care implică şi accesul pentru folosirea construcţiei. Constituirea
dreptului de superficie este posibilă fără a mai fi necesară vreo autorizaţie
administrativă.

Superficiarul îşi poate folosi dreptul de superficie prin acţiunea confesorie

care are rolul pe care îl are revendicarea pentru dreptul de proprietate.

El poate folosi, de asemenea, în cazul în care dreptul său s-a născut în convenţia
părţilor, o acţiune din contract.

44.Clasificarea modurilor de dobandire a dr. de proprietate.

Clasificarea modurilor:
1. a) Cu titlu particular . Dobandire a unui bun (drept) determinat
b) Cu titlu universal . Dobandirea unei universalitati de drepturi si obligatii.

2. a) Moduri de drept natural

b) Moduri de drept civil

A. Moduri de dobandire de drept natural:

1) Ocupatiune (Ocupatio)
2) Traditiunea (Traditio)
3) Accesiunea (Accesio)
4) Amestecul (Confusio)
5) Specificatiunea (Specificatio)

54
 1. Ocupatiunea -; Luarea in posesie cu intentia de a deveni proprietar al unui
lucru ce nu apartine nimanui (res nullius).

2. Traditiunea -; Remiterea materiala a unui bun de la instrainator la

dobanditor, in virtutea unui just titlu (cauza).

3. Accesiunea -; Incorporarea unui lucru considerat mai putin important intr-un

lucru mai important..

4. Amestecul -; Unirea a doua lucruri solide sau lichide de asa maniera incat nu
se mai pot deosebi unul de altul..

5. Specificatiunea (Dobandirea fructelor). Fructele se dobandesc de unii prin

separare, iar de altii prin percepere: a) Prin separare: arendasii pe termen lung,
proprietarii, posesorii de buna-credinta b) Prin percepere: arendasii pe termen
scurt, detentorii precari, posesorii de rea-credinta

B. Moduri de dobandire de drept civil:

1) Mancipatiunea
2) Uzucapiunea

45.Accesiunea imobilelor naturala

Accesiunea imobiliara naturala :

a)Aluviunea : este regelementata de art.495 C.C. Potrivit acestui text, aluviunile
sunt cresterile de pamant care se fac succesiv si pe nesimtite pe malurile apelor
curgatoare. Aluviunile se cuvin proprietarului riveran. Potrivit art.496 din C.C.,
proprietarul riveran dobandeste si proprietatea pamanturilor lasate prin
retragerea pe nesimtite a apelor curgatoare de la unul dintre maluri catre celalalt
mal, fara ca proprietarul tarmului opus sa poata reclama pamantul pierdut. In
cazul in care apa curgatoare isi schimba cursul, albia le ramane proprietarilor
riverani.
b)Avulsiunea : consta potrivit art.498 C.C. in adaugarea la pamantul unui
proprietar a unei mari parti de pamant rupta din pamantul altui proprietar.
Aceasta adaugire devine proprietatea celui la pamantul caruia s-a alipit afara in
cazul in care fostul proprietar o revendica timp de 1 an. Revendicarea este
imprescriptibila daca bucata de pamant apartine domeniului public.

55
c)Insulele si prundisurile : care se formeaza pe raurile nenavigabile si neplutitoare
sunt ale proprietarului tarmului pe care ele s-au format. In cazul in care insula
formata ar trece peste jumatatea raului, fiecare proprietar riveran are un drept de
proprietate asupra acelei parti din insula care se intinde spre el, pornind de la
jumatatea raului. Daca insa un rau formeaza un brat nou care taie in inconjoara
pamantul unui proprietar riveran formand astfel o insula, proprietarul nu pierde
pamantul ce s-a transformat in insula chiar daca ea s-a format pe cursul unui rau
navigabil sau plutitor.
d)Accesiunea animalelor : este reglementata de art.603 C.C. care prevede ca
“orice animale sau zburatoare salbatice trec in cuprinsul nostru, se fac ale noastre
pe cat timp raman la noi, afara numai daca asemenea trecere s-a ocazionat prin
fraude sau artificii”. Animalele salbatice despre care face vorbire textul nu trebuie
sa faca parte din fondul cinegetic, cu privire la care legea speciala dispune astfel :
porunbei, albine.

46.Accesiunea imobilelor artificiala.

Accesiunea imobiliara artficiala presupune spre deosebire de cea naturala

interventia omului si obligatia proprietarului ce beneficiaza de ea sa-i plateasca
despagubiri celui in detrimentul caruia s-a produs.
C.C. reglementeaza accesiunea imobiliara artficiala in 2 cazuri si anume :
A)Lucrarile facute de proprietar pe terenul sau dar cu materialele altcuiva
B)Lucrarile facute de o persoana cu materialele sale pe terenul altuia.
A)Lucrarirle facute de proprietar pe terenul sau cu materialele altcuiva :
Potrivit art.493 C.C. “Proprietarul pamantului care a facut constructii, plantatii si
lucrari cu materiale straine, este dator sa plateasca valoarea materialelor”. Acelasi
text mai precizeaza ca proprietarul materialelor nu are dreptul sa le ridice.
B)Lucrarile facute de o persoana cu materialele sale pe terenul altuia, este ipoteza
prevazuta de art.494 C.C. Acest text distinge la randul sau 2 situatii juridice si
anume :

1)Situatia constructorului de rea credinta

2)Situatia constructorului de buna credinta

56
1)Situatia constructorului de rea credinta:
Este constructor de rea credinta acela care desi cunoaste ca un teren apartine
altcuiva executa totusi lucrarea. In acesta situatie proprietarul terenului, are
posibilitatea de a opta pentru pastrarea lucrarilor a caror proprietar devine prin
efectul accesiunii cu obligatia de a despagibi pe constructor cu valoarea
materialelor si pretul muncii, fara a avea insa in vedere sporirea valorii fondului.
In virtutea dreptului sau de a opta, proprietarul terenului poate obliga insa pe
constructor sa-si ridice pe cheltuiala sa lucrarile facute si sa plateasca daune
intere pentru prejudiciile suferite de proprietarul locului. In practica instantelor
judecatoresti s-a stabilit, constant ca solutia daramarii sau desfiintarii de
constructii va fi pe cat posibil inlocuita cu cea a acordarii de despagubiri. Daca
totusi se opteaza pentru ridicarea constructiilor, vor fi urmarite si dispozitiunile
Legii nr.50/1991 in privinta autorizatiei de desfiintare prevazuta de art.9.

2)Situatia constructorului de buna credinta :

Este constructor de buna credinta acela care, necunoscund ca terenul apartine
altcuiva, crezand ca este al sau, ridica pe el diferite lucrari. In acesta situatie,
proprietarul terenului devine si proprietar al constructiei fara a mai putea cere
daramarea si ridicarea lucrarilor. Totodata, el este tinut sa-l dezdauneze pe
constructor. In acesta privinta, art.494 C.C. confera proprietarului terenului
posibilitatea de a opta fie pentru plata valorii materialelor si a pretului muncii, fie
pentru plata unei sume de bani egala cu aceea a cresterii valorii fondului. Pana la
achitarea cuvenitelor dezdaunari, constructorul de buna credinta are un drept de
retentie cu privire la constructiile facute de el. Dreptul de creanta al
constructorului este prescriptibil in timp de 3 ani de la formularea de pretentii de
catre proprietarul terenului.

47.Traditiunea si ocupatiunea.

1. Ocupatiunea -; Luarea in posesie cu intentia de a deveni proprietar al unui

lucru ce nu apartine nimanui (res nullius).

57
 Lucruri dobandite prin ocupatiune:
- produsele marii, animalele salbatice
- lucrurile abandonate sau parasite (res daelictes)
- lucrurile capturate de la inamici (res hostiles) ? privite ca res nullius, ca
neapartinand nimanui
- comoara (thesaurus) ? Suma de valori ingropata multa vreme in pamant, fapt
datorita caruia nu i se mai poate sti proprietarul.

2. Traditiunea -; Remiterea materiala a unui bun de la instrainator la

dobanditor, in virtutea unui just titlu (cauza).

Caracteristici:
- pentru a opera traditiunea, instrainatorul trebuie sa fie apt sa instraineze.
- dobanditorul si instrainatorul sa aiba vointa de a instraina.
- sa existe un just titlu (o justa cauza) in virtutea careia sa se faca remiterea.

Modalitati concrete in care se realiza traditiunea:

- traditio symbolica
- traditio longi manu
- traditio brevi manu (simplificata)
- constituit posesoriu

48.Def. si caracterele juridice de actiuni de revendicare.

O definiţie a acţiunii în revendicare: acţiunea reală prin care reclamantul

solicită instanţei de judecată recunoaşterea dreptului de proprietate asupra
unui bun determinat şi obligarea pârâtului la restituirea posesiei bunului.

Adică proprietarul neposesor pretinde restituirea bunului său de la posesorul

neproprietar.

Caractere juridice

Este o acţiune reală, caracter ce rezultă din natura dreptului de proprietate, el

însuşi dreptul real cel mai complet. Revendicarea este legata direct de lucrul a
cărui proprietate se reclamă şi se urmăreşte în mîinile oricărei persoane.

58
 Este o acţiune petitorie deoarece pune în discuţie însăşi existenţa dreptului
de proprietate. Reclamantul care pretinde că este proprietar trebuie să facă
dovada dreptului său de proprietate.

Admiterea acţiunii înseamnă recunoaşterea dreptului său de proprietate şi, ca

o consecinţă firească, obligarea pârâtului la restituirea posesiei.

În principal este o acţiune imprescriptibilă. Dreptul de proprietate fiind

perpetuu nu se pierde prin neuz.

Este o acţiune promovată de titularul dreptului de proprietate. Reclamantul

care revendică bunul său mobil sau imobil trebuie să facă dovada calităţii sale de
proprietar

49.Accesiunea mobiliara.

Accesiunea mobiliară are ca obiect bunuri mobile şi ea este guvernată de aceeaşi

regulă că proprietarul bunului principal, devine, în temeiul accesiunii proprietar şi al
bunului de mai mică importanţă, care s-a unit cu cel dintâi, având obligaţia de a plăti
o anumită despăgubire. Cazurile de accesiune mobiliară cunoscute sunt: adjuncţia,
specificaţiunea, confuziunea.

a)Adjunctiunea presupune conform art.504 C.C. ca “daca 2 lucruri a 2

deodebiti stapani sau unit impreuna incat amandoua formeaza un singur tot, dar
se pot desparti si conserva fiecare in parte dupa despartire, atunci totul format
este al proprietarului lucrului care constituie partea principala, ramanand el dator
a plati celuilalt proprietar pretul lucrului ce a fost unit cu pricipalul”. Adjunctiunea
este specifica incadrarii unui tablou intr-o rama ori montarii unei pietre pe un inel.
b)Specificatiunea consta in prelucrarea unei materii astfel incat se obtine un
obiect nou. In aceasta situatie, proprietarul materiei intrebuintate are dreptul sa
solicite lucurul facut din ea, cu obligatia de a plati potrivit art.508 din C.C. pretul
muncii. Daca dimpotriva munca inglobata da o vadita valoare lucrului
confectionat, cel ce a muncit isi pastreaza bunul ca proprietar, cu obligatia de a-i
plati proprietarului materiei pretul acesteia. Sub titlu de exemplu, specificatia este
intalnita in cazul confectionarii unui costum de haine dintr-o stofa, sau realizarii
unei sculpturi dintr-un bloc de piatra.
59
 c)Confuziunea sau amestecul exista atunci cand 2 sau mai multe miscatoare
apartinand unor proprietari diferiti s-au unit in asa fel incat nu se mai pot
recunoaste. Daca unul dintre bunuri poate fi considerat principal, proprietarul
acestuia va deveni proprietar al intregului bun, cu obligatia de al despagubi pe
celalalt. Din contra, daca ambele bunuri sunt echivalente, lucurul rezultat devine
comun, coproprietarii avand posibilitatea de a solicita impartirea lui. Exista
confuziune in sensul legii civile, in situatia topirii a 2 metale ori a amestecarii a 2
lichide.

50.Actiunea in revendicare a bunurilor mobile.

Datorită modului cum e reglementată dovada proprietăţii mobilelor,

revendicarea lor este practic imposibilă.

Regula din art. 1909 al.1 C.civ.: Posesia de bună-credinţă a bunurilor

mobile valorează titlu de proprietate, adică lucrurile mişcătoare se prescriu prin
faptul posesiei lor, fără trecere de timp.

Condiţii de aplicare:

Să fie vorba de bunuri mobile corporale. Prin excepţie, se aplică şi titlurilor la

purtător – acţiuni, obligaţii de stat şi societăţi, certificate de proprietar. Se aplică
bunurilor individual determinate.

Nu se aplică bunurilor corporale din domeniul public sau care sunt accesorii ale
unui imobil (mobila din apartament).

Persoanele cărora li se aplică art. 1909 alin.1 C.civ.

Textul nu poate fi invocat de un detentor precar căruia adevăratul proprietar i-a

încredinţat bunul de bunăvoie.

Proprietarul are o acţiune personală împotriva detentorului precar, dar poate

folosi şi revendicarea (însă în această acţiune va trebui să dovedească
proprietatea).

Condiţiile posesiei pentru a se invoca art. 1909 alin. 1 C.civ:

60
 să fie reală, deci să coexiste corpus şi animus sibi habendi;
 să fie utilă, adică neviciată. Nu se cere continuitatea, pentru că textul se referă
la prescripţia instantanee;
 posesorul să fie de bună-credinţă în momentul intrării în posesie, indiferent că
ulterior a devenit de rea-credinţă. Buna credinţă se prezumă (bona fides
presumitur). Nu se cere just titlu ca element separat de bună-credinţă. Deci
detentorul precar nu poate invoca art. 1909 al.1 C.civ. împotriva proprietarului
de la care deţine lucrul. Dar s-a spus că el poate opune art. 1909 alin.1
împotriva proprietarului dacă deţine bunul de la un alt detentor precar. (Ex.
creditorul gajist care primeşte bunul de la un alt detentor, se poate opune
proprietarului dacă dovedeşte că e de bună credinţă).
Rezumând, pentru a invoca art. 1909 alin. 1 C.civ. trebuie îndeplinite
următoarele condiţii:

a. proprietarul să se fi desesizat voluntar de bunul său mobil, încredinţându-l prin

contract unui detentor precar (chiriaş, comodatar, depozitar);

b. detentorul precar să înstrăineze bunul mobil unei terţe persoane, fără să aibă
consimţământul proprietarului care i l-a încredinţat;

c. terţul să dobândească bunul mobil cu bună-credinţă de la detentorul precar şi

nu de la adevăratul proprietar, printr-un act translativ de proprietate, având
convingerea că detentorul precar este adevăratul proprietar al bunului;

d. posesia terţului dobânditor de bună-credinţă a bunului să fie efectivă şi reală,

avât atât “corpus” cât şi “animus”.

Proprietarul iniţial are o acţiune în despăgubire împotriva detentorului precar, a

cărui faptă constituie infracţiunea de abuz de încredere.

Excepţii de la art. 1909 alin.1 Cod civil

Art. 1909 alin.1 nu se aplică bunurilor pierdute sau furate. Potrivit alin.2, cel care
a pierdut sau i s-a furat lucrul îl poate revendica în curs de 3 ani, din ziua pierderii
ori furtului, de la cel la care se găseşte, rămânând acestuia regres împotriva celui
de la care îl are.

Condiţii de aplicare a art. 1909 alin.2 C.civ.:

61
terţul dobânditor de bună credinţă să fi dobândit de la hoţ sau de la găsitor;

textul nu se aplică dacă bunul e la hoţ, găsitor sau la un terţ dobânditor de rea-
credinţă.

Prin furt sau pierdere înţelegem ieşirea din patrimoniu fără voia proprietarului;
chiar în caz de forţă majoră, dar nu de infracţiune cu abuz de încredere:
înşelăciunea, gestiunea frauduloasă.

Pentru revendicare trebuie dovedit că reclamantul a fost posesorul bunului, că

acesta a ieşit din patrimoniu fără voia lui şi că bunul revendicat e identic cu cel
furat şi găsit.

Termenul de 3 ani pentru introducerea acţiunii de revendicare este un

termen de decădere, nu de prescripţie achizitivă ori extinctivă. Deci, după 3 ani se
pierde însuşi dreptul de proprietate al reclamantului.

Reguli speciale pentru bunurile pierdute ori furate:

a) Proprietarul care îşi revendică bunul de la posesorul nelegitim nu are

obligaţia de a plăti acestui posesor contravaloarea bunului revendicat.

La bunurile pierdute sau furate, proprietarul revendicant îi plăteşte terţului

dobânditor al bunului de bună-credinţă dintr-un loc public unde în mod obişnuit
se fac asemenea operaţii (târguri, bâlciuri) preţul pe care el l-a plătit.

b) Proprietarul va avea o acţiune în despăgubire împotriva hoţului ori găsitorului.

Revendicarea bunului mobil de la terţul dobânditor de rea-credinţă, de la

hoţ şi găsitor:

Art. 1909 nu se aplică în cazul acţiunii în revendicare a adevăratului proprietar

împotriva aceluia care a cunoscut că nu a dobândit de la adevăratul proprietar.
Deci reaua credinţă nu are valoarea unui titlu de proprietate şi acţiunea în
revendicare e posibilă. Ea e imprescriptibilă, deşi unii spun că e prescriptibilă.

Explicaţia art. 1909 alin.1 C.civ.:

62
 Proprietarul nu are revendicare împotriva dobânditorului de bună-credinţă
pe motive de echitate (proprietarul suportă riscul alegerii persoanei căreia i-a dat
bunul) şi în interesul siguranţei circuitului civil.

Teoretic, s-a spus că textul creează o prescripţie instantanee, că e un nou mod de

dobândire a proprietăţii sau că textul instituie o prezumţie absolută (juris et de
jure) de proprietate.

La uzufruct, când acesta se deposedează de bunăvoie de un bun mobil corporal

asupra căruia el are uzufruct, el nu mai poate urmări prin acţiune confesorie
restituirea, aplicându-se art. 1909 alin. 1 C.civ.

Efectele sunt aceleaşi ca la revendicarea imobilelor.

Revendicarea bunurilor proprietate publică

a.) Bunurile din domeniul public (imobile şi mobile) sunt imprescriptibile
extinctiv.

Bunurile din domeniul public sunt imprescriptibile şi sub aspect achizitiv.

Deci acţiunea în revendicare poate fi introdusă împotriva oricărui posesor

de bună sau rea-credinţă, neputând fi paralizată prin prescripţia achizitivă.

Pentru bunurile din domeniul public se prezumă dreptul de proprietate al

statului sau unităţilor sale administrativ-teritoriale.

b.) Bunurile din domeniul privat.

Potrivit Constituţiei, art. 41 pct.2, proprietatea privată este ocrotită în mod egal,
indiferent de titularul ei.

Bunurile din domeniul privat sunt supuse dreptului comun, dacă legea nu prevede
altfel.

c.) Revendicarea bunurilor proprietate cooperatistă

Sunt proprietăţi private, deci sunt supuse regimului de drept comun privind
prescripţia achizitivă şi extinctivă, cu precizările făcute.

63
Reclamantul trebuie să-şi dovedească dreptul de proprietate într-o acţiune în
revendicare.

51.Actiunea in revendicare a bunurilor imobile.

Acţiunea de revendicare imobiliară presupune analiza a două aspecte:

proba dreptului de proprietate asupra bunului revendicat şi imprescriptibilitatea
acţiunii sub aspect extinctiv.

Proba dreptului de proprietate

Conform art. 1169 C.civ.: “cel ce face o propunere înaintea judecăţii trebuie
să o dovedească” proba dreptului de proprietate se face de către reclamant. În
favoarea pârâtului, din însuşi faptul posesiei, operează o prezumţie relativă de
proprietate, făcând din el beatus possidens - fericit posesor care aşteaptă ca
reclamantul să facă dovada dreptului de proprietate.

Proba dreptului de proprietate este dificilă atât datorită diversităţii

modurilor de dobândire a dreptului de proprietate cât şi datorită insuficienţei
probatorii a actelor juridice de transmitere a proprietăţii.

Dacă dreptul de proprietate rezultă dintr-un fapt juridic, proba dreptului se

poate face prin orice mijloc de probă.

Dacă dreptul de proprietate rezultă dintr-un act juridic, dobada acestuia se

face în condiţiile art. 1191 C.civ., proba cu martori fiind admisibilă numai dacă
valoarea obiectului contractului este sub 250 lei.

Dacă dreptul de proprietate rezultă dintr-un fapt juridic, proba dreptului se

poate face prin orice mijloc de probă.

În practică s-a admis că dovada se face potrivit următoarelor reguli:

a. titlul de proprietate poate fi folosit în acţiunea de revendicare, devenind

comun părţilor. El poate fi orice act juridic prin care se recunoaşte
existenţa dreptului de proprietate;
b. titlul de proprietate este opozabil – erga omnes;
c. posesia cea mai bine caracterizată este determinată de stabilirea
dreptului de proprietate.
64
 Situaţii şi principii de dovadă
a) Dacă ambele părţi au titluri scrise cu privire la dreptul de proprietate asupra
bunului revendicat:

- dacă titlurile provin de la acelaşi autor, are câştig cel care şi-a înscris mai
întâi titlul qui prior tempore, potior jure;
- dacă nici unul nu a făcut înscrierea, câştigă cel cu titlul cel mai vechi;
- dacă e vorba de 2 testamente, câştigă cel cu testamentul cel mai nou, care
îl revocă pe cel anterior;
- dacă titlurile provin de al autori diferiţi. Dintre mai multe soluţii propuse, au
fost alese următoarele; cel care are posesia (in pari causa melitor est causa
possidentis) sau cel care are titlul cu data cea mai veche. S-a optat pentru
compararea drepturilor autorilor de la care provin cele 2 titluri; are câştig
cel care a dobândit de la autorul al cărui drept este preferabil. Se face
aplicaţia principiului “nemo plus juris ad alium transferre potest, quem ipse
habet”.
Unii susţin că are câştig cel cu titlul mai vechi, cu condiţia ca şi posesia să fie
mai bine caracterizată. Aceasta este şi opţiunea practicii judiciare.

Prin titlu în această materie se înţelege nu numai cel translativ de

proprietate (vânzare, donaţie) care creează un drept în patrimoniul
dobânditorului, ci şi cel declarativ care recunoaşte un drept anterior (ex. o
hotărâre judecătorească, un act de partaj, o tranzacţie).

Imprescriptibilitatea acţiunii în revendicare a imobilelor

Deşi art. 1890 C.civ. dispune că orice drept la acţiune este supus prescripţiei
extinctive, iar termenul general de prescripţie pentru acţiunile reale este de 30
ani, se admite că acţiunea în revendicare a bunurilor imobile este imprescriptibilă
sub aspect extinctiv.

Cauza soluţiei: dreptul de proprietate are caracter perpetuu.

Acţiunile pentru celelalte drepturi reale se prescriu prin 30 ani. Totuşi, în doctrină
se afirmă că sunt imprescriptibile şi ele.

65
 Excepţie: imobilul supus urmăririi silite vândut la licitaţie publică se poate
urmări, de cel care se pretinde proprietar, în cel mult 5 ani de la ordonanţa de
adjudecare.

Acţiunea în revendicare poate fi paralizată dacă posesorul actual invocă în

favoarea sa dobândirea proprietăţii prin uzucapiune de 30 ani sau de 10 la 20 ani.

52.Efectele admiterii actiunii in revendicare.

Efectele admiterii acţiunii în revendicare sunt:

a. Restituirea lucrului liber, sarcinile constituite de pârât în conformitate cu

principiul “resoluto jure dantis; resolvitur jus accipientis”. Restituirea se face în
natură cu toate accesoriile. Dacă bunul a pierit fortuit, se restituie indemnizaţia
de asigurare.

b. Restituirea fructelor:

 Dacă posesorul a fost de bună-credinţă se restituie numai cele

posterioare introducerii acţiunii.
 Dacă posesorul a fost de rea-credinţă, el restituie toate fructele
percepute sau nepercepute ori valoarea lor dacă le-a consumat. El are
dreptul să reţină cheltuielile pe care le-a făcut pentru întreţinerea
lucrurilor.

c. Cheltuielile făcute cu lucrul pe care îl restituie:

 cheltuielile necesare pentru conservarea lucrului pot fi cerute de al

proprietar atât de posesorul de bună-credinţă, cât şi de cel de rea-
credinţă;
 cheltuielile utile nu-s necesare, dar sunt de folos pentru că sporesc
valoarea bunului şi posesorul de bună-credinţă şi cel de rea-credinţă au
dreptul la restituire în măsura sporului de valoare al bunului;
 cheltuielile voluptuare (pentru plăcere) şi care nu sporesc valoarea
bunului. Posesorul nu are dreptul la restituirea lor, dar le poate ridica în
măsura în care nu strică bunul.

66
 d. Situaţia construcţiilor noi şi plantaţiilor se reglează după regulile
accesiunii (bună sau rea-credinţă a constructorului).

e. Posesorul de bună-credinţă are un drept de retenţie asupra bunului

pentru restituirea cheltuielilor necesare şi utile.

53.Publicitatea imobiliara in sistemul registrelor de transcriptiuni si

inscriptiuni.

SISTEME DE PUBLICITATE IMOBILIARĂ cunoscute în România.

a) sistemul registrelor de transcripţie şi inscripţie reglementat de Codul de

procedură civilă în Muntenia, Moldova, Oltenia şi Dobrogea (sistemul
publicităţii personale);
b) sistemul cărţilor funciare, aplicat în Transilvania, Banat şi nordul Moldovei
(sistemul publicităţii reale);
c) un sistem intermediar de publicitate funciară, aplicat în localităţi din judeţul
Ilfov – fără efecte constitutive.
Registrele de publicitate imobiliară se ţin la judecătorii. Potrivit art. 108 din
Legea nr. 36/1995 privind notarii publici şi activitatea notarială, atribuţiile de
publicitate mobiliară şi imobiliară, registrele de transcripţii-inscripţii, mapele de
amanet, cărţile funciare sunt de competenţa judecătorilor.

Sistemul de publicitate imobiliara al registrelor de transcriptiuni si inscriptiuni

a fost reglementat cu caracter general de Codul civil si Codul de procedura civila

Acest sistem este un sistem personal de publicitate a drepturilor reale imobili

are întrucât registrele se tin pe numele proprietarilor si nu pe imobile. Asadar,
daca  se doreste aflarea situatiei juridice a unui imobil de catre o persoana 
interesata, aceasta se va putea stabili numai daca  se vor afla proprietarii succesivi
ai imobilului respectiv. Prin verificarea numelor persoanelor în succesiunea lor se
va putea afla ce drepturi s-au constituit, transmis, sau stins, cu privire la acel
imobil.

Aceasta operatie de verificare este extrem de dificila, pentru ca, daca nu se

opereaza în registre operatiunile juridice, evidenta nu mai reflecta realitatea.

67
 În ceea ce priveste felurile înregistra rii în sistemul de publicitate prin
transcriptiuni si inscriptiuni, acestea sunt transcrierea si înscrierea.

Registrul de transcriptiuni este acel registru în care se transcriu, adica se

copiaza actele juridice prin care se constituie si se transmit drepturi reale
imobiliare: vânzare – cumparare, donatie etc.

Registrul de inscriptiuni este acel registru în care se trec mentiuni cu privire la

privilegii si ipoteci.

S-a dispus ca în locul celor doua registre, de transcriptiuni si de inscriptiuni, sa 

existe un singur registru, registrul de transcriptiuni si inscriptiuni , în care  se
înscriu numai mentiuni de transcriere si înscriere.

Sistemul de publicitate personala a functionat  si va functiona pâna la

întocmirea documentatiilor cadastrale.

54.Publicitatea imobiliara in sistemul cartilor funciare.

SISTEME DE PUBLICITATE IMOBILIARĂ cunoscute în România.

d) sistemul registrelor de transcripţie şi inscripţie reglementat de Codul de

procedură civilă în Muntenia, Moldova, Oltenia şi Dobrogea (sistemul
publicităţii personale);
e) sistemul cărţilor funciare, aplicat în Transilvania, Banat şi nordul Moldovei
(sistemul publicităţii reale);
f) un sistem intermediar de publicitate funciară, aplicat în localităţi din judeţul
Ilfov – fără efecte constitutive.
Registrele de publicitate imobiliară se ţin la judecătorii. Potrivit art. 108 din
Legea nr. 36/1995 privind notarii publici şi activitatea notarială, atribuţiile de
publicitate mobiliară şi imobiliară, registrele de transcripţii-inscripţii, mapele de
amanet, cărţile funciare sunt de competenţa judecătorilor.

Publicitatea imobiliară întemeiată pe sistemul de evidenţă al cadastrului

general, are ca obiect înscrierea în cartea funciară a actelor şi faptelor juridice
referitoare la imobile din aceeaşi localitate.

68
 Registrul cadastral de publicitate imobiliară este constituit din cărţile
funciare întocmite şi numerotate pe teritoriul administrativ al fiecărei localităţi.

El se ţine la biroul de carte funciară al judecătoriei în a cărui rază de activitate este

situat imobilul respectiv.

Registrul se completează cu:

a) un registru special de intrare;

b) planul de identificare a imobilelor;
c) repertoriul imobilelor;
d) index alfabetic al proprietarilor;
e) mapă cu cererile scrise.

Despre sistemul de publicitate imobiliară reală al cărţii funciare se poate

afirma nu numai că este doar unul real, ci şi personal, adică mixt. Aceasta se
datorează faptului că nu întotdeauna s-a putut întocmi cartea funciară doar pe
baza datelor despre imobil, astfel că a fost acceptată şi întocmirea unor foi
personale de carte funciară care să treacă de acel obstacol al fărâmiţării
proprietăţii funciare care exista la momentul adoptării legii de introducere a
noului sistem de publicitate imobiliară.

Modul în care se întocmesc şi se ţin aceste cărţi funciare este stabilit prin lege.
Astfel fiecare localitate are o carte funciară, întocmită şi numerotată împreună cu
registrul cadastral de publicitate imobiliară al teritoriului respectiv. Iar fiecare
registru este ţinut de către biroul de carte funciară al judecătoriei în raza căreia se
află situat bunul în cauză.

Drepturile care se înscriu în cartea funciară sunt drepturi reale, care capătă
după înscriere denumirea de drepturi tabulare. Acestea sunt: dreptul de
proprietate, dreptul de superficie, dreptul de uzufruct, dreptul de uz şi abitaţie şi
dreptul de servitute. Alături de aceste drepturi reale imobiliare principale sunt
cuprinse şi drepturile reale imobiliare accesorii, respectiv ipoteca şi privilegiile
imobiliare, care sunt de fapt tot o formă de ipotecă în legătură nemijlocită cu
imobilul.

Din obiectul cărţii funciare rezultă eficienţa acestei instituţii. Prin cartea
funciară se realizează o publicitate completă şi reală a tuturor drepturilor şi
raporturilor juridice imobiliare. Riscul de incertitudine s-a eliminat prin faptul că
69
acest sistem de publicitate are la bază imobilul, care este fix faţă de orice
operaţiune juridică la care este supus, comparativ cu proprietarii săi succesivi,
trecători şi care se perindă prin faţa lui prin diferitele fapte şi operaţiuni juridice
(vânzare, succesiune, partaj etc.).

Conform legii cartea funciară este alcătuită din trei părţi şi un titlu care
informează asupra numărului ei şi a numelui localităţii în care este situat imobilul.
Această structură oferă mai multă claritate şi ajută la o mai rapidă cercetare, care
se poate face în decursul a câteva minute. Părţile pe care se bazează înscrierile
sunt grupate astfel:

 partea I este denumită foaia de avere sau a imobilului şi face referire la

date descriptive ale imobilului;
 partea a II-a se numeşte foaia proprietăţii şi informează asupra drepturilor
înscrise;
 partea a III-a, denumită foaia de sarcini face referire la înscrierile privind
dezmembrămintele dreptului de proprietate şi sarcini.

Alături de cele trei părţi cartea funciară se întregeşte cu planul privind

parcelele din localitate. La fiecare judecătorie se află, pe lângă registrul de intrare,
şi repertorii alfabetice privind numele titularilor drepturilor de proprietate. Este
vorba despre un ansamblu de registre şi condici de evidenţă care oferă date
foarte exacte referitoare la imobile şi la proprietarii acestora. Aşa s-a ajuns ca
juriştii să accepte cartea funciară ca fiind instituţia cea mai adecvată pentru
realizarea publicităţii reale imobiliare.

70