Părintele Iosif Trifa, 600 Istorioare Religioase

2 Părintele IOSIF TRIFA
600 istorioare religioase 3
Preot IOSIF TRIFA
600 ISTORIOARE RELIGIOASE

ISTORIOARE, PILDE ŞI ASEMĂNĂRI RELIGIOASE
Cuvânt înainte la ediţia I
În vestirea mântuirii sufleteşti, pildele şi istorioarele îşi

au, şi ele, însemnătatea lor. Se citesc cu plăcere şi rămân în
sufletul şi inima cititorilor şi ascultătorilor. De multe ori, o
pildă potrivită face cât o predică întreagă. Ţinând seamă de
acest lucru, am aflat de bine să strâng la un loc istorioarele
mele, să le completez şi să le trimit prin ţară, ca pe nişte
spice sufleteşti.
Am făgăduit cititorilor o mie de istorioare, dar Domnul
ne-a ajutat să trecem peste această făgăduinţă. Avem în pre-
gătire peste cinci mii de istorioare. Planul nostru e făcut aşa:
le vom da în cărticele mici, ieftine, de câte o sută de istorioare
şi, când se împlineşte prima mie, cărticelele se vor lega în una
singură şi vom continua. În felul acesta, cei dornici de hrană
sufletească vor putea avea nişte cărţi de mare preţ, cumpărate
pe rând şi ieftin.
Vom spune şi aici că pe cele mai multe din aceste istori-
oare ni le-a dat Duhul Sfânt, pe altele le-am aflat prin diferite
cărţi şi le-am prelucrat după înţelesul poporului.
Am alergat ca o albină, din floare în floare, să strâng şi
cu aceste istorioare miere pentru hrana cea duhovnicească a
poporului.
Prima carte din aceste istorioare o trimit dintr-un sana-
toriu, unde Domnul m-a chemat din nou în şcoala cea mare şi
tainică a suferinţelor.
Binecuvântează, Preabunule Doamne, şi acest început

şi ne ajută să-l ducem la bun sfârşit! Iar pe cei ce vor citi
aceste istorioare ajută-i să Te afle pe Tine şi mântuirea su-
fletului lor!
Geoagiu, la 1 oct. 1930
IOSIF TRIFA – preot

– redactorul foii «Oastea Domnului» –
Cuvânt înainte la a doua ediţie
În faţa fagurilor de miere – cuprinşi în cele 376 de pagini

ce urmează – a scumpului meu tată şi a dragului nostru părin-
te sufletesc, nu putem scrie altceva decât:
Slăvit să fii Tu, Doamne! Şi slăvită să-ţi fie amintirea ţie,
tată şi părinte, care, prin chin şi dureri, cu înălţimi de sfinţe-
nie, ne-ai hrănit pe noi din mierea Cuvântului ceresc. Şi vei
hrăni, peste veacuri, ogoarele înţelenite şi sufletele dornice
de viaţă.
Scumpul nostru părinte Iosif!
Aceste „600 istorioare”, strânse la un loc după ce ai ple-
cat, sunt una dintre cele dintâi şi mai modeste flori ce-ţi punem
la cununa amintirii jertfei şi roadelor vieţii tale.
............................................................................................
Scumpă «matcă» plecată! Albinele îţi vor rămânea cre-
dincioase, până la suprema jertfă. Şi stupul clădit de tine va fi
umplut mereu şi din belşug de mierea cea curată pentru hrana
duhovnicească a poporului nostru. Amin.
Săptămâna Patimilor anului 1938,

la 9 săptămâni de la trecerea la Domnul
a Părintelui Iosif
Tit I. Trifa
Ioan Marini
Traian Dorz
1. URECHI MÂNTUITE...
În ţările răsăritului umblă o istorioară veche, plină de înţe-

les şi pentru noi, creştinii.
Cică un sfânt profet, ajungând în rai, a văzut pe acolo,
între altele, şi o grămadă de urechi strânse la un loc.
– Ce înseam-
nă această gră-
madă de urechi?
– a întrebat pro-
fetul pe păzitorul
Raiului.
– Acestea
sunt urechile oa-
menilor care au
ascultat cu bucu-
rie Cuvântul lui
Dumnezeu, dar nu
l-au împlinit. Urechile care au ascultat, iată, s-au mântuit şi au
ajuns în rai, dar stăpânii urechilor se chinuiesc acolo jos, în
focul iadului! – a răspuns păzitorul Raiului.
Numai auzul Cuvântului lui Dumnezeu încă nu mântu-
ieşte. Cele auzite trebuie să străpungă inima noastră (Fapte
2, 37) şi să le primim şi păstrăm în inima noastră (Lc 1, 66),
căci altcum le fură Satana (Mt 6, 20) şi nu aduc roade. Cel ce
laudă cuvintele Domnului şi le împlineşte, acesta este omul
cel cuminte care şi-a zidit casa pe piatră (Mt 7, 24). Mama
mea şi fraţii mei – zicea Iisus – sunt cei ce aud Cuvântul lui
Dumnezeu şi îl păzesc pe el (Lc 8, 21). Nu auzitorii legii, ci
împlinitorii ei se vor mântui (Rom 2, 13).
Cititorule! Eşti tu un creştin numai cu urechile sau şi cu
faptele tale? Fă-ţi tu singur socoata!
2. ALBINELE ŞI FUMUL
Când stuparul vrea să ia mierea albinelor sau vrea să le

slăbească rezistenţa, le ameţeşte cu fum.
Aşa face şi diavolul. Cu fumul ispitelor şi păcatelor îi ame-
ţeşte pe oameni; le slăbeşte rezistenţa sufletească şi pe urmă le
fură «mierea», le fură Împărăţia lui Dumnezeu şi mântuirea
sufletului.
3. MAMA TÂMPITULUI
Am cunoscut o mamă ce avea un copil tâmpit. Ajunsese

copilul la patruzeci de ani şi nu cunoştea pe mamă-sa. Sărmana
mamă îl grijea aşa cum îşi grijeşte o mamă odorul.
Într-o zi, am aflat-o plângând cu amar.
„Părinte dragă, – îmi zicea femeia – mi se rupe inima de
durere, când mă gândesc că patruzeci de ani am îngrijit cu
dragoste pruncul acesta şi el nici măcar o dată nu mi-a zis
«mamă!»”.
Aşa sunt şi cei păcătoşi faţă de dragostea Tatălui Ceresc.
Tatăl Ceresc îi îngrijeşte cu dragostea şi iubirea unui părinte,
dar păcătoşii, tâmpiţi fiind de patimi şi păcate, nu cunosc iubi-
rea Lui. O viaţă întreagă sunt împresuraţi de dragostea Lui şi
ei nu strigă nici o dată „Ava!” – „Părinte!”.
4. CE VESTE SE MAI AUDE ÎN LUME?
Un ostaş din Oastea Domnului se întorcea de la oraş.

Câţiva oameni îl întâmpinară cu întrebarea:
– Ce noutăţi se mai aud? Ce veste se mai aude în lume?...
– Am auzit o noutate mare! – răspunse ostaşul. Am auzit

că Iisus Hristos a venit în lume să ne mântuiască pe noi cei pă-
cătoşi. O veste mare se aude în lume... Se aude vestea scumpă
şi dulce că „aşa a iubit Dumnezeu lumea, încât şi pe Fiul Său,
Cel Unul Născut, L-a dat, ca tot cel ce crede în El să nu piară,
ci să aibă viaţa de veci” (In 3, 16).
Cuminte răspuns!
5. CLOPOTELE DIN NEW YORK
Cei ce au fost în America spun că în New York este un

zgomot atât de asurzitor, încât nu se aud clopotele bisericilor.
Vuiesc clopotele, dar jos, în stradă, nu le aude nimeni.
Aşa e şi zgomotul şi vuietul acestei lumi deşarte. El asur-
zeşte pe om, să n-audă chemările Domnului. Cei care se lasă
târâţi în vuietul lumii nu mai aud chemările cerului; uită de
cele sufleteşti.
6. CELE TREI PRIVIRI
Un om evlavios fu întrebat, odată, cum se face că el în-

totdeauna îşi păstrează sângele rece, cu toate necazurile ce le
întâmpină în viaţă.
– Ei, bine! – răspunse el. Să ştii că totdeauna sunt cu cea
mai mare băgare de seamă la ochii mei, că tot răul din lume,
ca şi binele, pătrunde prin simţurile omului la inimă. Pentru
aceea, în toate dimineţile, înainte de a pleca la afaceri, fac ur-
mătoarele trei lucruri:
• întâi, privesc spre cer şi-mi aduc aminte că Acolo, Sus,
am cea mai principală afacere şi înspre Acela are să mi se în-
drepte ţinta şi silinţele mele;
• al doilea, plec ochii la pământ şi mă gândesc de ce pu-

ţin loc am nevoie pentru a-mi găsi şi eu acolo mormântul;
• în fine, al treilea, privesc de jur-împrejur şi mă gândesc la
marea mulţime de oameni care au de pătimit şi mai rău ca mine.
În chipul acesta, mă mângâi de toate suferinţele ce le îndur
şi trăiesc mulţumit şi cu lumea şi cu Dumnezeu.
7. „BUNĂ DIMINEAŢA, SOARE!”
Un cercetător spune că a aflat prin centrul Africii nişte tri-

buri sălbatice, cu credinţe şi obiceiuri foarte ciudate.
„Între altele – spune cercetătorul – am văzut cum, diminea-
ţa, în răsăritul soarelui, şeful unui trib se ridica pe o înălţime şi,
salutând răsăritul soarelui, zicea: «Bună dimineaţa, soare! Pe
ziua de azi, iată calea ce trebuie să o faci: te vei ridica în sus, vei
apuca la stânga, apoi la dreapta şi deseară te vei coborî colo...».
În nepriceperea lor, şeful şi tribul îşi închipuiau că soarele
mergea după sfatul şi arătarea lor.”
Înapoiaţi oameni! Însă eu mă gândesc: oare nu tot cam aşa
sunt şi unii dintre învăţaţii şi filozofii de azi, care îşi închipuie
că lumea merge după «legile» şi «teoriile» lor?
8. „DOMNUL MEU, ADU-ŢI AMINTE CĂ VEI MURI!”
Filip, tatăl lui Alexandru Macedon, învăţase pe servitorul său

să-l agrăiască în fiecare dimineaţă cu vorbele: „Domnul meu, adu-
ţi aminte că vei muri!”. Aşijderea şi seara, servitorul trebuia să-l
întrebe: „Domnul meu, adusu-ţi-ai aminte că vei muri?”.
Iată un lucru care ne-ar putea fi de învăţătură şi nouă, creş-
tinilor, căci cei mai mulţi oameni aşa trăiesc, ca şi când n-ar
mai muri niciodată!
Noi ne aducem aminte de moarte numai când boala ne

doboară la pat şi abia mai răsuflăm sub greutatea ei.
„Adu-ţi aminte de moarte şi în veac nu vei păcătui!” – zice
înţeleptul Sirah.
9. „TATĂ, EU NU TE CRED!”
Un copil răsfăţat spunea tatălui său vorbele de mai sus.

– Ce copil rău crescut! – şoptea lumea de primprejur.
– Aşa grăieşti, mişelule? – îi strigă indignat şi tatăl său.
Însă indignarea tatălui n-avea temei. De ce? Pentru că el
era un necredincios; pentru că era şi el exact în aceeaşi situaţie
faţă de Tatăl Ceresc. Copilul spunea că nu crede în tatăl său, iar
tatăl, pe de altă parte, nu credea în Tatăl său Cel Ceresc.
Oare cine era mai vinovat, copilul ori tatăl?
Necredinciosul este exact în situaţia unui copil ce spune
că nu crede în tatăl său.
10. „DUMNEZEU SĂ-ŢI AJUTE SĂ POŢI ÎNCHIDE UŞILE!”
Un elev isprăvise liceul şi se pregătea a-şi continua studi-

ile într-un oraş mare.
– Dumnezeu să-ţi ajute, dragul meu nepot, să poţi închide
uşile! – îi zise, la despărţire, bunică-sa.
– Ce uşi, bunică dragă, doar n-o să mă fac portar, acum,
după ce am isprăvit cu liceul?
– Pe unde vei merge, bagă de seamă să-ţi închizi mai întâi
uşile urechilor tale! Să le închizi faţă de toate şoaptele şi ispi-
tele Satanei!
Să-ţi închizi apoi uşile ochilor tăi! Să nu citeşti cărţi rele,
pline de otravă şi să nu te duci nicăieri unde inima ta se poate
otrăvi cu priveliştea ochilor!
Să-ţi închizi apoi uşa gurii tale, ascultând de sfatul Psal
mistului: „Pune, Doamne, pază gurii mele şi uşă de îngră-
dire buzelor mele!”, gândindu-te neîncetat şi la cuvintele
Mântuitorului că, pentru orice cuvânt nefolositor, omul va da
seama în Ziua Judecăţii.
Şi, mai presus de toate, dragul meu, să-ţi închizi uşa inimii
tale faţă de toate ispitele cele rele! Să o laşi deschisă numai
pentru Domnul!
Aşa făcând, noroc mare vei avea în viaţă.
11. RUGĂCIUNEA UNUI JUDECĂTOR
Un judecător (magistrat) credincios se ruga astfel:

„Preabunule Doamne şi Dreptule Judecător! Şi eu sunt un
biet judecător în această lume. Dacă însă şi Tu, Preabunule
Doamne, m-ai judeca aşa cum judec eu, după paragraful legii,
apoi aş fi pierdut, pentru că plata şi pedeapsa păcatului este
moartea (Rom 6, 23). Tu însă, Preabunule Doamne, ai două

scaune de judecată: scaunul Dreptăţii şi scaunul Iertării pe
care ni l-a câştigat Scumpul nostru Mântuitor. De la scaunul
Dreptăţii – în faţa căruia mă vor târî păcatele mele – eu apelez
la scaunul Iertării şi Bunătăţii, pe care mi l-a câştigat Scumpul
meu Mântuitor cu Jertfa Lui cea scumpă şi sfântă.”
12. COROANA LUI DIOGENE
Într-o zi, Diogene, vrând să se apere de căldura soarelui,

îşi puse pe cap o coroană de frunze. Un trecător, văzându-l,
începu a striga după el
în batjocură:
– Jos coroana, filo-
zofule mândru!... Co
roana se cuvine să o
poarte numai eroii care
s-au întors biruitori din
câmpurile de luptă...
Diogene ridică
mândru capul şi, pri-
vind ţintă în ochii în-
fruntătorului, răspunse:
– Taci, prostule!
Află că eu am biruit
duşmani cu mult mai
cumpliţi decât cei din
câmpul de luptă; eu am biruit Trufia, Sărăcia şi pe acea fiară
cumplită ce se cheamă Plăcerea lumească...
Iată un minunat răspuns, care ne poate fi de învăţătură şi
nouă, creştinilor de azi!
13. „HOŢULE!”
– Hoţule! Stai să-ţi spun ceva! – strigă odată un credincios

pe un om ce trăia în nepăsare de cele sufleteşti.
– Ce-mi zici hoţule? – răspunse cel agrăit. Eu n-am furat
nimic să-mi zici hoţ.
– Ba ai furat, frate dragă, şi furi timpul cel scump ce ţi l-a
dat bunul Dumnezeu pentru mântuirea sufletului tău; asta-i o
hoţie mai mare decât toate furturile din lume...
Doar nu cumva şi tu, cititorule, eşti un astfel de «hoţ»!
14. O MINCIUNĂ CU TÂLC
În limba nemţeas-
că este o carte vestită
de minciuni: Isprăvile
vânătoreşti ale baro-
nului Münhausen. Între
ele este şi una cu tâlc
sufletesc.
„Odată – spune ba
ronul vânător – dădu-
sem într-o mlaştină.
Toate încercările mele
să scap erau zadarnice.
Mă cufundasem până la
piept. Atunci, îmi veni în gând o scăpare. Cum aveam păr lung,
strânsei părul chică; mă prinsei cu tărie de el şi mă trăsei afară
din mlaştină...” (Această minciună se vede şi în acest chip).
Ce minciună patentă!1 Dar, vai, într-o astfel de minciună
trăiesc atâţia şi atâţia creştini! Păcatul este o mlaştină groza-
1
patentă – evidentă, de netăgăduit
vă. Toţi cei ce apucă în mlaştina asta se scufundă văzând cu

ochii. Toate sforţările lor de a scăpa cu „puterile proprii” sunt
zadarnice; sunt isprava baronului care s-a tras de cap ca să
iasă din mlaştină. Toţi cei ce umblă să iasă din mlaştina pă-
catelor şi patimilor rele, cu vorbe ca acestea: „Vreau să mă
las de ceea şi ceea!”; „Vreau să fiu stăpân pe mine!” – sunt
exact în chipul baronului care spunea că a scăpat din mlaştină
trăgându-se de cap.
Din mlaştina păcatelor putem scăpa numai cu ajutorul
Scumpului nostru Mântuitor.
Într-o conferinţă pentru popor, am auzit pe un cărturar
apelând la voinţa oamenilor, să se lase de patima beţiei. Foarte
bine! Numai că, pe limba Evangheliei, asta înseamnă că învăţa
pe oameni să se apuce de cap ca să iasă din mlaştina beţiei.
Toate sfaturile şi conferinţele „morale” n-ajung nimic,
până când nu soseşte Samariteanul cel bun şi milostiv: Iisus
Mântuitorul.
Oastea Domnului scoate suflete din mlaştina păcatelor cu
ajutorul acestui Samaritean bun şi milostiv.
15. ERA NUMAI AUR!…
În ţările răsăritului, umblă o istorioară ce spune că doi că-

lători, rătăcind în pustiul deşertului, ajunseseră în primejdia de
a muri de foame şi sete.
Deodată, în zare, se iveşte un palmier, iar lângă el, urmele
unor foşti popositori pe aici. O traistă plină cu ceva rămăsese
aici. O desfăşurară repede, în nădejdea că află în ea ceva hrană.
Dar, vai! În ea era numai aur, iar aurul nu le putea ajuta. Muriră
lângă el.
Aşa se întâmplă şi în pustiul acestei lumi. Lumea aceasta

nu are nici o hrană pentru suflet. E un deşert mare fără apă şi
fără pâine sufletească.
Vai, câte suflete mor de foame şi de sete lângă bogăţiile şi
averile trecătoare!
16. ŞI-A VÂNDUT LOCUL DIN RAI
În decursul unui chef la cârciumă, chefuitorii începură a-şi

bate joc de cele sfinte.
– Cine-mi dă cinci lei – strigă unul – îi dau locul meu
din rai!
– Hai să-l cumpăr eu! – răspunse în batjocură altul. Dă
mâna aici! Noroc la târg! Cârciumare, adu aldămaş!
Se râse mult pe socoata acestui târg, dar, a doua zi, dimineaţa,
cel ce-şi vânduse locul din rai întârzia să se scoale. Fu aflat
mort în pat.
Necredincioşilor, „nu vă înşelaţi, Dumnezeu nu Se lasă
batjocorit”! (Gal 6, 20).
17. TU TREBUIE SĂ TE ÎNTÂLNEŞTI CÂNDVA CU DUMNEZEU!
Adam a încercat să se ascundă din faţa lui Dumnezeu. O,

ce nebunie! Dar această nebunie o fac şi mulţi, mulţi oameni
de azi. O fac toţi cei ce stăruie în păcate şi fărădelegi. Ei nu
vor să dea faţă cu Dumnezeu; ei încearcă să se ascundă din faţa
Lui. Dar, odată şi odată, ei va trebui să dea faţă cu El. Vor da
faţă în Ziua cea Mare a Judecăţii.
Ah! Ce teribilă întâlnire va fi aceasta! Dumnezeu şi omul
trebuie să se întâlnească. Să stăm în faţa Domnului cu inima
zdrobită pentru păcatele noastre! Să ne întâlnim cu Dumnezeu

în Crucea şi Jertfa Fiului Său! Din această întâlnire vine mân-
tuirea. Ferice de cei ce o fac!
18. „TU EŞTI MAI BUN DECÂT MINE!”
Un sătean prinse în fânaţul lui un bou de-al vecinului său.

Îl duse numaidecât în ograda primăriei şi strigă furios vecinu-
lui, care era ostaş în Oastea Domnului:
– Am să-ţi duc de atâtea ori boul în ograda primăriei, până
îl vei plăti cu piele cu tot!
În cealaltă zi, ostaşul află oile vecinului în holda sa. I le
aduse în curte şi strigă cu glas dulce:
– Vecine dragă, ţi-am aflat oile în holda mea! Să ştii că, de
câte ori le voi mai afla, ţi le voi aduce acasă!
Mâniosul rămase ruşinat şi mişcat de acest răspuns şi
strigă:
– Tu, vecine dragă, eşti mai bun decât mine!
Dragostea ostaşului îl biruise.
19. CARE OCHI VĂD MAI BINE?
Odată, un om a întrebat pe un înţelept: „Care ochi sunt

acei care văd mai bine: cei negri sau cei albaştri? Ai bărbaţilor
sau ai femeilor? Ai oamenilor sau ai dobitoacelor?”
„Ochii cei ce văd mai bine – a răspuns înţeleptul – sunt
cei ai zavistnicilor, pentru că aceştia văd prin toate depărtările,
văd lucrurile cele mai mărunte, ba încă văd atât de bine, încât,
de cele mai multe ori, văd şi ceea ce nu este...”
20. VACA ÎN GRĂDINĂ
O vacă intrase în grădina unui învăţat şi făcea pagubă

mare. Învăţatul îşi pusese ochelarii pe nas şi cerceta poarta cu
de-amănuntul, să
afle cum şi pe unde
a intrat vaca. În
timpul acela, sosi
femeia. Luă un băţ
şi scoase vaca din
grădină.
Cam aşa e şi
cu cele religioase.
Se predică me
reu despre cum a intrat în lume „păcatul strămoşesc”, în loc
să se pună apăsul pe scoaterea păcatelor şi fărădelegilor din
grădina noastră cea sufletească.
„Sistemele teologice”, de regulă, cercetează cu de-amă-
nuntul „porţile”, în loc să pună apăsul pe spiritualizarea vieţii,
adică pe „scoaterea vacii din grădină”.
21. PIRUL ŞI PĂCATUL
Cinci fire de pir (iarbă câinească), smulse de grădinar şi

aruncate peste stobor2, se duseră pe aici încolo, până au ajuns
la o arătură. Se duseră la stăpânul acesteia şi ziseră: „Suntem
nişte sărmane alungate fără vină. Îndură-te şi lasă-ne să trăim
şi noi la marginea ogorului dumitale, unde şi aşa nu creşte nici
un fir de grâu!”.
Omului i se făcu milă de goliciunea lor şi le dete un locşor
la piatra de hotar, lângă răzor şi se bucură c-a putut face un
2
stobor – gard, zăplaz, ulucă
lucru bun. Pirul însă se întinse încetişor, tot mai departe şi mai
departe, pe sub pământ, până ce străbătu tot ogorul, dintr-un
cap la celălalt. După câteva luni, când trimise omul secerăto-
rii, n-au găsit decât nişte spice pipernicite. Pirul străin supsese
întreg ogorul.
Stăpânului îi păru rău că s-a arătat milos faţă de pir...
Ca pirul pe locul de arătură, aşa creşte păcatul în inimă,
îndată ce-i faci loc în ea.
22. CÂND CAD FRUNZELE
Un vestitor al Evangheliei a asemănat căderea omului în

păcat cu căderea frunzelor. Când vine frigul – când vine ispita
– omul îşi pierde frunzele şi florile sufleteşti ce-l împodobesc.
Dar, prin asta, încă nu-şi pierde putinţa de a le recâştiga. Când
vine primăvara cea sufletească – cu vântul cel cald al Duhului
Sfânt – omul îşi recapătă ce a pierdut. Aceasta este întoarcerea
la Dumnezeu, renaşterea cea sufletească pe care a avut-o odată.
Sunt apoi alţii în chipul brazilor care nu-şi pierd iarna
frunzele, dar totuşi primăvara fac şi aici o înmugurire nouă.
Aceştia sunt cei care şi-au păstrat credinţa şi prin încercarea
ispitelor. Şi Duhul Sfânt vine să le dea o putere nouă.
23. „VINE REGELE!...”
– Domnilor subofiţeri, să vă păziţi, să nu folosiţi înjură-

turile la exerciţiul (deprinderea) de azi, căci vine Măria Sa
Regele! – grăi odată un căpitan către subofiţerii companiei.
– Bine ar fi, domnule căpitan, – răspunse un subofiţer cre-
dincios – să nu le folosim niciodată, pentru că Regele regilor e
totdeauna de faţă cu noi.
24. CÂND ROMA ARDEA
Când, odinioară, s-a aprins Roma, Nero, împăratul cel ne-

bun, se delecta cântând din vioară. Roma ardea, iar el cânta.
Altădată, când poporul murea de foame, a trimis corăbiile
în Egipt, dar nu să aducă grâu, ci să aducă... nisip pentru arene
(circuri). Poporul murea de foame, iar Nero aducea... nisip.
Mare nebun şi mari nebunii! Dar, vai! Tot astfel de nebu-
nii sufleteşti fac şi cei ce trăiesc în nepăsare de cele sufleteşti.
Sodoma şi Gomora lor s-a aprins, dar ei îşi văd de petreceri
şi de păcate. Sufletul lor moare de foame şi sete, dar ei umblă
după plăceri şi desfătări lumeşti.
Ah! Ce nebunie este a trăi o astfel de viaţă!...
25. VASUL CE NU SE UMPLEA
Un bandit fioros se duse la un pustnic şi, spunându-i că vrea

să se lase de rele, îi ceru un
leac ne mântuire şi de ier-
tare a trecutului său.
– Du-te, – îi zise
pustnicul – ia un vas mare
şi îl umple cu apă! Când
vasul se va umple, să ştii
că eşti iertat.
Păcătosul se duse,
luă un butoi şi începu să-l
umple cu apă. Dar, o mi-
nune, vasul nu se mai um-
plea! Oricât turna în el, nu
se umplea.
Atunci păcătosul, aplecându-se peste vas, începu a plânge

cu amar, strigând: „O, Dumnezeule, numai eu, păcătosul, nu
sunt vrednic de iertare!”.
Şi, o minune, îndată ce căzură lacrimile în apă, vasul se
umplu!...
Erau lacrimile căinţei.
Scumpul meu frate! Poţi face şi tu multe, multe pentru
iertarea păcatelor, dar să ştii că „vasul” nu se umple, iertarea
nu vine, până nu picură lacrimile căinţei.
26. „LAS TOATE AVERILE MELE...”
Ţarul cel mare a murit în clipa când a început să-şi

scrie testamentul. Încărcat de putere lumească şi de o uria-
şă avere, nu-i venea să creadă că va putea muri aşa curând.
Pe urmă, abia a putut scrie cuvintele: „Las toate averile
mele...”.
Cui?
27. „SCHIMBĂ-ŢI STĂPÂNUL!”
Într-o seară, pe uliţă, am auzit doi servitori înţelegându-se

astfel:
– Cum o mai duci?
– Foarte bine. De o săptămână mi-am schimbat stăpânul.
Am avut un stăpân foarte rău; un tiran mare. Acum am un stă-
pân nou... Mi-am schimbat stăpânul... Am dat peste un stăpân
foarte bun; să tot trăieşti în slujba lui... Schimbă-ţi şi tu stăpâ-
nul, căci şi al tău e un om rău!...
Auzindu-i astfel înţelegându-se, m-am gândit că aşa e şi

lumea noastră cea sufletească. Cei mai mulţi creştini slujesc la
un stăpân rău şi tiran mare: la diavolul.
Ferice de cei ce părăsesc pe acest tiran şi află pe Stăpânul
cel bun şi îndurat: pe Domnul!
Dragă cititorule, ia seama! Poate şi tu eşti în slujba stăpâ-
nului cel rău. Schimbă-ţi stăpânul! Schimbă-ţi îndată stăpânul
rău! Ieşi din slujba diavolului şi intră în slujba cea dulce şi
mântuitoare a Domnului!
28. BOGATUL ŞI CĂLĂTORUL
Un biet călător sărac ceru sălaş la casa unui bogat zgârcit.

– Mergi de-aici, – se răsti bogatul – că doar casa mea nu-i
un han la drumul mare, pentru călători!
– Îngăduie-mă, te rog, – răspunse săracul – să-ţi pun trei
întrebări şi apoi voi pleca în drumul meu! Cine a locuit aici
înainte de dumneata?
– Tata.
– Dar înainte de dânsul?
– Bunicul.
– Şi după dumneata, cine va locui aici?
– Fiul meu.
– Precum se vede, – zise săracul – aici, în casa asta, nu
stă nimeni de statornicie. Se duc unii şi vin alţii. Nişte călători
sunteţi şi dumneavoastră, iar casa asta e un han, în care ar tre-
bui să primiţi şi pe cei săraci.
Cuvintele săracului străpunseră inima bogatului zgârcit.
Din acea clipă, n-a mai respins pe săraci şi s-a făcut un izvor
de milă şi milostivire pentru ei.
29. UNDIŢĂ FĂRĂ RÂMĂ
Într-un sat, trăia oda-

tă un om ce înjura gro-
zav. Înjura la toată vor-
ba. Nicicum nu voia să
se dezbare de acest nărav
urât şi de suflet pierzător.
Într-o zi, suduitorul ieşi
la pescuit. Într-un vas îşi lu-
ase râme pentru undiţă.
Un pustnic, care ştia
de năravul lui cel rău, din
întâmplare tocmai dădu
pe acolo.
– Bună ziua, omul lui Dumnezeu! Dar ce lucrezi aici?
– Da, iacă, prind nişte peşte!
– Şi ce ai în vasul ăsta de lângă tine?
– Râme pentru undiţă.
– Şi de ce mai foloseşti treaba asta?
– Pentru că peştele nu-i prost să sară la undiţa goală.
Trebuie să-l înşeli cu râmă, cu ceva mâncare.
– Apoi vezi, dragul meu?! – zise atunci pustnicul. Peştele
este mai cu minte decât tine. El nu sare la undiţa goală, dar tu,
dragul meu, faci acest lucru...
– Cum aşa?
– Păi, de câte ori înjuri, tu te arunci în undiţa diavolului,
fără să-ţi dea diavolul nimic, fără să dobândeşti nimic... Cu su-
dalma nu câştigi nimic. Diavolul te prinde fără nici o râmă. În
numele Domnului, te rog, dragul meu, nu mai înjura!... Nu-ţi
mai înjunghia sufletul de bună voie!
Suduitorul s-a pus pe gânduri şi s-a lăsat de sudalme.
30. O ÎNTREBARE
„Cum se face – se întreba odată un om cuminte – că tem-

niţele sunt totdeauna zăvorâte şi încuiate şi totuşi sunt pline de
clienţi, în vreme ce bisericile sunt totdeauna deschise şi descu-
iate şi totuşi sunt goale?”
31. „000000”
În legătură cu aceste zerouri (nimicuri, numere ce înseam-

nă de şase ori tot nimic), iată ce a păţit un om:
Se întâlni odată cu un filozof şi începu a-i înşira laude
despre femeia lui:
– Nevasta mea e frumoasă! – zise omul. La asta, înţeleptul
scrise pe o hârtie un „0”, adică un zero, un nimica.
– Nevasta mea e bogată! – zise omul. Filozoful mai scrise
un zero = „00”.
– Femeia mea e de neam mare! – zise omul. Filozoful mai
scrise un zero = „000”.
– Femeia mea e cuminte! – zise omul. Filozoful mai scrise
un zero = „0000”.
– Femeia mea e harnică! – zise omul. Filozoful mai scrise
un zero = „00000”.
– Femeia mea e blândă! – zise omul. Filozoful mai scrise
un zero = „000000”.
Acum erau şase zerouri laolaltă, adică de şase ori tot ni-
mica.
Atunci omul mai adăugă:
– Femeia mea mai e o femeie cu frica lui Dumnezeu şi cu
purtări curate. La asta, filozoful scrise numărul unu înaintea
celor şase zerouri = „1000000”. Prin asta, cele şase zerouri
deodată căpătară preţ şi se făcură un milion.
Poate să aibă o femeie, sau un om, oricât de multe şi bune

însuşiri; ele nu ajung nimic dacă nu stau în fruntea lor credinţa,
morala şi purtările cele bune.
32. CEI TREI PAŞI
Taina mântuirii sufleteşti nu cere cine ştie ce ştiinţă şi fi-

lozofie mare. Eu am o adevărată groază de sistemele teologice
şi filozofice. Taina mântuirii sufleteşti are numai trei paşi, trei
păşiri sufleteşti:
• pasul prim: să ieşim din noi înşine şi din lume (din
duhul lumii).
• pasul al doilea: să intrăm în Domnul Iisus Hristos (să pri-
mim Jertfa Crucii Sale şi să trăim o viaţă cu El şi Evanghelia Lui).
• pasul al treilea: să intrăm în Rai.
33. SPIŢELE ROŢII
– Când omul se întoarce la Dumnezeu şi se hotărăşte

pentru o viaţă nouă – fu întrebat odată un credincios – care
daruri încep mai întâi a lucra în viaţa
lui: credinţa, sau căinţa, sau frica
de iad, sau nădejdea, sau harul lui
Dumnezeu?...
– O, dragul meu – răspunse
credinciosul – eu îţi voi răspun-
de la această întrebare dacă îmi
vei spune şi tu care dintre spiţele
roţii se mişcă mai întâi, când plea-
că la drum carul... Precum spiţele ro-
ţii pleacă toate deodată, când carul se porneşte la drum, aşa e,

dragul meu, şi cu întoarcerea la Dumnezeu.
Când vântul Duhului Sfânt suflă peste viaţa unui om, în-
cep a se mişca, deodată, toate „spiţele roţii”. Toate darurile
cereşti şi sufleteşti se pun în lucrare, când un om se întoarce la
Dumnezeu şi aleargă în braţele Tatălui Ceresc.
34. „FĂ-ŢI O HAINĂ NOUĂ!”
Zilele trecute, am fost la croitor cu o haină mai veche.

Doream să o refac; să-i pună ceva material nou ca să iasă o
haină nouă.
Dar croitorul, cercetând mai de-aproape haina, mi-a zis:
„Nu se face, părinte, să mai repari haina asta! Ar fi pagubă să
băgăm material nou în ea; mai bine fă-ţi o haină nouă!
Îndemnul croitorului mi-a adus aminte de cuvintele
Mântuitorului: „Nimeni nu pune petic nou la o haină veche”
(Mc 2, 21).
Lucrul mântuirii sufleteşti nu stă în a pune câte un petic
nou la o haină veche (a face câte o mică îmbunătăţire la o viaţă
păcătoasă), ci stă în a te îmbrăca în haina cea nouă, în omul cel
nou (Col 3, 9-12).
Ţin să spun cu acest prilej că nici Oastea Domnului nu
pune petic – nu predică numai lăsarea de unele năravuri rele –
ci predică o haină nouă, o viaţă nouă.
35. STĂ ÎN VOIA TA...
Grecii cei vechi aveau un fel de vrăjitor, cu numele Apolon,

care stătea la Delfis, într-o ascunzătoare, de unde răspundea la
diferite întrebări. Odată, a mers la acest Apolon un om oare-

care, viclean şi amăgitor. În mâinile lui avea o pasăre pe care
o acoperise cu haina lui şi, ajungând în faţa locului unde grăia
Apolon, i-a cerut să-i răspundă de este pasărea aceea vie sau
moartă. Omul acesta era viclean şi avea gând, de-i va răspunde
că este vie, să o sugrume şi să o arate moartă şi în acest chip să
amăgească pe Apolon. Dar Apolon, cunoscând vicleşugul lui,
i-a răspuns aşa:
„Stă în voia ta, omule, să araţi pasărea cum vei vrea: sau
moartă, sau vie.”
O păsăruică purtăm şi noi, iubite cititorule, ascunsă sub
hainele şi lutul nostru: e sufletul! Şi stă în voia ta şi a mea să
avem această păsăruică cerească vie sau moartă; să avem un
suflet viu sau unul mort. Dumnezeu ne-a dat ajutor şi dar să
putem ţine vie această păsăruică, dar, de altă parte, omul are
voie slobodă să o şi omoare. Însă cel ce şi-a omorât sufletul cu
patimi şi fărădelegi, acela va trebui să dea seama despre el în
ziua cea mare şi înfricoşată a Judecăţii.
36. APOSTOLUL PETRU ŞI COCOŞUL
Despre Apostolul Petru se spune că, de câte ori auzea

noaptea cocoşul cântând, se scula din somn şi se ruga cu la-
crimi amare, aducându-şi aminte de căderea sa.
Noi, de regulă, zicem: „Şi Petru, apostolul, a greşit; şi
psalmistul David a greşit...; păi pot eu să fiu mai tare decât
ei?...”.
Foarte bine! Întrebarea este însă: îi urmăm noi şi în căinţă,
ori numai în păcătuire? Ei au păcătuit o singură dată şi s-au căit
o viaţă întreagă. Aşa facem şi noi?
37. ALBUL ÎNTRE NEGRI
Africa e ţara popoarelor cu pieile negre. În special, centrul

Africii e curat negru. Când europenii au pătruns pentru prima
dată pe acolo, negrii au rămas uimiţi văzându-i. Nu mai vă-
zuseră niciodată oameni albi. Pentru ei era ceva extraordinar,
era o minune
acest lucru.
Pentru ei, oa-
menii cei ade-
văraţi erau cei
negri. Un om
alb era pentru
ei o batjocu-
ră, un lucru
de râs. Pe cei
dintâi euro-
peni, negrii i-au luat cu batjocuri, cu hule şi cu pietre. Mai sunt
şi azi încă prin Africa destule triburi de sălbatici care râd şi iau
în batjocură pe europenii ce se duc printre ei.
Cam aşa stau lucrurile şi între „oamenii cei lumeşti” şi
„cei duhovniceşti” (I Cor 2, 13-15). Oamenii cei lumeşti nu
pot suferi pe „omul cel duhovnicesc”. Râd de el, îl batjocoresc,
îl prigonesc. De ce? Pentru că omul cel duhovnicesc n-are „cu-
loarea” lor cea sufletească: n-are viaţa lor şi păcatele lor. Celor
păcătoşi li se pare că „negrul” lor e creştinătatea cea adevărată,
întocmai cum negrilor din Africa li se pare culoarea lor a fi cu-
loarea cea adevărată a oamenilor. De aici, hulele, prigoanele şi
batjocurile ce le au cei ce trăiesc o viaţă cu Domnul.
Fratele meu! Te plângi de prigoane şi batjocuri, după ce
ai intrat în Oastea Domnului? Nu te plânge, ci te bucură! Ar fi
rău dacă nu le-ai avea. Prigoanele sunt dovadă despre „albul”
sufletului tău. Din ce va spori acest alb, să ştii, fratele meu, că

tot mai multe vei avea de suferit.
„Toţi cei ce vor să trăiască cu evlavie în Iisus Hristos vor
fi prigoniţi” (II Tim 3, 12). Aşa a fost pe timpul Mântuitorului,
aşa va fi până la sfârşitul veacurilor.
38. „PĂRINTE AVRAAME!”
Un credincios visă odată că trecuse în viaţa cealaltă.

Ajunsese tocmai între hotarul dintre Rai şi Iad, dintre lumină
şi întuneric. Sus, în lumina cea strălucitoare a Raiului, văzu pe
părintele Avraam. Un îndemn lăuntric îl făcu să întrebe:
– Părinte Avraame, cine sunt acolo: români, nemţi, en-
glezi, francezi, ruşi, unguri etc...?
– Nici de unii! – răspunse un glas de Sus.
– Atunci poate că cei de acolo sunt ortodocşi, sau catolici,
sau protestanţi, sau baptişti, sau adventişti etc...
– Nici de unii! – răspunse iar glasul de Sus.
– Atunci poate sunt cei cu „Calendarul vechi” sau cei cu
„stilul” cel nou?
– Nici de unii! – răspunse glasul.
– Atunci, dar, cine sunt acolo?
– Aici – răspunse părintele Avraam – sunt numai copiii lui
Dumnezeu; sunt numai cei care au trăit în lume o viaţă de copii
ai lui Dumnezeu.
39. „EU SLUJESC DOMNULUI”
Trei oameni se întâlniră la marginea unui râu mare, peste

care aveau a trece cu o luntre. Dar, cum luntrea era mică, nu se
puteau sui în ea decât doi oameni şi luntraşul.
Luntraşul îi pofti pe doi dintre ei să se suie în luntre.

– Eu slujesc la un ministru! – zise unul dintre cei trei, şi
se sui în luntre.
– Eu slujesc la un general! – zise al doilea, şi se sui şi el.
– Eu slujesc Domnului Iisus Hristos, – zise al treilea. Mi
se cuvine şi mie loc.
– Ha! Ha! Ha! – răspunseră ceilalţi, râzând şi batjoco-
rind... Rămâi tu aici cu Domnul tău!
Luntrea plecă cu cei trei, dar, pe la mijlocul apei, se scorni
un vânt şi, răsturnându-se în valuri, se înecară cu toţii.
Cel ce „slujea Domnului” a scăpat.
40. „ACEASTA AM FĂCUT EU PENTRU TINE!

DAR TU CE FACI PENTRU MINE?”
Istoria păstrează următoa-

rea întâmplare:
La anul 1819, un tânăr bo-
ier din Germania făcea o excur-
sie de plăcere prin munţi. La o
răscruce de drum, văzu o rugă3
cu chipul lui Iisus cel Răstignit.
Crucea avea de jur-împrejur ur-
mătoarea scrisoare:
„Aceasta am făcut Eu
pentru tine!
Dar tu ce faci pentru Mine?”
Icoana şi întrebarea ei îi stră-
punseră inima, îi schimbară viaţa
şi tânărul cel iubitor de plăceri
deveni un vestitor al Domnului.
3
rugă – cruce, troiţă
Mai târziu, acest întors la Domnul scrise şi el întrebarea

de mai sus pe o rugă din apropierea unei cârciumi. Peste un an,
cârciumarul era şi el un întors la Domnul. Întrebarea îi străpun-
se inima. Încuiase cârciuma şi, dintr-un vestitor al diavolului,
se făcuse un vestitor al Domnului.
Fratele meu! Lasă întrebarea de mai sus să sape şi în inima ta!
Ce răspuns ai tu faţă de această întrebare? Ce faci tu pen-
tru Cel ce a suferit şi a murit pentru tine?
41. UN RĂSPUNS POTRIVIT (I)
La un coborâş de tren, un domn întreabă pe un slujbaş de

tren, care, din întâmplare, era credincios:
– Ascultă, domnule, ce s-ar întâmpla dacă s-ar rupe frâna
şi s-ar slobozi trenul la vale?
– Mai avem o frână de rezervă şi o punem pe aceea în
aplicare.
– Şi dacă se rupe şi aceea?
– Apoi, slobozim frâna de apă.
– Şi dacă nici aceea nu poate ajuta?
– Apoi, atunci, domnul meu, să ştii că intrăm îndată în rai
sau în iad, aşa după cum au fost purtările şi traiul nostru.
42. „DUMNEATA VORBEŞTI CU PEREŢII!”
Unui învăţat necredincios îi plăcea să ia peste picior pe cei

credincioşi.
– Ce-o mai fi şi aia: rugăciune? – îi zicea el unui credin-
cios. A te ruga înseamnă a vorbi cu văzduhul şi cu vânturile.
Credinciosul tăcea.
Într-o zi, îl află pe cel necredincios vorbind la telefon.

– Dar dumneata ce faci aici? Te-ai apucat să vorbeşti cu
peretele? Dumneata vorbeşti cu pereţii!...
– Ha, ha! Pesemne dumneata nici idee n-ai despre ce-i aia
telefon şi despre cum se poate vorbi prin telefon!
– Ba am, dragul meu! Dar am voit să-ţi arăt că, întocmai
aşa, şi dumneata nici idee n-ai despre telefonul meu cel su-
fletesc prin care eu vorbesc cu Dumnezeu. Când eu ţi-am zis
că vorbeşti cu pereţii, erai gata să-mi spui că sunt un prost.
Dar în aceeaşi situaţie erai şi dumneata când îmi spuneai că eu
vorbesc cu văzduhul şi cu vânturile când mă rog. Dumneata
n-ai nici o idee despre legătura ce mi-o fac eu cu cerul, cu
Dumnezeu, prin rugăciune...
Dumnezeu să-ţi ajute să poţi vorbi şi dumneata, cândva,
cu acest minunat telefon sufletesc!
43. JOCUL A TĂIAT CAPUL LUI IOAN
Eu, de câte ori aud sau citesc despre „petreceri împreunate

cu joc” (fireşte, „până în ziuă”), mă ia o groază, gândindu-mă
că, odinioară, jocul a tăiat capul lui Ioan Botezătorul.
Duhul jocului este moartea (cea sufletească şi, de multe ori,
şi cea trupească). După jocul de la balul lui Irod a rămas un mort.
Vai, ce de „morţi” rămân şi azi după jocuri! După fiecare „petre-
cere” împreunată cu dans „până în zori” rămân morţi şi răniţi.
Jocul a tăiat capul lui Ioan. Jocul omoară şi azi.
44. UN MĂCELAR DUCEA UN PORC LA BELITOARE...
Am văzut ieri un măcelar ducând un porc la belitoare. Şi,

lucru ciudat: îl ducea dezlegat. Avea în buzunar câteva boa-
be de porumb, pe care
le arunca din când în
când porcului şi por-
cul mergea după el ca
un mieluşel blând.
Văzându-l, m-am
gândit în mine: iată,
aşa duce şi diavolul pe
oameni la pieire sufle-
tească. Nu cu puterea,
ci cu înşelăciunea. Are
şi Satana totdeauna la îndemână o traistă plină cu grăunţe de
pofte şi plăceri lumeşti, pe care le scutură şi le aruncă celor pe
care vrea să-i prindă în cursele lui. Vai de cei ce pleacă după
aceste grăunţe! Calea lor ajunge la „măcelăria” dracului, la
pieire trupească şi sufletească.
45. „CE DOREŞTI?”
– Ce doreşti? – întrebă răstit un slujbaş pe o biată femeie

care intrase în cancelarie cu ceva rugare.
– Nimic! – răspunse femeia.
– Cum aşa, nimic? întrebă slujbaşul.
– Păi, eu sunt o femeie necăjită şi am venit să găsesc un
om în care locuieşte Iisus Hristos şi să-l rog pe omul ăsta pen-
tru asta şi asta. Văd însă că am greşit numărul casei; aici locu-
ieşte un om stăpânit de un duh rău...
Astfel grăind, femeia plecă să iasă afară.
– Stai! Stai!... – îi zise slujbaşul domolit. Şi, ascultând
plângerea femeii, îi dete ajutorul cerut.
46. AM ÎNCHIS CALEA CU SPINI...
De când eram şi eu gospodar la ţară, îmi aduc aminte că

aveam un loc peste care oamenii făceau cale scurtată (cale fă-
rădelege). Am încercat în multe feluri să opresc această cale.
Am scris pe o tăbliţă: „Trecerea oprită!”, dar oamenii au arun-
cat tabla cât colo. Am săpat un şanţ, dar oamenii trecură şi pes-
te el. Pe urmă, am plantat în calea oamenilor spini şi umblarea
a încetat.
Eu văd azi un adânc înţeles în această cale oprită cu
spini. Când omul apucă pe calea cea fără de lege, pe calea
fărădelegilor, Domnul încearcă în multe feluri să-l oprească
din acest drum al pierzării. Cuvântul lui Dumnezeu, cuvân-
tul Evangheliei îi strigă omului: „Opreşte-te din calea asta!
Opreşte-te din calea fărădelegilor!”. Dar omul nici habar nu
are de această oprire.
Domnul Se apucă atunci şi sapă în calea omului o groapă,
un necaz, dar omul sare peste groapa asta; scapă de necaz şi îşi
vede de calea cea rea. Domnul sapă un şanţ mai adânc, adân-
ceşte necazul şi încercarea, dar omul sare şi peste acest şanţ.
Pe urmă, Domnul sădeşte în calea vieţii omului spinii cei
ascuţiţi şi statornici ai suferinţelor şi durerilor. Cu asta îl opreş-
te pe om din calea pierzării.
Mulţumescu-Ţi Ţie, Doamne, că ai umplut şi calea mea
cea rea cu spinii suferinţelor! Lasă-i să crească şi să sporeas-
că, să nu mai apuc pe calea cea rea a pierzării!
47. O OALĂ CU MIERE
Răsturnându-se o oală cu miere, năvăliră muştele asupra

mierii, dar se împlântară în ea şi se zbăteau neputincioase.
Luptându-se cu moartea, îşi ziseră: „Vai, ce nebunie făcu-

răm! Pentru o gustare de dulceaţă, ne dădurăm viaţa”.
Exact aşa păţesc şi cei ce aleargă la mierea diavolului, la
plăcerile cele lumeşti.
48. NU DEDAŢI CÂINELE!
Sfântul Ioan Gură De Aur zice:

„Diavolul este în chipul unui câine flămând ce aşteaptă pe
tot locul să i se arunce atare coajă de pâine, atare os sau alte
rămăşiţe de mâncare. De-i arunci ceva, el începe a se ţine de
tine; el vine şi mâine
să-i arunci ceva.
Dar de nu-i dai
nimic, de-l alungi cu
ocări, el nu mai vine;
îşi caută norocul în
altă parte.
Aşa e şi diavo-
lul. El aşteaptă «să-i
arunci» ceva. Îndată
ce-i dai ceva, îndată
ce te laşi biruit de is-
pită şi păcat, diavolul
se ţine mereu de tine,
până ce, pe urmă, te
muşcă de moarte.
Dar dacă nu-i dai ni-
mic, dacă îl respingi,
strigându-i: «Cară-te de aici, Satano!», el nu mai vine; se duce
să-şi caute norocul în altă parte.”
„Împotriviţi-vă diavolului şi el va fugi de la voi!” (Iac 4, 7).
49. DIAVOLUL CEL MAI RĂU
Un Sfânt Părinte spune: „Nici un diavol nu este aşa de rău

şi primejdios ca: «Nu este diavol!»; ca înşelăciunea că nu este
drac”.
Diavolul omoară mulţime mare de suflete, tocmai cu şoap-
ta de ispită: «Nu este diavol!... Nu este iad!...».
50. „M-A ÎNTORS LA DOMNUL O... MUSCĂ”
Istoria trezirii şi mântuirii sufletelor e plină cu fel de fel de

întâmplări minunate.
Un întors la Domnul din Anglia spunea în gura mare că pe
el l-a întors din calea pierzării o muscă.
– Cum aşa?
– Iată cum! – răspundea el întrebătorilor. Eu eram un mare
iubitor de muzică, dar, în schimb, uram Cuvântul lui Dumnezeu
şi lucrurile sufleteşti.
Odată, am mers la biserică, dar nu să ascult slujba şi pre-
dica, ci să ascult corul şi orga (auzisem că ar cânta minunat).
Le-am ascultat cu plăcere, de mai multe ori, însă, la predică,
mă aşezam în bancă şi îmi înfundam urechile cu degetele, să
n-aud Cuvântul lui Dumnezeu.
Dar, într-o duminică, cum stam aşa cu urechile astupate,
veni o muscă, se aşeză pe nasul meu şi fusei silit să destup ure-
chile, ca să alung musca. Tocmai în clipa aceea, preotul rostea
cuvintele: „Cine are urechi de auzit să audă!...”.
Aceste cuvinte mi-au străpuns inima. Am văzut că întâm-
plarea asta este un semn al Cerului de Sus. Am început să citesc
Scriptura şi să mă ocup cu cele sufleteşti şi azi mulţumesc lui
Dumnezeu că am scăpat din orbia şi surzenia cea sufletească.
Şi iată, aşa, pe mine m-a întors la Domnul o... muscă!
51. CELE CINCI DEGETE ALE PĂCĂTOSULUI
Arabii au o istorioară despre cum folosesc păcătoşii cele

cinci degete de la mână, respectiv, despre cum se slujeşte dia-
volul de cele cinci degete ale păcătoşilor.
Cu două degete – spune istoria – diavolul îi acoperă ochii,
să nu vadă lumina Evangheliei şi a mântuirii. Cu celelalte două
îi astupă urechile, să nu audă Cuvântul lui Dumnezeu şi che-
mările mântuirii. Iar cu al cincilea deget Satana îi pune lacăt
pe gură şi îi zice: „Vino după mine fără nici un cuvânt de îm-
potrivire!”.
52. UN PUI DE VULTUR TRĂIA ÎMPREUNĂ CU GĂINILE
Un lucru interesant am văzut într-un sat de sub poalele

munţilor Carpaţi. Un vânător prinsese un pui de vultur şi îl do-
mesticea. Domesticirea (îmblânzirea) puiului de vultur ajunse-
se până acolo că trăia la un loc cu găinile. Râcâia cu ele prin
gunoaie şi se culca îm-
preună cu ele în coteţul
de găini. Puiul de vultur
îşi pierduse cu totul firea
sa de pasăre zburătoare
prin înălţimi pline de
soare şi lumină.
Omul este făcut să
trăiască o viaţă duhov-
nicească, o viaţă de înăl-
ţimi sufleteşti. „Iar dacă
aţi înviat împreună cu Iisus Hristos, – scrie Apostolul Pavel
– umblaţi după lucrurile cele de Sus, nu după cele de jos!”
(Col 3, 1-2). Mântuitorul ne-a dat putere, ne-a dat aripi să ne

ridicăm spre înălţimile vieţii duhovniceşti, ca să trăim o viaţă
în duh, o viaţă duhovnicească.
Însă cei mai mulţi creştini şi-au pierdut aceste aripi; au
pierdut dorul şi plăcerea de a se înălţa cu sufletul spre înălţimi
pline de soare şi lumină sufletească. Cei mai mulţi creştini îşi
trăiesc viaţa afundându-se mereu în coaja pământului şi râcâ-
ind în gunoiul păcatelor şi patimilor lumeşti.
Oare nu cumva trăieşti şi tu, cititorule, o astfel de viaţă,
cufundată cu totul în coaja pământului şi în gunoaiele patimi-
lor şi păcatelor lumeşti?
53. UNDE SĂ SCAPE?...
– Oare unde să mai scap de ostaşii ăştia cu predicile şi

cântările lor? – întreba şi se tânguia, într-un sat, un mare ne-
credincios.
– În iad! – îi răspunse un trecător.
54. „E NUMELE MEU!”
– Dar tu ce te-ai apucat să citeşti în Biblie? – zise un om

către un ostaş din Oastea Domnului. Nu-i pentru tine Cartea
asta!...
– Ba e tocmai pentru mine – răspunse ostaşul – căci, uite,
stă scris numele meu în ea!
– Unde?
– Aici unde zice: „Iisus Hristos a venit în lume să mântuiască
pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu” (I Tim 1, 15).
55. DACĂ BIBLIA AR AVEA GRAI
Dacă Biblia ar avea grai, ea ar striga:

„Oameni buni, eu sunt Cartea lui Dumnezeu, citiţi-mă!
Eu sunt descoperirea lui Dumnezeu, cercetaţi-mă!
Eu sunt Cartea Vieţii, iubiţi-mă!
Dumnezeu este autorul (scriitorul) meu! Cercetaţi-mă şi
veţi afla în mine pe Dumnezeu! Veţi afla toate încercările şi lu-
crările ce le-a făcut dragostea lui Dumnezeu, în decursul vea-
curilor, pentru mântuirea voastră, a păcătoşilor... Veţi afla în
mine apa cea vie şi mana cea cerească!...”.
56. „VORBEŞTE MAI MULT CU DUMNEZEU!”
Mai săptămânile trecute, o femeie mi se plângea că nu

poate aduce la Domnul şi pe soţul său. Îi vorbeşte mereu des-
pre cele sufleteşti, dar el nu înţelege; nu se prinde nimic de el.
„La necazul acesta – i-am răspuns eu – îţi dau un sfat:
vorbeşte cu soţul tău mai puţin despre Dumnezeu şi vorbeşte
cu Dumnezeu mai mult despre soţul tău! Roagă-te pentru el!”
Femeia a ascultat şi soţul său a început a se trezi.
Mare lucru este rugăciunea pentru alţii! Să o folosim ne-
încetat!
57. O FETIŢĂ A FĂCUT DE RUŞINE PE ÎNVĂŢAŢI
O ceată de învăţaţi s-a strâns odată la o discuţie despre

Dumnezeire. Unii spuneau una, alţii alta şi nu se puteau înţele-
ge asupra întrebării: de este Dumnezeu şi cum ar fi Dumnezeu.
Unul dintre ei zicea:
– Nu este Dumnezeu. Copilul când se naşte n-are credinţă,

numai părinţii i-o apasă cu de-a sila în ceara inimii sale.
Atunci un altul zise:
– Să aducem aici un
copil, să vedem cum i s-a
întipărit credinţa în ceara
inimii.
Aduseră o fetiţă şi o
întrebară ce ştie ea despre
Dumnezeu şi cum îşi închi-
puie ea pe Dumnezeu.
Atunci fetiţa, desfăcân-
du-şi pieptul, astfel grăi:
– Eu cred că Bunul
Dumnezeu este atât de mare,
încât nu-L poate cuprinde
cerul şi pământul, dar, de
altă parte, este atât de mic, încât încape aici în inimioara mea...
Învăţaţii rămaseră ruşinaţi de acest minunat răspuns şi pri-
cepură şi ei că Dumnezeu nu Se poate afla prin ocoşeli ome-
neşti, ci numai prin credinţă.
58. CELE TREI CLASE
În trei clase s-ar putea împărţi creştinii de azi:

Întâi, clasa celor puţini-puţini, care L-au aflat pe Mân
tuitorul şi sunt fericiţi şi liniştiţi.
A doua, clasa celor care Îl caută pe Mântuitorul şi sunt
încă neliniştiţi.
A treia, clasa celor mulţi-mulţi care nici nu-L caută, nici
nu L-au aflat.
În care din aceste trei clase eşti tu?
59. „SUNT PIERDUT!”
Un păcătos, trezit la cunoaşterea stării sale păcătoase, se

tânguia pe toate drumurile strigând:
– Sunt pierdut!... Vai mie, păcătosului!... Sunt pierdut!...
– Bucură-te că eşti pierdut! – îi zise un ostaş din Oastea
Domnului.
– Cum aşa? Să mă bucur?!
– Păi, uite, dragul meu, ce scrie aici, la Evanghelie, la
Matei cap. 18, vers. 11: „Fiul Omului a venit să mântuiască pe
cel care era pierdut”. Tu eşti, dragul meu, tocmai acel pierdut
pe care-l caută Scumpul meu Mântuitor.
60. CINE ESTE DUMNEZEU?
Un răsfăţat de necredincios stăruia să i se spună cine este

Dumnezeu, că apoi şi el va crede.
– Eu am să-ţi spun acest lucru – îi răspunse un credincios
– dar mai întâi te rog să numeri până la trei.
Necredinciosul începu a număra:
– Unu... doi... trei...
– Ho! Ho! – îl întrerupse cel credincios. N-ai început bine.
Începe cu numărul dinaintea lui unu!
– Asta-i o nebunie – grăi necredinciosul – pentru că înain-
tea lui unu nu mai este un alt număr.
– Vezi, dragă suflete? – îi zise atunci cel credincios. O aşa
nebunie faci şi tu când ceri să ţi se spună cine este Dumnezeu.
El a fost mai înainte de a fi lumea. El este Făcătorul tuturor
lumilor şi mintea noastră cea mărginită nu poate cuprinde
Fiinţa Lui.
61. DRACUL MODEI
O fată, zi de zi, îşi tot îmblătea pe mamă-sa să-i facă o

haină după moda cea nouă (cu picioarele goale). Într-o zi,
când fata iar începu, mama îşi ridică ochii şi mâinile spre cer,
în semn de rugăciune şi strigă cu glas mare: „Miluieşte-mă,
Doamne Iisuse, Fiul lui David, căci fiica mea rău se îndrăceş-
te!” (Mt 15, 22).
La strigătul acesta, dracul modei părăsi pe fată; se ruşină
de cererea ei şi, din acel ceas, nu mai ceru haine scurte şi păr
tăiat.
62. URMA VA ALEGE
Doi oameni se duseră în pădure să taie lemn de clădit.

Unul era credincios, cu râvnă pentru cele sufleteşti; celălalt era
din mulţimea cea mare a necredincioşilor.
Doborând un arbore,
cel necredincios zise:
– Vezi, frate dragă, aşa
e şi cu viaţa noastră! Când
vine moartea, ne doboară
jos şi s-a gătat cu noi; ni-
mica se alege de noi...
– O, fratele meu! – răs-
punse credinciosul. Nu-i
adevărat că viaţa noas-
tră se gată pe nimic când
vom muri. Vezi tu arborele
acesta? L-am doborât jos,
dar abia acum, după ce l-am tăiat, se va vedea de ce treabă

este bun.
Abia acum vom vedea de este sănătos şi bun de clădit,
ori este buturos4 şi bun numai de foc. Aşa e şi cu noi. Când va
veni securea morţii şi ne va doborî, atunci se va vedea ce fel de
„pomi” suntem: „sănătoşi”, ori „putrezi”. Atunci se va vedea
de suntem „de folos” sau „de aruncat în foc” (iad).
„Iată, securea stă la rădăcina pomilor!” (Mt 3, 10). Cum se
va afla pomul vieţii tale, iubite cititorule?
63. O CHEIE RUGINITĂ
Prin casele celor mai mulţi creştini se află o cheie ruginită

foarte. O cheie minunată este aceasta, dar o mănâncă rugina,
pentru că oamenii n-o folosesc. Această cheie este rugăciunea.
Ce cheie minunată este aceasta! Cu ajutorul ei putem descuia
cămara tuturor bunătăţilor cereşti. Câţi însă o folosesc?
64. UN RĂSPUNS POTRIVIT ŞI UN SFÂRŞIT FIOROS
Într-un orăşel din Germania, a avut loc, mai anii trecuţi,

fioroasa întâmplare de mai jos:
O ceată de câţiva slujbaşi necredincioşi îşi afla plăcerea
să ia în deşert Dumnezeirea. Îndeosebi, unul dintre ei întrecea
orice margini în astfel de hule. Între ei, era şi un credincios,
care trebuia să sufere hulele lor. Într-o zi, când se întâlniră la
prânz, hulitorul îl întâmpină pe cel credincios cu următoarea
întrebare de batjocură:
4
buturos – cu defecte, noduros, scorburos
– Ce mai face Fiul dulgherului (lemnarului) din Nazaret?

(adică Iisus Hristos).
Hulitorii începură a râde, dar credinciosul răspunse liniştit:
– Află, dragă prietene, că Fiul dulgherului din Nazaret toc-
mai acum lucrează la sicriul tău.
Hulitorii râseră mai departe, dar pe cel cu întrebarea, acest
răspuns neaşteptat îl străpunse ca un fulger la inimă. În cealaltă
zi zăcea în pat, iar a treia zi, prietenii îl petreceau la groapă.
65. „PENTRU RUGĂCIUNE E... PREA MIC”
Nişte părinţi se delectau în sudalmele ce le făcea pruncul

lor cel mai mic. În sudalma pruncului vedeau un semn de voi-
nicie.
– Frumos mai ştie sudui pruncul dumneavoastră! – zise un
trecător. Dar de rugat se ştie ruga?
– Pentru rugăciune e prea mic! – răspunseră părinţii.
66. CARUL ÎNGHEŢAT
Am văzut, astă-iarnă, nişte oameni, umblând, în faţa unei

case, să pornească un car îngheţat. Unul izbea roţile cu un to-
por, încercând să le mişte. Dar roţile mai mult se stricau decât
se dezgheţau. Atunci ieşi un om din casă, cu o vadră de apă
caldă. O turnă peste roţi şi roţile îndată se dezgheţară, iar carul
porni la drum.
Aşa şi pe un om păcătos: îl poţi porni pe drumul mântuirii
mai degrabă cu iubirea cea dulce a Evangheliei, decât cu mus-
trări şi vorbe aspre.
67. FIERUL ŞI FOCUL
Izbiţi cu ciocanul un
fier rece să-l prelucraţi. E
o trudă zadarnică. Fierul
nu se supune. Dar, îndată
ce-l aruncaţi în foc, el se
înmoaie şi ciocanul poate
săpa în el.
Aşa e şi cu inima omu-
lui păcătos. E un fier rece şi
tare. Predica, Cuvântul lui
Dumnezeu, nu prinde în ea
până nu vine în ajutor şi fo-
cul Duhului Sfânt.
68. ALEXANDRU MACEDON ŞI PIRATUL
Alexandru Macedon, cuceritorul lumii, a prins odată un

pirat (hoţ de mare).
– Cu ce drept bântuieşti tu mările? – l-a întrebat Alexandru
Macedon.
– Cu acelaşi drept cu care bântuieşti şi tu lumea – a răs-
puns cu îndrăzneală banditul. Eu sunt pirat şi jefuiesc din
când în când câte o corabie mică, tu însă jefuieşti şi prădezi
ţări întregi; şi, cu toate astea, mie îmi zice lumea hoţ, iar ţie
împărat.
În acest chip sunt şi acei oameni de azi (părinţi, învăţători,
slujbaşi etc.), care ţin să dea altora mustrări şi sfaturi, pe care
ei înşişi nu le ţin.
69. CEI DOI FRAŢI
Trufia şi căderea sunt doi fraţi, întocmai cum e somnul şi

moartea. De la somn până la moarte este numai un pas mic.
Întocmai aşa şi de la trufie până la cădere. Cel căzut în trufie
zace într-un somn sufletesc ce-i frate bun cu moartea cea su-
fletească. Şi, vai, câţi oameni dorm în acest somn! Pe cele mai
multe suflete diavolul le pescuieşte, şi azi, cu ispita trufiei.
70. ROBUL ELIBERAT
Pe timpul când prin Africa se făcea negoţ de negri, un eu-

ropean, care cunoştea pe Domnul, plăti preţul unui negru şi,
declarându-l liber, îi zise:
– De acum eşti liber! Poţi face ce vrei şi merge unde vrei.
– O, nu! – răspunse negrul eliberat. Eu vreau să rămân
în slujba celui care m-a răscumpărat. Voi rămâne un servitor
liber, în slujba celui care m-a răscumpărat cu dragostea lui.
Ce minunată icoană este aceasta pentru Jertfa Crucii!
Domnul Iisus ne-a răscumpărat şi pe noi din robia morţii şi
pieirii sufleteşti, dar nu ca să ne facem de cap, ci să avem o
libertate pusă în slujba Lui. Să trăim o viaţă îngenuncheată la
picioarele Celui ce ne-a răscumpărat cu dragostea şi Jertfa Lui
cea scumpă.
71. CELE DOUĂ LOCUINŢE
Domnul Îşi are două locuinţe: cerul şi inimile smerite şi

curate.
Diavolul îşi are şi el tot două locuinţe: iadul şi inimile
trufaşe şi necurate.
72. MÂINILE CELE MAI LUNGI
Într-o revistă ştiinţifică, un învăţat a pus odată întrebarea:

– Care oameni şi care popoare ar avea mâinile cele mai lungi?
S-au strâns multe răspunsuri. Unii spuneau că negrii ar
avea mâinile cele mai lungi, alţii că popoarele din Răsărit, alţii
că hoţii de buzunare. Între răspunsuri a fost însă şi unul ciudat,
care zicea aşa:
– Eu cred că mâinile cele mai lungi le au oamenii care se
roagă din toată inima lui Dumnezeu, pentru că mâinile acestor
oameni ajung până la cer şi iau de acolo, prin rugăciune, tot ce
le trebuie. Astfel de mâini a avut, spre pildă, şi Ilie proorocul,
care şi-a întins mâinile în semn de rugăciune şi a încuiat cerul
şi iarăşi l-a descuiat, prin rugăciune.
Minunat răspuns! Să ne fie şi nouă de învăţătură!
73. LUMÂNAREA SE TOPEŞTE LUMINÂND...
Un prieten mă cam mustra zilele

trecute, spunând că prea îmi las viaţa
să se topească în munca ce o fac.
– O, dragul meu! – i-am răspuns.
Eu îţi dau toată dreptatea, dar, mai întâi,
te rog să aprinzi lumânarea aceasta!
– Foarte bine, iată, am aprins-o.
Şi ce vrei să spui cu acest lucru?
– Vreau să te rog să nu laşi lumâ-
narea să se topească. Uite, lumânarea
se topeşte şi asta-i o pagubă mare.
– Păi asta-i o regulă. Unde s-a
mai văzut lumânare arzând fără să se
topească?
– Apoi, dragul meu, aşa e şi cu noi, cei care am fost puşi

să lucrăm în ogorul Domnului. Lumânarea trebuie pusă în
sfeşnic şi aprinsă, ca să lumineze tuturor (Mt 5, 15); dar, fă-
când acest lucru, ea se topeşte, căci unde s-a mai văzut vreo
lumânare aprinsă care ar strânge seu şi grăsime? Sau unde s-a
mai văzut o sare ce nu se topeşte după ce s-a băgat în bucate?
(Mt 5, 13).
O lumânare poate fi cât de mare şi mândră, dacă nu arde şi
nu luminează, care este folosul ei?
Lumânarea se topeşte luminând...
74. PEŞTII CEI VII ŞI CEI MORŢI
Prin apele râurilor, aţi văzut cum peştii cei vii înoată întot-
deauna împotriva apei şi a valurilor ei. Numai peştii cei morţi
se duc cu apa în jos, adică îi duce apa cu ea în jos.
Aşa, iubite cititorule, sunt şi creştinii. Creştinul cel viu
trebuie să înainteze totdeauna împotriva valurilor lumii aces-
teia. Numai „creştinul” cel mort se lasă dus şi târât de apele şi
păcatele acestei lumii.
Tu, cititorule, ce fel de creştin eşti? Eşti şi tu un creştin viu
sau un creştin mort?
75. „AICI ESTE RAIUL MEU...”
Un scriitor şi vestitor al Evangheliei, Bettex, istoriseşte

următoarele:
„Înainte cu zece ani, am cercetat un vechi prieten de-al
meu. L-am aflat într-o splendidă situaţie materială. Locuia
într-un palat înconjurat de o grădină, ca un adevărat paradis.
Am încercat să-i vorbesc despre cele sufleteşti, dar priete-

nul meu întrerupse vorbele mele şi le puse punct, grăind sfidă-
tor: «Dragul meu prieten, mie în zadar îmi grăieşti despre astfel
de lucruri. Raiul meu, iată-l, acesta este!... Aici este raiul meu!».
Peste cinci ani, l-am cercetat din nou, dar, vai, ce schim-
bări grozave am aflat! Grădina era dărăpănată, casele ruinate...
Prietenul meu zăcea bolnav de ani de zile. Un copil al lui se
înecase. O fată încheiase o căsătorie nefericită. Mai avea o sin-
gură fată, pe care am auzit-o astfel înţelegându-se cu tatăl său
bolnav:
«Tată dragă, mă duc la oraş. Ce ai dori să-ţi mai aduc?»
«Un ştreang!» – grăi tatăl ei chinuit de boală.
În decurs de cinci ani, «raiul» prietenului meu devenise
un adevărat «iad»“.
76. DE CE?
– De ce sunt prin temniţe mai mulţi bărbaţi decât femei?

Această întrebare se ridică odată într-o adunare.
– Pentru că la biserică sunt totdeauna mai multe femei
decât bărbaţi – răspunse un om cu minte.
77. TESTAMENTUL LUI ALEXANDRU MACEDON
Când era pe patul morţii, Alexandru Macedon a lăsat cu

limbă de moarte să fie astfel aşezat în sicriu, ca mâinile să-i
rămână afară.
„Vreau – a răspuns împăratul cel care nu se săturase nici-
odată de prăzi şi comori – să vadă toată lumea că mă duc cu
mâinile goale din această lume.”
78. CLOPOTELE DIN ALPI
Pe vârfurile cele înalte ale Alpilor sunt aşezate clopote,

ce, pe vreme de furtună, încep ele singure a răsuna, mişca-
te încoace şi încolo
de puterea furtunii.
Aceste clopote sunt
aşezate pentru tu-
rişti. Prin dangătul
lor, ele dau de ştire
turiştilor rătăcitori
că acolo se află o
casă de adăpost şi
scăpare. În puterea nopţii şi furtunii, ele parcă strigă: „Veniţi
aici! Scăpaţi aici!”.
Ce minunată icoană pentru viaţa noastră cea sufletească!
Pe timp de furtună – pe timp de încercări şi necazuri – se poa-
te auzi şi în viaţa noastră glasul unui clopot mântuitor: glasul
Scumpului nostru Mântuitor.
Omul cel credincios, tocmai în timpul când furtuna încercă-
rilor e mai mare şi întunericul mai grozav, aude glasul Lui cel dul-
ce: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi Eu vă voi odihni pe voi!”...
79. „DE CÂND AM INTRAT ÎN OASTE...”
– Am auzit, frate Gheorghe, că de când ai intrat în Oastea

Domnului ai părăsit toate desfătările şi plăcerile vieţii.
– Tocmai din contră, fratele meu! Eu, de când am intrat
în Oaste, am aflat desfătările şi plăcerile cele adevărate. Eu de
când sunt n-am avut atâtea desfătări şi plăceri ca acum. Eu am
pierdut numai nebuniile şi prostiile cele de suflet pierzătoare.
80. PENTRU O SMOCHINĂ
Despre Sfântul Macarie din Egipt, spun Vieţile Sfinţilor că

o viaţă întreagă a plâns şi s-a tânguit pentru o smochină ce o
furase când era copil. De câte ori îşi aducea aminte de această
smochină, plângea cu amar.
Dar noi?
81. PĂŢANIA FIERULUI ŞI A PÂRÂULUI
E cunoscută păţania unui fier de plug care n-a vrut să mai

taie pământul, ci s-a aşezat la odihnă în cămară. Dar în cămară
l-a ros rugina de s-a ales nimica de el.
Tot aşa e şi păţania pârâului care şi-a zis: „Ce să mai alerg
eu peste atâtea pietre şi văgăuni? Hai să stau pe loc!”. Şi a stat pe
loc. Dar, stând pe loc, apele i s-au stricat şi s-a făcut ,din pârâul
cu apa limpede, o baltă urât mirositoare şi plină de broaşte.
Aşa face şi lenea cu omul. Munca înviorează şi curăţeşte
trupul şi sufletul omului. În schimb, lenea roade ca o rugină
trupul şi sufletul şi face din viaţa omului o baltă stricată ce se
umple cu broaştele şi şerpii scârboaselor patimi şi pofte rele.
Din păţania fierului şi a pârâului, învăţaţi-vă să fugiţi de
lene şi trândăvie.
82. UN RĂSPUNS POTRIVIT (II)
– Unde locuieşte Dumnezeu? – întrebă odată un necredin-

cios, aşa, cam în batjocură, pe un credincios.
– Pretutindeni, răspunse credinciosul, afară de inima ta.
Căci, dacă ar fi şi acolo, atunci nu te-ai ocupa cu astfel de în-
trebări nebune.
83. PĂŢANIA UNOR NECREDINCIOŞI
Un plugar intră odată şi el într-o căfană (ospătărie, restau-

rant, n.n.), unde mănâncă şi beau domnii, şi ceru de mâncare.
Înainte de a mânca, plugarul, ca un creştin adevărat, se ridi-
că, îşi făcu sfânta cruce şi zise «Tatăl nostru». La asta, nişte
domnişori ce erau cu mâncarea la o masă vecină începură a se
înfunda de râs şi unul îi zise, aşa, în batjocură:
– Iacă, noi, bădicule, mâncăm şi fără să mai facem mătănii
şi cruce şi încă nici unul nu ne-am înecat.
– Hei, hei, domnişorilor – răspunse plugarul –, şi eu am
acasă şapte purcei şi, cum îi slobod din coteţ, dau năvală la
troacă şi încă nici unul dintre ei nu s-a înecat cu lăturile.
84. „EU NU CRED DECÂT CEEA CE VĂD ŞI ÎNŢELEG...”
Un om credincios de la ţară mergea pe drum, alături de

un domn necredincios. Tocmai discutau despre lucrurile cre-
dinţei. Credinciosul se trudea să-l scoată pe necredincios din
mlaştina necredinţei, dar el se apăra cu îndârjire, proptindu-se
în vorbele:
– Dragul
meu, eu sunt
om cu min-
te, eu nu cred
decât ceea ce
văd şi înţeleg.
Atunci,
credinciosul,
luminat ca de
Duhul Sfânt,
se opri în loc şi, arătând spre o livadă unde păşteau o vacă, o

oaie şi o gâscă, zise:
– Vezi, dumneata, vaca, oaia şi gâsca ceea cum pasc?
– Văd.
– Aşa-i că toate trei pasc aceeaşi iarbă?
– Aşa-i.
– Ei, acum să-mi spui dumneata, de ce iarba ce o paşte
vaca se preface în lapte, iarba ce o paşte oaia se preface în lână,
iar iarba ce o paşte gâsca se preface în pene? Eu de mult văd
acest lucru şi nu-l înţeleg, iar dumneata tot mereu îmi spui că
nu crezi decât ceea ce vezi şi înţelegi. Spune-mi, rogu-te, cum
stăm cu lucrul acesta pe care-l vezi?
Necredinciosul rămase ruşinat.
85. AVEŢI ACASĂ PORCI?
Un vestitor al Evangheliei, vorbind despre curăţenia vieţii

sufleteşti, îşi întrebă ascultătorii:
– Aveţi acasă porci?
– Avem.
– Dar o casă aşa, mai curată, unde primiţi prietenii şi oas-
peţii, aveţi?
– Avem.
– D-apoi umblă porcii dumneavoastră în casa asta?
– Ba!
– Ei bine, să ştiţi că lucrul ăsta se petrece în casa voas-
tră cea sufletească. „Voi sunteţi casa Duhului Sfânt” – zice
Scriptura (I Cor 3, 16). Dar în casa asta băgaţi de seamă că
umblă porcii patimilor urâte, ca: beţia, desfrânarea, zavistia şi
altele. Toţi cei ce trăiţi în patimi rele aveţi o casă a sufletului în
care umblă „porcii”.
86. PILDA REA
– Mamă dragă, – zise un copil de şase ani către mamă-sa –

aşa-i că după ce voi fi mare nu trebuie să mai zic rugăciunile?
– Ba trebuie, dragul mamei, căci toţi oamenii cei buni se
roagă. Numai oamenii cei răi nu se roagă.
– D-apoi, atunci, tăticul dacă-i bun de ce nu se roagă?
87. UN RĂSPUNS POTRIVIT (III)
– Vreau să mă despart de femeie! – grăi un om în faţa tri-

bunalului. Omul apucase cu năravul beţiei şi judecătorul ştia
acest lucru.
– Foarte bine! – răspunse judecătorul. Dar înainte de a
trece la proces, te rog du-te acasă şi te desparte mai întâi de
rachiu! Şi apoi vino aici!
Beţivul s-a ruşinat şi s-a îndreptat.
88. CUM ESTE FĂCUTĂ CRUCEA?
Un adânc înţeles este chiar şi în felul cum este făcută crucea.

O cruce de lemn e făcută din două braţe. Un braţ e mai
lung, mai lungăreţ. Acest braţ e parcă o cale
netedă, un drum deschis ce alunecă înainte.
Celălalt braţ – cel mai
scurt – vine şi se aşază
de-a curmezişul peste
braţul cel mai lung. Se
aşază ca şi când ai închide calea cuiva, ca şi
când l-ai opri pe cineva în drumul său.
Aici este taina cea mare a Crucii. Ea înseamnă o oprire

a noastră, a vieţii noastre, din calea cea largă a păcatului. Ea
trage o dungă peste toate lumeştile noastre planuri şi gânduri.
Crucea se aşază de-a curmezişul în calea vieţii noastre celei
păcătoase. Ea înseamnă un hotar sufletesc, un hotar de oprire a
unei vieţi vechi şi de începere a unei vieţi noi. Ea înseamnă o
schimbare din temelie a vieţii.
Însă, vai, puţini au aflat crucea în acest înţeles! Crucea
celor mai mulţi creştini are numai un braţ. Are numai braţul cel
lung: calea deschisă a lumii, a răutăţilor. Celălalt braţ, cel cu
hotarul sufletesc şi cu schimbarea din temelie a vieţii, lipseşte.
Nu cumva o astfel de cruce este şi crucea ta, iubite citito-
rule?
89. „CAUT UN SERVITOR...”
– Caut un servitor! – dete odată de ştire un ostaş din Oastea

Domnului.
– Şi ce fel se servitor ţi-ar trebui dumitale? – întrebă un
tânăr ce voia să intre în slujbă.
– Mie, dragul meu, – răspunse ostaşul – îmi trebuie un ser-
vitor care să se teamă mai mult de Dumnezeu decât de mine.
90. ACUL DOCTORULUI
Când doctorul află pe cineva greu bolnav şi ameţit de boa-

lă, ia un ac şi cu el împunge pe cel bolnav. De simte bolnavul
împunsătura şi se mişcă, atunci mai este nădejde de scăpare şi
tămăduire. Dar de nu simte bolnavul nimic, atunci e pierdută
orice nădejde.
Aşa sunt, dragă cititorule, şi suferinţele şi necazurile ce ni

le trimite Doctorul nostru cel sufletesc, Tatăl Ceresc. De sim-
ţi acul mustrărilor şi suferinţelor, atunci tu poţi fi tămăduit şi
mântuit. Dar dacă nu le mai simţi, eşti pierdut.
91. „VINE PREOTUL!”
„Uite că vine preotul la noi! Alergaţi repede şi aduceţi

Biblia din cămară!... Căutaţi Ceaslovul de pe grindă!... Scoateţi
Psaltirea din ladă!... Ştergeţi-le de praf şi le puneţi pe masă, să
vadă părintele că noi suntem oameni credincioşi.”
Oare nu cam aşa se întâmplă prin multe case creştine?
92. „AM APRINS! AM APRINS!...”
De când eram preot la ţară, îmi aduc aminte de o femeie

care a venit, într-un post al Paştilor, să se mărturisească. Cât ce
a îngenuncheat, a început să plângă, strigând:
– Am aprins, sfinţite părinte, am aprins!... Mă cunosc gre-
şită cu un păcat mare: am aprins!...
Cu sufletul înfiorat, am întrebat-o:
– Şi ce te-a îndemnat să pui foc în averea aproapelui tău?
– N-am umblat cu foc, părinte! Nu cu foc de acesta am
aprins! Dar, cum spuneai dumneata la predică, am aprins cu
clevetiri şi minciuni pacea şi înţelegerea dintre oameni...
Da, da, bine grăia femeia! Căci cel ce bagă zâzanie, cleve-
tiri şi minciuni între oameni, după canoanele din Pravilă, face
tot acelaşi păcat ca şi cel ce ia un tăciune de foc şi aprinde casa
vecinului său.
„Fericiţi sunt cei făcători de pace, că aceia fiii lui
Dumnezeu se vor chema.” (Mt 5, 9)
93. VULPEA ŞI GRĂDINA CU POAME
O vulpe văzu odată o grădină încărcată de toate bunătăţile.

Dar grădina era apărată cu ziduri înalte, pe care vulpea nu le
putea sări.
„Ce aş putea face să străbat în grădină?” – se întreba vul-
pea. Umblând de jur-împrejurul zidului, dădu peste o gaură
în zid, dar gaura era prea îngustă să se poată strecura prin ea.
Tot gândindu-se şi judecându-se ce-i de făcut, vulpea îşi zise:
„Ştiu ce voi face! Voi răbda foame câteva zile, voi slăbi şi voi
încăpea prin gaură”.
Zis şi făcut. După trei zile de foame, vulpea se strecură

prin gaură şi, ajungând la poame, se ospătă din belşug. Dar,
după câteva zile, îşi aduse aminte că trebuie să iasă iar de
aici, mai ales că sosise vremea culesului. Însă aici, un alt
necaz: se îngrăşase de-a binelea şi nu mai încăpea pe gaură.

Ce-i de făcut?
„Nu-i alt mod să scap de aici – îşi zise vulpea necăjită –
decât să mă pun iarăşi pe foame şi răbdare, ca să slăbesc.”
Răbdă iar trei zile şi, slăbind, se strecură afară. Când se
văzu scăpată, uitându-se spre grădina cu poame, zise:
„Frumoasă mai eşti tu, grădină şi dulci sunt poamele tale,
dar ce folos am avut eu de ele? Cât am mâncat, atât am răb-
dat... Cum am intrat, aşa am ieşit...”.
Ce istorioară plină de înţeles! Aşa e şi cu noi. Cum am
intrat în lumea aceasta, aşa vom şi ieşi din ea. Nimic nu vom
putea duce cu noi.
Lume, lume, cât de dulci sunt poamele tale, dar ce folos ne
rămâne nouă din ele!?
94. „CARE AVEŢI O ŢIGARĂ?”
Este atât de cunoscută această întrebare, încât chiar şi co-

pii de paisprezece-cincisprezece ani, când aud aceste vorbe îşi
bagă mâinile în buzunare să scoată tutun.
Dar dacă acum v-aş întreba: „Care aveţi o Biblie?” sau
„Care a citit cândva Biblia?”, cei mai mulţi, la această între-
bare, aţi râde. Nu-i aşa? Şi e rău aşa, pentru că Biblia ar tre-
bui să fie pentru oameni ceea ce este astăzi tutunul şi băutura.
Plăcerea ce o au oamenii de azi pentru tutun şi băutură ar tre-
bui să o aibă pentru Biblie, pentru frumuseţile, pentru como-
rile, plăcerile şi foloasele sufleteşti ce le dă Biblia acelui care
citeşte în ea regulat, cu credinţă şi stăruinţă.
Un creştin fără Biblie este ca un soldat fără puşcă şi ca un
călător fără cale.
Ai tu, cititorule, Biblie în casa ta şi, dacă o ai, citeşti re-
gulat în ea?
95. SPĂRGĂTORII DE PIATRĂ
Un om spărgea piatră dintr-o stâncă. El lucra aplecat în

genunchi.
Un vestitor al Evangheliei, trecând pe acolo, zise:
– Ce bine ar fi să pot sparge şi eu tot aşa inima cea de pia-
tră a ascultătorilor mei!
– Lucraţi şi dumneavoastră în genunchi – răspunse munci-
torul – şi atunci desigur veţi avea reuşită!
96. LUMINA DIN BREMEN
În oraşul Bremen din Germania

s-a păstrat până în ziua de azi un obicei
rămas din vremurile bătrâne.
Când oraşul scoate la mezat – la
licitaţie – casa cutărui datornic, se
aprinde o lumină şi lângă ea se pune
un ceas. Din clipa în care se strigă
licitaţia, datornicul mai are drept pa-
truzeci şi cinci de secunde să ceară
păsuire şi să-şi răscumpere casa; al-
tfel, dacă nu foloseşte aceste secun-
de, sfetnicul oraşului strigă „Aus!”
(Gata!). Lumina se stinge şi casa se
vinde.
Întocmai aşa e şi viaţa noastră,
dragă cititorule. E o mică lumină, în decursul căreia trebu-
ie să ne răscumpărăm Împărăţia lui Dumnezeu şi mântuirea
sufletului.
97. „CE CAUŢI ÎN OROLOGIU?”
Între nişte meseriaşi de la oraş veni odată vorba despre

Dumnezeu. Între ei se afla şi un tăgăduitor de Dumnezeu.
– Dacă ar fi Dumnezeu – zicea hulitorul – atunci de ce nu
L-a văzut sau nu-L vede cineva?... Încă nimeni nu poate spune
că a văzut pe Dumnezeu...
Între apărătorii credinţei în Dumnezeu era şi o calfă de
ceasornicar. Acesta nu zise nimic la hula necredinciosului, ci
luă un ceas şi, cu ochelarii lui, începu să se uite cu încordare în
el, ca şi cum ar căuta ceva...
– Dar tu ce cauţi în orologiu? – întrebă unul dintre cei
de faţă.
– Caut – răspunse ceasornicarul – pe cel ce a făcut orolo-
giul acesta şi nu-L găsesc... aşa cum caută acest necredincios
să vadă în lume pe Dumnezeu, Făcătorul lumii...
Necredinciosul înţelese lecţia şi se depărtă ruşinat.
98. DOUĂ GRĂUNŢE
Pe urma unui semănător, două grăunţe se înţelegeau astfel:

– Vezi tu, surată? – grăi un grăunte rămas neacoperit de
pământ. Pe tine te-a îngropat grapa semănătorului. Eu însă
am scăpat neîngropat. Eu mă desfătez acum în lumina soare-
lui, iar tu zaci în groapă, în întuneric...
Dar în clipele când astfel cuvânta, sosi o cioară şi îl în-
ghiţi.
Grăuntele cel îngropat, în schimb, nu peste mult, ieşi afară
într-un spic frumos de grâu.
Doamne, mai bine ne ţine îngropaţi în încercări, decât să
ne „fure păsările cerului”! (Lc 8, 5).
99. „DOMNUL MEU MĂ VEDE”
Un ostaş al Domnului se nimerise la lucru cu un alt om, la

un domn inginer.
– Acum putem dormi puţin, căci domnul e dus de acasă şi
nu ne vede! – grăi omul.
– O, nu! – răspunse ostaşul. Eu nu pot face acest lucru,
pentru că Domnul meu e acasă şi mă vede.
Orice lucraţi, să lucraţi din toată inima, ca pentru Domnul,
nu ca pentru oameni! (Col 3, 23).
100. CELE PATRU ICOANE
Într-o veche biserică din Italia se află zugrăvite pe un pe-

rete patru icoane.
În prima, se vede un chip de episcop învăţând, iar dede-
subt cuvintele: „Eu vă învăţ pe toţi”.
În a doua, se vede un chip de general, sub care scrie: „Eu
vă apăr pe toţi”.
În a treia, se vede un chip de ţăran arând, iar dedesubt e
scris: „Eu vă hrănesc pe toţi”.
În a patra, se vede chipul diavolului, având dedesubtul lui
scrise cuvintele: „Eu vă iau pe toţi care nu vă faceţi datoria”.
101. DACĂ HOŢII ÎŢI FURĂ BANII...
Dacă hoţii îţi fură banii, încă tot mai e nădejde să-i poţi afla.
Dar când diavolul îţi fură zilele vieţii, îndemnându-te să le pe-
treci în păcate, pe acestea nu le mai poţi afla. Sunt zile pierdute
pentru sufletul tău, pierdute pentru Împărăţia lui Dumnezeu.
Eu lăcrimez de câte ori mă uit în lume şi văd pe diavolul

cum fură zilele şi anii vieţii oamenilor.
102. ICOANA DIN NÜRNBERG
În oraşul Nürnberg, din Germania, un credincios a săpat

din lemn chipul Mântuitorului şi al celor doisprezece apos-
toli. Chipurile stau în picioare. Sunt însă în aşa fel făcute, că,
îndată ce atingi şi răstorni chipul Mântuitorului, se răstoarnă
toţi apostolii. Dar, în schimb, poţi răsturna pe toţi apostolii –
Domnul rămâne nemişcat.
Domnul Iisus este centrul vieţii şi mântuirii noastre su-
fleteşti. Luaţi acest centru, aţi răsturnat totul. Lipseşte acest
centru, lipseşte totul. Luaţi pe Domnul şi Jertfa Lui din Biblie
– veţi rămâne cu tunetele şi fulgerele mâniei lui Dumnezeu
pentru păcatele noastre.
Luaţi pe Domnul din viaţa unui creştin adevărat, i-aţi
luat toată puterea. Luaţi-i totul, dar lăsaţi-i pe Domnul – n-a
pierdut nimic.
103. „TATĂ, OARE A MURIT DUMNEZEU?”
– Tată, oare a murit Dumnezeu? – întrebă odată pe tatăl

său o fetiţă ce mersese prima dată la şcoală.
– Dumnezeu nu moare niciodată – răspunse tatăl. Cine ţi-a
spus ţie lucruri de acestea?
– Apoi, tată dragă, învăţătorul ne-a spus astăzi în şcoală că
toţi oamenii se roagă şi, când se roagă, vorbesc cu Dumnezeu;
pe tine nu te-am văzut niciodată vorbind cu Dumnezeu şi de
aceea credeam că Dumnezeu a murit...
Tatăl rămase ruşinat şi din ziua aceea începu a se ruga.
104. ODISEU ŞI SIRENELE
Odiseu a fost un erou al vechilor greci. A luat şi el parte la

războiul de la Troia, unde grecii i-au bătut pe troieni, după un
război de zece ani. După gloriosul război, Odiseu a plecat spre
casă cu oamenii lui. În drumul lor, pe mare şi uscat, au pribegit
ani de zile, trecând prin fel de fel de primejdii.
Între altele, au trecut şi pe lângă primejdia cu insula
sirenelor. Aceste sirene erau un fel de vâlve ale mărilor; nişte
zâne încântătoare, care, prin cântecele lor vrăjite, ademeneau
pe trecători, le furau voinţa, îi îmbătau cu un fel de beţie dulce
care îi făcea să sară în valurile mării, unde îşi aflau moartea şi
mormântul.
Ca să scape de primejdia aceasta, Odiseu a înfundat cu
ceară urechile oamenilor săi, iar pe sine s-a legat strâns de ca-
targul corabiei. Luptătorii lui n-auzeau ademenirile sirenelor.
El le auzea, dar era legat de barcă. În felul acesta, au trecut
teferi pe lângă insula cea vrăjită a morţii.
Un adânc înţeles creştinesc văd eu în această legendă. Un

fel de insulă vrăjită a morţii este şi lumea aceasta cu „sirene-
le” ei; cu desfătările şi amăgirile ei. Omul vâsleşte spre Patria
Cerească, dar lumea îl amăgeşte cu „cântările” şi desfătările ei.
Lumea îi fură omului voinţa, îi fură mintea, îl îmbată cu plă-
cerile ei şi îl face să se arunce în valurile ei, în valurile pieirii
sufleteşti şi trupeşti.
În faţa ispitei, Odiseu s-a legat strâns de catargul corabiei.
În faţa ispitei, leagă-te şi tu cu puterea Evangheliei! Leagă-
te cu putere de catargul Evangheliei!
În faţa ispitei, oamenii lui Odiseu s-au făcut surzi, înfun-
dându-şi urechile cu ceară.
Mut şi surd fă-te şi tu faţă de lume şi ispitele ei!
Câtă vreme însă, în loc să faci aşa, tu cauţi parcă anume
„sirenele”, pe la cârciumi, petreceri, cinematografe şi alte des-
fătări lumeşti – cum crezi, dragul meu, că ai putea birui ispita?
Câtă vreme toate urechile tale, şi cele din carne şi cele
din duh, sunt desfundate pentru lume, te miri că te biruie is-
pita şi lumea?
105. ARGONAUŢII ŞI SIRENELE
Despre alţi eroi – argonauţii – tot din istoria vechilor greci,

spune legenda că şi ei au avut de lucru cu primejdia sirenelor,
ca Odiseu. Ei s-au apărat însă într-un alt chip.
Trecând pe lângă insula cu cântările vrăjite ale sirenelor,
Iason, conducătorul argonauţilor, l-a pus pe vestitul cântăreţ,
Orfeus, să cânte din harfa sa. Iar Orfeus, cu cântările lui, le-a
întrecut pe sirene. Cântările lui vrăjite au acoperit glasul şi
cântările sirenelor.
De ciudă, sirenele, văzându-se bătute cu propria lor armă
– cu cântarea – au sărit în mare şi s-au prefăcut în stânci.
Odiseu le-a biruit pe sirene, legându-se pe sine şi astupând

urechile tovarăşilor săi.
Iason le-a biruit cu propria lor armă: cu cântarea.
Care din aceste două biruinţe vă place mai mult?
Mie îmi place mai mult biruinţa lui Iason.
Să biruim lumea cu armele pe care le foloseşte ea! Cântările
lumii să fie copleşite de cântările Domnului. Petrecerile lumii
să fie copleşite şi întrecute de petrecerile cele duhovniceşti.
Desfătările lumii să fie întrecute de desfătările şi bucuriile cele
duhovniceşti.
Oriunde cântă lumea – să cântăm şi noi! Oriunde îşi pe-
trece lumea – să ne petrecem şi noi... dar aşa, ca petrecerile şi
cântările noastre în Domnul să acopere şi să întreacă petrece-
rile cele lumeşti.
Cineva mă mustra de ce i-am învăţat pe ostaşii Domnului
să cânte pe drumuri şi prin case?
Pentru ca să facă ceea ce a făcut Iason: să biruie vuietul
cel pierzător al lumii cu puterea şi vraja cântărilor şi petreceri-
lor duhovniceşti.
Fraţilor ostaşi! Prin cântările şi petrecerile noastre, în
„stânci” mute să le prefacem şi noi pe toate „sirenele” cele de
suflet pierzătoare din lumea aceasta!
106. FERICIREA LUI ROTSCHILD
– Dumneata, domnule Rotschild, aşa-i că eşti fericit? – îl

întrebă odată pe marele miliardar un prieten de-al lui.
– Eu, fericit? – răspunse Rotschild. Păi, uite, tocmai acum
am în mână o scrisoare prin care unul mă ameninţă cu moartea,
de nu-i voi trimite, la un loc anumit, atâţia şi atâţia bani.
Eu, fericit? Când locuinţa mea e păzită ziua şi noaptea de
douăzeci de poliţai secreţi.
Eu, fericit? Când nu mă pot duce unde vreau şi nu mă pot

mişca aşa cum vreau..., trăiesc ca un rob, păzit ziua şi noaptea
de poliţai.
Eu, fericit? Când zece secretari aşteaptă mereu ordinele
şi instrucţiunile mele cu privire la mersul întreprinderilor şi
nimeni nu mă mai poate înlocui!...
107. „DEPARTE-I IADUL?”

– o întâmplare dintr-un orăşel al Germaniei –
Un necredincios îngâmfat plecase într-o plimbare cu ca-

lul. Întâlnindu-l pe preot, îl agrăi, aşa, în batjocură:
– Domnule păstor, am înţeles că dumneata te ocupi mult la
biserică cu iadul... Te rog, spune-mi cât de departe-i acest iad,
căci vreau să zbor cu roibul meu până acolo!
– Domnul să te apere de un astfel de drum! – grăi păstorul,
trecând pe lângă hula necredinciosului.
Pe la amiază, roibul sosi fără stăpân. La o cotitură de

drum, calul se împiedicase şi, izbindu-şi stăpânul cu capul de
nişte bolovani, îl lăsase mort în drum. Ajunsese la ţinta dorită:
în iad.
Cu adevărat: „Dumnezeu nu Se lasă batjocorit” (Gal 6, 7).
108. LEAC CONTRA MOLIILOR
O femeie bogată se plângea că moliile îi fac pagube în

numeroasele ei haine.
„Draga mea, – îi răspunse o femeie din Oastea Domnului
– eu ştiu un leac minunat contra moliilor. Îl am acasă, scris
într-o carte bătrână. După-amiază am să ţi-l scriu pe o hârtie şi
am să ţi-l trimit.”
Femeia cu moliile primi după-amiază o scrisoare pe care
era scris următorul recept: „Nu vă adunaţi vouă comori pe
pământ, unde moliile şi rugina le strică!... Ci vă adunaţi vouă
comori în cer, unde nici moliile, nici rugina nu le strică!” (Mt
6, 19-20).
109. PĂSTORUL ŞI OAIA CEA NEASCULTĂTOARE
– Îmi tot vorbeşti despre un Dumnezeu bun şi iertător –

zicea un om către un ostaş din Oastea Domnului – dar uită-te
în lume că nu ne mai slăbesc loviturile şi bătăile Lui!
Ostaşul răspunse, foarte cuminte, astfel:
– Când o oaie iese din turmă şi îşi face de cap, ce face păs-
torul? Fluieră după ea şi o strigă pe nume, dar oaia nu ascultă.
O ameninţă cu băţul, dar n-are grijă. Zvârle cu ceva după ea,
dar oaia şi mai mult se depărtează. Pe urmă, trimite câinele
după ea, care o înhaţă, o supără şi o muşcă. Abia după această

supărare, oaia se întoarce înapoi.
Aşa e, frate dragă, şi cu noi. Domnul, Păstorul cel mare şi
bun, a încercat multe şi felurite chemări dulci, să ne întoar-
cem înapoi din răutăţi, în turma Lui cea binecuvântată. Dar noi
n-am vrut să ne întoarcem. De aceea, a trimis asupra noastră
necazuri şi urgii, care ne împresoară şi ne muşcă din greu, în-
cercând să ne întoarcă în turma Lui cea sfântă.
Vai de cei ce nici acum nu înţeleg şi nu ascultă glasul şi
chemările scumpului nostru Păstor!
110. ÎN PIAŢA DE POAME
În piaţa de poame am văzut zilele trecute nişte copii să-

raci, cerşind mere de la vânzători. Unii îi respingeau cu vorbe
de ocară, alţii le aruncau câte un măr mic sau stricat pe jumă-
tate, spunându-le să nu mai dea pe acolo.
Un om a luat un măr, l-a tăiat cu un cuţit în şase părţi şi l-a
împărţit copiilor, spunându-le să nu mai vină de altă dată pe
capul lui.
Eu m-am gândit în mine că Tatăl Ceresc nu face aşa cu co-
piii Lui. El nu Se supără ci, dimpotrivă, se bucură când copiii
Lui cer de la El câte ceva. Când ne rugăm Lui şi întindem spre
El mâinile credinţei, niciodată nu ieşim ruşinaţi.
111. ALEXANDRU MACEDON ŞI CALUL SĂU, DUCIPAL
Despre Alexandru Macedon, istoriile povestesc multe fap-

te de vitejie. Între altele, e şi cea cu îmblânzirea lui Ducipal.
Nimeni nu cuteza nici măcar să se apropie de acest „mânz foar-
te rău” şi furios. Alexandru – un tânăr de cincisprezece ani – îl

scoase din grajd, puse şaua pe el şi, încălecându-l, „zbură pes-
te un pârâu adânc şi larg
de şaisprezece coţi”.
Viteaz mare a fost
Alexandru Macedon şi
vitejii multe a făcut, dar,
vai, în lupta cu pornirile
cele rele a fost un slab şi
slăbănog. Era stăpânit
şi biruit de multe patimi
rele. Între acestea, erau
mai ales trei: lăcomia
după bogăţii, băuturile
şi femeile. A murit în
floarea vârstei (treizeci
şi doi de ani), tocmai
doborât de aceste patimi
rele, pe care nu le-a putut înfrâna. Pe Ducipal cel furios l-a
putut înfrâna, dar pornirile sale cele rele, ba. A biruit împăraţi
şi împărăţii, dar nu s-a putut birui pe sine însuşi.
Dar tu, cititorule, cât eşti de viteaz în lupta cu patimile şi
păcatele?
112. „DE CÂND MĂTUR ŞI PE SUB PAT...”
– De când ai intrat în Oastea Domnului? – fu întrebată o

servitoare care se hotărâse şi ea la o viaţă nouă.
– De când mătur şi pe sub paturi – răspunse servitoarea.
Căci mai înainte lucram numai de mântuială; acum însă „lu-
crez ca pentru Domnul” (Ef 6, 5).
113. ŞI-A MÂNTUIT COPILUL
Un copil căzuse într-un râu înfuriat şi era ameninţat să se

înece. Oamenii strigau, dar nimeni nu sărea în apă să-l scape.
– De ce nu sare nimeni să-l scape? – strigă un om care trecea
pe alături. Şi sări în apă.
Când se apropie de copil, ce să vadă?! Cel ce se îneca era
copilul lui.
Repede îl prinse şi îl scoase afară.
Cel care sare să mântuie pe alţii din valurile pierzării su-
fleteşti îşi mântuie şi sufletul său.
114. DIAVOLUL ÎN CHIP DE ARHANGHEL
Unui credincios i s-a arătat diavolul, într-o noapte, în chip

de înger luminat şi i-a zis:
– Eu sunt Arhanghelul Gavril şi sunt trimis la tine să-ţi
aduc cuvânt de laudă pentru viaţa ta cea curată şi ferită de orice
păcat...
Dar credinciosul, simţind ispita, răspunse:
– Sfinte arhanghele, ia seama că ai greşit adresa! Vei fi fost
trimis poate la un altul, căci eu sunt un biet păcătos; eu sunt cel
mai păcătos şi ticălos om din lume...
Diavolul scrâşni din dinţi şi o rupse la fugă.
115. PERIKLES ŞI HULITORUL
Perikles, un mare filozof şi bărbat de stat din vechea

Grecie, fu odată întâmpinat în târg de un om rău, care îl petre-
cu până acasă în fel de fel de hule şi batjocuri.
Perikles tăcea.
Când ajunse acasă – era pe seară – Perikles strigă pe un
servitor şi îi zise: „Uite, s-a întunecat! Ia o făclie şi petrece pe
omul acesta până acasă, nu cumva să cadă pe drum şi să se
lovească!”.
Perikles era un păgân şi a dat o aşa pildă de răbdare şi
iertare.
Oare câţi dintre „creştinii” de azi pot da astfel de pilde?
116. OSÂNDITUL ŞI PÂINEA CEA CU OTRAVĂ
În vremile de demult, pe unii dintre cei osândiţi la moarte

îi aştepta o moarte specială. Osânditul era băgat într-o temniţă,
unde i se dădeau şap-
te pâinişoare pentru
şapte zile. Una din
aceste pâini era otră-
vită. Bietul osândit
începea pâinile cu
groază şi cutremur
de moarte. Nu ştia
din care îl pândeşte
otrava morţii. Când
dădea peste pâinea
cea cu otravă, murea.
Trecând dintr-un
an într-altul, ce bine
ar fi să ne gândim pu-
ţin la înţelesul acestei
judecăţi! Şi noi suntem un fel de osândiţi la moarte. Toţi sun-
tem osândiţi ca să murim. Ne apasă şi pe noi aceeaşi osândă,
ca pe robul din chipul de mai sus. Anii şi zilele vieţii noastre

stau în faţa noastră ca tot atâtea pâini şi pâinişoare de mâncat.
În una din aceste pâini e pusă otrava morţii. Asta e sigur. Nu
ştim însă în care. Poate să fie în pâinea zilei de mâine sau de
poimâine.
Această osândă teribilă ar trebui să ne umple şi pe noi de
groază, de cutremur şi de pregătire sufletească pentru sfârşitul
vieţii. Dar noi nici habar nu avem de acest lucru. Trăim aşa, ca
şi când n-am mai muri niciodată. Sau, cel mult, trăim cu înşe-
lăciunea diavolului: „Mai aveţi vreme!”. Ah, ce nebunie este a
trăi o astfel de viaţă!
„Privegheaţi şi staţi gata, că nu ştiţi ziua şi ceasul!...”
„Lucraţi până este ziuă, căci vine noaptea – vine moartea –
când nimeni nu mai poate lucra!” (In 9, 4).
117. „NU-I PENTRU TINE BIBLIA!…”
– Nu-i pentru tine Biblia! – zise odată un om către un ostaş

din Oastea Domnului. Eu am auzit pe unii dintre învăţaţii noş-
tri spunând că Biblia-i otravă pentru cei neînvăţaţi... De unde
ştii dumneata că-i miere sau otravă ceea ce citeşti în Biblie?...
– Dar dumneata – răspunse ostaşul – când ceri la cârciumă
băutură îndulcită, de unde ştii că Leiba, crâşmarul, a băgat în
ea zahăr ori ba?
– Păi o gust şi văd că-i dulce şi-mi place.
– Apoi, vezi? Aşa fac şi eu. Citesc Biblia şi văd că-mi
place; cuvintele ei sunt gâtlejului meu mai dulci decât mierea
(Ps 118, 103).
Ş-apoi, omule dragă, dacă ar fi otravă ceea ce citesc, apoi
cum se face că de când citesc în Biblie, în loc să mă prăpădesc,
m-am lăsat de băut, de fumat, de sudalme şi alte răutăţi?...
Omul rămase să se dumirească cu învăţaţii lui asupra

acestei întrebări.
118. PUTEREA CREDINŢEI
În anul 1864, sora unui credincios vestitor al Evangheliei,

Iosif Benson, din Germania, căzu în ologie. Nu se putea purta
deloc.
Fratele ei aduse încă trei credincioşi şi, împreună cu bol-
nava, începură a se ruga cu putere, stăruind îndeosebi asupra
cuvintelor Mântuitorului: „Şi iarăşi grăiesc vouă: dacă doi din-
tre voi se vor învoi pe pământ să ceară un lucru oarecare, se va
da lor de la Tatăl Meu, Care este în ceruri” (Mt 18, 19).
După ce sfârşiră, o minune! Bolnava se ridică pe picioare-
le ei şi începu a umbla.
Credinţa cea vie şi tare face şi azi minuni.
119. CEL MAI GROZAV VULCAN
Groaznici sunt vulcanii cu erupţiile lor! Dar totuşi cel mai

groaznic vulcan nu sunt nici Etna, nici Vezuviul, nici cei din
Japonia, ci este altul: este inima şi gura celui păcătos.
Inima păcătosului este un vulcan în care clocotesc: zavis-
tia, mânia, poftele cele rele şi alte răutăţi; iar gura lui este cra-
terul prin care răsuflă aceste răutăţi. Prin acest „crater” ţâşnesc
din adâncul vulcanului (inimii) fel de fel de răutăţi înfricoşate.
„Căci din inimă ies gândurile cele rele: uciderile, preacurviile,
curviile, furtişagurile, mărturiile mincinoase, hulele” (Mt 15,
19). Din acest „vulcan” ţâşnesc şi flăcările cele înfricoşate ale
înjurăturilor.
Ah, ce grozav este acest „vulcan”! El este mai grozav

decât Etna şi Vezuviul, pentru că acelea nu omoară suflete.
Vulcanii, cel mult, omoară trupuri, dar inima şi gura păcăto-
şilor sunt vulcanul cel rău, care „omoară şi trupul şi sufletul
omului” (Mt 10, 28). Oriunde este un astfel de „vulcan”, fu-
giţi din preajma lui, căci aruncă foc şi pucioasă şi alte materii
otrăvitoare şi stricăcioase pentru suflet.
Nu cumva, dragă cititorule, sunt şi inima şi gura ta un ast-
fel de vulcan rău?
120. PIATRĂ, DOBITOC ŞI DIAVOL
Zgârcenia îl face pe om piatră; poftele cele lumeşti şi beţia

îl fac dobitoc, iar trufia îl face diavol.
Vai de cei apucaţi în ghearele acestor patimi rele!
121. SCĂPAT DE ZGÂRCENIE
Un ostaş din Oastea Domnului ne scrie:

„Înainte de a-L cunoaşte pe Domnul, eram un mare zgâr-
cit. Nici nu voiam să aud de milostenie faţă de cei lipsiţi. A
treia zi după intrarea mea în Oaste, veni un cerşetor pe la casa
mea. Intrai în cămară să-i tai o bucată de slănină. Dar, hop, sosi
şi Satana cu ispita. «Taie pe aici, – îmi şoptea el – că-i o vreme
scumpă!... Ba, stai! Mută cuţitul mai pe din afară, că-i lipsă de
porumb!... Ba, mai bine ar fi să-i dai omului altceva, că porcu-i
prea scump...».
«Cară-te de aici! – strigai eu. Că, de mă înciud, să ştii,
diavole, că m-apuc şi tai ştreangul de la slănină şi o împart
toată la săraci.»
Diavolul fugi şi de atunci nu mai simţii ispita lui.”
122. SEMNUL BOLII E GREAŢA DE MÂNCARE
Semnul cel mai bun al bolii e pierderea poftei de mâncare,

e greaţa de mâncare; iar semnul tămăduirii e recăpătarea poftei
de mâncare. Aşa e şi cu sănătatea cea sufletească. Credinciosul
are poftă de mâncare duhovnicească. Nu poate trăi fără hra-
nă sufletească. Dar păcătosul nu poate suferi Cuvântul lui
Dumnezeu. Are greaţă de orice hrană sufletească. Nu-i trebuie,
nu-i place, o respinge, în semn că suferă de o grea boală sufle-
tească. Cei mai mulţi păcătoşi mor în această boală.
123. „STĂPÂNUL MEU E TOTDEAUNA ACASĂ!”
– Lumea ta e-acum, căci ţi s-a dus stăpânul de acasă! –

zise odată un om către un servitor care cunoştea pe Domnul.
– O, dragul meu, – răspunse servitorul – Stăpânul meu

nu S-a dus de acasă. El e totdeauna acasă. Stăpânul meu este
Domnul şi tot ce lucrez, eu nu lucrez numai de ochii stăpânu-
lui, ci lucrez ca pentru Domnul (Col 3, 23).
124. OGLINDA ŞI URÂŢENIA
Despre negrii de prin Africa se spun multe ciudăţenii.

Când europenii le-au arătat pentru întâia dată oglinzile, s-au
înspăimântat privindu-se în ele. Nu le venea a crede că ar fi aşa
de urâţi. Unii dintre ei s-au supărat pe oglinzi şi le-au spart.
Despre împărăteasa Elisabeta a Angliei şi Maria Tereza a
Austriei, istoria spune că, după o boală grea de vărsat, au spart
oglinzile de necaz, văzându-se sluţite de boală.
Despre o al
tă împărăteasă,
spune istoria, că,
sluţită fiind şi ea
de o boală grea
de vărsat, nu su-
ferea în jurul ei
decât persoanele
cele mai urâte.
Toate oglinzile
le-a spart şi pe
toţi servitorii i-a
înlocuit cu oame-
nii cei mai urâţi.
Cam aşa e şi în lumea cea sufletească. Păcătoşii nu pot
suferi oglinda Evangheliei. Îşi văd în ea urâţenia sufletului
lor. Nu pot suferi nici pe cei credincioşi. Purtarea celui cre-
dincios este o oglindă în care păcătosul îşi vede urâţenia lui

cea sufletească.
Sufletul este şi el o regină frumoasă, de neam împărătesc.
Dar din boala păcatului se urâţeşte, iar după ce se urâţeşte – în-
tocmai ca împărătesele de mai sus – nu mai poate suferi oglin-
da Evangheliei şi nici pe oamenii cei „frumoşi” la suflet.
Un suflet păcătos „sparge oglinda” – rupe Biblia, urăşte
Biserica, batjocoreşte Oastea Domnului, iubeşte întunericul şi
pe oamenii cei păcătoşi.
Fereşte-ne, Doamne, şi ne tămăduieşte de boala cea grea
a păcatului!
125. SOCRATES ŞI DARURILE
Despre filozoful Socrates se spune că, odată, la ziua nu-

melui său, învăţăceii şi admiratorii lui i-au adus fel de fel de
daruri scumpe. Pe urmă, a venit un sărac şi a zis:
– Învăţătorule, eu n-am avut daruri să-ţi aduc; eu n-am
avut altceva să-ţi aduc decât pe mine însumi. Dispune de mine
cum voieşti.
– Acesta-i darul meu cel mai scump! – a zis atunci Socrates.
Acesta este, fratele meu, şi darul cel mai scump pe ca-
re-l iubeşte şi pe care-l aşteaptă scumpul nostru Învăţător şi
Mântuitor: o viaţă predată Lui, o viaţă trăită cu El şi pusă cu
totul în slujba Lui.
126. „AM JURAT CREDINŢA...”
Când a fost maiestatea sa regele aici, la Sibiu, pe stradă,

în învălmăşagul de oameni ce aştepta sosirea regelui, am auzit
pe cineva zicând:
„Eu am jurat credinţa la doi împăraţi şi la trei regi: la doi

împăraţi din fosta Austro-Ungarie şi la regii: Ferdinand, Mihai
şi Carol al II-lea”...
Eu m-am gândit în mine: câţi trăiesc fără să jure nicio-
dată credinţă Împăratului împăraţilor şi Regelui regilor: Iisus
Mântuitorul!
127. PLÂNGEA O SERVITOARE
– De ce plângi, Aniţă? – fu întrebată o servitoare credin-

cioasă de la oraş.
– Eu plâng – răspunse servitoarea – pentru stăpâna mea,
văzând-o cum se găteşte şi se vopseşte ceasuri întregi, ca să
poată atrage pe alţii în păcat.
Eu plâng pentru sufletul ei, dar plâng şi pentru mine, gân-
dindu-mă câtă vreme cheltuieşte şi câtă străduinţă pune stăpâ-
na mea pentru lucrul diavolului şi cât de puţin fac eu pentru
sufletul meu şi pentru lucrul Domnului.
128. TUNUL DIN EDINBURG
Pe zidurile cetăţii din Edinburg, Germania, se află aşezat

un tun care face slujbă de ceas. Regulat şi precis, la orele do-
uăsprezece din zi, tunul slobozeşte o bubuitură puternică ce se
aude peste întreg oraşul. În acele clipe, pe străzile oraşului se
văd oameni îndreptându-şi oroloagele. Tunul este şi un regu-
lator de oroloage. Bubuitura lui este parcă şi un aviz: Oameni
buni, îndreptaţi-vă oroloagele!
Eu mă gândesc că şi în lumea cea sufletească sunt multe
astfel de „tunuri” care vestesc timpul şi mersul vieţii. Biata
noastră viaţă este un biet ceas ce umblă foarte neregulat. El
trebuie mereu îndreptat după „mersul soarelui”; după ceasul

care nu greşeşte niciodată, după „soarele” Evangheliei.
Prin multe feluri de „bubuituri” strigă cerul de sus spre
noi să ne îndreptăm „ceasul”... să ne îndreptăm viaţa după
Evanghelie. Războiul cel mare, oare, n-a fost şi el o bubuitură
puternică ce a răsunat peste toată lumea, strigând pe oameni şi
popoare să-şi îndrepte „ceasul” (viaţa) după Evanghelie?
Şi oare vremurile noastre, pline de atâtea crize, greutăţi
şi necazuri, nu sunt şi ele o bubuitură cerească ce ne strigă:
„Oameni buni, îndreptăţi-vă „ceasul”! Îndreptaţi-vă viaţa!...”?
Dar lumea doarme înainte, în nepăsare de cele sufleteşti,
şi, până nu se va trezi, binele nu va veni.
129. OILE ŞI MIELUL
Când păstorul vrea să bage oile în staul şi ele nu vor, ce

face? Se apucă şi prinde un miel şi-l bagă pe el înainte. Pe
urma mielului, se bagă apoi şi oile.
Aşa face şi Domnul cu cei ce nu vor să intre în „staulul”

Lui. Sunt părinţi învârtoşaţi în păcate, dar când Domnul le ia
câte un miel – când le moare un copil – atunci se lasă de răutăţi
şi intră în „staulul” Domnului.
Însă cei mai mulţi, nici prin astfel de încercări, nu se întorc
la Domnul. Prin războiul cel mare, Domnul a luat atâţia „miei”
şi totuşi lumea nu s-a lăsat de răutăţi.
De când – şi în câte feluri – tot umblă Domnul să ne bage
în „staul” şi noi nu vrem!
130. BALUL
O fată tânără îşi făcea de cap, cercetând toate balurile şi

petrecerile, neascultând de părinţii ei. Într-o iarnă, îşi făcu o
haină nouă, de mătase, anume pentru balurile de la Crăciun şi
Botez. Dar cum haina era subţire, iar fata voia să fie făloasă,
răci şi căzu într-o boală de moarte.
De pe patul morţii, văzându-şi haina de bal, zise suspi-
nând:
„Iată, acesta este preţul sufletului meu!”
131. TÂRGURILE CELE RELE DIN BIBLIE
Despre trei târguri rele se vorbeşte în Biblie.

Un târg rău a făcut Esau când şi-a vândut partea lui de
avere pentru un blid de linte.
Un târg şi mai grozav a făcut Iuda când L-a vândut pe Mân-
tuitorul pentru treizeci de arginţi.
O pildă de târg rău sunt şi cuvintele Mântuitorului: că ce
folos va fi omului de va dobândi toată lumea şi îşi va pierde
sufletul său?
Ne arată însă Evanghelia şi un târg bun: omul care şi-a

cumpărat o ţarină în care era ascunsă o comoară şi neguţătorul
care a cumpărat mărgăritarul cel de preţ (Mt 13, 44-46).
132. REAZEMUL CREDINŢEI
Doi bieţi ologi se târau de-a lungul unui orăşel, cu cârjele

lor. Nişte copii blestemaţi se apucă şi le smulg cârjele de sub
braţe. Bieţii oameni se prăbuşesc în noroi. Şi-au pierdut reaze-
mul. Nu se mai pot ridica şi nu mai pot înainta.
Exact aşa se întâmplă şi cu cei ce-şi pierd reazemul cre-

dinţei sau li se ia reazemul credinţei. Sufleteşte, şi noi, oame-
nii, suntem nişte bieţi ologi, care ne târâm pe drumul cel greu
al acestei vieţi, rezemându-ne în reazemul credinţei. Ce am
face fără acest reazem ceresc? Desigur, ne-am prăbuşi în noroi.
Şi, durere, oamenii tocmai acest reazem l-au pierdut şi îl
pierd. Stricăciunile sufleteşti, în care se tăvăleşte lumea de azi,
sunt tocmai semnul că oamenii au pierdut reazemul credinţei
şi s-au prăbuşit în noroi.
Şi trăim vremuri cumplite, când parcă iadul, cu toate unel-
tele lui, s-a pornit prin lume, să smulgă de sub braţele sufle-
teşti ale oamenilor reazemul credinţei. În Rusia, se dă pe faţă

o luptă uriaşă contra credinţei. Şi lupta se dă şi pe la noi, în fel
şi fel de forme. Oare felul cum se face la noi şcoala, educaţia,
politica, presa etc. nu este un fel de luptă contra credinţei? Nu
sunt oare şi la noi atâţia profesori de cei învăţaţi care seamănă
în sufletul elevilor otrava necredinţei? Şi oare felul de trai al
politicienilor noştri şi al celor mai mulţi cărturari nu este şi el
un fel de strigare: «Nu este Dumnezeu!»? Lumea e plină de
luptători contra credinţei. Ceea ce se face pe faţă în Rusia, se
face pe tăcute în toată lumea.
Ce crimă mare fac cei ce atacă credinţa! Şi aceştia sunt
exact în nesocotinţa copiilor care au smuls cârjele de sub bra-
ţul ologilor. Ateiştii, necredincioşii smulg oamenilor reazemul
credinţei, reazemul vieţii şi îi fac să cadă în noroiul ticăloşiei
şi destrăbălărilor. Ce crimă mare!
133. SFÂNTUL MACARIE ŞI DIAVOLUL
Sfântul Macarie se întorcea odată obosit de la munca zilei.

Deodată, îi apăru diavolul şi îi zise:
– Tot ce faci tu, Sfinte Macarie, fac şi eu. Tu posteşti, eu
nu mănânc nimic. Tu veghezi, eu nu dorm deloc. Tu alergi
după suflete, şi eu tot aşa. Numai ceva ai tu ceea ce nu pot avea
şi asta mă doare foarte.
– Ce anume? – întrebă Sfântul Macarie.
– Smerenia! – strigă diavolul şi dispăru ruşinat.
134. „CHEAMĂ-L ÎNAPOI!”
Istoria păstrează multe pilde înfricoşate despre mustrările

sufleteşti ce le au necredincioşii în clipele morţii.
– Cheamă-l înapoi!... Cheamă-l înapoi! – striga un necre-

dincios din Franţa, pe patul morţii.
– Pe cine să-l chemăm înapoi? – întrebară cei din jurul său.
– Timpul!... – răspunse necredinciosul şi îşi dete sufletul.
În clipele morţii, necredinciosul îşi văzuse, scurgându-se
ca un râu, timpul vieţii sale trăită în zadar. Ar fi voit să întoar-
că înapoi râul vieţii sale, dar era prea târziu, prea târziu. El se
scursese.
135. ORBUL ŞI OGLINDA
Unui orb în zadar îi arăţi oglinda să se uite în ea. El nu

se poate vedea în ea. În zadar îi spui: „Omule, uite cât eşti de
murdar pe faţă!”. El nu se poate vedea.
Aşa e şi cu orbia cea sufletească. Celui ce trăieşte în orbie
sufletească în zadar îi arăţi oglinda Evangheliei. În zadar îi spui:
„Omule, uite cât eşti de murdar şi păcătos!”. El nu se vede.
Ca să-şi poată vedea starea grozavă în care se află, tre-
buie să i se deschidă
mai întâi ochii cei
sufleteşti; trebuie
să-şi recapete vede-
rea cea sufletească,
trebuie să scape de
orbia cea sufleteas-
că; iar acest lucru
îl poate face numai
Iisus, Doctorul cel
Mare.
„Te sfătuiesc –
zice Domnul – să-ţi
cumperi de la Mine doctorie pentru ochi, ca să-ţi ungi ochii şi

să vezi” (Apoc 3, 17-18). De această doctorie au lipsă cei orbi
cu sufletul. Ea se dă în dar tuturor celor care o cer cu credinţă
şi căinţă. „Domnul a deschis inima unei femei, Lidia, din ce-
tatea Tiatirei, ca să asculte cuvintele lui Pavel” (Fapte 16, 14).
Domnul deschide şi ochii orbilor să vadă lumina vieţii.
E plină lumea de cei orbi cu sufletul. Toţi cei care am scă-
pat de orbia sufletească să ne rugăm să scape şi ei. Să ne rugăm
neîncetat „să li se deschidă ochii, să se întoarcă de la întuneric la
lumină şi de sub puterea Satanei la Dumnezeu” (Fapte 26, 18).
136. PUSTNICUL ŞI MORŢII DIN CIMITIR
În vremile de demult, – pe vremea pustnicilor şi sfinţilor –

un om care îşi dorea mântuirea sufletului se duse la un pustnic
şi îl rugă, zicând:
– Sfinţite părinte, te rog, spune-mi mie cum să înţeleg cu-
vintele Apostolului Pavel: „Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda
fără numai în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care
lumea s-a răstignit faţă de mine şi eu faţă de lume” (Gal 6, 14).
Şi i-a zis lui pustnicul:
– Du-te, dragul meu, la cimitir, şi ocărăşte morţii, aşa cum
vei şti tu mai urât! Şi pe urmă să vii iar la mine.
Deci, ducându-se omul, începu a bate mormintele cu pie-

tre, strigând: „Ocară vouă, morţilor, mişeilor, păcătoşilor, pu-
treziţilor, roşilor de viermi!...”.
Şi, întorcându-se omul, vesti pustnicului că a făcut întocmai.
– Şi ce ţi-au grăit morţii când îi ocărai? – întrebă pustnicul.
– Nimic! – răspunse omul.
– Du-te din nou la cimitir şi îi slăveşte pe morţi, aşa cum
vei şti tu mai frumos!
Şi, ducându-se omul la cimitir, începu a-i slăvi pe morţi,
zicând: „Slavă vouă, morţilor, slavă vouă drepţilor, credincio-
şilor, sfinţilor!...”.
Şi, întorcându-se omul, vesti pustnicului că a făcut întocmai.
– Şi ce ţi-au grăit morţii când îi slăveai? – întrebă pustnicul.
– Nimic! – răspunse omul.
– Du-te acum, dragul meu, acasă şi citeşte din nou cu-
vintele Apostolului Pavel, gândindu-te necurmat la morţii
care au tăcut când tu îi ocărai sau îi slăveai. Dacă voieşti să te
mântuieşti, fă şi tu aşa: fă-te „mort faţă de lume”! Nici ocările
oamenilor şi nici laudele lor să nu le socoteşti!...
Un creştin adevărat este „mort faţă de lume”; este mort
faţă de ispitele ei, faţă de amăgirile ei, faţă de prigoanele ei.
137. CARUL SFÂNTULUI ILIE
– Nu s-a temut Ilie, proorocul, să se suie într-un car de

foc? – întrebă odată un învăţător pe elevii săi.
– Nu s-a temut, – răspunse copilul unui ostaş din Oastea
Domnului – pentru că în acel car îl chemase Dumnezeu şi
Dumnezeu conducea carul.
Potrivit răspuns, pe care noi trebuie să-l completăm.

Sfântul Ilie proorocul s-a suit la cer într-un car de foc. Oare
nu este şi lucrul acesta o minunată icoană pentru şcoala sufe-
rinţelor?
Cele mai multe suflete se ridică spre cer cu carul cel de
foc al suferinţelor şi încercărilor. Înfricoşat este acest car, la
vedere, dar trebuie să ne suim în el cu toată încrederea, pentru
că, prin el, Domnul ne ridică la cer.
138. DOUĂ MĂRTURISIRI
– Eu mi-am recăpătat vederea şi am început să văd, după

ce am pierdut un ochi – grăia un suflet trecut prin şcoala sufe-
rinţelor.
– Eu am început să umblu – grăia un altul – după ce am
pierdut un picior.
139. „TE ROG, NU SUDUI PE TATA!”
Pe tren, un om înjura grozav de cele sfinte. Un ostaş din

Oastea Domnului se apropie de el zicându-i:
– Te rog, nu mai sudui pe Tata!
– Eu n-am nimic cu tatăl dumitale – răspunse suduitorul.
Nici pe dumneata nu te cunosc, decum pe tatăl dumitale.
– Ba da! – răspunse ostaşul. Tu sudui mai mult decât pe
tata... Tu înjuri pe Tatăl meu Cel din Cer... Tu vatămi ceea ce
am eu mai scump: pe Tatăl meu Cel Ceresc... Te rog să nu
mai faci acest lucru!... Dacă dumneata nu crezi în Dumnezeu,
atunci te rog să nu mai foloseşti deloc Numele Lui, căci prin
asta ne vatămi pe noi care credem în El...
Suduitorul rămase ruşinat şi încetă cu sudalmele.

Pe suduitori ar trebui noi înşine – şi o lege aspră – să-i
oprim de a vătăma pe Tatăl nostru Cel Ceresc prin sudalmele
lor cele spurcate.
140. BARCA CE STĂTEA PE LOC
După un chef, doi pescari se suiră în bărcile lor, să plece

în largul mării. Începură a vâsli cu lopeţile, dar barca stătea pe
loc. Cum erau beţi, uitaseră să ridice ancora (priponul de fier
ce se sloboade în apă, cu care bărcile se leagă să stea pe loc). Ei
dădeau din lopeţi şi li se părea că înaintează, dar barca stătea
priponită pe loc.
Abia după o bucată de vreme, unul strigă: „Stai, frate, că
n-am ridicat ancora!”.
Aşa sunt şi unii creştini care cred că pot înainta în lucrul
mântuirii sufleteşti, ţinându-şi anumite patimi şi păcate.
Ridică ancora, fratele meu! Lasă-te de patimile şi năravu-
rile cele rele! Altcum, corabia mântuirii tale stă pe loc, oricât
ai da tu cu lopeţile.
Şi stă pe loc şi oricât ar sufla vântul cel ceresc al Duhului
Sfânt.
141. UN SFAT BUN
– Ce să fac când ispita certei intră în casa noastră? – între-

bă odată o femeie căsătorită pe un credincios.
– În clipele acelea – răspunse credinciosul – tu trebuie să
fii mută, iar bărbatul tău să fie surd. De veţi face aşa, veţi avea
pace şi linişte în casă.
142. ALEXANDRU MACEDON ÎN LUPTĂ CU BROAŞTELE
Despre Alexandru Macedon istoriile povestesc multe

fapte de vitejie. Vechile Alexandrii povestesc că Alexandru
Macedon, după ce a isprăvit cu Por-împăratul şi cu ceilalţi îm-
păraţi, s-a războit şi cu broaştele, cu furnicile şi cu fel de fel
de lighioane. O veche icoană, pe care o dăm mai jos, îl arată
războindu-se cu broaştele.
Viteaz mare a fost Alexandru Macedon, dar, vai, în cele

sufleteşti a fost un slab şi slăbănog. Era stăpânit şi biruit de
patimi rele: lăcomia de bogăţii, băuturile şi femeile. A biruit
o lume întreagă, dar pe sine însuşi şi patimile cele rele nu le-a
putut birui. S-a războit până şi cu broaştele, dar n-a umblat să
se războiască cu lighioanele cele sufleteşti. A fost biruit de ele
şi a murit în frageda vârstă de treizeci şi doi de ani.
143. LACRIMILE NE APĂRĂ SĂNĂTATEA OCHILOR
Un doctor învăţat din Londra, Alexandru Fleming, scrie

că a aflat în lacrimile ochilor un fel de materie ce are putere
să omoare microbii şi necurăţeniile ce intră în ochi. Această

putere a lacrimilor curăţă mereu ochii şi îi ţine sănătoşi. „Dacă
n-am avea lacrimile – zice doctorul – ar fi plină lumea de oa-
meni orbi.”
La asta, noi zicem că lacrimile au o putere şi mai mare
în cele sufleteşti. Lacrimile căinţei nu curăţă numai ochii cei
sufleteşti; ne curăţă mereu sufletul de păcate. Cel care nu are
lacrimi de căinţă şi-a pierdut vederea cea sufletească, este un
orb cu sufletul.
Cunoşti tu, cititorule, puterea ce este în lacrimile ochilor
tăi? Cunoşti tu lacrimile căinţei şi le foloseşti?
144. IZVORUL CE NU ÎNGHEAŢĂ
Sunt izvoare care îngheaţă şi altele care nu îngheaţă.

Izvoarele care au o adâncime de cincizeci de metri nu îngheaţă
niciodată, oricât de mare ar fi gerul.
Sunt creştini care „îngheaţă” pe timp de „ger” (ispite şi
încercări). Sunt însă alţii care nu îngheaţă, oricât de mare
ar fi gerul. Aceştia sunt cei adânciţi în Evanghelie „până la
cinci-zeci de metri”; iar adâncimea aceasta se află în adân-
cul inimii.
145. CÂND COPIII NU SE POT ÎNŢELEGE
Ce dureros lucru este când copiii unor părinţi nu se pot

înţelege! Ce lucru de durere poate fi o casă unde nu se mai
termină cearta, zavistia şi dezbinarea între fraţi!
Ce inimă îndurerată trebuie să aibă un tată, când copiii lui
trăiesc în ură şi ceartă!
Dacă pe un tată pământesc îl doare acest lucru, cât de mult

trebuie să-L doară pe Tatăl Cel Ceresc neînţelegerea, ura şi
zavistia dintre fiii Lui de pe pământ!...
Vai, ce păcat mare au faţă de Tatăl Ceresc şi faţă de sufle-
tul lor acei creştini care trăiesc în zavistie şi ură!
146. CLOŞCA CU PUIŞORII EI
Ce predică minunată ne poate fi cloşca cu puişorii ei!

Scutul, apărarea şi odihna puişorilor sunt aripile mamei. Când
vine primejdia, când vine uliul, vrăjmaşul cel mare, mama dă
semnalul de alarmă. Strigătul acesta este un „clu-clu” special,
pe care numai puişorii îl înţeleg. E strigarea „Veniţi!... Veniţi,
căci vine vrăjmaşul!...”. Puii scapă sub aripile mamei.
Ce icoană minunată pentru noi! În faţa vrăjmaşului dia-

vol, noi singuri suntem mai slabi ca el. Suntem nişte puişori
ce avem lipsă de scut şi apărare, iar acest scut şi apărare sunt
aripile Domnului (Mt 23, 37).
Când trăim o viaţă cu Domnul, El ne păzeşte şi ne apără,
clipă de clipă. Când vine furtuna necazurilor sau când vine
vrăjmaşul cu ispitele lui, Domnul ne cheamă sub aripile Lui.
Ne cheamă printr-un glas special, pe care numai copiii lui
Dumnezeu îl cunosc.
Cloşca, de multe ori, e mai slabă ca uliul. Dar vrăjmaşul dia-
vol fuge îngrozit când ne vede alergând sub aripile Domnului,
sub aripile Crucii.
Cât de puţini sunt însă aceştia! „Ierusalime, Ierusalime, de
câte ori am vrut să strâng pe copiii tăi, cum îşi strânge găina
puii sub aripi şi n-aţi vrut! Iată, vi se lasă casa pustie!” (Mt 23,
37). Aşa zicea Iisus către iudei, iar azi către cei care nu scapă
la El.
Ce sentinţă grozavă este aceasta!
„Ocroteşte-mă, Doamne, la umbra aripilor Tale!... Aco
pere-mă şi mă ascunde sub aripile Tale, până vor trece nenoro-
cirile!” (Ps 17, 8; 61, 4).
147. LA POARTA RAIULUI
Un bărbat avea urâtul nărav de a cerceta cârciumile dumi-

nica şi a-şi bate joc de cele sufleteşti. Când cineva îi spunea că
nu e bine aşa, omul răspundea: „Femeia mea merge regulat la
biserică şi se roagă şi pentru mine”. Ba încă – aşa, în glumă –
omul spunea că el şi soţia lui „una sunt”; prin urmare, e destul
dacă se roagă soţia lui.
Şi se păgânea omul zi de zi.
Într-o noapte, necredinciosul avu un vis fioros. Se făcea

că murise şi el şi soţia lui. Amândoi ajunseră la poarta raiului.
Un înger deschise porţile şi, arătând spre femeie, zise: „Intră!”.
Pe urma ei, păşi şi bărbatul să intre.
„Stai! Stai, suflete! – îi zise îngerul. Tu nu trebuie să in-
tri!... Soţia ta intră şi pentru tine!... Ea ţine şi locul tău, aşa cum
şi pe pământ a ţinut locul tău la rugăciune...”
Astfel grăind, îngerul apucă porţile să le închidă.
Îngrozit, bărbatul dădu să strige – şi, în clipa aceea, se
trezi tremurând tot.
Din clipa aceea, s-a făcut un om credincios şi n-a mai pus
pe soţia sa să-i ţină locul în lucrurile mântuirii sufleteşti.
148. „TE ROG, ĂSTA-I DRUMUL?”
Un om beat, ce hălăduia pe străzile unui oraş, întrebă pe

un trecător:
– Te rog, spune-mi, ăsta-i drumul ce duce la tren?
– O, nu! – răspunse cel întrebat. Drumul pe care mergi
dumneata duce la spital şi la cimitir.
Va fi înţeles, oare, beatul înţelesul răspunsului?
149. LUMINA ARATĂ PRAFUL
Este o mare deosebire între a vedea – şi a vedea în lumina

lui Hristos. Închide-te în casă când afară e zi cu soare şi lasă
numai o gaură mică, prin care să pătrundă razele soarelui! În
casă e măturat frumos şi ţi se pare foarte curat. Dar, când pă-
trunde raza de lumină, ce să vezi?! În lumina ei se vede un nor
întreg de praf şi necurăţenie.
Aşa e, fratele meu, şi cu omul ce nu se vede în lumina lui

Hristos. I se pare că-i destul de curat. I se pare că-şi „face da-
toria de creştin”. Zice omul: „N-am omorât, n-am aprins, n-am
furat...” şi se crede curat; dar, vai, în lumina lui Hristos viaţa
noastră se vede altfel; se vede încărcată de păcate...
De aici, din punctul acesta – cunoaşterea păcatului – plea-
că mântuirea.
150. MAGNETUL CEL MARE
Odată, nişte prieteni ai lui Newton (un vestit învăţat fizici-

an şi mare credincios) îl întrebară cum se împacă ştiinţa lui cu
credinţa; îndeosebi cum se poate împăca ştiinţa lui cu învăţă-
tura despre învierea morţilor.
Drept răspuns, Newton luă un magnet puternic şi îl apro-

pie de o grămadă de praf de pământ amestecat cu praf de
metal.
Magnetul începu îndată să atragă praful de metal. Firele
de metal începură îndată a se alege din pământ. Pământul
rămase pe loc, iar metalul se strânse grămadă pe marginea
magnetului.
„Iată, vedeţi? – zise atunci Newton. Magnetul meu strân-
ge praful de metal amestecat în pământ. Luaţi o bucată de fier,
sfărâmaţi-o în pulbere, aruncaţi-o în pământ sau gunoi – eu o
scot de oriunde cu magnetul meu.
Iar dacă magnetul meu poate face acest lucru, apoi, dra-
gii mei, trebuie
să îngăduim că
Dumnezeu Cel
Atotputernic,
Făcătorul ceru-
lui şi al pămân-
tului, va avea
şi El un magnet
ceva şi mai pu-
ternic, cu care va
strânge cenuşa
şi praful oaselor
noastre din ţărâ-
na pământului.
Precum magne-
tul meu scoate şi
strânge pulberea
de metal din pământ, aşa şi Învierea va scoate şi va strânge
oasele noastre din pământ şi Domnul le va reda viaţa.”
Minunat răspuns!
151. CEL MAI SCUMP LOC
Într-o adunare, s-a ridicat odată întrebarea: Care ar fi cel

mai scump loc din lume?
„Eu socot – a răspuns un credincios – că locul cel mai scump
din lume ar fi acela despre care s-ar putea garanta că acolo nu lo-
cuieşte Dumnezeu şi judecata Lui. Acel loc ar fi asaltat de mul-
ţimea celor care umblă să scape de sub ochii lui Dumnezeu şi de
judecata Lui; şi ar fi plătit din greu cu aur şi argint.
Numai că un astfel de loc nicăieri nu se poate afla şi nici
cu toate comorile lumii nu s-ar putea cumpăra.”
152. „TE ÎMPUŞC!”
Pe o vreme de furtună pe mare, un călător care trecea în

America nu-şi putea nicidecum linişti soţia. Atunci, scoţând
revolverul din buzunar, îl îndreptă spre capu-i, zicând:
– Te împuşc!
Femeia zâmbi.
– Ce, tu zâmbeşti când revolverul îţi stă la ceafă?
– Păi cum să mă tem că m-ai împuşca tu, soţul meu?
– Apoi, vezi? – draga mea. În mine tu ai o încredere mai
mare decât în Bunul Dumnezeu. În mine te încrezi, dar în dra-
gostea şi purtarea de grijă a Tatălui Ceresc nu vrei să te încrezi.
Femeia îşi recăpătă liniştea.
153. AVEŢI ACASĂ CÂINE?
O femeie, cam rea de gură, ceru unui vestitor al Evangheliei

ceva sfat şi leac pentru înfrânarea limbii.
– Aveţi câine acasă? – întrebă vestitorul.

– Avem!
– Şi e rău câinele?
– Da, latră şi muşcă.
– Şi ce faceţi cu el?
– Îl leg, ca să nu muşte şi îl închid, ca să nu latre.
– Apoi, draga mea, fă şi tu aşa! Dumnezeu ţi-a dat o limbă,
dar ţi-a dat şi un gard de os (dinţii) în care să o poţi închide
când vrea să o ia razna. Şi ţi-a dat Bunul Dumnezeu şi o închi-
zătoare pentru limbă (gura) şi o uşă cu care să o închizi (buze-
le) când nu vrea să tacă. Leagă-ţi limba de gardul dinţilor când
vrea să muşte şi închide-o cu uşa buzelor când nu vrea să tacă!
Femeia primi sfatul şi de atunci avu pace şi linişte în casă.
154. „ZAHĂR DE ZECE ŞI SARE DE CINCI...”
Mai zilele trecute, am văzut un copilaş alergând pe stra-

dă şi zicându-şi mereu în sine: „Zahăr de zece şi sare de cinci...;
zahăr de zece şi sare de cinci...”.
Îl trimisese tatăl său să cumpere zahăr şi sare de la prăvălie,
iar copilul repeta mereu însărcinarea, ca să n-o uite. Tatăl îi
dăduse de grijă ca să nu uite. Copilul parcă nu mai vedea pe
nimeni şi nu mai auzea nimic. Tot gândul lui era strâns asupra
însărcinării ce i-o dăduse tatăl său.
Ce bine ar fi dacă şi noi, copiii lui Dumnezeu, am face aşa!
Dacă tot gândul nostru şi tot cugetul nostru ar fi strâns asupra
chemării cu care Tatăl Ceresc ne-a trimis în lume! Ce bine ar
fi dacă am trece prin această lume, repetând mereu, spre pildă,
cuvintele Mântuitorului: „Ce folos va fi omului de ar dobândi
lumea toată, iar sufletul său îşi va pierde? Sau ce va da omul în
schimb pentru sufletul său?” (Mt 16, 26).
155. „MĂ CUNOŞTI?”
Istoria ne-a lăsat o întâmplare cu mult înţeles sufletesc.

Un rege bavarez, vânător pasionat, se rătăci, cu prilejul
unei vânători. Flămând şi obosit, dete peste casa unor ţărani
bavarezi. Regele îşi tăinui numele, vrând să afle cam ce fel de
supuşi are. Fu însă foarte rece primit. Ţăranii îi spuneau aproa-
pe pe faţă că n-au lipsă de astfel de „vagabonzi”.
Abia-abia i se făcu rost de ceva mâncare slabă şi odihnă

proastă.
A doua zi, regele, întorcându-se la palat, se îmbrăcă în
toate podoabele sale şi trimise după ţăranul ce-l găzduise.
Condus în faţa tronului, regele îl primi cu întrebarea: „Mă
cunoşti?”.
Ţăranul rămase uluit şi ruşinat. Regele din faţa lui era că-
lătorul pe care-l găzduise atât de prost.
Aşa e şi cu noi.
Iisus, Regele cel Ceresc, ni se înfăţişează azi în chip
umil şi smerit. „Bolnav am fost şi m-aţi căutat, în temniţă
am fost şi aţi venit la mine, gol am fost şi m-aţi îmbrăcat,
flămând am fost şi mi-aţi dat să mănânc. (...) Oricâte aţi fă-
cut unuia dintre aceşti mai mici, Mie Mi-aţi făcut” (Mt 25,
35-36; 40).
Dar, în Ziua cea Mare a Judecăţii, El va veni plin de slavă,
înconjurat de sfinţii Săi îngeri. Pentru cei necredincioşi El va
veni însoţit de întrebarea şi mustrarea „Mă cunoaşteţi?”.
Cunoaşte-L-vor atunci şi cei care astăzi nu-L cunosc şi se
vor ruşina, dar atunci va fi prea târziu.
Ferice de cei care-L cunosc pe Domnul şi-I slujesc Lui!
156. MAMA REVOLTATĂ
O mamă îşi plângea, zi şi noapte, doi copii pe care-i pier-

duse pe neaşteptate. În deznădejdea ei, avea chiar şi cuvinte de
revoltă sufletească.
Într-o noapte avu un vis grozav. Se făcea că, într-un oraş,
se vestise că vor fi spânzuraţi doi ucigaşi fioroşi. O lume în-
treagă se strângea la această privelişte. În mulţime, era şi ea,
mama. Toţi aşteptau, cu răsuflarea oprită, să vadă pe cei doi
osândiţi. Iată-i!... Dar, în clipa în care-i văzu, mama scoase
un strigăt de groază... cei doi osândiţi erau copiii ei, care cres
cuseră mari.
Sub spaima acestui vis, mama se trezi din somn. Înţelese
arătarea şi mustrarea Cerului de sus şi din acea clipă nu şi-a
mai „blestemat zilele” şi n-a mai întrebat Cerul de ce i-a luat
copilaşii.
157. ATEUL BĂTUT CU PROBA VIEŢII
Un vestitor al Evangheliei, discutând cu un ateist, în to-

iul discuţiei, zise: „Dragul meu, încăierarea noastră e zadar-
nică. Tu nu laşi din ale tale şi eu din ale mele. În felul ăsta,
nu ne putem dovedi unul pe altul. Eu ţin la credinţă, tu la
necredinţă.
Eu propun o altă cale de răfuire. Uite cum! Eu voi lua
doisprezece oameni din tabăra mea, din tabăra celor ce cred în
Dumnezeu, iar tu vei lua doisprezece oameni din tabăra ta, din
tabăra celor ce nu cred în Dumnezeu.
Şi, alegându-i, îi vom urma de aproape câteva săptămâni
de zile, să vedem care dintre ei se poartă mai cinstit în viaţa şi
faptele lor: ai mei, ori ai tăi.”
La o săptămână, ateul căzu bătut: celor din tabăra lui nu
le mai ajungeau cârciumile, chefurile, scandalurile şi alte fapte
urâte. Unul dintre ei ajunse în temniţă, iar altul în spital.
158. LÂNGĂ MOARTĂ S-AU AFLAT PATRUZECI DE CHEI
Mai săptămânile trecute, o

doamnă din Bucureşti, din „cea
mai bună familie”, şi-a pus ca-
păt vieţii.
În cea mai bună familie
era neînţelegere şi nefericire.
Raportul poliţiei spunea că lân-
gă moartă s-a aflat revolverul
cu care îşi trăsese un glonţ în
cap şi patruzeci de chei: cheile
de la toate încăperile caselor.
Lipsea însă o cheie, pe care, dacă ar fi avut-o sinuci-

gaşa, n-ar fi apucat calea lui Iuda: lipsea cheia credinţei în
Dumnezeu. Dacă ar fi citit în Biblie, ar fi aflat această cheie,
pentru că Biblia este o Carte plină de chei sufleteşti, care se po-
trivesc la orice împrejurări grele din viaţă. Nu este nici o stare
sufletească pentru care să nu găseşti în Biblie o cheie potrivită,
care îţi aduce mângâiere, întărire şi scăpare. De ar fi avut cheia
aceasta, n-ar fi apucat calea pierzării; şi, desigur, nu devenea
un „iad” nici casa în care n-a mai putut sta. Ce folos de chei şi
averi dacă nu-i credinţă în Dumnezeu?!
159. DOISPREZECE ANI...
Un credincios luă din banii săi o sută de lei şi îi puse la o

parte în punga sa, zicând: „Aceşti bani îi voi jertfi pentru sco-
puri de binefacere, în clipa când, aflându-mă într-o adunare de
oameni, nu voi auzi pe nimeni grăind de rău pe altul”.
Se spune că acest credincios a purtat banii doisprezece ani
şi abia după aceea i-a putut cheltui.
Ce păcat mare şi urât sunt clevetirile!
160. OGLINDA FERMECATĂ
Doi tineri, întorcându-se de la un târg, se înţelegeau astfel:

– Ce ţi-ai mai cumpărat de la târg?
– O oglindă frumoasă cu douăzeci şi cinci de lei.
– O oglindă fermecată mi-am cumpărat şi eu. Oglinda mea
e vrăjită. În ea se vede tot lăuntrul omului; în ea se văd toate
cele dinăuntru ale omului, până departe, în adâncul inimii...
– Glumeşti, sau vorbeşti serios?
– Nu glumesc. Poftim! Şi tânărul scoase din buzunar car-

tea «Oglinda inimii omului». Aceasta este oglinda cea vrăjită.
Citeşte-o, şi vei vedea în ea viaţa ta cea sufletească şi mare
folos vei avea din această vedere! Costă numai douăzeci de lei.
E mai ieftină ca oglinda ta.
Tânărul celălalt a luat-o, a citit-o şi azi e un brav luptător
în Oastea Domnului.
161. WESLEY ŞI BEŢIVUL
În istoria vieţii unui vestit predicator din Anglia, John

Wesley, am citit următoarea întâmplare:
Odată, mergând Wesley pe stradă, îl agrăieşte un om beat:
– Bună ziua, domnule Wesley! Ce, nu mă mai cunoşti? Şi
eu sunt unul dintre convertiţii dumitale.
– Da, da, – răspunse Wesley – se şi vede acest lucru!
Adevărat ai spus că eşti convertit de mine. Căci, dacă ai fi con-
vertit de Domnul, n-ai fi ajuns în starea asta nenorocită.
162. SEMNUL UNUI COPILAŞ
Un copilaş de trei ani văzuse pe părinţii lui rugându-se în

genunchi, cu mâinile întinse, ca şi când ar cere de la cineva
ceva. Din asta, copilaşul s-a dedat şi el: de câte ori îi trebuia
ceva, îşi împreuna mânuţele în semn de rugăciune şi îngâna
cuvintele: „mamă!”; „tată!”. Şi era atâta duioşie în aceste mâ-
nuţe împreunate în semn de cerere, încât de piatră să fi fost
cineva să nu le asculte.
Ar putea, oare, refuza Tatăl Ceresc pe un copilaş al Lui
care se roagă cu credinţă şi încredere?
163. O PILDĂ DIN ISTORIE
Istoria păstrează următoarea mult-grăitoare pildă de sme-

renie:
Canut cel Mare, rege al Danemarcii şi al Engliterei, temut
în lupte, măreţ în fapte şi plin de înţelepciune, se plimba oda-
tă cu suita pe malul
mării. Curtenii vor-
beau despre măre-
ţele fapte şi domnia
înţeleaptă a regelui.
Atunci, unul
dintre ei îşi ridică
glasul şi zise:
– O, tu, stăpâne
a două împărăţii, ce
putere în lume este
mai mare ca a ta?
Regele nu răs-
punse, ceru să i se
aducă un scaun şi se aşeză pe malul mării, privind cu nesaţ
fluxul (timpul când apele mării creşteau). Undele veneau din
ce în ce mai aproape. Atunci regele strigă:
– O, mare, nu este putere mai mare ca a mea! Opreşte-ţi
valurile, ca să nu atingă picioarele stăpânului tău!
Dar marea nu voia să asculte. În curând, valurile ajunseră
la picioarele regelui. Atunci el se sculă zicând:
– Vedeţi ce slabă este puterea mea în lume? Eu nu pot să
fac valurile să mă asculte. Lăsaţi lauda şi mărirea pentru Cel de
Sus! Lui singur se cuvine slavă, căci El singur e Atotputernic.
Şi, din ziua aceea, se spune că regele n-a mai pus coroana
pe cap.
164. ÎN LOCUL SPINILOR
Este un lucru constatat: pe locul unde pământul s-a curăţit

de spini, acolo creşte recolta cea mai bogată.
Tot aşa e şi cu un ogor sufletesc, unde mai înainte au fost
spinii suferinţelor.
165. DACĂ N-AR FI NOAPTEA...
Dacă n-ar fi noaptea, lumea şi oamenii n-ar fi cunoscut cea

mai măreaţă oglindă văzută a Dumnezeirii: cerul înstelat. Dacă
n-ar fi noaptea, nu s-ar vedea lumea cea fermecată a cerului
înstelat.
Dacă n-ar fi noaptea suferinţelor şi încercărilor, poate cele
mai multe suflete n-ar cunoaşte pe Dumnezeu: puterea Lui,
dragostea Lui şi bunătatea Lui. În noaptea suferinţelor, vedem
strălucind dragostea şi bunătatea bunului Dumnezeu.
O, Doamne, mulţumescu-Ţi că m-ai trimis şi pe mine în
noaptea aceasta ca să văd strălucind, în toată măreţia ei, dra-
gostea Ta şi bunătatea Ta. O, Doamne, mai bine ţine-mă până
la sfârşitul vieţii mele în noaptea aceasta, să Te văd pe Tine,
decât să scap de ea şi să văd iar lumea şi deşertăciunile ei!
166. „MIŞELULE!”
– Mişelule!...
Astfel îl agrăi odată un om pe un ostaş al Domnului. Era
supărat pe el că nu mai are tabac (tutun) să-i dea.
– Da, ai toată dreptatea! – îi răspunse ostaşul. Eu sunt cu
adevărat un mişel, căci, uite, şi Cartea cea Sfântă îmi spune
acest lucru: „Iar eu sunt sărac şi mişel, Dumnezeule, ajută-

mi!” (Ps 69, 6). Dacă în faţa lui Dumnezeu eu însumi spun că
sunt un mişel, să ştii, vecine dragă, că nu mă supăr pe tine.
167. MIEREA DIN HERACLEA
În ţinutul Heraclea, din Grecia, este o miere specială, cu-

noscută sub numele de mierea din Heraclea. Mierea aceasta, la
gustare, este cu mult mai dulce decât mierea de la noi, dar, în
schimb, după gustare, ea produce, mai întâi, un fel de ameţeală,
apoi tulbură vederea şi pe urmă lasă în gură o mare amărăciune.
Oare nu tocmai aşa este şi mierea plăcerilor şi poftelor lu-
meşti? Ea ameţeşte mai întâi simţurile omului, apoi îi întunecă
mintea şi judecata şi pe urmă lasă scârbă şi amărăciune.
168. DIN VIAŢA ALBINELOR
Viaţa albine-
lor este plină şi
de învăţături su-
fleteşti.
Nimfe, apoi
albine
„Fiule, – zice
un Sfânt Părinte
– te uiţi la mun-
tele desăvârşirii
creştine şi, vă-
zându-l nespus
de înalt, suspini:
«Doamne, cum voi putea să-l urc?». Curaj, fiule, căci albi-
nele, când îşi primesc întâia formă a lor, se numesc nimfe şi
nu sunt în stare să zboare nici peste flori, nici peste munţi,
nici peste dealuri, ca să strângă miere, ci, încetul cu încetul,
hrănindu-se cu mierea câştigată de mamele lor, micile nim-
fe capătă şi ele aripi şi încep să zboare, căutându-şi singure
mierea.”
Aşa e şi cu începuturile mântuirii noastre sufleteşti. Sun
tem la început, însă numai nişte „nimfe”; dar nădăjduim că
într-o zi vom fi adevărate albine şi vom zbura. Iar până atunci
– şi până la sfârşit – să ne hrănim mereu cu mierea atâtor dum-
nezeieşti învăţături!
Albinele şi pietrele
Când furtuna prinde albinele pe câmp, se întâmplă un
lucru de învăţătură sufletească. Albinele se prind de pietre cu
picioruşele lor. Furtuna le leagănă în toate părţile, dar nu le
poate târî cu ea, pentru că albinele se ţin de un reazem tare:
de piatră.
Când furtunile ispitelor şi încercărilor se abat peste câm-
pia vieţii noastre, alergăm noi, oare, la piatra credinţei?
169. UN ORB SCRIE O CARTE DESPRE... LUMINĂ
Despre un învăţat orb din Germania am citit că s-a apucat

să scrie o carte despre lumină în culori. Despre cum a ieşit car-
tea n-am citit, dar, desigur, era mai competent să scrie o carte
despre întuneric.
Oare nu sunt şi azi atâţia şi atâţia orbi duhovniceşti care
scriu cărţi şi ţin predici şi conferinţe despre... lumină?
170. RĂZBUNAREA CALULUI
O veche legendă spune că, la început, calul era liber, ca şi

celelalte animale sălbatice din pădure. Dar, într-o zi, calul avu
ceva ceartă cu cerbul. În mânia lui şi în dorul de a se răzbuna
pe cerb, calul ceru ajutorul omului.
– Te ajut – răspunse omul – dar numai condiţionat: dacă
mă laşi să-ţi pun frâu în gură şi să te călăresc.
– Fie, – zise calul – numai să mă pot răzbuna pe cerb.
Şi, astfel, pentru o clipă de răzbunare, calul şi-a pierdut
libertatea şi s-a făcut robul omului.
Întocmai aşa e şi cu răzbunarea omului. Pentru patima
răzbunării, omul îşi pierde liniştea, pacea şi libertatea pe o via-
ţă întreagă şi se face sluga şi robul diavolului.
171. „TATĂ, ÎN SUS NU TE-AI UITAT!”
Un tată se reîntorcea seara de la hotar cu pruncul său cel mai

mic. Pe drum, îşi puse gândul rău să fure nişte fân verde. Opri tră-
sura, se dete jos şi, apropiindu-se de fân, se uită pânditor în dreapta
şi în stânga – aşa cum se uită cei ce vor să fure – şi apoi se aplecă să
ia fânul. Dar pruncul, de colo, din căruţă, neînţelegând ce face tatăl
său, strigă: „Tată dragă, în sus nu te-ai uitat... Uită-te şi în sus!...”.
Tatăl rămase ruşinat şi se lăsă de păcat.
O, de câte păcate s-ar speria oamenii dacă s-ar uita şi „în
sus” când le fac!
172. GRÂUL ŞI PLEAVA
Un gospodar îşi vântura grâul de pleavă. În vreme ce gră-

unţele îi cădeau la picioare, pleava zbura în vânt. Şi pleava bat-
jocorea grăunţele ce cădeau, zicând către ele: „Ce moleşeală în

voi! Ce lipsă de însufleţire! Pe când pe voi vă atrage pământul
– noi zburăm...”.
În chipul plevei ce zboară în vânt sunt şi creştinii care
n-au greutate sufletească în ei, dar fac pe trufaşii. Din trufie fac
pe cinstiţii şi evlavioşii, în vreme ce vântul ispitelor îi suflă în
toate părţile.
Dar creştinii cei adevăraţi sunt grei ca grâul. În sufletul lor
este o greutate de credinţă şi adâncire în Evanghelie.
173. DE CE IUBESC OAMENII MAI MULT CELE LUMEŞTI?
Într-o duminică după amiază, Oastea Domnului dintr-un

sat îşi ţinea adunarea, nu departe de un birt. Oamenii se trăgeau
cu grămada la birt, dar la Oaste abia mai da câte unul.
În adunarea Oastei se ridică atunci întrebarea:
– De ce oamenii se trag mai mult tot la cele lumeşti, iar
pentru cele sufleteşti n-au atragere şi plăcere?
Cei mai mulţi ziceau: „Pentru că oamenii sunt nesocotiţi;
nu-şi dau seama ce fac; nu judecă cu mintea...”.
„O, nu aceasta este pricina – răspunse un ostaş mai bătrân.
Pricina cea adevărată este că cei mai mulţi oameni sunt «oa-
meni lumeşti» şi de aceea e firesc să iubească lumea şi cele
lumeşti. De la un om lumesc nu poţi aştepta să iubească cele
duhovniceşti. Pentru oamenii cei lumeşti «mâncarea» noastră
de aici este o mâncare grea şi neplăcută; ei n-o pot mistui. Să
vă spun o pildă: uite, în dosul casei acesteia se află o livadă
cu grădini pline de pomi şi flori. Dacă eu am acum aici două
păsări: o pasăre cântătoare sau un porumbel şi un corb; şi le
dau drumul din fereastră, să zboare peste livadă, oare ce se va
întâmpla?
Pasărea sau porum-

belul se va opri, desigur,
în grădina cu pomi şi va
începe să cânte, zicând
parcă: «Ah, ce frumos şi
plăcut este aici!».
Dar corbul? Se va uita
şi el peste flori şi grădini,
dar, nevăzând şi nemirosind nici o mortăciune, va zbura mai
departe, zicându-şi parcă: «Ah, ce urât este aici!». Şi nu se va
opri decât acolo unde va afla ceva mortăciune.
Aşa e, dragii mei, şi cu
oamenii. Cei mai mulţi caută
«mortăciuni» sufleteşti, pen-
tru că aşa e firea lor. Pentru
ca să caute «grădini cu flori»,
pentru ca să vină la adunările
noastre, trebuie să stăruim pe
lângă ei cu dragoste şi răbdare,
să-şi schimbe mai întâi firea cea lumească; să devină şi ei nişte
oameni duhovniceşti, care iubesc lucrurile cele duhovniceşti”.
Cuminte învăţătură!
174. „SPUNE-I SĂ AŞTEPTE!”
Istoria păstrează următoarea întâmplare:

Un prim-ministru din Anglia îşi făcea rugăciunea obişnu-
ită de dimineaţă. În decursul rugăciunii, soseşte tocmai regele
şi îl cheamă să-i comunice ceva urgent.
Primul ministru trimise atunci pe servitorul său, zicân
du-i: „Spune Majestăţii Sale Regele să aştepte puţin, căci toc-
mai acum vorbesc cu Regele regilor!...”.
Regele aşteptă şi lăudă pe sfetnicul său. Ce ţară fericită cu

astfel de cârmuitori! Oare câţi dintre cârmuitorii noştri „vor
besc cu Regele regilor”?
175. PUŞCĂRIAŞUL IERTAT
Un prinţ vizită odată o puşcărie şi întrebă pe fiecare puş-

căriaş cu ce a greşit. Fiecare grăia că el e nevinovat şi că stă pe
nedrept la închisoare. Numai unul dintre ei zise că trebuia să i
se dea o pedeapsă mai mare pentru fapta ce făcuse.
Atunci prinţul zise mai-marelui închisorii: „Locul aces-
tui om vinovat nu poate fi între aceşti oameni de treabă. El
trebuie să plece de aici”. Şi dete poruncă să fie scos din în-
chisoare.
Aşa face şi Dumnezeu cu noi: El lasă în păcatele lor pe cei
ce nu vor să-şi recunoască greşelile şi iartă pe cei ce se căiesc,
recunoscându-şi păcatul.
176. CETATEA APĂRATĂ CU APĂ
Într-un război ce l-au purtat spaniolii cu olandezii, pe la

anul 1640, s-a petrecut o întâmplare cu mult înţeles sufletesc:
Olandezii se apărau dintr-o cetate înconjurată de canale
în care sloboziseră apele mării. Cetatea era apărată cu un uriaş
brâu de apă. Spaniolii nu se puteau apropia de ea. Dar – fiind
timpul iernii – într-o noapte, veni un ger aspru şi apa începu să
îngheţe. Spaniolii se pregăteau să treacă peste podul de gheaţă.
Cetatea îşi pierduse apărarea. Atunci, cei din cetate începură a
se ruga cu lacrimi fierbinţi. Şi, o minune, noaptea veni un vânt
cald, gheaţa se topi, cetatea scăpă.
O, de am înţelege că tot cam aşa se întâmplă şi cu ceta-

tea vieţii noastre! Suntem şi noi înconjuraţi şi apăraţi de apele
vieţii, de apele credinţei. Dar, de câte ori slăbeşte rugăciunea
şi privegherea noastră, apele îngheaţă, vrăjmaşul diavol capătă
drum şi intră în cetatea sufletului nostru.
Fratele meu, ia seama! Poate că şi tu eşti o cetate cu apele
îngheţate. Roagă vântul cel cald al Duhului Sfânt să sufle peste
ele, să le dezgheţe şi să le ţină dezgheţate!
177. „CE, AI OMORÂT PE CINEVA?”
– Ce te-a făcut să intri în Oaste? – îl întrebă odată un om

pe un ostaş al Domnului. Că doar n-ai omorât pe nimeni să-ţi
canoneşti viaţa.
– Ba am omorât! – răspunse suspinând ostaşul.

– Cum? Pe cine-ai omorât?
– Am omorât pe Fiul lui Dumnezeu (Evr 6, 6) cu păcatele
şi fărădelegile mele.
178. PĂSTORUL ŞI URSUL
Un păstor, care-şi pierduse viţelul cel mai frumos, se ruga

zicând: „Doamne Dumnezeule, arată-mi pe hoţul viţelului
meu şi duminică, la biserică, îţi voi aduce jertfă o lumânare de
cele mari!”.
Abia rosti această rugăciune şi, deodată, apăru hoţul din
pădure: un urs mare şi grozav.
„Atotputernice Dumnezeule, – se ruga păstorul luând-o la
fugă – departă de aici pe acest hoţ şi îţi voi aduce duminică
zece lumânări de cele mari!
Să cerem în rugăciunile noastre, „mai ales, cele bune şi de
folos sufletelor noastre”, căci altfel de cereri, dacă nu băgăm
bine de seamă, pot fi spre răul nostru, împlinindu-se cuvintele
Scripturii: „nu ştiţi ce cereţi”.
(Din pildele Episcopului Grigorie)
179. DIAVOLUL VÂNĂTOR
Într-o adunare a Oastei Domnului se puse odată între-

barea:
– Oare de ce tocmai oamenii cei credincioşi, care intră în
Oastea Domnului şi vor să trăiască aşa cum scrie la Evanghelie,
au cele mai multe încercări, împotriviri şi necazuri, iar, pe de
altă parte, păcătoşii au o viaţă liniştită?
– Fraţilor! – le răspunse un frate ostaş mai bătrân. Văzut-

aţi voi un vânător de păsări?
– Văzut.
– Păi aleargă el după păsările pe care le-a rănit şi care au
căzut din zbor? Nu! Ci aleargă înainte să împuşte altele. Pe
cele rănite şi pe cele moarte le lasă în pace, ştiind bine că le are
în mâna lui. Aşa face, dragii mei, şi diavolul, marele vânător
de suflete. El aleargă mereu numai după păsările care zboară şi
trăiesc – după creştinii cei vii. Pe ceilalţi – pe cei răniţi şi morţi
cu sufletul – îi lasă în pace, ştiind bine că-i are în mâna lui.
180. SFREDELELE DIAVOLULUI
Sunt multe feluri de sfrede-

le. Iată în chipul de alături nouă
feluri. Unele sfredelesc lemnul,
altele piatra, altele pământul, al-
tele metalul.
Sunt de mare folos, dar pot fi
şi de mare pagubă. Cu un sfredel
mic poţi găuri şi goli un butoi în-
treg. Cu un sfredel mic poţi găuri
şi îneca o corabie întreagă.
Astfel de sfredele sufleteşti
are şi diavolul. De corabia vieţii
noastre, de regulă, Satana se apro-
pie cu un sfredel mic. „Oare, a
zis Dumnezeu cu adevărat să nu
mâncaţi din toţi pomii raiului?”
(Fac 3, 1) – l-a întrebat diavolul pe Adam, în Grădina Edenului.
Oare nu era şi această întrebare un sfredel mic, sfredelul
îndoielii?...
„Oare, zău, părinte, să fie rai şi iad în cealaltă lume?” –

m-a întrebat odată un om din popor. Oare nu era şi această
întrebare un sfredel cu care diavolul începuse a găuri corabia
vieţii întrebătorului?
Diavolul atacă corabia vieţii mai întâi cu sfredelul cel mic
al îndoielii, iar, dacă nu astupi această gaură, diavolul ia în
mână un sfredel mai mare, până când, pe urmă, corabia se scu-
fundă.
Şi, oare, cel dintâi pahar de băutură nu este şi el un mic
sfredel al diavolului, cu care, pe urmă, diavolul cufundă în ti-
căloşie şi pierzare o viaţă de om?
Ah, ce mişel mare e diavolul şi cât de puţin umblă oamenii
să se ferească de mişeliile lui!
181. SUDUITORUL ŞI ALBINA
Un suduitor, muşcat la faţă de o albină, înjura grozav şi

alerga în toate părţile după ceva leac.
– Stai, frate dragă, – îi zise un om credincios – stai să mă
uit să văd unde a aşezat albina acul!... Păi, uite ce greşeală
mare a făcut albina!... Ea a înfipt acul în obraz, dar, de fapt,
voia să ţi-l împlânte în vârful limbii...
Suduitorul rămase ruşinat.
182. DUŞMANUL NOSTRU CEL MAI MARE
Într-o adunare creştină, un vestitor al Domnului puse oda-

tă întrebarea:
– Cine-i duşmanul nostru cel mai mare?
– Diavolul – răspunseră unii; de la el vine tot răul din lume.
– Moartea – ziseră alţii.

– Nu-i adevărat! – răspunse vestitorul. Duşmanul nostru
cel mai mare este păcatul, pentru că dacă n-ar fi păcatul, nici
diavolul, nici moartea n-ar avea nici o putere. Şi diavolul şi
moartea au intrat în lume prin păcat.
183. CÂINELE DOMNULUI
Necazul – întristarea, suferinţa – sunt câinele cel negru al

lui Dumnezeu, care stă de pază lângă turma oilor Sale. Când
atare oaie iese din turmă, Dumnezeu trimite câinele să o în-
toarcă înapoi. Din ce oaia este mai îndărătnică şi neascultătoa-
re, este şi câinele mai rău şi supărător.
De cumva acest câine este lângă cineva dintre noi, o, nu vă
luaţi la harţă cu el, ci alergaţi înapoi la turmă! Orice împotrivi-
re contra lui e zadarnică şi nu foloseşte nimic. În zadar umblaţi
să-l loviţi şi să scăpaţi de el. Veţi putea scăpa de el numai în-
torcându-vă înapoi la turmă.
Va veni o vreme când veţi mulţumi lui Dumnezeu că v-a
supărat acest câine rău.
184. FĂRĂ PLATĂ
– Să vii azi să-mi lucrezi!

– Cu cât mă plăteşti?
– Cu nimic!...
Aţi auzit pe cineva înţelegându-se astfel? Desigur că nu!
Dacă l-ai chema pe cineva la lucru cu ziua, spunând că nu-i
plăteşti nimic, s-ar indigna şi, uitându-se lung la tine, ar crede
că sau glumeşti, sau nu eşti cu mintea la loc.
Ei, bine! Când însă e vorba de a lucra pentru diavolul, lu-

crurile se schimbă; diavolului îi slujesc şi îi lucrează oamenii
fără nici o plată. Şi încă nu cu ziua, ci cu anul, cu anii. O viaţă
întreagă îi slujesc şi îi lucrează unii oameni, fără nici o plată.
Adică, pardon!, are şi diavolul o plată foarte bună: iadul şi
osânda cea veşnică.
Ce lucru dureros! Ce lucru grozav!...
185. ŞI DUHUL ÎN CHIP DE PORUMB S-A ARĂTAT
Ce dar mare este viaţa cea nouă! Ea este un dar al Duhului

Sfânt.
Unde Se sălăşluieşte El, se face o mare schimbare, se face
o schimbare din temelie în viaţa omului, aşa cum s-ar schimba
o pasăre răpitoare într-o pasăre cântătoare; cum s-ar schimba
un corb lacom şi răpitor într-un porumbel curat şi nevinovat.
Acesta este „omul cel nou”, „cel duhovnicesc”
Dar oriunde se iveşte un astfel de om, oriunde se iveşte un
astfel de „porumbel”, el este alungat şi persecutat de păsările
ce-şi păstrează
firea lor cea
veche, de oa-
menii cei lu-
meşti. Aşa a
fost pe timpul
Mântuitorului,
aşa va fi până
la sfârşitul vea
curilor (citiţi la
Lc 21, 12; In 15, 18-27; Mt 10, 26). „Toţi cei ce voiesc să trăias-
că cu evlavie în Iisus Hristos vor fi persecutaţi” (II Tim 3, 12).
Fratele meu, te plângi că eşti prigonit şi batjocorit, după

ce te-ai hotărât pentru Domnul? Nu te plânge, ci te bucură!
Ar fi rău dacă n-ai fi prigonit. Prigoanele şi batjocurile sunt
semnul că în viaţa ta s-au ivit pete albe şi pene albe. Şi din ce
vor spori penele albe, să ştii, fratele meu, că vei avea mai mult
de suferit!
186. „DĂ-MI MIE ZIUA DE AZI!”
Când diavolul se apropie cu înşelătoriile şi ispitele lui de

om, cere un singur lucru: „Omule, – zice vicleanul – dă-mi mie
ziua de azi!... Eu nu-ţi cer altceva, decât ziua de azi, iar cea
de mâine dă-o lui Dumnezeu! Ziua de azi e a mea, iar cea de
mâine e a lui Dumnezeu.”
Aşa grăieşte înşelătorul şi, vai, pe câţi creştini îi trage, cu
această înşelăciune, în adâncul iadului!
Diavolul cere ziua de azi, ştiind bine că pe cea de mâine
omul o tot amână... până cade fără de veste în mormânt.
187. ŞI-A FURAT GRÂUL
Doi ţărani îşi treieraseră grâul într-o arie comună. Peste

noapte, îşi lăsară grâul în arie. Dar unul dintre ei – un necredin-
cios ce avea năravul hoţiei – îşi puse în gând să fure noaptea
din grâul celuilalt. Spre a nu greşi grămada din care avea să
fure, se duse de cu seară şi acoperi grâul vecinului său cu o
pătură. Mai târziu, dete şi celălalt ţăran – un suflet credincios
– pe la arie. Când îşi văzu grâul acoperit, îşi zise: „Uite ce om
cinstit este vecinul meu! A acoperit grâul meu ca nu cumva
să-l plouă. Însă este de datoria mea să mut pătura pe grâul lui...
Trebuie să-mi arăt şi eu dragostea ce i-o păstrez”. Şi, acestea

zicând, acoperi grâul vecinului său.
Noaptea, vecinul cel rău veni să fure. Pipăi grâul cel aco-
perit şi fură din el un sac mare.
Dimineaţa, află însă cu ruşine că furase din grâul său; îşi
furase grâul său...
Vai de cei ce cred că pot înainta cu hoţia!
188. SCRÂŞNIREA DINŢILOR
Evanghelia vorbeşte despre scrâşnirea dinţilor în iad.

Cum se poate înţelege oare această scrâşnire? În viaţă oamenii
scrâşnesc în dinţi de mânie. Eu cred că o scrâşnire a dinţilor de
mânie va fi şi cea din iad.
Fiul va scrâşni contra părintelui, că nu i-a arătat calea
cea bună. Fiica va scrâşni contra mamei, că i-a dat pildă rea.
Prietenul va scrâşni contra prietenului, zicând: „Tu m-ai adus
aici!... Tu m-ai dus pe calea cea rea!... De nu mă luam după
tine, n-ajungeam aici...”.
Părinţii vor scrâşni contra fiilor şi fiii contra părinţilor...
Şcolarii vor scrâşni contra învăţătorilor cei răi şi păstoriţii con-
tra preoţilor cei slabi. Şi, peste toate, osândiţii vor scrâşni de
mânie contra lor înşişi, că au fost atât de orbi şi de nebuni în
viaţa ce-au avut-o în lume.
189. ÎNGERI – DIAVOLI
Un păgân din fundul Africii primise botezul şi ardea de

dorul de a vedea Europa, leagănul şi patria creştină.
În sfârşit, dorinţa i s-a împlinit. Într-o duminică dimineaţa,
sosi într-un oraş din Franţa. Însoţitorul îl duse la o biserică.
Fostul păgân rămase foarte mişcat. Biserica plină cu oameni

evlavioşi i se păru un adevărat rai. Ieşind din biserică scrise
în notesul său: „Oamenii de aici sunt adevăraţi îngeri din cer;
...aşa i-am văzut azi la biserică”.
După-amiază, străinul dori să vadă oraşul şi dădu printr-o
stradă mai lăturalnică. Dar aici ce să-ţi vadă ochii? Petreceri,
chefuri, beţii, stri-
găte şi urlete, în
toate părţile.
– Cine sunt oa-
menii aceştia? – în-
trebă străinul.
– Sunt creştinii
pe care i-ai văzut
azi dimineaţă la bi-
serică.
– De necrezut!
– strigă străinul şi,
luându-şi notesul, scrise în el: „Îngerii pe care i-am văzut înainte
de amiază la biserică, după amiază erau draci fioroşi. Oamenii
de pe aici au două feţe: dimineaţa, la biserică, au o înfăţişare de
sfinţi cuvioşi, iar după-amiază, o alta – de draci fioroşi...”.
Şi, îngrozit de cele ce văzuse, fostul păgân luă trenul şi nu
se mai opri până în fundul Africii.
190. UN RĂSPUNS POTRIVIT (IV)
Sunt mulţi oameni şi creştini care se ocupă cu fel de fel de în-

trebări şi cercetări absurde despre lucrurile şi tainele Dumnezeirii.
– Te rog să-mi spui – a întrebat odată un astfel de între-
bător pe Luther, întemeietorul Reformei – oare ce a lucrat
Dumnezeu înainte de a face lumea şi pe om?
– Grea întrebare îmi pui, – răspunse Luther – dar totuşi mă

voi sili să-ţi răspund. Ştii ce a făcut Dumnezeu în acest timp?
A stat într-o pădure uriaşă, tăind şi pregătind beţe zdravene
pentru întrebători de felul acesta.
191. URME DE LUP...
Un domn discuta cu un ţăran:

– Nu este drac! – zicea domnul.
– Ba este! – răspundea ţăranul.
– L-ai văzut?
– Dar dumneata văzut-ai lup?
– Ba.
– Atunci de unde ştii că este lup?
– I-am văzut urma chiar şi iarna asta.
– Vezi, dragă domnule? – răspunse ţăranul. Aşa am aflat şi
eu că este drac, că i-am văzut urmele între oameni. Oriîncotro
mă uit, eu văd urmele lupului-diavol (minciuna, făţărnicia, za-
vistia, trufia, vicleşugul etc. etc.) şi după asta ştiu şi cred că
este drac. Diavolul este acela care îţi şopteşte dumitale şi altora
să nu credeţi în el, ca să nu vedeţi isprăvile lui. Uită-te bine,
dragă domnule, că-i plină lumea de oameni pe care lupul-dia-
vol i-a mâncat aşa de rău, că numai hainele au mai rămas de ei
şi de sufletul lor!
192. BĂTUTUL COASEI
Când cosaşul ia coasa şi începe să o bată, coasa scoate

un strigăt prelung. Parcă se vaietă, parcă plânge sub loviturile
ciocanului. Câmpia se umple de vaierul ei.
Aşa ar trebui să facă şi omul, când Domnul îl loveşte cu

ciocanul necazurilor şi suferinţelor: ar trebui să plângă şi să se
roage cu lacrimi fierbinţi.
Vremile noastre ar trebui să fie pline de plângere, de rugă-
ciune şi de căinţă, pentru că „ciocanele” ne izbesc neîncetat.
Dar, vai! În loc de această plângere, răsună crâşmele şi păca-
tele. Ca „să-i treacă de necaz”, omul se îmbată cu alcool şi cu
desfătările lumii.
193. ADUNAREA ORBILOR
Într-o adunare a orbilor, un profesor începu să ţină o con-

ferinţă despre „frumuseţile naturii”... despre răsăritul soarelui,
despre lucrul plugarilor, farmecul pădurilor... etc. Dar orbii în-
cepură a striga: „Ce ne îmbeţi de cap cu astfel de minciuni?...
Noi n-am văzut nimic din cele ce ne îndrugi!”...
Orbii tulburaţi începură a mişca bâtele şi vorbitorul trebui
să o ia la picior.
Cam aşa stă şi lumea necredincioşilor de azi şi cumplita
orbie sufletească de azi faţă de lumina credinţei.
194. CORBUL LUI ILIE
Într-o casă de oameni săraci şi lipsiţi, un copilaş auzi pe

bunică-sa citind în Istoria biblică despre corbul ce aducea de
mâncare lui Ilie proorocul.
– Bunică dragă, – zise copilul – să deschidem şi noi uşa,
să ne aducă şi nouă ceva corbul!
Bunica încerca să-l dezmintă pe copil, dar copilul nu şi nu,
ci să se deschidă uşa.
Bunica îi făcu pe voie şi deschise uşa, cu toate că era iarnă

şi frig. Tocmai atunci trecea pe acolo părintele locului. Se miră
văzând uşa deschisă şi întrebă asupra acestui fapt. Bunica îi
spuse cum stă lucrul.
– Vedeţi cum lucrează credinţa în Dumnezeu? – zise preo-
tul. Eu tocmai acum mergeam să împart din lada bisericii niş-
te ajutoare celor săraci şi lipsiţi. Voi începe dar de aici. Uite,
„corbul” v-a adus şi vouă două sute de lei.
Copilul a crezut şi Dumnezeu a răspuns la credinţa lui.
Credinţa face şi azi minuni. Dumnezeu răspunde şi azi – răs-
punde negreşit – la credinţa noastră.
Dacă am avea credinţă tare şi vie, ne-ar sosi şi nouă câte
un „corb”, în toate lipsurile şi necazurile trupeşti şi sufleteşti.
195. ÎNTREBAREA UNUI PĂGÂN
Un francez din Paris avea de servitor un negru adus de prin

coloniile franceze. Izbucnind o gripă rea în Paris, francezul făcu
sfat cu familia să se retragă la ţară, spre a scăpa de gripă.
Înţelegând despre acest sfat, servitorul îşi luă îndrăzneala
şi întrebă:
– Stăpâne, Dumnezeul dumneavoastră locuieşte la ţară, de
aceea fugiţi din Paris?...
Stăpânul creştin rămase ruşinat în faţa acestei întrebări ce
tăia în puţina lui credinţă. Urmărit de această mustrare, nu ple-
că la ţară. Rămase în Paris şi Dumnezeu îl apără de gripă.
196. LEGILE LUI LICURG
Despre Licurg, un mare bărbat de stat al vechilor greci,

spune istoria că nu îngăduia să fie scrise legile. „Legile ţării –
spunea Licurg – nu trebuie scrise. Fiecare cetăţean trebuie să

le aibă scrise în inima sa.”
Aşa ar trebui să fie şi cu legile cereşti. Fiecare creştin ade-
vărat ar trebui să le aibă scrise în inima lui. Sfaturi, regulamen-
te, cărţi tipărite pe hârtie se află destule, dar întrebarea este câte
din ele sunt scrise şi în inima oamenilor? Căci numai acelea au
putere.
Noi, la Oastea Domnului, n-avem regulamente speciale,
pentru că suntem şi noi de părerea lui Licurg: ele trebuie să fie
scrise în inima noastră.
„Ascuns-am Cuvântul Tău în inima mea ca să nu greşesc
Ţie” (Ps 118, 11).
197. RUGĂCIUNE DE PLOAIE
În vreme de secetă mare, într-un sat, se rânduise rugăciune

de ploaie. Oamenii se strânseră, cu mic cu mare, la biserică.
Între cei sosiţi era şi o femeie bătrână care venise cu un ploier
(umbrelă) mare.
Oamenii începură a zâmbi de umbrela femeii.
– D-apoi dumneata, mătuşă, – grăiră oamenii – ai şi înce-
put să te temi de ploaie şi încă nici n-am început rugăciunea.
– Păi, dragii mei, – răspunse bătrâna – eu am auzit că as-
tăzi ne rugăm pentru ploaie şi cred că Bunul Dumnezeu va
asculta rugăciunea noastră şi ne va ploua.
Oamenii intrară în biserică, se rugară şi, pe când ieşeau, se
slobozi o ploaie binefăcătoare.
Bătrâna îşi desfăcu ploierul şi plecă spre casă grăind:
– Aţi râs de umbrela mea, dar iată că ea a fost un semn de
credinţă.
Oamenii îşi aplecară capetele în semn de sfială şi tăcură.
198. SABIA LUI DAMOCLES
Acest Damocles era curteanul regelui Dionisie din Siracu

sa. Şi era un om linguşitor, care nu-l mai slăbea pe rege din
laude şi fericiri.
– Damocles! – zise
într-o zi regele. Dacă tu
mă crezi atât de fericit,
hai să-ţi dau ţie câtva timp
locul meu, să vezi cum te
vei simţi în el!
Şi fu aşezat Damocles
în scaunul regelui, îm-
brăcat în haină regală.
Servitorii îl serveau cu
tot felul de băuturi şi
desfătări. Şi se veselea
Damocles. Dar, privind
întâmplător în sus, ce să
vadă? Un lucru de groază.
Deasupra capului său, atârna o sabie ascuţită, legată cu un sin-
gur păr de cal. Damocles s-a ridicat îngrozit să fugă şi n-a voit
să mai guste din băuturi şi desfătări.
Atunci regele i-a zis:
– Ei, vezi, Damocles, care este fericirea mea? Griji şi primej-
dii ameninţă, clipă de clipă, tronul meu şi, peste toate, mă ame-
ninţă şi pe mine sabia morţii, care mă poate răpune în orice clipă.
Damocles a înţeles lecţia. Să o înţelegem şi noi! Sabia
morţii ne pândeşte şi pe noi, clipă de clipă. Să ne apărăm con-
tra ei cu singurul lucru cu care ne putem apăra: „Fiţi totdeauna
gata, căci nu ştiţi ziua şi ceasul!” (Mt 24, 42-44).
O, ce nebunie este a trăi în desfătări şi păcate, când sabia
morţii stă veşnic deasupra capului nostru!
199. PIATRĂ, BURETE, FAGURE
Darurile Evangheliei ni se dau în acelaşi fel la toţi creş-

tinii. Însă oamenii le primesc şi le redau în diferite forme. În
privinţa asta, creştinii s-ar împărţi în trei clase:
În prima clasă sunt cei tari ca piatra. Nu dau nimic până
nu-i izbeşti cu amnarul şi abia atunci scapără câteva scântei de
dragoste, bunătate etc.
În a doua clasă sunt cei ca buretele. Trebuie să-i strângi
mereu şi pe aceştia ca să-şi dea prisosul lor cel sufletesc.
În a treia clasă sunt cei ca fagurul de miere. Prisosul lor
de dragoste, de milostenie, de bunătate se scurge şi curge me-
reu de la sine, ca o binecuvântată miere sufletească.
Tu, cititorule dragă, în care din aceste trei clase te afli?
200. CEL CARE VOIA SĂ ÎMPUŞTE ZEII DIN CER
Istoria păstrează numele unui ofiţer roman – Cellatius –

care, într-o clipă de mânie (mai bine zis, nebunie), a dat ordin
soldaţilor să tragă cu arcurile în zeii din cer.
Soldaţii au ascultat ordinul şi săgeţile plecară în sus, spre
cer. Dar ce s-a întâmplat? Săgeţile căzură, pe urmă, în ca-
pul puşcătorilor. Căpitanul şi mai mulţi soldaţi fură răniţi de
moarte.
Un astfel de nebun este şi suduitorul; o astfel de nebunie
este şi sudalma. Sudalma este o săgeată îndreptată împotriva
lui Dumnezeu, dar această săgeată se întoarce în capul sudui-
torului şi îi omoară sufletul.
Suduitorul este nebunul care îşi omoară, de bunăvoie, su-
fletul.
201. SAREA NU SUFERĂ PĂMÂNT ÎN EA
Cercetând ocnele de sare de la Ocna Sibiului, am văzut un

lucru interesant. Bolovanii de sare scoşi din adâncul pământului
erau plini de straturi de pământ ce se scutura mereu de pe ei.
– Ce înseamnă acest pământ ce iese din sare? – l-am între-
bat pe ocnaşul care mă conducea prin baie.
– Asta e puterea sării – mi-a răspuns ocnaşul. Sarea nu
suferă pământul; se curăţă de el, îl scoate afară din ea...
Aşa e şi cu creştinul cel adevărat, despre care a zis Mântui-
torul că e o „sare a pământului” (Mt 5, 13). El nu suferă cele
lumeşti, ci se curăţă mereu de „pământul” ce a apucat în el.
Omul duhovnicesc nu suferă cele lumeşti, le alungă, se curăţă
de ele cu „puterea” ce o are de la Duhul Sfânt.
Un creştin ce suferă păcatul şi lumeştile plăceri este o
„sare ce şi-a pierdut puterea” (Mc 9, 50).
202. DIAVOLUL E DE VINĂ?
Un sfătos de necredincios crezu odată că l-a prins pe un

credincios, punându-i următoarea întrebare:
– Dacă diavolul l-a înşelat pe Adam şi el ne înşală şi pe noi
să păcătuim, apoi el, diavolul, trebuie pedepsit, căci nu suntem
noi de vină, ci el.
– Foarte bine, – răspunse credinciosul – dar dacă eu voi
zice către dumneata: „Du-te omule şi fură, bate, omoară etc.”
şi dumneata vei face ceea ce te sfătuiesc eu, oare ce se va în-
tâmpla?
– Păi, mă vor înhăţa jandarmii şi legea.
– Nu se poate, căci doar eu te-am sfătuit.
– Da, dar legea nu vrea să ştie de aşa ceva.
– Apoi, vezi, dragul meu? Aşa e şi cu ispitele şi înşelăciu-

nile diavolului. El ne sfătuieşte numai să facem răul, dar stă în
voia noastră să îl facem ori ba. De-l facem, suntem răspunză-
tori şi ne vom primi pe drept pedeapsa cerească.
203. ÎŞI FAC PROHODUL TRĂIND...
Într-o veche mănăstire din Potsdamo, ţara Lituaniei, se

păstrează până în ziua de azi un vechi obicei.
Sunt în această mănăstire vreo patruzeci de călugări; între
ei se află totdeauna şi câţiva aşa-numiţi „morţi”. După anumiţi
ani de călugărie
şi anumite cerin-
ţe, fiecare călugăr
din această mă-
năstire are dreptul
să-şi facă „îngro-
păciunea” şi să fie
considerat ca un
fel de „mort”.
Pentru ziua
aceea, călugărul îşi
pregăteşte groapa
în zidurile mă-
năstirii şi îşi face
sicriul. Face toate
pregătirile de „în-
gropăciune”.
Se strâng apoi călugării şi începe prohodul. „Mortul” stă
îngenuncheat în rugăciune, în faţa sicriului său. I se face pro-
hodul după toată rânduiala, ca la orice mort.
Din clipa aceea, călugărul respectiv e considerat ca „mort”.

Nu mai rosteşte nici o vorbă. Nu mai vorbeşte cu nimeni decât,
în taină, cu Dumnezeu, prin rugăciune. Cu ceilalţi călugări se
întâlneşte numai în timpul slujbelor. Pe haina cea neagră i se
coase o cruce albă, în semnul că e „mort”. Iar când, la timpul
său, soseşte vremea ca „mortul” să moară cu adevărat, nu i se
mai face nici o slujbă. E aşezat în sicriu şi pus în mormântul
ce l-a aşteptat.
Prin această „îngropăciune”, călugării de la Potsdamo vor
să spună, într-un chip şi mai vădit, că ei sunt morţi faţă de
lume.
Obiceiul de la mănăstirea din Lituania are un adânc în-
ţeles sufletesc şi pentru noi. „Îngropăciunea” de acolo tre-
buie să se petreacă şi în viaţa noastră. Fireşte, în înţeles
duhovnicesc.
Un creştin adevărat trebuie să fie un mort faţă de lume;
trebuie să moară faţă de lume, faţă de desfătările şi păcatele
ei. Cuvântul lui Dumnezeu spune apriat5 acest lucru, prin gura
dumnezeiescului Apostol Pavel: „Socotiţi-vă, aşadar, morţi
faţă de păcat şi vii pentru Dumnezeu, în Iisus Hristos, Domnul
nostru!” (Rom 6, 11).
„Îngropăciunea” de la mănăstirea din Lituania să o luăm
pe sufletul nostru, în special noi, ostaşii Domnului. Intrarea în
Oaste şi legământul Oastei trebuie să fie şi pentru noi o astfel
de „îngropăciune” duhovnicească. Un ostaş adevărat e numai
acela care a murit şi moare mereu faţă de lume şi păcat.
În ziua legământului, fiecare ostaş trebuie să audă cu ure-
chile cele duhovniceşti cântându-i-se prohodul muririi lui faţă
de lume; şi să trăiască mai departe, până la sfârşit, ca un mort
faţă de lume, ca un mort faţă de desfătările ei, faţă de chemări-
le ei, faţă de ispitele ei, faţă de batjocurile şi hulele ei.
5
apriat – limpede, clar, lămurit, precis
204. CE POATE FACE RUGĂCIUNEA
Un beţiv îşi făcea foiţe de ţigări din Noul Testament pe

care i-l dăruise un ostaş din Oastea Domnului. Beţivul îşi bă-
tea, în acest chip, joc de Cuvântul lui Dumnezeu şi de încer-
cările ostaşului. Ostaşul însă se ruga mereu cu lacrimi fierbinţi
pentru el şi mântuirea lui.
Odată, s-a întâmplat că ţigara beţivului se tot stingea şi
nu ardea. Desfăcând mucul ţigării, a mai aflat pe hârtia de
pe el vorbele acestea, ce nu apucaseră încă a arde: „Care va
fi sfârşitul celor ce nu ascultă de Evanghelie?” (I Ptr 4, 17).
Această întrebare îi străpunse inima. Nu mai putea scăpa de
ea. Orice făcea, oriîncotro se ducea, nu putea scăpa de această
întrebare teribilă: „Care va fi sfârşitul celor ce nu ascultă de
Evanghelie?”...
Peste câteva săptămâni, căzu biruit la picioarele Crucii.
Rugăciunea ostaşului n-a fost zadarnică.
Să ne rugăm neîncetat pentru cei căzuţi!
205. GREUTATEA BALOANELOR
Baloanele care se ridică în văzduh iau cu ele şi saci de nisip,

pe care îi aruncă mereu jos, ca să se poată înălţa cât mai sus.
Acelaşi lucru îl cere şi postul: să lepădăm îmbuibarea de mân-
căruri şi băuturi care ne trage spre pământ, spre păcat. Numai
aruncând această greutate ne putem înălţa spre cele sufleteşti.
206. CUM SE FACE?
– Cum se face că tu nu te cerţi niciodată cu soţia ta? – fu

întrebat odată un ostaş al Domnului.
– Pentru că – răspunse ostaşul – la acea vreme de ispită eu

sunt surd, iar femeia mea e mută; şi aşa stăm până trece ispita.
Noi nu ne-am certat niciodată. Când am avut ceva supărare,
repede ne-am împăcat în Domnul, înainte de a ajunge diavolul
între noi. (Diavolul aleargă tot în galop unde se ceartă soţii).
207. CREŞTINI CU NUMELE
Un ofiţer istorisea:
„Eram la un regiment cu recruţi ce veniseră numai de câ-
teva zile. Într-o dimineaţă, mă pun să aleg pe cei care cunosc
ceva meserie.
Îmi aşez soldaţii şi încep cu cei ce se pricep la rotărit.
– Rotarii să păşeas-
că înainte! – strig eu.
Câţiva feciori pă-
şesc înainte. Îl întreb
pe cel dintâi.
– Dar tu, băiete,
unde ai învăţat rotăritul?
– Să trăiţi, dom-
nule căpitan, eu nu-s
rotar... mă cheamă nu-
mai Ion Rotariu, dar de
când sunt n-am lucrat
la roţi.
Ofiţerul făcea haz
de această întâmplare.
Eu însă văd în ea un
tâlc creştinesc. Şi pe cei mai mulţi oameni de azi îi cheamă
numai „creştini”, dar pentru Hristos şi sufletul lor lucrează
tot atât de mult cât spunea „Rotariul” din militărie că a lucrat

la roţi.
Poartă creştinii nume frumoase de sfinţi, dar faptele lor sunt
urâte fapte de păgâni. Creştini cu numele, păgâni cu faptele.
208. RAIUL LUI MAHOMED
Mahomed, profetul musulmanilor, ca să câştige cât mai

mulţi aderenţi, a predicat un rai plin cu plăceri lumeşti.
Un aşa fel de rai le-ar plăcea şi creştinilor de azi.
Un om îmi spunea odată că ar intra şi el în Oastea
Domnului dacă i-am lăsa pipa, sudalmele cele mărunte şi... doi
deţi de rachiu pe zi.
209. LUMEA SAU EU?
Un ostaş din Oastea Domnului îmi scrie: „Cucernice pă-

rinte, de când am intrat în Oaste, mi se pare că trăiesc o viaţă
nouă într-o lume nouă. Nu ştiu, eu m-am schimbat sau lumea
s-a schimbat?”
„Şi una şi alta – i-am răspuns eu. Acesta este semnul naş-
terii din nou: când ţi se schimbă felul de a vedea lumea şi,
o dată cu asta, se schimbă şi lumea. Te vezi pe tine şi vezi
lumea într-o lumină nouă. Iar acest lucru îl face darul şi harul
Duhului Sfânt.”
210. CEA MAI MARE NENOROCIRE
Un rege din Persia a întrebat odată pe trei dintre cei mai

înţelepţi învăţaţi din ţara lui:
– Care-i nenorocirea cea mai mare din această lume?

Cel dintâi a zis:
– Bătrâneţea este cea mai mare nenorocire.
– Sărăcia şi boala sunt cea mai mare nenorocire – adăugă
al doilea.
Iar al treilea a grăit:
– Cea mai mare nenorocire este să ai moartea în faţă şi să
ştii că ţi-ai cheltuit viaţa în ticăloşii. Asta-i cea mai mare dintre
toate nenorocirile.
– Tu ai dreptate! – răspunse regele.
211. DAR CEILALŢI?
Un copil de opt ani, trecând cu mama sa prin cimitir, citea

pe crucile mormintelor: „Aici odihneşte în Domnul N. N.”,
„Aici îşi aşteaptă învierea N. N.” şi alte cuvinte frumoase ce se
scriu pe crucile mormintelor...
– Mămică dragă, – întrebă pe urmă copilul – unde sunt
îngropaţi oamenii cei răi, care suduie şi se bat? Pentru că aici
văd îngropaţi numai oameni de cei buni...
O întrebare cu adânc înţeles este aceasta. Oare ce-i va fi
răspuns mama?
212. FĂCLIA LUI ALEXANDRU MACEDON
Despre Alexandru Macedon spune istoria că, de câte ori

cucerea vreo cetate, se oprea cu oştirea în faţa porţii cetăţii şi
aprindea o făclie.
Cetăţii i se dădea termen să se predea în timpul cât ardea
lumina făcliei. Dacă se preda în acest timp, cetatea era iertată;
altfel, era trecută prin foc şi sabie.
O cetate sufletească este şi viaţa noastră. Domnul

Dumnezeu – Împăratul Cel Ceresc – aşteaptă o viaţă în-
treagă ca omul să „se predea” Lui şi să-L primească pe El
în cetatea inimii sale. Omul trebuie să-L primească pe
Domnul până când arde lumina, adică până se află în
viaţă şi până când Domnul îl îmbie
cu lumina vieţii. Toţi cei care nu
se predau Domnului până ţine
arderea luminii – adică până
când sunt în viaţă – să
ştie că li s-a stins
orice nădejde şi
orice scăpare; li
s-a stins lumina
vieţii şi vor fi
trecuţi în ziua
de apoi prin
foc şi sabie.
Dragă
cititorule,
trezeşte-te
şi îngrozeşte-te!
Din lumina vieţii tale poate că nu mai este decât un muc. Ca
mâine vei muri şi tu nu L-ai primit încă pe Domnul în cetatea
inimii tale. Primeşte-L îndată, ca să ai iertarea Lui şi viaţa veş-
nică! Altfel, te aşteaptă întunericul şi osânda cea veşnică.
„Lucraţi până este ziuă, căci vine noaptea când nimeni nu
mai poate lucra!” (In 9, 4).
213. LAMPA BEŢIVULUI
Un beţiv, întorcându-se noaptea târziu acasă, află lampa

arzând. În beţia lui, văzând două lămpi în loc de una, îşi zise:
„La ce ard două lumini?... Una trebuie stinsă...”.
Ce s-a întâmplat e uşor de aflat. Beţivul stinse lampa şi
rămase în întuneric. Întorcându-se mânios, se împiedică, dete
din greu cu capul peste cuptor şi a treia zi muri.
Aşa păţesc beţivii şi în cele sufleteşti. Beţivul îşi stinge el
însuşi lumina vieţii, lumina sufletului.
Beţivul de mai sus se amăgea că are două lămpi. Aşa
se amăgesc toţi beţivii şi păcătoşii, închipuindu-şi că mai au
vreme să se întoarcă la Dumnezeu. Dar tocmai prin nebunia
aceasta îşi sting ei înşişi lumina vieţii.
214. CEL CE NU-ŞI ÎNCHIDE OILE NOAPTEA
...Şi Ioan întrebă pe Domnul, zicând:

– Spune-mi despre sfânta duminică!
Şi Domnul zise:
– Ascultă, Ioane drepte: duminica este Domnul şi Domnul
este duminica; cel ce cinsteşte duminica cinstit va fi de Domnul
înaintea îngerilor şi a oamenilor. Dumnezeu binecuvântează
casa şi lucrurile celui ce, cu toţi ai săi, cinsteşte duminica.
Şi Ioan zise:
– Dacă un om posteşte şi se roagă în cele şase zile, dar nu
cinsteşte sfânta duminică, ce va pătimi?
– Ascultă, Ioane drepte! Dacă un om paşte oile sale toată
ziua, dar noaptea nu le închide, ce i-a folosit? Aşa va fi şi cu
omul care se roagă şi posteşte, dar sfânta duminică nu o pă-
zeşte. Şi tot cel ce zice că iubeşte pe Dumnezeu şi nu păzeşte
sfânta duminică mincinos este...
215. BERBECUL CEL NEGRU
De când eram copil şi păzeam oile (tatăl meu a fost plu-

gar la munte), îmi aduc aminte de un lucru, în care văd azi un
adânc înţeles sufletesc.
În turma oilor mele, aveam un berbec negru şi mereu
aveam necaz mare cu el. Berbecul era veşnic în fruntea oilor
şi le ducea totdeauna spre locuri oprite (în holdă şi într-un loc
unde era gălbează). Cu coarnele lui, berbecul rupea şi garduri
şi intra cu oile prin grădini. Iar bietele oi, blânde – dar neprice-
pute – se ţineau morţiş pe urmele berbecului.
„Mânce-te lupii!” – îi strigam necăjit berbecului şi arun-

cam după el cu pietre şi zburături.
Aveam o mare mânie pe acest berbec şi nu o dată îi stri-
gam: „Hoţule de berbec, dar tu, ori eu sunt păstorul oilor?...”.
Oile ascultau mai mult de berbecul cel negru decât de
mine, păstorul lor...
Au trecut mulţi ani de atunci, dar îmi dau seama că tot cu

berbecul cel negru am de furcă şi azi. Numai că pe berbecul
acesta îl cheamă diavolul.
Diavolul este berbecul cel negru care rătăceşte turma lui
Hristos şi o duce totdeauna spre locuri oprite – şi, vai, sunt
atâtea şi atâtea oi care ascultă de acest mişel de berbec!
„Oile Mele ascultă glasul Meu şi vin după Mine” – zicea
Iisus (In 10, 3-4), dar, vai, sunt atâtea şi atâtea oi care ascultă
de berbecul cel negru!
Domnul m-a făcut şi pe mine un mic păstor sufletesc şi
strig neîncetat cu Oastea Domnului, de ani de zile, după oile
Domnului, să nu mai asculte de berbecul cel negru.
Cu berbecul cel negru am avut de lucru în copilărie, cu el
am de lucru şi acum.
216. HOŢUL ŞI OCHEANUL
La o judecătorie de la ţară s-a dezbătut un caz interesant.

Un om era acuzat că a furat lemne din pădurea unui proprie-
tar de pădure. Hoţul tăgăduia cu putere, ştiind că nu l-a văzut
nimeni.
– Cu ce poţi dovedi pe acuzat? – întrebă judecătoria pe
acuzator.
Acuzatorul scoase atunci din buzunar un ochean şi zise:
– Domnilor judecători, e adevărat că nu l-am prins pe
omul acesta furând lemne. Eu eram departe de pădure, dar
l-am văzut cu ocheanul acesta. L-am văzut tot anume cum a
furat lemnele; am chemat şi pe vecinul meu, N.N., care s-a
uitat prin ochean şi l-a văzut şi el.
În baza acestei mărturii, acuzatul a fost pedepsit.
Ce adânc înţeles sufletesc este şi în această întâmplare!
Hoţii cred că nu-i vede nimeni când fură, dar Tatăl Ceresc
îi vede totdeauna prin ocheanul atotvederii Sale.
217. LIBERTATEA PĂCĂTOSULUI
Când peştele ajunge în plasa de pescuit, el se crede liber;

umblă încoace şi încolo; ar simţi cursa numai dacă ar încerca
să scape. El însă se zbate să scape numai în clipa când plasa se
ridică din apă. Dar atunci e prea târziu.
Aşa e şi păcătosul. El e prins în plasa păcatului; trăieşte

încă şi e viu... se crede liber... El ar simţi cursa şi robia păcatu-
lui numai dacă ar încerca libertatea cea adevărată a sufletului,
a vieţii sufleteşti. Însă nici habar nu are de această libertate.
Se crede liber şi slobod... Abia în clipele morţii bagă de seamă
că e prins în plasa păcatului... abia atunci începe a se zvârcoli
cumplit să scape... dar atunci e prea târziu...
Ia seama, dragă cititorule, poate şi tu eşti prins în plasa
păcatului şi a morţii sufleteşti. Ieşi îndată din ea! Primeşte-L
îndată pe Iisus Mântuitorul, ca să scapi iarăşi în marea vieţii, în
oceanul nemărginit al Iubirii Sale şi al vieţii veşnice.
218. HAINELE DE BISERICĂ
Un credincios, dezbrăcându-se de hainele cu care fusese

la biserică, se ruga astfel: „Doamne Dumnezeule, fie ca toate
cele ce le-am auzit azi să nu fie ca aceste haine pe care le dez-
brac cum ies de la biserică; ci să rămână săpate în inima mea şi
în decursul săptămânii!”.
219. UN ORAŞ „LIBER”
în anul 1875, aşa-numiţii „liber-cugetători” au fondat, în

Noul Mexico din America, un oraş aşa-numit „liber”.
Celor ce se aşezară aici şi celor ce veneau să se aşeze li se
vesti că în acest oraş al „libertăţii depline” nu sunt nici religie,
nici lege, nici biserici, nici şcoli, nici duminici, nici sărbători,
nici praznice... Fiecare are o libertate deplină a trăi cum vrea.
Care a fost urmarea?
În decurs de câţiva ani, oamenii de acolo se îndobitociră
cu totul. Crimele, beţiile, hoţiile şi toate păcatele se înmulţiră
în chip înspăimântător. Patruzeci la sută dintre oameni trebuiră
să-şi vândă averile la licitaţie şi să plece în altă parte.
Peste cincizeci de ani, oraşul era o ruină mare de ziduri şi
de suflete.
Oare cu „libertatea” sufletească de azi nu va păţi şi ome-
nirea de azi tot aşa?
220. UN TESTAMENT MULT-GRĂITOR
Un credincios avusese de suferit o viaţă întreagă de pe

urma unui vecin necredincios şi rău. Nu trecea de la Dumnezeu
o singură zi fără să sufere.
Pe patul de moarte, credinciosul lăsă cu testament vecinu-

lui său, care îl necăjise, o sumă de două mii de lei.
– Cum faci acest lucru? – se întrebară miraţi cei ai casei şi
martorii testamentari.
– Pentru că – răspunse credinciosul – vecinul meu, tocmai
prin necazurile ce mi le-a făcut, mi-a întărit mereu virtutea răb-
dării şi m-a făcut să mă rog neîncetat şi să stau o viaţă întreagă
sub scutul şi aripile Domnului.
Să ne fie şi nouă de învăţătură acest mult-grăitor testa-
ment!
221. GHEIZERELE – O ICOANĂ A RUGĂCIUNII
Una dintre minuni-

le naturii sunt şi aşa-nu-
mitele gheizere, de prin
America. Sunt nişte mici
vulcani din care ţâşnesc
coloane de apă fierbinte.
Explicaţia acestor
gheizere e simplă. Se
vede în chipul de alături.
În adâncul pământului,
sunt goluri cu stânci
fierbinţi şi apă. Apa se
înfierbântă de la stân-
ci, fierbe, face aburi, iar
aburii o împing afară şi
o silesc să-şi caute un
răsufluş. Gheizerul este
deci un fel de răsuflare a
fierbinţelii, a căldurii din adâncul pământului. El răsuflă de

două-trei ori pe zi.
Aceste gheizere sunt o minunată icoană despre cum trebu-
ie să fie rugăciunea noastră.
Rugăciunea cea adevărată trebuie să purceadă în chipul
gheizerului. Ea trebuie să iasă din adâncul sufletului nostru.
În adâncul nostru trebuie să fie o inimă fierbinte, un „prisos”,
o căldură, un foc, un duh. Când ai prisosul acesta, el începe a
fierbe; el îşi caută un răsufluş, o răsuflare. Această răsuflare
este rugăciunea. Această răsuflare aruncă afară coloane de apă
fierbinte; aruncă lacrimi fierbinţi de căinţă. Această răsuflare
îţi dă şi cuvintele potrivite cu care să te rogi.
Rugăciunea cea mântuitoare aceasta este: când lăuntrul
tău fierbe, clocoteşte şi pe urmă ţâşnesc din el – ca dintr-un
gheizer sufletesc – lacrimile cele fierbinţi ale căinţei.
Sufletul rugăciunii este căldura, este „prisosul”, este focul
Duhului Sfânt.
Duhule Sfinte, învaţă-ne şi ne ajută să ne rugăm cu putere!
222. BĂTRÂNUL ŞI STELELE
Despre un bătrân, am auzit că, la bătrâneţe, slăbindu-i ve-

derea, zicea către cei din jurul său: „Acum s-a mai schimbat
lumea, dragii mei! Când eram eu mai tânăr, cerul era încărcat
de stele, dar acum şi stelele de pe cer s-au împuţinat”.
În zadar îi spuneau oamenii că stelele sunt tot atâtea, nu-
mai vederea lui a slăbit, bătrânul ţinea sus şi tare că s-au îm-
puţinat stelele.
În chipul acesta sunt şi cei care îşi închipuie că ei văd şi
sunt sănătoşi cu ochii cei sufleteşti. În zadar le spui că ochii
lor au slăbit; ei stăruie în păcatele lor. Astfel de orbi sunt mai
greu de tămăduit decât cei orbi de tot. Despre Iisus nu ne spune

nici o Evanghelie că ar fi tămăduit pe vreunul dintre fariseii şi
cărturarii cei orbi cu sufletul.
223. „EU NU VÂND ZILE!”

Un bancher din Anglia se îmbolnăvi pe neaşteptate de o
boală infecţioasă, de anghină la grumaz. Toate încercările me-
dicului de a-l scăpa fură zadarnice. Sosirea morţii era o chestie
de câteva ceasuri.
– Domnule medic, – zise atunci bolnavul – mai lungeşte-
mi viaţa până dimineaţă şi îţi voi da două sute de mii de lire
sterline (câteva milioane de lei).
– O, dragul meu! – răspunse atunci medicul. Eu nu vând
zile, ci numai medicamente. Zile poate vinde numai singur
Tatăl Ceresc.
224. POMUL CU ROADE E BĂTUT
Văzut-aţi ce păţeşte pomul cel încărcat cu roade? Copiii

neastâmpăraţi, când văd un pom încărcat de poame, aruncă în
el cu pietre şi lemne. Şi pomul ce face? El tace; el nu se plânge;
el nu dă cu pietrele înapoi, ci, în locul pietrelor, el lasă să cadă
la picioarele lor poame dulci şi plăcute. El nu se răzbună cu
pietre, ci cu dărnicia roadelor. El dă fără nici un murmur toate
bunurile pe care i le-a dăruit Dumnezeu.
Iubiţi ostaşi din Oastea Domnului şi toţi care aveţi râv-
nă pentru mântuirea aproapelui! Nu vă descurajaţi când sun-
teţi prigoniţi şi batjocoriţi! Pietrele cu care sunteţi loviţi de
bârfeala şi batjocu-
rile oamenilor sunt
cea mai bună dovadă
despre rodnicia vie-
ţii voastre; sunt cea
mai bună dovadă că
pomul vieţii voastre
este încărcat de roade
(într-un pom fără de
roade nu zvârle ni-
meni cu pietre).
Dacă sunteţi pri-
goniţi şi dispreţuiţi,
rugaţi-vă pentru mân-
tuirea celor care vă prigonesc şi batjocoresc. Celor ce dau în
voi cu batjocuri, cu prigoane şi cu palme, voi daţi-le să guste
din rodul iubirii voastre, ascultând cuvintele Scumpului nostru
Mântuitor: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce
vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru
cei ce vă asupresc!” (Mt 5, 44).
În chipul acesta, veţi putea aduce multe suflete la Mântuito
rul şi la mântuire.
225. CELE DOUĂ CALENDARE
În viaţa noastră cea sufletească, avem două calendare cu

câte o singură zi. Unul este calendarul lui Dumnezeu şi în el
este scris: „Astăzi!” Celălalt e calendarul diavolului şi e scris
în el: „Mâine!”
„Astăzi!” este calendarul lui Dumnezeu; „Mâine!” este
calendarul diavolului.
„Astăzi de veţi auzi glasul Meu – zice Domnul – nu vă

învârtoşaţi inimile voastre!” (Evr 3, 7). „Dumnezeu hotărăş-
te o zi: «Astăzi!», zicând prin proorocul David: «Astăzi dacă
auziţi glasul Lui, nu vă împietriţi inimile!»” (Evr 4, 7; Ps 95,
7). Întoarceţi-vă la Dumnezeu astăzi, căci ca mâine puteţi fi în
mormânt şi în iad!
Dar, de altă parte, calendarul diavolului zice: „Lăsaţi aces-
tea pe mâine!... Mai aveţi vreme pentru lucrurile acestea!...
Acum sunteţi prea tineri... Colo, la bătrâneţe!...” Şi, cu astfel
de şoapte, îl tot amăgeşte diavolul pe om, până îl trage în pă-
mânt şi în iad.
226. PRAFUL ŞI FOCUL
Inima omului lumesc este ca o magazie încărcată cu praf

de puşcă. Îndată ce se apropie focul ispitelor de o astfel de
magazie, se întâmplă o „explozie”, se face un păcat. Păcătosul
nu poate rezista păcatului.
Dar omul cel duhovnicesc este ferit de astfel de „explo-
zii”. Inima lui e curăţită de materii inflamabile. El se aprinde
numai pentru Domnul şi pentru cele sufleteşti.
227. „CE CAUŢI AICI?”
Într-o duminică, pe vreme de furtună cu tunete şi trăs-

nete, nişte chefuitori petreceau la birt cu strigăte de beţii şi
înjurături.
Pe uşă intră, fără de veste, un credincios, uitându-se în
toate părţile.
– Ce cauţi aici? – întrebară chefuitorii furioşi.
– Păi, să mă iertaţi, dar... tocmai acum trăsni undeva prin

apropiere şi eu... credeam că a trăsnit aici!...
228. PORUMBEII DIN VENEŢIA
Veneţia e oraşul porumbeilor. Cei mai mulţi se află în jurul

marii biserici din piaţa San-Marco. Şi, lucru interesant: de câte
ori sună de amiază clopotul cel mare al bisericii, porumbeii se
strâng cu miile de prin oraş în turlele bisericii.
– Uite ce lucru minunat! – a exclamat un străin. La che-
marea clopotului, porumbeii se strâng la biserică, de parcă ar
fi nişte creştini evlavioşi. Ei ascultă chemarea clopotelor mai
mult decât oamenii.
– Stai! Stai! – a răspuns un localnic. Strângerea porumbe-
ilor când trage clopotul de amiază are un alt tâlc. Atunci li se
dă porumbeilor de mâncare. Ei se strâng la biserică nu numai
pentru chemarea clopotelor, ci şi pentru că ştiu că atunci li se
dă de mâncare.
Ne plângem mereu că s-au golit bisericile... că răsună clo-
potele în zadar... Vor fi ele multe pricini pentru acest lucru.
Desigur că s-a stricat şi poporul, dar, desigur, o pricină e şi
aceea că, în multe locuri, pe lângă chemarea clopotelor, „po-
rumbeilor” nu li se dă şi hrană duhovnicească; nu se predică
cu putere Cuvântul lui Dumnezeu. Oriunde glasul clopotelor
cheamă pe oameni spre a li se da mâncare duhovnicească, bi-
sericile sunt pline.
229. ORBUL ŞI LUMÂNAREA
Într-o noapte foarte întunecoasă, un orb mergea pe drum,

având pe umăr un ulcior plin cu apă şi ţinând în mână o lumâ-
nare aprinsă. Un tânăr îngâmfat, care-l întâlni, fu mirat văzând

pe acest orb ce-şi lumina calea cu o lumânare.
– Nerod ce eşti, – îi zise el – la ce-ţi foloseşte această lu-
mânare? Noaptea precum şi ziua, întunericul ca şi lumina nu
sunt acelaşi lucru pentru tine?
– Ba da, – îi răspunse orbul – dar eu nu duc această lumâ-
nare pentru mine, ci pentru un îngâmfat ca tine, pentru ca să nu
mă loveşti şi să-mi spargi ulciorul.
230 GAURA MORŢII
Un om bogat, un boier, îşi făcuse casă nouă şi frumoasă.

La mutarea în casa cea nouă, boierul a ţinut să facă un ospăţ de
bucurie prietenilor şi cunoscuţilor săi.
Ca de obicei, la masă, prietenii l-au gratulat cu multe vor-
be frumoase şi laude măgulitoare. Dar, pe sfârşite, s-a ridicat
unul mai din coada mesei şi a grăit cam aşa:
– Frumos lucru ai făcut aici, prietene. Zidirea a ieşit cu
bine în toate cele, dar, uite, a rămas o gaură în casa ta cea nouă.
Să astupi această gaură dacă vrei să fii pe deplin fericit!
– Ce gaură? – întrebă stăpânul casei, mirat.
– Gaura prin care va intra moartea după tine şi prin care te
va scoate din casa ta cea nouă – răspunse prietenul.
Creştine! Cititorule!... De locuieşti în bordei sau palat,
adu-ţi aminte că gaura morţii stă totdeauna deschisă în borde-
iul tău sau în palatul tău!
„Privegheaţi şi staţi gata, că nu ştiţi ziua şi ceasul” când
moartea va intra prin ea ca să vă ducă înaintea Dreptului
Judecător!
231. CÂND VREI SĂ USUCI O BALTĂ
Când vrei să usuci o baltă sau un loc apătos, te apuci mai

întâi şi înţarci toate izvoarele din care se adapă balta sau locul
cel apătos. Ar fi un lucru în zadar să te apuci să scurgi o baltă
înainte de a înţărca izvoarele care o alimentează.
Ei, apoi fă aşa şi în cele sufleteşti! Vrei să începi o viaţă
nouă, cu un duh nou? Vrei să prefaci mlaştina vieţii tale păcă-
toase într-o grădină a Domnului? Apucă-te şi înţarcă, mai întâi,
izvorul păcatului!
A aştepta darurile Duhului Sfânt să umple viaţa ta, fără să
înţarci izvorul răutăţilor, este o aşteptare zadarnică.
232. LUMINA NU VORBEŞTE
Mult s-a discutat în lume

întrebarea de e mai tare predica
graiului viu sau predica faptelor.
Şi, totdeauna, răspunsul a fost că
predica faptelor e mai tare decât
toate predicile din lume. Poate
avea cineva darul de a vorbi ca
un înger din cer; dacă predica lui
nu e întărită şi de faptele vieţii
lui – e numai un „chimval răsu-
nător”. Şi iarăşi, un altul nu are
dar de a vorbi frumos, sau chiar
deloc şi totuşi viaţa şi faptele lui
sunt cea mai puternică predică.
Acest adevăr este întărit şi
de lumină. Ea îşi face lucrul ei
tăcând. Lumina nu vorbeşte şi totuşi ce slujbă minunată face!...

Vorba împreunată cu fapta e cea mai tare predică din lume.
Apostolii şi creştinii cei dintâi au cucerit lumea prin pre-
dica şi pilda vieţii lor, ascultând de cuvintele Mântuitorului:
„Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca, vă-
zând ei faptele voastre cele bune, să mărească pe Tatăl vostru
Cel din cer” (Mt 5, 16).
233. CEASURILE TREC...
Pe ceasul unei biserici din Franţa, sunt scrise cuvintele

italieneşti: „Transeunt et imputantur”; adică: „ceasurile trec şi
se socot”.
De fiecare ceas şi fiecare minut va trebui să dăm seama în
Ziua Judecăţii de Apoi.
234. SMOCHINELE DIN GRECIA
Despre Xerxes, regele Persiei, spune istoria că, gustând o

smochină din ţara Greciei, atât de mult i-a plăcut dulceaţa şi
gustul ei, încât s-a jurat că nu va mai mânca decât smochine
greceşti. A pornit cu război contra Greciei şi a ocupat-o.
Ce istorie plină de un adânc înţeles pentru noi, creştinii!
Împărăţia lui Dumnezeu este o nespusă dulceaţă sufletească.
Cel ce a gustat din această dulceaţă face totul ca să câştige
Patria cea Cerească.
Ce istorie plină de înţeles şi pentru noi, ostaşii Domnului!
Bunul Dumnezeu ne-a învrednicit şi pe noi să gustăm din
dulceaţa unei vieţi trăite cu Domnul; să gustăm din dulceaţa
Împărăţiei lui Dumnezeu. Ca şi odinioară Xerxes, trebuie să
purtăm şi noi război sufletesc pentru dobândirea Patriei Cereşti

de unde ne-a venit acest picur de dulceaţă. Am făcut şi noi un
legământ să ne luptăm şi să nu ne lăsăm până nu vom cuceri
Ţara cea dulce.
Împărăţia lui Dumnezeu nu se câştigă de frica iadului, ci
se câştigă, gustând încă în lumea aceasta o mică „smochină”
din dulceaţa ei. Şi, apoi, cuprins de această dulceaţă, să trăieşti
o viaţă de luptă pentru cucerirea ei.
235. CASA CINSTITĂ
Un om cinstit şi cu frica lui Dumnezeu avea o casă aşa fel

făcută, încât vecinii puteau vedea tot ce se petrece în ea.
Un prieten al său, inginer de felul lui, îi spuse într-o zi:
– Dă-mi câteva mii de lei, să-ţi repar casa în aşa fel, încât
să nu mai poată vedea nimeni în ea!
Omul cinstit răspunse atunci:
– Dragul meu, eu îţi dau câteva sute de mii de lei, dacă
mi-o faci să poată vedea în ea toată lumea de aici şi de pe în-
treg pământul.
236. O ISTORIOARĂ DIN ŢĂRILE RĂSĂRITULUI
Cică, odată, un om ieşi la marginea mării şi află acolo un

săculeţ plin cu nişte pietricele negre şi mărunte. „Ce să fie aces-
te pietricele?” – se întrebă omul, pipăindu-le în mână. Şi, cum
mergea pe ţărmul mării, începu a zvârli cu ele în păsările ce
zburau deasupra apelor. Pe când ajunse acasă, mai avea numai o
singură pietricică. O aruncă aşa, din curiozitate, în foc, să vadă
ce fel de materie ar fi. Când colo, o, Dumnezeule! – piatra era
cel mai curat diamant! Alergă repede la mare să afle pe celelalte.

Dar era prea târziu; le aruncase în adâncul mării.
Un adânc înţeles sufletesc este pentru noi această istorioa-
ră. Timpul cel trecător ni l-a dat Bunul Dumnezeu ca o comoa-
ră preţioasă, să câştigăm cu ea veşnicia. Fiecare an din viaţa
omului, fiecare lună, fiecare zi, fiecare ceas şi fiecare clipă sunt
o comoară pe care trebuie să o folosim pentru a dobândi mân-
tuirea sufletului şi viaţa cea veşnică.
Însă, vai, cât de puţini ştiu preţui şi folosi această comoa-

ră! Cei mai mulţi creştini – întocmai ca omul din istorioară –
îşi aruncă nepăsători comoara anilor şi zilelor vieţii în marea
deşertăciunilor acestei lumi.
Anii şi zilele ce le trăiesc cei mai mulţi creştini sunt co-
mori pierdute pentru suflet, pierdute pentru Împărăţia lui
Dumnezeu. Vedea-vor pe urmă şi aceştia nebunia pe care au
făcut-o, dar atunci va fi prea târziu, prea târziu.
237. CRUCEA SUFERINŢELOR
O femeie credincioasă suferea foarte mult din partea so-

ţului ei necredincios. Un frate ostaş îi duse spre mângâiere o
mică iconiţă cu Chipul Răstignirii, zicându-i:
– Ţine, soră, această iconiţă şi te roagă cu nădejde Celui

Răstignit pe Cruce, să te scape de necazuri!
– Cum?! – răspunse sora. Tu, frate, îmi pui în faţă pe Iisus
Cel Răstignit pe Cruce pentru mine şi ceri de la mine ca eu să
mă pogor de pe crucea suferinţelor mele?... El să rămână pe
Cruce şi eu să mă cobor de pe cruce?... El să rămână pe Cruce
şi eu să scap de cruce?... O, nu, aceasta nu se poate!... Eu mă
voi ruga mereu Celui Răstignit pe Cruce să mă ajute neîncetat
cu darul Lui să stau şi eu neîncetat „răstignită împreună cu El,
ca să trăiesc împreună cu El” (Gal 2, 20).
238. CE ESTE AURUL?
O gazetă englezească a pus odată cititorilor săi întrebarea:

„Ce este aurul?”. Pentru răspunsul cel mai bun s-a pus un pre-
miu de câteva mii de lei. Răspunsul celui premiat a fost acesta:
„Aurul este un paşaport universal (bun pentru toate ţările
din lume). Poţi descuia cu el toate graniţele şi toate uşile. Poţi
intra cu el oriunde. Dar nu poţi intra cu el în rai. Uşa raiului n-o
poţi descuia cu aurul.
Cu aurul poţi cumpăra orice, dar Împărăţia lui Dumnezeu
şi mântuirea sufletului n-o poţi cumpăra.
Produce aurul orice: case, haine, scumpeturi, prieteni etc. Un
singur lucru nu poate produce: pace, bucurie şi fericire adevărată.”
239. VOIA SĂ APRINDĂ FLORILE DIN RAI

ŞI SĂ STINGĂ FOCUL DIN IAD
În vremurile de demult, pe la anul 830 după Hristos, se ivi

pe străzile Damascului o femeie, purtând într-o mână o făclie
aprinsă, iar în cealaltă un urcior cu apă.
Femeia străbă-
tea străzile oraşului,
spunând că vrea să
aprindă florile din rai
şi să stingă focul din
iad. Lumea se îngră-
mădise în jurul ei şi
şoptea că a înnebu-
nit. Dar femeia răs-
pundea cu îndrăznea-
lă: „Eu nu-s nebună,
ci prin asta vreau să
spun tuturor creştini-
lor că raiul nu trebuie
dorit numai pentru
frumuseţile lui şi nici
pentru frica de focul
iadului, ci trebuie dorit pentru dragostea lui Dumnezeu şi do-
rul nostru arzător de a fi cu Dumnezeu. Iubiţi pe Dumnezeu
din tot sufletul vostru şi veţi intra în rai încă din viaţa aceas-
ta!...”.
„Eu Însumi sunt plata ta cea mare” – zice Domnul (Fac
15, 1).
Tot aşa e şi cu iadul. Pedeapsa cea mare a iadului nu e
focul, ci e osânda de a pierde pentru totdeauna pe Dumnezeu.
Toate pedepsele iadului sunt nimic faţă de pierderea lui
Dumnezeu. „Iadul – zice Sfântul Ioan Gură de Aur – nu-l face
focul, nici întunericul, nici putoarea, nici strigătele, ci pedeap-
sa care face iadul să fie iad este durerea celui osândit că a pier-
dut pe Dumnezeu”.
240. IDOLUL ERA PLIN CU BANI
Un misionar predica Evanghelia la păgâni. Un păgân pri-

mise Evanghelia, dar nu se îndura să-şi spargă idolul la care se
închinase o viaţă întreagă. Încă tot mai credea că fără idol i-ar
merge rău.
„Iubitul meu, sparge idolul! – îl îndemna mereu misiona-
rul. Să nu-ţi pară rău de el!... Şi vei afla o mare comoară.”
Într-o bună zi, omul se hotărî: luă toporul şi sparse idolul.
Şi, o minune: idolul era plin cu bani. Strămoşii lui băgaseră o
comoară în el. Nimicirea idolului descoperi această comoară şi
omul trăi mai departe fericit.
Dragul meu, poate şi tu ai un idol la care te închini; un
idol de plăceri şi patimi rele. Şi îţi închipui că n-o să poţi
trăi fără acest idol la care te-ai închinat o viaţă întreagă.
Dar te înşeli, iubitul meu! Sparge îndată acest idol şi vei
afla o comoară nebănuită: vei afla comoara Împărăţiei lui
Dumnezeu; vei afla odihna şi fericirea unei vieţi trăite cu
Domnul.
241. UN RĂSPUNS POTRIVIT (V)
Într-o duminică, nişte oameni, ascultând cuvântările şi ci-

tirile ostaşilor din Oastea Domnului, ziseră la sfârşit:
– O, ce mult ne-au plăcut aceste învăţături! Cât de mult
ne-au întărit sufletele!...
– Vom vedea în decursul săptămânii – răspunse un ostaş –
cât de mult v-aţi întărit.
Numai în traiul şi viaţa omului se poate vedea cât e de tare
în cele sufleteşti.
242. SCAIEŢII DIN AUSTRALIA
Când au intrat, mai întâi, englezii în Australia şi au luat-o

în stăpânirea lor, au aflat acolo câmpii întinse şi mănoase. Nici
un fir de scaiete sau mălură nu pătrunsese încă în pământul
Australiei.
Despre ţara en-
glezilor, în schimb,
se ştie că e ţara sca-
ieţilor (în special
Scoţia).
Pe un englez
scoţian, aşezat în
Australia, îl ajun-
se dorul după sca-
ieţii din patria lui.
Scrise acasă în Scoţia, la părinţi, să-i trimită câteva fire de să-
mânţă de scaieţi. Să-i semene şi să-i aibă lângă casă, ca pe o
aducere-aminte de patria lui. Sămânţa sosi, englezul o semănă,
vremea o spori, vântul o purtă şi, din această sămânţă, se um-
plu pe urmă întreaga Australie de scaieţi.
Ca scaieţii din Australia, întocmai aşa de repede se răs-
pândeşte neghina diavolului, când îi faci loc în «Australia ini-
mii tale.
Ca scaieţii din Australia, aşa creşte şi păcatul şi răul, când
îi faci loc în sufletul tău.
243. ÎNTR-O FABRICĂ DE OGLINZI
Mai anii trecuţi am fost într-o fabrică de oglinzi. Erau în

lucrare fel de fel de oglinzi, unele mai mari, altele mai mici.
Dar, lucru ciudat! În nici una nu se vedea încă chipul omului.

De ce? Pentru că oglinzile nu erau încă smălţuite pe dos cu
smalţ roşu (din cositor şi plumb se face un smalţ roşu, cu care
se ung oglinzile pe dos).
Se spune mereu că lumea aceasta văzută este şi ea o
oglindă minunată, în care putem vedea Dumnezeirea. Da, aşa
este! Numai că nici această oglindă nu e încă gata. Numai
din oglinda lumii văzute, omul n-ar fi putut cunoaşte nicio-
dată Dumnezeirea în toată măreţia şi plinătatea ei. Îi lipsea şi
acestei oglinzi „smalţul cel roşu”. Sângele vărsat pe Crucea
Golgotei este „smalţul cel roşu”, cu care s-a uns această oglin-
dă a lumii celei văzute, ca să putem vedea în ea Dumnezeirea,
în toată măreţia ei.
Golgota, Întruparea Fiului lui Dumnezeu, este oglinda cea
minunată prin care putem vedea deplin pe Dumnezeu, iar pe de
altă parte ne putem vedea şi pe noi înşine, păcatele noastre şi
dragostea cu care ne-a iubit şi ne iubeşte Dumnezeu.
Fără „oglinda” aceasta, fără Întruparea Fiului, noi n-am
putea cunoaşte deplin dragostea şi bunătatea cea nemărginită a
Tatălui Ceresc, Care „atât de mult ne-a iubit, încât şi pe Unul
Născut Fiul Său L-a dat, ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci
să aibă viaţă de veci” (In 3, 16).
244. CU CAPUL ÎN SUS
Dintre toate vieţuitoarele pământului, singur omul a fost

făcut cu privirea întoarsă în sus, spre cer, spre Făcătorul său.
Toate celelalte vieţuitoare se uită spre pământ.
Este şi faptul acesta o predică ce ne arată că Patria noastră
cea adevărată este Cerul.
Să ne ridicăm cu sufletul spre cer, spre Dumnezeu!...
245. ARGUS, CEL CARE AVEA O SUTĂ DE OCHI
O veche legendă din istoria vechilor greci spune despre

un uriaş cu numele Argus. Acest Argus avea o sută de ochi, dar
niciodată nu dormea decât cu doi ochi; cu ceilalţi nouăzeci şi
opt priveghea neîncetat, deoarece avea foarte mulţi duşmani.
Mult au încercat duşmanii lui să-l răpună, dar n-au putut,
căci el stătea mereu în veghe. Atunci, zeul Apollo, un mare
duşman al lui, făcu un alt plan de răpunere. Se apropie de uri-
aş cu o muzică dezmierdătoare şi începu să-i cânte cântece
de desfătare. Uriaşul începu să asculte cu plăcere cântecele şi,
încetul cu încetul, ochii lui începură să adoarmă. Pe lângă cei
doi ochi, se mai închiseră doi... şi apoi încă doi... până ce, peste
câteva săptămâni, Argus dormea cu nouăzeci şi opt de ochi şi
priveghea numai cu doi. Zeul stăruia înainte cu cântecele, până
ce, pe urmă, Argus adormi cu toţi ochii. Atunci, zeul scoase
sabia şi îi tăie capul.
Ce istorie plină de înţeles şi pentru noi, creştinii!... Iisus

Mântuitorul ne-a lăsat ca un fel de testament cuvintele: „Luaţi
seama, vegheaţi şi rugaţi-vă!” (Mc 13, 33), căci Satana umblă
ca un leu, căutând pe cine să înghită.
Un creştin adevărat trebuie să fie – aşa cum era Argus –
plin de ochi sufleteşti, căci lumea e plină de ispite şi de vrăj-
maşi sufleteşti.
Însă Satana lucrează din greu, ca să fure privegherea noas-

tră cea sufletească, cu cântecul îmbătător al dezmierdărilor şi
desfătărilor lumeşti.
Să punem pe sufletul nostru această istorie şi noi, ostaşii
Domnului! Să ne rugăm şi să priveghem neîncetat, căci Satana
umblă, mai ales după noi, să ne adoarmă iarăşi cu desfătările
acestei lumi.
Ferice de cei ce priveghează! (Lc 12, 37).
Între aceştia eşti şi tu?...
246. BOGATUL ŞI PĂDUREA

– o întâmplare adevărată –
O delegaţie de oameni săraci dintr-o parohie săracă se

prezentă la un bogat care avea şi păduri, să-i ceară ceva lemn
gratuit, pentru a-şi clădi şi ei o bisericuţă.
Proprietarul fiind tocmai la pădure, îl cercetaseră acolo.
– Domnule, uite, am venit la dumneata pentru asta şi asta.
Vrem să ne facem şi noi o bisericuţă şi, dacă Bunul Dumnezeu
te-a dăruit cu o pădure aşa de frumoasă, te rugăm şi pe dum-
neata să ne ajuţi cu ceva lemn... Noi suntem trimişii oamenilor
din satul nostru să te rugăm pentru asta.
– Nu vă dau nimic! – răspunse aspru bogatul. Pădurea se
ţine cu cheltuieli mari... Nu-i vreme acum de pomeni.
La acest răspuns, se desprinse dintre oameni un moş că-
runt. Cu glas blajin, el zise:
– Dragă domnule, dacă nu vrei să ne dai nimic, noi ne vom
duce. Bunul Dumnezeu poate ne va da dintr-un alt loc. Dar,
înainte de a pleca, eu vreau să te întreb o vorbă: care-i bradul
dumitale din pădurea asta?
– Ce brad?! – răspunse bogatul. Toată pădurea este a mea.
– Va fi, dar când vei pleca din lumea aceasta vei lua cu
dumneata de aici numai un brad... ba încă nici acela întreg, ci
numai patru scânduri, cât îţi va trebui pentru sicriu.
Şi, cu aceste vorbe, oamenii plecară.
Era către seară. Ce s-a întâmplat în noaptea aceea nu se
ştie. Dar, dimineaţa, oamenii din satul cu rugarea primiră în-
ştiinţare din partea bogatului că pot veni să-şi ia gratuit din
pădure tot lemnul ce le trebuie pentru bisericuţa lor.
247. PUNCTUL PE „I”
Dacă din litera „i” iei punctul pus pe ea, nu mai poţi citi
cuvântul. Punctul pus pe litera „i” este un punct mic; îl poate
face şi un prunc rău, dar el îşi are preţul lui.
Dacă din cuvântul „Hristos” iei punctul pus pe „i”, nu
mai poţi citi cuvântul (Hristos). Aşa se întâmplă şi când în-
cerci să strecori păcatele. Ţi se
par unele mărunte, dar ele răs-
toarnă mântuirea.
Dacă din cuvintele ce le vor-
bim luăm vocalele, ele nu se mai
pot citi. Spre pildă, dacă din cu-
vântul „Hristos” iei vocalele „i”
şi „o”, rămân literele „Hrsts”, care nu se mai pot citi, oricât
ţi-ai forţa gura. Tot aşa, dacă din cuvântul „creştin” iei vocalele
„e” şi „i”, rămân literele „crştn”, care nu se pot citi, pentru că
vocalele dau viaţă şi grai cuvintelor.
Creştinismul de azi este un creştinism fără „vocale”,
pentru că lipseşte din el tocmai miezul, viaţa. Au rămas
din el numai „consoanele” – găocile – care nu se pot citi.
Cuvântul „creştin” – în înţelesul cel larg de azi – ar trebui,

după dreptate, să se scrie „crştn”, căci atât a mai rămas din
creştinătatea celor ce trăiesc în pace cu toate modele şi pă-
catele de azi.
Deci război tuturor păcatelor!
248. NEMULŢUMITUL
Un om ieşise la scosul cartofilor. Dăduse Dumnezeu o

roadă cum rar se mai văzuse. Cartofii erau adevăraţi dovleci,
unul ca unul de mari şi frumoşi.
Dar omul de colo suspină: „Uite, ce necaz veni pe capul
meu!... Nu s-au făcut cartofii cei mărunţi... Ce dau eu acum la
porci?”
Aşa e omul cel cu credinţa slabă: veşnic nemulţumit şi ne-
mulţumitor Bunului Dumnezeu.
249. IARBA SEITICĂ
Prin unele ţări din Asia cea caldă creşte o iarbă aşa-numită
iarba seitică. Are această iarbă o însuşire deosebită: e atât de
dulce încât, dacă o pui în gură, nu mai simţi nici foamea, nici
setea.
Aşa e şi mana cea cerească pe care Domnul Dumnezeu
o dă spre gustare celor credincioşi. Cine a gustat din dulceaţa
aceasta, cine a gustat şi a aflat că bun este Domnul (Ps 33, 8),
cine a gustat Cuvântul lui Dumnezeu şi a aflat că acest cuvânt
este „pentru cerul gurii mele mai dulce decât mierea” (Ps 118,
103) – acela nu mai simte foamea şi setea după desfătările şi
gusturile cele lumeşti.
250. CEI DOI PRIETENI
Un înţelept din vechime avea un prieten cu care se certă

într-o zi. Prietenul îi zise:
– Să mor dacă nu mă voi răzbuna pe tine!
Înţeleptul, surâzând, îi răspunse:
– Şi eu să mor dacă nu mă împac cu tine.
Amândoi se priviră cu dragoste şi se împăcară.
251. MAREA E SĂRATĂ, DAR PEŞTII NU
Apele mării sunt sărate, grozav de sărate şi, cu toate aces-

tea, peştii din ele nu sunt săraţi. Trăiesc o viaţă întreagă într-o
apă sărată şi totuşi nu au un gust sărat.
Aşa e şi creştinul cel adevărat. Trăieşte în lume, dar nu se
dă după „duhul acestei lumi”, ci, cum zice Mântuitorul: „Voi
în lume sunteţi, dar nu sunteţi din lume” (In 17, 11). În duhul
care stăpâneşte această lume, un creştin adevărat îşi păstrează
firea lui cea deosebită, firea lui „cea duhovnicească”. O viaţă
întreagă trăieşte în lume, dar nu se dă după „modele” lumii, ci
îşi trăieşte viaţa lui cea duhovnicească.
Aşa faci tu, cititorule?
252. PĂMÂNTUL ŞI PLOAIA
Pământul soarbe ploaia ce cade de sus, dar iarăşi o slo-

boade în formă de izvoare şi fântâni binecuvântate. Noi însă
suntem pământul cel rău, care soarbe neîncetat mila cerului
de sus, dar, în loc de apă vie, slobozim afară izvor de ură, de
otravă şi de păcat.
Toată firea cea necuvântătoare dă înapoi darul cerului de

sus. Ogoarele dau pâinea cea coaptă din darul cerului de sus;
pomii ne dau poamele; numai omul cel făcut „după chipul şi
asemănarea lui Dumnezeu”, numai omul cel ce soarbe neîn-
cetat iertare, milă şi iubire cerească, în loc de dragoste şi alte
roade bune, dă ură, zavistie, otravă şi venin sufletesc.
Ne mustră şi firea cea necuvântătoare.
253. „MĂ TOT MIR!...”
– Mă tot mir de tine, cum mai poţi suferi atâtea batjocuri şi

prigoane? – fu întrebat odată un ostaş al Domnului, care avea
foarte mult de suferit.
– Eu mă mir de altceva... – răspunse ostaşul. Eu mă tot
mir cum mai pot purta bucuria cea mare a renaşterii mele la o
viaţă nouă!
254. „STRIGAŢI!”
O ceată de copii se juca la marginea mării. Unul dintre ei,

înaintând prea adânc în mare, ajunse în primejdie să se înece.
Copiii erau prea slabi pentru a sări să-l salveze. Făcură
însă altceva: strigară cu glas mare după ajutor. La strigătul lor,
alergară îndată oamenii şi salvară pe cel primejduit.
Scumpul meu frate din Oastea Domnului! Poate şi tu eşti
încă prea slab pentru a sări să-l scapi pe cel care se îneacă în
valurile pieirii sufleteşti.
Poţi face însă altceva: „strigă” măcar! Roagă-te pentru el!
Strigă după ajutorul Mântuitorului!
„Strigaţi” neîncetat!... Rugaţi-vă neîncetat pentru mântui-
rea celor căzuţi în valurile pieirii sufleteşti!
255. DE CINE SE TEMEA UN NECREDINCIOS
Un vestit tăgăduitor de Dumnezeu spunea odată, în gura

mare, că nu se teme de toate argumentele teologice şi filozofice
despre existenţa lui Dumnezeu; că stă în faţa tuturor, neclintit,
cu necredinţa lui în Dumnezeu.
„Pot sta împotriva tuturor argumentelor aduse pentru a mi
se dovedi existenţa lui Dumnezeu – zicea ateul. Un singur lu-
cru însă mă face adeseori să şovăi în necredinţa mea. Am în
casa mea o servitoare care mă slujeşte cu o credinţă şi o ascul-
tare cum n-am mai văzut la alţii şi are o purtare aşa cum n-am
mai văzut la alţii. Odată, am întrebat-o de ce îmi slujeşte cu
atâta râvnă, iar ea mi-a zis că mă slujeşte ca pe Domnul ei. Şi
asta mă pune pe gânduri.”
Pentru cei necredincioşi, viaţa şi purtările noastre sunt
cele mai grăitoare dovezi despre existenţa lui Dumnezeu.
256. „AM FOLOSIT GENUNCHII”
Un om întrebă pe un ostaş din Oastea Domnului ce a făcut

de s-a lăsat de beţii, sudalme şi alte rele.
„Am folosit genunchii – răspunse ostaşul. M-am rugat şi
mă rog neîncetat lui Dumnezeu.”
257. SPICUL CEL PLIN ŞI CEL GOL
Despre spicul cel plin şi despre cel gol există o cunoscută

asemănare şi învăţătură religioasă. Spicul cel plin este icoana ce-
lor smeriţi şi încărcaţi de fapte bune, iar spicul cel gol este icoana
celor trufaşi şi îngâmfaţi, lipsiţi de greutatea faptelor bune.
Dar, în afară de aceasta, Sfântul Ioan Gură de Aur mai are

o învăţătură despre spicele cele pline şi cele goale.
„Pe spicul cel plin – zice Sfântul Ioan Gură de Aur – soa-
rele îl coace, iar pe cel gol îl usucă.”
Darul lui Dumnezeu ajută celui credincios să coacă roade
„vrednice de pocăinţă” şi de mântuire, dar celui păcătos acest
dar îi va fi – în Ziua Judecăţii – spre mustrare şi spre „uscare”...
spre pieire veşnică.
258. GREUTATEA PĂCATULUI
Învăţaţii au aflat că stratul de aer (atmosfera) ne apasă cu

cincisprezece mii de kilograme. Pe fiecare om trebuie să ni-l
închipuim purtând în spate o greutate de cincisprezece mii
de kilograme. O greutate uriaşă, enormă. Noi însă nu sim-
ţim această greutate,
deoarece trăim în aer şi
aerul ne apasă din toate
părţile.
Aşa e şi cu păcatul.
Păcătoşii nu simt greu-
tatea păcatului pentru că
trăiesc în păcat. Peştele
din mare nu simte gre-
utatea valurilor, pen-
tru că trăieşte în apă.
Păcătosul nu simte gre-
utatea păcatului pentru
că trăieşte în păcat şi s-a
dedat cu el. Dar sufletul
simte această greutate
şi n-are linişte din pricina ei. Dacă l-am întreba împreună cu

psalmistul: „Suflete al meu, de ce eşti mâhnit şi de ce mă tul-
buri?” (Ps 41, 6), el ne-ar răspunde: Pentru că mă striveşte
greutatea păcatului.
De greutatea aceasta putem scăpa numai aruncând-o la pi-
cioarele Crucii Scumpului nostru Mântuitor.
259. CERŞETORUL CARE FURĂ AL ŞAPTELEA LEU
Cine nu cinsteşte ziua domnului e la fel ca un cerşetor

care, mergând în calea sa de cerşetorie, întâlneşte pe un om
milostiv ce are şapte lei în punga sa. Omul cel milostiv îi dă
cerşetorului şase lei şi îşi lasă numai unul, dar cerşetorul se
face obraznic şi sare la om şi îi fură şi leul al şaptelea.
Aşa şi Dumnezeu cel Milostiv dă omului şase zile pentru
grijile şi lucrările sale, dar omul sare să fure şi ziua a şaptea,
care este Ziua Domnului.
260. ALEXANDRU MACEDON ŞI ARABIA
Despre Alexandru Macedon se spune că a descoperit

Arabia într-un chip ciudat. Plecase marele viteaz cu oştirea,
pe apă, spre Răsărit, pentru a cuceri ţări noi şi popoare noi.
Săptămâni de zile înaintară în largul mării, fără să dea însă de
pământ. Un fel de descurajare îi cuprinse. Dar, în a douăzeci şi
opta zi, începu să sufle dinspre Răsărit un vânt dulce şi plăcut
mirositor. „Curaj soldaţi! – strigă Alexandru Macedon. Vântul
acesta atât de plăcut mirositor nu poate să vină decât de pe
întinsul unei ţări bogate şi fericite.”
Alexandru Macedon avea dreptate. În curând, se ivi pă-
mântul Arabiei.
Aşa suntem şi noi în călătoria spre Ţara cea veşnică.

Călătorind în marea acestei vieţi trecătoare, un creştin adevă-
rat simte vântul cel dulce ce vine dinspre Patria cea Cerească.
În viaţa credincioşilor sunt clipe binecuvântate, când suflă
vântul cel dulce, vântul cel sfânt al Patriei cereşti. În viforul
ispitelor şi necazurilor acestei vieţi, ne vine vântul cel mân-
gâietor, vântul cel întăritor care ne spune că ne aşteaptă din-
colo Ţara cea dulce, unde „pomii înfloresc de douăsprezece
ori pe an”.
261. „ŞI BOUL TĂU...”
„Te-ai întors la Dumnezeu? – zicea un vestitor al

Evangheliei. Apoi despre lucrul acesta nu trebuie să ştii numai
tu, ci trebuie să ştie şi soţul tău, copiii tăi, slugile tale, vecinii
tăi etc. (adică să te porţi faţă de ei ca un adevărat întors la
Dumnezeu).
Despre lucrul acesta trebuie să ştie chiar şi boul tău, calul
tău, vaca ta, animalele tale (să te porţi faţă de ele cu milă şi
dragoste). Prin purtările tale trebuie să arăţi că eşti cu adevărat
un întors la Dumnezeu.”
Prin purtările noastre să arătăm şi noi că suntem cu adevă-
rat ostaşi ai Domnului!
262. LEMNELE ŞI FOCUL
Lemnele ce ard în foc ne pot fi şi ele o predică minunată.

De ce ard lemnele când le aprindem? Învăţaţii au aflat că lem-
nele când ard nu fac altceva decât dau înapoi căldura ce au
absorbit-o din razele şi căldura soarelui. Focul nu este, aşadar,
altceva decât o căldu-

ră a soarelui, pe care
lemnele au absorbit-o
în ele şi când le aprin-
dem ne-o dau nouă.
În această ase-
mănare trebuie să
fim şi noi faţă de iu-
birea Tatălui Ceresc.
Soarele şi izvorul iu-
birii noastre sunt Dumnezeu şi Jertfa cea sfântă a Fiului Său.
Iubirea ce o primim neîncetat din acest izvor trebuie să o dăm
şi noi mai departe, aşa cum lemnele dau căldura mai departe.
O, ce lucru fioros se vede însă aici! Lemnele cele neînsu-
fleţite ne dau nouă căldura primită de la soare. Noi însă nu dăm
nimic din ceea ce primim din Soarele cel Ceresc.
Sorbim căldură şi lumină din cer, dar noi dăm mai departe
ură şi otravă.
263. SOCRATES ŞI ALCIBIADES
Alcibiades, un mare bărbat de stat al vechilor greci, se

lăuda odată cu averile sale în faţa lui Socrates, filozoful.
– În patria mea, Atica – se lăuda Alcibiades – am atâtea şi
atâtea averi!...
Atunci Socrates, luând o hartă a ţării, zise:
– Te rog, prietene, arată-mi aici, pe harta ţării, unde e ave-
rea ta şi cât e de mare.
Alcibiades rămase cam ruşinat: moşia lui era ceva dispa-
rent (ce nici nu se putea vedea de mititică ce era) pe harta ţării.
Şi când te gândeşti cât de mult ţin oamenii la un picur de
pământ, în loc să-şi câştige avere cerească!
264. ASCUŢITUL COASEI
De când eram la ţară, îmi aduc aminte de un cosaş care

purta cu el Psaltirea în vremea coasei şi citea în ea de câte ori
apuca răgaz. Ceilalţi îi ziceau:
– Dar tu ce te încurci cu cartea şi cu cititul acum, în vre-
mea lucrului?
El însă le răspundea foarte cuminte:
– Dar voi de ce vă pierdeţi vremea cu ascuţitul şi cu bătu-
tul coaselor, acum, în vremea lucrului?
Rugăciunea trebuie să meargă mână în mână cu munca şi
munca cu rugăciunea. Rugăciunea ajută munca omului. Cel ce
crede că-şi pierde vremea rugându-se e tocmai în chipul unui
cosaş care nu-şi ascute şi nu-şi bate coasa, ca să cruţe vremea.
Vai de sporul ce-l face un asemenea creştin!
265. DE CE S-A SPÂNZURAT UN ZGÂRCIT?
O revistă din Anglia scrie că, într-un orăşel de acolo, un

faimos zgârcit s-a spânzurat din cauza unui vis: visase că în-
treaga avere şi-o împărţise săracilor.
Sculându-se buimăcit de grozăvenia acestui vis, a luat un
ştreang şi s-a spânzurat.
Iată ce e în stare să facă diavolul cu ajutorul zgârceniei!
Zgârcenia e un beteşug greu şi de suflet pierzător.
266. CUM SE ÎNVAŢĂ OMENIA
Un ţăran de omenie avea cinci copii, care erau toţi cu pur-

tări frumoase şi erau iubiţi din această pricină de tot satul.
Un vecin al acestui ţăran îl întrebă într-o zi:

– Cum ai făcut dumneata de ai copii aşa de buni?
Gospodarul îi răspunse:
– Foarte uşor: pe cel dintâi l-am învăţat eu să se supună
sfaturilor mele; cel de-al doilea a învăţat de la cel dintâi; al
treilea de la cei doi dinainte şi aşa mai încolo, până la cel din
urmă. Iar eu – sfârşi gospodarul – am învăţat aşa de la tata.
267. SCARA LUI IACOV
Biblia ne spune că Iacov a văzut în vis o scară lungă ce

lega cerul cu pământul. Pe ea suiau şi coborau îngerii ceru-
lui. Un vis frumos, care închipuie legătura noastră cu cerul, cu
Dumnezeu.
Dar să băgăm de seamă, căci sub scara aceasta este şi o

altă scară, ce duce în jos, la iad; iar pe scara asta suie şi coboară
îngerii iadului.
Îngerii cerului umblă să-l lege pe om cu cerul, cu
Dumnezeu; îngerii iadului umblă să-l lege pe om cu iadul, cu
diavolul.
Atârnă de voinţa omului, pe care să-i asculte.
Tu, dragă cititorule, pe care îi asculţi?
În viaţa noastră se amestecă puterile cerului cu ispitele ia-
dului. Să le ascultăm pe cele cereşti!
268. O GRAMATICĂ NOUĂ
În gramatica ce se învaţă în şcoli, declinarea numelor

persoanelor începe cu „eu”, urmează apoi „tu” şi pe urmă „el”,
adică: „eu, tu, el”.
Însă în şcoala Evangheliei, această gramatică se schimbă
tocmai invers. Mai întâi vine „El” (adică Dumnezeu), urmează
apoi „tu” (adică aproapele) şi pe urmă de tot vine „eu” (adică
persoana mea). Deci în loc de: „eu, tu, el”, un creştin declină:
„El, tu, eu”.
Un creştin care nu foloseşte această gramatică e numai un
creştin de nume.
269. ATEUL RUŞINAT
Un vestit filozof francez, care era însă ateu (tăgăduitor de

Dumnezeu), în ura lui faţă de Evanghelie a întemeiat o religie
nouă, omenească, pe care a numit-o «Filantropia» (iubirea de
oameni).
– Cum stai cu credincioşii noii religii? – l-a întrebat peste

câtva timp un prieten al lui, care era credincios.
– Aş sta bine – a răspuns ateul – dar, vezi, oamenii ăştia nu
se pot dezbăra de superstiţia Evangheliei.
– Dacă vrei să ai credincioşi cât nisipul mării – îi zise pri-
etenul – eu îţi dau un sfat.
– Şi anume ce sfat?
– Du-te, dragul meu, prin ţară şi vindecă bolile, dă ve-
dere orbilor, îndreaptă picioarele ologilor şi învie morţii! Ia
apoi o cruce grea în spate, suie-te cu ea pe un deal înalt şi te
răstigneşte pe dânsa!... Astfel făcând, mulţime de credincioşi
vei avea!
Ateul înţelese lecţia şi se depărtă ruşinat.
270. LENEA-I DĂSCĂLIŢA DIAVOLULUI
De omul cel leneş se apropie nu numai sărăcia şi lipsa, ci

se apropie şi diavolul cu patimile şi ispitele lui. „Roagă-te şi
lucrează!” – ziceau strămoşii noştri. De cel ce se roagă şi lu-
crează, Satana nu se poate apropia.
Lenea şi trândăvia sunt cuibul cel cald în care Satana îşi
aşază patimile şi ispitele lui. Unde-s lene şi trândăvie mai mul-
tă, acolo sunt şi purtările mai stricate. La oraşe, lumea e mai
stricată, fiindcă acolo trăiesc cei mai mulţi trântori, care n-au
altă credinţă decât pântecele şi poftele. Şi la sate, iarna, răsună
crâşmele şi păcatele mai tare ca vara, din pricină că oamenii
n-au de lucru.
Creştinilor! Lenea-i dăscăliţa dracului, precum zice Scrip
tura că „multe răutăţi a învăţat pe oameni lenea” (Înţ. Sirah 33,
32). Feriţi-vă de ea!
271. TOATE UNELTELE IES DIN LOVITURI
Aţi observat, desigur, că orice obiect, orice unealtă ies din

lovituri, ies dintr-un fel de „suferinţă”.
Spre pildă, câte lovituri nu primeşte fierul, până ce ies din
el o sapă, un fier de plug, un lanţ sau altă unealtă folositoa-
re! Câte lovituri de
ciocan nu primeşte
până şi cuiul cel mic
până ce iese din el
un lucru de folos!
Câte lovituri
primeşte şi lemnul
până se fac din el o
uşă, un scaun etc.!
Cu cât un obiect
e mai preţios, cu atât
au fost mai multe
„loviturile” din care
a ieşit.
Pe calea aceasta
sunt şi creştinii cei
adevăraţi. Creştinii cei vii şi adevăraţi ies şi ei din „lovituri”;
ies din focul şi cuptorul suferinţelor.
Toţi creştinii cei adevăraţi trec prin „lovituri” şi „sufe-
rinţe” ca să devină uneltele Domnului. Vasele cele alese ale
Domnului, de regulă, ies din focul suferinţelor.
272. DOUĂZECI DE LIMBI
Într-un ziar, citesc despre un om care se lăuda că vorbeşte

perfect douăzeci de limbi.
Va fi. Dar, vai, el nu cunoaşte limba Canaanului, limba

Duhului Sfânt! El nu cunoaşte limba ce s-a vorbit la praznicul
Cincizecimii.
273. ÎNTREBAREA UNUI COPIL
Un bogat necredincios se îmbolnăvi pe neaşteptate de o

boală grea, de moarte. Cum nu mai era vreme să-şi facă tes-
tamentul, chemă la patul său pe femeia sa şi pe copiii săi şi
începu a le spune cu graiul:
– Dragii mei, eu plec în cealaltă lume. Vă las vouă, cu
limbă de moarte, casa asta şi moşia şi toată averea mea...
– Tăticule dragă! – îl întrerupse copilaşul său mai mic,
care nu pricepea despre ce este vorba. Acolo unde te duci, ai
tu altă casă?
Întrebarea copilaşului străpunse inima tatălui muribund.
În clipa aceea, îşi văzu zădărnicia vieţii şi osânda ce-l aştepta.
Dar acum era prea târziu, prea târziu!...
Peste câteva clipe îşi dete sufletul şi plecă într-o lume
unde n-avea „casă”, nici „moşie”...
274. „CARTEA VIEŢII MELE”
„Cartea vieţii mele are numai trei foi – spunea un renumit

vestitor al Evangheliei.
• Foaia primă e neagră ca tăciunele. Aici sunt scrise
toate păcatele şi fărădelegile mele, tot trecutul meu cel păcătos.
• Foaia a doua e roşie ca sângele. Aici este Sângele
Mielului, care mă curăţă de orice păcat (I In 1, 7). Aici e
Sângele Mielului, care a spălat trecutul meu cel păcătos. Era o
vreme când încercam să şterg «cu guma» foaia cea neagră. Ce

lucru zadarnic!
• Foaia a treia e albă ca zăpada. Aceasta e starea ce
mi-o dă Sângele Mielului. Sângele Lui îmi dă putere să trăiesc
în «alb». În Sângele Lui îmi curăţ mereu haina sufletului meu
(Apoc 7, 14). În haina aceasta, albită cu Sângele Lui, mă voi
prezenta în Ziua Judecăţii (Apoc 7, 13).”
275. PE CRUCEA UNUI MORMÂNT
– Câţi bani ai? – fu întrebat odată un vestit bogat.

– Cincizeci de mii – răspunse bogatul.
– Se poate, un bogătan ca dumneata să ai numai atâta?
– Da, se poate, pentru că pe aceştia i-am dat pentru ajuto-
rarea bolnavilor, săracilor şi altor scopuri de binefacere... Pe
ceilalţi, pe care îi am, îi pot pierde până mâine dimineaţă; dar
pe aceştia cincizeci de mii nu-i pot pierde.
Când a murit, acest bogat – care ajunsese să vadă preţul
cel adevărat al averii – a lăsat să i se scrie pe crucea mormân-
tului următoarele mult-grăitoare cuvinte:
Ce am dat am câştigat;
ce n-am dat am pierdut.
276. PREDICA UNEI OARBE
Undeva, am citit că o femeie şi-a pierdut vederea la patru-

zeci de ani. Oamenii o deplângeau, dar ea le răspundea: „O,
dragii mei, eu nu sunt de plâns. Eu am fost o femeie cufundată

în toate fărădelegile şi păcatele. Domnul mi-a trimis această
orbire, ca să mă scoată din adâncul pierzării.
Eu am trăit până acum în cel mai adânc întuneric; am trăit
în cea mai grozavă orbie sufletească. Eu abia acum, după ce
am orbit, încep să văd. Abia acum încep să văd rosturile vieţii
mele. Eu mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a închis ochii cei tru-
peşti şi mi-a deschis ochii cei sufleteşti, ca să văd trecutul meu;
să văd pierzarea mea şi să văd pe Scumpul meu Mântuitor şi
mântuirea mea.
O, dragii mei, nu mă plângeţi pe mine, ci plângeţi pe cei
care au ochi, dar nu văd pierzarea în care trăiesc!...”.
Minunată predică şi plină de învăţătură pentru cei care au
ochi, dar nu văd.
277. CÂND UN ORB SE ÎMPIEDICĂ DE TINE
Când un biet orb se împiedică de tine, ar fi o nebunie să

te superi pe el sau să-l ocărăşti, pentru că el este un biet orb ce
trebuie compătimit.
Ei, apoi, iubitul meu frate ostaş, fă aşa şi în cele sufleteşti!
Când un om lumesc, când un om orbit de patimi şi păcate „se
împiedică” de tine cu batjocuri şi ocări, ar fi o nebunie să te
superi pe el, pentru că el este un biet „vrednic de plâns, sărac,
orb şi gol” (Apoc 3, 17).
În loc să te superi pe el şi să-l ocărăşti, trebuie să-l compă-
timeşti; trebuie să-ţi fie milă de el şi să te rogi pentru el, ca să
afle pe Cel Care îi poate da „doctorie pentru ochi, ca să-şi ungă
ochii şi să vadă” (Apoc 3, 18).
278. ALBINELE ŞI HOITURILE
Albinele fug de orice fel de hoituri şi de orice fel de lu-

cruri urât mirositoare. Ele iubesc numai mirosul cel curat al
florilor, în vreme ce atâţia şi atâţia creştini petrec lângă hoitu-
rile şi mortăciunile cele sufleteşti.
279. „HAI SĂ NE CERTĂM!”
Doi copilaşi îşi ziseră:

– Hai să ne certăm, aşa cum am văzut că se ceartă părinţii
noştri! Uite, luăm o piatră şi o punem între noi. Tu zici că-i a
ta, eu zic că-i a mea.
– Bun!...
– Piatra asta-i a mea!
– Ba-i a mea!
– Ba să mă ierţi, că-i a mea!
– Apoi, dacă-i a ta, ia-o şi ţi-o du acasă!
– Stai! Stai, că nu-i bine! Spune şi tu mai departe că pia-
tra-i a ta!
– Dar de ce să zic aşa, dacă tu zici că-i a ta?
Mai încercară din nou copiii, dar nu se putură certa.
N-aveau în inima lor „materialul” de ceartă ce-l aveau părinţii
lor; iar „materialul” acesta îl furnizează totdeauna diavolul.
280. S-AU TEMUT CĂ SE VINDECĂ
Istoria păstrează o mult-grăitoare întâmplare:

Pe la anul 1754, se făcu în Franţa o mare procesiune cu
moaştele făcătoare de minuni ale unui sfânt. Mulţime mare de
popor se strânse cu acest prilej. Venise şi o mulţime de bolnavi

şi cerşetori. Doi ologi cerşeau la un capăt de drum.
– Să aveţi credinţă tare! – le ziseră trecătorii. În curând
vor trece pe aici moaştele Sfântului şi, de veţi avea credinţă,
vă veţi tămădui.
– Frate! – se înţeleseră atunci ologii. De noi nu va fi bine
cu moaştele alea... S-ar putea întâmpla să ne tămăduim; şi
atunci cine ne va mai da nouă bani?!... Va trebui să ne apucăm
iarăşi de lucru! Hai să o ştergem de aici!...
Şi cei doi ologi o şterseră repede din calea moaştelor, nu

cumva să-i ajungă tămăduirea.
Exact aşa se întâmplă şi cu oamenii de azi. Nu le trebuie
oamenilor o „sănătate” care să-i despartă de patimile şi năra-
vurile lor cele rele.
Într-un sat s-au luat oamenii cu huiduieli şi cu bătăi după
doi ostaşi din Oastea Domnului care merseseră să le
vestească Oastea.
„Auziţi, oameni buni, ce grăiesc nebunii ăştia! Cică trebu-
ie să ne lăsăm de băuturi, de fumat, de petreceri şi alte datini în
care au trăit moşii şi strămoşii noştri!...”
Atât de mult s-au dedat oamenii cu belşugul păcatelor, că

nu le trebuie sănătate sufletească.
281. BANUL, CA SLUGĂ
Banul e bun şi folositor, dar numai până când este sluga

noastră, adică face ceea ce îi poruncim noi şi ascultă de noi.
Dar, îndată ce banul se face el stăpân asupra noastră şi ne
porunceşte el, atunci nu mai e bun; a intrat Satana în el; s-a
făcut unealta diavolului.
Să băgăm de seamă neîncetat ca banii noştri să nu se facă
idol şi unealta diavolului!
„Pune-ţi comoara ta întru poruncile Celui Prea Înalt şi mai
mult va folosi ţie decât banii!” „Pierde banii pentru cel sărac şi
necăjit, ca să nu ruginească sub piatră spre pierzarea ta!” – zice
înţeleptul Sirah (cap. 29, vers. 13, 14).
„Cel ce iubeşte banii nu se va îndrepta”... „Mulţi au căzut
pentru bani şi înaintea lor a fost pieirea” „Privegherea banilor
topeşte trupul şi grija lor strică somnul” (Înţ. Sirah 31, 5-6).
282. „OARE DEPARTE-I IADUL?”
Un necredincios, mergând cu carul în pădure, voind să-şi

bată joc de credinţa unui om evlavios, îi strigă:
– Auzi, frate, oare departe-i iadul? C-aş vrea să ajung pe la
amiază acolo, şi tu, cu cărţile tale, trebuie să ştii şi acest lucru.
– Domnul să te ferească de calea asta! – îi zise credinciosul.
Batjocoritorul se duse în pădure, se apucă să taie un fag,
dar fagul căzu peste el şi îl omorî. Exact la amiază, la orele
douăsprezece, ajunse în iad.
„Nu vă amăgiţi: Dumnezeu nu Se lasă să fie batjocorit! Ce

seamănă omul, aceea va secera” (Gal 6, 7).
283. PREŢUL BANCNOTEI
Un slab de credinţă îl tot îmblătea (bătea la cap) pe un

credincios, spunând că el nu poate crede cum pâinea şi vi-
nul se prefac – prin Taina Împărtăşirii – în Trupul şi Sângele
Domnului.
Atunci credinciosul îi zice:
– Te rog, aprinde un chibrit!
– Iată, l-am aprins.
Într-asta, credinciosul scoase din buzunar o hârtie (o banc-
notă) de o mie şi i-o întinse, zicându-i:
– Te rog, aprinde acum hârtia aceasta!
– Cum? Să aprind o hârtie de o mie?... Asta nu se poate! Hâr-
tia asta e o hârtie de mare preţ!...
– Ei, vezi, dragul meu? – zise credinciosul. Hârtia aceas-
ta este o hârtie ca orice hârtie; nu valorează în sine nici doi
bani; tu însă crezi în preţul ce-i scris pe ea, dar nu vrei să
crezi în preţul cel nepreţuit ce-l are pâinea şi vinul din Sfânta
Cuminecătură. Şi acolo este o simplă pâine şi un simplu vin,
dar ele capătă, prin Taina Sfintei Împărtăşiri, un preţ nepreţuit,

iar acest preţ „l-a scris” pe ele Însuşi Domnul şi Mântuitorul
nostru Iisus Hristos, când a binecuvântat pâinea şi vinul, zi-
când: „Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu!... Beţi dintru
acesta toţi, acesta este Sângele Meu!... Aceasta să faceţi spre
amintirea Mea!” (Lc 22, 19-20).
Potrivit răspuns! Cu adevărat, cred oamenii în atâtea şi
atâtea lucruri lumeşti, dar, în cele sufleteşti, diavolul îi îndeam-
nă să se îndoiască şi să nu creadă.
284. „NU VĂ TEMEŢI! VOI CĂLĂTORIŢI CU ÎMPĂRATUL.”
Istoria a păstrat următoarea întâmplare:

În anul 1869, o corabie, venind dinspre Africa, se lupta
din greu cu furtuna. Între călători era şi împăratul Olandei.
Călătorii erau în mare spaimă şi fierbere. Atunci împăratul, ie-
şind din cabina lui, a strigat: „Nu vă temeţi! Voi călătoriţi cu
împăratul”.
Fireşte, călătorii îşi vor fi zis: „Împăratul se poate prea
uşor prăpădi şi el împreună cu noi”. Dar totuşi cuvintele şi
prezenţa împăratului i-au îmbărbătat.
Noi însă avem un Împărat Care ne poate da o siguranţă
deplină în furtunile acestei vieţi. În orice furtună ar ajunge co-
rabia vieţii noastre, toţi cei credincioşi auzim glasul Lui: „Nu
vă temeţi, voi călătoriţi cu Împăratul!”... „Iată că Eu cu voi
sunt, până la sfârşitul veacurilor” (Mt 28, 20).
În corabia vieţii noastre noi avem un Împărat Care poate po-
runci vânturilor şi furtunilor să tacă (Lc 8, 24).
În călătoria noastră spre Canaan, noi, ostaşii Domnului,
avem un Împărat al Cărui glas trebuie să-l auzim neîncetat: „Nu
vă temeţi! Voi călătoriţi cu Împăratul şi Conducătorul vostru”.
Ce siguranţă, ce linişte şi ce bucurie sunt acestea!
285. „DĂ-MI CARTEA!”
Un învăţat, zăcând bolnav în pat, strigă fiului său:

– Fiule, dă-mi Cartea!
– Ce carte să-ţi dau, tată dragă? – răspunse fiul, deschi-
zând biblioteca.
– Fiule, grăi tatăl, nu este decât o singură Carte: Biblia...
286. ZĂPADA ŞI JUDECATA DE APOI
Când ninge din greu şi zăpada acoperă pământul, toate

capătă o haină la fel. Nu se mai cunoaşte unde a fost ogorul
sau ţelina, grădi-
na sau grămada
de gunoi, pămân-
tul lucrat sau ne-
lucrat...
Nu se mai
cunosc nici po-
mii. Sunt de o
formă cu toţii: şi
cei uscaţi, şi cei
verzi, şi cei săl-
batici, şi cei rodi-
tori. Zăpada le-a făcut pe toate la fel.
Dar, când vine primă-vara şi se topeşte zăpada, atunci toate
deosebirile ies la iveală. Atunci se vede unde a fost grădina şi unde
a fost gunoiul; unde a fost pomul cel verde şi pomul cel uscat.
Aşa e şi cu viaţa noastră. Ea e acoperită acum. Dar, în Ziua
Judecăţii, se va descoperi şi fiecare se va vedea aşa cum a fost
în viaţa lui.
287. „MĂGARULE!”
– Măgarule! Te apuci tu să înveţi pe oameni din Scripturi?

Dar în ce fel de şcoală ai învăţat, bă, prostule, de te-ai făcut
dascăl?
Astfel îl agrăi un om care se ţinea „învăţat” mare, pe un
ostaş din «Oastea Domnului», care îi îndemna pe oameni să se
întoarcă la Dumnezeu.
– O, dragul meu! – i-a răspuns ostaşul. Eu, adevărat că
n-am nici o şcoală şi învăţătură mai mare, dar, uite, aici în
Biblie, spune într-un loc că Dumnezeu a vorbit către Balaam
printr-un măgar (Num 22, 28), iar eu m-am gândit în mine
că, dacă Dumnezeu a folosit şi un măgar prin care să vor-
bească, de ce n-aş grăi şi eu către oameni să se întoarcă la
Dumnezeu?
Ocărâtorul rămase ruşinat.
288. SCORPIONUL, CA LEAC
Scorpionul în sine este otrăvitor şi muşcătura lui otrăveş-

te. Dar, dacă e prins şi băgat în untdelemn, devine leac tocmai
pentru muşcătura lui. Otrava din el se face leac vindecător.
Tot aşa e şi cu leacul contra şerpilor veninoşi; acest leac se
face din veninul şerpilor veninoşi.
Întocmai aşa e şi cu păcatul. Păcatul în sine este o otravă;
o otravă de moarte. Dar, stropit cu lacrimile căinţei şi mărtu-
risit, această otravă devine un fel de leac de vindecare şi de
mântuire sufletească.
Păcatul nemărturisit este otravă de moarte, dar păcatul
stropit cu lacrimile căinţei şi mărturisit se preface în mântuire
sufletească.
289. „ŢINE-TE BINE!”
Un păcătos, ajuns pe patul de moarte, era cuprins de o

mare spaimă şi groază. Un prieten stătea lângă el şi îl întărea
cu vorbele:
– Nu te teme!... Ţine-te bine!...
– Tocmai asta aş vrea şi eu – răspunse muribundul – să mă
pot ţine de ceva, dar nu am de ce mă ţine.
Se simţea, sărmanul, lipsit de orice reazem sufletesc.
În ceasurile morţii nu este, dragă cititorule, decât un sin-
gur reazem: Iisus Mântuitorul şi viaţa cea trăită cu El.
Vei avea tu acest reazem?
290. PASĂREA CE ŞI-A PIERDUT ARIPILE
Pentru o pasăre nu există o nenorocire mai mare decât să-şi

piardă aripile. Când şi-a pierdut aripile, şi-a pierdut viaţa. E tot-
deauna gata de a fi omorâtă fie de oameni, fie de alte animale. Am
văzut odată un şarpe cum a prins o pasăre ce nu mai putea zbura.
Aşa e şi un creştin care şi-a pierdut aripile rugăciunii.
Şarpele-diavol îl prinde şi îl omoară cu înlesnire.
291. ÎŞI ARDEAU OCHII
Mahomedanii îşi au şi ei un fel de Ierusalim al lor: oraşul

Mecca, din Arabia. Din locul acesta, spun ei că Mahomed, pro-
fetul lor, s-a ridicat la cer. Aici este şi o piatră neagră despre
care spun că e căzută din cer. La locul acesta, mahomedanii din
toată lumea fac pelerinaje, întocmai ca la Ierusalimul nostru.
În vremurile de demult, era între mahomedani un obicei
grozav, în legătură cu pelerinajul din acest loc. Unii dintre pe-
lerini, după ce, luptând cu mari pericole şi greutăţi, ajungeau

să vadă locul sfânt, în clipele despărţirii de acest loc, îşi ardeau
ochii ca să orbească. „Alah (Dumnezeu) – ziceau ei – ne-a
ajutat să vedem acest loc sfânt. De acum, noi nu trebuie să mai
vedem deşertăciunile acestei lumi. Ne ardem ochii, pentru ca
în gândul nostru să nu mai vedem nimic altceva decât locul cel
sfânt şi pe Mahomed, profetul nostru...”
Grozav obicei! Desigur, Bunul Dumnezeu nu cere de la
noi un astfel de lucru grozav. Îl cere însă în înţeles sufletesc.
După ce ai aflat pe Mântuitorul şi mântuirea, trebuie să fii şi tu
un orb faţă de lumea aceasta şi lumeştile ei privelişti şi deşertă-
ciuni. Să vezi neîncetat în gândul tău, cu ochii tăi cei sufleteşti,
numai pe Mântuitorul şi Ierusalimul cel Ceresc.
292. PE UŞA UNEI BISERICI
Pe uşa unei vechi biserici din Italia se află scrise următoa-

rele cuvinte: „Un singur Dumnezeu am, dacă El e vrăjmaşul
meu, oare cine mă va mântui?
Un singur suflet am, dacă-l voi pierde şi pe el, ce-mi mai
rămâne?”...
Cititorule! Eşti tu împăcat cu Dumnezeu, sau prin păcate-
le tale L-ai făcut vrăjmaşul tău? Ai primit tu Jertfa Crucii lui
Iisus care te împacă cu Dumnezeu, sau stăruieşti în nepăsare
de sufletul tău şi de mântuirea lui?
293. «ROMANUS SUM!» («EU SUNT ROMAN!»)
Pe timpul împărăţiei romanilor, cuvintele «Romanus

sum!» («Eu sunt roman!») erau cuvinte de mare preţ, cunos-
cute şi respectate într-o lume întreagă.
Un cetăţean roman, oriunde ar fi fost în uriaşa împărăţie

romană, avea drepturi şi puteri deosebite. Era destul să zică
cineva: «Civis Romanus sum!» («Eu sunt un cetăţean ro-
man!»), pentru ca toată lumea să se dea la o parte şi să scape
de orice asuprire sau nedreptate.
Chiar şi Apostolul Pavel s-a folosit de acest drept, când a
cerut să fie dus la Roma şi judecat după legile romane (Fapt
16, 37).
Ce bine ar fi dacă şi creştinii ar avea această parolă:
«Cristianus sum!» («Eu sunt un creştin!»). Şi ce bine ar fi
dacă această parolă ar avea putere, cum era la romani... dacă în
faţa tuturor încercărilor şi ispitelor ce vin de la diavolul şi de la
lume, creştinismul s-ar apăra cu parola: «Eu sunt un creştin!»,
«Eu sunt un cetăţean al Împărăţiei cereşti!»...
Câţi sunt însă de aceştia? Câţi?
Să ne fie de învăţătură şi nouă, ostaşilor Domnului, aceas-
tă istorioară. În faţa tuturor încercărilor şi ispitelor, noi să ne
apărăm zicând: «Eu sunt un ostaş al Domnului!». În aceste
cuvinte trebuie să fie o putere cu care să biruim lumea şi iadul.
294. SĂRĂCIA ŞI OAIA
Sărăcia a intrat în casa oii şi a vrut să stea jos. Vru să se

aşeze în colţul drept al casei, dar acolo dădu peste mielul oii.
Dădu repede să se aşeze în colţul stâng, dar acolo se afla gălea-
ta cu lapte. Vru atunci să meargă spre al treilea colţ, dar şi aco-
lo se făcea brânza şi se alegea untul. De data aceasta, Sărăcia
vru să se aşeze în al patrulea colţ, dar şi acolo dădu peste lâna
oii, care aştepta să fie lucrată.
Aşa că, Sărăcia, neavând unde să se aşeze, fugi ruşinată
dintr-o casă atât de harnică şi îmbelşugată.
295. NU-I DE VINĂ SOARELE!...
Sunt atâtea şi atâtea case şi locuinţe

în care este mai mult întuneric decât
lumină. Dar pentru acest lucru nu-i
de vină soarele, ci e de vină casa
care nu primeşte lumina lui.
Sunt atâtea şi atâtea suflete pli-
ne de întuneric sufletesc; sunt atâţia
oameni ce trăiesc în întuneric sufle-
tesc. Dar pentru asta nu poate fi de vină
Bunul Dumnezeu, ci e de vină omul.
Iisus, Fiul lui Dumnezeu, a venit în lume ca Lumină a lumii.
Lumina lui Hristos luminează tuturor. Nu-i de vină Lumina, ci
sunt de vină sufletele şi oamenii care „urăsc Lumina” şi fug de
ea (In 3, 20).
296. PIERDE CINEVA UN CAL...
„Pierde cineva un cal, un câine chiar. Cu câtă străduinţă

nu-l caută în toate părţile!
Pierde însă Împărăţia lui Dumnezeu? Doarme, glumeşte
şi râde mai departe. E de mirare că toţi se ruşinează dacă în
treburile lumeşti sunt numiţi neglijenţi, dar sunt atâţia şi atâţia
care nu se ruşinează a-şi neglija lucrul mântuirii sufletului.”
(Sfântul Ioan Gură de Aur)
297. REVĂRSAREA NILULUI
Revărsarea Nilului din Egipt e cunoscută. O ţară întreagă,

întregul Egipt, cu un popor de milioane de oameni, trăieşte din
revărsarea Nilului. Fără această revărsare, întreg Egiptul ar fi o

pustietate de nisip, ca şi Sahara.
Aşa e şi viaţa noastră cea sufletească. Ea trăieşte din revăr-
sarea darului şi harului Duhului Sfânt. Fără această revărsare,
viaţa noastră cea sufletească este o pustietate a păcatului.
298. VIESPILE ŞI MIEREA
Un învăţat neamţ a studiat viaţa viespilor şi a aflat un lucru

interesant: când o viespe află atare fagure de miere sau altfel
de dulceaţă, nu se apucă să mănânce numai singură, ci face pe
crainicul. Se duce şi dă de veste şi altor viespi şi le cheamă la
înfruptare.
Să facem şi noi măcar atât cât fac aceste fiinţe sălbatice!
Toţi cei care am aflat dulceaţa Evangheliei să vestim şi altora
această dulceaţă! Să strigăm pe toate drumurile cât de dulce este
o viaţă trăită cu Domnul şi să chemăm şi pe alţii să guste din ea!
299. ALBINELE ŞI CIMBRUL
Cimbrul are un suc foarte amar şi, cu toate acestea, albi-

nele scot miere şi din acest suc. Este în firea lor ca amarul să-l
prefacă în dulce, în miere.
Despre creştinii care trăiesc Evanghelia, lumea zice: „Vai,
cum «se cunoaşte» cela şi cela! Nu mai bea, nu mai fumează,
nu mai iese în lume; s-a lăsat de toate plăcerile... Asta nu-i
viaţă, ci «canon şi osândă...”
Sărmanii! Ei nu ştiu că acel care trăieşte Evanghelia toc-
mai din aceste lucruri „amare” scoate dulceaţă şi miere sufle-
tească.
300. CELE TREI LOCURI
Un vestit misionar (cel care vesteşte Evanghelia printre

păgânii din Africa şi printre cei din... Europa) şi-a început o
predică astfel:
„Eu L-am aflat pe Domnul în Cartea aceasta, în Sfânta
Scriptură. Dumnezeu locuieşte în Cartea aceasta. Dar numai
singur acest lucru încă nu poate fi de mântuire sufletească.
Dumnezeu locuieşte azi în inima mea. Eu sunt – trebuie să fiu
– o casă a lui Dumnezeu (I Cor 3, 16).
Şi, pe lângă asta, eu mă gândesc că Dumnezeu locuieşte
în cer, unde „îmi pregăteşte şi mie loc, ca unde El este, să fiu
şi eu” (In 14, 1-14).
301. „DAR PE IISUS ÎL CUNOŞTI?”
Un credincios ajunse în ceasul morţii. Cei din jurul patului

îl întrebau pe rând:
– Soţule dragă, mă cunoşti? Sunt soţia ta!...
– Tată dragă, mă cunoşti? Sunt fiul tău!...
– Socrule dragă, mă cunoşti? Sunt ginerele tău!...
– Vere dragă, mă cunoşti? Sunt vărul tău!...
– Vecine dragă, mă cunoşti? Sunt vecinul tău!...
Dar, la toate întrebările, muribundul arăta nepăsare şi ne-
cunoaştere. Nu mai cunoştea pe nimeni.
Atunci, un alt credincios se aplecă spre el şi îl întrebă cu
glas dulce:
– Dar pe Domnul Iisus Îl cunoşti?
În clipa aceea, cel care murea îşi deschise privirea larg, se
uită în Sus, ca şi când ar vedea pe Cineva cunoscut şi, cu glas
stins, grăi:
– Iisuse! Iisuse!.... Şi, cu aceste cuvinte, trecu în cealaltă

lume.
Pe nimeni n-a cunoscut în clipele morţii, dar pe Iisus L-a
cunoscut.
Învredniceşte-mă şi pe mine, Doamne, să Te cunosc până
în clipele cele din urmă, când voi încredinţa sufletul meu în
mâinile Tale!
302. TRAISTA ÎMPĂRŢITĂ ÎN DOUĂ
Despre un cioban, se spune că pleca totdeauna cu oile

având o traistă împărţită în două. Într-o parte îşi punea me-
rindea, iar în cealaltă Biblia. Adică, şi merinde trupească şi
merinde duhovnicească.
Odată, un domn, dând în excursie pe acolo, şi aflându-l
citind în Biblie, îl întrebă pentru ce citeşte în Cartea aceasta.
– Pentru că sunt singur – răspunse ciobanul.
– Şi parcă nu eşti tot singur şi dacă citeşti?
– Nu, căci, citind în Cartea aceasta, stau de vorbă cu apos-
tolii şi proorocii; stau de vorbă cu Însuşi Domnul Dumnezeu şi
mă simt atât de fericit într-o astfel de „societate”!
303. STRUŢUL, GĂINA ŞI VULTURUL
Trei păsări zburătoare: struţul, găina, vulturul; dar câtă

deosebire este în zborul lor!
Struţul are aripi, dar nu zboară niciodată cu ele pe sus. Le
foloseşte numai ca să-şi asprească mersul.
Găina zboară şi ea, dar numai din când în când; şi numai
zboruri mici şi scurte. Zboară peste garduri.
Pe când vulturul zboară veşnic la înălţime. Îi place înălţi-

mea cerului. Cu aripile se ridică mereu spre înălţimile cerului.
Aşa sunt şi rugăciunile oamenilor. Sunt oameni, în chi-
pul struţului, care nu folosesc niciodată aripile rugăciunii. Au
„aripi”, dar nu „zboară”. Cu aripile rugăciunii nu se ridică ni-
ciodată spre cer, spre Dumnezeu. Nu cunosc măreţia desprin-
derii noastre de pământ prin zborul rugăciunii.
Sunt apoi alţii, în chipul găinii, care folosesc din când în
când „aripile” rugăciunii. Fac însă numai „zboruri” mici şi scur-
te. Se roagă fără să se desprindă prea mult de „pământ”. Se roa-
gă din obicei, fără să se ridice din lume, fără să iasă din lume.
Cei care se roagă cu adevărat sunt în chipul vulturului. Se
roagă cu putere. Când îşi desfac „aripile”, se desprind cu totul
de pământ şi se ridică în slăvile cereşti. Le place – ca şi vultu-
rului – măreţia înălţării spre cele cereşti. Cu aripile rugăciunii
ies mereu din lume şi se ridică în slăvile unde lumea şi pămân-
tul nu ne mai pot urmări.
Aşa te rogi tu? Cum te rogi tu?
304. RUGĂCIUNEA BUZELOR. O PROBĂ
Un credincios, dintre cei care trăiesc Evanghelia, se întâl-

ni în calea sa cu un om de la ţară. Intrând în vorbă despre cele
sufleteşti, credinciosul observă îndată că are de lucru cu un
creştin dintre cei care cu buzele Îl cinstesc pe Dumnezeu, dar
cu inima şi faptele lor sunt departe de El.
– Te ştii dumneata ruga cum trebuie? – îl întrebă credin-
ciosul.
– Păi cum să nu mă ştiu? Căci doar îmi fac rugăciunile
regulat, în fiecare seară şi dimineaţă.
– Foarte bine! Hai să facem acum o probă! Eu îţi dau du-
mitale calul acesta pe care călăresc, dacă dumneata vei rosti un
„Tatăl nostru”, cufundându-te cu totul în rugăciune... Nimic să
nu vezi şi să n-auzi în timpul când vorbeşti cu Dumnezeu prin
această rugăciune.
– Foarte bine.
Omul începu a zice „Tatăl nostru”. Într-aceasta, credincio-
sul se coborî de pe cal şi se apucă să ia şaua de pe el.
– Stai!... Stai! – strigă cel ce se ruga, întrerupând rugăciu-
nea. Nu lua şaua de pe cal! Calul trebuie să mi-l dai cu şa cu tot!
– Ba nu ţi-l dau nicicum, căci iată cum te rogi dumneata
lui Dumnezeu! Te rogi numai cu buzele, dar cu inima şi mintea
umbli după şaua calului meu...
Oare câţi dintre creştini nu se roagă tot aşa?
305. „TRĂIASCĂ REGELE!”
Un soldat, grav rănit în război, îl rugă pe un domn ofiţer

să-i scrie cea din urmă carte fiului său de acasă. Scrisoarea
încheia cu cuvintele: „Fiul meu, fii credincios până la moarte
regelui! Acesta-i ultimul meu cuvânt”.
Înduioşat de această scrisoare, ofiţerul o trimise regelui,

care, la rându-i, fiind şi el mişcat, plecă îndată să-l afle pe sol-
datul rănit.
Soldatul era în agonie. Apropiindu-se regele de el, solda-
tul mai avu atâta putere să zică încet: „Trăiască regele!...”. Şi,
cu aceste cuvinte, îşi dete sfârşitul.
Regele i-a pus pe cap o coroană de lauri; i-a încărcat
pieptul cu medalii; i-a închis pleoapele şi l-a sărutat, zicând:
„Soldaţi ca aceştia sunt puterea coroanei şi împărăţiei mele.”
Cu o astfel de credinţă trebuie să luptăm şi noi, ostaşii
Domnului.
Scumpul meu frate ostaş! Fii credincios până la moarte şi
Domnul îţi va da cununa vieţii de veci! (Apoc 2, 10).
Să luptăm cu credinţă până la sfârşitul vieţii noastre şi
Regele cel Ceresc ne va răsplăti cu cununa vieţii celei veşnice!
306. „PRIMEJDIE DE MOARTE!”
Fetiţa unui slujbaş, acar la Căile Ferate, (căruia îi cam plă-

cea băutura), întrebă pe tatăl său:
– Tăticule dragă, ce înseamnă steagul cel roşu pe care îl
duci la slujbă?
– Primejdie de moarte! – răspunse tatăl.
În cealaltă zi, dimineaţa, cei ai casei văzură un lucru de
mirare. Pe sticla de rachiu ce o avea acarul, era împlântat stea-
gul cel roşu.
– Primejdie de moarte! – strigă fetiţa, căci ea făcuse acest
lucru, pe ascuns.
Tatăl înţelese lecţia, se ruşină şi din acea zi se lăsă de spur
cata de băutură.
307. ELEFANTUL FURIOS ŞI MIELUL
Elefantul este un animal uriaş, cu o putere uriaşă. Pe spa-

tele lui poate purta care întregi de povară. Iar cu trompa lui îl
poate arunca pe om, ca pe o minge.
Cât de grozav trebuie să fie un astfel de animal când se
înfurie! Şi cât de primejdios!
Şi totuşi un elefant furios se poate domoli foarte uşor, da-
torită unei însuşiri foarte ciudate pe care o are în firea lui. Când
se înfurie elefantul, stăpânul lui îi arată un miel. La vederea
unui mieluşel, elefantul – oricât de furios ar fi – îndată îşi pier-
de furia şi se domoleşte.
Ce pildă minunată ne poate fi nouă, creştinilor, acest lu-

cru! Şi noi avem clipe de mânie. E în sângele nostru acest
rău. Dar avem şi noi un leac pentru acest rău. Avem şi noi un
„Mieluşel”, spre Care, privind, îndată putem pierde – şi tre-
buie să pierdem – orice furie şi mânie. Acesta este Mielul lui
Dumnezeu, Care a fost junghiat şi a murit pentru noi şi mân-
tuirea noastră.
De câte ori ne fură ispita mâniei, să privim spre Cel Care
„ca un miel nevinovat spre junghiere S-a adus” (Is 53, 7). Un
creştin adevărat nu cunoaşte mânia. O pierde îndată ce priveşte

la „Mielul” cel Ceresc.
308. CUVÂNTUL CEL MAI LUNG ŞI CEL MAI SCURT
Într-o adunare, un om credincios a pus odată întrebarea:

„Care e cuvântul cel mai lung?” Nimeni nu a putut da un răs-
puns corect.
Atunci întrebătorul a răspuns el, zicând: „Cuvântul cel mai
lung e vorba «veşnicia», pentru că nu se mai gată niciodată”.
A pus apoi o altă întrebare: „Care e cuvântul cel mai
scurt?” Răspunsul l-a dat tot el, zicând: „Cuvântul cel mai
scurt e vorba «acum», pentru că, îndată ce ai rostit-o, nu mai
este; s-a dus.”
„Am pus aceste întrebări – a zis mai departe întrebătorul
– să vă gândiţi şi dumneavoastră că «acum» e timpul să câş-
tigăm «veşnicia. Viaţa noastră e acest «acum», care ţine cât o
scânteie. Dar «veşnicia» rămâne pentru totdeauna.”
„Astăzi de veţi auzi glasul Meu, nu vă învârtoşaţi inimile
voastre!” (Evr 3, 7-8). Însă diavolul şopteşte mereu omului
vorba: „Mâine!... Mâine!...”.
Vai celor care ascultă de şoapta Satanei!
309. „NIMICURI D-ASTEA...”
De când eram preot la ţară îmi aduc aminte că cei mai

mulţi creştini spuneau la scaunul mărturisirii că păcate mai
mari n-au făcut, ci... „iacă, nimicuri d-astea...”.
Greşită părere! Căci tocmai din „nimicuri”, din lucrurile
cele mici şi mărunte ies adesea lucrurile cele mari.
Praful de puşcă – spre pildă – este foarte mărunt, dar, vai,

ce grozave pustiiri poate face!
O scânteie este foarte mică, dar ea poate aprinde sate şi
oraşe întregi.
Picurii de ploaie sunt foarte mici, dar pot îneca sate şi ora-
şe întregi.
O sămânţă de pir poate umple şi îneca un ogor întreg.
O „mică minciună”, o vorbă nesocotită etc. pot face cele
mai grozave pustiiri sufleteşti.
310. TE PLÂNGI CĂ EŞTI SĂRAC?
Un om nemulţumit se plângea pe toate drumurile că pe

el l-a lăsat Dumnezeu prea sărac. Şi cârtea împotriva Bunului
Dumnezeu.
Un bătrân, auzindu-l, se apropie de el, îi apucă mâna
dreaptă şi-i zise:
– Ai vrea să ţi se taie mâna asta pentru o mie de galbeni?
– Nu! Negreşit că nu!
– Dar mâna
stângă?
– Nici!
– Ai vrea să-
ţi dai ochii pentru
zece mii de gal-
beni?
– Ferească
Dumnezeu! Nu
mi-aş da un ochi
pentru nimic în
lume!
– Ei, vezi – răspunse bătrânul – ce bogăţii ţi-a dat

Dumnezeu? Şi tu cârteşti împotriva Lui, în loc să-I mulţu-
meşti?
Nemulţumitul înţelese lecţia şi din clipa aceea n-a mai
cârtit împotriva Bunului Dumnezeu.
(După Tolstoi)
311. SETEA ŞI SĂNĂTATEA
Sănătatea trupului o poţi cunoaşte şi după sete.

Când eşti sănătos, bei apa la termenele ei şi nu pofteşti
mai mult decât ţi-e lipsa. Dar, când eşti bolnav, nu te mai saturi
de apă. Din ce bei, tot mai mult ai bea.
Tot aşa poţi cunoaşte şi sufletul tău de s-a încuibat în el boa-
la lăcomiei sau ba. Dacă eşti mulţumit cu cât îţi dă Dumnezeu
şi cu lucrul mâinilor tale, sufletul tău este sănătos şi ferit de
boala lăcomiei. Dar dacă niciodată nu mai eşti îndestulat cu cât
ai, ci tot mai mult şi mai mult pofteşti, atunci sufletul tău este
bolnav de boala şi setea lăcomiei.
312. „AI FOST PRIZONIER?” „DA, LA SATANA”
„Mă tot întreabă oamenii de prin alte comune:

– Da’ nu cumva eşti venit din Rusia? Ai fost prizonier?
Iar eu le răspund:
– Da, am fost prizonier la Satana.
– Cum, măi, la Satana?
– Păi aşa, căci eu, prin Sfântul Botez, de mic, eram un fiu
al lui Hristos. Dar, crescând cu anii, Satana tot s-a războit cu
mine prin fel de fel de arme ca: beţia, curvia, sudalme, furturi,
jocuri, cântece de-ale lui şi altele, şi apoi m-a biruit, căci n-am
mai făcut voia Domnului, ci a lui Satana. Şi m-a dus departe,
departe, tocmai în ţara pierzării şi am stat douăzeci şi cinci de
ani prizonier la el. Şi-apoi, prin mila lui Hristos, am fugit de
la el. Mi-a rupt Domnul lanţurile cu care eram legat. Şi, de
atunci, caut să tot fug de el, făcând voia Domnului, ca nu cum-
va iar să mă ia prins; căci umblă ca un leu răcnind, căutând pe
cine să prindă.”
(Trimisă de Vasile Banielevici, ostaş în Oastea
Domnului, Marginea – Bucovina)
313. PREDICA FAPTELOR
Un vestitor al Evangheliei (englezul Gordon), mergând în

India să predice Evanghelia, a intrat în târg cu un indian, să-l
angajeze ca servitor.
– M-aş angaja bucuros – a răspuns indianul – dar mă tem
că vrei să mă faci creştin.
– O, despre asta să n-ai nici o frică – răspunse Gordon.
Iată, îţi făgăduiesc acum, înainte, că n-am să-ţi vorbesc nimic
despre Iisus Hristos.
Gordon şi-a ţinut cuvântul, dar, după un an, servitorul a
căzut la picioarele lui, zicând:
– Iubite stăpâne, te-ai ţinut de cuvânt! Nu mi-ai vorbit ni-
mic despre Iisus Hristos, dar m-ai câştigat prin dragostea ce
mi-ai arătat-o şi prin faptele ce am văzut că le faci. Doresc şi
eu să mă fac creştin!...
Minunată predică este predica faptelor sau predica întărită
cu fapta. O predică fără fapte nu are nici o putere. Să predicăm
şi noi, ostaşii Domnului, cu viaţa şi cu faptele noastre!
314. CELE ŞAPTE FETE ALE DIAVOLULUI
O veche poveste din popor spune că dracul şi-aduse amin-

te într-o zi să se însoare şi el, să-şi ia o muiere şi să facă cu ea
fete, pe care să le mărite, iar pe ginerii lui să-i ducă cu el în
pustie.
Aşa se apucă dracul şi îşi luă de muiere pe Nedreptatea, cu
care născu şapte fetişcane.
La cea dintâi îi puse numele Trufia şi o mărită după oame-
nii ăi mari.
A doua fu Pizma şi o mărită după oamenii de la sate.
A treia fu Înşelăciunea şi o mărită după negustori.
A patra fu Zgârcenia şi o mărită după cei bogătani.
A cincea fu Făţărnicia şi o mărită după feţele bisericeşti.
A şasea fu Înălţarea şi o trimise în muieri.

A şaptea fu Desfrânarea şi pe asta nu vru să o mărite; ci o
ţine în casă şi îmbie cu ea pe tot omul.
(Luată din foaia «Duminica ortodoxă»)
315. ARICIUL ŞI IEPURELE
Un arici rugă pe un iepure să-l găzduiască puţin în cui-

bul său.
– Fii bun, lasă-mă puţin în cuibul tău – zise ariciul – căci
sunt cam bolnav şi îţi voi fi recunoscător!
Iepurele se învoi, dar, pe urmă, ce s-a întâmplat? Ariciul a
început să-l împungă pe iepure cu acele lui şi l-a tot împuns şi
depărtat, până l-a scos afară cu totul.
Aşa se întâmplă şi în lumea noastră cea sufletească.
Când lăsăm păcatul să intre în inima şi viaţa noastră, el
omoară, rând pe rând, toate simţurile cele sufleteşti ale omului,
până când, în sfârşit, rămâne el singur stăpân şi tiran.
Uitaţi-vă la cei beţivi, zgârciţi, desfrânaţi etc. şi veţi vedea
că aşa este!
316. OGLINDA EVANGHELIEI
Un chinez a fost odată întrebat de citise el Evanghelia lui

Hristos.
– N-am citit-o – răspunse chinezul – dar am văzut-o.
– Şi cum ai văzut-o?
– Am cunoscut – zise chinezul – un om de-al nostru care
era groaza oamenilor; un mare tiran şi asupritor. Însă, de când
s-a încreştinat, el este blând ca o oaie; e bun şi milostiv de par-
că-i altul. Eu n-am citit Evanghelia lui Hristos, dar am văzut-o

şi cred că este bună...
Viaţa unui creştin adevărat este o oglindă, în care cei pă-
cătoşi pot vedea puterea Evangheliei.
În acest înţeles scria şi Apostolul Pavel: „Voi sunteţi o
epistolă deschisă a lui Hristos, scrisă de noi, ca slujitori ai
Lui, nu cu cerneală, ci cu Duhul Dumnezeului Celui Viu, nu
pe table de piatră, ci pe nişte table care sunt inimi de car-
ne” (II Cor 3, 3).
Este şi viaţa ta, cititorule, o astfel de „epistolă” a lui Hristos?
317. CUM SE ROAGĂ O OSTAŞĂ
Mulţi cred că a te ruga înseamnă a spune seara şi diminea-

ţa, în galop, câte un „Tatăl nostru” şi a arunca şi câteva cruci.
Dar a te ruga înseamnă a trăi o viaţă de neîncetată rugăciune,
grăire cu Dumnezeu.
O ostaşă din Oastea Domnului îmi spunea că se roagă şi
lucrând.
Când se trezeşte din somn, zice: „Doamne, Dumnezeule,
trezeşte-mă şi din somnul cel sufletesc, aşa cum m-ai trezit din
somnul acesta trupesc!”.
Când se spală: „Iisuse Mântuitorule, spală-mă şi mă cu-
răţă cu preasfânt Sângele Tău, aşa cum mă spăl cu apa aceas-
ta curată!”.
Când se îmbracă: „Şi mă îmbracă cu haina cea nouă a
dreptăţii ca să pot intra şi eu la nuntă; nu cumva să rămân
afară, ca şi acel ce nu avea haină de nuntă!”.
Când face focul: „Şi mă aprinde cu focul Duhului Sfânt,
precum aprind eu focul acesta... ca să ardă în mine neîncetat
focul dragostei creştine!”.
Când mătură casa: „Şi curăţă, Mântuitorule, sufleţelul

meu de toate necurăţiile, aşa cum curăţ eu casa aceasta!”...
Frumoase rugăciuni! Un creştin adevărat se roagă şi lu-
crând; se roagă neîncetat, în tot locul, oriunde şi în toată vre-
mea.
Aşa te rogi tu?
318. PE O CRUCE
Un credincios din Anglia a lăsat să i se scrie pe crucea

mormântului următoarele mult-grăitoare cuvinte:
Am trăit ca să mor –
şi am murit ca să trăiesc.
„Trăieşti” şi tu, cititorule, o astfel de viaţă, ca, la moarte,

să ţi se poată scrie pe crucea din cimitir aceste mult-grăitoare
cuvinte?
219. RĂSPUNSUL DIAVOLULUI
Undeva prin Vieţile Sfinţilor, am citit următoarea istorisire:

Într-o strânsură de oameni se afla un om îndrăcit. Atunci,
un pustnic, apropiindu-se de cel îndrăcit, întrebă pe diavolul
din el:
– Diavole, de câtă vreme eşti în iad?
– De ieri! – răspunse diavolul.
– Cum se poate aşa ceva? – fu iarăşi întrebat diavolul. Că
doar tu eşti osândit şi aruncat în iad încă înainte de facerea
lumii.
El însă din nou răspunse:

– De ieri, de ieri...
Lumea se înfricoşă la auzul acestui răspuns. Diavolul pre-
dica despre fiorul veşniciei.
– Şi câtă vreme va mai trebui să stai în iad? – îl întrebă
iarăşi pustnicul.
– Totdeauna, totdeauna! – răspunse diavolul cu un fel de
suspin.
Spaima celor de faţă a fost atât de mare, încât o mulţime
de oameni apucă, din acel ceas, pe calea mântuirii sufleteşti.
320. „ACUM PRĂPĂDEASCĂ-SE LUMEA!”
De când eram la ţară, îmi aduc aminte de un om care ple-

case la hotar cu trăsura şi un prunc mic. Pe drum, caii s-au
speriat, apucând spre o prăpastie. Bietul om a sărit din căruţă la
vreme şi şi-a scăpat şi copilul teafăr. Când s-a văzut cu copilul
scăpat a strigat: „Acum se pot prăpădi căruţa şi caii!... Acum
prăpădească-se lumea!...”.
Aşa e şi cu mântuirea sufletului. Prăpădească-se toată
lumea cu toate plăcerile şi desfătările ei, numai să ne vedem
sufletul scăpat. Însă «creştinii» de azi judecă tocmai invers:
umblă să-şi dobândească lumea, prăpădindu-şi sufletul, uitând
cuvintele Mântuitorului: „Că ce folos de va dobândi omul lu-
mea întreagă şi îşi va pierde sufletul său?” (Lc 9, 25).
321. CÂND OMUL ÎŞI CAUTĂ O MIREASĂ
Când omul îşi caută mireasă, e lucru ştiut că are multe

pretenţii. Îi trebuie o mireasă care să fie frumoasă, să fie boga-
tă, să fie sănătoasă, să fie

din familie bună, să aibă
purtări curate etc. Adică,
cât mai multă zestre ma-
terială şi sufletească.
Dar, când Mirele cel
Ceresc (Iisus Hristos) Îşi
caută o „mireasă” (mân-
tuirea unui suflet), lu-
crurile se petrec tocmai
dimpotrivă: Mirele cel
Ceresc caută o mireasă
săracă, urâtă, bolnavă,
necurată chiar (în virtu-
tea cuvintelor Lui „că n-am venit să chem pe cei drepţi, ci pe
cei păcătoşi la pocăinţă; că n-au trebuinţă cei sănătoşi de doc-
tor, ci cei bolnavi”) (Mt 9, 13).
Dar, după această „logodnă” sfântă, Mirele cel Ceresc în-
dată îşi îmbogăţeşte „mireasa”; o îmbracă în „haină albă”, o
înfrumuseţează şi o încarcă de zestre scumpă.
Dragă cititorule! O astfel de „mireasă” a Mirelui Ceresc
trebuie să fii şi tu! Şi să ştii, iubitul meu, că Mirele nu-ţi cere
nici o altă zestre decât păcatele tale şi lacrimile tale.
„Zestrea” pe care o cere Mirele cel Ceresc de la noi
este zestrea cu care s-a întors fiul cel pierdut acasă şi zestrea cu
care Magdalena stătea la picioarele Domnului: căinţa noastră
şi lacrimile noastre. Dar, în schimb, o dată „logodiţi” cu Mirele
cel Ceresc, El ne dă o zestre mai de preţ decât toate bogăţiile
acestei lumi.
Şi să nu uităm nici de zestrea ce li s-a cerut celor zece fe-
cioare, în noaptea nunţii! Candelele noastre să fie veşnic aprin-
se cu untdelemnul rugăciunii şi privegherii!
322. PĂSĂRI ÎNTR-UN MUZEU
Mai zilele trecute am cercetat un muzeu cu fel de fel de

animale şi păsări împăiate.
În secţia păsărilor ţi se părea că eşti într-un codru. Uite
vulturul, cu aripile întinse, stând parcă gata să zboare! Uite
mierla, cu ciocul deschis, gata să cânte! Lebăda parcă pluteşte
pe apă, iar cocostârcul parcă pândeşte o broască. În toate păr-
ţile, fel de fel de păsări, ce stau parcă gata-gata să-şi ia zborul.
Dar, vai! Lumea aceasta de păsări era o lume moartă; pă-
sările aveau numai chip de viaţă, dar aievea erau moarte. Nu
era viaţă în ele (erau umplute cu paie).
Eu m-am gândit în mine că aşa sunt şi creştinii fără da-
rul şi harul cel de viaţă dătător al Duhului Sfânt. Ţin oamenii
anumite datini, poartă nume frumoase de sfinţi, dar în faptele
lor sunt păgâni. Cu viaţa cea sufletească sunt un fel de morţi,
pentru că „nu este Duh în gura lor”, în inima lor şi viaţa lor.
323. PILDA CEA REA
Un preot, prea la modă cu lumea cea „modernă”, fu che-

mat la un tânăr grav bolnav, care se ruinase trupeşte şi sufleteş-
te prin traiul său uşuratic.
– Cum ai ajuns în halul acesta? – îl întrebă preotul.
Tânărul îi răspunse:
– Să fiu sincer, şi dumneata porţi vina la aceasta...
– Cum se poate? – zise preotul indignat. Oare n-ai auzit în
predicile mele numai lucruri bune?
– Adevărat – răspunse tânărul – dar eu te-am văzut pe
dumneata odată mergând la cinematograf şi, de aici încolo, am
început a-l cerceta şi eu cât mai des. Dar nu m-am mulţumit cu
atât, ci mă simţeam atras din ce în ce mai mult şi spre alte lo-

curi de petrecere, mult mai josnice. Aşa am căzut tot mai mult
în mocirlă şi păcat.
Atunci simţi preotul cât de adevărate sunt cuvintele
Apostolului Pavel: „Feriţi-vă de orice înfăţişare a răului!” (I
Tes 5, 22).
(Din pildele Episcopului Grigore de la Arad)
324. CELE DOUĂ CIZME
Din timpul marelui război, de pe frontul italian, un ofiţer

îmi spunea o întâmplare cu mult înţeles sufletesc:
Oştile austro-ungare stăteau într-un loc faţă în faţă cu oşti-
le italiene, între ele fiind numai o mică distanţă.
Soldaţii austro-ungari se gândiră să facă o glumă de batjo-
cură la adresa italienilor. Cum Italia, pe hartă, are forma unei
cizme, soldaţii luară o cizmă şi, umplând-o cu fel de fel de
murdării, o aruncară în tranşeele italienilor.
La asta, italienii răspunseră cu un răspuns foarte potrivit
şi frumos. Luând şi ei o cizmă nouă, o umplură cu portocale,
smochine, lămâi şi alte bunătăţi care se fac în ţara cea dulce a
Italiei. Legară apoi de cizmă o ţidulă pe care era scris: „Fie
care dă ce poate şi ce are” – şi o aruncară în tranşeele austro-
ungare de unde li se aruncase batjocura.
Îşi poate închipui oricine ce efect a avut acest potrivit
răspuns. Batjocoritorii rămaseră ruşinaţi şi, desigur, n-au mai
aruncat cu murdării în tranşeele italienilor.
Pilda italienilor ne poate fi de învăţătură şi nouă, tuturor
creştinilor. Ce bine ar fi dacă şi creştinii tot aşa ar răspunde la
batjocurile şi hulele ce vin asupra lor! Când li se aruncă câte
o „cizmă” cu batjocuri şi hule, ei să răspundă cu altă „cizmă”

plină de roadele cele dulci ale dragostei şi iertării creştine, dân-
du-li-se, şi prin asta, celorlalţi să înţeleagă că „fiecare dă ce are
şi ce poate”. În acest înţeles zicea şi Mântuitorul să aruncăm cu
pâine, ca răspuns celor ce aruncă după noi cu pietre.
Aceasta nu e numai o răbdare, ci e şi o biruinţă a Evangheliei.
Pe cel rău doar cu nimic nu-l poţi aduce la Mântuitorul, decât
aruncând după el – ca un răspuns la gunoaiele lui – cu pâinea
cea dulce a dragostei evanghelice.
Să punem pe sufletul nostru acest lucru şi noi, ostaşii
Domnului! „Cizma” italienilor să o folosim şi noi pe tot locul!
325. SFATUL LUPILOR
Cică, odată, lupii au ţinut sfat mare despre cum să-i atace
pe vrăjmaşii lor, pe câini.
Spre acest scop au ales dintre ei un lup spion, care să iasă
mai întâi printre câini, să afle şi să ştiricească cât de tari sunt
vrăjmaşii lor.
Reîntorcându-se lu-
pul-spion din misiunea
sa, toată gloata lupilor
aştepta cu gura căscată
ce le va spune trimisul
lor. În atenţia încordată
a tuturor lupilor, cel re-
întors astfel grăi:
„Fraţilor! Am um-
blat cu bine pe unde
m-aţi trimis. Cuvântul
meu cel dintâi este: nu
vă temeţi! Vrăjmaşii noştri câini nici pe departe nu sunt aşa de

tari cum credeam noi. E adevărat, pe unde am umblat am văzut
mulţime mare de câini, dar am băgat de seamă că din câinii
aceştia, numai cei ce stau legaţi sunt pentru noi primejdioşi.
Însă cei mai mulţi dintre câini erau de cei nelegaţi şi umblau
haimana.
Apoi, am băgat de seamă că între câini sunt o mulţime
de soiuri; nici nu le-am putut însemna pe toate, dar cele mai
multe soiuri sunt câini dintre aceia care mai mult latră decât
muşcă.
A treia, vă spun un lucru de o bucurie şi mai mare. Am
băgat de seamă cum câinii se înşfăcau şi se muşcau mai mult
unii pe alţii, decât să umble după lupi. Ei se urăsc unul pe altul
din toată inima şi, de câte ori pot, se muşcă cumplit unii pe
alţii. Ei îşi ascut parcă dinţii mai mult unii contra altora decât
contra noastră!”...
Astfel grăi trimisul lupilor, iar gloata erupse în strigăte de
bucurie: „Trăiască!”.
Sfatul lupilor cică ar fi sfatul diavolilor. Iar vrăjmaşii lor,
câinii, cică ar fi creştinii, care însă nu prezintă nici o primejdie
pentru lupii-diavoli, din moment ce nu stau legaţi în poruncile
Evangheliei, ci umblă haimana după poftele lor; mai mult latră
decât muşcă. Şi, pe lângă asta, mai mult se înşfacă şi se muşcă
unii pe alţii, decât să-l muşte pe diavol. Îşi ascut dinţii mai
mult unii contra altora, decât contra lupilor-diavoli.
326. ŞI-A UITAT COPILUL ÎN FOC
Într-un sat bântuit de foc, s-a întâmplat că o femeie şi-a tot

cărat ce avea prin casă, iar copilul din leagăn l-a uitat în casa
ce ardea. S-a grăbit să-şi scoată mai întâi banii, hainele, vasele
şi alte cele, dar copilul şi l-a uitat, şi, pe când şi-a adus aminte
de el, era prea târziu.
Întocmai aşa fac cei mai mulţi creştini şi cu sufletul lor.
Tot aleargă omul în sus şi în jos, tot hurducă, tot strânge, dar
sufletul şi-l uită şi îl lasă în focul păcatelor şi al pieirii veşnice.
Cei mai mulţi numai pe patul de moarte se trezesc că şi-au uitat
sufletul, dar atunci e prea târziu.
Cititorule! Nu cumva ţi-ai uitat şi tu sufletul în focul pă-
catelor?
327. CAPRELE RĂSUFLĂ PRIN URECHI?
Pe timpul vechilor greci a fost o aprigă discuţie între doi

învăţaţi: Alcmeon şi Aristot.
– Caprele, zicea Alcmeon, nu răsuflă prin nări, ci prin
urechi.
– Minciună! – răspunse Aristot. Caprele răsuflă şi ele, ca
şi celelalte animale, prin nări.
Un Sfânt Părinte de pe acele vremuri a intervenit în dis-
cuţia aceasta, zicând: „De are dreptate Alcmeon sau Aristot,
eu nu ştiu. Un lucru însă îl ştiu cu siguranţă: inima noastră, a
creştinilor, răsuflă prin urechi.”
Prin urechi pătrunde în suflet vestirea Evangheliei.
„Credinţa vine prin auz” (Rom 10, 17). Prin urechi aspiră omul
chemările cele cereşti.
Dar tot prin urechi pătrund în suflet şi cele rele. Prin urechi
aspiră (trage înăuntru) omul în inimă vorbele rele.
Să luăm aminte! Inima noastră răsuflă prin urechi; toa-
te vorbele cele deşarte şi murdare rănesc şi îmbolnăvesc ini-
ma. Să ferim urechile noastre de orice cuvânt ce nu place lui
Dumnezeu!
328. PILDA UNUI SURDO-MUT
Un surdo-mut cerceta regulat biserica şi asculta predica.

Cineva îl întrebă, prin semne, de ce face acest lucru, după ce
că el nu aude şi nu înţelege nimic. Surdo-mutul răspunse – prin
semne – foarte cuminte, aşa:
„Deşi sunt surd, eu pot asculta şi auzi cu inima mea
Cuvântul lui Dumnezeu. Inima mea aude şi ascultă Cuvântul
lui Dumnezeu.
Deşi sunt mut, eu pot vorbi cu Dumnezeu prin rugăciunea
inimii mele.
Şi a treia oară: eu dau, prin aceasta, o pildă bună altor
oameni sănătoşi care, în loc de biserică, se duc duminica pe la
cârciumă şi prin târguri şi daraveri.”
329. ŞI ŢIE ÎŢI CÂNTĂ UN COCOŞ
De frica unei slujnice s-a lepădat Petru Apostolul de

Mântuitorul. Iar din acest „somn” al lepădării l-a deşteptat un
cocoş. Când a cântat cocoşul, şi-a adus aminte Petru de cuvin-
tele Domnului şi, „plângând cu amar”, s-a căit şi a fost iertat
(Mt 26, 69-75).
Ia seama, iubite cititorule, că şi ţie îţi cântă un cocoş! Şi
ţie şi mie. De câte ori ne lepădăm de Mântuitorul şi Îl tăgăduim
prin faptele noastre, ne cântă şi nouă câte un cocoş.
Ştii tu cine este acest cocoş? Este conştiinţa noastră; este
glasul cel din lăuntrul nostru ce ne mustră pentru „lepădările”
noastre.
Acesta este „cocoşul” ce-l făcea pe David să se întrebe:
„Suflete al meu, de ce eşti mâhnit şi de ce mă tulburi?” (Ps
41, 5).
Ai săvârşit
păcatul? Mai cu-
rând ori mai târ-
ziu cocoşul aces-
ta îţi va cânta.
Poate când nici
nu gândeşti, co-
coşul va începe
să-ţi cânte.
Cocoşul în-
cepe să cânte în
puterea nopţii.
În puterea nopţii fărădelegilor tale, va începe să-ţi cânte acest
cocoş. Şi, orice ai face, orice ai isprăvi, de glasul lui nu vei
putea scăpa. Cocoşul acesta nu tace. El tace numai cu o singură
condiţie: să plângi cu amar, ca Apostolul Petru şi să te întorci
plângând în braţele Domnului.
Ferice de cei care se trezesc la cântarea acestui cocoş şi,
plângându-şi trecutul, apucă o viaţă nouă!
330. MINUNEA CU SÂMBURII DE MIGDALE
Sâmburii de migdale au o însuşire specială. O adevărată

minune în lumea plantelor.
Iei un sâmbure de migdală; desfaci frumos într-o parte
coaja de pe el; scrii pe sâmburele gol un cuvânt; potriveşti apoi
coaja la loc, strângând-o bine de tot, şi sădeşti apoi sâmburele
în pământ.
Ştiţi ce se întâmplă atunci? Când din sâmburele acesta va
creşte un migdal, pe toţi sâmburii din roadele lui se va afla
cuvântul ce l-ai scris pe migdala semănată.
Un grădinar a scris pe sâmburele semănat cuvântul „Iisus”

şi pe toate migdalele ieşite din noul pom era scris cuvântul
„Iisus”.
Hotărât, aceasta este o mare minune în lumea plantelor.
Dar această minune se petrece şi în lumea cea sufletească. Când
într-o inimă de om „scrii” cuvântul „Iisus”, când Domnul Iisus
trăieşte în inima ta, atunci toate faptele tale poartă pecetea Lui.
Scrieţi în inimile voastre cuvântul „Iisus”, căci oricine Îl are pe
Iisus în inima lui, Îl are după aceea şi în toate faptele lui.
Inima este sâmburele faptelor noastre. „Fiule, dă-Mi inima
ta!” – zice Domnul. Mirele (Iisus), din «Cântarea Cântărilor»,
Se adresează sufletului, zicându-i: „Pune-Mă ca o pecete pe
braţul tău!”
Când Domnul Iisus va trăi în inima ta, atunci – ca un mig-
dal din sâmburele lui – El va trăi şi Se va arăta şi în toate fap-
tele tale; Se va arăta şi în ochii tăi, în gura ta, în mâinile tale,
în gândurile tale, în vorbele tale. Atunci vei putea zice şi tu ca
Apostolul Pavel: „Nu trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine”.
Scrieţi şi în inima copiilor voştri cuvântul „Iisus”, pentru
ca în viaţa lor să iasă rodul mântuirii sufleteşti!
331. CINE UMBLĂ SĂ ŞADĂ PE DOUĂ SCAUNE...
Câtă înţelepciune a pus poporul nostru în vorba: „Cine

umblă să şadă pe două scaune rămâne pe jos”; „Cine şade în
două luntri cade în Dunăre”.
Pe unul ca acesta îl arată chipul de alături: pe unul care
se răstoarnă, voind să şadă deodată pe două scaune. Vorba po-
porului vrea să spună că omul trebuie să fie totdeauna hotărât:
ori-ori; ori cu una, ori cu alta. Dibuirea nu e bună. Cel care
aleargă după doi iepuri, pe urmă, rămâne fără nici unul.
Ce bine ar fi dacă şi în viaţa sufletească ar pătrunde aceas-

tă înţelepciune a poporului. Însă în viaţa cea sufletească vedem
tocmai cele „două scaune”. Mulţimea cea mare a creştinilor
umblă să şadă deo-
dată pe „două sca-
une”: şi pe scaunul
lumii, şi pe scaunul
Domnului; şi cu lu-
mea, şi cu Dumnezeu;
şi cu Hristos, şi cu
Veliar, cu toate că
Evanghelia spune
apriat că „nu puteţi
sluji la doi domni” (Mt 6, 24). „Cine vrea să fie prieten cu lu-
mea se face vrăjmaş cu Dumnezeu” (Iac 4, 4).
Chipul de mai sus nu e de râs, ci este un strigăt de primej-
die către cei care stau cu sufletul pe „două scaune”; către cei
care nu sunt nici reci, nici calzi; către cei care cred că pot sluji
şi lui Dumnezeu şi diavolului; pot bea şi din paharul Domnului
şi din paharul dracilor (I Cor 10, 21).
Sfârşitul unei astfel de vieţi este osânda cea veşnică.
332. CALEA CE DUCE LA ORAŞ
Aşa merge vorba: calea ce duce la Cluj, la Sibiu, la

Bucureşti etc.; dar, de fapt, calea nu duce pe nimeni, ci omul
trebuie să meargă pe ea.
Aşa e şi cu mântuirea cea sufletească. Calea ce duce la
mântuire poate fi arătată precis până în cele mai mici amănun-
te, dar ea nu duce la mântuire, până când omul însuşi nu apucă
a păşi pe dânsa.
333. PATA DE CERNEALĂ
Pe când copilul meu era prunc, îmi aduc aminte că îi fă-

cusem nişte hăinuţe albe. Din greşeală, copilul le-a stropit cu
un picur de cerneală. Ca „să-şi spele greşeala”, s-a apucat să
frece pata cu apă. Dar pata, în loc să se şteargă, tot mai mare se
făcea. La început fusese cât un bob de mazăre şi, iată, acum e
cât un măr. Şi, din ce o freacă, tot mai mare se face.
Văzând că toate sforţările lui sunt zadarnice, el vine şi
cade în braţele mele, plângându-şi greşeala.
Exact aşa se petrece şi cu „petele” păcatelor noastre. Toate
sforţările noastre de a le spăla prin puterile proprii, prin „vreau
să mă las de ceea şi ceea” sunt sforţări zadarnice.
Sunt sforţări care toate se termină cu „am încercat, dar nu
pot!”. A încerca să speli aceste pete cu puterile proprii este tot
atât cât a face nimic. Este o încercare zadarnică.
Petele păcatelor noastre se pot spăla numai prin Sângele
Crucii de pe Golgota. Cu petele păcatelor noastre trebuie să
cădem plângând în braţele Domnului, căci numai „Sângele Lui
ne curăţă de orice păcat” (I In 1, 7).
334. PREDICA UN MORT...
În cartea unui vestit misionar citesc:

„Zilele trecute am auzit o predică. Dar, vai, cel ce predi-
ca era mort! Nu era duh în gura lui. N-a vorbit nimic despre
Mântuitorul, nici despre mântuire. Şi-a spus părerile şi teoriile
despre diferite chestiuni sociale.
Cel care predica era un mort; predica lui era moartă şi cei
care-l ascultau, aşijderea, erau nişte morţi. Ce putea folosi o
astfel de predică? Numai când Duhul Sfânt vorbeşte prin gura
predicatorilor, se trezesc sufletele.”
335. „EU NU POT SLUJI LA ZECE STĂPÂNI!”
De când eram prunc în casa părinţilor, îmi aduc aminte de

o întâmplare în care azi văd un adânc înţeles sufletesc.
Avea tata o slugă foarte bună şi harnică. Dar, într-o bună
dimineaţă, îl văd numai că spune foarte îndârjit şi hotărât: „În
casa asta porunceşte toată lumea!... Eu nu pot sluji la zece stă-
pâni; eu m-am băgat slugă numai la un stăpân. Unde porunceş-
te toată lumea, eu nu mai pot sluji!...”.
Sluga era indignată. Şi poate avea dreptate. Eu însă mă
gândesc azi, oare în cele sufleteşti ascultă sluga noastră numai
de un stăpân? Căci aşa a zis Domnul: „Nu puteţi sluji la doi
stăpâni” (Mt 6, 24).
Aşa este omul. Se indignează când e vorba să-i porunceas-
că mai mulţi stăpâni, dar în cele sufleteşti nu se indignează. Îi
poruncesc câte zece stăpâni (patimile cele rele) şi ascultă de
toţi, ca o slugă bună şi umilă.
Ce lucru dureros!
336. CRUCEA DINAINTEA NUMELUI
Un împărat al Franţei (Ludovic al XII-lea), după ce şi-a

ocupat tronul, a făcut o listă a tuturor vrăjmaşilor pe care ştia
că îi are în ţara lui. Înaintea numelui fiecăruia a pus câte o cru-
ce. Auzind duşmanii despre aceasta, au fugit şi s-au ascuns, în
credinţa că semnul crucii dinaintea numelui înseamnă că vor
fi toţi omorâţi. Dar împăratul le-a trimis vorbă să stea liniştiţi
în ţară, pentru că crucea ce a pus-o lângă numele lor înseamnă
iertarea lor.
Cititorule! Eşti şi tu un păcătos? Te-a pus şi pe tine păcatul
în vrăjmăşie cu Împăratul Hristos şi acum te temi de pedeapsa
Lui? Nu te teme! Priveşte Sus, la Crucea lui Iisus! Crucea Lui

înseamnă iertarea ta şi a păcatelor tale. Oricât de păcătos ai fi,
Împăratul Hristos vrea să te ierte şi te cheamă înapoi în „Ţara”
Lui, dacă te-ai hotărât pentru căinţă, pentru îndreptare, pentru
Împărăţia Lui.
337. MĂGARUL LUI BURIDAN
De la un vestit filozof grec, Aristotel, a rămas o snoavă

despre un măgar care, slobozit fiind din grajd între două
grămezi de nutreţ, nu se putea hotărî din care să mănânce.
Şi atât a tot dibuit între cele două grămezi, până ce a pierit
de foame.
Un scriitor englez, Buridan, a prelucrat pe larg într-o car-
te întreagă această snoavă, zugrăvind prin ea chipul şi tipul
oamenilor nehotă-
râţi. De aici a rămas
numele de „măgarul
lui Buridan”, de câte
ori e vorba despre
oameni nehotărâţi.
Acum, fireşte, is-
torioara lui Aristotel
a fost făcută – ca ori-
ce snoavă – din în-
chipuire. Căci oricât
de nepriceput ar fi un
dobitoc, tot nu moare de foame între două grămezi de nutreţ, ci
se repede pe dată la una din ele.
Însă, vai, această snoavă se petrece aievea, când e vorba
de viaţa noastră cea sufletească!
„Aşa zice Domnul: iată, Eu pun în faţa voastră calea vieţii

şi calea morţii, moartea şi viaţa, binecuvântarea şi blestemul;
alegeţi!” (Ier 21, 8; Deut 30, 19-20). Însă omul, nepriceputul,
ce face în faţa acestei telegrame cereşti? Stă mereu nehotărât
la hotarul îndoielii. Şi de Dumnezeu ar asculta, şi de lume nu
s-ar lăsa. Şi cu Dumnezeu s-ar pune bine, dar nici cu diavolul
nu s-ar strica. Şi dibuie mereu între bine şi rău, între mântuire
şi pieire, până ce soseşte moartea.
Au trecut cinci ani de când un creştin îmi tot spune că vrea
să intre şi el în Oastea Domnului, să înceapă o viaţă nouă. Dar
nu se poate hotărî, sau, mai bine zis, nu se îndură să o rupă cu
lumea şi păcatele.
Cum zice cântarea Oastei:
„Să intri-n Oaste nu-ndrăzneşti,
La gura lumii te gândeşti
Ş-apoi nu te-ai prea-ndura
Nici păcatele-a lăsa.
Două lumi se bat în tine
Una vrea, alta te ţine.”
Şi omul, de regulă, ascultă de lumea care-l „ţine” în moar-
te şi păcat.
Mântuirea este o hotărâre categorică: ori cu Dumnezeu,
ori cu lumea (Iac 4, 4); ori cu Hristos, ori cu Veliar; ori cu lu-
mina, ori cu întunericul.
Să răsune neîncetat în urechile noastre cuvintele Domnului:
„Pus-am în faţa voastră moartea şi viaţa; alegeţi!”
338. CE BUCURIE NU VOM AVEA ÎN CER?
Într-o adunare de credincioşi, puse odată cineva întrebarea:

– Ce bucurie nu vom avea în cer?
Întrebarea trezi mirarea tuturor. Toţi se întrebau:
– S-ar putea să fie o bucurie pe care să nu o aflăm în cerul

tuturor bucuriilor?
– Da! – răspunse cel cu întrebarea. Aici pe pământ noi
avem o bucurie pe care în cer n-o mai putem avea: bucuria de
a aduce un suflet pierdut la Mântuitorul şi la mântuire.
Cu adevărat, bucuria de a vedea un suflet care era mort şi
a înviat; bucuria de a auzi un suflet strigând: „Orb am fost şi
acum văd!”; bucuria de a mântui un suflet de la moarte este
doar cea mai scumpă bucurie de care ne putem învrednici aici,
pe pământ.
Ferice de cei care cunosc această bucurie şi se ostenesc să
guste din ea!
339. DUHUL SFÂNT ŞI BISERICA
Toate slujbele, toa-

te tainele, toate lucrările
din Biserică sunt lucrarea
Duhului Sfânt. „Fără Duh
Sfânt – zicea un Sfânt Părinte
– nu sunt nici Biserică, nici
preot, nici predică, nici sluj-
bă, nici taină.”
„Nu ziceţi – spune un
vestit predicator – «para-
le ne trebuie»! Vom avea
din belşug îndată ce Duhul
Sfânt atinge inimile oame-
nilor.
Nu ziceţi: «clădiri ne
trebuie; biserici noi ne tre-
buie»! Toate acestea nu sunt de dispreţuit, dar ceea ce ne lip-

seşte mai înainte de toate este Duhul Sfânt. Dacă mai înainte
de a muri aş mai putea rosti numai o rugăciune, aceasta ar fi:
Doamne, trimite creştinătăţii Tale pe pământ oameni plini de
Duhul Sfânt!... Doamne, trimite tuturor Bisericilor Tale oa-
meni plini de Duhul Sfânt!...”
340. ASCULTAREA ÎN BISERICĂ
La o biserică slujeau doi preoţi, cu multă râvnă. În fiecare

duminică se predica Cuvântul lui Dumnezeu.
Unul dintre preoţi, voind în predica lui să facă legătură
cu predica celuilalt preot din duminica trecută, îl întrebă pe
crâsnic (paracliser) despre ce a vorbit părintele în duminica
trecută.
„Să mă iertaţi, – răspunse crâsnicul – dar eu eram atunci
încurcat cu cădelniţa, căci se stinseseră cărbunii din ea şi nu-
mi aduc aminte... Voi întreba însă pe cantor.”
Dar cantorul nu-şi aducea nici el aminte, pentru că pe vre-
mea predicii căutase prin Tipic glasul şi rânduiala duminicii
viitoare.
Crâsnicul îl întrebă pe epitrop, dar nici epitropul nu-şi
aducea aminte, pentru că pe timpul predicii îşi făcuse socotea-
la banilor strânşi cu tasul.
Disperat, crâsnicul se suie sus la cor, la domnul învăţător,
dar nici aici nu se ferici. Pe timpul predicii, domnul învăţător
ieşise afară „să tragă o ţigară”.
Bietul crâsnic, ce era să facă?! Să se întoarcă la părintele
fără nici un răspuns? Ar fi fost prea-prea ca o biserică întreagă
să nu ştie ce a predicat părintele în duminica trecută. Se gân-
di una bună şi, ivindu-se pe uşa altarului, zise încet, şoptind:
„Părinte, am aflat: în duminica trecută, părintele celălalt a vor-

bit... despre Dumnezeu!”
O întâmplare de râs ar fi aceasta, dacă n-ar fi în ea un dure-
ros adevăr. În câte biserici se rosteşte Cuvântul lui Dumnezeu
cu foc şi înţelegere – şi câţi îl ascultă cu folos şi înţelegere?
341. „DE CE TE DUCI LA BISERICĂ?”
– De ce te duci la biserică? Te poţi ruga şi acasă.

– Dar dumneata de ce te duci la cârciumă? Poţi bea şi acasă.
– Pentru că la crâşmă băutură e mai bună.
– Apoi vezi, tocmai de aceea mă duc şi eu la biserică, pen-
tru că acolo rugăciunea e mai bună şi mai dulce decât acasă.
342. „METRUL” CEL SUFLETESC
Viaţa cea creştinească îşi are şi ea o măsură a ei, un „me-

tru” al ei. Iar „metrul” acesta este întrebarea: cât de aproape
eşti tu de Iisus Mântuitorul?
De „distanţa” aceasta atârnă puterea vieţii noastre celei
creştineşti.
Lozinca (parola) vieţii şi mântuirii noastre trebuie să fie:
„Mai aproape de Domnul, mai aproape de El!”...
„Mai lângă Domnul meu, mai lângă El!”.
343. CUIUL LUI PEPELEA
O snoavă din popor vorbeşte despre păţania unui om care

şi-a cumpărat o casă de la un oarecare Pepelea. Acest Pepelea
şi-a vândut casa, cu o mică condiţie: să mai aibă în ea un cui

al lui. Căci, zicea el: „Casa mea e de la părinţi şi, de amintire,
vreau să mai am în ea măcar un cui”.
„Un mic cui?! Cu ce mă poate păgubi?” – îşi zise în sine
cumpărătorul; şi făcură contractul.
O bucată de timp, omul nu se simţi stingherit pentru acest
cui. Pepelea venea numai din când în când să-şi vadă cuiul,
spunând că l-a ajuns dorul de părinţi. De la o vreme însă, înce-
pu a veni tot mai des. Mai târziu, începu a bate şi noaptea pe
la uşa omului, spunând că l-a ajuns dorul, ba de tată-său, ba de
mamă-sa, ba de moşu-său.
– Păi bine, Pepelea! Dar tot noaptea te-apucă dorul de pă-

rinţi şi-mi tulburi somnul?
– Ce te priveşte pe dumneata? – răspundea Pepelea, dând
cearta între ei. Cuiul e al meu şi fac ce vreau cu el!... Uite, am
venit să-mi pun pălăria în el!... Şi voi mai veni!...
Şi, de atunci, în fiecare noapte, Pepelea venea şi de câte
trei ori, să-şi pună pălăria în cui. Pe bietul cumpărător îl apu-
case groaza. Pepelea îi tulbura nopţile şi somnul.
Pe urmă, Pepelea se apucă şi agăţă în cuiul lui o traistă
plină cu murdării. Casa s-a umplut de miros greu şi bietul cum-
părător fu silit să fugă afară.
Cuiul lui Pepelea i-a pricinuit omului atâta necaz încât,
pe urmă, şi-a părăsit de bunăvoie casa cumpărată şi, de necaz,
nu peste mult timp a şi murit. Astfel, pentru un cui, omul şi-a
pierdut liniştea, casa şi viaţa. Iar Pepelea, cu un cui, a răpit
casa altuia.
De atunci, a rămas vorba: „Să te fereşti de cui străin în
casa ta!”. Oamenii folosesc această vorbă numai în înţeles lu-
mesc, dar ea are şi un înţeles duhovnicesc. În snoava cu «cuiul
lui Pepelea» este un adânc înţeles duhovnicesc. Aşa-i păcatul,
ca şi cuiul lui Pepelea. Îi laşi numai un pic de loc, îi laşi numai
un «cuiuţ» în casa sufletului tău şi, pe urmă, el îţi răpeşte casa,
sufletul şi mântuirea.
Acest cui al lui Pepelea e arătat şi în Biblie, acolo unde
a zis Mântuitorul că nici o cirtă şi nici o iotă nu trebuie lăsate
din Legea Domnului (Lc 16, 17); căci, îndată ce ai lăsat cirta,
se clatină şi Legea.
Snoava cu cuiul lui Pepelea are un înţeles deosebit şi
pentru Oastea Domnului, şi pentru ostaşii Domnului. A intra
în Oastea Domnului înseamnă a-ţi schimba casa sufletului.
Satan pusese stăpânire pe această casă. El se făcuse stăpânul
şi proprietarul ei. Iar acum tu, intrând în Oastea Domnului, îţi

predai casa unui nou stăpân: Domnului Iisus. Însă Pepelea-
diavolul tocmai aici pândeşte şi stăruieşte: să-i mai laşi un
«cui» mic în casa ce fusese a lui. Căci nu mai poate de dorul
acestei case.
Când te întorci la Dumnezeu şi intri în Oastea Domnului,
Pepelea-diavolul pândeşte şi stăruieşte să-ţi mai laşi o mică
patimă, să-ţi mai laşi un mic păcat, care ţi-a fost drag. Şi, dacă
nu bagi de seamă şi primeşti «cuiul» acesta, pe urmă ai pier-
dut casa, ţi-ai pierdut ostăşia, ţi-ai pierdut mântuirea. Ţi le-ai
pierdut, tocmai pentru că Satana se foloseşte de acest «cui»
pentru a te cerceta zi şi noapte. Iar Domnul Iisus nu poate pe-
trece acolo unde şi Satana are «cui» şi intrare. Şi Duhul Sfânt,
la fel, fuge din casa unde intră mirosul cel urât al patimilor şi
păcatelor.
Iubiţi fraţi ostaşi, să luăm aminte! Cuiul lui Pepelea, mai
ales în ostăşia noastră, îşi pândeşte intrarea şi strecurarea.
Pepelea-diavolul e mulţumit dacă se poate strecura în ostăşia
noastră cu câte un «cui». Eu am cunoscut un ostaş care, la in-
trarea în Oaste, îşi mai lăsase un «cui»: păhărelul de rachiu. Iar
Satana a început a veni „să-şi pună pălăria” în acest «cui», care
era al lui. Pe urmă, acest Pepelea a adus şi putoarea desfrânării,
iar ostaşul şi-a pierdut ostăşia şi mântuirea.
Deci nici un «cui», iubiţii mei fraţi, în ostăşia noastră!
Căci în acest «cui» îşi agaţă diavolul, mai întâi, „pălăria”, apoi
„chepeneagul”6, şi, pe urmă, aduce şi murdăria patimilor, sco-
ţându-ne din casa mântuirii.
Să grijim, fraţilor, căci au început a se ivi şi ostaşi «cu
cui»! „Să nu jucăm duminica, ci să jucăm lunea sau marţea!”
– s-a predicat la o adunare a Oastei. Adică, să mutăm «cuiul
6
chepeneag (căpeneag) = haină lungă şi largă, care acoperă tot corpul.
lui Pepelea» de pe un perete pe altul, căci, o dată slobozit dia-

volul să-şi pună pălăria în acest «cui», altul va zice: „Ba putem
juca şi duminica, după-amiază, după ce se gată cu biserica şi
Liturghia, că atunci nu-i păcat!”. Iar altul va adăuga: „Putem
să şi bem, dar nu cu litra, ci cu «cuiul», cu păhărelul”. Iar, după
ce diavolul şi-a pus pălăria de trei ori în acest «cui», omul îi
mai bate lui «Pepelea» încă trei cuie, căci aşa merge vorba:
„cui cu cui se scoate afară”.
Să ne ferim, iubiţi fraţi, să nu ajungem nişte astfel de «os-
taşi cu cui», sau, cum s-ar zice mai pe scurt, nişte «ostaşi cu-
cu-ieţi»!
Fratele meu! Nu cumva mai ai şi tu un «cui al lui Pepelea»

în casa ostăşiei tale? Izbeşte-l îndată şi-l scoate din viaţa ta,
căci, pe urmă, cu acest «cui», îţi răpeşte diavolul casa mân-
tuirii!
Fraţii mei! Tăria Oastei, viaţa Oastei şi biruinţa Oastei
sunt tocmai parola: Nici un «cui» în casa şi ostăşia noastră!
Afară cu orice «cui» din Oastea şi viaţa noastră! Afară cu toate
păcatele din viaţa şi purtările noastre! Nici o cirtă şi nici o iotă
să nu cedăm din Legea Domnului!
Cuiul! Cuiul! Iată, asta-i singura primejdie care poate

ameninţa şi omorî Oastea Domnului! Să nu ne temem de cei
ce ne pot sparge adunările! Să nu ne temem de cei ce ne pot
duce pe la Jandarmerie! Să nu ne temem de cei ce ne pot bate
şi încuia în temniţă! Ci să ne temem de «cuiul lui Pepelea»! Să
ne temem de strecurarea păcatului în viaţa şi ostăşia noastră!
Să ne temem de cel care poate omorî sufletul şi duhul Oastei
noastre: de păcat!
Deci, fraţii mei, strajă, până la sfârşit, la hotarul acesta!
Război tuturor păcatelor!
344. CEI CARE AU PIERDUT TRENUL VIEŢII DE VECI
Viaţa noastră este o călătorie spre cer, asemănătoare unui

tren ce stă totdeauna gata de plecare spre veşnicie. Noi trebuie
să fim gata permanent, căci nu ştim ziua, ceasul şi minutul
când pleacă acest tren. Dar diavolul, mişelul cel mare, scrie,
pe furiş, pe acest tren înşelăciunea: «Mai aveţi vreme!». Vai de
cei care ascultă de această înşelăciune!
Când moartea va striga: «Gata!», cei mai mulţi oameni nu
sunt gata; ei scapă trenul vieţii de veci, pentru că au ascultat de
înşelăciunea diavolului.
În ziua plecării spre veşnicie, toţi aceştia vor păţi ca şi
oamenii din chipul de alături, care, întârziind, au pierdut
trenul vieţii de veci, pentru că au ascultat de „informaţia”
diavolului. Acum, după ce i-a înşelat, diavolul râde de pier-

zarea lor.
– Aici pe tren era scris: «Mai aveţi vreme!» – spun revol-
taţi cei întârziaţi.
– Asta era scris pentru înşelarea voastră! – le răspunde
Satana, râzând.
Păcăliţii văd acum înşelăciunea, dar e prea târziu, e prea
târziu... Au scăpat trenul vieţii de veci. Mântuirea lor e pier-
dută.
Ah! Eu mă îngrozesc, gândindu-mă că, în fiecare zi, atâtea
şi atâtea suflete scapă acest tren, ascultând înşelăciunea diavo-
lului că mai au vreme pentru cele sufleteşti...
Cum stai tu, dragă cititorule, faţă de înşelăciunea Satanei?
345. SCARĂ SAU ARIPI?
Credinţa şi mântuirea sunt mai mult o chestie de aripi, de

inimă, de însufleţire – decât de scară, de ştiinţă omenească.
Cu argumente, numai cu „argumente pentru existenţa lui
Dumnezeu” nu-l vei putea câştiga definitiv pe nimeni pentru
Împărăţia lui Dumne
zeu. Când crezi că l-ai
câştigat cu „scara”
aceasta, atunci scara
se prăbuşeşte.
Pentru lucrul a
cesta se cer „aripi”:
se cere râvnă, însufleţire, jert-
fă. Se cer aripile Porumbelului din
Praznicul Cincizecimii.
A încerca să atingi cerul numai cu „sca-
ra” înseamnă a pierde mântuirea ta şi a altuia.
Cuvintele: „crede şi nu cerceta!”, pe înţelesul lor cel ade-

vărat înseamnă: foloseşte aripile şi nu scara.
E adevărat că Iacov a văzut în vis o scară ce lega cerul cu
pământul, numai că cei care suiau şi coborau pe scara aceasta
aveau aripi.
Sundar Singh spune într-un loc că a fugit dintr-o şcoală de
înalte studii teologice, pentru că şcoala avea numai „scări”; iar
lui îi trebuiau „aripi”.
Sunt aşa de puţini misionarii cei adevăraţi, pentru că azi se
folosesc mai mult „scările” decât „aripile”.
346. CÂŞTIGUL NECURAT
O femeie care vindea lapte la oraş, şi căzuse în ispita de

a-l spori cu apă, se întorcea spre casă cu o maramă nouă, cum-
părată de la prăvălie. În drum spre casă, o ajunse o furtună şi,
trecând peste un pod, vântul îi smulse marama de pe cap şi o
aruncă în apă. Oamenii umblau să o prindă, dar femeia, privind
de pe pod cum o duce apa, le zise: „Lăsaţi-o, dragii mei, să
meargă, căci din apă a ieşit şi apa o duce!”.
De câştigurile cele necurate totdeauna nimica se alege. Şi
totuşi atâţia oameni umblă după câştiguri necurate!
347. ÎNTRE CĂDERE ŞI CĂDERE
Porumbelul, când se murdăreşte, aleargă repede la apă şi

se spală. El nu poate suferi necurăţenia; nu-i place de ea.
O oaie, de o bagi într-un noroi, într-o mocirlă, umblă în
toate părţile să fugă, să scape de acolo.
Dar porcul, când ajunge în noroi, se tăvăleşte şi se lăfăieş-
te în el cu plăcere. Asta-i lumea lui şi plăcerea lui!
O aşa deosebire este şi între căderea celor credincioşi şi

a celor necredincioşi. Şi credinciosul are clipe de cădere; şi
el se murdăreşte câteodată, dar el aleargă îndată la apă, ca po-
rumbelul. Îşi spală îndată păcatul, prin lacrimi de căinţă şi prin
Sângele Domnului.
Dar, când cade necredinciosul, el se simte bine în mocirlă;
el se tăvăleşte şi se lăfăieşte ca porcul în noroiul patimilor şi
păcatelor. Asta-i lumea lui de plăcere.
348. PILDA PĂUNULUI
Păunul, cu penele sale mândre, e pilda obişnuită a trufiei.

Şi totuşi nu este tocmai aşa.
„Păunul – spune un cunoscător al vieţii păunilor – se uită
cu un fel de trufie la penele sale, dar, îndată după aceasta, caută
în jos, şi, privindu-şi picioarele negre şi urâte, rămâne parcă
umilit de ruşine.”
Oricâte daruri ai avea, dragă cititorule, de la Domnul de
Sus – avere, înţelepciune, sănătate, daruri sufleteşti etc. – uită-
te mereu în jos, la neputinţele şi slăbiciunile tale şi vei scăpa
de ispita trufiei!
349. ROTSCHILD ŞI MEDICUL
Despre marele miliardar Rotschild, am citit un lucru inte-

resant: medicul lui de casă îl cerceta în fiecare zi. Iar Rotschild
i-a făcut un fel de plată interesantă.
În fiecare zi, medicul îşi afla plata de zi pe masa lui
Rotschild. Dar aceasta numai până când Rotschild era sănă-
tos şi n-avea nevoie de el. Îndată ce Rotschild se îmbolnăvea,

medicul nu mai primea nici un fel de plată până nu se făcea iar
sănătos.
Adică, Rotschild îşi plătea medicul pentru sănătate şi nu
pentru boală.
Noi însă facem cu Doctorul nostru cel sufletesc tocmai
din contra. Îl „plătim” cu rugăciuni şi îndreptarea purtărilor,
numai pe vreme de boală şi necaz, dar cât ni-e bine, habar n-
avem să-I „plătim” pentru darurile de care ne învredniceşte.
„Plătim” boala, dar nu „plătim” sănătatea.
Şi nu e bine aşa!
350. AŢI BĂGAT DE SEAMĂ?
Aţi băgat de seamă că Biblia cea mijlocie (şi cea mică, de

buzunar) este o predică vie, chiar şi înainte de a o deschide şi
de a citi în ea?
Căci cum este această Biblie? E legată în negru; marginile
din lăuntrul ei sunt roşii, iar înăuntru este albă.
Luând în mână această Biblie, un ostaş ar putea predica
astfel:
„Dragii mei! Această Biblie, această Carte a lui Dumnezeu,
îmi arată mântuirea chiar şi înainte de a o deschide şi de a citi
în ea. Neagră este cartea aceasta pe dinafară. Aşa era şi viaţa
mea înainte de a-L cunoaşte cu adevărat pe Dumnezeu. Iar pe
Dumnezeu L-am cunoscut prin «roşul» acesta de pe marginile
dinăuntru ale Cărţii. Prin «roşul» acesta, prin Sângele Crucii,
care ne curăţă de orice păcat, am ajuns la «alb», la mântuire...
la o viaţă nouă cu Domnul.”
351. S-A MÂNTUIT MÂNTUIND PE ALTUL

– o istorioară din viaţa lui Shundar Singh –
„Treceam într-o iarnă – spune Shundar Singh – prin mun-

ţii Tibetului. Era un viscol puternic şi un ger grozav. Calea era
tot mai grea. Simţeam că
puterile îmi scad. Mă bi-
ruia frigul şi îngheţul.
La o răspântie, văd
un om căzut în zăpadă. E
aproape îngheţat şi mort.
Mă aplec spre el. E un
tibetan. Îmi dă să înţeleg
că orice încercare pentru
salvarea lui e zadarnică.
Dar eu nu pot să-l las aici.
Îl ridic în spate şi plec cu
el la drum. Povara e grea,
dar, sub greutatea ei, simt
că mă încălzesc. Eram
aproape îngheţat de frig şi acum, iată, mă năpădesc sudorile.
M-am încălzit, iar căldura mea o simte cel din spatele meu.
Am devenit un fel de cuptor pentru el. Era aproape mort, iar
acum îl simt că se mişcă şi dă semne de viaţă. Nu mai pot de
bucuria mântuirii unui pierdut. Această bucurie îmi dă puteri
noi. Păşesc cu bărbăţie prin zăpadă şi viscol. În zare se iveşte
un sat. Suntem mântuiţi! Suntem mântuiţi amândoi, unul prin
altul. Tibetanul ar fi pierit fără ajutorul meu, dar şi eu aş fi pie-
rit fără el. Purtându-l în spate, m-am încălzit şi l-am încălzit şi
pe el. M-am mântuit mântuind pe altul.”
Ce mult-grăitoare este această întâmplare! Să o luăm şi
noi pe sufletul nostru! O taină a mântuirii sufleteşti aceasta
este: să te mântui mântuind pe altul.
Creştinii de azi sunt atât de „reci”, tocmai pentru că nu se

încălzesc încălzind pe alţii. Creştinii noştri sunt atât de „slabi”,
tocmai pentru că nu se întăresc întărind pe alţii.
Şi sunt atât de „săraci” creştinii de azi, tocmai fiindcă nu
se îmbogăţesc îmbogăţind pe alţii.
Să nu uităm nici noi, ostaşii Domnului, porunca: Să ne mân-
tuim, mântuind pe alţii!... Să ne încălzim, încălzind pe alţii!...
352. „CU CÂT VINZI COPILUL?”
Aşa fu întrebată mama unui singur copil.

„Cu toţi banii din lume nu-mi poţi cumpăra copilul!” –
răspunse mama.
Şi, când ne gândim că Dumnezeu a jertfit pe Unul Născut
Fiul Său pentru mântuirea noastră! (In 3, 16). Şi Fiul S-a jertfit
de bunăvoie pentru mântuirea noastră.
Ce dragoste mare este aceasta! Câţi însă o primesc şi se
mântuiesc prin ea?
353. DINTR-O PIATRĂ A FĂCUT UN TATĂ
Undeva am citit o poveste din Ţările Răsăritului. Un biet

copilaş orfan se rătăcise în pustie. Plin de groază, umbla să sca-
pe de pieire. În depărtare, iată, se iveşte un chip de om, dar, când
se apropie, văzu că omul era o statuie de piatră. Un urlet fioros
de animal sălbatic se auzi în apropiere. Atunci copilul, cuprin-
zând cu braţele sale chipul de piatră, strigă din tot sufletul său:
„Tată dragă, scapă-mă!” Şi, o minune, piatra căpătă viaţă, chipul
se prefăcu în «tată», care-şi sărută copilul şi îl scăpă de pieire.
Prin credinţa sa, un copil a făcut tată dintr-o piatră. Cu noi
se pare însă că povestea e de-a-ntoarselea. Noi avem un Tată
Ceresc viu şi nespus de bun Care tot strigă spre noi şi ne chea-
mă la El; noi însă se pare că suntem din piatră: nu-L vedem,
nu-L auzim, nu-L ascultăm.
Ca şi copilul din pustie, să alergăm la El şi să scăpăm la
El, în pustia acestei vieţi plină cu urletele fioroase ale patimilor
şi ispitelor de suflet pierzătoare!
354. UN CONCURS DE FERICIRE
O bună lecţie s-a gândit să dea zgârciţilor un creştin din

America, în următoarea formă:
Într-o bună dimineaţă lipi pe poarta grădinii sale următoa-
rea înştiinţare:
Grădina aceasta va fi dăruită

aceluia care este deplin fericit.
Un bogat zgârcit, citind înştiinţarea, se grăbi să se prezin-

te, în nădejdea că el, fiind bogat şi fericit, o va câştiga.
– Eşti fericit? – îl întrebă proprietarul grădinii.
– Da, sunt fericit.
– Nu-i adevărat, căci dacă ai fi fericit n-ai mai avea nici o
dorinţă şi n-ai mai umbla după grădini.
355. ÎNTR-UN TEATRU DIN GERMANIA

– o întâmplare dintr-un teatru din Germania –
Se juca un teatru de râs şi de petrecere şi sala era plină

de lume. Dar afară, într-o parte, teatrul luase foc. Atunci, unul
dintre actori a început a striga: „Foc! Foc!!!”.
Dar lumea credea că aceste vorbe ţin şi ele de glumele

teatrului şi actorul vrea să facă o glumă mare, ca să râdă apoi
de spaima publicului.
A strigat şi directorul că „arde teatrul”, dar lumea râdea
înainte.
Abia când s-au ivit flăcările, lumea a început a fugi în-
grozită. Dar atunci era prea târziu. Aproape toţi s-au prăpădit
în foc.
Cam aşa se întâmplă şi în viaţa oamenilor. Pentru cei mai
mulţi, viaţa aceasta e un teatru de râs şi de petreceri şi când
le spui să iasă din focul răutăţilor, din focul pieirii sufleteşti,
te râd şi te batjocoresc. Abia pe patul morţii văd focul pieirii
sufleteşti, dar atunci e prea târziu... e prea târziu!...
356. CUMPĂRAŢI-VĂ „TESTAMENTE”!
Un frate ostaş îmi scria, mai anul trecut:

„Într-un sat, am îmbiat oamenilor Noul Testament. Dar
oamenii nici habar n-aveau ce Carte e aceasta.
– Cu ce fel de testamente umbli dumneata?... Las’ că testa-
mentul ni-l face notarul, când vom fi la bătrâneţe! – grăi unul.
– Las’ că n-avem averi pentru testamente! – adăugă altul.
Dar eu le zisei:
– Dragii mei, Testamentul acesta e un altfel de testament;
e un Testament făcut gata, pe care, citindu-l cu luare-aminte,
veţi moşteni averi mari şi vă veţi face toţi bogaţi şi fericiţi.
Spun acest lucru din păţania mea. Eu eram un om sărac şi pră-
pădit, dar, prin Testamentul acesta, m-am făcut bogat şi fericit.
Cercaţi şi vedeţi că aşa este! Cumpăraţi-vă cu treizeci de lei
acest Testament, şi, peste un an, voi veni iar pe aici să vă întreb
de v-am minţit sau ba.”
Ostaşul vându câteva Testamente, iar, peste un an, cinci

inşi îl sărutară, la intrarea în sat, mulţumindu-i că i-a ajutat să
afle o bogăţie nebănuită. Doi dintre ei scăpaseră şi de beţie şi
acum erau cu adevărat bogaţi şi fericiţi.
357. „MIE NU MI-E FRICĂ DE DUMNEZEU!”
– Mie nu mi-e frică de Dumnezeu! – striga odată un ostaş

al Domnului într-o strânsură de oameni.
– Ce grăieşti, omule? – se întreba lumea mirată. Cum poţi
grăi astfel de vorbe?
– Şi încă spune că-i ostaşul Domnului! – ziceau oamenii.
– Da, da! răspundea ostaşul hotărât. Mie nu mi-e frică de
Dumnezeu... Mi-a fost frică odată, dar acum nu-mi mai e frică,
pentru că scris este aici, în Biblie: „Căci Dumnezeu nu ne-a
dat un duh de frică, ci de dragoste” (II Tim 1, 7; Rom 8, 15).
Dragostea scoate afară frica. Eu, de când Îl cunosc cu adevărat
pe Dumnezeu, Îl iubesc din tot sufletul meu şi fac voia Lui nu
din frică, ci din dragoste.
Cuminte răspuns!
358. OGLINDA DE LA IACOV 1, 23
În Epistola lui Iacov se află o oglindă. O cunoaşteţi? Iat-o:

„Căci dacă ascultă cineva Cuvântul şi nu-l împlineşte cu
fapta, seamănă cu un om care îşi priveşte faţa într-o oglindă; şi,
după ce s-a privit, pleacă şi uită cum era.” (Iac 1, 23).
Fiecare dintre noi să ne uităm în „oglinda” aceasta! Căci,
oricât am fi de înaintaţi în lucrul mântuirii sufleteşti, tot mai
avem destule „pete” care ni se arată prin „oglinda” de mai sus.
Întrebarea este însă: căutăm noi să ne „spălăm”, după ce

ne-am văzut în „oglinda” aceasta, ori rămânem numai cu pri-
vitul?
O, ce de creştini sunt în chipul privitorului din oglinda de
la Iacov 1, 23! Îşi văd păcatele şi scăderile, dar nu se lasă de ele.
De pildă, o predică mişcătoare este o oglindă în care te
vezi aşa cum eşti. Sfânta Scriptură este o oglindă cerească,
în care, citind, te vezi aşa cum eşti. O carte, o foaie religi-
oasă, sunt şi ele o oglindă care îţi arată păcatul. Spre pildă,
cartea «Oglinda inimii omului» are douăzeci de „oglinzi”,
în care fiecare om îşi poate vedea apriat starea lui cea su-
fletească.
Însă întrebarea este: câţi „se spală” după ce s-au văzut în
aceste oglinzi spirituale? Ce folos de cel ce plânge sub pu-
terea Cuvântului lui
Dumnezeu, dacă nu se şi
îndreaptă?
Ce folos de cel ce
se uită zilnic în oglinda
Bibliei, în oglinda Cu
vântului lui Dumnezeu,
dacă nu şi împlineşte
acest cuvânt?
Privirea noastră în
oglinda de la Iacov 1, 23
trebuie să fie totdeauna în-
soţită de rugăciunea psal
mistului: „Spăla-mă-vei
şi mai vârtos decât zăpada mă voi albi... inimă curată zideşte
întru mine, Dumnezeule, şi Duh drept înnoieşte întru cele di-
năuntru ale mele!” (Ps 50).
359. UN OGOR LUCRAT DUMINICA
Un boier necredincios, de la ţară, voind să abată pe ţărani

de la „superstiţia” de a nu lucra în duminici şi sărbători, alese
un ogor mare, pe care îl lucră numai duminica. Îl ară duminica,
îl seceră duminica etc.
Avu o recoltă bună.
– Vedeţi? – zise el batjocoritor către ţărani. Am lucrat nu-
mai în „sfânta duminică” şi ce recoltă bună am avut!
– Dumnezeu să-ţi ajute să o poţi folosi! – grăi un ţăran
cuminte.
Dar, pe urmă, ce s-a întâmplat? Un lucru mic, din care a
ieşit o pagubă mare. Pruncii boierului, jucându-se cu o mâţă,
îi legară de coadă nişte fâşii de hârtie colorată şi, ca să râdă şi
mai mult de spaima mâţei, deteră foc hârtiei, îndreptând mâţa
spre hotar.
Dar mâţa, în loc de hotar, sări repede să se ascundă între
girezile de grâu. Într-o clipă, recolta îngrămădită pentru treie-
rat luă foc. Toate încercările de stingere fură zadarnice. Scrum
şi fum se alese de toată recolta boierului.
Recolta strânsă duminica a fost bună... de foc! Un aşa fel de
spor au toţi cei ce râvnesc să lucreze în Praznicele Domnului.
360. CUM SĂ DESCUIEM INIMILE?
Mare necaz când nu găseşti cheia cea potrivită de la ceva!

Stai în faţa unei uşi şi nu poţi face nimic.
Aşa e şi cu inima noastră. De atâtea ori e şi ea „încuiată”
şi nu găsim „cheia” cea potrivită pentru descuierea ei. Această
cheie se află în mâna Domnului. El nu greşeşte niciodată „che-
ia”. Întrebarea este însă: Îl lăsăm noi să ne descuie inima şi să
intre în ea?
Pe cei care L-au primit

pe Domnul, pe aceştia El
îi foloseşte pentru a des-
cuia prin ei şi inima altora.
Dar nu e uşor acest lucru.
Oamenii sunt de diferite
firi. Trebuie să încerci multe
„chei” până afli pe cea „po-
trivită”. Îţi trebuie răbdare,
multă răbdare. Dar, mai pre-
sus de toate, pentru a „des-
cuia” inimi pentru Domnul îţi trebuie dragoste. Cu mustrări
grele şi vorbe aspre, niciodată nu poţi descuia inimi. Cu lovi-
turi de ciocan şi cu tunetele şi fulgerele ameninţărilor pentru
păcat, cu greu vei putea descuia atare inimă.
Pentru lucrul acesta, foloseşte cheia dragostei! Iubeşte-l
din tot sufletul tău pe cel căzut şi fă-l să simtă dragostea ta de
a-l aduce la Domnul!
Iubire, iubire, iubire – împreunată cu răbdare, cu îndelun-
gă răbdare şi cu smerenie şi stăruinţă – iată cheia care se potri-
veşte la orice inimă încuiată.
361. USCĂTURILE PĂDURII ŞI „USCĂTURILE” DINTRE OAMENI
O vorbă veche spune că nu-i pădure fără uscături. Precum

nu este pădure fără uscături, întocmai aşa şi între oameni; nu
pot fi toţi buni, ci trebuie să fie şi răi. Şi „pădurea” de oameni
îşi are „uscăturile” ei.
Foarte bine! Numai că este o deosebire enormă între uscă-
turile pădurii şi „uscăturile” dintre oameni.
Uitaţi-vă bine ce se petrece în pădure! Toţi arborii pădu-
rii, cu mic, cu mare, năzuiesc spre soare, spre lumină, ca să
poată înverzi şi trăi.

În pădure, se dă
o adevărată luptă
pentru soare, pentru
lumină, pentru via-
ţă. Uscăturile pădurii le
formează acei care au căzut în
această luptă, cei care n-au putut răzbi
la lumină.
Uitaţi-vă la bradul sau fagul cel mic,
ce s-au uscat nemaiavând lumină în desi-
şul pădurii. Ei s-au stins suspinând după
lumină. Ei au murit cerşind parcă un picur
de lumină.
Însă cu „uscăturile” dintre oameni se petrece tocmai con-
trariul. Domnul Iisus a venit în lume ca un „soare al dreptăţii”,
ca o „lumină a lumii”, a vieţii. Câţi însă doresc această lumină?
„Iar osânda aceasta este, că lumina în lume a venit, dar oamenii
iubesc mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor
sunt rele. Căci oricine făptuieşte răul urăşte lumina şi nu vine
la lumină pentru ca faptele lui să nu fie mustrate” (In 3, 19-20).
Uscăturile pădurii se sting pentru că n-au lumină, „uscătu-
rile” dintre oameni se sting şi mor pentru că „urăsc lumina” şi
fug de lumina lui Hristos.
Vai, ce predică grozavă se poate vedea într-o pădure! Toţi
arborii doresc şi se apleacă spre soare, spre lumină, numai
omul, cea mai aleasă făptură, doreşte întunericul. Toate plante-
le se luptă pentru soare şi lumină, numai omul se trage tot spre
întuneric.
Mai încet, dar, cu vorba: „nu-i pădure fără uscături”! Căci
este o uriaşă deosebire între uscăturile pădurii şi „uscături-
le” dintre oameni.
362. CE NU POŢI CUMPĂRA CU BANI?
Oare poţi cumpăra orice cu bani? Ba! Poţi cumpăra mân-

care, dar nu şi pofta de mâncare. Poţi cumpăra perne moi, dar
nu şi somnul. Poţi cumpăra medicamente, dar nu şi sănătate.
Poţi cumpăra multe cărţi, nu însă şi minte. Poţi câştiga mulţi
prieteni, nu însă credinţa şi prietenia lor statornică. Poţi cum-
păra multe desfătări, nu însă şi fericire adevărată. Poţi cum-
păra cu bani multe lucruri lumeşti, dar nu poţi cumpăra cu ei
Împărăţia lui Dumnezeu şi mântuirea sufletului tău.
363. „ÎNVĂŢAT MARE!...”

– o convorbire auzită într-un sat, absolut autentică –
– Ai fost duminică la biserică?

– Am fost.
– Cine a spus predica?
– A predicat un domn profesor, venit de la oraş să ţină o
conferinţă pentru popor; trebuie să fie învăţat mare, căci n-am
priceput nimic din ceea ce a spus.
Mântuitorul şi Apostolii au grăit pe înţelesul poporului;
în forma cea mai simplă şi înţeleasă de toţi au spus „adâncul
înţelepciunii” şi adevărul vieţii.
364. UN RĂSPUNS FIOROS
Un învăţător se întâlni odată pe un drum cu un copil ce nu

ieşise încă printre oameni şi la şcoală.
– Al cui eşti tu? – îl întrebă învăţătorul.
– Al dracului! – răspunse copilul.
Învăţătorul rămase uimit de acest răspuns şi întrebă mai

departe:
– Cum te cheamă?
– Satana!
– De unde vii?
– Din iad! – răspunse copilul.
Învăţătorul cercetă mai departe pe urmele acestui răspuns
fioros şi, pe urmă, află următoarele lămuriri:
Mama copilului se certa foarte des cu tatăl lui care era
beţiv şi îi zicea:
– Ce-i drace, ai venit iar beat pe capul meu?
La asta, tata răspundea cu înjurături şi ameninţări. În
această vreme, copilul fugea plângând în braţele mamei, dar
mama îl alunga zicând:
– Fugi, Satano, nu mă mai necăji şi tu, că destul de necăji-
tă-s eu de când trăiesc în acest iad de casă!
Din astea, a auzit copilul şi a învăţat că pe tatăl lui îl chea-
mă „Dracul”, pe el „Satana” şi ei trăiesc în „iad”.
Încă şi din această istorioară se poate vedea ce groaznice
urmări are pentru un copil creşterea ce o vede şi o aude în casa
părintească.
365. ANIMALELE ASCULTĂ CHEMAREA OMULUI
Un câine aleargă de departe când îl cheamă stăpânul lui.

Oaia aleargă îndată când aude glasul păstorului ei. Tot aşa,
şi caii, boii, vacile cunosc şi ascultă glasul stăpânului lor.
Numai omul cel făcut „după chipul şi asemănarea lui
Dumnezeu” nu cunoaşte şi nu ascultă glasul şi chemarea
Făcătorului său. Vai, ce lucru grozav este acesta! Şi, vai, ce lu-
cru şi mai grozav este acesta, când ne gândim că omul ascultă
vocea şi voia diavolului. Pe Dumnezeu nu vrea să-L asculte,

dar pe diavolul îndată îl ascultă şi face voia lui.
366. BUFNIŢA (CUCUVEAUA) VEDE NUMAI NOAPTEA
Bufniţa e un admirabil chip al orbiei sufleteşti. Ea are ochi

mari, luminoşi, curaţi, dar vede cu ei numai noaptea. Lumina
zilei pentru ea este întuneric, iar în-
tunericul este lumină.
Bufniţa urăşte lumina; ea nu
poate suferi lumina; pe ea o supără
lumina. Ea iubeşte întunericul; pu-
terea ei de mişcare este întunericul.
Aşa sunt şi cei orbiţi de patimă şi
fărădelegi: nişte orbi cu sufletul.
Pentru ei „întunericul este lumină,
iar lumina întuneric” (Is 5, 20). Ei
n-au ochi şi vedere pentru cele su-
fleteşti. Ochi au, dar nu văd.
Bufniţa e şi chipul diavolului.
Ea are putere numai la întuneric. Aşa şi diavolul are putere nu-
mai la întuneric şi numai asupra celor care umblă în întuneric.
„Eu sunt lumina lumii – zicea Iisus – tot cel care vine după
Mine nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii” (In
8, 12). Iar, de altă parte, despre Satana se spune că „stăpâneş-
te în întunericul acestei lumi” (Ef 6, 12). Adică, vedeţi? Sunt
două lumi: o lume de lumină sufletească şi alta de întuneric
sufletesc. Cei care trăiesc în lumea şi lumina cea sufletească a
Mântuitorului n-au nici o teamă de diavol. Diavolul n-are nici
o putere asupra lor; diavolul are putere numai asupra celor care
trăiesc în întuneric.
Vai de păsările ce zboară şi umblă noaptea prin întuneric!

Bufniţa se ospătează din carnea lor. Vai de cei ce umblă în în-
tunericul păcatelor!
Ferice de „fiii luminii”! Vai de „fiii întunericului!” (Ef 5, 8).
Tu, cititorule, între care eşti?
367. UMBRA MĂGARULUI
Un predicator se silea odată să trezească în popor dragoste

şi râvnă pentru lucrul mântuirii sufleteşti. Însă, la râvna lui,
poporul răspundea cu căscături şi semne de plictiseală.
Atunci, predicatorul începu, în mijlocul predicii, o poves-
te. „Cică, odată, un călător a închiriat de la un cioban un mă-
gar. Pe drum, fiind cald, călătorul făcu popas şi, neavând alt
loc, se adăposti la umbra măgarului.
– N-ai drept să foloseşti umbra măgarului meu! – zise
atunci ciobanul. Eu ţi-am arendat numai măgarul, nu însă şi
umbra lui. Umbra e a mea!...
Din vorbă în vorbă, lucrul ajunse la ceartă şi pe urmă la ju-
decată. Lumea se umplu de faima acestui proces; toţi aşteptau
cu gura căscată să vadă ce se va alege...
Cu gura căscată aşteptau şi ascultătorii predicatorului, să
audă ce s-a întâmplat cu umbra măgarului. Povestea îi trezise
din somnul nepăsării. Însă predicatorul deodată se opri în loc
cu povestea şi continuă cu predica. Treaba asta îi nelinişti pe
oameni; ei aşteptau să audă ce s-a ales cu umbra măgarului.
Atunci predicatorul le zise:
– Vedeţi, dragii mei? O poveste mincinoasă v-a trezit din
somn; o ascultaţi cu încordare. Dar Cuvântul lui Dumnezeu
ba... Umbra unui măgar vă interesează mai mult decât Împărăţia
lui Dumnezeu şi mântuirea sufletului vostru...
Este aceasta o istorie ce se întâmplă şi în zilele noastre.

Ascultă oamenii şi citesc cu drag tot felul de minciuni şi lu
cruri lumeşti, dar când e vorba de cele sufleteşti le vine somn,
le vine silă şi greaţă.
368. PUTEREA RUGĂCIUNII

– o întâmplare din istorie –
La anul 1812, Napoleon cel Mare năvăli în Rusia cu peste ju-

mătate de milion de soldaţi. O spaimă mare cuprinse poporul rus.
Atunci, se ridică la Moscova un vestit preot credincios,
adună popor mult şi făcu o rugăciune în care, printre altele,
zicea: „Doamne, Dumnezeul oştirilor, Tu Cel Care ai scufun-
dat pe Faraon şi l-ai umilit pe Nabucodonosor, priveşte Tu,
Doamne, spre trufia
acestui om, care se
numeşte Napoleon!...
Biruinţa vine de la
Tine, Doamne, de
la braţul Tău cel
înalt... Noi ne punem
sub scutul aripilor
Tale... Ocroteşte-ne,
Doamne, şi ne apă-
ră!...”.
Un sol s-a pre-
zentat în faţa lui
Napoleon, raportân-
du-i că, la Moscova,
se fac rugăciuni con-
tra lui.
– Oare cu rugăciunile mă voi bate eu? – răspunse Napoleon

cu îngâmfare. Între mine şi Rusia nu rugăciunile vor decide, ci
baionetele!... Voi năvăli în Moscova cu cele cinci sute de mii
de baionete şi voi face de ruşine rugăciunile...
Dar, pe urmă, ce s-a întâmplat? Războiul a ieşit prost. Pe
Napoleon l-a prins, în Rusia, o iarnă cumplită. A trebuit să se
retragă cu un dezastru cumplit. Din cinci sute de mii de oa-
meni, a ajuns în Franţa numai cu cincizeci de mii. Ceilalţi au
rămas prin pustiurile înviscolite ale Rusiei.
Rugăciunea a biruit trufia. Şi o va birui totdeauna. O va
birui şi în Rusia de azi! Cine va trăi va vedea şi groaznica
prăbuşire a bolşevismului din Rusia de azi. Se va prăbuşi bol-
şevismul cu o prăbuşire necunoscută în istoria lumii, fiindcă
s-a trufit până la a-L tăgădui şi batjocori pe Bunul Dumnezeu.
Să nu uităm! Neamurile, ca şi oamenii, se ridică prin sme-
renie şi cad prin trufie...
369. CE SĂDEŞTE UNUL SMULGE CELĂLALT
Doi soţi aveau o grădină pe care o semănaseră cu multe

feluri de legume. Mai rămăsese un colţ mic nesemănat. „Hai
să semăn aici ceva fără ştirea bărbatului! – îşi zise femeia. Să-i
fac o surpriză”. Dar tot aşa se gândi şi bărbatul; să semene şi
el ceva fără ştirea soţiei. Nevasta a semănat flori, iar bărbatul
mac. Când a răsărit macul, nevasta a alergat şi l-a smuls, aş-
teptând să răsară florile ei. Când au răsărit florile, le-a smuls
bărbatul, aşteptând să răsară macul lui; aşa că, pe urmă, n-a
mai răsărit nimic.
Aşa fac unii părinţi – foarte mulţi – şi când e vorba de
creşterea copiilor. Ce seamănă unul smulge celălalt şi, astfel,
nu răsare nimic.
Aşa se întâmplă şi când, peste tot, copilul n-are creştere

bună în casă. În acest caz, e zadarnică munca ce o face biserica
şi şcoala. Ce seamănă preotul şi dascălul în inima copilului
smulge creşterea cea rea ce o are copilul în familie.
Inima copilului e ca un ogor nesemănat. A părinţilor este,
în prima linie, înfricoşata răspundere despre ce fel de sămânţă
seamănă în acest pământ; şi a lor este răspunderea despre cum
au ajutat să crească sămânţa ce au semănat-o, în acest pământ,
biserica şi şcoala.
370. LITERA LEGII (I)
Chipul de mai jos l-am aflat într-o carte de istorie, însoţit

de următoarea explicaţie:
„Figura de mai jos reprezintă pe Otto, episcopul din
Bayeux, luptând în bătălia de la Hastings. El îşi închipuia că,
neîntrebuinţând sabia, se va conforma regulilor bisericeşti care
opreau pe clerici să poarte
sabia.”
E vorba despre lup-
tele confesionale ce se
dădeau în vremile de de-
mult, prin apusul Europei.
În acele lupte, episcopul
de mai jos (catolic) folo-
sea, în loc de sabie, bâta,
ca să nu cadă sub judecata
cuvintelor Mântuitorului:
„Petre, bagă-ţi sabia în
teacă, căci oricine scoate
sabia de sabie va muri!”.
Aşa e litera legii. În loc de sabie foloseşte băţul; parcă nu

e totuna că pe cineva îl omori cu sabia sau cu băţul.
371. CREŞTINII CEI DE AZI
Despre creştinii cei dintâi – creştinii cei de aur – spune is-

toria că, odată, au dat peste adunarea lor nişte dregători păgâni
şi, luându-le Noul Testament, i-au ameninţat că vor arde toate
cărţile acestea, să nu mai rămână nici urmă din ele.
– Poftim, aruncaţi-le în foc! – răspunseră creştinii. Noi
n-am pierdut cu asta nimic, căci ştim pe de rost întreg Noul
Testament şi îl vom putea scrie din nou.
Fericite vremuri erau atunci când creştinii ştiau pe de rost
Noul Testament şi cumplite vremuri sunt azi, când cei mai
mulţi creştini nici măcar nu au văzut Noul Testament.
372. GRĂDINA CU MERELE ACRE
Un om îşi apăra grădina de copii şi de furturi într-un chip

ciudat. Pe laturi, pusese tot meri cu mere acre şi rele. Cine gus-
ta din ele credea că toată grădina e cu mere acre şi rele, însă
înăuntru erau mere minunate la gust.
Cam aşa se întâmplă şi cu oamenii, când e vorba de
Evanghelia Mântuitorului şi de o viaţă trăită cu El. Grădina e
dulceaţa şi bucuria ce le dă viaţa trăită cu Domnul şi Evanghelia
Lui. Însă această minunată grădină are, la început, când intri în
ea, şi câteva mere acre: lepădarea de sine, lepădarea de poftele şi
plăcerile şi năravurile acestei lumi. Dar aceste mere acre ţin nu-
mai o clipă, până intri în grădină, într-o viaţă trăită cu Domnul.
Când ai intrat în această viaţă şi ai gustat din ea, atunci îndată
simţi o dulceaţă, o bucurie, o pace şi o fericire pe care nu le-ai

avut şi nu le-ai cunoscut. Cei mai mulţi nu intră în această viaţă,
pentru că nu cunosc dulceaţa şi bucuria ce sunt înăuntrul ei; cu-
nosc numai merele acre ce sunt pe de lături, la intrare.
Tu, cititorule, ai intrat în viaţă şi ai gustat din dulceaţa şi
bucuria unei vieţi trăite clipă de clipă cu Domnul?
373. ALBINELE ŞI PĂIANJENII
Păianjenii sunt mari duşmani ai albinelor. Când pătrund în

coşniţa lor, e adevărat că nu le omoară, dar strică mierea lor şi,
prin pânzele lor, încurcă lucrarea albinelor şi le sparge căsni-
cia. De aceea, albinele se luptă cu îndârjire contra păianjenilor.
În chipul păianjenilor sunt şi păcatele cele mărunte. Ele
nu omoară sufletul dintr-o dată, ci, cu încetul, stricând puterile
sufletului. Când aceşti păianjeni au intrat în sufletul nostru, să-i
dăm îndată afară, căci, dacă-i vom lăsa să-şi facă locuinţă în
inima noastră, în curând vom vedea „mierea” noastră pierdută
şi stupul conştiinţei noastre distrus.
374. O ÎNTÂMPLARE DIN RĂZBOI
Un prieten care a făcut războiul îmi spunea că pe două

rânduri li s-a întâmplat, prin Galiţia, să se războiască noaptea
– din greşeală – cu alţi soldaţi de-ai lor, de prin alte unităţi.
Toată noaptea s-a dat o luptă crâncenă, cu vuiet de război, cu
morţi şi răniţi.
Abia dimineaţa, când a răsărit soarele şi s-a făcut ziuă,
a fost observată cumplita greşeală. În întunericul nopţii şi al
pădurilor de brad, se războiseră fraţii.
O întâmplare cu adânc înţeles sufletesc este aceasta.

Oare nu sunt în situaţia asta grozavă şi creştinii de azi, care
se războiesc unii contra altora, în noaptea zavistiei şi urii
de fraţi?...
Oare nu sunt în situaţia asta şi popoarele creştine din
Europa, de la care au plecat şi pleacă toate războaiele cele
mari, de se miră popoarele păgâne de noi?...
Oare nu sunt în situaţia asta chiar şi religiile şi confe-
siunile creştine care se războiesc şi ele şi se urăsc unele pe
altele?...
O noapte grozavă, cu lupte între fraţi, este viaţa creş-
tinătăţii de azi. Până când dăinuie această noapte, în zadar
cântăm la Crăciun: „Răsărit-a lumii Lumina cunoştinţei”.
„Lumina cunoştinţei” şi „Soarele dreptăţii” nu se văd în viaţa
noastră.
Însă odată şi odată totuşi „va răsări Soarele şi se va face
ziuă”. Vedea-vor atunci cei vii şi cei morţi cumplita greşeală
în care au trăit.
375. NUMAI CÂRPACI...
În veacul al XVII-lea, a trăit, în Anglia, un predicator ves-

tit, Wesley. Prin puterea credinţei şi cu dar de Sus, dintr-un
simplu pantofar devenise un predicator vestit.
Odată, predicând el, cineva din public şoptea mereu cu
răutate:
– Ăsta a fost un pantofar... Cizmarul face pe popa...
– Cineva tot şopteşte mereu că eu am fost pantofar – grăi
Wesley, întrerupându-şi predica. Ţin să vă spun însă că nu e
adevărat... Minciună! Eu n-am fost pantofar... Eu am fost nu-
mai un biet cârpaci.
Smerenia alesului Domnului a astupat gura hulitorului.
376. TREI MINUNI
Un vestit misionar spunea: „Trei minuni am văzut în lu-

mea asta:
Prima. Am văzut oameni care au fel de fel de talanţi de la
Bunul Dumnezeu: averi, bani, ştiinţă, învăţătură, dar de a cânta
frumos, de a scrie şi vorbi frumos şi altele, multe, dar pentru
Domnul şi pentru sufletul lor nu folosesc nimic din aceşti ta-
lanţi (îi folosesc pentru slujba diavolului).
A doua. Am văzut oameni care parcă n-au nici o putere şi
nici un dar deosebit, dar rămâi uimit ce lucruri minunate pot
face pentru lucrul Domnului şi biruinţa Evangheliei.
A treia minune sunt eu însumi, care eram un negustor
de robi şi femei stricate. Vindeam oameni pentru «câşti-
gul meu şi al diavolului. Din acest vânzător şi omorâtor
de suflete, Domnul a făcut un pescuitor de suflete pentru
Împărăţia Lui.”
377. URSUL ŞI MIEREA CEA FIERBINTE
La serbarea unui prinţ german din veacurile trecute, pen-

tru amuzarea oaspeţilor s-a folosit un urs, căruia i s-a dat dru-
mul în mijlocul unei curţi, unde era un vas mare plin cu miere
fierbinte.
Cum ursul se prăpădeşte după miere, îndată ce i se dete
drumul, se repezi cu botul în vas, opărindu-se amarnic. Urlând
de durere, se retrase la marginea curţii. Dar, nu peste mult,
lăcomia îl aduse iar la oală. Şi iar se arse una bună şi iar se
retrase. Şi iar veni, şi iar fugi. Şi tot aşa făcu, până ce, pe urmă,
înghiţi toată mierea şi pieri pe loc.
Exact aşa face şi creştinul de „literă”. Când „se arde” cu

„mierea” desfătărilor lumeşti, se retrage în căinţă. Dar lăcomia
îl duce iar la păcat. Şi, după ce „se arde” din nou, iar se căieşte
din nou. Şi iar „se arde” şi iar se căieşte. Şi tot aşa „se arde” şi
se căieşte, dar de „miere” nu se lasă, până ce moare în păcat şi
pieire sufletească.
Ce folos că ne spovedim regulat şi păcătuim regulat?
Ce folos de căinţă, dacă „facem tot aceleaşi urâciuni”?
Ce folos de căinţă dacă nu ne lăsăm de „miere”?

O căinţă fără îndreptare este un lucru foarte plăcut diavolului.
De ursul cu mierea fierbinte râdea prinţul cu oamenii lui; de
creştinul ce „se arde” mereu şi păcătuieşte mereu râde prinţul
întunericului cu ceata diavolilor lui.
A te căi cu adevărat înseamnă a o rupe cu lumea şi păcate-
le. Înseamnă a „muri faţă de lume şi păcat” (Rom cap. 6; Gal 6,
14). Iar aceasta o poate face numai cel care s-a suit la Golgota;
cel care a aflat cu adevărat Jertfa Scumpului nostru Mântuitor.
378. „ASTA NU MĂ PRIVEŞTE PE MINE!”
Astă-vară, m-am întâlnit cu un ostaş ce-mi arătă o tăietură

dintr-o gazetă, unde se vorbea contra Oastei Domnului.
– Asta nu mă priveşte pe mine! – i-am răspuns.
– Cum aşa? – a întrebat ostaşul, mirându-se. Căci doar,
uite, aici e vorba despre un atac contra Oastei Domnului.
– Tocmai pentru asta nu mă priveşte – i-am răspuns eu –,
fiindcă e vorba despre un atac contra Oastei Domnului... E vor-
ba despre o Oaste a Domnului şi nu despre o oaste a lui Trifa.
Atacul nu mă priveşte pe mine, ci pe Proprietarul Oastei; căci
doar de aia se cheamă Oastea Domnului, să ştie toată lumea
că Stăpânul şi Proprietarul acestei Oşti este Domnul. Aşadar,
dacă este vorba de un atac contra Oastei Domnului – apoi asta
Îl priveşte pe Proprietarul Oastei şi nu pe noi; asta-i grija Lui,
să Se apere cum va şti El.
Noi, ostaşii Domnului, trebuie să ne învăţăm a încredinţa
mai mult – a încredinţa cu totul – Mişcarea noastră în grija
Domnului, căci a Lui este. Pe noi n-ar trebui să ne tulbure nici
un atac şi nici o critică. Noi n-ar trebui să răspundem la criti
cile şi atacurile ce ni se aduc. Asta e grija Domnului.
Noi ne apărăm numai ca să întărim pe cei slabi; pe cei care

se clatină în faţa atacurilor.
379. DUHUL SFÂNT – „VISTIERUL”
Despre Duhul Sfânt se spune că este „Vistierul bunătăţi-

lor”, adică Vistiernicul Ceresc. El e încredinţat cu „casa”; El e
„casierul”; El face plata bunătăţilor.
Golgota ne-a deschis „credit” la „banca” cea mare a dra-
gostei lui Dumnezeu; Golgota ne-a făcut „cambiul”.
Prin Duhul Sfânt ni se plăteşte „suma”. Se cere însă şi din
partea noastră petiţia cuvenită; trebuie să cerem prin rugăciune
şi căinţă aceste daruri ale bunătăţilor, iar după ce am primit
„talanţii”, „darurile” ce ni s-au dat, să-i folosim cinstit, „ne-
gustorind” cu ei pentru Împărăţia lui Dumnezeu şi mântuirea
sufletelor.
380. CÂND CADE UN CAL
Zilele trecute am văzut un cal ce căzuse pe lunecuşul stră-

zii. Mulţime de oameni se strânsese în jurul animalului căzut
şi toţi ajutau la ridicarea lui. Un lucru frumos este acesta. Când
cade un dobitoc, toţi ajută la ridicarea lui.
Eu însă m-am gândit în mine, ce bine ar fi dacă s-ar pe-
trece acest lucru şi între oameni. Ce bine ar fi dacă oamenii ar
sări să ajute şi pe semenul lor care cade. Căci şi omul cade,
în atâtea şi atâtea feluri. Cade şi trupeşte şi sufleteşte. E plină
lumea de oameni căzuţi, dar cine sare în ajutorul lor?...
Câţi dintre ei nu s-ar putea ridica dacă s-ar apropia cineva
de ei cu cuvântul cel dulce al Evangheliei, cu ajutor sufletesc
şi trupesc! Câţi căzuţi nu se află prin spitale, temniţe etc.! Cine

merge să-i ridice? Câţi căzuţi nu s-ar putea ridica, mergând la
ei cu un ajutor sufletesc şi trupesc.
Unde suntem, unde am ajuns de la fericitele timpuri apos-
tolice, când creştinii „erau una” şi trăiau ca într-o familie, aju-
tându-se şi întărindu-se unii pe alţii? (Fapte 4, 32-37). Unde
suntem de la cuvintele Apostolului Pavel: „Voi sunteţi corpul
lui Hristos şi fiecare în parte mădularele lui... şi, dacă suferă
un mădular, toate mădularele suferă împreună cu el” (I Cor
12, 26-27); adică, dacă un membru, dacă un frate de-al vostru,
suferă, ajutaţi-l şi tămăduiţi-l, căci altcum întreg corpul vostru
suferă!
Vai, cât ne-am depărtat şi aici de Evanghelie! Când cade
un om, azi, sar zece să-l ajute a cădea mai adânc şi alţi două-
zeci sar să-l împiedice a se ridica.
Când înfiinţezi o Oaste a Domnului, anume pentru ridica-

rea celor căzuţi, te râde lumea, te batjocoreşte, te „critică”, ba
încă te face şi „sectar”.
Vai, ce vremuri cumplite trăim!
381. MAJESTATEA SA REGELE, LA FABRICA DE HÂRTIE
Mai astă-primăvară, Majestatea Sa Regele a vizitat fabrica

de hârtie din Buşteni. Din acest prilej, am citit un amănunt cu
adânc înţeles sufletesc.
Între altele, Maiestatea Sa Regele s-a interesat din ce fel
de material se fabrică hârtia cea mai fină.
I s-a arătat o grămadă de zdrenţe murdare.
– Din zdrenţele acestea iese hârtia cea fină? E posibil acest
lucru?
– Da, Majestate! Hârtia cea mai fină se face din zdrenţe.
A doua zi, Majestatea Sa Regele a primit o seamă de da-
ruri din partea fabricii, între care era şi un pacheţel cu hârtii
fine pentru cancelaria regală, pe care era imprimată Coroana
regală.
Hârtiile erau făcute din zdrenţele pe care le văzuse regele.
Ce predică minunată văd eu în acest amănunt! Aşa sun-
tem şi noi. Nişte zdrenţe murdare. Oricât de buni am crede
că suntem, în faţa Crucii toate faptele noastre sunt nişte cârpe
murdare.
Dar lucrurile se schimbă complet după ce zdreanţa noastră
– viaţa noastră – trece prin fabrica Golgotei. „Şi păcatele voas-
tre ca roşeala de vor fi, ca zăpada le voi albi” (Is 1, 18). Din
zdrenţele noastre, din cârpele noastre cele murdare, Golgota
face o pânză nouă, curată, o hârtie albă şi curată, pe care Iisus,
Regele cel Mare, Îşi imprimă Coroana Sa Regală.
382. RĂSPUNSUL LUI DUMNEZEU
Pe vremuri, la Paris în Franţa, a trăit unul dintre cei mai

mari hulitori ai lui Dumnezeu, un scriitor vestit, cu numele
Voltaire (Volter). A scris cărţi întregi pline de hule la adresa
Dumnezeirii. În special,
era un înverşunat duş-
man al Bibliei. „Lumea e
încă proastă – zicea acest
Voltaire – de aceea mai
crede şi mai citeşte această
Carte de basme şi minciuni,
dar eu sunt sigur – profeţea
el – că peste cincizeci de
ani nu se va mai găsi nici o
Biblie. Lumea se va deştep-
ta şi această carte de min-
ciuni va dispărea”.
Ştiţi cum a răspuns Dumnezeu la această hulă? În casa
unde a scris Voltaire hulele şi profeţia lui cea mincinoasă, as-
tăzi se află o tipografie care tipăreşte Biblii.
Un adevărat şi minunat răspuns al lui Dumnezeu. Biblia
nu numai că n-a dispărut, ci azi e cea mai citită şi răspândită
Carte de pe pământ.
383. SCUTURĂ POMUL!
Când îţi trebuie toamna poame, scuturi pomul. Dacă po-

mul nu îngăduie la prima scuturătură, îl scuturi a doua oară
mai tare şi îl scuturi şi a treia oară şi mai tare, până când ce-
dează şi cad poamele.
Fă aşa şi cu rugăciunea! Stăruie în rugăciune cu credinţă,

până vei primi roadele darurilor cereşti!
384. DESCULŢUL NEMULŢUMIT
Despre un om sărac şi lipsit se spune că a plecat odată la

biserică desculţ, spre a se plânge Bunului Dumnezeu de sărăcie.
Când ajunse în faţa bisericii, văzu cu groază doi cerşetori
care nu aveau picioare.
Cam aşa am păţit-o şi eu mai anii trecuţi. Mersesem la un
medic să mă plâng că nu prea pot dormi noaptea. În sala de aş-
teptare a medicului, dau peste un prieten, care mi se plânge că
a venit şi el la medic să-i spună că l-a cuprins un somn grozav:
ar tot dormi, zi şi noapte. „Şi asta-i un semn foarte rău! – zicea
el. E semnul că boala mea de rinichi s-a agravat”.
Când am auzit aşa ceva, mi-am luat pălăria şi am şters-o
repede pe uşă, ruşinat oarecum de „plângerea” mea.
385. L-A ADUS LA MÂNTUIRE... O HULĂ
E într-o cârciumă. Între pahare, ajunge vorba despre

Oastea Domnului. Cârciumarul de colo e gata cu hula:
– Să ştiţi, fraţilor, că Oastea aceea-i lucrul dracului.
Oamenii ăia se strâng nopţile şi fac slujbă diavolului, cu fel de
fel de destrăbălări.
– Ei, asta îmi trebuia mie! – grăi un beţiv. De când tot că-
utam eu pe cineva care face voia diavolului!... Să ştiţi că am să
mă duc şi eu în adunarea lor!
Beţivul îşi ţinu vorba. În seara următoare, se duse la adu-
narea Oastei, în credinţa că va afla acolo slujba diavolului.
Rămase însă surprins şi uimit de ceea ce îi văzură ochii şi îi

auziră urechile.
Cuvântările, cântările, rugăciunile şi lacrimile ostaşilor îi
săgetară inima. Peste câteva săptămâni, era un om schimbat.
Cârciumarul pierdu un client. Tocmai prin hula lui, un su-
flet pierdut Îl aflase pe Domnul şi mântuirea.
386. FERECATUL MORII
De când eram preot la ţară, îmi aduc aminte că, plecând

într-o dimineaţă prin sat, văd un morar ferecând roata morii.
– Fiule Nicolae, de ce baţi piatra aceea? Nu ţi-e milă să o
baţi cu ciocanul?...
– Păi trebuie să o bat, cinstite părinte, căci s-a tocit şi nu
mai macină bucatele cum trebuie...
Eu vorbeam atunci aşa în glumă cu morarul Nicolae. Azi
însă mă gândesc că un adânc înţeles sufletesc se află în fere-
catul morii.
Din când
în când, moara
vieţii noastre tre-
buie ferecată cu
ciocanul încercă-
rilor şi suferinţe-
lor, pentru ca să
dea făină de că-
inţă şi întoarcere
la Dumnezeu.
Mă gândesc în special la viaţa mea. Aflând că sunt sufe-
rind, ostaşii Domnului s-au întristat. O, nu vă întristaţi, iubiţii
mei fraţi! Poate şi suferinţa mea este un ferecat de moară.
Poate că Domnul a voit să ferece „moara” din nou, ca să

dea făină mai bună pentru Oastea Domnului.
387. STĂTEA SĂ ÎNJURE SOARELE
O servitoare stătea să înjure soarele, pentru că, în timpul

când mătura, razele soarelui pătrundeau pe fereastră şi, în lu-
mina lor, casa se vedea plină de praf.
Oare nu tot aşa fac şi cei ce stau să te înjure, când te apro-
pii de ei cu lumina Evangheliei?
În lumina Evangheliei, oamenii îşi văd scăderile şi se supără.
388. STĂTEA ÎN CĂRUŢĂ CU SACUL ÎN SPATE
– Ascultă, omul lui Dumnezeu! Fii bun şi ia-mă în căruţă,

căci, uite, duc în spate sacul ăsta din greu încărcat.
– Bucuros, dar, uite, şi căruţa mea e din greu încărcată!...
Dar, fie! Uite aici, în colţ, un locşor!... Suie-te!...
Plecând cu căruţa, la un răstimp, căruţaşul observă cu mi-
rare că cel suit stă cu sacul în spate.
– Ce faci, omule? Pune sacul jos! Ce stai cu el în spate?
– Păi, spuneai că duci greu în căruţă şi eu credeam să ţin
sacul în spate, să nu fie prea greu.
La ţară am auzit această snoavă. De va fi adevărată sau ba,
nu ştiu. Ştiu însă că, în cele sufleteşti, mulţi creştini sunt la fel
cu cel care stă în căruţă cu greutate în spate. Nu îşi ştiu arunca
sarcina păcatelor la picioarele Crucii Celui Răstignit şi Înviat
pentru noi şi mântuirea noastră.
De când eram preot la ţară, îmi aduc aminte că venise la
mine un creştin cu o greutate sufletească, pe care o dusese la
nouă duhovnici. Şi, probabil, şi de la mine a plecat tot cu ea

în spate!
389. PERNA COPILULUI
Un copilaş asculta pe mamă-sa citind în Noul Testament

despre viaţa Mântuitorului. Când mama ajunse la cuvintele
Mântuitorului: „vulpile au vizuini şi păsările cerului cuiburi,
iar Fiul Omului n-are unde să-Şi plece capul” (Lc 9, 58), –
copilaşul, înduioşându-se, zise: „Îi dau eu perna mea să Se
culce pe ea!”
Frumoasă mărturisire de la un copil mic! Îmbia şi el, mi-
cuţul, ceea ce credea că are mai bun: pernuţa lui, de la cap.
Fratele meu! Domnul caută şi azi locuri unde să-Şi plece
capul. Domnul cere şi de la tine un loc unde să-Şi plece capul.
Domnul caută şi în viaţa ta un loc unde să-Şi plece capul.
Scumpul meu frate! Dă-I inima ta! Acesta este locul de
odihnă al Domnului!
390. CUM A DESCOPERIT COLUMB AMERICA
America a fost descoperită de spaniolul Columb. Această

descoperire este plină de un adânc înţeles sufletesc. Columb s-a
frământat o viaţă întreagă cu gândul şi credinţa că înspre apus de
patria sa, în largul apelor, trebuie să mai fie o lume, nouă.
În cumpăna acestei credinţe a pus totul: şi-a pus averea pen-
tru construire de bărci... şi-a pus tihna vieţii... şi-a pus viaţa!
Primele încercări n-au dat însă rezultat. Columb s-a întors
fără să fi aflat lumea cea nouă. Lumea râdea de el ca de unul
care şi-a mâncat banii şi averea „visând o lume nouă”.
Dar, în sfârşit, după lungi şi mari greutăţi, bărcile lui Co

lumb descălecară pe ţărmul lumii celei noi. Istoria ne spune că,
în clipele descălecării, Columb – un om credincios – a coborât
cu oamenii lui din bărci, ţinând în mâini steaguri religioase,
iar când a atins pământul, Columb a îngenuncheat, zicând: „În
numele Domnului şi Mântuitorului meu, Iisus Hristos, te iau în
stăpânire, noua mea patrie!”.
Aşa e şi cu Patria noastră cea Cerească. Ca şi Columb, tre-

buie să trăim şi noi o viaţă întreagă frământaţi de credinţa şi de
dorul că Sus, în Cer, avem o Patrie nouă, o lume nouă, pe care
trebuie să le cucerim şi dobândim. Columb a pus în cumpănă
totul pentru dobândirea lumii celei noi. Aşa trebuie să facem
şi noi. Avere, bani, tihnă, desfătări, plăceri trecătoare... totul
trebuie să jertfim pentru Patria cea Cerească.
Iar lupta aceasta o purtăm în numele lui Iisus cel Răs

tignit pe Cruce, Care ne dă garanţia şi siguranţa că lupta
noastră se va găta cu biruinţă: vom intra pe urmă în Ţara
Făgăduinţei.
Scumpii mei fraţi ostaşi! Şi noi suntem într-o luptă grea
pentru Patria cea Cerească. Dar ce fericiţi vom fi în cli-
pa când, după o viaţă întreagă de lupte şi suferinţe, vom
descăleca şi noi pe ţărmul Patriei Cereşti! În clipele ace-
lea, vom zice şi noi, ca şi Columb: „În numele Domnului şi
Mântuitorului nostru, Iisus Hristos, te luăm în primire, noua
noastră Patrie!”.
Ajută-ne, Doamne, să ne întâlnim cu toţii Acolo!
391. CĂMILA ÎŞI TULBURĂ APA...
Când am fost la Ierusalim, în ţara cămilelor, am văzut un

nărav ciudat ce-l are cămila. Când ajunge la atare apă limpede,
o tulbură îndată şi apoi bea din ea. Am căutat să aflu ce în-
seamnă aceasta şi am aflat că acest lucru îl face cămila fiindcă
îşi vede în oglinda apei chipul ei urât şi, neplăcându-i această
urâciune, se apucă îndată şi tulbură apa.
În chipul cămilei sunt şi oamenii cei păcătoşi. Ei nu suferă
oglinda Evangheliei, pentru că în ea îşi văd urâciunea vieţii lor.
Păcătoşii nu suferă nici pe cei credincioşi, pentru că şi viaţa cre-
dincioşilor este o oglindă curată, în care păcătoşii îşi văd urâ-
ciunea vieţii lor şi a faptelor lor. Din această pricină, păcătoşii
au batjocorit şi prigonit şi vor prigoni totdeauna pe cei drepţi şi
credincioşi, ca să se împlinească cuvintele Mântuitorului: „Pe
Mine M-au urât şi pe voi vă vor urî... fericiţi veţi fi când vă vor
ocărî pe voi şi vă vor prigoni”...
392. CORABIA LUI NOE ŞI MĂGARUL
Într-o strânsură de oameni, se vorbea ceva în legătură cu

potopul şi corabia lui Noe. Se discuta acolo despre cele ce
scria Calendarul foii «Lumina Satelor» din anul 1929, despre
corabia lui Noe şi cutremurul din Balcani.
Un tânăr ce umblase prin şcoli şi se ţinea „învăţat” mare
lua în zeflemea cele spuse în Biblie despre corabia lui Noe.
– Eu – zicea tânărul – ca om de şcoală şi carte, nu mai

pot crede azi în astfel de basme... Cum oare ar fi putut încăpea
toate dobitoacele într-o barcă lungă de trei sute de coţi şi lată
de cincizeci de coţi?... Şi, pe deasupra, şi mâncare pentru ele.
Să creadă cine poate astfel de basme!
Atunci, ridicându-se, un bătrân credincios astfel grăi:
– Dragii mei, eu am auzit o istorie pe care o povestea mo-
şul meu şi spunea că a auzit-o şi el din alţi bătrâni.
Cică atunci când începuseră ploile potopului, Noe a po-

runcit dobitoacelor să intre în corabie. A strigat pe cămila de
la sud: „Cămilă, intră în corabie!”; şi cămila îndată a intrat. A
strigat pe ursul de la nord: „Ursule, intră în corabie!”; şi ursul
îndată a intrat. A strigat pe elefant şi elefantul îndată a intrat.
Într-o vreme, iată, vine şi măgarul. Noe îi strigă şi lui:
„Măgarule, intră în corabie!”. Dar măgarul s-a oprit cu mirare
în uşa corabiei, zicând: „Ce înseamnă această barcă?... Uite, e
numai de trei sute de paşi de lungă şi de cincizeci de lată şi Noe
vrea să ne strângă aici în ea pe toate dobitoacele; ba încă şi mân-
care să ne pună. Cămila, ursul, elefantul şi celelalte animale au
intrat pentru că sunt dobitoace proaste şi nu-şi dau seama des-
pre ce fac... Însă eu, care am studiat prin şcoli şi am învăţătură
multă, nu pot să cred într-un astfel de lucru imposibil...”. Astfel
judecându-se, măgarul zăbovea să intre în corabie.
Atunci, ridicându-se, Noe îi strigă: „Măgarule! Aici nu-i
vreme de ocoşelile tale; marş înăuntru!”. Şi, apucându-l Noe
de urechi, îi trase una bună, mai omenindu-l şi peste spate cu
un băţ. Şi a intrat măgarul în corabie şi a aflat şi el loc, împre-
ună cu toate dobitoacele.
– Te rog să nu mă vatămi! – grăi atunci tânărul cel „învă-
ţat”, între râsetele oamenilor. Şi, de atunci, nu s-a mai apucat
să combată cele spuse în Biblie.
393. UITAŢI-VĂ ÎNTR-UN FURNICAR!
Uitaţi-vă, acum, vara, într-un furnicar şi veţi vedea un lu-

cru de adânc înţeles sufletesc!
Furnicile scot neîncetat afară, la soare, larvele, adică ouăle
din care vor învia noile furnici. Iar când vine ploaie şi vreme
rea, le bagă iarăşi cu grăbire înăuntru.
De ce fac furnicile acest lucru? Pentru că, fără căldura

soarelui, ouăle n-ar putea căpăta viaţă. Aşadar, furnicile fac un
fel de misionarism. Ele ajută învierea furnicilor din ouă.
O, de am face şi noi acest misionarism! Fiecare creştin
adevărat, fiecare ostaş al Domnului trebuie să fie o „furnică”
harnică, ce trage neîncetat la lumina şi căldura Evangheliei pe
cei care dorm în larva păcatelor. Fiecare creştin adevărat, fie-
care ostaş al Domnului trebuie să ajute învierea la o viaţă nouă
a celor copleşiţi de răutăţi.
Privind misionarismul ce-l fac micile furnici, să ne îngro-
zim, gândindu-ne la cei care trag pe aproapele lor în întuneric,
în loc să-l scoată afară, la soarele şi căldura Evangheliei.
394. TUNUL ŞI FOCUL
Ce armă grozavă este tunul! Dar ca să-i iei puterea nu tre-

buie să-l spargi, nu trebuie să-l distrugi. E de ajuns un lucru
foarte mic. E destul dacă astupi cu o bucăţică de lemn gaura
unde intră cocoşul tunului şi aprinde praful de puşcă. Astupând
gaura aceasta, rupi contactul tunului cu focul şi, prin asta, de ar
fi tunul oricât de gro-
zav la vedere, nu are
nici o putere... şi-a
pierdut puterea de a
împuşca.
Aşa e şi cu „tu-
nurile” cele sufleteşti.
În războiul cel sfânt
al mântuirii sufletelor,
diavolul nu umblă să distrugă „tunurile”. Nu umblă să-l facă
pe om tăgăduitor de Dumnezeu. Îi lasă toată „armătura” ce o
are; îi lasă numele de sfânt ce îl poartă, îi lasă credinţa aşa cum

o are, îi lasă datinile creştineşti ce le ţine etc.
Dar se apucă diavolul, mişelul, şi astupă „gaura” prin care
scânteia cerească pătrunde în inima omului şi aprinde focul cel
ceresc. Într-un astfel de „tun” cu gura astupată, focul cel ceresc
nu se poate aprinde, iar diavolul e deplin mulţumit cu acest lu-
cru. Pentru împărăţia lui, astfel de „tunuri” nu prezintă absolut
nici o primejdie. Pentru fronturile diavolului numai un creştin
aprins de focul Duhului Sfânt prezintă primejdie.
Cei mai mulţi creştini sunt nişte „tunuri” încuiate, care şi-
au pierdut puterea de a împuşca.
Nu cumva şi tu, cititorule, eşti un astfel de „tun”?
395. „TRĂIASCĂ ÎMPĂRATUL!”
Despre soldaţii lui Napoleon spune istoria că ţineau la el cu

o dragoste extraordinară. Pe câmpul de luptă de la Konigretz,
s-au văzut soldaţi muribunzi care, ridicându-şi capul, cu ulti-
mele rezerve de viaţă, strigau: „Trăiască împăratul!”.
Un greu rănit, fiind dus la spital să i se extragă un glonţ din
piept, în timpul când medicii căutau glonţul prin piept, le-a zis:
„Căutaţi mai adânc, domnilor medici şi îl veţi afla pe împăra-
tul!” Adică voia să spună că îl purta pe împăratul în inima lui.
O astfel de dragoste trebuie să avem şi noi, ostaşii
Domnului – şi toţi creştinii cei luptători – faţă de Împăratul
nostru Hristos. Pentru dragostea Lui trebuie să fim gata ori-
când a pune în cumpănă şi jertfa vieţii noastre. Până la ultima
noastră răsuflare trebuie să luptăm pentru El şi Împărăţia Lui.
Taina biruinţelor lui Napoleon şi a tuturor marilor coman-
danţi a fost dragostea, a fost legătura sufletească dintre luptă-
tori şi împăratul lor.
Aceasta este şi taina biruinţei noastre sufleteşti: legătura

noastră de dragoste, de alipire şi de încredere nemărginită în
Hristos, Marele nostru Împărat şi Conducător.
396. APA ŞI MOARA
Când roata morii nu are apă, stau pe loc toate roţile şi stă
pe loc întreaga moară. Moara întreagă parcă e un om fără via-
ţă, un om mort. Dar, când roata cea mare primeşte apă, moara
îndată capătă viaţă şi mişcare.
Aşa e şi cu viaţa noastră. Inima e roata cea mare a vieţii
noastre. Când „roata” aceasta capătă „apă”, când peste „roa-
ta” aceasta soseşte revărsarea „apelor vii” ale Duhului Sfânt,
„moara” vieţii noastre e în plină viaţă şi mişcare.
Dar când lipseşte această „apă”, viaţa noastră este o „moa-
ră” ce stă pe loc, o moară pustie.
397. DORINŢELE
ŞI RUGĂCIUNEA
„Dorinţele noastre sunt niş-

te copii ologi – zice un Sfânt
Părinte. Rugăciunea le dă pi-
cioare să umble.
Dorinţele noastre sunt sacul
cel gol. Rugăciunea umple sacul
cu grâu şi făină.
Dorinţele noastre sunt norii.
Rugăciunea face să picure ploaia
cea binecuvântată.”
398. FĂRĂ BĂŢ LA DRUM
Într-o cale, fie şi mai scurtă, omul nu pleacă fără băţ, fără
ceva obiect de apărare. E în firea omului acest lucru. Că îţi
poate ieşi în cale atare câine şi te află cu mâinile goale.
Dar în calea vieţii pleacă omul fără nici o apărare. Nici
măcar toiagul rugăciunii nu şi-l ia.
Nu e, apoi, mirare că cei dintâi câini ai ispitelor îl află fără
apărare şi îl muşcă amarnic.
399. CÂND TE ROGI
Când te rogi, ia cu tine pe trei aleşi ai Domnului!

Ia-l mai întâi pe Petru, Apostolul; roagă-te cu credinţa lui!
Ia-l apoi pe Iacov! Roagă-te cu stăruinţa lui Iacov din
Biblie, care s-a luptat cu Dumnezeu şi nu L-a lăsat până nu a
primit binecuvântare (Gen 32, 26).
Şi ia-l pe Ioan Evanghelistul, ca să poţi trăi viaţa lui, o
viaţă contopită în sfinţenia şi dragostea lui Dumnezeu!
400. CEI CE LOCUIAU PE UN VULCAN
În Japonia, ţara vulcanilor şi a cutremurelor, s-a întâmplat

că un vulcan, încetul cu încetul, s-a stins de tot. Un om şi-a luat
îndrăzneala şi s-a aşezat cu casa tocmai sus, unde fusese gura
vulcanului. După el, altul şi altul.
N-a trecut mult, şi un sat întreg s-a înfiripat pe locul unde
vulcanul, mai înainte, scuipa foc şi cenuşă. Anii trecură, şi oa-
menii uitară pe ce fel de loc stau. Deveniră nişte oameni vestiţi
de răi, beţivi, suduitori, desfrânaţi etc. Îşi băteau joc de chemă-
rile mântuirii.
Dar ce s-a întâmplat? Într-o noapte, tocmai când satul

avea petrecere şi chef, pământul începu a bubui. Vulcanul îşi
deschise gura şi, într-o clipă, satul şi oamenii se scufundară în
adâncul pierzării.
Aşa e şi sfârşitul celor ce trăiesc în răutăţi şi nepăsare de
cele sufleteşti. Viaţa lor se gată printr-o prăbuşire în focul piei-
rii veşnice.
O, cum nu se gândesc oamenii că şi noi locuim pe un ast-
fel de „vulcan”! În zilele noastre, plouă cenuşă vulcanică, o
arătare că Domnul Dumnezeu într-o clipeală ne poate pierde.
Şi totuşi oamenii nu se înspăimântă şi de răutăţi nu se lasă.
401. TREIZECI DE MII DE ADRESE GREŞITE
Într-o predică despre rugăciune, pastorul din Davos, Elve

ţia, spunea:
„La poşta din Zürich s-a făcut o statistică ce arată că nu-
mai acolo sosesc anual 30.000 de scrisori care nu se pot înmâ-
na, fiind adresate greşit. Toată solia acestor scrisori se pierde
pe nimic, fiind adresate greşit.
Întocmai aşa sunt şi multe, multe rugăciuni. Ele n-ajung la
destinaţie, fiind «adresate» greşit. Căci şi rugăciunile sunt un
fel de scrisori adresate Cerului de Sus. Dar după atâtea şi atâ-
tea din ele nu vine nici un răspuns, ele fiind «adresate» greşit.
«Cereţi, dar nu căpătaţi pentru că cereţi rău» (Iac 4, 3)”.
402. „ADU FOARFECELE!”
Un preot se duse cu cuvânt de mângâiere la patul unei bol-

nave. Femeia se tânguia neîncetat contra bolii şi încercărilor.
– Te rog, deschide Psaltirea – îi zise preotul – şi citeşte la
Psalmul 143, versetele 1 şi 2.
Femeia citi:
– Bine este cuvântat Domnul, Dumnezeul meu, Mila
mea şi Scăparea mea, Sprijinitorul meu şi Izbăvitorul meu,
Scutitorul meu şi Nădejdea mea.
– Destul! Te rog acum, adu foarfecele!
– Şi ce vrei Sfinţia ta cu foarfecele?
– Păi vreau să tai acest loc din Psaltire, pentru că dumnea-
ta nu crezi ce spune aici... Locul acesta e de prisos să mai stea
în Cartea lui Dumnezeu. Pentru dumneata, el nu mai are nici
un preţ.
– Ba lasă-l acolo! – zise femeia plângând.
Şi, din acel ceas, n-a mai cârtit contra încercărilor.
403. ALUATUL FARISEILOR
– De ce a asemănat Iisus pe farisei cu aluatul, zicând:

„Feriţi-vă de aluatul fariseilor!” (Mt 16, 6)? – a întrebat odată
un învăţător pe elevii săi.
– Pentru că – a răspuns copilul unui credincios – prin aluat
totdeauna pâinea creşte, se umflă şi arată mai mare decât este.
404. OSPĂŢUL LUI VLAD ŢEPEŞ
Lui Vlad Ţepeş, domn al Munteniei, i se dusese vestea

pentru cruzimile lui.
Odată, Vlad Ţepeş a strâns la curtea lui pe toţi cerşetorii
din ţară. Şi le-a dat un ospăţ plin de toate bunătăţile. O zi şi o
noapte a ţinut vese-
lia acestui ospăţ. Au
mâncat, au băut şi-au
petrecut cerşetorii ca
niciodată în viaţa lor.
Dar, pe urmă,
ce s-a întâmplat? Un
lucru groaznic. Vlad
Ţepeş i-a strâns pe
toţi într-o şură mare
şi le-a dat foc.
A fost un ospăţ
scump, pe care cer-
şetorii l-au plătit, pe
urmă, cu viaţa lor.
Aşa e, dragii mei,
şi lumea asta cu
desfătările ei, cu „ospăţul” ei. „A mea este lumea!” – zicea

diavolul către Iisus, în pustie (Mt 4, 8).
Şi cu lumea aceasta îi cheamă diavolul pe oameni la ospă-
ţul desfătărilor. Îi cheamă cu parola: „Suflete, bea, mănâncă şi
te veseleşte” (Lc 12, 19). Iar oamenii ascultă glasul Satanei şi
se strâng grămadă ca oile la „ospăţul” lui.
Dar vai, amarnic vor plăti pe urmă acest „ospăţ”! Ca şi
cerşetorii lui Vlad Ţepeş, vor fi poftiţi pe urmă în focul iadu-
lui. Diavolul care i-a ospătat îi va pofti pe urmă în focul cel
de veci.
405. LITERA LEGII (II)
Fratele ostaş N. B., de aici de la Sibiu, ne spunea o întâm-

plare interesantă.
Fusese chemat la un ospăţ, din partea unui bun prieten
al său.
– Da, vin, dar numai cu o condiţie: să nu aduci muzicanţi
în casa ta. Ne putem noi petrece şi fără jocuri şi beţii.
– Te ascult! – răspunse prietenul. Iată, îţi dau cuvântul
meu că nu voi băga muzicanţi în casa mea.
Când colo, îndată ce s-aşezară nuntaşii la masă, de afară, din
tindă, se auziră lăutarii.
– Păi unde-ţi este cuvântul dat? – întrebă mirat fratele B.
– M-am ţinut întru toate de cuvântul dat – răspunse prie-
tenul. Lăutarii nu vor intra în casa mea; ei ne vor trage toată
noaptea de afară, din tinda casei.
Vai, în câte feluri şi forme îşi pierd oamenii sufletul, pă-
zind „litera” şi omorând „duhul” legilor cereşti!
Dar Dumnezeu nu Se lasă batjocorit (Gal 10, 20), nici
minţit.
406. PARATRĂSNETUL GOLGOTEI
Pe aici, pe la oraşe, clădirile mai scumpe sunt apărate con-

tra fulgerelor şi trăsnetelor cereşti cu aşa-numitul paratrăsnet.
Acest paratrăsnet e un sul de metal (cu vârful aurit). El se aşa-
ză pe vârful caselor, iar cu pământul se leagă printr-o sârmă.
Pe timp de furtună, acest pa-
ratrăsnet – prin anumite legi
fizice – are puterea să descar-
ce electricitatea din văzduhul
înfuriat. El „prinde” în sârma
sa trăsnetul şi îl conduce în
pământ, apărând în acest chip
clădirea de sub el.
Ce minunată icoană a
Golgotei este şi acest paratrăs-
net! Dreptatea lui Dumnezeu
nu poate suferi păcatul.
Păcatul trebuie pedep-
sit în virtutea paragrafului
de lege: „plata păcatului este
moartea” (Rom 6, 23). Cerul
de sus este veşnic acoperit de furtuna urgiei lui Dumnezeu,
pentru păcatele noastre. Tunetele şi fulgerele mâniei lui
Dumnezeu ne ameninţă neîncetat.
În această cumplită furtună sufletească, avem însă şi noi
un minunat „paratrăsnet” sufletesc; avem Crucea şi Jertfa
Golgotei. Acest „paratrăsnet” prinde fulgerele urgiei cereşti
pentru păcatele noastre, le ia asupră-şi şi ne scapă de lovitura
şi uciderea lor.
Pe timpul răstignirii Mântuitorului, s-a făcut o furtună
mare. Această furtună era urgia şi mânia cerului pentru păcate-
le noastre. Ea s-a descărcat în Jertfa cea scumpă a Scumpului

nostru Mântuitor. Această furtună stăruie şi azi deasupra sufle-
telor noastre. De ea ne poate scăpa numai Jertfa Crucii. Crucea
din vârful Golgotei este un uriaş „paratrăsnet” sufletesc, ce ne
scapă din moarte şi pieire sufletească.
Paratrăsnetul este un aparat scump; în vârful lui trebuie
şi aur. Golgota este un „paratrăsnet” mai ieftin. El stă la în-
demâna tuturor gratis. Domnul Iisus ne-a răscumpărat şi ne
răscumpără nu cu preţ de aur şi argint, ci cu Sângele Lui, iar
acest dar ni se dă gratuit. „Căci ştiţi că nu cu argint sau cu aur
aţi fost răscumpăraţi, ci cu Sângele scump al lui Hristos (I Ptr
1, 18-20).
Câţi însă primesc acest dar?
Ferice de cei ce-l primesc!
407. CARE A FOST FURTUNA CEA MAI MARE DIN LUME?
Istoria lumii vorbeşte despre multe furtuni groaznice.

Dar cea mai mare furtună a fost aceea care s-a descărcat
în clipa când Domnul Iisus Îşi dădea duhul pe Crucea Golgotei
(Lc 23, 44-49). În această furtună erau toate fulgerele şi tu-
netele mâniei lui Dumnezeu pentru păcatele lumii. Era toată
revărsarea mâniei şi pedepsei Tatălui Ceresc pentru păcatele
tuturor oamenilor din toate timpurile. Acolo erau şi norii păca-
telor noastre.
Urgia cerului şi a pământului era grămădită deasupra
Scumpului nostru Mântuitor. Şi toată această furtună s-a des-
cărcat în Jertfa cea scumpă a Scumpului nostru Mântuitor şi
Răscumpărător.
408. CARE ESTE MUNTELE CEL MAI ÎNALT?
Se spune că e Himalaia. Vorbă să fie! Muntele cel mai

înalt din această lume este Dealul Golgotei. N-are decât opt
sute patruzeci de metri, dar e cel mai înalt munte din lume,
pentru că creştetul lui – cu Crucea Răstignirii – ajunge până la
cer, atinge cerul. Dealul Golgotei leagă cerul cu pământul şi pe
om cu Dumnezeu.
409. CINE L-A RĂSTIGNIT PE IISUS?
Scripturile ne spun că L-au răstignit iudeii cei fără de milă

şi recunoştinţă. Eu însă zic că pe Domnul Iisus nu L-au răs-
tignit numai iudeii, ci L-ai răstignit şi tu cu păcatele tale. Pe
Domnul L-am răstignit eu şi tu, păcatele mele şi ale tale.
Eu am văzut un tânăr care stătea să bată pe un evreu, pen-
tru că protopărinţii lui au răstignit pe Domnul. El însă nu băga
de seamă că şi el, cu păcatele lui, face acelaşi lucru: „răstigneş-
te din nou pe Fiul lui Dumnezeu” (Evr 6, 6).
Să nu uităm: prin păcatele noastre, şi noi Îl răstignim pe
Fiul lui Dumnezeu!
410. ULTIMA SCĂPARE
Un preot istoriseşte, în amintirile sale pastorale:

O doamnă distinsă şi bogată veni odată la mine.
– Părinte, îmi zicea ea, eu sunt un suflet care caută de mult
mântuirea. Dar nu o pot rupe cu lumea. Cad necontenit în ve-
chile mele păcate. Făcut-am mereu rugăciuni, m-am spovedit
în posturi, făcut-am multe pomeni cu săracii, şi tot parcă e za-
darnic... Ce să mă fac?...
– Mai este încă o scăpare, – îi răspunsei eu liniştit.

– Şi anume ce?
– Nenorocirea! Crucea încercărilor!
– Ah! Nenorocirea? – grăi doamna cam speriată.
Şi aşa a şi fost. În casa ei cea plină de lux şi îmbuibare, in-
trară izbeliştile. Printr-un proces, pierdu o mare parte din ave-
rea ei. Rudele se întoarseră împotriva ei. Şi, pe deasupra, trecu
şi printr-o boală grea.
Peste un an, căzu în faţa mea, strigând:
– Slavă lui Dumnezeu! În sfârşit, nenorocirea mi-a ajutat
să apuc calea mântuirii. Prin crucea încercărilor am aflat ceea
ce căutam.
411. ATLAS
În religia lor, vechii greci aveau

o legendă despre un oarecare zeu, cu
numele Atlas, pe care Jupiter, mai-
marele zeilor din cer, l-a pedepsit cu o
pedeapsă înfricoşată: să ţină în spatele
lui temeliile cerului şi ale pământului.
Acest Atlas ţinea pe umerii lui teme-
liile lumii (cum îl arată o statuie din
acest chip).
Şi Scumpul nostru Mântuitor este
un fel de „Atlas”, pe Care Domnul
Dumnezeu „L-a pedepsit” cu o pe-
deapsă înfricoşată: să ia asupră-Şi
păcatele noastre, ale tuturor şi să Se
răstignească pentru iertarea lor.
Această „pedeapsă” o arată lămu-
rit Scripturile – şi, în special, prooro-
cul Isaia. „Domnul L-a dat pe El (pe Iisus) pentru păcatele

noastre... Acesta păcatele noastre le poartă şi pentru noi rabdă
durere... El S-a rănit pentru păcatele noastre şi a pătimit pentru
fărădelegile noastre” (Is 53).
În „paharul” din grădina Ghetsimani, în înfricoşatele chi-
nuri de pe Crucea Golgotei, erau păcatele noastre, ale tuturor...
erau păcatele tuturor oamenilor din toate vremile.
Ce „greutate” teribilă!
Dar, pentru Preascumpul nostru Mântuitor, această greutate
nu era atât o „pedeapsă”. El a făcut jertfa aceasta din dragoste,
dintr-o dragoste nemărginită pentru noi şi mântuirea noastră.
412. MÂINILE MAMEI
O mamă săracă avea un copil rău. Apucase cu cârciuma.

Într-o noapte, chefui, se îmbătă, jucă la cărţi, se bătu şi fură.
Fu judecat şi condamnat la închisoare lungă şi grea, pe care
avea dreptul să o poată răscumpăra cu o sumă mare de bani. El
scrise din temniţă: „Mamă dragă, fie-ţi milă de mine, plăteşte
pedeapsa şi mă scoate de aici!”.
Mama ce era să facă? Ce nu face o inimă de mamă? Căută
de lucru în dreapta şi-n stânga, la câmp, la fabrică, la spălat etc.
şi, pe urmă, plăti banii şi îşi scăpă fiul din temniţă. Când fiul
ajunse acasă, s-aplecă să sărute mâinile mamei, dar ce văzu?
Mâinile mamei erau pline de răni şi de sânge.
– Ce-i cu mâinile tale, mamă dragă?
– Fiule dragă, – răspunse mama – rănile astea le-am căpă-
tat lucrând cu zi cu noapte pentru banii cu care te-am eliberat.
Fiul se înfioră de acest lucru. Îl străpunse până la inimă
rănile mamei şi, din acea clipă, nu mai păcătui. De câte ori se
apropia de el ispita păcatului, se gândea la mâinile mamei.
În acest chip sunt şi mâinile Scumpului nostru Mântuitor.

Sunt pline de rănile şi sângele cu care ne-a răscumpărat din
temniţa morţii. Fiul cel căit n-a mai păcătuit după ce a înţeles
mâinile sângerânde ale mamei. Aşa
trebuie să facem şi noi, căci Iisus
Domnul n-a venit numai să sânge-
reze pentru păcatele noastre, ci să
ne şi oprească de la păcat.
Iisuse, Scumpul meu Mântui
tor! Sărut sfintele Tale mâini, care
au sângerat de atâtea ori pentru
păcatele şi ticăloşiile mele. Le sărut şi făgăduiesc că le voi
cruţa de noi sângerări. De câte ori se vor apropia ispitele de
mine, mă voi gândi la scumpele Tale mâini pline de sânge şi
mă voi opri de la păcat.
413. TRĂIEŞTE PRIN MOARTEA ALTUIA
Într-un orăşel din Germania se poate vedea şi azi un om ce

merge în fiecare duminică la cimitir, unde aprinde o lumânare
şi se roagă la un mormânt.
Cel pentru care se roagă e un fost prieten al lui, care, în
timpul războiului, s-a dus pe front în locul lui şi a murit în lo-
cul lui. Această înlocuire, mortul o făcuse din consideraţie că
prietenul său avea familie grea, iar el n-avea.
Iată, şi aceasta este o minunată icoană a răscumpărării
noastre prin Jertfa Crucii!
Omul din Germania trăieşte prin jertfa şi moartea priete-
nului său. El este cu adevărat un „mort” care trăieşte. Trăieşte
prin moartea şi jertfa prietenului său.
Aşa trăim şi noi prin Jertfa şi moartea Scumpului nostru
Mântuitor.
414. RĂSPUNSUL LUI DIOGENE (I)
Diogene, un vestit filozof din vremea lui Alexandru Mace

don, fu îmbiat odată cu un pahar de băutură.
Diogene luă paharul şi îndată îl răsturnă jos.
– De ce ai făcut, Diogene, acest lucru?
– Păi, – răspunse Diogene – l-am răsturnat eu, ca nu pe
urmă să mă răstoarne el pe mine.
415. ZECE MII DE TELEGRAME
Un milionar din America, atras la picioarele Crucii, după

ce a gustat din dulceaţa mântuirii sufleteşti, a trimis în toate
părţile lumii zece mii de telegrame cu locul de la Ioan 3, 16:
„Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât şi pe Fiul Său,
Cel Unul Născut, L-a dat, ca tot cel ce crede în El să nu piară,
ci să aibă viaţa de veci”.
Aceste telegrame au trecut prin zeci de mii de mâini care
n-auziseră niciodată această veste dulce. Pe unii dintre ei,
Duhul Sfânt i-a săgetat cu aceste cuvinte şi i-a adus la Domnul.
416. „EU AM MAI FĂCUT DRUMUL ACESTA”
Să ne gândim la un om care trebuie să facă o călătorie lun-

gă şi primejdioasă, printr-un loc necunoscut, plin de primejdii.
În frământarea călătoriei lui, iată, soseşte un om de bine şi
îi întinde o carte, zicându-i:
– Poftim, citeşte în cartea aceasta şi vei afla în ea o bună
îndrumare pentru călătoria ta! Îţi va arăta desluşit drumul.
Dar, ce folos? E întuneric şi omul nu poate citi cartea. Şi
pleacă omul, dibuind, mai departe.
Nu peste mult, iată soseşte un alt om de bine. Şi îi întinde

o lumină, zicându-i:
– Poftim lumina aceasta, că-i întuneric şi nu vezi calea! Îţi
va lumina drumul şi vei ajunge cu bine.
Omul se bucură. Dar vine un vânt şi stinge lumina. Şi el
se mâhneşte.
Iată însă că soseşte un Om apăsat de o cruce grea pe ume-
rii Săi şi cu o coroană de spini pe cap. Şi îi zice cu glas duios:
– Truditule călător, vino după Mine, căci Eu am mai făcut
o dată drumul acesta!... Numai Eu singur te pot conduce la
sfârşitul călătorii tale...
Şi, mergând după această Călăuză, omul îşi sfârşeşte că-
lătoria cu bine.
În călătoria cea mare a acestei vieţi, în drumul nostru spre
mântuire, nu ne poate ajuta nici cartea, nici ştiinţa omeneas-
că, ci numai Acela Care a mai făcut o dată acest drum; numai
Acela Care ne-a deschis acest drum prin Crucea de pe Golgota:
Iisus Mântuitorul.
417. CARE-I LEMNUL CEL MAI RODITOR?
Mai anii trecuţi, un învăţat a pus întrebarea: care-i lemnul cel

mai roditor din lume? Cele mai multe voturi le-a căpătat curma-
lul, un pom din ţările calde, care rodeşte neîncetat şi din roadele
lui se fac: pâine, lapte, haine şi tot ce trebuie pentru traiul omului.
Eu însă spun că lemnul cel mai roditor din lume este lemnul
Crucii, pentru că el este veşnic încărcat cu cele mai scumpe roade.
O lume întreagă se hrăneşte, zi de zi, cu poamele acestui lemn
frânt şi uscat. El dă tot ce trebuie vieţii noastre sufleteşti şi trupeşti.
Lemnul acesta este „lemnul vieţii” şi „frunzele lui sunt
spre tămăduirea neamurilor” şi oamenilor (Apoc 22, 2).
Ferice de cei ce se hrănesc cu roadele acestui lemn!
418. FÂNTÂNA ŞI VASUL
Într-o pustie, un om ajunse la o fântână şi stătea mort de

sete lângă ea.
Cum aşa?
Pentru că la fântână nu era vas de scos apă. Cineva îl luase.
Aşa e şi cel ce nu cunoaşte pe Iisus Mântuitorul şi Mijlo
citorul. Iisus este Vasul cu Care scoatem şi Care ne scoate „apa
cea vie”, apa vieţii, din fântâna dragostei lui Dumnezeu. Cine
n-are acest vas moare de sete lângă fântână.
419. GURA LUMII ŞI MÂNTUIREA SUFLETULUI

– ce poate păţi cel ce se ia după gura lumii –
O istorioară pe care, poate, aţi mai auzit-o
Un tată şi fiul său duceau la târg un asin, să-l vândă. Tatăl

şi fiul mergeau pe jos.
– Ce oameni proşti! grăiră trecătorii!... Îşi rup încălţămin-

tea şi picioarele, ca să cruţe potcoavele măgarului...
Atunci tatăl se sui călare pe asin.
– Ce tată fără pic de inimă! – grăiră alţi trecători. Uite că
n-are milă de copilul lui; îl lasă, sărmanul, să bată drumul pe jos.
Tatăl se dete jos şi sui pe asin copilul său.
– Poftim! – grăiră, nu peste mult timp, alţi trecători. Şi
ăsta se cheamă copil cu creştere?... Bătrânul lui tată să bată
drumul pe jos, iar el să stea călare!
„Ce-i de făcut cu oamenii ăştia?” îşi zise în sine tatăl. Şi se
sui şi el pe asin, alături de copil, în nădejdea că, poate, cu asta
va astupa gura lumii.
Dar ţi-ai găsit-o. Abia făcură câţiva paşi şi oamenii începură:
– Uite, ce oameni tirani! Două matahale de oa-
meni sănătoşi se suie pe un biet asin!...
– Ascultă, fiule! – zise atunci tatăl. Cu oamenii ăştia nu-i
mai de ieşit la cale... Hai să mai încercăm una!
Şi se coborâră tatăl şi fiul de pe asin. Luară o prăjină de

lemn şi, legându-l pe asin, îl ridicară în spate şi porniră cu el
la drum.
Atunci trecătorii începură a râde cu hohot, ca de nişte nebuni.
De supărare, se spune că bătrânul a trântit asinul într-un
râu şi s-a întors acasă fără el.
Aceasta este o istorioară cu multă învăţătură. Ea ne arată
ce păţeşte omul când se ia după gura lumii. Gura lumii este
o mare putere. Şi ea stă, de regulă, în slujba răului, în slujba
Satanei.
Gura lumii se amestecă şi în mântuirea sufletului. Gura
lumii e cea dintâi armă pe care o ridică diavolul contra mân-
tuirii unui suflet. Îndată ce te laşi de răutăţi şi apuci pe calea
Domnului, „gura lumii” nu te mai scoate din „sectar”, „ţicnit”,
„smintit” etc.
Oriunde se hotărăşte un suflet pentru Domnul, acolo, hop!
aleargă şi gura lumii. Şi te miri de unde scoate răutăţile ei. Şi,
mai ales, te miri de oameni, cum ascultă de aceste răutăţi. Gura
lumii, de regulă, e gura diavolului şi oamenii ascultă de „gura”
asta, mai altfel ca de Sf. Scriptură. De Cuvântul lui Dumnezeu
n-ascultă, dar de gura lumii, da.
E destul, spre pildă, ca gura lumii să-i mintă omului că
Biblia-i o carte sectară, pentru ca omul să fugă de Cartea lui
Dumnezeu. E destul ca gura lumii să spună că Oastea Domnului
e o mişcare „sectară”, pentru ca omul să se ferească de ea ca
de „lepră”.
Dragă cititorule! Vrei să apuci pe calea mântuirii?
N-asculta de gura lumii, ci apucă degrabă!
Ai apucat pe calea mântuirii? N-asculta de gura lumii, ci
mergi înainte, căci, altfel, păţeşti şi tu ca omul din păţania de
mai sus! Acela şi-a pierdut asinul, ascultând de gura lumii; tu...
îţi vei pierde sufletul.
420. HERCULES ŞI GRAJDUL LUI AUGIAS
Despre Hercules ne spun vechile poveşti greceşti că a fă-

cut douăsprezece fapte de vitejie. A zecea a fost aceasta:
Regele epeilor, Augias, avea un grajd cu trei mii de vite, dar,
de treizeci de ani, nu curăţase gunoiul din el. L-a dat
lui Hercules să-l cureţe într-o singură zi.
Ce a făcut Hercules? În apropiere, curgeau două râuri. El
a îndreptat curgerea lor spre grajduri, a făcut o spărtură mare
în pereţi, a slo-
bozit înăuntru
valurile apelor
şi grajdul înda-
tă s-a curăţat.
Iată o is-
torie plină de
înţeles şi pentru
viaţa noastră
cea sufletească!
Rău avem
şi noi destul în
noi. De atâtea
ori s-a făcut şi viaţa noastră un adevărat „grajd” cu „gunoi” de
păcate strâns de ani de zile.
Iar acest rău din noi, acest „grajd” din noi, nu-l vom putea
curăţa niciodată cu puterile proprii. Orice am face, oricât ne-
am opinti, e totul în zadar. „Grajdul” din noi, „gunoiul” din noi
se va curăţa numai când vom slobozi peste el râul Evangheliei.
Numai valurile „apelor vii”, care curg din Crucea Golgotei,
vor putea curăţa „gunoiul” din noi.
Şi aşa este şi cu stările din lume. E plină lumea de azi de
răul fărădelegilor şi stricăciunilor sufleteşti! Iar îndreptarea nu
va veni, până nu va porni să curgă prin lume „râul” cel mare

al Evangheliei.
Râul Evangheliei curge departe de viaţa popoarelor de azi.
Ceea ce se cheamă azi creştinism este o albie goală, uscată şi
secată. Râul Evangheliei trebuie atras în albia aceasta. Râul
Evangheliei trebuie slobozit în deşertul vieţii de azi.
Stările din lume şi din ţara noastră se vor îndrepta numai
când se vor slobozi peste ele valurile „apelor vii” care curg din
Crucea Golgotei.
Pentru aceste „valuri” luptăm şi noi cu Oastea Domnului.
421. CELE DOUĂ CĂRUŢE
Un căruţaş ajunse în drum pe un altul şi voi să-l întreacă.

– Fă-mi loc să trec înainte! se răsti el către cel ce mergea
înainte.
– Da’ pe urma mea nu poţi merge? – întrebă celălalt.
– Nu! – zise cel dintâi – pentru că mi se cuvine să merg
înaintea ta.
– Da’ de ce? întrebă celălalt. Ce duci în căruţa ta?
– Eu duc spirt şi ţuică.
– Atunci, frate, ai dreptate. Treci înainte, pentru că eu duc
în căruţa mea coşciuge (sicrie) şi trebuie să merg în urma ta.
Eu trăiesc de pe urma ta.
422. ÎN TÂRGUL DE OALE
În târgul de oale, oamenii bat cu degetul oalele de pământ,

să afle care sunt arse mai bine. Oalele ce răsună mai bine sunt
arse mai bine şi acelea sunt mai bune.
Aşa e şi un creştin adevărat: un vas de lut ars şi întărit prin

focul Duhului Sfânt. „Precum focul – zice Sf. Ioan Gură de
Aur – preface lutul cel moale în vas vârtos, aşa şi focul Duhului
Sfânt, când cuprinde un suflet, îl face mai tare ca fierul.”
„Vasul” (creştinul) care a stat mai mult în focul Duhului
Sfânt, acela „răsună” mai bine; acela e mai tare în lupta contra
ispitelor.
423. SMOCHINUL DIN AUSTRALIA
Un necredincios, voind, şi de pe patul morţii, să dea o lo-

vitură credinţei, a cerut să fie îngropat cu o smochină în gură,
zicând aşa, în batjo-
cură: „Când va mai
putea creşte şi din
smochina asta un
smochin, apoi să ştiţi
că voi învia şi eu!”.
Dorinţa i-a fost
ascultată, dar abia
a trecut anul şi a şi
venit răspunsul lui
Dumnezeu. Sâmburii
din smochină au în-
colţit, au crescut, şi-
au făcut loc printr-o
gaură şi, răzbind la
lumină, au crescut într-un smochin mare şi frumos, care se
poate vedea şi azi într-un cimitir din oraşul Sidney.
Acest minunat răspuns al lui Dumnezeu se vede în chipul
de mai sus.
O, cum a orbit diavolul mintea necredincioşilor şi a sec-

tarilor aşa-numiţi milenişti şi adventişti, care aşijderea spun
că nu este Înviere, ca nici măcar din astfel de pilde să nu vadă
strălucind adevărul Învierii.
424. „FIE VOIA MEA!”
Un om, dând odată peste nişte încercări, se plângea pe

toate drumurile că el e prea „bătut de soartă”. Şi murmura îm-
potriva lui Dumnezeu.
– Tu eşti de vină! îi zise un prieten credincios.
– Cum aşa? De ce?
– Pentru că în rugăciunea «Tatăl nostru», tu zici mereu:
„Fie voia Ta”, Doamne! Iar prin asta Îl inviţi pe Dumnezeu să
facă ce va voi El cu tine. În loc de „fie voia Ta”, zi de acum
înainte „fie voia mea” – şi atunci poate îţi va merge mai bine.
Necredinciosul înţelese lecţia şi, cu ochii plini de lacrimi,
strigă: „Iartă-mă, Doamne!”. Iar din acel ceas, n-a mai cârtit
împotriva lui Dumnezeu.
425. SFÂRŞITUL GROAZNIC AL UNUI VÂNĂTOR
Viaţa multor oameni e în chipul unui vânător din Tibet,

care avu un groaznic sfârşit.
Aflându-se într-o pădure, pe marginea unui râu, văzu un
fagure de miere, sus, pe creanga unui pom de la marginea unei
ape; şi se urcă îndată să-l ia. El nu bănuia că, în acea clipă,
viaţa lui era ameninţată din trei părţi deodată şi că el era, într-
adevăr, în ghearele morţii. Sub copac, în apă, îl aştepta cu gura
căscată un crocodil, gata să-l înghită. La spatele lui, o haită de
lupi sta la pândă; iar

rădăcinile copacului
erau roase de viermi.
Ce se întâmplă?
Copacul, dezrădăci-
nat, se prăbuşi în apă
şi vânătorul căzu pra-
dă crocodilului.
Tot aşa, sufletul,
legat de trupul cel
muritor, gustă câtăva
vreme dulceaţa pă-
catului. El cutreieră
nepăsător şi uşuratic
pădurea cea plină de
primejdii a lumii acesteia, în care pândeşte diavolul, căutând
să-l piardă.
El nu se gândeşte că iadul abia aşteaptă clipa să-l înghită,
nici că viermii nevăzuţi ai păcatului au ros rădăcinile vieţii
lui, aşa că sufletul i se va prăbuşi în iad, ca o pradă veşnică.
Dimpotrivă – zice Domnul Iisus – „cel ce vine la Mine este iz-
băvit de păcat, de diavol şi de iad. Eu îi voi dărui viaţa veşnică,
pe care nimeni nu i-o va putea răpi” (In 10, 28-29).
Prin cuvinte dezmierdătoare şi prin momeli înşelătoare, dia-
volul ademeneşte pe oameni şi-i înghite, tocmai ca un şarpe care
farmecă prin privirea lui păsările pe care le prinde şi le mănâncă.
Cei ce cred în mine – zice Domnul – sunt izbăviţi de vraja
bătrânului şarpe şi de ademenirile lumii acesteia.
„Fiţi treji şi vegheaţi! Pentru că potrivnicul vostru, dia-
volul, dă târcoale ca un leu care răcneşte şi caută pe cine să
înghită. Împotriviţi-vă lui tari în credinţă!...” (I Ptr 5, 8-9).
„Împotriviţi-vă diavolului şi el va fugi de la voi!” (Iac 4, 7).
426. CEL MAI BOGAT

– o întâmplare din Germania, de la anul 1872 –
Boierul unui sat trecea călare pe lângă spărgătorul de pia-

tră din marginea drumului.
– Bună ziua, nene moşule! Ei, ce mai faci? Tot cu piatra
asta te războieşti?
– Lăudat să fie Domnul pentru toate! – răspunse spărgăto-
rul, care era un om credincios şi trăia cu adevărat Evanghelia.
– Dar cu sărăcia cum o mai duci?
– Slavă lui Dumnezeu! De sărăcie am scăpat. E adevărat
că sunt sărac de avere, dar am aflat o bogăţie care întrece toate
averile şi bogăţiile
din lumea aceasta.
– Glumeşti,
moş Ioane?
– O, nu cucoa-
ne boierule! Bogăţia
pe care o am eu n-o
dau pe toate averile
dumitale.
– Şi de câţi ani
eşti, moş Ioane?
– De 75 de ani,
dintre care peste trei-
zeci i-am petrecut
spărgând piatră la
marginea drumurilor.
– Ei, şi asta se
cheamă viaţă? O via-
ţă întreagă să spargi
la piatră pe marginea
drumurilor!
– Desigur, boierule, asta nu-i viaţă şi mulţumesc lui Dum

nezeu că mi-a ajutat să aflu viaţa cea adevărată.
Boierul – care era un mare necredincios – plecă zâmbind
şi zicându-şi în sine: „A slăbit de minte moşul acesta”.
Dar, peste noapte, boierul avu un vis fioros: se făcea că
murise cel mai bogat om din sat. Dimineaţa se trezi, tremurând
sub fiorul acestui vis. El era cel mai bogat om din sat.
În clipa aceea, intră logofătul lui. Îi aduse veşti şi aşteptă
porunci.
– Cucoane, o noutate! Astă-noapte, a murit bătrânul spăr-
gător de piatră. L-am văzut şi eu; parcă doarme liniştit; a murit
cu Biblia lui în mână...
Boierul se cutremură din nou. Acum înţelese totul. Bătrânul
de ieri şi visul de astă-noapte îi spuseră un mare adevăr.
– Să ştii, logofete, că astă-noapte a murit cel mai bogat om
din satul nostru!
Logofătul deschise ochii mari... nu înţelegea nimic...
– Da, da! Să ştii că acesta a fost cel mai bogat om din sat,
pentru că avea o bogăţie care merge acum împreună cu el.
Şi, din acel ceas, boierul deveni credincios şi începu şi el a
„se îmbogăţi în Domnul” (Lc 12, 12-21).
427. CELE MAI FRUMOASE MÂINI
Mai multe doamne bogătaşe s-au strâns într-un salon, pen-

tru a hotărî care dintre ele are cele mai frumoase mâini; pentru
aceasta, au ales pe un domn mai bătrân, să hotărască.
– Doamnelor, – le-a zis el – eu nu pot răspunde încă la
întrebarea pusă; trebuie mai întâi să întreb săracii. Cea mai
frumoasă mână este aceea care dăruieşte mai multe pâini.
Doamnele cele bogătaşe au rămas toate ruşinate.
428. HERCULES ÎN FAŢA UNEI RĂSPÂNTII
Poate că aţi auzit de Hercules, uriaşul din istoria vechilor

greci. Despre acest uriaş spune legenda că a făcut douăspreze-
ce fapte de vitejie.
Într-o zi, călătorind, Hercules ajunse la o răspântie. Calea
se desfăcea în două părţi. De o parte stătea o femeie îmbrăcată
în haine de desfătări şi viaţă uşoară, arătând cu mâna o cale ne-
tedă şi plăcută, plină
cu vuiet de petrecere
şi desfătare.
De cealaltă par-
te, stătea, în schimb,
o femeie simplă, cu
o ramură de finic în
mână, iar îndărătul ei
se vedea o cale îngus-
tă şi plină de scaieţi şi
bolovani. Femeia cea
cu haina de joc începu
îndată:
– Vino pe drumul
acesta şi vei avea tot
ce-ţi doreşte inima! Vei avea prieteni, petreceri, desfătări şi tot
ce-ţi trebuie ca „să-ţi trăieşti viaţa”.
– Calea mea – zicea cealaltă femeie – este îngustă şi ane-
voioasă, dar, în schimb, sfârşitul ei va fi plin de fericire şi bi-
necuvântare.
Hercules se opri în faţa acestei răspântii. Avea, iarăşi, în
faţa lui o luptă; o luptă însă în care nici braţele lui, nici ghioa-
ga nu-i mai puteau fi de nici un folos. În faţa lui avea o luptă
sufletească, mai grea decât toate faptele lui de vitejie.
Legenda ne spune că Hercules a biruit şi a câştigat şi

această luptă. Înţelegând că în faţa lui stă virtutea şi păcatul, a
apucat pe calea cea îngustă a virtuţii.
Istoria lui Hercules se repetă şi în viaţa noastră. Cele două
răspântii, virtutea şi păcatul, stau clipă de clipă în viaţa noastră.
Diavolul pune neîncetat în faţa noastră calea cea largă a
deşertăciunilor şi dezmierdărilor acestei lumi, ispitindu-ne să
apucăm pe ea.
Iisus Mântuitorul ne pune pe cealaltă, zicându-ne: „Intraţi
pe poarta cea strâmtă, căci îngustă este calea ce duce la viaţă
şi lată este calea ce duce la pierzare şi mulţi sunt cei ce apucă
pe ea!” (Mt 7, 13-14).
Noi trebuie să alegem între aceste două răspântii. „Calea
vieţii şi calea morţii” stau veşnic în faţa noastră (Ier 21, 8).
Viaţa noastră trebuie să fie o neîncetată luptă şi biruinţă pentru
calea cea îngustă, pentru calea vieţii.
Hercules a fost un păgân şi a biruit ispita ce-l chema pe
calea cea largă. Câţi însă dintre creştinii de azi biruie această
ispită?
„Staţi, dar, la drumuri şi întrebaţi de cărările Domnului
cele veşnice; vedeţi care este calea cea bună, mergeţi pe ea şi
veţi afla odihnă sufletelor voastre!” (Ier 6, 16).
429. BUFNIŢELE ŞI LILIECII
Cine nu cunoaşte aceste vietăţi care nu se simt bine decât

în întunericul nopţii?!
Când apar zorii dimineţii şi când natura întreagă reînvie şi
se bucură de lumină, bufniţele şi liliecii fug şi se ascund prin
locuri părăginite.
Aşa sunt şi unii oameni din zilele noastre. Ei se simt bine

numai în întunericul păcatelor lor şi fug de locurile unde lumi-
nează soarele Evangheliei lui Hristos.
Vai, cât de dureros lucru este acesta!
430. PRERIILE
În Australia şi în nordul Americii, erau mai înainte – şi

mai sunt şi acum – stepe şi câmpii nesfârşite de păşuni şi iarbă,
un fel de iarbă ce creşte foarte mare. Dar, când vin căldurile
de vară şi iarba începe a se usca, se iveşte şi o mare primejdie.
Dacă se întâmplă să se aprindă undeva iarba, apoi focul se
duce ca fulgerul, ajutat fiind şi de vânturile ce suflă pe acolo.
Un astfel de foc e o grozăvenie de neînchipuit. Închipuiţi-vă un
teritoriu de câteva judeţe cuprins într-o mare de flăcări! Orice

încercare de stingere a focului e zadarnică. Turme întregi de
vite şi animale sălbatice au pierit în astfel de valuri de foc.
Însă, mai târziu, europenii au iscodit o apărare împotriva
acestui prăpăd. Prin nesfârşitele câmpii de iarbă, ei fac, ici şi
colo, la anumite depărtări, nişte cercuri, nişte ocoluri mari, în
care nimicesc iarba cu totul şi pe de margini sapă pământ.
Acestea sunt aşa-numitele locuri de scăpare. Când ierbu-
rile şi câmpiile iau foc, păstorii şi fermierii aleargă cu vitele
lor în aceste ocoluri mântuitoare. Valuri de foc îi înconjură pe
toate părţile, dar, în ocolul lor, focul nu poate străbate.
Ce icoană minunată este şi aceasta despre darul Jertfei de
pe Crucea Golgotei!
Dreptatea şi sfinţenia lui Dumnezeu nu pot suferi păca-
tul. Urgia şi mânia Cerului de Sus urmăresc întocmai ca un
foc aprins păcatul şi pe cel ce face păcatul. „Iată, Numele
Domnului vine din depărtare! Mânia Lui este aprinsă ca un
pârjol puternic. Buzele Lui sunt pline de urgie şi limba Lui este
ca un foc mistuitor (Is 30, 27).
Toţi suntem păcătoşi. Pe toţi ne ameninţă acest foc al urgi-
ei cereşti. Ce foc grozav este acesta! El ne înconjură din toate
părţile. Avem însă şi noi un loc de scăpare şi de apărare contra
lui. Acest loc minunat este Golgota, este Jertfa cea scumpă a
Scumpului nostru Mântuitor, Care a murit şi S-a jertfit pentru
fărădelegile noastre. Acest loc ne apără şi pe noi contra focului
urgiei cereşti.
Acest loc este un fel de „ocol” al mântuirii sufleteşti. Fără
acest loc am fi pierduţi.
Acest loc ne apără şi de focul ispitelor şi patimilor lumeşti.
Acest loc ne apără şi de focul cel veşnic al iadului.
Fratele meu, scapă şi tu în acest loc! Scapă îndată, căci el
este pregătit anume pentru scăparea şi mântuirea ta!
431. „DE CE POSTEŞTI?”
– De ce posteşti toate miercurile şi vinerile? – întrebă oda-

tă un necredincios pe un ostaş din Oastea Domnului.
– Dar dumneata pentru ce te speli pe faţă în fiecare dimi-
neaţă? – zise ostaşul.
Necredinciosul a înţeles că şi sufletul se cere spălat şi ră-
mase ruşinat.
432. CE POATE FACE STĂRUINŢA
Pe timpul vechilor
greci, trăia un oarecare De
mostene, un om gângav.
Însă el dorea să se facă, cu
orice preţ, orator (vorbitor).
Spre a scăpa de gângăvie,
Demostene ieşea zilnic la
marginea mării, îşi punea
o pietricică sub limbă şi ţi-
nea discursuri aprige, care
trebuiau să se audă peste
zgomotul mării. Printr-o
stăruinţă de fier, în scurt
timp, Demostene a devenit
cel mai vestit orator din pa-
tria lui.
Stăruinţa îşi are toată
însemnătatea ei şi în cele
ale sufletului. Adevărat că
oamenii au diferite daruri (I
Cor 12, 1-11) dar, de multe ori, darurile stau ascunse şi numai
stăruinţa le dezgroapă.
Eu mă gândesc câte daruri a dezgropat şi Oastea Domnului!
Am cunoscut un intrat în Oaste, despre care niciodată n-aş fi
crezut că ar putea spune şi el ceva. Dar fratele s-a pus, nopţile,
pe citirea Bibliei: a vorbit mereu în adunări mici şi azi rămâi
uimit de ce iese din gura lui. Îndeosebi, citirea Bibliei dezgroa-
pă daruri de care rămâi uimit.
A te propti în vorba că „n-ai dar”, de multe ori înseamnă a
te propti în lene. Chiar cu un frate preot discutam într-o vară în
privinţa aceasta. Spunea că el nu predică, pentru că n-are „dar
de a vorbi”. Dar atunci cum pot vorbi oamenii simpli, oamenii
laici? Darul ni se trimite prin solia sârguinţei şi a stăruinţei.
Nici eu n-aveam „dar” de a scrie, când am început a scrie. Dar,
prin stăruinţă şi râvnă, Domnul mi l-a trimis.
Dezgropaţi, prin râvnă şi stăruinţă, darurile care stau în-
gropate în voi!
433. L-A CONVERTIT UN CERŞETOR
Un mare vestitor al Evangheliei, englezul Taylor, a lăsat

următoarea istorie a convertirii sale:
„Eram un mare necredincios – spune Taylor – dar, de la un
timp, începui să însetoşez după cele sufleteşti.
Îmi pusei în gând să mă duc la biserică şi să mă-ntorc la
Dumnezeu.
Dar, când ajunsei la biserică, era prea târziu. Slujba se gă-
tase şi lumea se împrăştiase. Nu mai era decât un biet cerşetor,
rămas la uşa bisericii.
– Dumnezeu să-ţi dea o zi bună! – îi zisei, aruncându-i şi
eu o milă de câţiva gologani.
– Mulţumesc! – răspunse cerşetorul – dar eu n-am avut

niciodată vreo zi rea.
Rămăsei cam ruşinat de acest răspuns şi adăugai:
– Dumnezeu să-ţi dea multă fericire!
– Mulţumesc, dar eu n-am fost niciodată nefericit!
– Cum aşa?
– Pentru că ascult întru toate de voia lui Dumnezeu. Voinţa
lui Dumnezeu este voinţa mea şi de aceea mă simt mulţumit şi
fericit şi în cele bune, ca şi în cele rele.
– Păi, bine, dar dacă voinţa lui Dumnezeu ar fi să ajungi în
fundul iadului, ce ai face?
– De asta nu mă tem! Cu El sunt gata să merg şi în iad.
Mai bine cu Domnul în iad, decât fără El în Cer.
Rămăsei uimit de acest răspuns.
Din acea clipă – încheie Taylor – am devenit un vestitor
al Evangheliei.”
Pe Taylor l-a convertit un cerşetor. O credinţă tare şi o
voinţă trăită după voia lui Dumnezeu pot aduce suflete la pi-
cioarele Crucii şi pot face misionari, chiar dacă acea viaţă e
trăită de un biet cerşetor.
434. CORBUL CEL ALB
Despre «corbul alb» se vorbeşte de câte ori e vorba despre

un om deosebit; despre un om care iese din mulţimea răilor,
prin însuşirile sale cele bune.
Asemănarea e bună. Dar se uită un lucru. Ne gândim noi,
oare, ce păţeşte şi cum trăieşte corbul cel alb în mijlocul negri-
lor săi fraţi?
Chipul de alături spune totul. Bietul corb alb a isprăvit-o
cu pacea. Din toate părţile, e împresurat de ocara şi prigoana
semenilor săi. El stă între ei blând şi liniştit. Nu înţelege, săr-

manul, ce s-a întâmplat cu semenii lui. Parcă îi întreabă: „Ce
aveţi cu mine?... Ce rău v-am făcut?...”.
„Cronc! Cronc!” – răspund cei negri, tot mai întărâtaţi.

Parcă i-ar zice: „Trufaşule! Îngâmfatule! Mândrule!”. Ei nu
pot suferi albul semenului lor şi de aceea îl prigonesc.
Exact aşa e şi cu Oastea Domnului. Şi Oastea este – mai
ales în stricăciunile vremilor de azi – un «corb alb». Şi e bârfit
pentru că e «alb». Suntem bârfiţi pentru că ni s-au schimbat
penele, ni s-a schimbat firea. Nu mai umblăm după hoituri şi
mortăciuni, pe la cele cârciumi şi păcate.
Un ostaş e şi el un «corb alb», împresurat din toate părţile
de ocara şi prigoana hulitorilor: „Îngâmfatule! Mândrule! Nu
vrei să mai stai cu noi la cârciumă!... Te-ai umplut de mân-
drie!... Te-ai apucat să ne strici datinile noastre strămoşeşti!...”
În zadar se întreabă ostaşul mirat: „Ce aveţi cu mine, oa-
meni buni? Ce rău v-am făcut?...”
Hulitorii se ţin după el şi se vor ţine, ca să se plinească Scrip-
turile, ce spun apriat: „Toţi cei ce voiesc să trăiască cu evlavie
în Iisus Hristos vor fi persecutaţi” (II Tim 3, 12).
În chipul de mai ’nainte se vede – aşa de potrivit – foto-

grafia hulitorilor noştri. Această fotografie spune totul. Suntem
huliţi pentru albul ce s-a ivit în viaţa şi-n purtările noastre. Mai
înainte, când trăiam în pace cu toate păcatele, aveam pace.
Acum suntem huliţi.
Slavă Domnului pentru aceste hule! Ele sunt cea mai bună
mărturie că suntem pe calea cea bună.
435. SECTARUL ŞI BARCA
Un credincios apucase a trece cu barca peste un lac.

Barcagiul era, din întâmplare, un sectar, care îl tot pisa pe omul
nostru cu îndemnuri contra Bisericii: că Biserica-i aşa şi pe
dincolo... că nu te poţi mântui până nu părăseşti Biserica...
Credinciosul tăcea. Pe la mijlocul lacului, zise:
– Uite cum se leagănă barca dumitale!... De unde ştii ce
s-ar putea întâmpla? Eu cred că ar fi mai bine dacă am sări în
apă şi să trecem lacul înot...
– O, nu! – răspunse barcagiul. În barcă avem toată sigu-
ranţa. Ar fi o nesocotinţă să lăsăm barca şi să riscăm trecerea
cu înotul.
– Ei bine – răspunse credinciosul – întocmai aşa aflu şi eu
că tot mai bine e să rămân în barca Bisericii, decât să mă arunc
în nesiguranţa apelor şi a valurilor.
436. MÂINI „NEBOTEZATE”
Chipul de mai jos e luat din istorie. E vorba de încreş-

tinarea vechilor popoare păgâne ce a avut loc în Franţa şi
Germania de azi. Încreştinarea mergea greu. Păgânii ţineau
la obiceiurile lor sălbatice şi războinice. Arma era veşnic în

mâna lor. Nu se puteau împăca cu iubirea evanghelică şi, în
special, cu iubirea vrăjmaşilor.
„Cum? – îşi ziceau păgânii. Să nu mai purtăm noi armele
noastre? Să nu mai trăim aşa cum au trăit strămoşii noştri?”
Atunci – în mintea lor naivă – îşi făcură o judecată ciuda-
tă. Când primeau creştinismul şi se botezau, îşi ţineau mâna
dreaptă ridicată în sus, afară din apă (cum se vede în imagine).
Îşi închipuiau păgânii că apa singură face botezul şi, de
aceea, îşi fereau mâna dreaptă de apa botezului, crezând că
apoi, cu această „mână nebotezată” vor putea şi pe mai departe
să poarte arma, să ucidă, să jefuiască, să fure etc.
Ce judecată ciudată! – va zice cineva.

Ciudată şi nu prea! – zicem noi.
În această ciudată situaţie sunt şi azi atâţia creştini. Ei îşi
păstrează năravuri de care spun că „nu se pot dezbăra”. Unii
au urechi „nebotezate” (cei ce ascultă toate prostiile); alţii
mâini „nebotezate” (cei ce fură); alţii gură „nebotezată” (cei
ce suduie şi clevetesc); alţii pungă „nebotezată” (cei ce sunt

zgârciţi) etc.
Unul s-ar înscrie în Oastea Domnului, dacă i-am lăsa sti-
cla cu băutură; altuia, tabachera; altuia, femeile etc.
Poţi avea nouăzeci şi nouă de procente predate Domnului;
una singură de care nu vrei să te dezbari îţi fură mântuirea.
Numai cu o viaţă predată, pe de-a-ntregul, Domnului pu-
tem dobândi mântuirea.
437. ŞARPELE ÎNGHEŢAT

– o ştire interesantă publicată de ziare, mai anii trecuţi –
Într-un sat din Basarabia, un copil se juca cu sapa în jurul

casei. Răscolind pământul, într-un loc, a dat peste un şarpe
îngheţat. Crezând că-i bici, copilul l-a luat, l-a dus în casă şi a
început să se joace cu el. Dar şarpele, încălzindu-se, s-a trezit
din somn şi l-a muşcat pe copil, cauzându-i moartea.
Aşa e şi firea cea veche din noi. Ea nu moare de tot. E
numai un şarpe amorţit care se trezeşte în noi, îndată ce-i dăm
„căldură” şi „mâncare”.
Cei care nu mă credeţi uitaţi-vă, spre pildă, la cel care
merge la birt, cum se trezeşte îndată şarpele din el! Precum
zice şi Biblia: „Nu te uita la vin, când face spume în pahar; el
alunecă uşor, dar, pe urmă, ca un şarpe muşcă şi înţeapă ca un
basilisc!” (Prov 23, 31-32).
438. AL PAISPREZECELEA...
O familie avea botez cu o seamă de invitaţi. Când se aşe-

zară oaspeţii la masă, cineva observă că sunt tocmai treispre-
zece; număr nenorocos.
– Să mă iertaţi – grăi gospodina casei, jenată oarecum –

dar eu n-am ştiut de această potriveală! Şi se căuta o dezlegare
oarecare.
– Să mai chemăm un vecin! – grăi gazda casei.
Dar bunicul, de colo, din capul mesei, adaugă:
– Nu e nevoie, dragii mei, să alergaţi pe la casele oame-
nilor! Staţi puţin, că eu îndată Îl voi afla pe al paisprezecelea.
Şi, îngenunchind bunicul, se rugă cu glas răspicat: „Doamne
Iisuse Hristoase! O viaţă întreagă Te-am rugat să petreci aici,
în casa aceasta, şi să fii Oaspetele nostru statornic; eu Te rog
şi acum, fii Tu, Doamne, al paisprezecelea, aici, la masă, între
noi!...”.
Oaspeţii se aşezară la masă şi mâncară liniştiţi. Aveau un
număr „cu noroc”.
Iată o dezlegare fericită pentru cei ce „se tem” de numărul
treisprezece, dar nu se tem de păcat!
439. INIMA – PIATRĂ DE MOARĂ
Inima omului – zicea un vestitor al Evangheliei – este ca

o piatră de moară.
Dacă bagi pe ea grâu, ea macină făină. Dacă o punem în
slujba Domnului, ea macină „grâu” şi dă „făină”.
Dar, dacă nu o punem în slujba aceasta, dacă nu-i dăm
grâu să macine, ea umblă înainte goală şi se mistuie pe sine
însăşi, se toceşte ca o piatră de moară ce umblă fără măciniş.
Asta-i când omul se mistuie în întristări, în supărări, în dez-
nădejde etc., neavând pe moară grâu de credinţă, rugăciune etc.
Când inima n-are grâu de măcinat, atunci se apropie şi
Satana şi bagă pe moară neghina lui şi măcinişul lui: ură, za-
vistie, gânduri rele etc.
Ca piatra morii, inima umblă neîncetat şi macină neîn-

cetat.
Ce macină inima ta?
440. LITERA OMOARĂ...
Iudeii, adică evreii, nu pronunţă niciodată două nume: nu-

mele lui Iehova şi numele lui Iisus.
Numele lui Iehova nu-l pronunţă de teamă, de frică. E un
nume prea înalt, prea sfânt pentru a-l rosti.
Iar numele lui Iisus nu-l rostesc din ură. Urăsc şi azi acest
„Nume” prin care noi ne mântuim.
Ce bine spunea Apostolul Pavel că „litera omoară”! Litera
legii îi ţine şi azi pe iudei în cumplita lor orbie sufletească.
441. CURAJUL UNUI COPIL
Copilul unui ţăran, Hermann Billung, din orăşelul

Hermansburg – Saxonia, păzea vitele pe o livadă din apro-
pierea oraşului. O ceată de călăreţi, în mare ţinută militară,
ieşind de pe strada oraşului, o apucară peste livada unde era
iarbă de vară.
– Opriţi-vă! – strigă copilul cu glas tare... Întoarceţi-vă
înapoi! Strada e a dumneavoastră, dar livada e a tatălui meu!
– Cine eşti tu? – întrebă căpetenia călăreţilor.
– Eu sunt Iohan, copilul tatălui meu, Hermann Billung.
– Iar eu sunt regele Otto.
– Eu nu cred că dumneata ai fi regele Otto, pentru că re-
gele respectă legea şi dreptul; dar dumneavoastră le călcaţi în
picioarele cailor!
În faţa acestui răspuns – regele Otto cel Mare se întoar-

se înapoi, cercetă pe tatăl copilului şi luă copilul la curtea sa.
Acest copil ajunse, mai târziu, conte şi pe urmă Principe de
Saxonia. Dar şi-a păstrat până la sfârşit curajul Evangheliei de
a spune adevărul, fără să caute la faţa oamenilor.
442. PRIN SERVITOARE
Un renumit vestitor al Evangheliei, englezul John Wesley,

fu batjocorit odată de un împotrivitor al lui, pe tema că, în adu-
narea lui are „numai servitoare”.
– O, dacă aş putea converti toate servitoarele din ţara asta –
a răspuns Wesley – Anglia ar ajunge atunci o ţară a Domnului!
După zece ani de la moartea lui Wesley, o servitoare, pe
care el o adusese la picioarele Crucii, l-a convertit pe marele
bărbat de stat, Chaftesbury, prin râvna căruia se înfiinţară soci-
etăţi pentru răspândirea Bibliei şi ţara se umplu de cunoştinţa
Domnului.
Darul lui Dumnezeu lucrează şi prin vasele cele slabe.
443. MĂRUL ŞI FARISEUL
Cât de uşor te poţi înşela în alesul merelor! Pui mâna pe

mărul cel mai frumos şi, când colo, tocmai acela este viermă-
nos şi putred. Pe din afară e aşa de „sănătos”, dar înăuntru e
bolnav şi stricat.
Cât de uşor te poţi înşela şi în alesul oamenilor! Este om
ce la înfăţişare ţi se pare drept şi evlavios. Dar, vai, înăuntru
este bolnav şi stricat! Şi fariseul din Evanghelie se arăta şi se
lăuda că-i sănătos, dar, vai, înăuntru era plin de boala trufiei!
Stau în picioare şi azi fariseii despre care zicea

Mântuitorul: „Vai, vouă, fariseilor făţarnici, că vă asemănaţi
mormintelor cele văruite, care pe din afară se arată frumoa-
se, dar înăuntru sunt pline de toată necurăţia! Aşa şi voi, pe
din afară vă arătaţi drepţi
oamenilor, dar dinăuntru
sunteţi plini de făţărie şi
fărădelege” (Mt 23, 27-28).
Este însă Cineva care
„ştie ce este în om” (In 2,
25). E Domnul Dumnezeu.
Pe El nimeni nu-L poate în-
şela.
În ziua Judecăţii, se vor
tăia „merele” şi, atunci, se va vedea lăuntrul lor în faţa tuturor.
„Toţi trebuie să ne arătăm în faţa scaunului de judecată al lui
Iisus Hristos” (II Cor 5, 10).
Atunci se va vedea şi lăuntrul „mărului” tău!
444. GATA ŞI PENTRU PLUG, ŞI PENTRU JERTFĂ
Prin muzeele din Italia, se poate vedea o icoană interesan-

tă, rămasă din vremea romanilor. Se vede în icoana aceea un
bou stând între un plug şi un altar de jertfă, iar dedesubt e scris
pe latineşte: «Gata pentru amândouă», adică, gata şi pentru
plug, şi pentru jertfă.
În vremile acelea, li se aduceau zeilor jertfe de animale.
Boul din icoană voia deci să spună: „Iată, eu stau gata şi pen-
tru plug, şi pentru jertfă”. Această icoană simboliza munca şi
jertfa ce trebuia să le presteze fiecare cetăţean roman pentru
patria romană.
Un adânc înţeles este în icoana aceasta şi pentru viaţa

noastră cea creştinească. Orice creştin adevărat, orice cetăţean
al Împărăţiei Cerului trebuie să stea totdeauna gata de muncă şi
de jertfă pentru Împărăţia lui Dumnezeu. Evanghelia cere de la
noi şi lucru în ogorul Domnului şi cere şi jertfă pentru Domnul
şi sufletul nostru. Însă celor mai mulţi le-ar trebui şi le-ar plă-
cea o Evanghelie fără „plug” şi fără „altar” de jertfă; fără mun-
că şi fără jertfă pentru Domnul. Dar o astfel de Evanghelie nu
există. Oriunde veţi vedea creştini fără „plug” şi fără „jertfă”,
să ştiţi că pe acolo n-a ajuns Evanghelia lui Hristos!
Sunt mulţi creştini cucernici şi evlavioşi până când nu-i
vorba de ceva jertfe care ating fie punga lor, fie interesele lor şi
viaţa lor. Dar, când se ajunge aici, s-a isprăvit cu Evanghelia.
Nimic pentru Domnul, nimic pentru alţii; totul pentru ei şi in-
teresele lor!
Să luăm pe sufletul nostru această învăţătură, mai ales noi,
ostaşii Domnului. Intrarea noastră în Oastea Domnului este –
şi trebuie să fie – un legământ, o declaraţie că stăm gata şi

pentru plug, şi pentru jertfă. Orice ar fi să ni se întâmple, orice
necazuri şi prigoane ar fi să avem, noi trebuie să stăm gata de
luptă şi de jertfă. Credinţa noastră tocmai în faţa „plugului” şi
„altarului” trebuie să se adeverească.
Fraţi ostaşi, fiţi totdeauna gata şi pentru plug şi pentru jertfă!
445. PRIN LUPTĂ ŞI STĂRUINŢĂ
Despre regele Robert Bruce, din Scoţia, spune istoria

că, bătut fiind de vrăjmaşi, s-a furişat descurajat într-o şură.
Dimineaţa văzu un păianjen care încerca să-şi facă trecere
printre firele lui. De cincisprezece ori i se rupse firul; de cinci-
sprezece ori îl făcu din nou, până izbuti.
„Acest păianjen – zise regele – este trimis spre mustrarea
şi încurajarea mea. Chiar de cincisprezece ori de voi fi bătut,
n-am să mă las.”
Şi, intrând din nou în război, bătu pe vrăjmaşul lui.
Iubiţii mei fraţi ostaşi! În lupta noastră, să ne fie şi nouă
pildă stăruinţa păianjenului! Oricâte lovituri ne-ar da vrăjma-
şul diavol, să nu disperăm! Să înnoim atacul, şi... a noastră va
fi biruinţa!
Împărăţia lui Dumnezeu se ia prin stăruinţă şi luptă; şi
„celui ce biruie şi păzeşte până la sfârşit, îi voi da să mănânce
din pomul vieţii” (Apoc 2, 7).
446. CEL CARE LUCREAZĂ DUMINICA
Un maestru pantofar, om sărac şi cu familie grea, lucra din

greu şi în ziua Domnului, duminica. Iar dacă cineva îi spunea
că asta nu e bine, îi răspundea îndârjit:
– Eu am o casă grea... Trebuie să lucrez şi duminica!

Un credincios se apropie de el şi îi zise:
– Dragul meu, ia seama, eşti într-o mare greşeală, crezând
că nu poţi trăi dacă nu lucrezi şi duminica. Eu cred că tocmai
pentru asta o duci aşa greu, fiindcă lucrezi duminica.
Uite, facem azi un înţeles! Eu sunt un om cu avere şi,
iată, îţi dau cuvântul meu, între martori, că îţi voi plăti eu tot
ce crezi că vei păgubi într-un an, nelucrând duminica. Îţi voi
plăti paguba ce crezi că vei avea-o în cele cincizeci şi două
de duminici, însă cu con-
diţia: să citeşti duminica în
Cartea aceasta ce ţi-o dau,
în Sfânta Scriptură! Iar, la
sfârşitul anului, eu îţi cer
numai atât: să-mi spui în
faţa acestei Cărţi şi în faţa
lui Dumnezeu, câtă pagu-
bă crezi că ai avut faţă de
anul trecut, în care ai lucrat
duminica, şi eu îţi voi plăti
imediat această pagubă.
Şi întăriră acest înţeles
cu martori.
La împlinirea anului:
– Ei, iată, s-a împlinit
anul şi am venit. Ţi-ai făcut socoteala cât trebuie să-ţi plătesc?
– O, dragul meu! – răspunse lăcrimând pantofarul. Nu
trebuie să-mi plăteşti nimic. De când n-am mai lucrat dumi-
nica şi în timpul acesta am cercetat Scripturile, mi-au mers
toate lucrurile de minune. Mai înainte aveam numai o capră,
iar acum am o vacă. Mai înainte aveam numai un bordei, iar
acum am o căsuţă nouă. Fii binecuvântat, om al lui Dumnezeu
şi binecuvântată să fie Cartea aceasta pe care mi-ai dat-o! În

ea am aflat, eu şi familia mea, ceea ce ne lipsea. Casa noastră
era mai înainte un iad, iar acum este un mic rai, plin de pace şi
binecuvântare.
De învăţătură pentru cei ce cred că se pot pricopsi lu-
crând în Ziua Domnului.
447. CU „LAPTE ÎN CASĂ”
Un ostaş îmi spunea că s-a înţeles odată cu un vecin al lui

astfel:
– Am auzit că ţi-ai cumpărat vacă.
– Da, Bunul Dumnezeu mi-a ajutat să-mi cumpăr o vacă,
pentru că m-am săturat să umblu cu oala prin sat după lapte.
Nu mă mai las fără lapte în casă.
– Bunul Dumnezeu mi-a ajutat şi mie să-mi cumpăr o
vacă.
– Cum? Ce vacă? Tu n-ai avere şi fân pentru ea (ostaşul
era un om sărac şi fără avere).
– O, dragă vecine, eu mi-am cumpărat o altfel de vacă; eu
mi-am cumpărat o Biblie din care îmi hrănesc sufletul cu lap-
te sufletesc... Ah, ce lapte minunat este acesta!... Mai înainte,
umblam şi eu după laptele acesta cu „oala prin sat”; citeam
pe apucate din Biblia altora. Acum mulţumesc lui Dumnezeu
că mi-a ajutat să am şi eu lapte în casă, din care să beau când
vreau şi cât vreau; şi pentru laptele acesta nu-mi trebuie nici
fân nici avere. L-am cumpărat de la Oastea Domnului cu 200
lei şi mă ţine o viaţă întreagă, ba încă rămâne şi copiilor mei.
Voi lăsa cu limbă de moarte copiilor mei să nu se mai lase fără
de acest lapte în casă.
448. MĂGARUL ŞI FÂNTÂNA
Un om îşi făcuse nărav să lucreze duminica, în Ziua

Domnului. Parcă era făcătură, tocmai în Ziua Domnului îşi gă-
sea „lucruri urgente” de isprăvit.
Iar la îndemnul unui ostaş, să nu mai lucreze în Ziua
Domnului, omul – care mai auzise şi el ceva din Biblie – răs-
pundea:
– Sunt unele lucruri grabnice care nu pot fi amânate; tre-
buie să văd de ele şi duminica. Au nu spune undeva şi în Biblie
că de va cădea asinul tău, în Ziua Domnului, în fântână, trebuie
să-l ajuţi să scape?
– Ba da – răspunse
ostaşul – asta a spus-o
şi Mântuitorul, când i-a
mustrat pe farisei pentru
litera legii (Mt 12, 11;
Ieş 23, 4).
Dar, dă-mi voie,
dragul meu, să te întreb
ceva! Te rog să-mi spui
ce se întâmplă atunci
când măgarul capătă nă-
rav să se arunce în fieca-
re duminică în fântână?
Negreşit, atunci trebuie
ales una din două: sau omori măgarul, sau strici fântâna. Să
strici fântâna, asta nu se poate. De apă nu te poţi lipsi. Dar
„măgarul” se poate prăpădi; ba chiar trebuie prăpădit, pentru
că el spurcă fântâna, spurcă duminica.
Omul a înţeles lecţia şi, de atunci, n-a mai apărat păcatul
cu ocoşeli lumeşti, ci s-a lăsat de el.
449. CREDINŢA FACE ŞI AZI MINUNI
Un medic de la Bucureşti istoriseşte într-o revistă urmă-

toarea întâmplare:
„De două luni zăcea în spitalul nostru o femeie bolnavă,
venită pentru operaţie. Sărmana! Era o jale; să ne apropiem cu
cuţitele noastre de ea, nici vorbă nu era! Era atât de slabă, că ar
fi adormit pe veci, în decursul operaţiei...
Pe urmă, boala i se înrăutăţi: nu putea mânca şi, apoi, se
ivi şi oftica (tuberculoza). Era în pragul unei morţi sigure şi
grabnice. Dar avea ceva această femeie ce ne atrăgea şi ne um-
plea de uimire: era veşnic voioasă şi vorbea cu atâta căldură
de Dumnezeu şi de Iisus Hristos, încât n-am mai auzit astfel
vorbindu-se. Niciodată n-am auzit-o văicărindu-se, cu toate că
avea pentru ce.
Am întrebat-o, odată, de ce-i atât de crud cu ea Dumnezeu
în Care credea aşa de mult. Şi mi-a răspuns cu atâta bunătate,
încât am rămas uimit. Iar, când m-a lămurit după Scripturi că
«Domnul a ales vasele cele slabe să facă de ocară pe cele tari»,
am rămas ruşinat. «Şcoala vieţii adevărate – zicea femeia –
în necazuri de acestea se învaţă... Asta-i crucea pe care Iisus
Hristos mi-a dat-o să o port, ca să fiu cu El în neîncetată legă-
tură sufletească!»
Pe urmă, boala femeii tot mai grea făcându-se, ne înţele-
serăm cu doctorul şef să-i dăm drumul acasă, să moară între
cunoscuţii ei.
Ne-am despărţit ca pentru totdeauna. Când colo, după trei
luni, ce să-ţi vadă ochii? Femeia vine şi ne cercetează; era să-
nătoasă tun. Am întrebat-o ce-a făcut, unde s-a lecuit şi ne-a
răspuns că a tămăduit-o «Doctorul ei cel Mare, Care este Iisus
Hristos»...
Hotărât lucru – zice, în încheiere, medicul – noi, învă-

ţaţii, avem multe de învăţat de la cei care trăiesc în adevăr
Evanghelia.”
Oare n-ar fi bine să punem toată ştiinţa noastră la picioare-
le lui Hristos, aşa cum a făcut Apostolul Pavel?
450. CÂINELE LATRĂ DEGEABA LA LUNĂ, DAR DIAVOLUL NU!
Câinele latră la
lună. Nici o pricină
n-are de lătrat şi to-
tuşi latră.
Diavolul însă
nu face aşa. El nu
latră „la lună”. El
nu latră niciodată
degeaba. El nu latră
niciodată dacă n-are
pentru ce. El este
un câine mai bătrân
care ştie de ce latră.
Oriunde îl veţi
auzi pe Satana lă-
trând, să ştiţi că pe
acolo e atare om al
lui Dumnezeu şi atare lucru al lui Dumnezeu! De câte ori îl
veţi auzi pe Satana lătrând, să ştiţi că iadul e în primejdie. Din
ce va urla diavolul mai tare, să ştiţi că e semn mai bun.
Suflete dragă! Te-ai întors la Dumnezeu? Ai intrat în
Oastea Domnului şi Satana latră? Nu te teme de el, ci te bucu-
ră! Ar fi mai rău dacă n-ar lătra.
Slăvit să fie Domnul! Oastea Domnului are semnul cel

bun: lătratul Satanei ne urmăreşte necurmat.
Nici după o altă mişcare religioasă n-a lătrat diavolul atât
de mult ca după Oastea Domnului. Şi ăsta e un semn bun; e
semnul cel mai bun că suntem pe calea cea bună. Când va tă-
cea „câinele”, atunci să ştiţi că nu e bine! Când Satana nu latră
după un om întors la Dumnezeu sau după o mişcare religioasă,
să ştiţi că asta e semn rău!
451. „GRATIS! GRATIS!...”
Într-un târg de ţară, am auzit pe cineva strigând cât îl ţinea

gura: „Gratis!... Fără bani!”...
Toată lumea se îmbulzea într-acolo. Cine n-ar dori să capete
ceva gratis, fără bani? Dar, apropiindu-mă de strigător, am văzut
că era unul dintre cei ce-şi fac reclamă pe la târguri. El vindea
un briceag, o oglindă, un lanţ şi alte mărunţişuri, toate la un loc
cu 30 de lei şi spunea că le dă ca şi gratis. Strigătul lui era adică
un fel de înşelăciune, un fel de atragere mincinoasă a oamenilor.
În mijlocul oamenilor care se îmbulzeau la acest „gratis”,
eu mi-am adus aminte că şi Evanghelia are o astfel de „re-
clamă”. Şi ea strigă cuvântul „gratis”, „fără plată”. Sângele
Domnului se dă fără nici o plată (I Ptr 1, 18-19).
„Voi, toţi cei însetaţi, veniţi la ape, veniţi şi cumpăraţi fără
bani şi fără plată!” (Is 55, 1).
Reclama Scripturilor însă nu este mincinoasă. Ea nu este
o înşelăciune. Evanghelia ne îmbie gratis cu o comoară mai
scumpă decât toţi banii şi averile acestei lumi. Dar, vai, la
această strigare a Evangheliei nu se prea îndeasă lumea! Cu
o chemare mincinoasă, un mincinos strângea sute de oameni,
dar la chemarea Evangheliei, nu aleargă nimeni.
Ce lucru dureros!
452. DOI NECUNOSCUŢI
Odată, Bunul Dumnezeu chemă virtuţile de pe pământ la

ceva sfat în cer. Între cei chemaţi erau: Adevărul, Dreptatea,
Mila, Credinţa, Bunătatea etc. Iar între aceştia erau şi doi care
nu se mai văzuseră şi nu se cunoşteau. Se apropiară unul de
altul să se recomande.
– Eu sunt Binefacerea – zise unul.
– Eu sunt Recunoştinţa – răspunse celălalt.
– Cum, voi nu vă cunoaşteţi? întrebă Bunul Dumnezeu.
– Nu, Doamne, – răspunseră cei doi necunoscuţi – căci pe
pământ încă nu ne-am întâlnit niciodată.
453. PENTRU LIBERTATE

– o întâmplare pe care am citit-o într-un ziar din Elveţia –
Într-o temniţă din Germania,

un puşcăriaş a ros mereu, zece ani
de-a rândul, în gratia de fier a tem-
niţei, cu un mic metal ascuţit, până
i-a reuşit, în cele din urmă, să rupă
gratia şi să scape la libertate.
Iată şi aceasta o dovadă des-
pre ce dar mare e libertatea! Şi
cu câtă dorinţă o doresc cei ce au
pierdut-o.
Este însă şi o altă robie, pe
care n-o prea simte nimeni: robia cea grozavă a păcatului. Şi
este şi o libertate pe care n-o prea doreşte nimeni: libertatea cea
sufletească.
„Tot cel ce păcătuieşte este rob al păcatului” şi al diavolului,
zice Scriptura (In 8, 34; I In 3, 8).
454. PRAZNICE ÎNĂDUŞITE
O întâmplare cu mult înţeles a avut loc, mai anii trecuţi,

într-o comună de lângă Cluj.
Se făcuseră mari pregătiri pentru botezul unui prunc; aşa
cum se pregătesc creştinii de azi, cu băuturi şi petrecere. După
slujba de la biserică, au început a se strânge invitaţii. În toiul
pregătirilor, mama îşi aşezase pruncul pe pat. Sosind un oaspe
cam rachiat, nu băgă de seamă şi, lepădându-şi sumanul pe pat,
îl puse tocmai peste prunc. Un alt invitat, sosind, îşi depuse ha-
ina peste a celui de dinainte; al treilea, al patrulea fac tot aşa...
În timpul ăsta, veselia şi petrecerea era în toi. „Să trăiască!”,
în dreapta; „să trăiască!”, în stânga. Şi rachia curgea gârlă.
„Ia să-mi văd odorul!” – se gândi, de la un timp, mama; şi
căută pruncul. Dar, vai, îl găsi înăduşit sub grămada de haine.
Petrecerea s-a schimbat în jale.
Oare nu tot aşa păţesc şi Praznicele Domnului? Bucuria
cea adevărată a praznicelor este înăduşită de chefuri, petre-
ceri şi beţii. Bietul praznic este „pruncul” pentru care se face
petrecerea şi bucuria, numai cât, pe urmă, „pruncul” moare
înăduşit, acoperit fiind de alcool şi chefuri.
„Cum ţi-ai petrecut la sărbători?” – cu această întrebare se
sfârşesc Praznicele Domnului.
„Foarte bine ne-am petrecut!” Numai cât bietul praznic
s-a înăduşit.
Ce păgânătate mare este aceasta!
455. „CINE L-A FĂCUT?” „NIMENI!”
Un cărturar credincios avea în vizită mai mulţi prieteni.

Între ei, era şi unul declarat „ateu”.
– Uite ce tablou frumos! – zise acest necredincios, privind

pe perete un tablou pe care era pictat un admirabil asfinţit de
soare. Cine ţi-a făcut acest tablou, dragă prietene?
– Nimeni! – răspunse stăpânul casei.
– Cum aşa, nimeni?
– Păi aşa bine; eu m-am trezit cu el pe perete, aşa cum îl
vezi... El s-a făcut... el s-a pictat... el s-a pus pe perete...
– Vorbeşti prostii!
– Ba, deloc, dragă prietene! Căci dacă tu îmi spui mereu
că nu este Dumnezeu şi că soarele, pământul şi lumea întreagă
s-au făcut ele singure, apoi, desigur, trebuie să mă crezi şi pe
mine când îţi spun că pe tabloul acesta nu l-a făcut nimeni, ci
s-a făcut el singur...
Necredinciosul înghiţi găluşca şi rămase ruşinat.
456. UN NUME POTRIVIT
Unul dintre cei mai mari gânditori ai omenirii, englezul

Shakespeare (se citeşte: Şeicspir) era un înverşunat adversar
al alcoolului. Cu toate prilejurile, arăta stricăciunile ce le face
acest „duh al diavolului”.
De la acest mare gânditor a rămas un fel de „nume de
botez” al alcoolului. Shakespeare i-a dat alcoolului numele
lui cel adevărat, pe care
îl punem şi noi aici, ca
să-l ştie toată lumea: Tu,
spirit nevăzut al alcoo-
lului – a zis Shakespeare
– dacă nu ţi s-a dat încă
un nume, drac să fie nu-
mele tău!
457. „NEBUNULE! DE NU VA PUTREZI GRÂUL, NU VA RĂSĂRI!...”
Într-o adunare, un învăţat necredincios spunea că el nu se

poate împăca nicicum cu învăţătura despre învierea din morţi.
– Toate aş fi în stare să le cred – zicea el – dar una ca asta
nu: să învie omul după ce a putrezit în pământ!?...
Credincioşii se sileau în tot chipul să-l lămurească cu Scrip-
turile. Dar necredinciosul, supărându-se, izbi cu putere în
Noul Testament, încât se rupse o foaie din el.
Dar, o arătare! Foaia cea ruptă era tocmai din epistolele
Apostolului Pavel, acolo unde se zice: „Nebunule! Tu ce se-
meni nu dă viaţă, de nu va fi murit mai întâi. De nu va putrezi
grâul sau altă sămânţă, nu răsare...” (I Cor 15, 35-39).
Faţă de această arătare, necredinciosul se domoli şi fu bi-
ruit de puterea credinţei.
458. ÎNTR-O FABRICĂ
Într-o fabrică din Germania, un muncitor necredincios se

suise pe capul unei maşini şi grăia muncitorilor contra credinţei.
Grăind hulă contra Bunului Dumnezeu, îşi ridică furios
mâna, ca un fel de ameninţare la adresa Dumnezeirii.
Dar mâna ridicată atinse un fir electric şi hulitorul într-o
clipă fu carbonizat.
Nu vă înşelaţi, necredincioşilor! Dumnezeu nu Se lasă
batjocorit (Gal 6, 7).
459. „STAŢI LINIŞTIŢI!”
După ce domnul i-a scos pe israeliteni din Egipt şi i-a în-

dreptat spre Canaan, ajunseră în faţa Mării Roşii.
Grea încercare! În faţa lor, erau valurile mării, iar îndără-

tul lor sosea Faraon cu oastea. Atunci Domnul le-a zis: „Staţi
liniştiţi!” (Ieş 14, 20). În faţa lor stătea moartea, dindărătul lor
sosea moartea. Şi totuşi, în aceste clipe grele, Domnul le-a zis:
„Staţi liniştiţi!”.
Aceasta este credinţa cea tare şi vie, când stăm liniştiţi în
faţa oricărei încercări.
460. CEREREA COPILULUI
Un copil zicea odată tatălui său:

– Tăticule dragă, sloboade taurul din grajd, să-l văd şi eu!
Tatăl s-a îndurat şi l-a slobozit, însă taurul se repezi cu
furie asupra copilului şi era să-l omoare.
– Tăticule dragă, nu mă lăsa, că mă omoară! – strigă co-
pilul.
– Vezi, fiule, ce-ai ştiut tu cere? – zise tatăl zâmbind.
Aşa încearcă mulţi creştini să ceară de la Tatăl Ceresc ceea
ce nu ştiu.
Este însă un lucru pe care îl putem cere întotdeauna cu cea
mai mare siguranţă: izbăvirea sufletului.
461. ALERGAREA CEA BUNĂ ŞI... CEA NEBUNĂ
Dumnezeiescul Apostol Pavel scrie:

„Alerg spre darul de biruitor; uitând cele ce sunt în urma
mea, mă arunc spre cele ce sunt înainte; alerg spre ţintă pentru
premiul chemării cereşti a lui Dumnezeu, în Iisus Hristos” (Flp
3, 12-14). O astfel de viaţă s-a încheiat, pe urmă, cu cuvintele:
„Lupta cea bună m-am luptat, călătoria am sfârşit, de acum
mi se va da cunu-
na neprihănirii” (II
Tim 4, 7).
Aşa trebuie
să curgă şi să se
sfârşească şi „aler-
garea” noastră. Ce
puţini sunt însă cei
ce „aleargă” pentru
a dobândi „cunu-
na vieţii de veci”!
(Apoc 2, 10).
E adevărat că
aleargă şi oamenii
de azi, dar «aler-
garea» lor e de altă
natură. Aleargă ca nişte „cai fără frâie” (Iac 3, 3). „Aleargă ca
şi calul şi catârul la care nu este pricepere” (Ps 31, 9). Aleargă
în galop pe căile răutăţilor. Aleargă în galop spre iad şi pierzare.
Doamne, fereşte-ne de o astfel de «alergare»!
Este o alergare bună şi alta nebună. Pe care o ai tu, iubite
cititorule?
„Drept aceea, să alergăm cu stăruinţă în lupta de între-
cere ce ne stă înainte. Să ne uităm ţintă la Iisus, Căpetenia
şi Desăvârşirea credinţei noastre! Uitaţi-vă bine la El, ca nu
cumva să vă lăsaţi osteniţi, slăbind în sufletele voastre!” (Evr
12, 1-3).
Scumpii mei fraţi din Oastea Domnului! Şi noi am intrat
în alergare pentru cununa vieţii. Să alergăm cu stăruinţă, până
la sfârşit, ca să ne putem încheia şi noi «alergarea» cu cuvinte-
le: „Lupta cea bună am luptat, călătoria am sfârşit, de acum ni
s-a gătit nouă cununa dreptăţii” (II Tim 4, 7).
462. LEPROŞII DE DUPĂ RĂZBOI...
Ce mult se aseamănă purtările oamenilor de după războiul

cel mare cu cei zece leproşi din Evanghelie!
În vremea războiului, un credincios îmi scria: „Şi, mai de-
parte, vei afla, domnule părinte, că am pus gând bun înaintea
lui Dumnezeu că, de voi scăpa din acest potop de foc, apoi trei
sferturi din viaţa mea am să le petrec în rugăciune şi numai un
sfert pentru mine”.
Cel ce a scris scrisoarea a scăpat din focul războiului, dar
mâna lui care scrisese făgăduinţa am văzut-o izbind masa unei
crâşme şi din gura lui curgeau cele mai grozave înjurături.
E plină lumea de azi cu astfel de leproşi pe care Domnul
i-a scăpat din focul războiului; ei însă răsplătesc cu păcate pe
Marele Mântuitor.
463. CANDELABRUL DIN BISERICĂ
Fiecare creştin îşi

are locul său şi lumina
sa, în lucrul cel mare al
Evangheliei. Eu mă uit
la candelabrul din biseri-
că. Ce predică minunată
văd eu în lumânările din
acest candelabru! Ele
sunt de diferite mărimi;
ele sunt aduse de diferiţi
credincioşi, dar toate au
acelaşi scop şi fac ace-
eaşi slujbă: luminează.
Uitaţi-vă din depărtare la un candelabru plin cu lumânări

aprinse! Luminile lui se văd «una» singură. Sunt mai multe,
diferite lumini, dar ele se văd «una».
În viaţa cea creştinească, fiecare creştin îşi are partea sa
de lumină.
În Biserica lui Hristos, fiecare credincios îşi are partea sa
de lumină, îşi are «lumina» sa.
În creştinătatea din lume, fiecare biserică, fiecare religie
şi confesiune îşi are partea sa de lumină, îşi are «lumina» sa.
Aceste lumini sunt diferite, dar în ochii Tatălui Ceresc ele sunt
«una» (In 17, 22).
Puterea unui creştin se măsoară după lumina ce o revarsă
şi el în lume. Puterea unei biserici se măsoară după lumina pe
care o revarsă în lume şi în suflete. Puterea unei biserici sunt şi
credincioşii ei cei «aprinşi», care luminează.
Mulţi critică Oastea Domnului. Păi, noi nu ştim să fi făcut
vreo altă crimă, decât atât că ne-am silit să aprindem toate lu-
minile din biserică.
464. LICITAŢIA DIAVOLULUI
O legendă spune: cică, odată, diavolul şi-a scos la vânzare

lucrurile sale. A ţinut cu ele licitaţie. Între obiectele scoase la
vânzare, erau: ura, minciuna, pizma, înşelătoria şi alte răutăţi.
Fiecăreia, diavolul îi pusese un preţ. Preţul cel mai mare îl
avea deznădejdea.
– Cum se poate, diavole – întrebau cumpărătorii – de ai
pus la deznădejde preţul cel mai mare?
– Pentru că ea îmi aduce cele mai multe suflete în iad! –
răspunse diavolul râzând.
Dragă cititorule! Încercările şi necazurile – ba chiar şi pă-
catele – nu vin asupra ta să te arunce în braţele deznădejdii;
ci ele vin din depărtarea şi dragostea Tatălui Ceresc. Ele te

cheamă «acasă».
465. «MÂNCAREA» UNEI FEMEI EVLAVIOASE
Un vestit predicator din Anglia istoriseşte următoarea în-

tâmplare:
„Într-o zi, m-am abătut pe la casa unei femei sărace, să-i
dau ceva ajutor dintr-o colectă. Am aflat-o tocmai mâncând de
amiazi. Avea o masă subţire: o bucată de pâine, o zeamă goală
şi un urcior cu apă.
– Numai atât? – am întrebat-o eu.
– Ba, mai am ceva! – a răspuns văduva. Şi, întinzându-şi
mâinile, dintr-un dulap a scos o Psaltire. «Mâncarea» mea cea
mai aleasă e aceasta! – a zis femeia.”
O, de-am înţelege şi noi cuvintele Mântuitorului, că:
„Omul nu trăieşte numai cu pâine, ci şi cu orice cuvânt ce iese
din gura lui Dumnezeu”.
Câţi însă cunosc această «mâncare»?
466. STĂRUINŢA UNUI PĂIANJEN
Ziarul «Universul» a publicat chipul de alături, însoţit de

următoarele rânduri: „Sunt douăzeci şi cinci de zile de când pă-
ianjenul pe care-l vedeţi în ilustraţia noastră duce o luptă aprigă
împotriva minutarelor de la ceas, care nu-l lasă să-şi ţeasă pânza.
De patru sute optzeci de ori, până acum, a început şi re-
început această muncă înverşunată, şi, ce e mai curios, fără să
fi avut în timpul acestor douăzeci şi cinci de zile putinţa să se
hrănească.
Savanţii de la Universitatea din Akron studiază la micro-

scop această formidabilă luptă, spre a vedea cât timp va mai
rezista păianjenul fără hrană.
Iată ce pildă de extra-
ordinară stăruinţă! De patru
sute optzeci de ori să începi
un lucru pe care nu-l poţi
duce la capăt! De douăzeci şi
cinci de zile să stărui nemân-
cat în această luptă!
Iată o stăruinţă care,
aplicată la lucrul mântuirii
sufleteşti, ne poate fi o straş-
nică ruşinare şi mustrare!
Luptă şi stăruinţă sunt
şi dobândirea Împărăţiei lui
Dumnezeu (Mt 11, 12). Unde este însă stăruinţa noastră în
această luptă? În lupta mântuirii sufleteşti, creştinul de azi,
la cele dintâi atacuri, se dă bătut, proptindu-se în mincinoa-
sa «scăpare»: „Am încercat, dar nu pot!... E prea greu pentru
mine!”.
Un păianjen – o biată fiinţă ce n-are decât multe picioruşe
– încearcă un lucru de patru sute optzeci de ori şi totuşi nu se
lasă. Iar creştinul – cea mai aleasă făptură a lui Dumnezeu...
creştinul, pentru biruinţa căruia a murit Iisus pe Crucea
Golgotei – se lasă bătut de toate ispitele şi păcatele.
467. FUMUL LUI CAIN ÎN SAT LA NOI...
Cain şi Abel din Biblie au adus jertfă de mulţămită lui

Dumnezeu pentru belşugul şi prisosinţa de care îi învrednicise
Domnul. Însă Cain a adus o mulţămită rea, jertfind Domnului

bucatele cele rele. Dar mai rău ştiu mulţumi lui Dumnezeu
creştinii de azi, care aleargă la aldămaş, la beţie şi la păcate,
de câte ori Dumnezeu îi învredniceşte de izbânzi, de prisosinţă
şi belşug.
De când eram preot la sat, mi-aduc aminte că, într-o toam-
nă, Dumnezeu ne învrednicise cu un bogat rod şi belşug de
prune. Dar, vai, ce grozavă iarnă a avut acest dar! Toată iarna,
viaţa oamenilor s-a trecut în beţii, urlete, desfrânări, bătăi, ba
chiar şi omoruri. Toată iarna au fumegat în sat la noi jertfelni-
cul diavolului şi fumul lui Cain.
Aşa ştiu creştinii să mulţumească lui Dumnezeu pentru
darurile şi belşugurile de care îi învredniceşte.
468. MUZICA GOLGOTEI
Cu prilejul unui concert, am văzut un lucru cu mult înţeles

sufletesc. Un oaspete, venit la concert, a intrat şi el în rând
cu coriştii Reuniunii, la o cântare religioasă. Cunoştea această
cântare, şi a intrat îndată în mersul ei.
O muzică cerească, un cor ceresc răsună neîncetat şi în
cer. Noi, creştinii, trebuie să învăţăm, încă din această viaţă,
«melodiile» şi «notele» acestui cor ceresc. Noi trebuie să cu-
noaştem, încă din această viaţă, muzica Golgotei, pentru ca,
îndată după moarte, să ne ocupăm locul nostru în corul cel
ceresc.
Fireşte, de la cântări ca: „Cine-o făcut crâşma-n drum?”,
„Foaie verde tiriplic”, „Of, of, of!...”, şi altele de felul ăsta, nu
se poate trece în corul cel ceresc.
469. DE MOARTE NU POŢI FUGI
În privinţa
asta, am citit
undeva o mult-
grăitoare în-
tâmplare:
Un om a
visat, într-o
noapte, că ve-
nise moartea la
el. Când l-a vă-
zut dormind în
pat, s-a umplut de mirare şi – întrebând: „Cum? Aici te afli?”
– a dispărut.
Dimineaţa următoare, omul s-a trezit cu un fel de spaimă.
Toată ziua a stat sub frica acestui vis, iar când a venit seara şi-a
zis: „Hai să merg la cumătrul, în satul vecin, să scap de acest
vis urât!”.
A încălecat calul şi-a plecat. Pe drum, zorea calul să mear-
gă tot mai tare. Dar, pe la jumătatea drumului, calul s-a pră-
buşit cu el într-un şanţ. Atunci, se ivi moartea, zicând: „A, da!
Iată, aici trebuia să te aflu!”.
470. NAPOLEON ŞI MOARTEA
Despre Napoleon, spune istoria că, în decursul luptelor, intra

unde era mai mare ploaia de gloanţe şi trecea teafăr printre ele.
Când generalii îl sfătuiau să se păzească, el le răspundea:
„Glonţul care să mă omoare pe mine nu este încă fabricat; iar
când va fi fabricat, în zadar mă voi păzi de el”.
471. UNA AUZITĂ LA IERUSALIM
Când am fost în pelerinaj la Ierusalim, în ţara arabilor,

am auzit o poveste de-a lor. Cică, văzând credincioşii lui
Mahomed profetul, cât de repede se lăţeşte Evanghelia lui
Hristos, au mers la un mare vrăjitor de-al lor, care se pricepea
la făcutul a fel de fel de vrăji şi otrăvuri, şi l-au rugat să facă
ceva pentru slăbirea creştinătăţii, căci altcum semiluna (legea
lor) e pierdută.
Vrăjitorul deschise atunci o ladă şi scoase o căldare mare
ce avea nişte ţevi încârligate de credeai că un şarpe şade dea-
supra ei. „Daţi acest vas în dar creştinilor – zise vrăjitorul – şi
nu vă mai temeţi de ei!”.
Aşa s-a şi întâmplat. Creştinii au apucat a fierbe şi bea
alcool. Lupta lor pentru răspândirea Evangheliei a încetat.
Evanghelia lui Hristos n-a putut cuceri păgânătatea.
O, ce urmări grozave a avut alcoolul asupra creştinătăţii!
472. BARZA HOAŢĂ
O barză văzu odată, de sus, de pe vârful casei, o bucată de

carne pusă la fript, jos, în ograda gospodarului, la care îşi avea
cuibul.
Cuprinsă de ispita lăcomiei şi hoţiei, barza se repezi jos,
luă carnea cu ciocul şi o duse puişorilor care se aflau în cuib.
Dar, peste câteva clipe, o vedere înfricoşată! Cuibul berzei
era în flăcări. Ce se întâmplase? Pe carnea friptă se luase şi
un cărbune aprins, care, la rându-i, a aprins cuibul şi a ars
puişorii.
Cu o bucată de carne furată, barza şi-a pierdut casa şi pu-
işorii.
Exact aşa se întâmplă şi cu cei ce fură. Orice furătură,

pe care omul o bagă în casa lui, îi aduce, pe urmă, nenoroc şi
pierzarea casei.
Vai de cei care îşi închipuie că pot da înainte cu hoţia!
473. „DE CE PLÂNGI, MAICĂ DUMINICĂ?”
„Eu plâng, pentru că sunt ziua

Învierii Domnului şi tocmai în ziua
aceasta se fac cele mai multe păcate
şi fărădelegi. Eu plâng, pentru că sunt
ziua cea mai luminată, dar oamenii au
făcut din mine ziua cea mai batjocori-
tă cu beţii, petreceri, jocuri, desfătări,
târguri etc.
Din mine, ziua cea mai luminată,
oamenii au făcut ziua cea mai întune-
cată. Din mine, ziua Domnului, oame-
nii au făcut ziua diavolului. Din ziua
Învierii Domnului oamenii au făcut ziua
morţii, ziua diavolului. Eu plâng pentru
cei care îşi pierd viaţa şi îşi omoară su-
fletul, tocmai în ziua în care ar trebui să
afle viaţa şi să-şi mântuie sufletul...”
474. DE N-AR FI VÂNTUL, AM MURI DE FOAME
De ce?
Pentru că el poartă polenul de la floare la floare şi de la
spic la spic. Fără vânt, nu pot lega rod nici florile, nici spice-
le. Am pieri de foame dacă n-ar sufla vântul, pe vremea când

leagă holdele.
Aşa e şi vântul Duhului Sfânt (In 3, 8). Fără darul şi harul
Duhului Sfânt, n-am putea trăi o viaţă nouă şi n-am putea lega
roduri de fapte bune.
475. O TEMNIŢĂ DULCE
Apostolul Pavel a scris Epistola către Filimon, din temni-

ţă. Şi ştiţi ce scrie în epistolă?... „Mulţumesc lui Dumnezeu...
am bucurie şi mângâiere...”. Nici un cuvânt de plângere şi du-
rere. Picioarele îi erau legate în obezi grele şi Apostolul Pavel
scrie despre bucurie şi mângâiere. Da, da, pentru că trăia cu
sufletul în libertatea cea dulce a Evangheliei; era slobod de
legăturile păcatului.
O aşa temniţă dulce avea şi Iosif, care scăpase în temniţă
din robia desfrânării, în care cerca să-l atragă soţia lui Potifar.
Temniţa şi robia cea adevărată este păcatul. De această temniţă
şi robie trebuie să ne ferim!
476. CELE TREI FELURI DE A MURI
De la un vestit pictor german mort în floarea vieţii – Alfred

Rethel –, au rămas trei tablouri vestite. În aceste tablouri, pic-
torul, un suflet credincios, a zugrăvit moartea şi felul de a muri
al oamenilor, în trei clase.
În tabloul prim, se vede un credincios adormind liniştit cu
rugăciunea pe buze, iar alături, un înger şi moartea trag clopo-
tele învierii.
Aceasta este moartea omului credincios. Moartea lui este
un somn, o adormire liniştită în Domnul.
În tabloul al doilea, se vede moartea dând buzna într-un

bal. Ce groază nebună în faţa acestui oaspete neinvitat! Ce
fugă! Ce ţipete! Moartea însă râde şi îşi culege jertfele.
Acesta este chipul celor pe care moartea îi află înecaţi în
dulceţile şi plăcerile acestei vieţi, negândindu-se deloc la sfâr-
şitul vieţii lor.
În tabloul al treilea se vede un om fugind de moartea care
îl urmăreşte călare pe un cal. În el a pus pictorul pe cei ce îşi
închipuie că pot fugi din calea morţii şi se pot apăra faţă de ea.
În care din acestea trei vei muri tu?
477. NEGRUL CE VOIA SĂ SE FACĂ ALB
Într-o şcoală din America era şi un băiat de negru, singurul

negru din toată şcoala. Şi – precum era de aşteptat – bietul co-
pil suferea mult. Ceilalţi copii îl batjocoreau mereu.
Atunci copilul – în mintea lui de copil – începu a se spăla
din greu, să se facă alb şi să scape de batjocuri. Ba chemă în
ajutor şi pe un prieten dintre copiii cei albi, care îl ajuta vârtos
şi cu o perie.
Fireşte, totul
era în zadar. Numai
o minte de copil îşi
putea închipui că
pielea cea neagră
se poate face albă
prin spălat.
O aşa trudă
zadarnică fac şi cei
care umblă să scape
de „negrul” păcatu-
lui fără Jertfa Crucii.
Numai Sângele Mielului ne poate spăla de orice păcat.

Un adevăr etern şi veşnic a spus proorocul Ieremia în cuvin-
tele: „Au putea-va un harap să-şi schimbe pielea sa, sau un pardos
să-şi schimbe petele sale? Tot aşa, aţi putea voi să faceţi binele,
voi, care sunteţi deprinşi să faceţi răul?” (Ier 13, 23). „Chiar dacă
te-ai spăla cu silitră şi dacă ai da cu multă sodă, nelegiuirea ta tot
ar rămâne înaintea Mea – zice Domnul” (Ier 2, 22).
Numai „Sângele lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, ne
curăţeşte de orice păcat” (I In 1, 7). „De vor fi păcatele noastre
ca mohorâciunea, ca zăpada se vor albi” prin Sângele Mielului
(Is 1, 18).
Ferice de cei ce se albesc „prin Sângele Mielului!”
(Apoc 7, 14).
478. O DESCOPERIRE
Un învăţat profesor german, Stimar, cel care a descoperit

gazul aşa-numit cloroform şi a mai avut încă alte multe desco-
periri, fu întrebat odată care este cea mai de seamă descoperire
a sa.
„Descoperirea mea cea mai mare – răspunse profeso-
rul, care era şi un mare credincios – este aceea că am aflat pe
Domnul şi Mântuitorul meu Iisus Hristos.”
479. LA LACUL SILOAMULUI
Când am fost la Ierusalim, am luat şi eu un fel de vinde-

care de la lacul Siloamului! Înainte de a face pelerinajul la
Ierusalim, sufeream cu ochii. Doctorii îmi dăduseră medica-
mente şi ochelari.
Ajuns la Ierusalim, când am cercetat lacul Siloamului, m-am

coborât în adâncul lui cu credinţă şi m-am rugat Domnului cu
căldură să-mi dea şi mie tămăduire ochilor trupeşti şi sufleteşti.
De atunci n-am mai folosit nici medicamente, nici oche-
lari. M-a tămăduit Doctorul Cel Mare. Eu Îi mulţumesc şi din
acest loc şi Îl rog neîncetat să-mi ţină şi să-mi întărească şi
sănătatea ochilor sufleteşti.
480. PELICANUL ÎŞI HRĂNEŞTE PUII CU SÂNGE
Despre pelican se spune că îşi hrăneşte puişorii cu sângele

său. Îşi împunge pieptul cu ciocul şi lasă să picure sânge pentru
puişorii lui. Dacă pe-
licanul ar avea grai, el
ar putea zice: „Eu îmi
hrănesc puii cu sânge.”
Iar puişorii, la rândul
lor, ar putea zice: „Noi
trăim cu sânge.”
În Italia, este o
statuie în formă de fân-
tână, în care se vede
această minunată în-
tocmire a Făcătorului:
pelicanul hrănindu-şi
puii cu sângele său.
Această statuie – ce se vede în chipul de alături – s-a ridicat ca
o icoană a Jertfei de pe Crucea Golgotei.
Ce icoană minunată este aceasta pentru Jertfa Crucii
şi Sângele Crucii! Şi noi trăim prin sânge. Şi noi trăim prin
„Sângele Mielului”. Fără acest Sânge nu este şi nu poate fi nici
viaţă, nici mântuire.
„Amin, amin zic vouă – a zis Iisus Mântuitorul – de nu

veţi mânca Trupul Fiului Omului şi de nu veţi bea Sângele
Lui, nu veţi avea viaţă în voi; cel ce mănâncă Trupul Meu şi
bea Sângele Meu, acela întru Mine petrece şi Eu întru el” (In
6, 53-56).
Aceasta este taina cea mare şi sfântă a Împărtăşirii văzute
şi nevăzute cu Iisus Mântuitorul. Prin Sângele Crucii noi tre-
buie să trăim într-o legătură necurmată cu Iisus Mântuitorul.
Nu este vorba aici numai despre o împărtăşire ce se face o dată
pe an – în postul Paştilor (şi, vai, câţi nici măcar pe aceasta
nu o fac!) – ci este vorba despre o viaţă pe care să o petrecem
necurmat în Domnul şi El în noi.
Ce dar mare este pentru noi Sângele Crucii! Este cel mai
scump dar pe care cerul de sus l-a revărsat peste noi, păcătoşii
pământului. Dar şi cel mai înfricoşat.
Sângele lui Abel a fost – şi este – şi el un simbol pentru
Sângele Crucii, iar acest Sânge care a udat pământul strigă şi
azi la cer după cei pentru care s-a vărsat în zadar; după cei care
n-au primit şi nu primesc Jertfa Scumpului nostru Mântuitor.
Pe Domnul Îl dor nu păcatele noastre, ci Îl doare şi inima-I
plânge pentru cei ce n-au primit sfântul Lui Sânge; pentru cei
ce n-au primit a Lui viaţă şi dar şi pentru care a suferit şi a
murit în zadar.
481. A VRUT SĂ SUDUIE DIN CARTEA DE RUGĂCIUNI
Domnul nu prea pedepseşte la moment pe cei hulitori.

Sunt însă câteodată şi cazuri în care cerul de sus parcă nu poate
suferi hula necredincioşilor; li se curmă îndată viaţa.
Gazetele au adus ştiri despre un astfel de caz ce s-a întâm-
plat în Ungaria. Într-o societate de necredincioşi care chefuiau,
unul a luat în mână o carte de rugăciuni, să arate ortacilor cum

ştie el sudui din cartea de rugăciuni. Dar, pe când a desfăcut-o
şi a deschis gura să suduie, s-a clătinat, a căzut şi a murit pe
loc. Moartea i-a închis graiul.
Un alt caz s-a întâmplat în Iugoslavia. Un plugar, de necaz
c-a venit ploaia şi i-a udat fânul, s-a răstit cu coasa şi cu înjură-
turi spre cer. În acel moment, un trăsnet l-a doborât la pământ
şi i-a închis graiul.
482. STEAG ORI BATISTĂ?
Viaţa unui creştin trăitor în Dom

nul şi biruitor prin El este un steag ce
flutură victorios. Este un steag îm-
plântat într-un pământ ce, mai înainte,
fusese cuprins de vrăjmaşul – diavol,
un steag ce mărturiseşte despre pute-
rea Evangheliei, un steag ce vesteşte
mântuirea unui suflet.
Dar îndată ce acest steag acope-
re sub el un suflet care trăieşte numai
pentru mântuirea lui, care se bucură
numai de mântuirea lui şi de izbăvi-
rea altora nu se interesează – acest
steag victorios se preface într-o sim-
plă batistă; din steagul cel mândru
rămâne o simplă batistă.
...Fratele meu! Luptă-te neînce-
tat şi pentru mântuirea altora, pentru
ca steagul din mâna ta să nu se pre-
facă niciodată într-o simplă batistă!
483. „AI ÎNCERCAT ŞI CU CĂRBUNII CEI APRINŞI?”
O femeie se plângea preotului duhovnic că nu poate do-

moli nicicum vrăjmăşia unei vecine. A încercat – zicea ea – cu
multe cele, dar în zadar.
– Cu cărbunii cei aprinşi ai încercat? – o întrebă preotul.
– Până la cărbuni încă n-am ajuns. Am încercat numai cu
nişte apă fierbinte.
– Stai, că nu ne înţelegem bine! – grăi preotul. Eu nu în-
ţeleg să opăreşti pe vecina ta sau să-i dai foc, ci, uite, este
vorba despre cărbunii cei aprinşi despre care Sf. Apostol Pavel
scrie: „Preaiubiţilor! Nu întoarceţi nimănui rău pentru rău.
Dimpotrivă, dacă îi este foame vrăjmaşului tău, dă-i să mănân-
ce; dacă-i este sete, dă-i să bea! Căci dacă vei face astfel, vei
grămădi cărbuni aprinşi pe capul lui” (Rom 12, 17-21).
Ia încearcă şi cu „cărbunii” aceştia şi o să vezi că vei avea
izbândă!
Fratele meu! Ai încercat şi tu cu aceşti „cărbuni aprinşi”?
Dacă nu, încearcă-i, te rog, în toate neplăcerile ce le-ai avea cu
de-aproapele tău!
484. COPILUL ŞI REGELE
Cu prilejul unei parade regale, un copilaş trecu peste cor-

donul soldaţilor şi dete fuga spre rege.
– Ce faci, copile? – îl agrăiră soldaţii. Nu vezi că trece
regele?
– Ba văd – răspunse copilul. Dar regele este tatăl meu!
Copilul era fiul regelui.
Un copil al lui Dumnezeu se poate apropia oricând de
Tatăl Ceresc, în vreme ce un om necredincios se îngrozeşte de
această apropiere şi se teme de ea. Necredincioşii se tem de o

întâlnire cu Dumnezeu.
485. IUBIRE ŞI FAPTĂ
– Mamă dragă, eu te iubesc – agrăi o fetiţă pe mama ei.

– Mamă dragă, ce zici tu să lucrez pentru tine? – strigă
cealaltă soră a ei.
Care oare din aceste două declaraţii erau mai de preţ îna-
intea mamei? Şi una şi alta, sau, mai bine zis, declaraţiile lor
împreunate la un loc: iubirea cu lucrarea şi ascultarea.
Dragostea de Dumnezeu trebuie dovedită prin faptă, căci:
„cine zice că iubeşte pe Dumnezeu, dar urăşte pe de-aproapele
său (şi face voia diavolului) mincinos este” (I In 4, 20).
486. FĂRĂ AŢĂ
Când eram copil mic, de multe ori

mă ruga bunica să-i pun aţa în ac. Îi
slăbise vederea şi nu mai putea face
acest lucru. Şi mi-aduc aminte că,
de multe ori, bunica cosea fără aţă.
Când ieşea aţa din ac, bunica nu
observa şi cosea înainte în gol.
Eu mă gândesc, azi, că
aşa se întâmplă de multe ori
şi în viaţa cea duhovniceas-
că. Un ac fără aţă este viaţa
sufletească a celor mai mul-
ţi creştini. Se roagă omul lui
Dumnezeu din buze, din obiş-
nuinţă. Acul rugăciunii aleargă cu zor, dar lipseşte aţa din ac.
Lipseşte duhul, lipseşte cusătura, lipseşte viaţa cea trăită după
voia lui Dumnezeu.
Rugăciunea celor mai mulţi oameni este un ac fără aţă, o
cusătură în gol.
Ţin oamenii la ac, ţin la obiceiuri, datini, la lucruri de su-
prafaţă, dar au pierdut aţa din ac, au pierdut duhul şi au rămas
cu litera.
Dragă cititorule, nu cumva şi viaţa ta de creştin este un ac
fără aţă, un cusut fără cusătură?
Fă-ţi tu socoteala singur!
487. UN OM ŞI O SUTĂ DE CAI
Un om poate duce la apă şi poate adăpa o sută de cai.

Dar o sută de oameni nu pot face un singur cal să bea apă
dacă nu vrea.
Mântuirea nu se poate da cu sila. Ea trebuie dorită; omul
trebuie să însetoşeze după ea.
Ferice de cel ce simte „o foame şi o sete de a auzi Cuvântul
lui Dumnezeu”! (Amos 8, 11).
488. „HOTĂRĂŞTE-TE DE VREI PACE ORI RĂZBOI!”
Istoria ne-a lăsat o întâmplare cu mult înţeles sufletesc:

Pe la anul 160, înainte de Hristos, romanii ocupaseră
Siria, unde domnea regele Antioh al IV-lea Epifanul. Însă re-
gele Antioh tărăgăna mereu predarea ţării, umblând să câştige
timp. Atunci, romanii trimiseră o delegaţie care să aducă un
răspuns hotărât.
Sosind delegaţia în faţa lui Antioh, trimisul Romei luă su-

liţa unui soldat şi, făcând cu ea de jur-împrejurul regelui un
cerc pe nisip, astfel grăi:
– Împărate Antioh! Noi suntem trimişi să ducem la Roma
un răspuns hotărât. Deci hotărăşte-te şi declară, de vrei pace
sau război?... Din acest cerc nu vei ieşi până nu vei da un răs-
puns hotărât!
Regele Antioh, dându-şi seama că nu o mai poate duce cu

tărăgănările, se declară pentru pace.
Ce adânc înţeles sufletesc este în această istorie!
Să ştii, dragă cititorule, că şi tu stai înconjurat într-un astfel
de cerc. Evanghelia trage în jurul tău acest cerc şi te întreabă:
„Omule, vrei pace, ori război?... Vrei să ai pace cu Dumnezeu,
ori vrăjmăşie cu El?”.
Pacea cu Dumnezeu o dau Scumpul nostru Mântuitor şi

Jertfa lui cea scumpă (Col 1, 20). Iar vrăjmăşia o dă lumea, căci
„prietenia acestei lumi este vrăjmăşie cu Dumnezeu... Cine
vrea să fie prieten cu lumea se face vrăjmaş cu Dumnezeu”
(Iac 4, 4; I In 2, 15).
Între aceste două trebuie să te declari şi tu: cu Dumnezeu,
ori cu lumea; cu El, ori contra Lui. Evanghelia te întreabă ca-
tegoric: vrei pace, ori război? Cu nici o tărăgănare, cu nici o
ocoşală, cu nici o „cale de mijloc” nu poţi scăpa de întrebarea
asta, căci Domnul Iisus a spus precis: „Cine nu este cu Mine
este contra Mea” (Mt 12, 30).
Trebuie să mai ştii însă un lucru. Pacea cu Dumnezeu o dă
războiul cu diavolul şi ispitele lui. Cine vrea să aibă pace cu
Dumnezeu trebuie să intre în război cu vrăjmaşul-diavol. Cine
fuge de acest război şi nu intră în el, acela nu poate avea o pace
adevărată şi statornică.
Fă pace cu Dumnezeu, intrând în războiul cel sufletesc pe
care l-a pornit Oastea Domnului!
489. TOATE ARMATELE DIN LUME
Toate armatele din lume, de s-ar pune să cucerească un su-

flet păcătos pentru Împărăţia lui Dumnezeu, nu pot face nimic.
Toată ştiinţa din lume, de s-ar pune să câştige pentru
Împărăţia lui Dumnezeu un suflet pierdut, nu poate face nimic.
Lucrul acesta îl poate face numai Duhul Sfânt.
Inima omului este o cetate pe care numai Duhul Sfânt o
poate cuceri.
Inima omului păcătos este un munte de gheaţă, pe care
numai Duhul Sfânt îl poate topi.
490. CUM S-A RUGAT O FETIŢĂ PENTRU CRUCEA EI
Un medic de la Bucureşti istoriseşte următoarea întâm-

plare:
„Într-o zi, veni la spital, cu o boală grea, o fetiţă de pai-
sprezece ani. Trebuia să-i facem operaţie. Înainte de a începe,
fetiţa ceru voie să zică o scurtă rugăciune. Ne învoirăm, şi,
atunci, fetiţa începu a se ruga atât de frumos, cum eu n-am mai
auzit în viaţa mea. Ea zicea cam aşa:
«Ştiu, Iisuse Doamne, ce cruce mare şi grea ai purtat pen-
tru mine. Şuvoaie de sânge au curs din scumpele Tale mâini şi
picioare şi sudori de sânge au căzut din faţa Ta cea sfântă. Şi
Tu, Doamne, toate le-ai răbdat pentru mine, păcătoasa, pen-
tru mântuirea mea şi a tuturor păcătoşilor. Acum, iată, a sosit
vremea să sufăr şi eu. O cruce mică stă acum şi înaintea mea.
Doamne, fie voia Ta!...»
Astfel s-a rugat fetiţa şi apoi a zis: «Acum puteţi înce-
pe, domnilor medici; nu doresc să fiu adormită (la operaţiile
grele, doctorii adorm pe cei bolnavi). Eu voi sta aşa cum sunt
acum...».
Uimiţi şi înfioraţi de rugăciunea fetiţei, ne-am apucat de
lucru. În tot decursul operaţiei, fetiţa nici un singur «vai!» n-a
zis. Stătea atât de liniştită, cum n-am văzut în viaţa mea un alt
pacient.
După operaţie, eu am plecat să ţin lecţii studenţilor în
medicină. Eram înfiorat în tot sufletul meu de întâmplarea
cu fetiţa şi nici acum nu ştiu ce anume am spus studenţilor
în ora aceea. Mi-aduc aminte că, îndată ce am intrat în sală,
am trântit pe masă cărţile şi uneltele noastre de operaţie şi
am început: «Domnilor studenţi, n-ajung nimica nici cărţi-
le noastre, nici cuţitele, nici foarfecele, nici toate doctoriile
noastre. Eu am văzut azi ceva mai tare decât toate uneltele şi
decât toată ştiinţa noastră. Iată ce şi cum ni s-a întâmplat azi

cu o fetiţă!»...
O oră întreagă am vorbit studenţilor despre întâmplarea cu
fetiţa şi spun studenţii că niciodată n-am vorbit aşa de frumos
ca atunci!”
Iată ce putere şi ce tărie are şi capătă de sus un creştin ade-
vărat. Fetiţa cea de paisprezece ani a „operat” şi ea în sufletele
doctorilor. A lucrat cu puterea ei sufletească, a tăiat în suflete-
le doctorilor cu Cuvântul lui Dumnezeu, pentru că scris este:
„Viu este Cuvântul lui Dumnezeu şi lucrător şi mai tăietor de-
cât orice sabie ascuţită pe amândouă părţile”... (Evr 4, 12).
491. CUM A MURIT UN REGE

În dimineaţa Învierii, din anul 1548, un rege credincios,
din Polonia, Sigismund I, se duse cu suita sa la capela regală,
să se roage. Aici, în capelă, regele îşi avea pregătit şi un mor-
mânt de marmură.
Bătrânul şi evlaviosul rege, oprindu-se în faţa mormântu-
lui, îşi ridică ochii spre cer şi astfel grăi către suita sa: „«Eu ştiu
că Mântuitorul meu trăieşte» (Iov 19, 25). După ce voi adormi
în acest mormânt, El mă va trezi iarăşi din somnul acesta; El
îmi va deschide ochii ca să văd ceea ce ochii mei n-au văzut
şi urechile mele n-au auzit (I Cor 2, 9)... Voi vedea pe Cel ce a
murit şi a înviat pentru mine şi învierea mea...”
Acestea zicând, regele căzu în genunchi şi începu să se
roage. Dar din această îngenunchere nu se mai ridică. Peste
câteva clipe muri. Domnul îl chemase «Acasă». În dimineaţa
Învierii, Domnul îl trecuse din „moarte la viaţă”.
Ce sfârşit frumos!
492. TRIBUNALUL DIN NOI: CONŞTIINŢA
În fiecare din noi este un Tribunal ceresc; un Tribunal care

ne judecă toate faptele şi gândurile noastre. Un Tribunal care
ne laudă pentru cele bune şi ne mustră aspru pentru cele rele.
Acest Tribunal se cheamă: Conştiinţa. Acesta e Tribunalul
care l-a judecat pe ucigaşul Cain, făcându-l fugar prin lume.
Acest Tribunal nu iartă. El ne judecă fără cruţare, după
dreptate. Când am făcut păcatul, el ne pune îndată în faţă sen-
tinţa şi mustrarea pentru păcat. Şi ne-o arată mereu. Nu ne mai
slăbeşte cu ea. Ne persecută, aşa-zicând.
Un pictor credincios s-a gândit mult cum ar putea zugrăvi
conştiinţa printr-o icoană. Şi, pe urmă, a făcut o icoană minu-
nată. A zugrăvit conştiinţa în chipul unui cal, urmărit de un lup
grozav.
Bietul cal fuge îngrozit. Îşi încordează toate puterile să

scape prin fugă. Dar totul e în zadar. Moartea se ţine în urma
lui. Nu mai e nici o scăpare. De aceea, a scris pe cal cuvintele:
„totul e în zadar”.
Aşa e şi conştiinţa. Ea urmăreşte păcatul şi pe păcătos cu

o înverşunare de lup sălbatic; cu un strigăt fioros de moarte.
Şi, după ce am păcătuit, orice am face, nu putem scăpa. El se
ţine după noi.
Glasul conştiinţei, strigarea conştiinţei, cu nimic în lume
nu se poate înăbuşi.
Un ucigaş s-a prezentat de bunăvoie la temniţă, după cinci
ani de la omor. De ce? Pentru că de cinci ani îl urmărea mereu
„lupul” cel grozav şi nicăieri nu afla scăpare. A fugit în tem-
niţă, dar şi aici spunea că temniţa „e prea uşoară” pentru fapta
lui. „Lupul” îl urmărea şi aici.
Grozav tribunal este conştiinţa! Cu nimic din lume nu pu-
tem scăpa de mustrarea şi pedeapsa lui. Este însă ceva din cer
care ne scapă: Crucea şi Jertfa Scumpului nostru Mântuitor.
Plângându-ne cu amar păcatul la picioarele Crucii, acesta
e singurul loc unde „lupul” conştiinţei nu ne mai poate urmări.
În acest loc a scăpat Petru Apostolul când a plâns cu amar,
după ce se lepădase de Domnul.
În acest loc binecuvântat să scăpăm şi noi!
493. „SABIA” UNUI ÎMPĂRAT
În anul 1547, a fost încoronat, ca rege al Angliei, Eduard

al IV-lea.
În ziua încoronării, i s-au adus trei săbii, ca o închipuire
a celor trei regate pe care le avea Anglia de atunci şi pe care
tânărul rege urma să le cârmuiască.
– Mai lipseşte o sabie! – zise regele, în clipele încoronării.
Toţi curtenii se tulburară la auzul acestor cuvinte şi înce-
pură a se întreba ce sabie mai lipseşte. Atunci regele zise:
– Mai lipseşte Biblia, sabia Duhului Sfânt... Să o aduceţi

aici şi să o puneţi în fruntea celorlalte trei, căci fără această
«sabie» nu voi putea cârmui împărăţia!
Şi, de atunci, la încoronarea regilor din Anglia, stă acolo,
de faţă, şi «sabia» Duhului Sfânt (Ef 6, 17).
494. „OARE UNDE-S OCHELARII?”
E cunoscută zăpăceala pe care o avem de multe ori în via-

ţă. Căutăm un lucru şi el se află în mâinile noastre sau sub ochii
noştri. Căutăm ochelarii şi ei se află pe nas, la locul lor; (vorba
merge şi de pipă, dar pe asta s-o mânce „spartul”, să n-o mai
caute nimeni).
Eu mă gândesc
că zăpăceala aceas-
ta, de multe ori,
o avem şi în viaţa
cea duhovnicească.
Dumnezeirea S-a
îngrijit să ne lase o
mântuire simplă, ca
să-i zic aşa; o mân-
tuire care să poată
fi înţeleasă de toţi şi
primită de toţi.
Mântuirea este
un lucru simplu: să-L
primeşti pe Iisus cel Răstignit pentru păcatele tale şi pentru
mântuirea ta! Să-ţi plângi păcatele cu lacrimi de foc la picioa-
rele Crucii şi să rămâi, până la sfârşit, în acest loc, unde capeţi
puterea să mori faţă de lume şi faţă de păcat (Rom 6, 5-6).
Dar omului i se pare că mântuirea trebuie să fie ceva mai

greu, ceva mai complicat.
De când eram preot la ţară îmi aduc aminte de o femeie
care umblase cu frământările mântuirii pe la şase mănăstiri şi
doisprezece duhovnici.
Iar când i-am spus să-şi arunce îndată sarcina păcatelor la
picioarele Crucii, am băgat de seamă că şi de la mine a plecat
tot cu ele în spate.
Ei îi trebuia ceva mai mult, ceva mai complicat. Nu vedea
mântuirea din cauza ochilor, ca să zic aşa.
Aşa e omul. Iisus cel Răstignit stă mereu în faţa noastră,
iar noi, de-atâtea ori, ne întrebăm zăpăciţi: Unde este mântui-
rea?... Ce să facem să ne mântuim?...
O, Doamne Iisuse, arată-ne neîncetat Crucea şi Jertfa Ta!
495. UN „HRISTOS A ÎNVIAT!”
În Rusia este societatea comunistă a celor „fără Dumne

zeu”, care batjocoreşte pe faţă praznicele creştinilor.
La un praznic al Paştilor, societatea tocmai ţinea adunare
în popor, cu fel de fel de hule la adresa sfântului Praznic. Un
preot ceru şi el cuvântul, în baza libertăţii de vorbire. I se dete
voie numai cu greu şi numai condiţionat, să nu vorbească mai
mult de două minute.
– N-am să spun decât trei cuvinte – zise preotul. Şi, sco-
ţând de sub haină o cruce, o ridică sus, strigând din tot sufletul:
– Hristos a înviat!
– Adevărat a înviat! – răspunse poporul întreg şi comuniş-
tii rămaseră ruşinaţi.
496. CUM CÂNTĂ VIOARA
În tren, un om cânta cu vioara; dar cânta şi scârţâia aşa de

urât, de-ţi venea să sari pe fereastră din vagon, numai să nu-l
mai auzi. Veni însă un altul, ceru puţin vioara şi, când se apucă
de zis, îţi era mai mare dragul să-l asculţi.
Mi-am zis atunci în mintea mea: „Aşa-i şi cu inima şi su-
fletul omului. În sufletul şi inima unde diavolul trage pe strune
cu arcuşul lui, ies sunete – adică fapte – urâte. În sufletul în
care cântă îngerul şi Duhul Dumnezeiesc, ies sunete – adică
fapte – frumoase.
Cititorule, pe ale tale coarde sufleteşti cine cântă? Îngerul
sau diavolul?
497. TAINA ÎNCERCĂRILOR
Când europenii au ocupat întâia dată America de Nord,

trăia acolo un popor numeros, indienii. Azi însă, acest popor
este aproape stins.
Europenii au avut la început şi unele necazuri cu această
seminţie de oameni. Indienii urau pe străinii care veneau să le
cuprindă ţara. Pe unele locuri au trecut şi la atac contra „albi-
lor”. Din aceste frământări, istoria păstrează o întâmplare cu
mult înţeles sufletesc.
Într-un sat, unde europenii trăiau amestecaţi cu indienii,
un european făcuse o mare prietenie cu un indian. Trăiau ca
fraţii de cruce.
Într-o zi, dis-de-dimineaţă, când încă lumea dormea, eu-
ropeanul se trezeşte cu prietenul său intrând năvalnic pe uşă.
Fără să zică nimic, indianul se repede la pruncul din leagăn şi,
luându-l în braţe, dă fuga cu el afară. Părinţii pruncului rămân
o clipă uluiţi. Nu-şi dădeau seama ce ar însemna lucrul acesta.

Se reped apoi afară după indian.
Indianul o luase la fugă cu pruncul în braţe. Părinţii, după
el. Indianul fugea mai tare, dar, la anumite intervale, se oprea,
aşteptând parcă să-l ajungă părinţii. Când se apropiau, o lua
din nou la fugă. Şi iar se oprea, şi iar fugea...
„Vai nouă, vai de pruncuţul nostru! – se tânguiau părinţii.
Oare ce blestem va mai fi şi ăsta pe capul nostru?... Oare ce
pedeapsă de la Dumnezeu va mai fi şi asta?...”
Dar, la un moment dat, indianul s-a oprit de tot. Părinţii
l-au ajuns din urmă.
– Ce ne-ai făcut, prietene? De ce ne-ai răpit copilul? Ce
înseamnă acest lucru? – întrebară părinţii, abia răsuflând de
fuga cea lungă.
– Uitaţi-vă, dragii mei, înapoi! – le zise indianul.
Părinţii se uitară înapoi şi rămaseră îngroziţi. Satul ardea
cu flăcări grozave.
– Şi acum – continuă indianul – să vă spun taina acestei
răpiri. Indienii noştri au făcut astă-noapte sfat secret să omoare
şi să aprindă îndată pe toţi europenii. Eu am voit să vă scap şi
am ales calea aceasta. M-am oprit când am văzut satul arzând.
Acum sunteţi scăpaţi. Mergeţi în pace!
În chipul acestei întâmplări, sunt şi încercările ce ne vin de

Sus, de la Tatăl Ceresc. Pentru cei credincioşi, încercările sunt
o binecuvântată solie cerească, trimisă spre binele nostru cel
sufletesc. De multe ori, noi nu înţelegem acest lucru; de multe
ori, cârtim şi murmurăm împotriva încercărilor ce ne vin; şi
numai pe urmă observăm binecuvântarea lor. Încercările sunt
întocmai ca reţeta medicului: ilizibile (indescifrabile). Nu poţi
citi reţeta medicului, dar e bun tratamentul scris în ea. Nu poţi
citi în „taina” încercărilor, dar e bun tratamentul cel sufletesc
din ele.
De atâtea şi atâtea ori, ne pândesc şi pe noi păcatul şi pri-
mejdia morţii sufleteşti – şi atunci vine încercarea Domnului
şi ne scoate din focul ispitei: un beteşug ce ne doboară la pat;
o boală ce ne apleacă la patul copilului nostru; o pagubă ce ne
izbeşte etc. Toate acestea sunt mâna cea nevăzută a Domnului,
care ne apără de focul ispitelor şi de căderea cea sufletească.
Pentru cei credincioşi, încercările sunt o binecuvântată
solie cerească ce ne scapă din focul ispitelor şi ne aruncă în
braţele Domnului.
498. ŞI-A TESTAT AVEREA DIAVOLULUI
Un mare necredincios din Finlanda, voind să dea şi de pe

patul morţii o lovitură credinţei în Dumnezeu, s-a apucat şi
a testat diavolului toată moşia şi averea ce o avea. A scris, în
secret, cu mâna lui acest testament şi, sigilându-l, l-a predat
justiţiei în faţa martorilor, declarând că în el se cuprinde voinţa
lui cea din urmă, pentru care stăruie cu limbă de moarte a se
respecta.
Când, după moartea lui, s-a deschis testamentul, judecă-
torii rămaseră uimiţi. Ce era să facă cu un astfel de testament?
S-au sfătuit mult judecătorii şi, pe urmă, au decis aşa: „Voinţa

testatorului trebuie respectată, mai ales că n-are urmaşi. Dar,
pentru că diavolul nu este o persoană văzută căruia să-i putem
da moşia, decidem ca moşia testată să rămână absolut în voia
ei; absolut nimeni să nu poruncească peste ea!”.
Şi ce s-a întâmplat pe urmă? Îşi poate da seama oricine.
În decurs de câţiva ani, moşia a ajuns o pustietate înfricoşată;
pământul s-a umplut de spini, scaieţi şi bălării, iar casele s-au
făcut adăpost bufniţelor. Lumea se ferea de ele ca de „averea
dracului”.
Ce adâncă învăţătură văd eu în această întâmplare!
„Lovitura” necredinciosului s-a prefăcut într-o sinistră pildă
pentru cei necredincioşi.
Întocmai ca averea lăsată în „voia” ei, aşa se întâmplă şi
cu cei care îşi lasă averea cea sufletească în „voia ei”, în voia
lor, în voia lumii, în voia gândurilor lor (Ef 2, 3). Întocmai cum
s-a prefăcut în lăcaş pentru bufniţe casa lăsată „în voia ei”,
aşa se preface şi casa inimii omului lăsată „în voia ei”: lăcaş
tuturor răutăţilor.
O astfel de viaţă ajunge desigur proprietatea diavolului.
Nu trebuie să se predea cineva Satanei; e destul ca să-şi lase
inima şi averea cea sufletească în voia lor – în voia lumii – şi
va ajunge desigur proprietatea Satanei.
Vai, ce de „case” şi „moşii” are Satana în lumea aceasta!...
499. O PISICĂ ÎN SLUJBA DOMNULUI
Biblia ne arată multe locuri unde Domnul S-a folosit de

animale pentru anumite solii. Acolo e porumbelul lui Noe
(Gen 8, 11); corbul lui Ilie (I Regi 17, 6); cei doi urşi (de la II
Regi 2, 24) etc.
Şi astfel de minuni se
întâmplă şi azi.
Iată o întâmplare din
istorie:
Regele Richard al
III-lea, un om aspru şi ti-
ran, la anul 1843, voind
să suprime pe unul dintre
duşmanii lui politici, Sir
Henry Wyatt, îl aruncă în
temniţa din Allington şi
dete poruncă să fie omorât
cu chinurile foamei.
Dar Sir Henry era un
om credincios şi Domnul
l-a scăpat printr-o minu-
ne. În fiecare zi, o pisică
intra prin fereastra temni-
ţei, aducând întemniţatului câte o bucată de carne şi alte ali-
mente, pe care le lua de prin bucătăria temniţei.
În chipul acesta, omul lui Dumnezeu îşi prelungi viaţa cu
o lună, în care timp regele tiran muri el, iar întemniţatul fu
îndată eliberat.
500. EXILUL SFÂNTULUI IOAN GURĂ DE AUR
În cartea Noutatea Oastei Domnului, fratele I. Gr. Oprişan dă

următorul mult-grăitor amănunt din viaţa Sf. Ioan Gură de Aur:
Sfântul Ioan Gură de Aur, într-un ceas al primejdiei, când
era exilat de Biserica „oficială”, a grăit la despărţire, cu o pasi-
une zguduitoare, fiilor săi duhovniceşti, despre Biserică.
Desprind pentru adevărul biruitor, acest pasaj:

„Numeroase sunt valurile şi puternic este curentul. Nu mă
tem de înec, întrucât stau pe stâncă. Când valurile se prăvă-
lesc, corabia lui Iisus nu poate să se înece.
Să mă tem de moarte?
Dar Hristos este viaţa mea
şi moartea-mi este un câştig.
De exil? Pământul este
al Domnului cu tot ce cu-
prinde.
De pierderea bunurilor
pământeşti? N-am adus ni-
mic în lume, nu pot lua nimic
din ea.
De primejdii? Le dis-
preţuiesc.
De mărimi? Mi-e scâr-
bă de ele.
Nu mă tem de sărăcie.
De bogăţie n-am nevoie. Nu
mă tem de moarte. Nu do-
resc să trăiesc decât pentru
voi. De aceea, vă implor:
consolaţi-vă, că nimeni nu
mă poate despărţi de voi!
Ceea ce Dumnezeu a unit omul nu poate să despartă. Biserica
constă nu în ziduri, ci în comunitatea credincioşilor.
Mâine voi fi cu voi la ceasul rugăciunii. Căci unde sunt
eu, sunteţi şi voi; şi unde sunteţi voi, sunt şi eu.
De suntem despărţiţi de spaţiu, suntem uniţi în dragoste.
Nici moartea nu ne poate despărţi.
Sunt gata de mii de ori să-mi dau viaţa pentru voi!”
501. CAI CU COADA DE OAIE
Într-o ţară, trăia odată un pustnic, care se străduia mult şi

în multe feluri să aducă pe oameni la Dumnezeu.
Odată, pustnicul se duse la un târg şi se prefăcu a cumpăra
un cal. Dar nici un cal nu era pe placul lui.
– Dar ce fel de cal ai vrea dumneata? – întrebară oamenii.
– Eu – răspunse pustnicul – aş vrea un cal care să aibă
coadă de oaie.
Târgoveţii începură a râde; ziceau că-i nebun. Atunci
pustnicul astfel grăi:
– Voi sunteţi nebuni, dragii mei, că vă petreceţi viaţa în
fărădelegi şi totuşi, la capătul vieţii, vreţi să muriţi ca nişte oi
din turma lui Hristos... Vă numiţi oi din staulul lui Hristos, dar
alergaţi în galop pe toate drumurile fărădelegilor.
Târgoveţii înţeleseră predica şi se depărtară ruşinaţi.
502. APUCĂTURA UNUI HOŢ
Într-un sat de la munte am auzit despre un hoţ vestit de

pe vremuri, care folosea o apucătură vicleană pentru a putea
prăda pe oameni. El îşi plătea anumiţi oameni, să vestească în
toate părţile despre el că s-a prăpădit. Oamenii răsuflau uşuraţi
şi nu se mai păzeau de atacurile lui. Atunci hoţul ieşea iar la
drumuri şi bogată pradă făcea.
În chipul acestui hoţ este şi diavolul. El îi plăteşte pe anu-
miţi oameni – pe cei necredincioşi – să spună în lume că nu
este drac, nici iad. Cei cu credinţa slabă cred această minciună;
slăbesc cu râvna şi rugăciunea, iar, în vremea asta, diavolul se
sloboade asupra lor, pradă cumplită făcând.
503. UN PROVERB GERMAN
Un proverb german spune: „Dacă îi dai diavolului un de-

get, el îţi cere mâna toată”.
Dacă îi dai diavolului un cui din casa ta, el îţi ia, pe urmă,
casa. Dacă îl laşi să-şi vâre mâna pe uşă, el intră, pe urmă, de tot.
504. CREŞTINISMUL DE AZI
Creştinismul cel adevărat este o putere de Sus, o putere

sufletească, o putere cerească. Creştinii cei dintâi au trăit în
această putere. Au trăit într-o putere extraordinară care a biruit
prigoanele, a biruit lumea, a biruit pe diavolul. Creştinul cel
adevărat este – trebuie să fie – un om de putere; de o putere
sufletească, de o pute-
re cerească ce biruie
lumea şi răul.
Însă, vai! Din creş-
tinătatea de azi lipseşte
tocmai această putere.
Creştinismul de azi e
un creştinism al nu-
melor de botez. Poartă
oamenii nume de sfin-
ţi biruitori, dar ei sunt
biruiţi şi batjocoriţi de
toate patimile cele rele.
Trăim un creştinism de
forme goale; fără viaţă
şi fără putere.
Foarte bine s-ar putea asemăna creştinismul de azi cu spe-

rietorile ce le pun oamenii prin semănături, să le apere de ciori
şi de alte păsări. Ciorile şi păsările se sperie o bucată de vreme
de „omul” din holdă. Dar nu mult ţine această spaimă. Păsările
află că acest „om” n-are viaţă şi putere. E grozav la înfăţişare,
dar nu se tem de el; i se suie pe umeri, îl murdăresc, ca şi când
şi-ar bate joc de el.
Aşa e şi creştinismul de azi. La vedere, creştinul de azi
e îmbrăcat în frumoase forme creştineşti. Păsările cele rele
– ciorile iadului – care fură Cuvântul lui Dumnezeu (Lc 8,
12), îl văd de departe şi se sperie de el. Se îngrozesc când
îl văd botezat, însemnat cu semnul crucii etc. Dar, apropi-
indu-se de el, află că nu este viaţă şi putere de creştin în el.
Şi, aflând acest lucru, ciorile iadului nu se mai tem de el. Îşi
bat joc de el.
Astfel de creştini sunt „ca o sperietoare de păsări într-un
ogor de castraveţi... nimeni nu se teme de ei, căci nu pot să
facă nimic” (Ier 10, 5).
Iadul îşi bate joc de creştinii de azi, pentru că din viaţa lor
lipseşte Viaţa; lipseşte darul şi harul cel de viaţă şi de putere
dătător al Duhului Sfânt.
Tu, cititorule dragă, ce fel de creştin eşti? O sperietoare
fără viaţă sau un creştin viu?
505. CĂLUGĂRUL, OUL ŞI DIAVOLUL
Cică un călugăr, răzbit odată de foame, căuta cum ar putea

să mănânce ceva, în afară de timpul rânduit de mănăstire.
„Ştiu ce voi face – îşi zise el după o vreme. Căuta-voi pe
unde se ouă găinile mănăstirii şi voi lua câteva ouă!”
Zis şi făcut.
Dar, după ce aduse ouăle în chilie, un alt necaz: cum era să
fiarbă aceste ouă? Căci la bucătărie nu cuteza a se duce cu ele.
„Ştiu ce voi face! – îşi zise călugărul, judecând îndelung.
Lua-voi o lumânare, o voi aprinde şi voi «frige» oul, învârtin-
du-l la flacăra lumânării.”
Zis şi făcut.
Dar, tocmai pe când „frigea” oul, dădu buzna peste el sta-
reţul mănăstirii.
– Ce te-ai apucat să faci, fiule? Vai de mine! Ai furat ouă
şi te-ai apucat să le fierbi cu lumânarea!
– Iartă-mă, preacuvioase stareţe! – suspină călugărul.
Diavolul m-a îndemnat să fac aşa ceva.
Dar, în clipa aceea, apăru diavolul, răspunzând indignat:
– Nu-i adevărat, cuvioase stareţe!... Eu nu l-am îndemnat
să facă acest lucru... Mie nici prin gând nu mi-a trecut că ar
putea cineva fierbe ouă cu lumânarea... Nu aruncaţi toate în
cârca mea!
Şi diavolul se făcu nevăzut.
Într-o carte bătrână am citit această istorioară. Iar învă-
ţătura din ea e aceasta: diavolul a lăsat în lume şi în suflete
sămânţa răului, dar, în iscodirea păcatului, omul de multe ori e
mai drac decât dracul.
506. CERB ŞI MELC
„Oamenii – zicea un vestit predicator – călăresc pe cerbi şi

pe melci când e vorba de calea ce duce la cer.”
Potrivită vorbă! Omul e cerb iute în lucrurile cele trecă-
toare, dar în lucrul Domnului e un melc ce abia se târâie.
507. ÎNTRE A FACE GĂLĂGIE ŞI A LUMINA
Într-o predică, un vestitor al Evangheliei spunea:

„Zilele trecute, am chemat un mecanic. Mi se deranjase
soneria electrică.
Sosind mecanicul, i-am zis:
– Domnule mecanic, o dată cu repararea soneriei, te rog,
cu acest curent de la sonerie, să aranjezi şi o lampă electrică
de iluminat!
– O, aceasta nu se poate! – a răspuns mecanicul. Puterea
electrică de la sonerie este prea slabă pentru a face cu ea lumi-
nă. Curentul aces-
ta poate face gălă-
gie cu clopoţelul,
dar nu poate face
şi lumină. Pentru
a face lumină tre-
buie un curent mai
mare decât pentru
a face gălăgie.
Iar eu – zicea
predicatorul – m-am gândit în mine că aşa e şi cu lucrurile
mântuirii şi cu vestirea mântuirii.
E mai uşor a face «gălăgie» – a ţine predici strigătoa-
re şi a spune vorbe mari, decât a «lumina» şi prin faptele
noastre.”
Să nu uităm cuvintele Mântuitorului: „Aşa să lumine-
ze lumina voastră înaintea oamenilor, ca, văzând oamenii
faptele voastre cele bune, să-L mărească pe Tatăl din cer!”
(Mt 5, 16).
Nu numai auzind predici şi învăţături se îndreaptă oame-
nii, ci şi văzându-le coborâte în viaţa şi faptele noastre.
508. CINE ÎNVAŢĂ
Cine învaţă, acela zideşte cu o mână.

Cine învaţă şi dă pildă bună, acela clădeşte cu amândouă
mâinile.
Cine învaţă şi dă pildă rea, acela zideşte cu o mână şi cu
cealaltă distruge ce a zidit.
509. POATE MAI ESTE O SCÂNTEIE...
Icoana de ală-
turi se află pe pe-
retele intrării unui
spital din Italia. Un
înger suflă în cenu-
şă, cu nădejdea că
va mai afla în ea o
scânteie din care
să iasă foc.
Icoana e pusă
spre nădejdea bolnavilor din spital. Ea stă la intrare ca şi când
ar zice: „Voi, toţi care intraţi aici, să nu disperaţi! Oricât de
bolnavi aţi fi, în voi tot mai este o scânteie de sănătate din care
doctorii vor putea aprinde viaţă.”
Ce mult se potriveşte această icoană şi la viaţa noastră cea
sufletească! E plină lumea şi de cei bolnavi, de cei greu bolnavi cu
sufletul. E plină lumea de nemaipomenite boli sufleteşti. Lumea
de azi e parcă un uriaş spital sufletesc. Iar în acest „spital” sunt
atâţia şi atâţia „bolnavi” ce parcă suferă de boli ce nu se mai pot
vindeca. Păcatul a cuprins întreagă fiinţa lor. Se pare că nimic nu
mai e de trezit în ei. Conştiinţa, simţirea, totul e mort. Se pare că
sunt o grămadă de cenuşă stinsă şi moartă, în care nu mai este nici

o scânteie de viaţă sufletească. Ei par pierduţi cu totul.
Dar dragostea lui Dumnezeu judecă altfel. Dragostea lui
Dumnezeu suflă, de multe ori, tocmai în această cenuşă moar-
tă. Şi ce foc minunat se aprinde, de multe ori, tocmai dintr-o
astfel de „cenuşă” ce părea cu totul stinsă şi moartă!
Întocmai ca îngerul din imagine, dragostea lui Dumnezeu
se apleacă şi suflă în cenuşa cea stinsă a unei vieţi păcătoase.
Şi ce bucurie e să vezi un suflet de om cum învie din această
cenuşă şi apucă o viaţă nouă!
Uită-te, dragă cititorule, la chipul de alături şi gândeşte-
te la tine şi la viaţa ta cea sufletească! Oricât de păcătos ai fi,
oricât de căzut şi de decăzut ai fi, nu dispera! Desigur, mai este
şi în cenuşa vieţii tale păcătoase o scânteie din care dragostea
lui Dumnezeu poate aprinde o viaţă nouă.
Iisus Mântuitorul a suflat, de cele mai multe ori, tocmai
într-o astfel de cenuşă moartă. El a venit să tămăduiască pe cei
bolnavi (Mt 9, 12). El a venit să dea morţilor viaţă. El suflă şi
azi în „cenuşă”.
Sunt clipe binecuvântate când Duhul Sfânt suflă în cenuşa
vieţii noastre. Când auzi atare predică frumoasă, când îţi cade
în mână o Biblie, o carte sau o foaie religioasă, să ştii, dragă
cititorule, că toate acestea sunt clipe binecuvântate când Duhul
Sfânt suflă în cenuşa vieţii tale, să te trezească la o viaţă nouă!
Lasă dragostea lui Dumnezeu să sufle în cenuşa vieţii tale!
Lasă suflarea Duhului Sfânt să aprindă foc ceresc în inima şi
în viaţa ta!
510. BUN RĂSPUNS!
– Şi ce crezi dumneata, că două-trei pahare alungă Duhul

Sfânt din mine?...
– Ai dreptate!... Cele trei pahare nu mai au ce alunga...
511. SOCRATE ŞI CELE TREI SITE
Un om grăbit se apropie odată de înţeleptul Socrate.

– Ascultă, Socrate, vreau să-ţi destăinuiesc ceva grozav
despre un prieten al tău!
– Stai pe loc! – îl agrăi
Socrate. Vreau să te întreb,
mai întâi, o vorbă: ai cer-
nut tu, mai întâi, prin cele
trei site cele ce vrei să mi
le spui?
– Care cele trei site? –
întrebă omul, mirat.
– Da, prin cele trei
site! – grăi înţeleptul.
Întâi şi întâi, ai tu si-
guranţă deplină că ceea ce
vrei să-mi spui este deplin
adevărat? Ţi-ai cernut tu
vorbele prin sita aceasta?
– O! – răspunse omul şovăind. Apoi am auzit şi eu pe alţii
vorbind; n-aş putea spune că e adevărat.
– Ei, bine, desigur, atunci ai folosit sita a doua. Dacă des-
pre cele ce vrei să-mi spui nu ai siguranţa că ar fi adevărate,
apoi eu te întreb este ceva de bine în ceea ce vrei să-mi spui?
Îmi faci mie vreo plăcere, vreo bucurie cu cele ce vrei să-mi
spui?
– Nici asta n-aş putea-o spune! Dimpotrivă...
– Ei, bine, atunci, desigur, ai folosit sita a treia – grăi în-
ţeleptul. Crezi că o să mă prăpădesc dacă nu aflu ceea ce vrei
să-mi spui? Eşti convins că este absolut neapărat să ştiu ceea
ce vrei să-mi spui?
– Apoi chiar neapărat de lipsă nu-i...

– Ei, vezi? – grăi înţeleptul Socrate, zâmbind. Dacă ceea
ce vrei să-mi spui nu este nici adevărat, nici bun, nici neapărat
de lipsă, apoi atunci du-te, dragul meu, acasă, ia sapa şi lopata
şi-ţi îngroapă bine vorbele pe care voiai să mi le spui!
512. ANTEU
Grecii cei vechi aveau o legendă despre un uriaş cu nu-

mele Anteu, pe care nimeni nu-l putea birui, pentru că Anteu
avea un dar: în decursul luptei, de câte ori atingea pământul, el
căpăta putere nouă şi biruia pe cei ce se măsurau cu el.
Un astfel de dar ne dă şi nouă rugăciunea. Şi noi suntem
într-o luptă neîncetată cu ispitele şi patimile acestei lumi. În
această luptă, ca oarecând lui Anteu, ni s-a dat darul să atingem
mereu cerul prin rugăciunile noastre şi din această atingere să
primim putere nouă şi biruinţă asupra ispitelor şi patimilor.
Câţi însă folosesc acest dar?
513. ZGÂRCITUL ŞI MĂGARUL
„Zgârcitul – zicea un om cu minte – s-ar putea asemăna

foarte bine cu un măgar care o viaţă întreagă trăieşte în mize-
rie: rabdă, mănâncă ce poate şi poartă toate greutăţile; iar, când
piere, oamenii îi trag pielea şi fac din ea tobe şi cimpoaie, în
sunetul cărora lumea petrece şi chefuieşte.”
Aşa e şi zgârcitul. O viaţă întreagă trăieşte în mizerie; mă-
nâncă ce poate, se îmbracă cum poate, rabdă, cruţă şi strânge,
iar, după ce moare, moştenitorii lui topesc averea în dansuri şi
desfătări.
E o regulă aproape generală că toate averile zgârciţilor se

irosesc în chefuri şi petreceri.
514. RĂSPUNSUL LUI DIOGENE (II)
Alexandru Macedon îl află odată pe înţeleptul Diogene

răscolind într-o grămadă de oase de oameni morţi.
– Ce faci acolo, Diogene? – întrebă împăratul.
– Caut oasele tatălui tău şi nu le pot afla dintre celelalte –
răspunse Diogene.
515. ATENIENII CUNOSC LEGEA – SPARTANII O ÎMPLINESC
Pe vremea vechilor greci, erau la modă aşa-numitele jo-

curi olimpice: un fel de sporturi, de întreceri, aşa cum sunt,
spre pildă, sporturile de fotbal de azi. La aceste jocuri se strân-
geau zeci de mii de oameni.
La un astfel de joc, se prezentă odată şi un bătrân atenian.
Dar, când ajunse el acolo, locurile de şezut erau toate ocupate.
De o parte stăteau atenienii, iar de alta spartanii. Aceste două
neamuri îşi aveau felul lor deosebit de educaţie şi nu se aveau
prea bine laolaltă.
Ajungând bătrânul în faţa publicului, se uită spre atenienii
lui, dar nimeni nu îi făcu loc. Un tânăr spartan se ridică însă
îndată şi îi oferi locul său. Atunci bătrânul, ridicând mâinile în
semn de predică, rosti acele faimoase cuvinte:
„Atenienii cunosc legea – iar spartanii o împlinesc!”
Adică, spunea bătrânul: ce folos că voi, atenienii noştri,
cunoaşteţi cu de-amănuntul toate legile şi rânduielile de bună-
cuviinţă – dar nu le împliniţi? În schimb însă, iată, spartanii
aceştia, care nu
cunosc atâtea
legi, ei împlinesc
legea!
Aşa e şi în
cele sufleteşti.
Ce folos că ci-
neva cunoaşte
legea, dar nu o
împlineşte?! Ce
folos că cine-
va cunoaşte din
doscă în doscă
toate pravilele,
toate teoriile şi
toate canoanele
– dar nu le îm-
plineşte?!
Noi, credincioşii, să fim între aceia care nu ştim prea mul-
te, dar facem fapta bună!
Să ne aducem mereu aminte că „nu ascultătorii, ci împlini-
torii Cuvântului se vor mântui” (Rom 2, 13).
516. O BĂTĂLIE LA VIENA
Într-o aprigă luptă pe care a dus-o împăratul roman Marc

Aureliu, pe străzile Vienei, contra marcomanilor, oştile lor
erau atât de compacte, încât mulţi dintre cei morţi şi răniţi se
ţineau şi ei rezemaţi de ceilalţi, în rând cu luptătorii cei vii.
Vestitul predicator vienez Abraham de Santa Clara, co-
mentând acest fapt istoric, se întreba: „Oare nu sunt şi în bise-
ricile şi în adunările noastre creştine astfel de membri «luptă-

tori», care se «mişcă», «stau în picioare» şi totuşi sunt morţi?”.
Apostolul Pavel ne îndeamnă la veghere, ca să nu ne
pierdem mântuirea, prin nepăsarea noastră faţă de lucrurile
Domnului: „Căci harul lui Dumnezeu, care aduce mântuirea
pentru toţi oamenii, a fost arătat şi ne învaţă s-o rupem cu pă-
gânătatea şi cu poftele lumeşti şi să trăim, în veacul de acum,
în cumpătare, dreptate şi evlavie, aşteptând fericita noastră nă-
dejde şi arătarea slavei Marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor,
Iisus Hristos” (Tit 2, 11-13).
517. CELE DOUĂ CHEI
Dumnezeu ne-a lăsat două chei cu care să descuiem taine-

le care ne înconjoară: cheia minţii şi cheia inimii.
Unii folosesc numai cheia minţii, de aceea pe cele mai
multe taine nu le pot pătrunde. Camera pe care o deschid cu
cheia aceasta e o cameră rece, în care tainele mântuirii sufle-
teşti nu se pot afla. Aceste taine se pot afla numai folosind che-
ia cealaltă: cheia inimii.
518. PEŞTII CEI MARI
Peştii cei mari nu cresc şi nu trăiesc în apa cea dulce a

pâraielor şi a râurilor, ci cresc în apa cea amară şi sărată a
mărilor.
Aşa sunt şi credincioşii cei adevăraţi. Ei nu cresc şi nu tră-
iesc în apa cea „dulce” a acestei lumi, în dulceaţa desfătărilor
acestei lumi, ci în „apa cea amară” a Crucii, a suferinţelor, a
luptelor, a prigoanelor pe care le îndură pentru Hristos.
Toţi „peştii cei mari”, toţi aleşii Domnului, au trăit şi tră-

iesc în „apa cea amară” a suferinţelor şi prigoanelor.
519. CERŞETORUL ŞI POMANA
Un credincios dornic de hrană sufletească fu mustrat odată

că ascultă predici şi învăţături de la oameni proşti şi „neînvă-
ţaţi”. „Cerşetorul – răspunse cel mustrat – nu se uită la cine îi
dă pomană, ci se uită la cât îi dă şi, dacă îi dă bine, zice «bog-
daproste!», indiferent dacă dătătorul e învăţat sau prost.”
520. ZGÂRCITUL LA JUDECATĂ
Un om zgârcit – spune o poveste – bate la poarta raiului

şi cere intrare.
– Ce fel de milostenii ai făcut în viaţă? – îl întrebă Sfântul
Petru.
– Mi-aduc aminte – răspunse zgârcitul, după o lungă gân-
dire – că am dat o dată unui sărac un leu şi pe un bolnav l-am
ajutat cu patru lei...
– Stai să întreb înăuntru ce-i de făcut! – zise Petru
Apostolul.
În clipa aceea, se auzi din fundul raiului un glas puternic:
– Dă-i, Petre, înapoi cei cinci lei şi trimite-l în iad!...
521. URSUL ÎMBLÂNZIT

– o întâmplare dintr-un sat din munţii Bavariei (Germania) –
Un om prinsese un pui de urs şi îl îmblânzise. Umbla după

el ca un căţeluş. Şi, crescând mereu, ursuţul se făcuse flăcăiaş.
Omul s-a dus,

odată, cu el în pă-
dure. Şi, aici, ce
se întâmplă? În
ursuleţul omului
s-a trezit firea cea
sălbatică. Şi a să-
rit asupra omului.
S-a încins o luptă
crâncenă. Noroc
că omul a fost mai
tare şi l-a legat
bine cu o funie.
Aşa e şi firea cea veche din noi. Să nu ne încredem că „am
îmblânzit-o”, că ascultă de noi, că nu mai e primejdioasă!...
„Ursul” din noi, animalul din noi, firea cea veche din noi
se poate înfuria şi ne poate prăpădi oricând. Aici nu merge cu
„îmblânzirea”. Firea cea veche din noi, „ursul” din noi trebuie
omorât prin ceea ce se cheamă renaştere. Iar dacă aici încă n-ai
putut ajunge, atunci, dragă cititorule, cel puţin „leagă-l” pe acest
„urs” cu lanţul Golgotei! Şi nu-l lăsa nici o clipă dezlegat!
522. IMPOSIBILUL LA EGIPTENI
Când vechii egipteni voiau să arate, într-o formă oarecare

văzută, imposibilul, adică ceea ce este cu neputinţă, făceau un
om umblând pe apă. Pentru ei, aşa ceva era imposibil.
Dar Evanghelia a şters şi imposibilul acesta. Mântuitorul
a umblat pe apă (cf. Mc 6, 49). Şi l-a chemat şi pe Apostolul
Petru să păşească pe apă. Şi El ne cheamă şi pe noi. Fireşte, în
înţeles duhovnicesc.
Ne cheamă să păşim peste apele acestei lumi, peste apele

încercărilor, necazurilor, neajunsurilor şi ispitelor.
Mântuitorul ne cheamă să păşim cu îndrăzneală peste va-
lurile acestei lumi. Şi cel ce are credinţă tare păşeşte. Orice apă
de încercări, de necazuri, de ispite ar ieşi în calea celui credin-
cios, el păşeşte înainte, cu îndrăzneală, în numele Domnului.
El umblă pe apă ca pe uscat.
Ceea ce egiptenilor li se părea imposibil, celor credincioşi
le este posibil. Pentru că „toate sunt cu putinţă celor ce cred”
(Mc 9, 23). Credinţa mută şi munţii şi umblă peste ape.
Dragă cititorule, fii şi tu un „umblător peste apă”! În
tăreşte-ţi credinţa! Uită-te ţintă la Iisus şi păşeşte cu curaj,
în numele Lui, peste orice valuri de încercări şi ispite ce ţi-ar
ieşi în cale!
„Umblarea pe apă” are o condiţie: să nu te uiţi niciodată

la apă, ci să te uiţi la Domnul Care te cheamă să păşeşti peste
apă! Iar când simţi că îţi slăbeşte credinţa şi te cufunzi, întin-
de-ţi mâinile spre Domnul şi strigă-L pe El să te scape! Şi El
îndată te va auzi.
O, Doamne Iisuse, Îţi mulţumesc că m-ai chemat şi pe

mine să „umblu pe apă”. Mi-ai scos mereu în cale apă şi va-
luri înfuriate şi m-ai chemat să păşesc peste ele cu îndrăznea-
lă, în numele Tău.
O, iartă-mă, Iisuse Doamne, că Ţi-a trebuit atâta timp
şi atâta dragoste până m-ai învăţat să umblu pe apă! O,
iartă-mă pentru şovăielile mele, pentru puţina mea cre-
dinţă! De atâtea şi atâtea ori, am început să mă cufund şi
Tu, Doamne, m-ai mustrat blând, m-ai apucat de mână şi
m-ai scăpat.
Robul Tău se află iarăşi păşind peste o apă înfuriată.
Întăreşte credinţa robului Tău! Întăreşte-mă, să păşesc mereu
înainte peste valuri şi furtuni, până în clipa când voi scăpa la
odihna Ta cea dulce, care ne aşteaptă pe toţi cei ce trăim pen-
tru Tine şi ne jertfim pentru Tine!
523. „IA! DĂ! GRIJEŞTE!”
Un creştin ar trebui să ţină totdeauna seama de cele trei

vorbe de mai sus.
Ia din darurile sufleteşti şi trupeşti pe care ţi le dă Bunul
Dumnezeu!
Dă neîncetat mulţumire pentru ele şi dă şi altora din ele!
Grijeşte ca nu cumva, luându-le şi folosindu-le cu nevred-
nicie, să fii pedepsit de Dumnezeu!
524. „A MURIT DRACUL!”
Nişte necredincioşi se apropiară odată de vestitul predica-

tor Wesley, din Anglia, şi, voind să-şi bată joc de credinţa lui,
îl agrăiră:
– Domnule Wesley, auzit-ai o noutate? A venit vestea că
astă-noapte a murit dracul.
Wesley, uitându-se compătimitor la ei, le răspunse:
– Credeam eu că s-a întâmplat ceva deosebit; căci vă vă-
zui astăzi atât de abătuţi. Sărmanii de voi! Muri tatăl vostru!...
Rămaserăţi orfani!...
525. VORBE MARI (I)
„Voi plângeţi un corp fără suflet – zice fericitul Augustin

– dar nu plângeţi un suflet fără Dumnezeu. Voi plângeţi un
corp din care a ieşit viaţa, dar nu vă plângeţi pe voi, când L-aţi
pierdut pe Dumnezeu, săvârşind păcatul.”
În acest înţeles, zice şi înţeleptul Sirah: „Plânsul pentru
cel mort să fie şapte zile, iar pentru cel necredincios, toate zi-
lele vieţii lui” (Sirah 22, 11).
526. CELE PATRU PIERSICI
Ţăranul T. Cusmică dărui fiecăruia dintre băieţii lui câte o

piersică. După câtva timp, îi întrebă:
– Copii, cum v-au plăcut piersicile?
– Minunat de bune! – zise cel mai mare. Sunt aşa de dul-
ci şi gustoase! Am păstrat sâmburele, l-am băgat în pământ
cu mare grijă, poate

că va răsări din el un
pom frumos şi atunci
vom avea toţi pier-
sici bune.
– Din tine va
ieşi un bun grădinar
– zise tatăl.
– Mie – povesti
al doilea – mi-a plă-
cut piersica atât de
mult, că am rugat pe
mama să-mi dea ju-
mătate şi dintr-a ei,
iar sâmburele l-am aruncat.
– Grijeşte, dragul meu, să nu te faci un om lacom! – răs-
punse tatăl.
– Fratele meu a aruncat sâmburele – zise al treilea – dar
eu l-am ridicat, l-am spart şi l-am mâncat şi piersica mea am
vândut-o pe zece copeici.
– Din tine va ieşi un mare negustor – grăi tatăl.
– Dar tu, dragul tatei? – întrebă omul pe cel de-al patrulea.
Ce gust a avut piersica ta?
– Nu ştiu, tată! – răspunse copilul, stingherit oarecum.
– Cum nu ştii? Dar ce, n-ai mâncat-o?
– Am dus-o vecinului nostru care e bolnav. El n-a vrut s-o
primească, dar eu am pus-o pe masă şi am fugit.
Ochii ţăranului se umplură de lacrimi. Îşi sărută copilul şi,
binecuvântându-l, îi zise:
– Să ştii, dragul meu, că piersica aceasta Dumnezeu ţi-o
va da negreşit înapoi, însutit.
527. IERTAREA LUI TEMISTOCLES
Temistocles a fost un vestit bărbat de stat, în vechea

Grecie. Şi era iubit de popor. Dar, cu prilejul unui război ne-
norocos, a fost părăsit de popor şi a ajuns prizonier; judecat
fiind, a fost condamnat la temniţă şi moarte, de regele inamic.
Temistocles şi-a salvat viaţa făcând prietenie cu fiul regelui.
„Tată dragă, a grăit fiul, te rog să ierţi, pentru mine, pe
Temistocles. Îţi cer dragostea ta de tată scump, pentru iertarea
prietenului meu.
Şi regele l-a iertat, pentru fiul său.
Şi noi suntem condamnaţi la moarte în faţa Regelui şi
Tatălui Ceresc, pentru păcatele noastre. Iar din această con-
damnare şi pieire ne poate scăpa numai intervenţia Fiului Său
şi Mântuitorul nostru, Iisus Hristos.
Fă-te, dragă cititorule, „prieten” cu „Fiul” şi vei avea dra-
gostea şi iertarea „Tatălui”!
528. SFÂNTUL PAHOMIE ŞI ISPITA LAUDEI
Sfântul Pahomie, stareţul unei mănăstiri fiind, îşi pusese

odată călugării să facă coşuri de nuiele.
Şi le-a zis lor Sfântul Pahomie: „Fraţilor, pe ziua de azi,
fiecare dintre voi să împletească un coş de nuiele!”
Şi s-au dus fraţii într-ale lor, fiecare văzându-şi de lucrul
său. Iar unul dintre fraţi, dorind să fie lăudat, în loc de un coş,
s-a silit şi a împletit trei.
Sosind seara, stăteau fraţii cu coşurile în faţa Sfântului
Pahomie, fiecare cu coşul lui. Iar cel ce făcuse trei coşuri aş-
tepta să fie lăudat. Dar Sfântul Pahomie, simţind diavolescul
îndemn al laudei pentru care fratele făcuse cele trei coşuri, stă-
tu în faţa lui şi zise cu glas înalt: „Vedeţi-l, dragii mei! A lucrat

toată ziua pentru dracul!...”.
Orice faptă bună făcută din îndemnul de a fi lăudat de oa-
meni o atrage diavolul de partea lui.
529. SUFLETUL NOSTRU E PORUMBEL SAU CORB
E cunoscută purtarea porumbelului şi a corbului pe timpul

potopului. După ce i-a slobozit Noe din corabie, corbul, dând
de mortăciune, nu s-a mai întors în corabie, dar porumbelul
s-a întors, aducând ramura de
măslin.
Aşa e şi sufletul omului.
După ce Dumnezeu-Tatăl
ne-a slobozit în lume, adică
ne-am născut în lume, sufle-
tul nostru devine ori porum-
bel, ori corb.
Când omul apucă cu cele lumeşti, când apucă cu mor-
tăciunile patimilor şi păcatelor, el uită de „corabie”; uită de
„Noe”, de Dumnezeu Care l-a trimis în lume. Nici nu are
atragere să se întoarcă la
„corabie”, în cer.
Dar omul care apucă
cu cele sufleteşti, omul
care caută şi doreşte cele
duhovniceşti devine po-
rumbelul care zboară cu
grijă peste apele şi valu-
rile acestei lumi. Şi nicăieri nu-şi află odihnă în lumea asta.
Se gândeşte şi doreşte mereu după corabia din care a ieşit. Şi
caută mereu pacea ramurii de măslin, pentru care a fost trimis

(pacea lui Iisus) şi, aflând-o, se întoarce înapoi la „corabie” şi
bate la uşa cerului. Dumnezeu îi deschide uşa şi îl primeşte cu
dragoste între sfinţii Săi.
Tu, cititorule dragă, eşti ca un corb, sau ca un porumbel?
Fă-ţi tu singur socoata!
530. FUGEA PLÂNGÂND
Despre un sfânt din Apus se spune că, în dragostea sa pen-

tru dragostea lui Iisus, alerga pe drumuri plângând; iar dacă
cineva îl întreba de ce plânge, îi răspundea: „Cum să nu plâng,
când văd neiubită o Iubire atât de mare?... Când îi văd pe oa-
meni că nu-L iubesc pe Iisus Mântuitorul, Care S-a răstignit şi
a murit pentru iubirea noastră!?...”
Când îl întreba cineva: „De unde vii?”, el răspundea: „Din
dragoste”; „Unde mergi?” „Spre dragoste”; „Unde locuieşti?”
„În dragoste”; „Pe cine cauţi?” „Dragostea lui Iisus”.
531. PREDICA IZVORULUI
Trei călători poposiră în drumul lor la un izvor şi îşi poto-

liră setea cu apa lui cea limpede şi curată. Deasupra izvorului,
cineva scrisese: „Faceţi şi voi ceea ce fac eu!”...
– Oare ce-ar însemna aceste cuvinte? – se întrebară cei trei
călători.
– Eu cred – zise unul – că izvorul vrea să ne spună:
„Vedeţi? Eu alerg mereu printre pietre şi pământ, şi de
aceea sunt curat; lucraţi, alergaţi mereu şi voi, căci lucrul vă
apără de ispite şi vă ţine curaţi!”.
– Eu cred – zise ce-

lălalt călător – că izvorul
vrea să ne spună altce-
va. El parcă ne-ar zice:
„Vedeţi? Eu vă dau apa
mea în dar, fără bani; în
dar să daţi şi voi alto-
ra darurile şi bogăţiile
de care v-a învrednicit
Bunul Dumnezeu!”.
– Eu cred altceva –
grăi al treilea călător. Eu
cred că izvorul vrea să
ne spună: „Vedeţi cât de
curată şi bună e apa mea
acum? Dar, îndată ce mă
tulbur, nu mai sunt bun
de nimic, nu mai poate bea nimeni din apa mea; călătorul fuge
de ea... Aşa e şi viaţa voastră cea sufletească. Îndată ce o tul-
bură păcatul, ea nu mai e bună de nimic. E urâtă şi în faţa lui
Dumnezeu şi în faţa oamenilor...”.
Trei păreri aveau cei trei călători. Şi toţi trei aveau drep-
tate.
Iată ce predică minunată ne poate fi şi un izvor, cu apa lui
cea limpede şi curată!
532. „TRĂIEŞTE, PRECUM VREI SĂ MORI!”
Într-o biserică din Anglia, stau scrise mult-grăitoarele cu-

vinte: „Live as you wish to die”, adică, pe româneşte: „Trăieşte
precum vrei să mori!”.
Cât de mult ar fi schimbată faţa lumii de astăzi, dacă toţi

oamenii s-ar gândi mereu la aceste cuvinte şi şi-ar îndrepta
viaţa după ele! Căci fiecare, dorind să aibă o moarte bună, ar şi
trăi în viaţă ca un creştin bun.
533. COPILUL ŞI HAINELE
Când o mamă pleacă de acasă şi lasă în grija cuiva copi-

laşul ei, două lucruri lasă îngrijitoarei: copilul şi hainele lui.
„Uite, doică sau servitoare, aici e copilul, aici sunt hainele lui!”
Oare ce s-ar întâmpla când mama, reîntorcându-se, doi-
ca sau servitoarea i-ar preda numai hainele copilului, zicând:
„Uite hainele copilului, spălate şi îngrijite! Copilul s-a prăpă-
dit, dar, uite, hainele lui sunt în cea mai bună rânduială!”.
Aşa e şi cu noi. Domnul Dumnezeu ne-a dat în seamă un
copil – sufletul; şi hainele lui – corpul. Ce se va întâmpla, oare,
cu acel nebun care, în Ziua Judecăţii, va zice: „Uite, Doamne,
aici sunt hainele, aici este corpul pe care mi l-ai dat! L-am în-
grijit, l-am spălat, l-am îmbrăcat.”
„Dar copilul Meu, sufletul Meu, unde-i?”
„Acela s-a prăpădit, Doamne.”
Vai aceluia care, în Ziua Judecăţii, numai acest răspuns
îl va putea da! „Căci ce va da omul în schimb pentru sufletul
său?”
(Din învăţăturile Sfântului Ioan Gură de Aur)
534. LITERA LEGII (III)
Un ostaş din Munţii Apuseni ne-a spus o întâmplare mult-

grăitoare.
Într-o vineri din Postul Mare, într-o cârciumă din Abrud,

un om care îşi comandase şi mânca mâncare de post se certa şi
îl certa aspru pe unul care mânca mâncare „de dulce”.
Dar, pe urmă, ce s-a întâmplat? Mustrătorul s-a dus fără
să-şi plătească fasolea. Se strecurase din cârciumă fără să-şi
plătească mâncarea.
Asta-i litera legii! „Tu care propovăduieşti să nu furi,
furi?” (Rom 2, 21).
535. REŢETA MEDICULUI
Când eşti bolnav şi medicul îţi prescrie un tratament, nu

poţi citi reţeta lui. E scrisă atât de încurcat, că, oricât te-ai trudi,
nu poţi afla ce scrie în ea.
De altfel, acest lucru
nici nu te interesează. Nu
te interesează reţeta, ci te
interesează medicamen-
tele din ea.
Exact aşa sunt şi tai-
nele încercărilor şi necazu-
rilor ce vin peste noi. Ele
sunt o reţetă a Domnului,
a Doctorului nostru Cel
Mare. Oricât ne-am trudi
să „citim” această reţetă,
noi n-o putem citi. Şi nici
nu ni-i de trebuinţă s-o
„citim”. Pentru noi este
necesar numai medica-
mentul din ea.
Taina încercărilor este o reţetă a Domnului, care ni se dă

pentru mântuirea şi tămăduirea sufletelor noastre.
Cât de încurcată este reţeta de mai sus! Eu mă gândesc că
aşa o „reţetă” avem acum şi la Oastea Domnului. Ne-a venit
pe neaşteptate – şi ne-am speriat întâi de ea. Dar, pe urmă,
aflat-am că „reţeta” cuprinde un tratament de înviorare. Taina
„reţetei” a înviorat din nou fronturile Oastei.
536. LEGAT CU CĂTUŞELE DRAGOSTEI
Despre regele Crezus al Prusiei, spune istoria că avea un

general cu numele Rustem, vestit prin destoinicia şi vitejia lui.
Din ceva pricină, acest Rustem plănuia să o rupă cu regele; să
iasă din credincioşia şi slujba lui.
Vestea aceasta ajunse la cunoştinţa regelui, care se întrebă
gânditor: „Omul acesta a făcut mari servicii împărăţiei mele...
Pe cine să pun în locul lui? Trebuie găsit un mod pentru a-l
atrage din nou în locul ce l-a avut.”
Regele strânse pe sfetnicii lui şi le ceru sfatul. Toţi fură
de părere că generalul trebuie aspru pedepsit. „Majestate,
daţi-i rebelului o pedeapsă exemplară!... În cătuşe şi la tem-
niţă cu el!...”
A doua zi, regele îl chemă pe general în faţa lui. Cercetă
cu dragoste clătinarea lui şi, drept pedeapsă, îi spori şi mai
mult rostul ce-l avea în slujba împărăţiei. Generalul Rustem,
afectat şi oarecum dezarmat de această năvală de dragoste, a
intrat din nou cu îndoită râvnă şi credincioşie în slujba regelui
şi a împărăţiei.
A doua zi, regele chemă din nou pe sfetnicii lui şi le zise:
„Am făcut cum m-aţi sfătuit. L-am legat pe Rustem în cătuşe.
Deoarece pentru a-i lega mâinile şi picioarele trebuia prea mult
de lucru şi prea multe cătuşe, i-am legat numai inima cu cătu-

şele dragostei. De acum, Rustem ne va rămâne credincios până
la sfârşit, căci e legat cu cătuşe din care nu mai poate scăpa:
cu dragostea.
537. PASĂREA NIBUS
O ciudată însuşire are pasărea Nibus, din India. Pe vre-

me bună şi frumoasă, această pasăre stă în cuibul ei, tristă şi
posomorâtă. Dar, îndată ce vine vremea rea, cu vânt, vifor şi
furtună, ea zboară din cuib voioasă, desfătându-se în văzduhul
tulburat.
Exact aşa e şi omul cel invidios (gelos). Se întristează
când vecinului său şi aproapelui său îi merge bine; şi se bucură
când îi merge rău. Invidiosul şi invidia nu pot suferi nimic de
bine: nici hărnicia altuia, nici izbânda lui, nici talentul ce-l are
de la Dumnezeu...
538. CÂINII ŞI IEPURELE
Câinele aleargă după iepure. Îi simte mirosul. Aleargă, cu

gândul la carnea lui. Asudă, în nădejdea că, pe urmă, se va
ospăta cu carnea lui. Dar, în momentul când prinde iepurele,
hop! – intervine vânătorul cu aspra poruncă: „Nu te atinge!...
Iepurele este al meu, numai alergatul a fost al tău! Şi bietul
câine se linge pe bot. A alergat în zadar.
Aşa e şi cu lumea şi desfătările ei. Aleargă omul, asudă,
strânge mereu avuţii, cu gândul că, pe urmă, va putea zice:
„Suflete, ai de toate; bea, mănâncă şi te veseleşte!”.
Dar, pe când e gata de

mâncare, soseşte diavolul
cu moartea şi îi strigă:
„Stai pe loc!... «Iepurele»
este al nostru... Al tău a
fost numai alergatul...”.
Şi omul, nebunul, vede
numai atunci că a alergat în
zadar. Dar atunci e prea târ-
ziu, e prea târziu!...
Dragă cititorule, dia-
volul scoate în calea noas-
tră „iepurele” lăcomiei
după averi şi plăceri. Să
nu ne lăsăm înşelaţi a alerga după acest „iepure”! Ci noi să
alergăm ţintă spre a dobândi cununa! (I Cor 9, 25).
Alergaţi dar, ca să căpătaţi premiul!
539. „MAMĂ DRAGĂ, ACEASTA-I MÂNA TA!”
Era în timpul războiului. Într-un spital plin cu răniţi de

la fronturi, între cei suferinzi, era şi unul care primise o grea
lovitură în cap. Şi lovitura se resimţea din greu şi asupra nervi-
lor şi a inimii. Rănitul avea nevoie de absolută linişte. Dar, în
depărtare, rănitul avea acasă o mamă. Şi ce nu face mama să-şi
vadă copilul? A plecat dintr-o mare depărtare şi, prin greutăţi
de tot felul, a sosit la spitalul unde era copilul ei.
Dar, aici, ce era de făcut? Medicii spuneau că bolnavul,
cu inima lui slăbită, n-ar putea suporta bucuria întâlnirii lui
cu mama. S-a ajuns la înţelegerea ca mama lui să meargă să-l
vadă, pe neştiute, fără să-i grăiască ceva. Asta se putea face
fără primejdie, după ce rănitul era peste tot legat la cap şi nu

vedea nimic.
Şi s-a dus mama lângă patul lui, cu lacrimi de mamă în
ochi. Şi n-a grăit nimic, decât şi-a trecut mâinile ei de mamă
mângâietoare peste capul şi faţa lui. Dar, de sub mâinile mân-
gâietoare, rănitul îndată a strigat, suspinând: „Mamă dragă,
asta-i mâna ta!”
Dintr-o simplă mângâiere de mână, fiul simţise dragostea
mamei; simţise căldura mamei şi mângâierea ei.
Aşa e şi mângâierea care ne vine de Sus, de la Domnul.
„Cum mângâie pe cineva mama sa, aşa vă voi mângâia Eu” –
zice Domnul (Is 66, 13).
O, ce mângâiere scumpă
este aceasta! Nimeni şi nimic
din această lume nu ne poate da
o astfel de mângâiere.
Eu mă gândesc şi la mine
şi la viaţa mea.
O Doamne, ce s-ar fi ales
de mine, dacă n-aş fi simţit me-
reu mâna Ta cea mângâietoa-
re, în atâtea necazuri şi furtuni
prin câte am trecut!
De atâţia ani zac mereu
prin spitale şi sanatorii. M-aş fi prăpădit de mult, dacă mâna
Ta cea scumpă nu m-ar fi mângâiat şi întărit mereu.
O Doamne, poate Tu ai voit aşa! Am rămas fără mamă
de la vârsta de patru ani. M-ai lipsit de mâna aceasta, poate,
să cunosc şi mai mult mâna Ta cea sfântă şi scumpă. Sărut
cu lacrimi mâna aceasta şi Te rog, Iisuse Doamne, să nu o
depărtezi de la mine, până în clipa când mă vei chema pentru
totdeauna la Tine!
540. PÂNĂ ŞI ANIMALELE ÎNŢELEG...
Pe uliţa care ducea spre casă, aveam totdeauna un duş-

man. Era un câine de ogradă, care, ori de câte ori mă vedea că
trec, se repezea la mine şi mă conducea până departe cu alai.
Umblam, pe atunci, cu un băţ în mână. Poate pentru sprijin,
poate pentru câini răi... poate să mă aflu în treabă.
Am încercat, de la o vreme, să trec pe celălalt trotuar. Dar
ţi-ai găsit să mă lase javra în pace! Părea că-i sunt dator cu
ceva şi nu vreau să-i plătesc. Îl tulbura din liniştea lui casnică
până şi umbra mea pe drum.
Drept este că, de la o vreme, prinsesem ură pe dânsul, pen-
tru hămăiala asta zilnică, pe care mi-o dăruia numai mie dintre
toţi trecătorii. Şi, nu rareori, mă vedeam nevoit să arunc cu
băţul în el sau cu vreo piatră ce-mi venea la îndemână.
Vădit lucru că, în ochii lui, ca şi într-ai mei, era ură. Şi,
când ne întâlneam privirile, scăpăra ceva din senin. Mai târziu
însă, m-am hotărât să schimb felul de a mă purta cu el, dar
nu fără oarecare prevedere. Când treceam pe lângă ograda cu
pricina, îmi ascundeam băţul sub haină şi prindeam a-l lua cu
binele pe duşmanul meu nepotolit:
– Măi prietene, ce tot ai cu mine?
Şi-i arătam o privire de bunătate. El mă hămăia o dată,
de două ori, bănuind că, sub haină, tot mai păstrez, în taină,
băţul cu care l-am supărat uneori. Eram, cum s-ar zice, în
«armistiţiu».
După câteva zile de încercare, lăsai de tot bastonul acasă
şi treceam nestingherit, căutând în ochii lui cu iubire, cu milă:
– Ce mai faci, prietene? – îi spuneam. Şi el, părând a ve-
dea în ochii mei altceva decât mai ’nainte, se uita ţintă la mine
şi răspundea simpatic din coada lui stufoasă pe care o flutura
ca pe un steag de pace.
Şi am rămas prieteni toată vremea cât am mai trecut pe

uliţa aceea, dându-ne unul altuia bineţe.
Îmi ziceam în gând: până şi animalul înţelege cum se cu-
vine legea iubirii adevărate!
Noi cum înţelegem iubirea Cerului faţă de noi? Răspundem
noi cu aceeaşi iubire?
541. „MĂ LAS, DACĂ TE LAŞI!...”
– Ascultă, nene Ioane! – îl agrăi un preot pe un păstorit

al său care avea patima băuturii. Ar fi bine să te mai laşi de
ticăloasa asta de băutură, care îţi mănâncă banii şi sănătatea!
– Mă las, iubite părinte, mă las, dacă şi sfinţia ta te laşi de
fumat! (Preotul era, întâmplător, cu ţigara în gură)... Uite, făgă-
duiesc în faţa lui Dumnezeu că nu mai pun paharul în gură, dacă
şi sfinţia ta nu mai pui ţigara în gură!
Preotul, un suflet râv-
nitor pentru mântuirea oi-
lor sale, aruncă ţigara cât
colo, făgăduind că nu-l va
mai vedea fumând.
Şi, astfel, prin pil-
da sa, scoase din patima
băuturii un suflet pierdut,
scăpând, în acelaşi timp,
şi el de urâta patimă a
fumatului.
Numai lepădându-ne
şi noi de patimile cele
rele îi putem scăpa şi pe
alţii de rele.
542. „EIN ARMER TEUFEL” (UN DIAVOL NECĂJIT)
Când eram în Elveţia şi stăteam bolnav în pat, am auzit

pe fereastră strigăte de om beţiv. Sora de caritate m-a lămurit,
spunându-mi că pe stra-
dă e „ein armer Teufel”.
Cum eu nu ştiam bine
nemţeşte, n-am înţeles
ce vrea să spună sora.
Căci cuvântul „ein ar-
mer Teufel”, tradus
după literă, înseamnă
„un diavol necăjit”.
Pe urmă, am cău-
tat în dicţionar şi m-a
lămurit şi sora că, în
nemţeşte, acest cuvânt
înseamnă un biet om, un
nevoiaş, care s-a îmbă-
tat şi face gălăgie.
Eu m-am gândit în
mine: uite ce vorbă potrivită are neamţul pentru cel ce se îmbată!
Un „drac necăjit” – ăsta e, cu adevărat, nevoiaşul şi omul
care se îmbată de „necaz”. Pe de o parte, e un necăjit ce trebuie
compătimit; dar acest necăjit, în acelaşi timp, e şi un diavol.
543. ÎN PATRUZECI ŞI CINCI DE PALATE
Un american credincios a făcut o statistică mult-grăitoare.

Cercetând patruzeci şi cinci de palate ale unor milionari din
New York, a aflat în ele, cu totul, numai şaisprezece copii. A
aflat însă, prin toate, câini şi pisici. Într-un palat a aflat nu mai
puţin de zece ogari, care mâncau bomboane scumpe.
Deci nu sărăcia e cauza lipsei copiilor, ci necredinţa.
544. FAMILIE FĂRĂ COPII
Familie fără copii – grădină fără flori.

Familie fără copii – clopot fără glas.
Familie fără copii – pasăre fără cântec.
Familie fără copii – pom fără rod.
Familie fără copii – cel mai mare păgânism.
545. MĂSLINII CELOR DOI PUSTNICI
La miazăzi, într-o ţară depărtată, trăiau doi pustnici, care

sădiseră fiecare câte un măslin. „Doamne Dumnezeule, se rugă
cel dintâi, trimite ploaie binefăcătoare, ca să prindă pomişorul
meu rădăcină!”
Şi Dumnezeu trimise ploaie.
„Acum îmi trebuie soare! – se rugă iarăşi cucernicul călu-
găr. Stăpâne, Doamne, înseninează cerul!”
Şi Dumnezeu trimise razele soarelui să încălzească pă-
mântul.
Peste câtva timp, călugărul se gândi: „Ce bine ar fi să
vină puţin ger, să se întărească coaja măslinului meu. Părinte
Ceresc, trimite-mi ger!”.
Şi Dumnezeu trimise ger. Şi iată că, a doua zi, măslinul
era acoperit cu o promoroacă argintie... şi pieri.
Pustnicul intră mâhnit în chilia fratelui său.
– Frate, iată, măslinul tău e verde, frumos şi înflorit; al
meu a pierit. Şi cât m-am rugat pentru el!
– Şi eu m-am rugat, fratele meu, – răspunse călugărul –

dar am pus pomişorul meu în mâna Tatălui Ceresc, căci m-am
gândit: Acela Care a făcut cerul şi pământul, Care a poruncit:
„Să dea pământul verdeaţă, iarbă cu sămânţă, pomi roditori!”,
Acela va şti mai bine decât mine ce-i trebuie pomişorului meu;
astfel că eu n-am dat Dumnezeului meu sfaturi; nu I-am cerut
să facă ce vreau eu, ci m-am rugat: „Părinte, ia măslinul meu
în sfântă paza Ta!”.
546. PATRU SUTE DE OAMENI ARŞI
La 8 decembrie 1881, pe Ringul din Viena s-a iscat un foc

groaznic. A ars un teatru vesel, împreună cu cei patru sute de oa-
meni care râdeau înăuntru. Pe acest loc, într-o amintire a acestui
groaznic prăpăd, s-a ridicat o bisericuţă care dăinuie şi azi.
O, dacă s-ar socoti sufletele care „ard” şi azi prin teatrele
lui Tănase şi cinematografele de azi, câte milioane ar fi! Şi
o, dacă s-ar clădi prin toate
aceste locuri biserici, ce mai
de biserici ar fi în lume!
547. CRUCEA VESTITOARE
De când eram copil,

într-un sat de munte, îmi
aduc aminte de o cruce, de o
rugă, aşezată la poalele unui
drum greu ce suia la munte.
Crucea slujea de popas
călătorilor, în vederea obosi-
torului urcuş. Crucea vestea
urcuşul şi îmbia odihnă, popas şi putere, în vederea acestui

urcuş greu.
Aceasta e şi Crucea Domnului; ea vesteşte urcuşul, cal-
varul – suferinţa. Ea ne îmbie cu odihnă şi putere, în vederea
suferinţelor, ostenelilor şi jertfelor prin care trebuie să trecem.
Căci, dragă cititorule, nu este cruce şi mântuire fără „ur-
cuş”, fără jertfă şi suferinţă!
548. SPARTANII ŞI BEŢIVII
Spartanii de odinioară, un popor care punea mare preţ pe

virtuţile cele sufleteşti şi trupeşti, ca să arate urâciunea beţiei,
îmbătau robii şi îi preumblau pe uliţele satelor şi oraşelor, ca să
râdă lumea de ei şi să ia pildă de ruşine şi de înfrânare contra
băutorilor şi beţivilor.
În vremile „culte” de azi, o astfel de pildă nu mai trebuie.
Uliţele satelor şi oraşelor sunt pline, nu de robi, ci de creştini
liberi care „măsoară drumul” şi rag ca animalele. Lumea de
azi însă nu prea râde de ei, iar de luat pildă, nici vorbă! Azi e o
vitejie, o bravură să chefuieşti şi să te îmbeţi.
549. „ŢI-AI SCHIMBAT VACA, ORI PĂŞUNEA?”
O femeie ducea lapte de vânzare unei doamne de la oraş.

Lăcomia o îndemna şi pe ea – ca şi pe ceilalţi vânzători – să
pună şi câte „un pic de apă” în lapte.
Mai târziu însă, femeia apucă a cerceta Oastea Domnului.
O prietenă o duse la adunarea Oastei şi îi plăcu mult. Cuvântul
lui Dumnezeu începu a lucra cu putere în sufletul ei. Şi începu
a-i arăta şi păcatul ei cu apa în lapte. Femeia se înscrise pe

urmă în Oaste, se făcu o ostaşă a Domnului, şi, din acea zi, se
lăsă şi de păcatul de a
mai pune apă în lapte.
Doamnei din oraş
i se păru curios că, de
la o vreme, laptele era
cu mult mai bun ca
înainte.
– Ce s-a întâm-
plat? – o întrebă
doamna pe femeie.
Ţi-ai schimbat vaca,
ori păşunea, de îmi aduci acum un lapte atât de bun?
– Nu mi s-a schimbat nici vaca, nici păşunea, – răspunse
femeia – ci mi s-a schimbat inima... Mi s-a schimbat inima, de
aceea s-a schimbat şi laptele.
Întoarcerea noastră la Dumnezeu trebuie să aducă o schim-
bare, o viaţă nouă, în toate faptele şi purtările noastre!
550. „UNDE MERGI?” „NU ŞTIU!”
Dacă aţi întreba pe cineva, care zoreşte pe o cale, unde

merge, şi el ar răspunde „Nu ştiu!”, desigur, ai crede că-i ori
beat, ori nebun. Pentru că nimeni nu pleacă fără să ştie unde
merge.
Dar, vai! În cele sufleteşti se întâmplă tocmai invers. Cei
mai mulţi „călătoresc” (trăiesc) fără să ştie încotro merg şi
unde vor ajunge.
Toţi aceştia în iad vor ajunge!
551. CÂND ERAM COPII...
Când eram copii mici, ce groază ne era când se apropia

porcul de noi! În porc vedeam pe mâncătorul nostru. Şi plân-
geam îngroziţi când ne mânca cireşele; când venea să mănânce
din blidul nostru.
Iar azi?... Când vine „porcul” celălalt, când se apropie
de noi porcul celălalt, porcul dobitoceştilor patimi, nu ne mai
îngrozim. Ne îm-
prietenim cu el.
Ne place de el.
Mănâncă cu noi
dintr-un „blid” şi
nu zicem nimic.
Ne spurcă „mân-
carea” – viaţa cea
duhovnicească
– şi nu zicem ni-
mic. Ne mănâncă nu cireşele – ci sufletul, şi nu ne speriem, nu
fugim de el, nu-l alungăm.
O, dragă tinere! Păstrează-ţi frica de porc şi după ce te-ai
făcut mare! Fereşte-te şi te îngrozeşte, pe toată viaţa ta, de por-
cul desfrânărilor şi destrăbălărilor!
Când eram prunci, ne temeam că ne mănâncă porcul.
Să ne temem azi de porcul celălalt, care are putere să ne
mănânce nu numai trupul, ci şi sufletul! (Mt 10, 28).
552. UN VIS MÂNTUITOR
Un tânăr bogat, care trăia în desfătările lumii şi de cele su-

fleteşti nici habar nu avea, avu într-o noapte un vis mântuitor.
Se făcea, în vis, că ajunsese în rai şi se desfăta în frumuseţi-

le de acolo, însoţit de Apostolul Petru, care îi dădea explicaţiile
necesare. Într-un loc, văzu clădindu-se un palat strălucitor. Tot
materialul ce se folosea la zid era de aur şi argint strălucitor.
– Pentru cine se clădeşte acest palat măreţ?
– Pentru Nicolae, servitorul tău! – răspunse Apostolul
Petru.
– Pentru servitorul meu? – întrebă mirat tânărul. Dar
Nicolae, servitorul meu, nici nu va şti să folosească un astfel
de palat... El locuieşte într-o căsuţă mică... Se va rătăci într-un
astfel de palat.
Apostolul Petru nu răspunse nimic. Merseră mai departe
şi ajunseră într-un loc unde se clădea un bordei foarte şubred
şi slab. Maestrul care lucra la el încerca să-i facă pereţii cu
trestie, fân şi paie, pe care le lega la un loc, le presa şi apoi le
lipea cu lut.
– Dar asta ce înseamnă?... – întrebă tânărul mirat. Aşa ceva
n-am mai văzut în viaţa mea; să clădească cineva cu paie şi
fân?!... O mică scânteie va preface în scrum şi cenuşă o astfel
de casă de paie. Şi pentru cine se clădeşte acest bordei şubred?
– Pentru tine! – răspunse Apostolul Petru.
– Cum? Pentru mine? – întrebă tânărul mirat. O, nu! Acest
lucru nu se poate! Eu am locuit până acum într-un palat! Într-
un astfel de bordei n-aş putea trăi nici un singur minut...
– Şi totuşi – răspunse cu apăs Apostolul Petru – acest bor-
dei se clădeşte pentru tine... Să ştii, iubite tinere, că aici, în
rai, Maestrul nostru Cel Ceresc (Dumnezeu) clădeşte pentru
fiecare om o casă (II Cor 5, 1). Dar materialul la casa asta îl
dă omul, de pe pământ. Şi, pe urmă, focul va decide de poate
rămâne casa aceea sau ba (I Cor 3, 13). Servitorul tău, Nicolae,
trăieşte o viaţă de rugăciune şi de fapte bune. El dă material
ce rămâne: aur şi argint. Dar tu trăieşti o viaţă de desfătări
lumeşti; tu dai material ce nu va putea rezista focului: paie,

trestie şi fân.
În decursul acestei vorbiri, bordeiul luase foc şi trosnea
din toate încheieturile.
În zgomotul acestui trosnet, tânărul se deşteptă din somn,
îngrozit peste măsură şi tremurând de frică. Visul acesta i-a
străpuns inima şi viaţa. A ieşit din lume şi a început să strângă
material trainic pentru casa lui cea veşnică.
Dragă cititorule! Temelia mântuirii noastre este Iisus
Hristos (I Cor 3, 11). „Dar fiecare să ia bine seama cum clădeş-
te deasupra acestei temelii!” (I Cor 3, 10). „Iar dacă clădeşte
cineva pe această temelie: aur, argint, pietre scumpe, sau dacă
clădeşte paie, fân, trestie, lucrarea fiecăruia va fi dată pe faţă;
Ziua Domnului (Judecata de Apoi) o va face cunoscută, căci
se va descoperi în foc. Şi focul va dovedi cum este lucrarea
fiecăruia” (I Cor 3, 12-13).
Dragă cititorule! Tu ce fel de material dai pentru clădirea
„casei” tale din cer?
553. COMPOTUL
E vremea compotului; e vremea când – mai ales pe la ora-

şe – se fierb diferite poame şi se pun în sticle pentru iarnă.
Un lucru de învăţătură se petrece cu acest prilej: poamele
nu se pot păstra decât prin dulceaţă, prin zahăr. La compot,
trebuie neapărat şi zahăr, dulceaţă.
Aşa e şi în cele duhovniceşti. Fără dulceaţa dragostei nu se
poate face nimic. Inima şi viaţa noastră cea duhovnicească poate
fi apărată de stricăciunea păcatului numai prin dulceaţa dragos-
tei evanghelice. Fără zahărul şi mierea dragostei, oricât de bune
ar fi „poamele” vieţii noastre, ele nu se pot păstra; ele se strică.
554. O PEDEAPSĂ DIN VECHIME
În vechime, celor leneşi li se dădea o pedeapsă ciudată.

Câte doi-trei leneşi erau băgaţi într-un podrum7 unde era o
pompă de scos apă. Podrumul era apoi încuiat şi inundat cu
apă. Apa creştea şi cei leneşi trebuia să pună mâna pe pompa
de scos apă; altfel erau pierduţi: îi îneca apa.
Cu lecţia asta se lecuiau de lene.
Când ne împresoară valurile lipsurilor, să ne rugăm şi să
punem mâna cu nădejde pe „pompă”, pe lucru.
555. DE CE LE MERGE „BINE” CELOR RĂI?
De ce le merge bine celor răi?... De ce încercările şi ne-

cazurile îi izbesc, de regulă, tocmai pe cei care Îl caută pe
Domnul şi mântuirea?... De ce sunt parcă mai feriţi de încer-
cări cei care trăiesc în nepăsare de cele sufleteşti şi se tăvălesc
în toate patimile şi păcatele?...
Iată o întrebare care ispiteşte. Dar nu e greu de dezlegat.
Vom folosi o asemănare.
Când cineva e bolnav, doctorul nu cruţă medicamentele,
oricât de amare ar fi. Şi, pe lângă aceasta, se dau bolnavului
şi fel de fel de oprelişti de mâncăruri şi băuturi (aşa-numita
„dietă”). Şi bolnavul nu se supără, căci e vorba de viaţa şi să-
nătatea lui.
În chipul acesta sunt cei credincioşi, pe care Doctorul
cel Ceresc îi apără de boala păcatului, de boala pieirii su-
fleteşti, prin „medicamente” şi „oprelişti”; prin fel de fel
de necazuri şi încercări. Dar sunt şi altfel de bolnavi, care
7
podrum = pivniţă, beci
nu mai pot fi salvaţi. Pe aceştia medicul nu-i mai supără

cu medicamentele şi opreliştile. Ci face ceea ce se vede în
chipul de mai sus. Se apleacă spre cei ai casei şi le şopteşte:
„Bolnavul e pierdut!... Nu-l mai chinuiţi cu medicamente şi
diete... Daţi-i să mănânce şi să bea tot ce pofteşte, căci şi
aşa e pierdut!”.
În chipul acesta, sunt cei necredincioşi, cărora „le merge
bine”. Dar «binele» lor e şoapta medicului: „Lăsa-ţi-l să mă-
nânce tot ce-i pofteşte inima, căci şi aşa e pierdut!... Lăsaţi-l
să guste din toate plăcerile lumii, căci şi aşa mântuirea lui e
pierdută!”
Să ne ferească Bunul Dumnezeu de un astfel de «bine»!
Cea mai mare nenorocire pentru un om pământean este când
se tăvăleşte în păcate şi „îi merge bine”; când Dumnezeirea nu
Se mai ocupă de el; când Doctorul cel Ceresc îl lasă „să bea şi
să mănânce” tot ce-i pofteşte inima.
556. ÎNTRE TUTUN, BĂUTURĂ ŞI MÂNCARE
O statistică interesantă a fost făcută într-un orăşel din

Olanda. O societate filantropică a împărţit nişte ajutoare la şo-
meri.
Aceştia aveau de ales între tutun, băutură şi mâncare.
Dintr-o sută de şomeri, patruzeci şi unu au ales tutun, treizeci
şi trei, băutură şi numai douăzeci şi şase mâncare.
Adică «pâinea» celor o sută de flămânzi era tutunul şi al-
coolul. Şi când ne gândim că Domnul Iisus a zis: „Nu numai
cu pâine va trăi omul, ci şi cu Cuvântul lui Dumnezeu”.
557. UN CALENDAR CU O SINGURĂ ZI
În viaţa noastră cea sufletească, în lucrurile mântuirii

noastre sufleteşti, avem un calendar, respectiv două calendare,
cu câte o singură zi. Fiecare din aceste calendare are o singu-
ră zi. Unul este calendarul lui Dumnezeu şi în el este scris:
„Astăzi!”.
Celălalt e calendarul diavolului şi în el e scris: „Mâine!”.
„Astăzi” este calendarul lui Dumnezeu. „Mâine” este ca-
lendarul diavolului.
„Astăzi de veţi auzi glasul Meu – zice Domnul – nu vă
învârtoşaţi inimile! (Evr 3, 7-8). Dumnezeu hotărăşte o zi:
„Astăzi”, zicând prin proorocul David: „Astăzi, dacă auziţi
glasul Lui, nu vă împietriţi inimile!” (Evr 4, 7; Ps 95, 7-8).
„Întoarceţi-vă la Dumnezeu, astăzi, căci ca mâine puteţi fi în
mormânt şi în iad!”.
Dar, de altă parte, calendarul diavolului zice: „Lăsaţi lu-
crurile acestea pe mâine! Mai aveţi vreme pentru lucrurile
acestea! Acum sunteţi prea tineri... colo, la bătrâneţe!...”
Şi, cu astfel de şoapte, îl tot amăgeşte diavolul pe om,

până îl atrage în pământ şi în iad.
558. FETIŢA DIN JAPONIA
O ştire scurtă am citit astă-vară în ziarul «Universul».

Spunea această ştire numai atât:
„O fetiţă din Japonia şi-a făcut moarte, ca să scape pe tatăl
său de patima beţiei. În faţa sicriului, tatăl îndurerat a făcut
jurământ că nu va mai pune alcool în gura lui.”
Ce mult spune această ştire scurtă! Eu văd în ea un adânc
înţeles al Jertfei de pe Crucea Golgotei.
Fetiţa din Japonia s-a jertfit pentru ca, prin jertfa ei, să
scape pe tatăl său din patima beţiei.
Sărmănuţa! Câtă dragoste a pus ea în jertfa aceasta!
Depusă în sicriu, cu faţa-i galbenă ca ceara, ea părea că zice:
„Tată dragă, eu am murit pentru ca tu să te laşi de patima be-

ţiei!”. Desigur, îl va fi rugat pe tata şi cu graiul, dar tata n-a
ascultat-o. Acum îl roagă cu moartea ei.
Şi jertfa i-a fost ascultată. Zguduit de o astfel de dragoste,
tatăl a căzut plângând în faţa sicriului şi s-a lăsat de patima
beţiei.
Aşa e şi cu Jertfa de pe Crucea Golgotei. Domnul Iisus
S-a jertfit nu numai să ne ierte păcatele, ci să ne şi scape de pa-
timi şi păcate. Cu braţele-I întinse pe Cruce, El parcă ne zice:
„Suflete dragă! Eu am murit pentru ca tu să te laşi de păcate...
Eu am murit pentru ca să-ţi dau putere să te laşi de păcate!”.
A sta în faţa Crucii înseamnă a-ţi plânge păcatele cu amar
şi a te lăsa de ele.
A sta în faţa Crucii, cu patimi şi păcate de care spui că
„nu te poţi dezbăra”, înseamnă, iubitul meu, a-ţi iscăli tu însuţi
osânda de veci, pentru că Iisus cel Răstignit ne dă putere să
scăpăm de păcate.
Dragostea ce ni s-a arătat nouă pe Crucea Golgotei trebuie
să ne zguduie şi să ne scoată pentru totdeauna din patimi şi
păcate!
559. CUM VEDE UN COPIL PE TATĂL SĂU?
La vârsta de opt – doisprezece ani, copilul crede că tatăl

său e cel mai tare şi cuminte om din lume şi poate face ce vrea.
La optsprezece ani, copilul începe a-şi zice: „Tatăl meu e
puţin rămas faţă de lumea de azi; lumea a dat înainte, dar tatăl
meu a cam rămas înapoi”.
La douăzeci şi cinci de ani, copilul îşi zice: „Vai, ce îna-
poiat este tatăl meu!... Cum a rămas cu totul înapoi de mersul
lumii!”
La treizeci şi cinci de ani, copilul începe a-şi zice: „Şi totuşi

tatăl meu nu e aşa înapoiat, cum credeam eu!... El ştie judeca
lucrurile foarte cuminte... Încep să mă mir de înţelepciunea lui”.
La patruzeci de ani: „Tatăl meu e, cu adevărat, un om foar-
te cuminte şi înţelept”.
560. UNUL CARE NU CREDEA ÎN CEEA CE MÂNCA
Doi cărturari se abătură pe la un han, să ia ceva mâncare la

gură. Unul dintre ei era necredincios şi tot mereu îl îmboldea
cu necredinţa lui pe celălalt, care era credincios. Comandară
câte o papară cu ouă şi discuţia iar începu între ei.
– Eu – zicea necredinciosul – am ieşit din basmele cre-
dinţei... Eu sunt intelectual şi nu pot crede decât ceea ce văd şi
înţeleg. Vremea celor nevăzute s-a dus... Lumea de azi crede
numai ce vede şi înţelege.
– Foarte bine! – îi răspunse credinciosul. Dar eu te întreb:
ai auzit dumneata de o lege fizică în puterea căreia toate corpu-
rile se topesc la căldură şi se învârtoaşe la frig?
– Auzit, cum nu! Căci doar legea aceasta şi pruncii de la
şcoală o cunosc.
– Ei, bine! Atunci, te rog să-mi spui cum se face că oul
şi untul, puse la căldură în capac (cratiţă), nu se ţin de legea
aceasta? Untul se topeşte la căldură, iar oul se întăreşte. Spu
ne-mi, te rog, cum se face lucrul acesta pe care eu de mult îl
tot văd, dar nu-l înţeleg?... Spune-mi, te rog, după care lege a
ştiinţei se face papara din capac?
Zăpăcit, necredinciosul încerca un răspuns.
– Ei, vezi? – zise atunci credinciosul. Dumneata, cu ştiinţa
şi necredinţa, ai ajuns să nu mai crezi nici în ceea ce mănânci...
Ai ajuns să nu mai crezi nici în papară.
Hangiul şi tot personalul hanului râseră cu poftă de necre-

dincios şi de lecţia ce primise.
561. UN SINGUR MONSTRU
„Dar cine eşti tu, – zice un învăţat creştin – care te făleşti

cu viaţa ta de trândăvie, care îţi arăţi trăsurile aurite, cu perne,
legănate, unde poţi dormi în voie? Privind în sus, în jos, împre-
jur, înainte sau înapoi, vezi tu undeva vreun sfânt, vreun zeu
sau chiar vreun diavol trândav?
Un singur monstru e pe lume: omul trândav!”
562. CEASUL CU CELE DOUĂ GREUTĂŢI
Domnul Iisus Hristos a zis: „Cel ce vrea să vină după

Mine să-şi ia crucea sa şi să Mă urmeze!”. Adică, El merge cu
Crucea Lui înaintea noastră, iar noi, cu a noastră, după el.
Ce bine se poate vedea acest adevăr

şi la un ceas de perete! Ceasul de perete
are doi plumbi, două greutăţi. Fără aceste
greutăţi nu umblă. Şi nu umblă nici atunci
când luăm o greutate şi lăsăm numai una.
Ceasul umblă numai dacă amândoi plum-
bii sunt la locul lor.
Aşa e şi ceasul vieţii noastre. El are
două „greutăţi”, două cruci. Una e Crucea
Domnului, iar alta e crucea omului.
Domnul ne duce Crucea mântuirii şi ne
cheamă să mergem după El, ducându-ne
şi noi crucea noastră. Alături de Crucea
Domnului stă şi crucea noastră. Aceste
două „greutăţi” stau laolaltă şi „ceasul”
umblă numai câtă vreme are aceste două
greutăţi; câtă vreme, alături de Domnul,
ne purtăm şi noi greutatea crucii noastre.
Dar, îndată ce luăm o greutate de la
„ceas” – îndată ce noi lepădăm crucea –,
„ceasul nu mai umblă”. Mântuirea noastră stă pe loc.
Deci înainte, până la sfârşit, cu crucea noastră după Crucea
Domnului! Cu crucea noastră alături de Crucea Domnului!
563. GREA SLUJBĂ!

„În fiecare zi păzesc doi şoimi, îngrijesc doi iepuri,
asupresc doi săpători, biruiesc un leu, apăr o casă de foc,
curăţ o fântână şi vindec un bolnav”
Un credincios, care trăia cu adevărat Evanghelia, spunea

odată între nişte oameni:
– Am un lucru foarte greu. Când vine seara, stau să cad

mort de oboseală... abia apuc să mă dau odihnei.
– Şi ce lucru atât de greu vei fi având? – întrebară oamenii.
– Un lucru foarte greu. În fiecare zi păzesc doi şoimi, în-
grijesc doi iepuri, asupresc doi săpători, birui un leu, apăr o
casă de foc, curăţ o fântână şi vindec un bolnav.
Ascultătorii zâmbiră. Credeau că omul lui Dumnezeu glu-
meşte.
– Desigur, dumneata glumeşti cu noi, căci unde s-a mai
pomenit ca cineva să îngrijească iepuri şi să omoare lei. Astea-s
poveşti!
– Nicidecum! – răspunse credinciosul. Ceea ce v-am spus
e adevărat. Ascultaţi!
Cei doi şoimi sunt ochii mei, pe care trebuie să-i păzesc
toată ziua, să nu „zboare” pe acolo pe unde se rănesc inimile
şi se strică sufletele.
Cei doi iepuri sunt picioarele mele, de care trebuie să gri-
jesc neîncetat să nu alerge în căile pierzării şi să nu mă ducă şi
pe mine în calea cea rea.
Cei doi săpători sunt mâinile mele, pe care trebuie să le
„asupresc” neîncetat cu munca, pentru a-mi câştiga traiul vieţii
şi a ajuta, după puterile mele, şi pe cei săraci şi lipsiţi.
Leul pe care trebuie să-l birui este vrăjmaşul diavol care
„umblă neîncetat, răcnind ca un leu şi căutând să mă înghită”
(I Ptr 5, 8).
Focul de care trebuie să apăr casa este limba mea, căci
„foc este limba, care aprinde case şi păduri” (Iac 3, 5). De
acest foc îmi apăr mereu casa sufletului, înfrânându-mi limba,
ca să nu grăiesc decât ceea ce place lui Dumnezeu.
Iar fântâna pe care trebuie să o curăţ în fiecare zi este ini-
ma mea, care, una-două, o simt că se umple cu deşertăciune şi
trufie. Şi trebuie să o curăţ mereu de acest „nămol”, pentru ca
să Se sălăşluiască în ea Duhul lui Dumnezeu.
Şi, în sfârşit, bolnavul pe care trebuie să-l vindec este tru-

pul meu, este lutul acesta neputincios care, oricât de mult m-aş
îngriji eu, tot se mai strecoară destulă otravă în el şi trebuie să-l
vindec mereu prin Sângele Domnului şi prin lacrimi de căinţă.
Iată, acesta este lucrul cel greu pe care îl fac în fiecare zi şi
îl voi face mereu, până la sfârşitul vieţii, ca să dobândesc viaţa
şi odihna cea veşnică.
Am dat această istorioară, de învăţătură pentru cei ce cred
că se pot mântui cu fel de fel de nimicuri; de învăţătură pentru
cei ce cred că se pot mântui cu câteva cruci şi închinări făcute,
în graba mare, seara şi dimineaţa; pentru cei care cred că se pot
mântui rugându-se dimineaţa lui Dumnezeu şi trăind toată ziua
fără Dumnezeu; pentru cei care cred că se pot mântui uitând
calea Bisericii şi pentru cei ce dimineaţa sunt la Biserică, iar
după-amiaza la cârciumă şi la păcate.
O, dragul meu, nu te juca cu mântuirea sufletului! A

dobândi mântuirea înseamnă a trăi clipă de clipă o viaţă cu
Domnul. A dobândi mântuirea înseamnă a trăi o viaţă de luptă
şi de biruinţă asupra păcatelor.
O astfel de viaţă şi-au ales – şi trebuie să aibă – cei care
intră în Oastea Domnului.
564. CERNEALA SATANEI
Între doi prieteni dăduse o ceartă şi unul dintre ei începu

a-i scrie celuilalt o aspră scrisoare.
– Stai! – îl opri credincioasa lui soţie. Cerneala cu care
scrii nu-i bună, e cerneala Satanei. Nu-ţi înmuia peniţa în cer-
neala aceasta!...
O, câte scrisori, câte ziare şi cărţi nu se scriu cu cerneala
Satanei!
565. CE NU ŞTIE ORICINE?

– că inima lucrează cu o putere de trei sute cincizeci
şi patru cai, în douăzeci şi patru de ore –
Cea mai grozavă maşinărie nu e prin fabrici şi ateliere, ci

e în noi înşine, în felul cum lucrează organele corpului nostru.
Astfel, de pildă, inima:
această mică bucăţică de carne
face o uriaşă lucrare. Bătând
de câte şaptezeci şi cinci de
ori pe minut, cu aceste şapte-
zeci şi cinci de bătăi ea trimi-
te sângele prin vene, folosind
pentru aceasta o presiune, care,
în douăzeci şi patru de ore, co-
respunde la o putere de trei sute
cincizeci şi patru cai.
Ce lucrare uriaşă! Inima este uzina cea mare, care lucrea-
ză neîncetat, zi şi noapte. Şi, pe lângă asta, câte alte greutăţi,
necazuri, întristări nu mai poartă biata inimă! Uriaşă este lu-
crarea ei.
Şi, totuşi dacă ea nu bate şi nu lucrează şi pentru Domnul,
ce folos avem din uriaşa ei lucrare?...
566. NOUL TESTAMENT ŞI TABACHERA
„De când port în buzunar Noul Testament în locul tabache-

rei de tutun şi citesc în el – zicea un frate ostaş – am băgat de
seamă că la orice lucru am un spor cu mult mai mare.” „Şi, de
când, mergând pe lângă carul cu boi, am început să cânt cântări-
le lui Dumnezeu – zicea un alt frate ostaş – nu mi s-a mai stricat
niciodată carul în drum şi n-am mai avut pagubă în vite.”
567. UNA DIN SNOAVELE DESPRE TÂNDALĂ ŞI PĂCALĂ
Între snoavele despre Tândală şi Păcală este una în care

putem afla şi un înţeles duhovnicesc.
Se spune că, mergând odată Păcală cu Tândală în drumul
lor, căzură într-o groapă adâncă. Şi se judecau acolo, în fundul
gropii, cum ar putea scăpa.
– Ştiu ce voi face! – grăi Tândală. Mă voi duce acasă, voi
aduce scara, ne vom sui pe ea şi vom scăpa amândoi.
Ce judecată naivă, ce judecată de râs era aceasta! Doi oa-
meni se judecau cum s-ar putea scăpa unul pe altul din groapă,
fiind amândoi acolo,
în fundul ei.
Dar exact în
această judecată sunt
şi acei care umblă să
se ridice unii pe alţii
din păcat, amândoi
fiind căzuţi în acelaşi
păcat.
În marea şi minu-
nata lucrare a scoaterii
şi scăpării sufletelor
din adâncul pierzării
este o regulă veşnică:
numai unul care a ieşit din groapă poate scăpa şi pe altul. Numai
unul care s-a lăsat de păcat îl poate face şi pe altul să se lase.
Ceva cu neputinţă ar fi să scoţi pe cineva din groapă, şi tu
însuţi să fii acolo. Să scoţi pe altul din păcat – şi tu însuţi să fii
căzut în păcat.
În acest înţeles zicea Mântuitorul: „Doctore, vindecă-te pe
tine însuţi mai întâi”, ca să poţi apoi vindeca şi pe alţii!
Ferice de satul care are un astfel de „doctor”!

Oastea Domnului cea vie a făcut şi face convertiri tocmai
pentru că are oameni convertiţi.
Fiecare ostaş al Domnului să fie unul care a ieşit din groa-
pă, pentru că numai atunci îi poate ajuta şi pe alţii să scape.
568. „NU-MI LUA CE NU-MI POŢI DA!”
Despre împăratul Alexandru Macedon se spune că s-a dus

odată, împreună cu suita lui, să-l cerceteze pe Diogene, vesti-
tul filozof din vremea vechilor greci.
Acest Diogene trăia o viaţă de pustnic, locuinţa şi casa lui
fiind un butoi.
Când a ajuns Alexandru Macedon cu suita în faţa lui, i-a
zis împăratul:
– Cere de la mine, Diogene, orice şi îţi voi da!

– Nu-mi lua ce nu-mi poţi da! – i-a răspuns Diogene.
Alexandru Macedon se aşezase în calea soarelui şi făcuse
umbră. De aceea, Diogene i-a cerut să nu-i ia ce nu-i putea da:
lumina soarelui.
Ce înţeles adânc este în această veche istorioară!
Aşa-zisa „cultură” şi „civilizaţie” umblă să-ţi ia ceea ce
nu-ţi poate da: pe Soarele-Hristos.
Aşa-zisa „lume” umblă să-ţi ia ceea ce nu-ţi poate da: pa-
cea şi fericirea sufletului în Domnul Iisus.
Aşa-zisa „literă” umblă să-ţi ia ceea ce nimeni nu-ţi poate
da: Biblia, Cuvântul lui Dumnezeu. Aşa-zisa „literă” umblă
să-ţi ia ceea ce nu-ţi poate da: duhul.
Să grijim, fraţilor, căci şi la Oastea Domnului lumea um-
blă neîncetat să ne ia ceea ce nu ne poate da! Să ne ia „duhul”
ca să rămânem cu „litera”.
569. CÂND SE ASCUNDE TATĂL
În chipul de alături se vede un lucru pe care îl cunoaş-

tem şi l-am văzut, de atâtea ori. Dar nu am văzut înţelesul lui
duhovnicesc.
Adeseori, tatăl sau mama, jucându-se cu copilaşul lor, sau
mergând cu el pe drum, la un moment dat, se fac nevăzuţi. Pe
neobservate, se ascund din faţa copilului.
Iar copilul ce face? Trezindu-se fără tata sau mama, se uită
speriat în toate părţile şi începe a-şi striga părinţii. Iar când
începe să plângă, se iveşte tatăl sau mama; copilul aleargă în
braţele lor şi plângerea se schimbă iarăşi în bucurie.
Aşa se întâmplă de multe ori şi cu noi şi Tatăl Ceresc. Sunt
în viaţa noastră clipe când Tatăl cel Ceresc parcă ne părăseşte.
Îşi ascunde faţa de la noi, pentru păcatele şi fărădelegile noas-

tre; şi pentru îndreptarea noastră.
Pentru păcatele noastre şi îndreptarea noastră, Tatăl Ceresc
ne trimite câte un necaz, câte o încercare. Şi ne lasă în starea
aceasta, până când începem să simţim lipsa Lui. Ne lasă sin-
guri, până când începem să-L strigăm pe El. Iar când începem
să-L strigăm pe El, plângând cu amar pentru păcatele noastre

şi pentru pierderea Lui, atunci El, ca un Tată bun şi iubitor,
îndată Se iveşte; ne îmbrăţişează şi ne dă iar sărutul iertării şi
al bucuriei.
O, Tată Sfinte, fă şi Tu cu noi, aşa cum facem noi cu co-
pilaşii noştri! Când păcătuim, ascunde-Ţi faţa de la noi şi ne
lasă în dureri şi suferinţe, până când vom începe să Te strigăm
pe Tine, să ne plângem cu amar păcatul şi să scăpăm iar în
braţele iubirii şi iertării Tale!
570. FURTUNA, „SLOBODA” ŞI TELEFONUL
Furtunile şi viforele cele mari strică, mai întâi, telefoane-

le. Doboară stâlpii de telegraf şi rup sârmele şi, prin asta, satul
respectiv, casa respectivă,
ţinutul respectiv şi-a pier-
dut „legătura telefonică”;
nu mai poate grăi cu de-
părtările şi nu mai ştie ni-
mic ce se petrece.
Aşa e şi cu viforul
ispitelor şi patimilor. El
strică, mai întâi, „tele-
fonul” nostru cel sufle-
tesc; legătura noastră cu
Dumnezeu.
Când, prin viaţa noas-
tră, trece vifor de patimi
şi ispite, el ne strică, mai
întâi, telefonul rugăciu-
nii – al vorbirii noastre cu
Dumnezeu; ne ia graiul, ne ia credinţa, ne ia mintea, ne ia ruşi-

nea, ne ia frica de păcat, ne ia şi ne rupe orice legătură cu cerul.
Şi, când vin revoluţii şi răscoale, tot aşa se întâmplă.
Furtuna lor strică mai întâi telefonul. Când, la sfârşitul războ-
iului, venise şi pe la noi prin sate un pic de „slobodă” rusească,
telegrafele au fost pustiite cele dintâi. Orice „slobodă” strică,
mai întâi, telefonul, pentru ca să facă „noapte” de nesiguranţă
şi nimeni să nu mai ştie ce se petrece prin ţară şi lume. Aşa e şi
cu „sloboda” păcatului. Aşa e şi cu răscoala pe care o fac pati-
ma şi păcatul în viaţa noastră. Ea rupe, mai întâi, „telefonul”,
legătura noastră cu Dumnezeu şi, prin asta, face „noapte” şi
pieire în viaţa şi sufletul nostru.
Fratele meu! Cercetează-ţi telefonul sufletesc! Şi, de cum-
va e stricat şi nu funcţionează – repară-l! Încopciază iar sârme-
le la loc şi refă-ţi „legătura” cu cerul, cu Dumnezeu!
571. LUNTREA ŞI LOPEŢILE
Se vorbeşte mult despre legătura dintre credinţă şi fapte, cu

toate că lucrul e atât de simplu. Credinţa şi faptele sunt strâns le-
gate laolaltă. Credinţa grăieşte prin roadele ei. Credinţa merge
mână în mână cu faptele. Nu există credinţă adevărată fără roade-

le faptelor bune – şi nici roade de fapte bune fără pomul credinţei.
S-au făcut multe asemănări despre legătura ce trebuie să
fie între credinţă şi fapte. Una dintre cele mai potrivite e şi cea
din chipul de mai jos. Credinţa şi faptele sunt cele două lopeţi
ale bărcii. Ele lucrează mână în mână.
Barca vieţii noastre înaintează spre mântuire numai când
vâslesc cele două lopeţi: credinţa şi faptele bune.
572. CRUCEA ŞI BRAZII DIN ELVEŢIA
Când am fost în Elveţia, ţara Alpilor, am văzut o icoană ce

mi-a rămas pentru totdeauna în minte şi în inimă.
Sus, pe înălţimea ameţitoare a unui creştet de munte alpin,
era o cruce, o troiţă cu chipul lui Iisus cel Răstignit. Iar în jurul
acestei cruci, crescuseră câţiva brazi singuratici. Şi te minunai
de aceşti brazi cum se pot ţine acolo, sus, în stânca goală şi în
bătaia vestitelor furtuni din munţii Alpi.
Brazii se menţineau prin rădăcinile vânjoase ce şi le fă-
cuseră în stâncă. Vânturile şi furtunile îi siliseră – îi ajutaseră,
cum s-ar putea spune – să-şi facă rădăcini puternice. Brazii se
menţineau prin rădăcinile lor adâncite în stâncă.
Ce predică minunată poate fi această icoană pentru orice
creştin! Căci viaţa creştinească cea adevărată aceasta este: să-
ţi adânceşti rădăcinile credinţei în Stânca Golgotei. Tot rostul
vieţii tale să fie adâncirea şi întărirea acestor rădăcini, pentru
ca să nu te doboare viforul şi furtuna ispitelor şi patimilor.
Şi ce predică minunată ne poate fi icoana din Elveţia îndeo-
sebi nouă, ostaşilor Domnului!
În crucea şi brazii de pe înălţimea Alpilor eu am văzut şi
văd istoria Oastei; istoria vieţii mele şi istoria Oastei. Bătut
de atâtea vânturi şi furtuni, bradul vieţii mele s-ar fi răsturnat

de mult, dacă dragostea şi bunătatea lui Dumnezeu nu mi-ar
fi ajutat să-mi adâncesc rădăcinile în Stânca Golgotei; şi dacă
tocmai aceste vânturi şi furtuni nu m-ar fi ajutat şi ele să-mi
adâncesc rădăcinile în Stânca Golgotei.
Iar fraţii ostaşi, aşijderea, de la început au stat în băta-
ia furtunilor. Dar tocmai aceste furtuni i-au ajutat să-şi adân-
cească rădăcinile în Stânca Golgotei. Noi le-am vestit mereu
pe Iisus cel Răstignit, iar furtunile i-au ajutat să-şi adâncească
rădăcinile în Stânca Golgotei. Arborii cu cele mai vânjoase ră-
dăcini sunt cei de înălţimi, sunt cei bătuţi de vânturi şi furtuni.
Arborii cei de vreme bună nu au nici jumătate din rădăcinile
celor bătuţi de furtuni.
Aşa suntem şi noi, ostaşii Domnului: brazi de furtuni, cu
rădăcini de furtuni.
Crucea şi brazii de pe vârful muntelui – iată, aceasta este

Oastea Domnului! Ne-am născut în furtună, am crescut în fur-
tună şi trăim în furtună, dar rezistăm, pentru că ne-am adân-
cit toate rădăcinile vieţii noastre în Stânca Golgotei. Astfel
înfipţi, în orice furtuni, cântăm cu psalmistul: „Domnul este
Stânca şi Ajutorul nostru” (Ps 61, 6).
573. UN REGE ŞI UN CEAS DE LUMINĂ
Un rege al Angliei din vremu-

rile de demult, Eduard al II-lea,
stăpânit de marea răspundere
de a folosi timpul cu folos
pentru sufletul său şi ţara sa,
avea în casa lui un aşa-numit
„ceas de lumină”. În fiecare
dimineaţă, în casa regelui se
aprindea o lumânare, pe care
erau semnate douăsprezece lini-
uţe egale, spaţiul de la o linie la alta
topindu-se într-un ceas. Adică arderea
lumânării era împărţită pe douăsprezece ceasuri. Lumânarea se
topea în timpul celor douăsprezece ceasuri din zi.
După fiecare linie, după fiecare ceas, un servitor se pre-
zenta în faţa regelui cu înştiinţarea:
„Majestate, a mai trecut un ceas!”
Aceste vorbe mergeau ca un fel de întrebare pentru rege:
ce anume a făcut în acest ceas care s-a dus, pentru care va tre-
bui să dea seama în Ziua Judecăţii?
Dacă un rege îşi făcea în fiecare ceas acest examen de
preţuire a timpului, eu te întreb, iubite cititorule, cum stai tu
cu acest examen? Cum îţi foloseşti timpul ce ţi s-a dat pentru

mântuirea sufletului?
Fă-ţi tu singur socoata!
574. VORBE MARI (II)
Boala este pentru noi o vizită pe care ne-o face Dumnezeu,

e o întreţinere a lui Dumnezeu cu noi, e un sărut pe care ni-l dă
nouă Iisus cel Răstignit. Iar fiecare din resemnările noastre în
durere este un sărut pe care îl dăm noi lui Iisus cel Răstignit.
575. AŞA CREŞTE ŞI MINCIUNA
Minciuna este
sămânţa cea rea, ne-
ghina cea spurcată a
diavolului. Şi, vai,
cât de repede încol-
ţeşte şi creşte aceas-
tă sămânţă spurcată!
Întocmai cum
creşte bulgărul de
zăpadă pe care-l
pornesc iarna copiii,
aşa creşte şi minciu-
na. Creşte minciu-
na pentru că este un
aluat diavolesc care
dospeşte mereu şi alte minciuni. Creşte minciuna pentru că ea nu
are nici o temelie, ci trebuie proptită şi sprijinită cu alte minciuni.
Cineva spunea că orice minciună, ca să poată sta în picioa-

re, trebuie proptită cu alte şapte minciuni. Adică, o minciună
trage după ea alte şapte minciuni. Iar când ai spus şapte min-
ciuni, atunci socoata iese aşa: 7 x 7 = 49; adică, şapte minciuni
trebuie proptite cu alte patruzeci şi nouă de minciuni... Şi, mer-
gând înainte pe calea asta a minciunilor, ţi-ar trebui pe urmă un
protocol întreg să aranjezi minciunile astfel ca să nu te încurci.
Şi, pe urmă, minciuna tot se sparge şi te dă de gol. Întocmai ca
bulgărul de zăpadă. Căci şi bulgărul de zăpadă, din ce creşte,
îşi pierde puterea; când a ajuns mai mare, deodată se sparge.
Un creştin adevărat trebuie să stea în război şi cu
minciuna. „Eu sunt adevărul” – zicea Mântuitorul (In 14, 6).
Toţi cei care L-au primit pe Mântuitorul trebuie să se lepede
de minciună. „Lăsaţi-vă de minciună, fiecare din voi să spună
aproapelui său adevărul!” (Ef 4, 25). „Şi nu vă minţiţi unii
pe alţii, întrucât v-aţi dezbrăcat de omul cel vechi cu faptele
lui!” (Col 3, 9).
Să nu uităm! Într-un loc, spune Scriptura că între cei ră-
maşi afară, la poarta Ierusalimului Ceresc, erau şi mincinoşii.
„Afară sunt câinii, vrăjitorii, curvarii, ucigaşii, închinătorii la
idoli şi oricine iubeşte minciuna şi trăieşte în minciună” (Apoc
22, 15).
Dragă cititorule! Ai tu minciuna în obişnuinţa ta şi în viaţa
ta? Leapădă-te îndată de acest aluat drăcesc!
576. PUNCTUL LUI ARHIMEDE
Încă de pe vremea vechilor egipteni se ştia că totul se miş-

că în cuprinsul Universului.
Se mişcă pământul, se mişcă soarele, se mişcă planetele
etc. În legătură cu această mişcare, învăţatul grec Arhimede zi-
cea: „Daţi-mi un punct care nu se mişcă şi voi răsturna lumea!

Daţi-mi un loc care să nu se clatine, şi eu voi răsturna lumea!”.
Acest loc, ştiinţa nu poate să-l arate şi nu-l poate da pentru că
nu-l are. Noi însă, credincioşii, îl avem: e Golgota, e Crucea
Golgotei. Acesta e singurul „punct” din lume care nu se mişcă
şi nu se clatină. Stând în acest loc, noi „răsturnăm lumea”, cu
toate desfătările şi înşelăciunile ei.
577. POARTA CEA STRÂMTĂ CARE UMPLEA BISERICA
În iarna anului 1933, am fost în Elveţia. Şi multe lucruri

interesante am văzut şi auzit pe acolo. Mare mi-a fost, de
pildă, mirarea, când am aflat că la preşedinţia republicii el-
veţiene se află ca preşedinte domnul Minger, care, de me-
serie, este agricultor, adi-
că plugar. De la coarnele
plugului a fost chemat la
cârma statului, întocmai
cum s-a întâmplat odată
şi pe vremea romanilor cu
Caligula.
Într-o duminică, cu
lume cam puţină la biseri-
că, pastorul din Davos spu-
nea în predica lui următoa-
rele:
„Pe vremea când cre-
dinţa protestantă era în război cu catolicismul, era aici o bi-
serică cu o poartă foarte strâmtă, dar biserica era plină. Ca să
împiedice credinţa, în acea vreme, autorităţile de stat catolice
dăduseră ordin ca, la intrarea în biserica protestantă, să nu fie

decât o poartă foarte strâmtă, pe care să nu poată străbate decât
un singur om, o dată.
Dar poporul era, pe atunci, plin de râvnă pentru credinţa şi
biserica lui şi n-a dat înapoi în faţa porţii celei strâmte. Venea
întreg poporul, cu mic cu mare, la biserică şi un ceas de vreme
trebuia până ce se strecurau cu toţii prin poarta cea strâmtă.
Veneau cu un ceas mai devreme la biserică, să apuce slujba cu
toţii. Azi, poarta cea strâmtă de pe vremuri nu mai este. S-a lăr-
git de mult. Numai că pe această poartă largă azi nu mai vine
poporul la biserică.”
Ce mult se potriveşte această istorie şi la ţara mea şi
Biserica mea! „Porţi strâmte” avut-a şi Biserica noastră, vea-
curi de-a rândul – şi atunci bisericile erau pline. Dar azi, cu
porţile cele largi, bisericile sunt goale.
578. „PE CINE ÎNGROPAŢI?”
– Pe cine îngropaţi cu prapurii ăştia? – agrăi aşa, în bat-

jocură, un om pe ostaşii Domnului, care se strânseseră la o
serbare, cu steagurile lor.
– Pe omul nostru cel vechi! – răspunse un ostaş mai
bătrân.
– Ei, bine, dar şi duminica trecută l-aţi îngropat! (Fusese
şi atunci o adunare a Oastei).
– Ai dreptate, dragul meu; l-am îngropat şi duminică şi
îl îngropăm în fiecare zi, pentru că ăsta-i un „mort” ciudat; el
umblă mereu să învie...
Dumnezeu să te ajute să înţelegi şi dumneata, cândva,
această „îngropăciune”!
579. „DU-TE, ADAPĂ CAII!”
– Du-te, adapă caii! – strigă odată un stăpân slugii de la

cai, căreia îi plăcea grozav băutura şi cârciuma.
– Du-te şi adapă caii! – strigă stăpânul şi a doua oară.
– Să mă ierţi, stăpâne, – răspunse sluga – dar caii sunt
adăpaţi şi nu mai beau apă!
– Ei, vezi, dragul meu? Ai putea învăţa ceva de la aces-
te dobitoace: ele nu beau decât atât cât le e setea lăsată de
Făcătorul. Îşi beau porţia lor de apă şi se satură. Dar ţie îţi
trebuie nopţi întregi să „te adăpi” pe la cele cârciumi şi tot nu
te mai saturi.
580. „ÎNTOARCE-ŢI DESAGII!...”
Scrie într-un loc, la Evanghelie, despre „bârnă” şi „pai”.

În firea cea veche a omului este şi aplecarea cea rea de a vedea
„paiul din ochii altora,
dar bârna din ochii lui,
nu” (Mt 7, 3).
Ispita aceasta,
păcatul acesta l-a ase-
mănat cineva, foarte
potrivit, cu un om ce
duce în spate o pere-
che de desagi încărcaţi
cu păcate. Iar aceş-
ti desagi sunt astfel
aranjaţi, că omul pune
totdeauna în partea de
dinainte păcatele alto-
ra, iar în partea de dinapoi păcatele lui. Adică vede totdeauna

numai păcatele altora iar pe ale lui nu le vede...
Aşa sunt oamenii cei lumeşti. E o lege aproape generală
între ei, ca să vadă şi să critice numai păcatele altora. Dar, de
multe ori, ispita aceasta stăruie şi între noi, cei care căutăm
mântuirea. Să luăm seama! Ea încearcă să intre şi la Oastea
Domnului! Şi trebuie bine să ne păzim de ea!
Uitaţi-vă bine cum stau desagii aceştia! Şi, de cumva i-aţi
pus aşa cum se vede în clişeul alăturat, întoarceţi-i!
Întoarceţi-i şi-i aşezaţi astfel, ca partea cu păcatele voastre
să fie dinainte, iar păcatele altora dinapoi! Neîncetat să vă ve-
deţi scăderile şi păcatele voastre!...
Şi să purtaţi desagii aceştia, tot aşa, până la sfârşit!...
581. PILAT ŞI CĂMAŞA LUI IISUS
În ţările răsăritului umblă o legendă cu mult înţeles

duhovnicesc.
Despre Pilat, care L-a judecat pe Domnul Iisus, spune is-
toria că, mai târziu, a fost aruncat din slujbă, din partea roma-
nilor, în urma plângerilor repetate ale iudeilor.
În legătură cu aceasta, legenda spune că, la prima chemare
a lui Pilat în faţa judecăţii de la Roma, el s-a dus, îmbrăcând,
pe dedesubt, cămaşa lui Iisus. Căci îşi zicea el: „Omul acesta a
fost un om sfânt şi cămaşa Lui poate îmi va fi şi mie de noroc”.
Şi, de fapt, la prima judecată, Pilat a fost achitat.
Chemat a doua oară, iarăşi a îmbrăcat cămaşa lui Iisus şi
iarăşi a scăpat.
Dar, chemat a treia oară, Pilat şi-a zis: „La ce să mai îm-
brac această cămaşă? Voi scăpa şi fără ea!”. Dar, de astă dată,
Pilat a fost judecat, şi încă atât de aspru, încât nici nu i s-a
mai dat voie a se întoarce în Palestina, ci a fost trimis direct în

surghiun.
În faţa unei judecăţi cereşti suntem chemaţi şi noi pentru
păcatele şi fărădelegile noastre. Iar de judecata acestui Tribu
nal Ceresc putem scăpa numai îmbrăcaţi în haina cea nouă,
pe care Domnul Iisus ne-a lăsat-o şi ne-a spălat-o cu scump
Sângele Său.
582. „NUMAI CU CĂLĂUZĂ”
Când am fost în Elveţia, la Davos, mi s-a părut curios un

afiş pe care îl arată chipul de mai jos: un tânăr înfăşurat cu o
funie şi sub el cuvintele: „Nur mit Führer”, adică „Numai cu
călăuză”.
N-am înţeles ce vrea să
spună acest afiş. Medicul m-a
lămurit că acest afiş e pentru
cei care fac excursii în munţi;
să-şi ia călăuză din partea lo-
cului, de la cei care cunosc
munţii şi potecile lor.
Eu m-am gândit atunci
că aşa e şi cu călătoria aces-
tei vieţi. Ne trebuie neapărat
şi aici o călăuză, căci viaţa e
plină de prăpăstii şi locuri pri-
mejdioase. Iar cea mai bună
Călăuză e, desigur, Acela Care
a fost o dată în lume şi a însemnat calea vieţii cu „roşu”, cu
Sângele Lui. Şi nu numai atât, ci El ni Se oferă şi azi ca o
Călăuză Care vrea să fie cu noi.
Aceasta-i Călăuza despre Care psalmistul spune: că „Tu

cu mine eşti, Doamne!” (Ps 22, 4).
Ai tu, dragă cititorule, în călătoria vieţii tale, Această
Călăuză?
Eu te rog, nu pleca nicăieri fără Ea! Iar cu Ea poţi pleca
prin orice primejdii şi furtuni.
583. MÂNTUIT PRIN JERTFA FRATELUI SĂU
O veche istorie păstrează următoarea întâmplare: Un tâ-

năr, apucând pe căile cele rele, părăsi casa tatălui său. Mergând
din rău în mai rău, intră în ceata unor tâlhari de codru şi se
făcu şi el un tâlhar fioros. Tatăl său l-a căutat multă vreme, să-l
poată afla şi aduce acasă. Era fiul său şi îl iubea mult. A trimis
slugile sale să-l caute şi să-i vestească iertarea părintească. Dar
slugile n-au cutezat a merge, de frica tâlharilor. Atunci, fratele
cel mai mare se hotărî să meargă el însuşi, să-i ducă vestea ier-
tării părinteşti şi să-l cheme acasă. Îndată ce pătrunse în desişul
pădurii, tâlharii se năpustiră asupra lui şi-l răniră de moarte.
Între ei era şi fratele lui. Când află că rănitul era chiar fratele
lui cel mai mare, se lovi cu pumnul în piept şi începu să plângă
cu hohote. Fratele rănit îi zise însă cu voce stinsă şi dulce:
– Frate dragă, nu plânge, tata te iartă... tata te aşteaptă...
du-te acasă!...
Şi muri fratele cel rănit, rostind cuvintele:
– Acum pot muri... scopul mi l-am ajuns... am vestit frate-
lui meu iertarea!...
Iubiţi ostaşi din Oastea Domnului şi toţi care trăiţi o viaţă
cu Domnul! Lumea e plină şi azi de fii rătăciţi care au părăsit
«casa» Tatălui Ceresc şi petrec scufundaţi în pădurea fărăde-
legilor. Dar, oricât de rătăciţi ar fi ei, Tatăl Ceresc îi iubeşte
şi aşteaptă întoarcerea lor. Noi, fraţii lor, trebuie să le ducem
vestea cea scumpă şi sfântă că Tatăl Ceresc îi iubeşte, îi iartă

şi-i cheamă acasă.
Duceţi-le vestea aceasta, orice ar fi să vi se întâmple!
Oricâte hule, batjocuri şi prigoane ar fi să suferiţi, duceţi pă-
cătoşilor vestea cea scumpă şi dulce că Tatăl Ceresc îi iartă,
îi iubeşte şi îi aşteaptă cu braţele deschise! Suferiţi hulele şi
batjocurile lor şi ale altora, căci, pe urmă, ei vor recunoaşte
în voi pe fraţii lor cei sufleteşti! Se vor cutremura în sufletul
lor şi, primind vestea iertării, se vor întoarce «Acasă», la Tatăl
Ceresc.
În acele clipe, vom putea zice şi noi, ca şi fratele cel rănit:
„Acum pot muri! Scopul mi l-am ajuns! Am vestit fratelui meu
iertarea şi mântuirea!”
584. O ŢIGARĂ DIN GERMANIA
În Germania a ieşit nu de mult o ţigară ce poartă

pe ea cuvintele: „Nie ohne mich!”, adică, „Nimic fără
mine!”... „Nicăieri nu pleca, omule, fără mine, fără ţi-
gară, căci eu sunt bucuria ta, mângâierea ta, tăria ta!...
Ia-mă pe tot locul, omule, cu tine!... Nu pleca nicăieri
fără mine!...”
Şi acesta este
crezul fumători-
lor, în toate ţări-
le, la toate popoare-
le. Tutunul e un idol, o plăcere, o patimă rea.
Domnul Iisus Hristos a zis: „Rămâneţi întru Mine şi Eu
întru voi, căci fără de Mine nu puteţi face nimic!” (In 15, 4-5).
Dar fumătorul, de altă parte, răspunde: „Eu fără ţigară nu
pot nimic. Fără Tine, Doamne, eu pot trăi, dar fără ţigară, ba!
Eu sunt mort fără ţigară – zice fumătorul. Ea îmi ţine de urât,

de foame, de sete... Fără ea nu pot nimic...”.
Şi, iată aşa, prin tutun, printr-o patimă urâtă, Satana Îl
scoate pe Domnul din viaţa şi din gândul omului. Şi, în locul
Lui, pune lucrul cel spurcat.
Şi încă tot mai sunt oameni nesocotiţi, care spun că fuma-
tul nu e un păcat.
585. „CE SĂ MĂ FAC?”
– Ce să mă fac şi unde să scap eu de cântecele ostaşilor

Domnului, că pe toate drumurile nu auzi decât „Iisus, Regele cel
Mare” şi alte cântări de-ale lor... – zise odată un necredincios.
– Retrage-te în iad, la recreaţie! – îi răspunse un trecător.
586. CUM SE POT ÎNŢELEGE „CĂRŢILE CE SE VOR DESCHIDE

ÎN ZIUA JUDECĂŢII”? (Apoc 20, 12)
Scriptura vorbeşte despre o Carte a Vieţii. „Şi cărţi s-au des-

chis în ziua aceea – în Ziua Judecăţii – şi s-au judecat morţii din
cele scrise în cărţile acelea, după faptele lor” (Apoc 20, 12).
Cum poate fi închipuit acest lucru? Eu mi-l închipui prin-
tr-o asemănare.
În zilele noastre, s-a ivit o invenţie nouă; un fel de fotograf
care fotografiază şi chipuri mişcătoare. De pildă: te apuci dum-
neata de coasă; fotograful se aşază în faţa dumitale, învârte
repede şurubul maşinii şi îţi fotografiază toate mişcările pe o
fâşie lungă de material subţire, ce se cheamă film. Pe urmă, ia
filmul acesta şi îl duce la cinematograf – în teatrele de la oraşe
unde se văd chipuri mişcătoare. Aici, o altă maşină măreşte
chipurile şi le trece pe perete, să le vadă publicul. În aceste

chipuri se vede tot ce face cosaşul.
Iar acum este o invenţie cu ajutorul căreia chipurile pot şi
grăi. Tot aşa te poate prinde acest fotograf şi chefuind la birt
(după cum se vede în imaginea de mai jos).
Dacă omul – acest vierme neputincios – a ajuns să facă

acest lucru, atunci trebuie să îngăduim că în lumea cea nevăzu-
tă a Atotputernicului Dumnezeu va fi un fel de fotograf ceresc
care cuprinde toate mişcările noastre, toate faptele noastre, toa-
te vorbele noastre şi toate gândurile noastre. Tot ce facem, tot
ce vorbim şi gândim se imprimă într-un film al vieţii noastre.
Lucrezi... te rogi... chefuieşti... minţi... furi... înjuri... – totul se
întipăreşte, în clipa aceea, în filmul vieţii noastre. Când murim,
filmul nostru e gata. El se închide şi va sta închis până în Ziua
Judecăţii. Ne vom vedea noi înşine toată viaţa şi toate faptele
noastre. Fiecare om îşi va avea filmul său. În chipul acesta –
socot eu că – „sunt cărţile ce se vor deschide în Ziua Judecăţii
şi morţii vor fi judecaţi după cele scrise în ele”.
Fratele meu! Cartea vieţii noastre ne-o scriem noi înşine,
prin viaţa şi faptele noastre! Cum stai tu cu acest scris? În faţa
noastră stă veşnic un fotograf ceresc care prinde toate faptele,
toate vorbele şi toate gândurile noastre. Cum stai tu în faţa
acestui fotograf ceresc?
587. SACUL CEL PLIN STĂ DREPT
Oricât te-ai sili să ţii drept un sac, el nu stă drept dacă nu

are ceva greutate în el. Numai sacul cel plin stă drept.
Aşa e şi cu creştinul; aşa este şi cu ostaşul Domnului. El
poate sta „drept”, el poate sta în picioare numai dacă e plin.
Biblia e plină de vor-
bele „plin”, „umplut”;
„plin de duh”, „plin
de credinţă”, „plin de
râvnă”. Numai aceşti
„plini” pot sta în pi-
cioare şi pot câştiga
biruinţă.
Slăvit să fie Dom
nul! Şi Oastea Dom
nului este plină cu
„saci plini”. Acest lucru se vede şi în furtuna de acum. „Sacii”
Oastei Domnului stau toţi în picioare. Pentru că sunt plini de
„grâu” şi greutate duhovnicească.
588. TIMPUL, VIAŢA ŞI MOARTEA
Calendarul este un fel de măsură a timpului. Distanţele

se măsoară cu metrul; timpul, cu calendarul. Calendarul e un
fel de „metru” al timpului. Dar, pe lângă aceasta, calendarul
mai este şi un predicator ce ne spune mereu: „trece timpul, trec
şi eu”. Calendarul ne întreabă: cum folosim noi timpul vieţii
noastre?
Despre timp sunt multe asemănări potrivite. Cineva a
pus timpul vieţii noastre, foarte potrivit, în chipul de mai jos.
Timpul şi viaţa omului sunt o lumânare; dar o lumânare foarte

gingaşă. Se poate stinge în orice clipă. Iar duşmanul acestei
lumânări este Moartea.
Moartea aici e mai tare
decât Timpul. Timpul – ară-
tat în chip ca un moşneag
– nu ne poate apăra contra
Morţii. Ne apără însă în altă
formă: contra morţii celei su-
fleteşti. Timpul ni s-a dat ca
să dobândim cu el mântuirea
sufletului.
În acest înţeles, timpul e
o comoară ce nu se poate pre-
ţui. „Timpul – zicea un Sfânt
Părinte – e tot atât de preţios ca Dumnezeu, pentru că, întrebu-
inţând bine timpul, Îl putem dobândi pe Dumnezeu”.
Oh! În ce osândă sunt acei nenorociţi care îşi pierd timpul
în păcate, pierzând Împărăţia lui Dumnezeu şi mântuirea sufle-
tului! Lucraţi până este ziuă, căci vine noaptea (moartea) când
nimeni nu mai poate lucra nimic! (In 9, 4).
589. PORŢILE DIN HARAR
Abisinia ne-a adus multe noutăţi şi amănunte de învăţă-

tură.
Iată aici una despre oraşul Harar, care, întemeiat acum
cinci sute de ani, a păstrat multe obiceiuri proprii, foarte vechi.
Viaţa oraşului e paşnică şi simplă: în zorii zilei, şiruri lun-
gi de locuitori se scurg pe cele cinci porţi, mânând cirezi de
vite spre păşunile de pe dealuri. Se înapoiază seara, cu sarcini
de cereale, lemne şi nutreţ. Porţile se închid cu străşnicie, în

asfinţit.
Când se apropie închiderea porţilor, păzitorul porţii strigă
cu glas tare: „Şaile!” „Grăbiţi-vă! Se închide poarta!”.
După această chemare, poarta se închide. Cei rămaşi afară

trebuie să aştepte până în dimineaţa zilei următoare, dacă vor
mai ajunge această dimineaţă, căci afară noaptea umblă şaca-
lii, hienele şi atacă şi tâlharii. Şi mulţi dintre cei rămaşi afară
dimineaţa sunt aflaţi morţi.
Iată un amănunt plin de învăţătură. Mântuirea e intrarea
prin poarta vieţii; prin poarta despre care a zis Mântuitorul:
„Intraţi prin poarta cea strâmtă care duce la viaţă!”. Iar intrarea
aceasta trebuie să o facem „până este ziuă”, căci „vine noap-
tea”, vine moartea, când poarta se închide şi nimeni nu mai
poate intra. „Lucraţi până este ziuă!” – zice Evanghelia. Intraţi
până este ziuă, căci vine noaptea, vine moartea, când nimeni
nu mai poate lucra şi nimeni nu mai poate intra! (In 9, 4).
Pe cine n-a intrat îl apucă noaptea, pieirea cea veşnică.
Căci „afară sunt câinii, vrăjitorii, curvarii, ucigaşii, închinăto-
rii la idoli şi oricine iubeşte minciuna şi trăieşte în minciună”
(Apoc 22, 15).
590. DOI MORŢI
De când eram preot la ţară, îmi aduc aminte de o întâmpla-

re ce se potriveşte foarte mult cu Evanghelia (Lc, 7, 11-17; 8,
41-42 şi 49-56; In 11, 1-45).
Petreceam la groapă pe un tânăr credincios, care adormise
în Domnul. În drumul spre cimitir, am văzut o mamă care se
necăjea cu fiul ei să-l ridice dintr-un şanţ, unde-l doborâse pa-
tima beţiei. Era şi acesta un mort. Acesta era mortul cel adevă-
rat, căci mortul meu din sicriu adormise în braţele Domnului,
dar mortul cel din şanţ adormise în braţele diavolului. Mortul
meu din sicriu călătorea spre învierea şi viaţa cea veşnică, dar
mortul din şanţ călătorea spre moartea şi pieirea cea veşnică.
Vai, de ce fel de moarte sufletească a dat, mai ales, tine-
retul de azi! Mie mi se umplu ochii de lacrimi, văzându-i pe
tinerii noştri pe tot locul pe unde se îmbolnăvesc sufletele! Pe
toate drumurile îi vezi pe tinerii noştri cu alcoolul, cu sudalma
şi cu ţigara în gură. Eroii cârciumilor, chefurilor şi păcatelor
sunt, mai ales, tinerii!... De altfel, cred că e de prisos să mai
vorbesc despre răul acesta, pentru că îl vede toată lumea.
Eu mă întreb însă: unde sunt părinţii acestor copii, care cad
în moarte şi pieire sufletească? Pe cei trei morţi din Evanghelie îi
plângeau părinţii lor. Unde sunt însă lacrimile, şi rugăciunile, şi
privegherile părinţilor pentru copiii lor apucaţi pe calea pierzării?
„Vă scriu, părinţilor, fiindcă aţi cunoscut pe Cel Ce este de la

început. (...) V-am scris, tinerilor, fiindcă sunteţi tari şi Cu-
vântul lui Dumnezeu rămâne în voi şi aţi biruit pe cel rău” (I
In 2, 13-14).
„Voi eraţi morţi în greşelile şi în păcatele voastre” (Ef 2, 1).
„Dar Dumnezeu, Care este bogat în îndurare, (...) ne-a
adus la viaţă împreună cu Hristos” (Ef 2, 4-5).
591. STICLA STRĂVEZIE ŞI VRABIA
Într-o zi, intrând în camera mea, după ce am închis geamul

cel mare dinspre curte, în fundul odăii am zărit o vrabie.
Imediat mi-a venit în gând să deschid fereastra, pentru ca
vrăbiuţa să poată zbura afară. Îndreptându-mă spre fereastră,
deodată auzii în spatele meu un fâlfâit de aripi şi, în aceeaşi
clipă, luându-şi zborul spre geam, vrabia se izbi cu putere de
sticla străvezie, prin care privirea ei de pasăre vedea lumea de
afară; dar trupuşorul ei n-a putut pătrunde prin geam.
Deşi ameţită de această izbitură, biata păsărică zbură to-
tuşi până la peretele din fund, apoi se întoarse şi se izbi a doua
oară de geam, parcă şi cu mai multă putere.
Îngrozit de cele ce-mi văzură ochii, m-am repezit să prind
nenorocita păsărică, ce căzuse jos ameţită, dar, când să pun
mâna pe ea, vrabia îşi adună ultimele puteri şi, peste câteva
minute, ameţitoarea sticlă străvezie primi pentru a treia oară
trupuşorul ei.
Când, în sfârşit, am luat-o în mână, păsărica ţinea ciocul
întredeschis, iar inimioara îi bătea tot atât de tare ca şi a mea.
Noroc că odaia mea nu-i prea mare şi izbiturile n-au fost
prea puternice. Totuşi abia numai după o oră de îngrijire vrăbi-
uţa şi-a putut lua zborul în curte.
M-am gândit atunci la soarta noastră, a oamenilor. De câte

ori ne amăgeşte şi pe noi străvezimea plăcerilor deşarte şi în-
deletnicirilor necurate, care ne pricinuiesc suferinţe amare! Şi
totuşi nu ne învăţăm minte. Sunt o mulţime de hoţi, de criminali,
de tâlhari care, după ce sunt prinşi şi-şi ispăşesc pedeapsa în
temniţă, o dată puşi în libertate, se apucă din nou de fărădelegi.
Sunt oameni beţivi, care, îmbolnăvindu-se din pricina pa-
timii lor, şi-au cheltuit averi întregi pe medicamente şi au sufe-
rit luni şi ani întregi chinuri amare şi mari şi totuşi, când se fac
mai bine, se apucă din nou de băut.
Dar nu numai beţia, ci toate patimile ascund în sine dureri
şi primejdii de care oamenii se izbesc, ca vrabia de sticla stră-
vezie, spre răul şi nenorocirea lor.
„Să trăim frumos, ca în timpul zilei, nu în chefuri şi în be-
ţii, nu în curvii şi în fapte de ruşine, nu în certuri şi în pizmă; ci
îmbrăcaţi-vă în Domnul Iisus Hristos şi nu purtaţi grijă de firea
pământească, pentru ca să-i treziţi poftele!” (Rom 13, 13-14).
592. RĂMĂŞAGUL LUI XANTOS
Înţeleptul Esop era sclav (rob) la Xantos, filozoful. Într-o

zi, Xantos făcu ospăţ şi chef mare cu prietenii săi. În toiul
chefului, Esop începu a predica despre răutăţile beţiei, spu-
nând că băutura are trei grade: plăcerea, beţia şi furia. Toţi în-
cepură a râde de Esop şi îşi băteau joc de el. Xantos se îmbătă
aşa de rău, că, în toiul beţiei, începu a se lăuda că el va bea ma-
rea întreagă şi, stăruind în prostia asta, puse chiar şi rămăşag
pe casa şi averea lui întreagă.
În cealaltă zi, Xantos, înţelegând ce prostie făcuse, se um-
plu de îngrijorare şi începu a-l ruga pe Esop să-l scape cumva
din această încurcătură. Esop se gândi puţin şi apoi zise:
– Nu te teme, Xantos! Te voi învăţa eu cum să scapi, dar

de altă dată să nu te mai îmbeţi!
Sosind ziua rămăşagului, se adună mulţime mare de popor
la marginea mării, să râdă de Xantos. Dar Xantos – învăţat de
Esop – astfel grăi:
– Oameni buni! E adevărat că eu m-am lăudat şi am pus
rămăşag să beau marea întreagă, dar nu a fost vorba ca să beau
şi râurile care se varsă în mare. Cei cu rămăşagul să poftească
a opri mai întâi râurile şi apoi eu îndată voi goli marea de apă...
Poporul rămase uimit de această înţeleaptă scăpare a lui
Xantos şi începu a râde acum de cei care aşteptau dobândirea
rămăşagului. Xantos mulţumi călduros lui Esop pentru învăţă-
tură şi din acea zi nu s-a mai îmbătat.
593. PATRUZECI DE ANI
Odată, într-o adunare a copiilor lui Dumnezeu, un bătrân

cu părul alb se ridică şi zise:
– Scumpii mei fraţi, nu obosiţi a vă ruga pentru copiii voş-
tri! Timp de patruzeci de ani m-am rugat lui Dumnezeu pentru
pocăinţa fetei mele. Astăzi ea se află aici, dorind a se preda
Domnului. Acum pot să zic: «Stăpâne, lasă pe servitorul Tău
să meargă în pace, căci ochii mei au văzut mântuirea Ta!».
594. O ISTORIOARĂ DIN ABISINIA
Abisinia e şi ţara munţilor înalţi, printre care şerpuiesc râ-

uri năvalnice, cu torenţi de munte.
În legătură cu aceste râuri, pe alocuri se poate vedea, prin
Abisinia, un lucru interesant şi plin de înţeles duhovnicesc.
Când localnicii trec astfel de râuri, caută mai întâi câte o piatră
grea, o ridică în spate şi trec cu ea prin valurile apei năvalnice.
De ce acest lucru? De ce o piatră grea în spate? Pentru că
tocmai această piatră îi apără să nu-i ducă apa. Piatra îi face
mai grei şi torentul nu are putere să-i târască cu el. Fără piatră,
fără greutate, i-ar duce valul şi i-ar îneca apa.
Aşa sunt şi necazurile şi suferinţele din lumea aceasta. Ele

ni se pun pe umeri ca o piatră grea, ca o cruce grea. Dar această
greutate este o greutate binecuvântată. Ea ne face mai grei şi
ne dă putere să trecem prin valurile acestei lumi. Ne apără să
nu ne târască valul acestei lumi.
Să ne purtăm crucea cu resemnare! Ea ne este o greutate
binecuvântată care ne apără de înec şi pieire sufletească.
Mai bine până la sfârşitul vieţii cu „piatra” în spate, cu

crucea în spate, decât să ne ia şi să ne înece valurile ispitelor
şi păcatelor! Eu m-aş fi înecat de mult, de mult dacă Domnul,
în marea Lui îndurare, n-ar fi pus pe umerii mei piatra şi
crucea cea grea a suferinţelor; cruce, pe care, eu Îl rog pe
Domnul să nu mi-o ia, ci, când va trebui, să o facă mai grea,
pentru ca, la urmă, să dobândesc mântuirea şi Ierusalimul cel
Ceresc. Amin.
595. ALEXANDRU MACEDON ŞI ÎNŢELEPŢII DIN PERSIA
Când hălăduia odată Alexandru Macedon cu războaiele

să cucerească lumea şi să cuprindă bogăţii, auzi, în Persia, de
nişte filozofi mari ai locurilor de pe acolo. Aducându-i înaintea
sa, le zise:
– Cereţi de la mine orice şi vă voi da!
– Să ne dai, împărate, viaţă fără de moarte aici pe pământ
– grăiră filozofii.
– Aţi cerut o nebunie – grăi împăratul – căci oare cine dintre
oamenii pământului ar putea să scape de moarte?... Vă credeam
nişte filozofi vestiţi, dar acum văd că sunteţi nişte nebuni...
– Apoi dacă nimeni nu poate scăpa de moarte – grăiră filo-
zofii – ne luăm voie să te întrebăm: oare şi tu vei muri cândva?
– Asta-i sigur! – răspunse împăratul.
– Apoi, dacă asta-i sigur – grăiră filozofii – tu de ce tră-
ieşti aşa ca şi când n-ai muri niciodată? De ce nu-ţi mai
ajung împărăţiile, comorile, averile, prăzile şi bunătăţile pă-
mânteşti?...
Împăratul înţelese atunci „nebunia” filozofilor şi plecă în-
gândurat.
O, de am înţelege şi noi această istorioară, căci şi noi ştim

că vom muri, dar trăim aşa ca şi când n-am muri niciodată!
596. „CÂTE SUFLETE LOCUIESC AICI?”
Un preot, ce se străduia după mântuirea sufletească a păs-

toriţilor săi, porni odată prin sat, pentru a-şi înscrie poporul pe
lista parohială.
Ajuns la o casă unde ştia că locuieşte un suflet cuprins de
patima beţiei, intră în casă cu întrebarea:
– Câte suflete locuiesc în casa asta?
– Sfinţia ta ştii bine –
răspunse omul, oarecum
mirat – că eu sunt numai
singur şi doar n-oi avea
două suflete.
– Ei, vezi? – grăi
atunci cu dragoste preo-
tul. Eu tocmai la asta mă
gândeam că aici locuiesc
două suflete. Dumneata
trăieşti ca şi când ai avea
două suflete. Cu unul vii la
biserică, cu celălalt te duci
la cârciumă; cu unul vrei să-I slujeşti lui Dumnezeu, cu celălalt
îi slujeşti diavolului; cu unul te rogi, cu celălalt sudui; cu unul
te cumineci, cu celălalt te îmbeţi... Lasă-te îndată, iubitul meu,
de această groaznică pieire!
Omul a înţeles nebunia în care trăia şi, la plecarea preotu-
lui, îi zise, lăcrimând:
– Scrie la protocol, părinte dragă, că aici, în casa asta, locu-
ieşte un singur om, cu un singur suflet, care îşi caută mântuirea.
597. BUNĂ CREŞTERE!...
Un tată prinsese pe fiul său cu o minciună şi îl dăscălea:

– Să spui, dragul tatei, totdeauna, numai adevărul! Min
ciuna e un mare păcat. Fereşte-te de ea ca de foc!...
În clipa aceea, cineva strigă din drum:
– Acasă eşti, măi George?
Atunci, tatăl îi zise fiului dăscălit:
– Ieşi afară, că vine Nicolae, să ne ceară carul!... Spune-i
că nu-s acasă!...
598. A UCIS TREI SUTE DE FETE, CA SĂ SE SCALDE

ÎN SÂNGELE LOR
– o întâmplare din istorie –
În apropiere de vestitele băi Piştian din Cehoslovacia (fost

teritoriu ungar), se văd şi azi ruinele castelului de alături.
Înainte cu trei sute de ani, a locuit în acest castel contesa
Elisaveta Bathori, o femeie vestită de frumuseţe şi de lume.
Această contesă şi castelul ei au rămas de faimă fioroasă

printr-un lucru fioros.
Când vârsta a început să sape în faţa contesei, cineva din-
tre babele şi vrăjitorii acelei vremi i-a şoptit că şi-ar putea păs-
tra tinereţea şi frumuseţea dacă s-ar scălda mereu în sânge de
fecioară curată.
Şi contesa a ascultat acest sfat diavolesc. Din împrejurimi-
le castelului, a început, şi azi şi mâine, să dispară câte o fată.
Le furau agenţii contesei şi îi făceau baie cu sângele lor. Timp
de zece ani s-a scăldat contesa în sânge de fecioară, fiind furate
şi înjunghiate, în acest scop, peste trei sute de fete.
Pe urmă, Dumnezeu n-a lăsat nedescoperită o astfel de
crimă grozavă. Sângele celor trei sute de fecioare striga la cer.
S-a dat de urma păgânătăţii. Contesa a fost arestată şi a murit
în temniţă.
Aici în temniţă, un preot creştin din acele vremi i-a trimis
o vestită poezie în care îi spunea contesei că dacă ar fi cunoscut
Sângele Mielului n-ar fi devenit ucigaşă. Ar fi folosit Sângele
Lui şi ar fi căpătat „tinereţe” şi „viaţă” veşnică.
599. „ARATĂ-MI, TE ROG, URMELE CUIELOR!”
O istorioară din ţările Răsăritului spune că, odată, necura-

tul, voind să-l ispitească pe un pustnic, luă o înfăţişare de om
smerit şi sfânt şi bătu de intrare la uşa pustnicului.
– Cine-i? – strigă pustnicul, deschizând uşa.
– Păi, fiule, nu mă cunoşti?... Uită-te bine la mine!... Eu
sunt Domnul Iisus Hristos.
Dar pustnicul nu se lăsă tulburat de această recomandare,
ci îi zise liniştit:
– Se poate. Dar dacă eşti cu adevărat Fiul lui Dumnezeu,
te rog să-mi arăţi urmele cuielor!...
Necuratul, când auzi

aceste vorbe, o rupse ruşi-
nat la fugă.
E uşor să te recomanzi
cuiva că eşti cineva. E uşor
a te recomanda creştin,
dar cu faptele a da dova-
dă că eşti păgân. E uşor a
te recomanda un ostaş al
Domnului; trebuie să te re-
comanzi şi prin faptele tale.
Un creştin adevărat
trebuie neapărat să poarte
şi urmele cuielor, urmele
răstignirii lui împreună cu
Domnul Iisus. Să poarte
urmele smereniei Lui, ur-
mele dragostei Lui, urmele răbdării Lui, urmele bunătăţii şi
milei Lui.
Fraţii mei! Să trăim astfel ca toţi să vadă în viaţa şi faptele
noastre urmele cuielor, urmele Evangheliei, urmele Scumpului
nostru Mântuitor şi Izbăvitor.
600. ÎN SIGURANŢĂ
Doi duşmani de veacuri sunt câinele şi pisica. Duşmănia

lor e veche, de când e lumea. Iar în această duşmănie, câinele
e mai tare, pisica mai slabă.
Are însă pisica, în această luptă, un ajutor, o scăpare: se
poate căţăra pe sus. De câte ori e urmărită, pisica îşi caută scă-
pare în sus: pe arbori, pe case şi pe alte locuri înalte. Iar câine-
le, sus, n-o mai poate urmări.

Se uită furios la ea, îşi arată
dinţii, dar n-are ce-i face.
Iar pisica, scăpată sus, stă
liniştită. E la adăpost. Parcă ar
zice: „Am scăpat!... Acum nu-
mi mai poţi face nimic”.
Ca şi câinele şi pisica, aşa
suntem şi noi în lupta cu vrăj-
maşul diavol. Între noi e o duş-
mănie de veacuri: de când s-a
pomenit lumea şi de când l-a
„muşcat” pe Adam. De atunci,
câinele-diavol aleargă neînce-
tat după noi. Zi şi noapte fuge
după noi. De atunci suntem în „hărţuială” şi luptă neîncetată
cu el şi el cu noi.
Şi el e mai tare decât noi. Dar, faţă de puterea lui, Dumne
zeu ne-a dat şi nouă o scăpare, un ajutor: darul de a ne putea
ridica în Sus, spre cer, spre Dumnezeu, spre Golgota.
Sus la Golgota! Acesta este locul unde Satana nu ne mai
poate urmări şi nu ne poate prinde.
Precum pisica scapă de furia câinelui, ridicându-se sus, aşa
scăpăm şi noi de furia câinelui-diavol: sus, la Crucea Golgotei.
Iar când am scăpat aici, suntem în siguranţă. Ne uităm liniştiţi
la zvârcolirile câinelui-diavol. El nu ne mai poate face nimic.
Nemţii au o poezie religioasă care spune:
„Satan flieht, Satan flieht
Wenn mich bei dem Kreuze sieht.”
Adică, pe româneşte, cam aşa:
„Satan fuge, Satan fuge
Satan fuge ruşinat
Când pe mine el mă vede

Sus la Cruce, aplecat.”
Ferice de cel care cunoaşte acest loc binecuvântat şi scapă
la el şi rămâne în siguranţa lui!
Dar vai de cel care nu cunoaşte acest loc de scăpare şi nu
fuge la el! Pe unul ca acela, câinele-diavol îl are în ghearele lui
şi îl sfâşie cu înlesnire.
Indice tematic
– după alfabet, număr şi învăţătură –
Amânarea mântuirii
– Primejdia amânării: 186, 326, 557.
Apostolatul laicilor
– Mântuirea de-aproapelui: 113, 254, 287, 298, 338, 351,
360, 380, 393, 433, 442, 444, 463, 482, 490, 519, 567.
Averea (bogăţiile)
– Cele nedrepte: 346.
– Deşertăciunea lor: 26, 28, 75, 263, 273, 514, 538.
– Foloseşte-le bine: 523.
– Nu ne dau fericirea: 57, 106.
– Nu le luăm cu noi în mormânt: 77, 246.
– Nu ne pot mântui: 15, 238.
Batjocurile
– Să le răbdăm: 165, 375.
Bârfirea – vezi Zavistia
Beţia – Alcoolul:
44, 87, 148, 175, 213, 306, 414, 421, 456, 471, 510, 541,
542, 548, 556, 579, 592.
Biblia:
54, 55, 94, 117, 158, 285, 302, 350, 356, 371, 382, 447, 493.
Biruinţa
– Cum se câştigă: 445.
Biserica:
339, 341.
– Bisericile şi temniţele: 30, 76.
– Bisericile, de ce sunt goale: 228.
– Corabia mântuirii: 435.
– Este a tuturor: 463.
Calea – poarta cea strâmtă:

428, 589
Cartea cea bună:
160.
Cartea vieţii:
274.
Căinţa:
25, 35, 36, 80, 143, 377.
Cearta – neînţelegerea
– Cum o învingi: 141, 564.
– Un mare păcat: 145.
Cerul
– Patria noastră: 244.
– Legătura noastră cu el: 267.
Clevetirile:
92, 159.
Conştiinţa:
329, 492.
Copilul – creşterea copiilor
– Creşterea cea rea: 68, 369.
– Ce înclinări au: 526, 559.
– Ferirea de copii: 543, 544.
– Pilda rea: 86, 364, 597.
Credincioşia:
218, 241, 305.
Credinţa
– A crede că se poate sluji la doi domni:
27, 39, 89, 99, 112, 123, 331, 335.
– Cea care porneşte din inimă: 345.
– Cea mai bogată comoară: 426.
– Face minuni: 118, 194, 449.
– O stâncă de scăpare: 168.
– Ruşinează înţelepciunea lumii: 57, 84, 195, 392, 455.
– Ruşinează pe batjocoritori şi necredincioşi: 83, 97, 157,
197, 269, 495, 560, 585.
– Reazemul ei: 132.
– Tăria ei în încercări: 459.
Credinţă şi fapte:
571.
Creşterea duhovnicească:
167.
Creştinii
– Cei adevăraţi şi cei falşi: 172, 515.
– Cei de aur: 371.
– Cei lumeşti şi cei duhovniceşti: 52, 173, 529.
– Cei slabi şi cei tari: 144.
– Cei vii şi cei morţi: 74, 587.
– Fiii luminii şi fiii întunericului: 366.
– Împărţiţi în trei clase: 58.
Creştinii cei adevăraţi:
52, 268, 293, 518, 599.
– Sunt epistola lui Hristos: 18, 316.
– Sunt sarea pământului:201.
– Trăiesc o viaţă nouă: 251.
Creştini cu numele (creştinătatea de nume):
91, 189, 207, 211, 247, 322, 325, 340, 361, 374, 377, 394,
429, 436, 500, 501, 504, 515, 543, 596.
Crucea
– Înţelesul ei: 88, 562, 594.
Cuminecătura (Sf. Împărtăşanie):
228, 283, 480.
Cununa vieţii
– Cum o dobândim: 461,

Curajul evanghelic de a spune adevărul:
441.
Cuvântul lui Dumnezeu
– Dulceaţa lui: 249.
– Puterea lui: 204, 566.
– Să ne hrănim din el: 465, 556.
– Trebuie să-l avem în inimă: 196.
Datoria
– Fiecare la datoria lui: 100.
Diavolul
– Asupra cui are putere: 366, 498.
– Cum câştigă sufletele: 394, 503.
– Cum înşală pe oameni: 2, 44, 48, 49, 51, 215, 404, 502,
524, 598.
– Nu ne poate sili la păcat: 202, 505.
– Pe cine ispiteşte: 179, 450, 528.
– Urmele lui în lume: 191.
Dragostea
– Biruieşte răul: 20, 115, 250, 324, 483, 536.
– Câştigă sufletele: 66, 360, 553.
Duhul Sfânt:
67, 260, 272, 297, 322, 334, 339, 379, 394, 396, 422, 474,
489, 509, 510.
Duminica – Ziua Domnului:
214, 259, 359, 446, 448, 454, 464, 473.
Dumnezeu
– Cunoaşte inima: 423.
– Cunoaşterea Lui: 3.
– Dragostea Lui: 4, 352, 509.
– E necuprins de minte: 60, 517.
– E pretutindeni: 151.
– Este dragostea: 357.
– Este scăparea şi ocrotirea noastră: 353, 402.
– Încrederea în El: 152, 484.
– Întâlnirea cu El: 17.
– Lui I se cuvine slava: 163.
– Ne ocroteşte: 146, 499.
– Unde locuieşte: 300.
– Unde nu locuieşte: 82.
– Neascultarea faţă de El: 365.
– Nerecunoştinţa faţă de El: 349, 462, 467.
– Nu părăseşte pe nimeni: 190.
– Vede toate: 99, 216.
Dumnezeu nu Se lasă batjocorit:
16, 64, 107, 282, 458.
Evanghelia
– Arată păcatul: 149, 358, 387.
– Îndreptarea vieţii după ea: 128.
– Oglinda sufletului: 124, 135, 391.
Familia
– Viaţa familială: 206, 266.
Faptele bune:
571.
Făţărnicia:
68, 169, 403, 423, 443, 589.
Fericirea:
– Nu o dă bogăţia: 354.
Firea cea veche:
521, 578.
Fumatul:
584
Furtul – hoţia:
187, 472, 482, 505.
Gura lumii şi mântuirea sufletului:

337, 419.
Hărnicia:
294, 531.
Iadul:
53, 188, 550.
Iisus Mântuitorul
– Călăuza noastră: 284, 416, 582.
– Cea mai mare descoperire: 478.
– Ce ne cere: 389.
– Centrul vieţii şi mântuirii: 102.
– Ce trebuie să-I dăm: 125, 330.
– Dragostea faţă de El: 395, 530.
– Ferice de cei ce-L cunosc: 155, 301, 479.
– Lumina vieţii: 295, 479.
– Mântuitorul celor păcătoşi: 59, 509.
– Mijlocitorul nostru: 418, 527.
– Ne izbăveşte din robia Satanei: 312.
– Numai El ne mântuie: 161, 527.
– Ocrotitor în încercări: 75, 539, 600.
– Reazem în ceasul morţii: 289.
– Să-I jurăm credinţă: 126.
– Să privim ţintă la El: 461.
Inima:
71, 119, 337, 496, 498, 517, 549, 565.
– Domnul ne-o cere: 360, 389, 439.
– Pe cine slujeşte: 226, 330.
Inima curată:
279.
Invidia:
537
Ispitele
– De ce vin: 450.
– Ferirea de ele: 10, 599.
Împărăţia lui Dumnezeu

– Cum se câştigă: 234, 445. 466.
– Nu se poate cumpăra cu bani: 362.
Încrederea în Domnul:
378.
Înfrânarea
– Eroii înfrânării: 12, 111, 142.
Întoarcerea la Dumnezeu
– Cum se face: 33.
– Minunata ei lucrare: 50, 385, 509, 549.
Învierea:
150, 423, 457.
Însuşirile sufleteşti ale omului
– N-au preţ fără credinţă: 31.
– N-au preţ fără smerenie: 348.
Înţelepciunea lumii:
363.
Jertfa Crucii – Golgota:

11, 40, 70, 243, 333, 336, 381, 388, 406, 407, 408, 409, 411,
412, 413, 415, 416, 417, 420, 430, 451, 468, 477, 480, 558, 576,
581.
Jertfa şi jertfirea în slujba Domnului:
73, 444.
Jocul
– Aduce moarte trupească şi sufletească: 130.
– A tăiat capul lui Ioan Botezătorul: 43.
Judecata de Apoi:
540, 581, 586.
Lăcomia:
311, 472, 538.

Legământul Oastei:
203.
Lenea:
81, 270, 506, 554, 561.
Libertatea sufletească:
453.
Limba
– Înfrânarea ei: 153.
Litera legii:
370, 405, 440, 516, 534, 568.
Lumea
– Cum biruim vraja ei: 105.
– Deşertăciunea ei: 93, 514, 546.
– Înţelepciunea ei: 7.
– Să murim faţă de ea: 136, 203.
– Vraja ei: 104.
– Vuietul ei asurzeşte sufletul: 5.
Mărturisirea (spoveda- nia):

288, 377, 388, 494.
Mândria (vezi Trufia)
Mânia – mâniosul:
45, 307.
Mântuirea sufletului
– Amânarea ei: 326, 344, 557.
– Calea ei: 362.
– Căutarea ei: 296, 425, 487, 494.
– Cei trei paşi ai săi: 32.
– Cere aripi: 375.
– E împăcarea cu Dumnezeu: 292.
– E lăsarea patimilor: 140, 231.
– Este o haină nouă: 34.
– Este o luptă grea: 563.
– Lozinca (parola) ei: 341.
– Nehotărârea o împiedică: 337, 506.
– Nepăsarea faţă de ea: 367.
– Neştiinţa o împiedică: 388.
– Nu auzitorii, ci împlinitorii se mântuiesc: 1, 120.
– Nu se poate cumpăra cu bani: 332.
– O «casă» pe care noi o clădim: 552.
– O logodire cu Mirele Ceresc: 321.
– Preţul ei: 320.
– Prin dulceaţa Evangheliei: 63.
– Se câştigă mântuind pe altul: 351, 583.
– Se dă fără plată: 451.
– Un târg bun: 131.
– Vine numai prin Iisus Mântuitorul: 14.
Milostenia:
108, 199, 275, 281, 427, 526, 531.
Minciuna:
575.
Moartea
– Adu-ţi aminte de ea: 8.
– Celui credincios: 491.
– Ne duce în rai sau în iad: 41, 62, 476.
– Vine când noi nu ştim: 116, 198, 230, 469, 470.
Naşterea din nou

– Cea mai mare minune: 377.
– O face Duhul Sfânt: 209.
Necredinţa:
9, 175, 543.
– O orbie sufletească: 193, 524.
Nehotărârea
– O mare piedică pentru mântuire: 337, 488.
Neînfrânarea:
111, 142.
Nemulţumirea – nemulţumitul:
248, 310, 384, 462.
Nepăsarea pentru cele sufleteşti:
24.
Neştiinţa
– O piedică pentru mântuire: 388.
Oastea Domnului
– Pentru ce se luptă: 463.
Omul
– Neascultarea lui: 365.
– Nerecunoştinţa lui: 252, 262.
Orbia sufletească:
222.
Osânda veşnică:
210, 239, 319, 533.
Patimile cele rele:

120, 314.
– Robia lor: 335.
Patria Cerească:
260, 286, 291.
– Cum se câştigă: 390.
Păcatul
– Căderea în el: 347.
– Cum îl cuprinde pe om: 21, 315.
– Cum putem scăpa de el: 171, 521.
– Cum se lăţeşte: 242.
– Duce la moarte: 355.
– E boala şi moartea sufletului: 122, 280, 525, 531, 546,
551.
– E cel mai mare duşman: 182.
– Greutatea lui: 258.
– Grija de păcatele altora: 580.
– Grozăvia lui: 177.
– Păcatele mărunte: 309, 343, 373.
– Plata lui: 184, 550, 598.
– Primejdia trăirii în el: 227, 400.
– Pustiirile lui: 219, 570.
– Robia lui: 217, 278, 475.
– Sfredelele diavolului: 180.
Părinţii şi creşterea copiilor:
65, 369, 590, 593, 597.
Pilda bună, pilda rea:
508.
Plăcerile lumeşti
– Duc la moarte: 355.
– Sunt mierea diavolului: 47, 166.
– Sunt ospăţul diavolului: 404.
– Sunt un idol: 240.
Poarta cea largă:
208.
Postul:
205, 431.
Predica faptelor:
18, 232, 241, 255, 261, 313, 485, 507, 541, 567.
Prigoanele şi batjocurile
– Ne întăresc: 220, 518, 522, 535, 572, 577.
– Trebuie să vină asupra celor credin- cioşi: 37, 185, 277,
387, 391, 434, 450.
– Să le răbdăm: 224, 547.
Privegherea:
245.
Raiul
– Cine va intra în rai: 38, 147
Răzbunarea:
170.
Recunoştinţa:
452.
Renaşterea sufletească:
22.
Rugăciunea:
42, 56, 61, 63, 72, 95, 103, 110, 162, 174, 176, 178, 197, 204,
217, 221, 256, 264, 290, 303, 304, 317, 368, 383, 397, 398, 399,
401, 424, 460, 486, 490, 512, 545, 554, 593.
Smerenia:
114, 133, 257,375, 437, 599.
Sminteala:
323.
Stăruinţa:
432, 445.
Sudalma:
23, 29, 139, 181, 200, 481.
Suferinţe şi încercări:
46, 78, 90, 98, 109, 129, 137, 138, 156, 164, 183, 184, 192,
237, 271, 276, 386, 402, 410, 449, 459, 490, 497, 522, 535, 547,
555, 562, 569, 574, 594.
Sufletul – Îl ai viu sau mort:
35, 533.
– Patimile îl murdăresc: 85.
Superstiţia:
438.
Talanţii
– N-au preţ decât puşi în slujba Domnului: 376.
Timpul
– O scurtă lumină: 212, 588.
– Pierdut, nu se mai câştigă: 223, 225, 236, 308.
– Trăit în păcate: 101.
– Trăit în zadar: 13, 127, 134.
– Vom da seama de el: 233, 573.
Trufia (Îngâmfarea):
69, 229, 257, 348, 437, 528.
Urechile
– Rostul lor: 1, 327.
«Vasele» cele slabe:

328, 433, 442.
Viaţa cea nouă
– Bucuriile ei: 79, 253.
– Dulceaţa ei: 299, 372.
– Măsura ei: 342.
– Veşnicia ei: 318, 581.
Viaţa familială
– Cum trăiesc cei credincioşi: 206.
Viaţa pământească
– Cum o trăieşte cel credincios: 6, 154, 235, 532.
– Este o călătorie: 28, 550.
– Înţelegerea sensului ei: 595.
– O scurtă lumină: 96.
Zavistia (vorbirea de rău):

19, 511.
Zgârcenia:
121, 265, 513, 520.
Opere (vol. 5) – Cuprins 445
Cuprins
Titlul istorioarei Numărul
„Aceasta am făcut pentru tine, dar tu ce faci pentru Mine?” ...... 40

Acul doctorului ........................................................................ 90
„Acum, prăpădească-se lumea!” ............................................ 320
„Adu foarfecele!” ................................................................... 402
Adunarea orbilor .................................................................... 193
„Aici este raiul meu!” .............................................................. 75
„Ai fost prizonier?” „Da, la Satana!” ..................................... 312
„Ai încercat şi cu cărbunii cei aprinşi?” ................................ 483
Albinele şi cimbrul ................................................................. 299
Albinele şi fumul ........................................................................ 2
Albinele şi hoiturile ................................................................ 278
Albinele şi păianjenii ............................................................. 373
Albul între negri ....................................................................... 37
Al paisprezecelea ................................................................... 438
Alergarea cea bună şi cea nebună .......................................... 461
Alexandru Macedon în luptă cu broaştele ............................. 142
Alexandru Macedon şi Arabia ............................................... 260
Alexandru Macedon şi calul său ............................................ 111
Alexandru Macedon şi înţelepţii din Persia ........................... 595
Alexandru Macedon şi piratul .................................................. 68
„Aluatul fariseilor” .................................................................. 403
„Am aprins! Am aprins!” ......................................................... 92
„Am folosit genunchii” .......................................................... 256
Am închis calea cu spini .......................................................... 46
„Am jurat credinţă” ................................................................ 126
„A murit dracul!” ................................................................... 524
Animalele ascultă chemarea .................................................. 365
Anteu ...................................................................................... 512
Apa şi moara .......................................................................... 396
Apostolul Petru şi cocoşul ....................................................... 36
Apucătura unui hoţ ................................................................... 50
„Arată-mi, te rog, urmele cuielor!........................................... 599
Argonauţii şi sirenele ............................................................. 105
Argus, cel care avea o sută de ochi ........................................ 245
Ariciul şi iepurele ................................................................... 315
Ascultarea în biserică ............................................................. 340
Ascuţitul coasei ...................................................................... 264
„Asta nu mă priveşte pe mine!” ............................................. 378
Aşa creşte minciuna ............................................................... 575
Atenienii cunosc legea, spartanii o împlinesc ........................ 515
Ateul bătut cu proba vieţii ...................................................... 157
Ateul ruşinat ........................................................................... 269
Atlas ....................................................................................... 411
Aţi băgat de seamă? ............................................................... 350
A ucis trei sute de fete ca să se scalde în sângele lor ............. 598
Aveţi acasă câine? ................................................................... 153
Aveţi acasă porci? .................................................................... 85
A vrut să suduie din cartea de rugăciuni ................................ 481
Banul ca slugă ........................................................................ 281

Balul ....................................................................................... 130
Barca ce stătea pe loc ............................................................. 140
Barza hoaţă ............................................................................. 472
Bătrânul şi stelele ................................................................... 222
Bătutul coasei ......................................................................... 192
Berbecul cel negru ................................................................. 215
Bogatul şi călătorul .................................................................. 28

Bogatul şi pădurea .................................................................. 246
Bufniţa (cucuveaua) vede numai noaptea .............................. 366
Bufniţele şi liliecii .................................................................. 429
Bună creştere! ........................................................................ 597
„Bună-dimineaţa, soare!” ........................................................... 7
Bun răspuns! .......................................................................... 510
Cai cu coada de oaie .............................................................. 501

Calea ce duce la oraş .............................................................. 332
Candelabrul din biserică ........................................................ 463
Caprele răsuflă prin urechi? ................................................... 327
Care a fost furtuna cea mai mare din lume? .......................... 407
„Care aveţi o ţigară?” ............................................................... 94
Care este muntele cel mai înalt? ............................................ 408
Care-i lemnul cel mai roditor? ............................................... 417
Care ochi văd mai bine? ........................................................... 19
„Cartea vieţii mele” ................................................................ 274
Carul îngheţat ........................................................................... 66
Carul Sfântului Ilie ................................................................. 137
Casa cinstită ........................................................................... 235
„Caut un servitor” .................................................................... 89
Călugărul, oul şi diavolul ....................................................... 505
Cămila îşi tulbură apa ............................................................ 391
Câinele Domnului .................................................................. 183
Câinele latră degeaba la lună, dar diavolul, nu! ..................... 450
Câinii şi iepurele .................................................................... 538
Când cade un cal .................................................................... 380
Când cad frunzele .................................................................... 22
Când copiii nu se pot înţelege ................................................ 145
Când eram copii ..................................................................... 551
Când omul îşi caută o mireasă ............................................... 321
Când Roma ardea ..................................................................... 24
Când se ascunde tatăl ............................................................. 569
Când te rogi ............................................................................ 399
Când un orb se împiedică de tine ........................................... 277
Când vrei să usuci o baltă ...................................................... 231
Când vrei să usuci o baltă ...................................................... 346
„Câte suflete locuiesc aici?” ................................................... 596
„Ce? Ai omorât pe cineva?” ................................................... 177
Cea mai mare nenorocire ....................................................... 210
Ceasul cu două greutăţi .......................................................... 562
„Ceasurile trec...” ................................................................... 233
Ce bucurie nu vom avea în Cer? ............................................ 338
„Ce cauţi aici?” ...................................................................... 227
„Ce cauţi în orologiu?” ............................................................ 97
„Ce doreşti?” ............................................................................ 45
Ce este aurul? ......................................................................... 238
Ce nu poţi cumpăra cu bani? .................................................. 362
Ce nu ştie oricine ................................................................... 565
Ce poate face rugăciunea ....................................................... 204
Ce poate face stăruinţa ........................................................... 432
Ce să mă fac? ......................................................................... 585
Ce sădeşte unul, smulge celălalt ............................................ 369
Cei care au pierdut trenul vieţii de veci ................................. 344
Ce veste se mai aude în lume? ................................................... 4
Cei care locuiau pe un vulcan ................................................ 400
Cei care lucrează duminica .................................................... 446
Cei doi fraţi .............................................................................. 69
Cei doi prieteni ....................................................................... 250
Cei trei paşi .............................................................................. 32
„Cel care nu-şi închide oile, noaptea” .................................... 214
Cel care voia să împuşte zeii din Cer ..................................... 200
Cel mai bogat ......................................................................... 426
Cel mai grozav vulcan ........................................................... 119
Cel mai scump loc .................................................................. 151
Cele cinci degete ale păcătosului ............................................. 51
Cele două calendare ............................................................... 225

Cele două căruţe ..................................................................... 421
Cele două chei ........................................................................ 517
Cele două cizme ..................................................................... 324
Cele două locuinţe .................................................................... 71
Cele mai frumoase mâini ....................................................... 427
Cele patru icoane .................................................................... 100
Cele patru piersici .................................................................. 526
Cele şapte fete ale diavolului ................................................. 314
Cele trei clase ........................................................................... 58
Cele trei feluri de a muri ........................................................ 476
Cele trei locuri ........................................................................ 300
Cele trei priviri ........................................................................... 6
Cerb şi melc ........................................................................... 506
Cererea copilului .................................................................... 460
Cerneala Satanei ..................................................................... 564
Cerşetorul care fură al şaptelea leu ........................................ 259
Cerşetorul şi pomana .............................................................. 519
Cetatea apărată cu apă ............................................................ 176
„Cheamă-l înapoi!” ................................................................ 134
Cine este Dumnezeu? ............................................................... 60
Cine învaţă ............................................................................. 508
„Cine l-a făcut?” „Nimeni!” ................................................... 455
Cine L-a răstignit pe Iisus? .................................................... 409
Cine umblă să şadă pe două scaune ....................................... 331
Clopotele din Alpi .................................................................... 78
Clopotele din New York ............................................................. 5
Cloşca cu puişorii săi ............................................................. 146
Compotul ............................................................................... 553
Copilul şi hainele ................................................................... 533
Copilul şi regele ..................................................................... 484
Corabia lui Noe şi măgarul .................................................... 392
Corbul cel alb ......................................................................... 434
Corbul lui Ilie ......................................................................... 194
Coroana lui Diogene ................................................................ 12
Credinţa face şi azi minuni .................................................... 449
Creştinii cei de „azi” .............................................................. 371
Creştini cu numele ................................................................. 207
Creştinismul de azi ................................................................. 504
Crucea dinaintea numelui ...................................................... 336
Crucea suferinţelor ................................................................. 237
Crucea şi brazii din Elveţia .................................................... 572
Crucea vestitoare .................................................................... 547
Cu capul în sus ....................................................................... 244
„Cu cât vinzi copilul?” ........................................................... 352
Cuiul lui Pepelea .................................................................... 343
Cu „lapte” în casă ................................................................... 447
Cum a descoperit Columb America? ..................................... 390
Cum a murit un rege .............................................................. 491
Cum cântă vioara ................................................................... 496
Cum este făcută crucea ............................................................ 88
Cum s-a rugat o fetiţă pentru crucea ei .................................. 490
Cum să descuiem inimile? ..................................................... 360
Cum se face? .......................................................................... 206
Cum se învaţă omenia ............................................................ 266
Cum se roagă o ostaşă ............................................................ 317
Cum se pot înţelege „cărţile ce se vor deschide...?” .............. 586
Cum vede un copil pe tatăl său .............................................. 559
Cumpăraţi-vă „Testamente”! ................................................. 356
Curajul unui copil .................................................................. 441
Cuvântul cel mai lung şi cel mai scurt ................................... 308
Dacă Biblia ar avea grai ........................................................... 55

Dacă hoţii îţi fură banii .......................................................... 101
Dacă n-ar fi noaptea ............................................................... 165
Dar ceilalţi? ............................................................................ 211
„Dar pe Iisus Îl cunoşti?” ....................................................... 301
„Dă-mi Cartea!” ..................................................................... 285

„Dă-mi mie ziua de azi!” ....................................................... 186
„De când am intrat în Oaste” ................................................... 79
„De când mătur şi pe sub pat” ................................................ 112
De ce? ....................................................................................... 76
De ce iubesc oamenii mai mult cele lumeşti? ........................ 173
De ce le merge „bine” celor răi? ............................................ 555
„De ce plângi, Maică Duminică?” ......................................... 473
„De ce posteşti?” .................................................................... 431
De ce s-a spânzurat un zgârcit ............................................... 265
De ce te duci la biserică? ....................................................... 341
De cine se temea un necredincios .......................................... 255
De moarte nu poţi fugi ........................................................... 469
De n-ar fi vântul, am pieri de foame ...................................... 474
„Departe-i iadul?” .................................................................. 107
Desculţul nemulţumit ............................................................. 384
Diavolul cel mai rău ................................................................. 49
Diavolul e de vină .................................................................. 202
Diavolul în chip de arhanghel ................................................ 114
Diavolul vânător ..................................................................... 179
Dintr-o piatră a făcut un tată .................................................. 353
Din viaţa albinelor .................................................................. 168
Doi morţi ................................................................................ 590
„Domnul meu, adu-ţi aminte că vei muri”! ............................... 8
Doi necunoscuţi ..................................................................... 452
Doisprezece ani ...................................................................... 159
„Domnul meu mă vede” ........................................................... 99
Dorinţele şi rugăciunea .......................................................... 397
Două grăunţe ............................................................................ 98
Două mărturisiri ..................................................................... 138
Douăzeci de limbi .................................................................. 272
Dracul modei ............................................................................ 61
Duhul Sfânt şi Biserica .......................................................... 339
Duhul Sfânt – «Vistierul» ...................................................... 379
„Dumneata vorbeşti cu pereţii!” .............................................. 42
„Dumnezeu să-ţi ajute să poţi închide uşile!” .......................... 10
Duşmanul nostru cel mai mare .............................................. 182
„Du-te, adapă caii!” ............................................................... 579
„Ein armer Teufel” (Un diavol necăjit) .................................. 542

Elefantul furios şi mielul ........................................................ 307
E numele meu .......................................................................... 54
Era numai aur ........................................................................... 15
„Eu am mai făcut drumul acesta” .......................................... 416
„Eu nu cred decât ceea ce văd” ................................................ 84
„Eu nu pot sluji la zece stăpâni” ............................................ 335
„Eu nu vând zile” ................................................................... 223
„Eu slujesc Domnului” ............................................................ 39
Exilul Sfântului Ioan Gură de Aur ......................................... 500
Familia fără copii ................................................................... 544

Făclia lui Alexandru Macedon ............................................... 212
Fără aţă ................................................................................... 486
Fără băţ la drum ..................................................................... 398
Fără plată ................................................................................ 184
„Fă-ţi o haină nouă!” ................................................................ 34
Ferecatul morii ....................................................................... 386
Fericirea lui Rotschild ............................................................ 106
Fetiţa din Japonia ................................................................... 558
Fierul şi focul ........................................................................... 67
„Fie voia mea!” ...................................................................... 424
Fântâna şi vasul ...................................................................... 418
Fugea plângând ...................................................................... 530
Fumul lui Cain în sat la noi .................................................... 467
Furtuna, „sloboda” şi telefonul .............................................. 570
Gata şi pentru plug, şi pentru jertfă ........................................ 444

Gaura morţii ........................................................................... 230
Gheizerele – o icoană a rugăciunii ........................................ 221
Gratis! Gratis! ........................................................................ 451
Grădina şi merele acre ........................................................... 372
Grâul şi pleava ....................................................................... 172
Grea slujbă! ............................................................................ 563
Greutatea baloanelor .............................................................. 205
Greutatea păcatului ................................................................ 258
Gura lumii şi mântuirea sufletului .......................................... 419
„Hai să ne certăm!” ................................................................ 279

Hainele de biserică ................................................................. 218
Hercules în faţa unei răspântii ................................................ 428
Hercules şi grajdul lui Angias ................................................ 420
„Hotărăşte-te de vrei pace ori război!” .................................. 488
„Hoţule!” .................................................................................. 13
Hoţul şi ocheanul ................................................................... 216
Iarba seitică ............................................................................ 249

„Ia! Dă! Grijeşte!” .................................................................. 523
Icoana din Nürnberg .............................................................. 102
Idolul era plin cu bani ............................................................ 240
Iertarea lui Temistocles .......................................................... 527
Imposibilul la egipteni ........................................................... 522
Inima – piatră de moară ......................................................... 439
Iubire şi faptă ......................................................................... 485
Izvorul ce nu îngheaţă ............................................................ 144
Îngeri – diavoli ....................................................................... 189

În locul spinilor ...................................................................... 164
În patruzeci şi cinci de palate ................................................. 543
În piaţa de poame ................................................................... 110
În siguranţă ............................................................................. 600
În târgul de oale ..................................................................... 422
„Întoace-ţi desagii!” ............................................................... 580
Între a face gălăgie şi a lumina .............................................. 507
Întrebarea unui copil .............................................................. 273
Întrebarea unui păgân ............................................................. 195
Între cădere şi... cădere .......................................................... 347
Între tutun, băutură şi mâncare ............................................... 556
Într-o fabrică .......................................................................... 458
Într-o fabrică de oglinzi ......................................................... 243
Într-un teatru din Germania ................................................... 355
„Învăţat mare!” ....................................................................... 363
Îşi ardeau ochii ....................................................................... 291
Îşi fac prohodul trăind ............................................................ 203
Jocul a tăiat capul lui Ioan ....................................................... 43
L-a adus la mântuire o... hulă ................................................. 385

Lacrimile ne apără sănătatea ochilor ...................................... 143
L-a convertit un cerşetor ........................................................ 433
La Lacul Siloamului ............................................................... 479
Lampa beţivului ..................................................................... 213
La poarta Raiului .................................................................... 147
„Las toate averile mele” ........................................................... 26
Lângă moartă s-au aflat patruzeci de chei .............................. 158
Leac contra moliilor ............................................................... 108
Legat cu cătuşele dragostei ..................................................... 536
Legile lui Licurg .................................................................... 196
Lemnele şi focul ..................................................................... 262
Lenea-i dăscăliţa diavolului ................................................... 270
Libertatea păcătosului ............................................................ 217

Licitaţia diavolului ................................................................. 464
Litera Legii (I) ........................................................................ 370
Litera Legii (II) ...................................................................... 405
Litera Legii (III) ..................................................................... 534
„Litera omoară” ..................................................................... 440
Leproşii de după război... ....................................................... 462
Lumina nu vorbeşte ................................................................ 232
Lumânarea se topeşte luminând ............................................... 73
Lumea sau eu? ........................................................................ 209
Lumina arată praful ................................................................ 149
Lumina din Bremen ................................................................. 96
Luntrea şi lopeţile .................................................................. 571
Magnetul cel mare .................................................................. 150

Maiestatea Sa Regele, la fabrica de hârtie ............................. 381
„M-a întors la Domnul o... muscă” .......................................... 50
Mama revoltată ...................................................................... 156
Mama tâmpitului ........................................................................ 3
„Mamă dragă, aceasta-i mâna ta!” ......................................... 539
Marea e sărată, dar peştii nu .................................................. 251
„Mă cunoşti?” ........................................................................ 155
„Măgarule!” ........................................................................... 287
Măgarul lui Buridan ............................................................... 337
Măgarul şi fântâna .................................................................. 448
„Mă las, dacă te laşi!...” ......................................................... 541
Mărul şi fariseul ..................................................................... 443
Măslinii celor doi pustnici ..................................................... 545
„Mă tot mir...” ........................................................................ 253
Mâinile cele mai lungi ............................................................. 72
Mâinile mamei ....................................................................... 412
Mâini „nebotezate” ................................................................ 436
„Mâncarea” unei femei evlavioase ........................................ 465
Mântuit prin jertfa fratelui său ............................................... 583
„Mie nu mi-e frică de Dumnezeu” ......................................... 357
Mierea din Heraclea ............................................................... 167
Minunea cu sâmburii de migdale ........................................... 330
„Mişelule!” ............................................................................. 166
„Metrul” cel sufletesc ............................................................. 342
Muzica Golgotei ..................................................................... 468
Napoleon şi moartea .............................................................. 470

„Nebunule, de nu va putrezi grâul, nu va răsări!” .................. 457
Negrul care voia să se facă alb ............................................... 477
Nemulţumitul ......................................................................... 248
„Nimicuri d’astea!...” ............................................................. 309
Noul Testament şi tabachera .................................................. 566
Nu dedaţi câinele! .................................................................... 48
Nu-i de vină soarele ............................................................... 295
„Nu-i pentru tine Biblia!” ...................................................... 117
Numai cârpaci ........................................................................ 375
„Numai cu călăuză” ............................................................... 582
„Nu-mi lua ce nu-mi poţi da!” ............................................... 568
„Nu vă temeţi, voi călătoriţi cu împăratul!” ........................... 284
„Oare departe-i iadul?” .......................................................... 282

„Oare unde-s ochelarii?”......................................................... 494
O bătălie la Viena ................................................................... 516
O cheie ruginită ........................................................................ 63
Odiseu şi sirenele ................................................................... 104
O descoperire ......................................................................... 478
O fetiţă a făcut de ruşine pe învăţaţi ........................................ 57
Oglinda de la Iacov 1, 23 ....................................................... 358
Oglinda Evangheliei ............................................................... 316
Oglinda fermecată .................................................................. 160
Oglinda şi urâţenia ................................................................. 124

O gramatică nouă ................................................................... 268
Oile şi mielul .......................................................................... 129
O istorioară din Abisinia ........................................................ 594
O istorioară din ţările Răsăritului ........................................... 236
O întâmplare din război ......................................................... 374
O întrebare ............................................................................... 30
O minciună cu tâlc ................................................................... 14
O oală cu miere ........................................................................ 47
O pedeapsă din vechime ........................................................ 554
O pildă din istorie ................................................................... 163
O pisică în slujba Domnului .................................................. 499
Orbul şi lumânarea ................................................................. 229
Orbul şi oglinda ...................................................................... 135
Osânditul şi pâinea cea cu otravă ........................................... 116
Ospăţul lui Vlad Ţepeş ........................................................... 404
O temniţă dulce ...................................................................... 475
O ţigară din Germania ............................................................ 584
Paratrăsnetul Golgotei ............................................................ 406

Pasărea ce şi-a pierdut aripile ................................................ 290
Pasărea Nibus ......................................................................... 537
Pata de cerneală ...................................................................... 333
Patru sute de oameni arşi ....................................................... 546
Patruzeci de ani ...................................................................... 593
Pământul şi ploaia .................................................................. 252
„Părinte Avraame!” .................................................................. 38
Păsări într-un muzeu .............................................................. 322
Păstorul şi oaia cea neascultătoare ......................................... 109
Păstorul şi ursul ...................................................................... 178
Păţania fierului şi a pârâului ..................................................... 81
Păţania unor necredincioşi ....................................................... 83
Până şi animalele înţeleg ........................................................ 540
„Pe cine îngropaţi?” ............................................................... 578
Pe crucea unui mormânt ......................................................... 275
Pelicanul îşi hrăneşte puii cu sânge ....................................... 480
Pentru libertate ....................................................................... 453
Pentru o smochină .................................................................... 80
Pentru rugăciune e prea mic ..................................................... 65
Pe o cruce ............................................................................... 318
Perikles şi hulitorul ................................................................ 115
Perna copilului ....................................................................... 389
Peştii cei mari ......................................................................... 518
Peştii cei vii şi cei morţi ........................................................... 74
Pe uşa unei biserici ................................................................. 292
Piatră, burete, fagure .............................................................. 199
Piatră, dobitoc şi diavol .......................................................... 120
Pierde cineva un cal... ............................................................ 296
Pilat şi cămaşa lui Iisus .......................................................... 581
Pilda cea rea ........................................................................... 323
Pilda păunului ........................................................................ 348
Pilda rea ................................................................................... 86
Pilda unui surdo-mut .............................................................. 328
Pirul şi păcatul .......................................................................... 21
Plângea o servitoare ............................................................... 127
Poarta cea strâmtă ce umplea biserica ................................... 577
Poate mai este o scânteie ........................................................ 509
Pomul cu roade e bătut ........................................................... 224
Porţile din Harar ..................................................................... 589
Porumbeii din Veneţia ............................................................ 228
Praful şi focul ......................................................................... 226
Praznice înăduşite .................................................................. 454
Predica faptelor ...................................................................... 313
Predica izvorului .................................................................... 531
Predica unei oarbe .................................................................. 276
Predica unui mort ................................................................... 334
Preriile .................................................................................... 430
Preţul bancnotei ..................................................................... 283

„Primejdie de moarte” ............................................................ 306
Prin luptă şi stăruinţă ............................................................. 445
Prin servitoare ........................................................................ 442
Punctul lui Arhimede ............................................................. 576
Punctul pe «i» ........................................................................ 247
Pustnicul şi morţii din cimitir ................................................ 136
Puşcăriaşul iertat .................................................................... 175
Puterea credinţei .................................................................... 118
Puterea rugăciunii .................................................................. 368
Raiul lui Mahomed ................................................................ 208

Rămăşagul lui Xantos ............................................................ 592
Răspunsul diavolului .............................................................. 319
Răspunsul lui Diogene (I) ...................................................... 414
Răspunsul lui Diogene (II) ..................................................... 514
Răspunsul lui Dumnezeu ....................................................... 382
Răzbunarea calului ................................................................. 170
Reazemul credinţei ................................................................. 132
Reţeta medicului .................................................................... 535
Revărsarea Nilului ................................................................. 297
Robul eliberat ........................................................................... 70
„Romanus sum!” („Eu sunt un roman!”) ............................... 293
Rotschild şi medicul ............................................................... 349
Rugăciunea buzelor. O probă ................................................. 304
Rugăciunea unui judecător ....................................................... 11
Rugăciune de ploaie ............................................................... 197
Sabia lui Damocles ................................................................ 198

„Sabia” unui împărat .............................................................. 493
Sacul cel plin stă drept ........................................................... 587
S-a mântuit, mântuind pe altul ............................................... 351
Sarea nu suferă pământ în ea ................................................. 201
S-au temut că se vindecă ........................................................ 280
Sărăcia şi oaia ........................................................................ 294
Scaieţii din Australia .............................................................. 242
Scara lui Iacov ........................................................................ 267
Scară sau aripi? ...................................................................... 345
Scăpat de zgârcenie ................................................................ 121
„Schimbă-ţi stăpânul!” ............................................................. 27
Scorpionul ca leac .................................................................. 288
Scrâşnirea dinţilor .................................................................. 188
Scutură pomul! ....................................................................... 383
Sectarul şi barca ..................................................................... 435
Semnul bolii e greaţa de mâncare .......................................... 122
Semnul unui copilaş ............................................................... 162
Setea şi sănătatea .................................................................... 311
Sfatul lupilor .......................................................................... 325
Sfântul Macarie şi diavolul .................................................... 133
Sfântul Pahonie şi ispita laudei .............................................. 528
Sfârşitul groaznic al unui vânător .......................................... 425
Sfredelele diavolului .............................................................. 180
Smochinele din Grecia ........................................................... 234
Smochinul din Australia ......................................................... 423
Socrates şi Alcibiades ............................................................ 263
Socrates şi cele trei site .......................................................... 511
Socrates şi darurile ................................................................. 125
Spartanii şi beţivii .................................................................. 548
Spărgătorii de piatră ................................................................. 95
Spicul cel plin şi cel gol ......................................................... 257
Spţele roţii ................................................................................ 33
„Spune-i să aştepte!” .............................................................. 174
„Staţi liniştiţi!” ....................................................................... 459
Stă în voia ta ............................................................................. 35
„Stăpânul meu e totdeauna acasă” ......................................... 123
Stăruinţa unui păianjen .......................................................... 466
Stătea în căruţă cu sacul în spate ............................................ 388

Stătea să înjure soarele ........................................................... 387
Steag ori batistă? .................................................................... 482
Sticla străvezie şi vrabia ......................................................... 591
„Strigaţi!” ............................................................................... 254
Struţul, găina şi vulturul ......................................................... 303
Suduitorul şi albina ................................................................ 181
Sufletul nostru e porumbel sau corb ....................................... 529
„Sunt pierdut!” ......................................................................... 59
Şarpele îngheţat ...................................................................... 437

Şi-a furat grâul ....................................................................... 187
Şi-a mântuit copilul ................................................................ 113
Şi-a testat averea diavolului ................................................... 498
Şi-a uitat copilul în foc ........................................................... 326
Şi-a vândut locul din Rai .......................................................... 16
Şi boul tău... ........................................................................... 261
Şi Duhul, în chip de porumb, S-a arătat ................................. 185
Şi ţie îţi cântă un cocoş .......................................................... 329
Taina încercărilor ................................................................... 497

„Tată, eu nu te cred!” ................................................................. 9
„Tată, în sus nu te-ai uitat!” ................................................... 171
„Tată, oare a murit Dumnezeu?” ............................................. 103
Târgurile cele rele din Biblie ................................................. 131
„Te împuşc!” .......................................................................... 152
„Te rog, ăsta-i drumul?” ......................................................... 148
„Te rog, nu sudui pe tata!” ..................................................... 139
Te plângi că eşti sărac? .......................................................... 310
Testamentul lui Alexandru Macedon ....................................... 77
Timpul, viaţa şi moartea ......................................................... 588
Toate armatele din lume ......................................................... 489
Toate uneltele ies din lovituri ................................................. 271
Traista împărţită în două ........................................................ 302
„Trăiască împăratul!” ............................................................. 395
„Trăiască regele!” .................................................................. 305
„Trăieşte, precum vrei să mori!” ............................................ 532
Trăieşte prin moartea altuia .................................................... 413
Trei minuni ............................................................................. 376
Treizeci de mii de adrese greşite ............................................ 401
Tribunalul din noi: conştiinţa ................................................. 492
„Tu eşti mai bun decât mine!” ................................................. 18
Tunul şi focul ......................................................................... 394
Turnul din Edinburg ............................................................... 128
Tu trebuie să te întâlneşti cândva cu Dumnezeu ...................... 17
„Ţi-ai schimbat vaca ori păşunea?” ....................................... 549

„Ţine-te bine!” ....................................................................... 289
Uitaţi-vă într-un furnicar! ...................................................... 393

Ultima scăpare ....................................................................... 410
Umbra măgarului ................................................................... 367
Una auzită la Ierusalim .......................................................... 471
Una din snoavele despre Tândală şi Păcală ........................... 567
Un calendar cu o singură zi .................................................... 557
Un concurs de fericire ............................................................ 354
„Unde mergi?” „Nu ştiu!” ...................................................... 550
Unde să scape? ......................................................................... 53
Undiţă fără râmă ...................................................................... 29
Un «Hristos a înviat!» ............................................................ 495
Un măcelar ducea un porc la belitoare ..................................... 44
Un nume potrivit .................................................................... 456
Un ogor lucrat duminica ........................................................ 359
Un om şi o sută de cai ............................................................ 487

Un oraş „liber” ....................................................................... 219
Un orb scrie o carte despre lumină ........................................ 169
Un proverb german ................................................................ 503
Un pui de vultur trăia împreună cu găinile .............................. 52
Un răspuns fioros ................................................................... 364
Un răspuns potrivit (I) .............................................................. 41
Un răspuns potrivit (II).............................................................. 82
Un răspuns potrivit (III)............................................................. 87
Un răspuns potrivit (IV)........................................................... 190
Un răspuns potrivit (V)............................................................ 241
Un răspuns potrivit şi un sfârşit fioros ..................................... 64
Un rege şi un ceas de lumină ................................................. 573
Un singur monstru ................................................................. 561
Un sfat bun ............................................................................. 141
Un testament mult-grăitor ...................................................... 220
Unul care nu credea în ceea ce mânca ................................... 560
Un vis mântuitor .................................................................... 552
Urechi mântuite .......................................................................... 1
Urma va alege .......................................................................... 62
Urme de lup ............................................................................ 191
Ursul îmblânzit ....................................................................... 521
Ursul şi mierea cea fierbinte .................................................. 377
Uscăturile pădurii şi „uscăturile” dintre oameni .................... 361
Vaca în grădină ......................................................................... 20

Vasul ce nu se umplea .............................................................. 25
Viespile şi mierea ................................................................... 298
„Vine preotul!” ......................................................................... 91
„Vine regele!” .......................................................................... 23
Voia să aprindă florile din rai... .............................................. 239
Vorbe mari (I) ......................................................................... 525
Vorbe mari (II) ....................................................................... 574
„Vorbeşte mai mult cu Dumnezeu!” ........................................ 56
Vulpea şi grădina cu poame ..................................................... 93

Wesley şi beţivul .................................................................... 161
„Zahăr de zece şi sare de cinci!” ............................................ 154

Zăpada şi Judecata de Apoi .................................................... 286
Zece mii de telegrame ............................................................ 415
Zero, zero, zero... ..................................................................... 31
Zgârcitul la judecată ............................................................... 520
Zgârcitul şi măgarul ............................................................... 513

Părintele Iosif Trifa, 600 Istorioare Religioase

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Părintele Iosif Trifa, 600 Istorioare Religioase

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

2 Părintele IOSIF TRIFA

600 istorioare religioase 3

Preot IOSIF TRIFA

600 ISTORIOARE RELIGIOASE

Cuvânt înainte la ediţia I

În vestirea mântuirii sufleteşti, pildele şi istorioarele îşi

Binecuvântează, Preabunule Doamne, şi acest început

Geoagiu, la 1 oct. 1930

IOSIF TRIFA – preot

Cuvânt înainte la a doua ediţie

În faţa fagurilor de miere – cuprinşi în cele 376 de pagini

Săptămâna Patimilor anului 1938,

În ţările răsăritului umblă o istorioară veche, plină de înţe-

Când stuparul vrea să ia mierea albinelor sau vrea să le

Am cunoscut o mamă ce avea un copil tâmpit. Ajunsese

4. CE VESTE SE MAI AUDE ÎN LUME?

Un ostaş din Oastea Domnului se întorcea de la oraş.

– Am auzit o noutate mare! – răspunse ostaşul. Am auzit

5. CLOPOTELE DIN NEW YORK

Cei ce au fost în America spun că în New York este un

6. CELE TREI PRIVIRI

Un om evlavios fu întrebat, odată, cum se face că el în-

• al doilea, plec ochii la pământ şi mă gândesc de ce pu-

7. „BUNĂ DIMINEAŢA, SOARE!”

Un cercetător spune că a aflat prin centrul Africii nişte tri-

8. „DOMNUL MEU, ADU-ŢI AMINTE CĂ VEI MURI!”

Filip, tatăl lui Alexandru Macedon, învăţase pe servitorul său

Noi ne aducem aminte de moarte numai când boala ne

Un copil răsfăţat spunea tatălui său vorbele de mai sus.

10. „DUMNEZEU SĂ-ŢI AJUTE SĂ POŢI ÎNCHIDE UŞILE!”

Un elev isprăvise liceul şi se pregătea a-şi continua studi-

11. RUGĂCIUNEA UNUI JUDECĂTOR

Un judecător (magistrat) credincios se ruga astfel:

moartea (Rom 6, 23). Tu însă, Preabunule Doamne, ai două

12. COROANA LUI DIOGENE

Într-o zi, Diogene, vrând să se apere de căldura soarelui,

– Hoţule! Stai să-ţi spun ceva! – strigă odată un credincios

14. O MINCIUNĂ CU TÂLC

vă. Toţi cei ce apucă în mlaştina asta se scufundă văzând cu

15. ERA NUMAI AUR!…

În ţările răsăritului, umblă o istorioară ce spune că doi că-

Aşa se întâmplă şi în pustiul acestei lumi. Lumea aceasta

16. ŞI-A VÂNDUT LOCUL DIN RAI

În decursul unui chef la cârciumă, chefuitorii începură a-şi

17. TU TREBUIE SĂ TE ÎNTÂLNEŞTI CÂNDVA CU DUMNEZEU!

Adam a încercat să se ascundă din faţa lui Dumnezeu. O,

zdrobită pentru păcatele noastre! Să ne întâlnim cu Dumnezeu

18. „TU EŞTI MAI BUN DECÂT MINE!”

Un sătean prinse în fânaţul lui un bou de-al vecinului său.

19. CARE OCHI VĂD MAI BINE?

Odată, un om a întrebat pe un înţelept: „Care ochi sunt

20. VACA ÎN GRĂDINĂ

O vacă intrase în grădina unui învăţat şi făcea pagubă

21. PIRUL ŞI PĂCATUL

Cinci fire de pir (iarbă câinească), smulse de grădinar şi

22. CÂND CAD FRUNZELE

Un vestitor al Evangheliei a asemănat căderea omului în

23. „VINE REGELE!...”

– Domnilor subofiţeri, să vă păziţi, să nu folosiţi înjură-

24. CÂND ROMA ARDEA

Când, odinioară, s-a aprins Roma, Nero, împăratul cel ne-

25. VASUL CE NU SE UMPLEA

Un bandit fioros se duse la un pustnic şi, spunându-i că vrea