Părintele Iosif Trifa, Ce Este Oastea Domnului

2 Părintele IOSIF TRIFA
Ce este Oastea Domnului 3
Preot IOSIF TRIFA
CE ESTE OASTEA DOMNULUI

Cuvânt înainte la ediţia a V-a
Cartea aceasta iese a cincea oară de sub tipar. Şi ar fi

putut ieşi şi a şasea oară, căci s-a gătat de doi ani şi n-am
mai retipărit-o. Ţineam să o mai completez cu material
nou (din care foarte mult stă împrăştiat prin foaia «Oastea
Domnului»).
Dar Domnul a voit să stau mereu în şcoala cea tainică a
suferinţelor şi astfel nu s-a mai făcut ceea ce plănuisem.
Acum, simţindu-se tot mai mult lipsa acestei cărţi de în-
drumare pentru cei din Oaste şi pentru cei ce intră în Oaste,
am tipărit-o din nou. În cartea aceasta vor afla ostaşii învăţă-
turile de temelie ale Oastei.
Ţinem însă să spunem că la Oaste mai sunt şi alte cărţi
de îndrumare pentru ostaşii Domnului. Oastea Domnului îşi
are cărţile ei, care toate arată drumul mântuirii ce l-a deschis
această mişcare. Astfel sunt cu deosebire cărţile: «Oglinda
inimii omului», cărţile despre Duhul Sfânt, «Corabia lui Noe»,
«Sodoma şi Gomora», «Mai lângă Domnul meu», «Fiul cel
pierdut», «Tâlcuirea Evangheliilor», «500 istorioare morale»
şi celelalte.
Şi, mai presus de toate, cei ce intră în Oaste şi cei care
au intrat trebuie să aibă negreşit cartea lui Dumnezeu,
Biblia.
De încheiere, rog pe Domnul şi Mântuitorul nostru să-

Şi reverse darul şi harul Său peste cei ce vor citi această
carte şi, citind-o, vor lua şi ei îndemn să intre în Războiul
cel Sfânt.
Sibiu, la 10 septembrie 1934
IOSIF TRIFA – preot

1. Ce fel de mişcare este Oastea Domnului

şi cum s-a pornit această mişcare?
Cel ce scriu aceste rânduri şi această carte sunt preot, adi-
că păstor şi îngrijitor de suflete. Este aceasta o slujbă aleasă,
frumoasă şi, de multe ori, mai liniştită ca alte slujbe. Pentru
mine însă această slujbă este, mai ales, un fior, un cutremur, o
veşnică nelinişte şi frământare sufletească. Această slujbă mi
s-a dat de la Dumnezeu cu înfricoşata răspundere sufletească
ce se află scrisă în Biblie, la Iezechiel proorocul, cap. 33, vers.
7-9, unde Domnul zice:
„Şi pe tine, fiul omului, te-am pus Eu străjer casei lui
Israel, şi tu vei auzi cuvântul din gura Mea şi îl vei vesti din
partea Mea. Când Eu voi zice păcătosului: «Păcătosule, vei
muri!», şi tu nu-i vei grăi nimic, ca să vesteşti pe păcătos să
se abată de la calea lui, atunci păcătosul acela va muri pentru
păcatele sale, iar sângele lui îl voi cere din mâna ta.
Iar dacă tu ai vestit pe păcătos să se abată de la calea lui
şi să se întoarcă de la ea, şi el nu s-a abătut de la calea lui,
atunci el va muri pentru păcatele lui, iar tu ţi-ai scăpat viaţa.”
Aşa zice Domnul: „De voi aduce sabie asupra unei ţări
şi poporul ţării aceleia va lua din mijlocul său un om şi îl
va pune străjer, şi el, văzând sabia venind împotriva ţării, va
trâmbiţa din trâmbiţă şi va vesti poporul; de va auzi cineva
sunetul trâmbiţei, dar nu se va păzi... sângele aceluia va fi
asupra capului său.
Dacă însă străjerul a văzut sabia venind şi nu a sunat din

trâmbiţă şi poporul n-a fost vestit şi va veni sabia şi va ridi-
ca viaţa cuiva... sângele lui îl voi cere din mâna străjerului”
(Iezec 33, 2-6).
Aceste cuvinte apasă asupra conştiinţei mele ca un munte
de fier, şi linişte şi uşurare sufletească nu am, decât atunci când
„suflu din trâmbiţă” ca să deştept pe cei păcătoşi.
Din această datorie şi răspundere a mea de trezitor şi adu-
cător de suflete la Mântuitorul a ieşit şi Oastea Domnului.
„Şi acesta, văzând primejdia, va sufla din trâmbiţă...”, din
această datorie a ieşit şi Oastea Domnului, ca o trâmbiţă ce
cheamă pe tot omul să iasă din răutăţi. Domnul m-a chemat
de la ţară, unde am slujit ca preot zece ani, şi m-a pus aici, la
Sibiu, să „suflu din trâmbiţă în faţa primejdiei”. Da, da, în faţa
primejdiei, căci o mare primejdie ameninţă sufletul oamenilor!
După războiul cel mare, credinţa a slăbit, dragostea creş-
tină s-a răcit şi fărădelegile au sporit grozav. Niciodată parcă
n-au fost lumea şi purtările oamenilor aşa de stricate ca azi.
Satana e parcă azi – cum foarte bine zice Apostolul Pavel –
„...dumnezeul veacului acestuia, care a orbit minţile necredin-
cioşilor, ca să nu le lumineze lumina Evangheliei Slavei lui
Hristos...” (II Cor 4, 4). El „...domneşte în întunericul acestui
veac...” (Ef 6, 12). Se pare că iadul, cu toate relele lui, s-a slo-
bozit la atac prin această lume. În mijlocul acestor stricăciuni
sufleteşti, ne trebuie o mişcare de întoarcere la Dumnezeu,
ne trebuie o ofensivă şi o luptă împotriva vrăjmaşului diavol.
Oastea Domnului este şi ea o astfel de mişcare.
Oastea Domnului este o declaraţie de război sufletesc con-
tra vrăjmaşului diavol, contra întunericului şi contra răutăţilor.
Oastea Domnului este o armată ce luptă sub steagul şi
conducerea lui Iisus Biruitorul. Domnul este Conducătorul
acestei Oşti.
Eu nu sunt altceva decât un umil gornist al Marelui meu

Domnitor şi Comandant, Care m-a pus să suflu din trâmbiţă şi
să strâng suflete sub steagul Lui. Toată conducerea Oastei e a
Lui. El singur ne poate duce la biruinţă.
Şi încă ceva: Oastea Domnului nu e o mişcare numai con-
tra beţiilor şi înjurăturilor, ci e o Mişcare contra tuturor patimi-
lor rele, pentru că fiecare patimă rea este un fel de beţie. Lupta
noastră s-a îndreptat mai ales contra beţiei şi a sudalmei, după
ce, mai ales, aceste două patimi fac cele mai mari stricăciuni
în viaţa trupească şi sufletească a poporului nostru. Oastea
Domnului e o Mişcare de renaştere sufletească, e o Mişcare de
pătrundere în adâncimile sufleteşti ale omului, pentru a înţărca
răul de la izvor şi a porni binele şi îndreptarea tot de la Izvorul
puterii şi al îndreptării, Care este Iisus Mântuitorul.
În acest înţeles, cartea de faţă nu e o înşirare de regu-
lamente lungi şi amănunţite despre tot ce trebuie să facă şi
să nu facă cei care au intrat şi cei care vor să intre în Oastea
Domnului. Spre deosebire de aceasta, noi cu Oastea Domnului
punem apăsul pe adâncirea vieţii sufleteşti în Evanghelia
Mântuitorului, pe renaşterea cea sufletească la o viaţă nouă
cu Domnul, pe creşte-rea şi întărirea neîncetată în darul lui
Dumnezeu, pe dospirea vieţii cu aluatul Evangheliei... Fără de
acestea, toate regulamentele şi poruncile sunt „sarcini grele de
purtat” (Lc 11, 46); sunt numai „spălarea pe din afară a blide-
lor” (Lc 11, 39); sunt „litera care omoară”, pentru că lipseşte
din ea „duhul care face viu” şi dă omului dar şi putere să iasă
din păcate (II Cor 3, 6).
Oastea Domnului caută să aducă pe păcătoşi la Izvorul
îndreptării şi al puterii: la Iisus Mântuitorul. În semnul acesta
şi-a început lupta Oastea Domnului şi Domnul a binecuvântat
Lucrarea Lui.
MIŞCAREA ACEASTA ESTE DE LA DUMNEZEU
„Şi orice răsad care nu este de la Dum

nezeu se smulge...” (Mt 15, 3).
Mişcarea Oastei Domnului este de la Dumnezeu. În aceas-

tă Mişcare eu n-am fost decât un vas umil, de care Domnul S-a
folosit. În primul congres al Oastei, ţinut la Rusaliile din anul
1932, am spus răspicat acest lucru, precum urmează:
„Eu sunt o predică vie în faţa Oastei.
Într-o lucrare atât de mare cum e Oastea Domnului, iată
ce vas mic şi slab Şi-a ales Domnul, pentru ca toţi să vadă şi
să înţeleagă că Oastea Domnului este cu adevărat a Domnului
şi nu a omului!
În Mişcarea Oastei, eu nu sunt altceva decât un vas umil
şi slab, de care Domnul S-a folosit în lucrarea Sa.
Tot ce s-a făcut aici e darul lui Dumnezeu.
La Anul Nou se împlinesc zece ani de la înfiriparea Oastei.
Cine va scrie odată istoria acestei Mişcări, va afla în ea mul-
te frământări. Va afla însă, în special, minunea grăuntelui de
muştar. După înfiriparea Oastei, am stat mai bine de un an nu-
mai cu zece fraţi ostaşi lângă mine, pe toată ţara.
Exact acum opt ani, convocasem o adunare generală a
Oastei, la Sibiu. Ştiţi ce public am avut? Zece inşi, dintre care
cinci au fost vorbitorii, iar cinci ascultătorii.
În acele clipe, grele pentru mine, ispititorul mă îmboldea
mereu cu şoapta: «Lasă-te de lucrul acesta! Nu vezi că te faci
de ruşine?». Dar Domnul nu m-a lăsat.
Şi «orice răsad care nu este de la Dumnezeu se smulge» –
zicea Mântuitorul (Mt 15, 13).
Răsadul Oastei era de la Dumnezeu – şi el s-a prins.
Grăuntele de muştar era de la Dumnezeu, şi el a crescut un
pom mare ce cuprinde azi toată ţara.
Oastea a crescut prin darul lui Dumnezeu.

Nici cel ce a sădit nu este ceva în mişcarea Oastei, nici cel
ce a udat, ci Dumnezeu Care a făcut să crească (I Cor 3, 6-7)”.
Iar în cartea «Vântul cel Ceresc», stă scris:
„În mişcarea cu Oastea Domnului, nu are nimeni nici
un merit. Tot meritul este al suflării Duhului Sfânt. Oastea
Domnului a ieşit din suflarea Duhului Sfânt şi va trăi numai
până când va sta sub această suflare şi va fi alimentată de
această suflare. Eu n-am nici un merit în această Mişcare, de-
cât doar atât că pe mine Vântul cel Ceresc m-a trezit mai de-
vreme cu un ceas-două, şi, trezindu-mă, am început să strig:
„Duhule Sfinte, vino din cele patru vânturi şi suflă asupra aces-
tor morţi ca să învie!...”
2. Războiul Oastei Domnului

CU CINE SE RĂZBOIESC CEI INTRAŢI ÎN EA?
Vom spune îndată, de la început, că Oastea Domnului este

o armată sufletească. Ea poartă un război dârz contra păcate-
lor şi a stricăciunilor sufleteşti. Oastea Domnului mobilizează
suflete la luptă contra păcatelor, contra întunericului şi contra
vrăjmaşului diavol. Ea se luptă pentru Împărăţia lui Dumnezeu
şi mântuirea sufletului.
Mulţi vor zice: Ce rost are această Oaste a Domnului,
că doar toţi creştinii sunt ostaşi de-ai lui Hristos? Va fi! Dar
cei mai mulţi au dezertat demult din lupta mântuirii. Au pă-
răsit frontul şi pe Comandantul luptei. Noi, cei din Oastea
Domnului, ne-am întors înapoi la lupta mântuirii şi ne-am pus
din nou sub cârma şi comanda marelui nostru Rege Ceresc:
Iisus Mântuitorul.
În orice război, taina biruinţei stă în aceea să-ţi cunoşti, în-
tâi şi întâi, vrăjmaşul cu care ai de luptat; să-i cunoşti puterea şi
apucăturile, ca să ştii apoi cum să te aperi şi cum să-l ataci. Aşa
e şi lupta noastră. Mai întâi trebuie să ne cunoaştem vrăjmaşul.
Cine este vrăjmaşul cu care trebuie să ne războim noi,
creştinii, şi pe care trebuie să-l biruim? Ni-l spune Scriptura: e
diavolul. Aş putea îndată întări acest lucru cu grămezi de citate
din Sf. Scriptură. Amintesc acum numai două: „Satana – zice
Scriptura – e potrivnicul credincioşilor, vrăjmaşul lor, care nu
se odihneşte... să ne împotrivim lui cu credinţă tare” (I Ptr 5,
8–9). „Îmbrăcaţi-vă în toate armele lui Dumnezeu – zice Sf.

Ap. Pavel –, ca să luptăm împotriva Satanei şi să nimicim toate
săgeţile lui cele aprinse...” (Ef 6, 3-8).
Un lucru ciudat se poate însă observa între creştinii de azi:
au început să nu mai creadă în diavolul. Un om din popor m-a
întrebat astă-vară, că, oare, zău, este diavol şi unde şade? Omul
mă întreba aşa, râzând, în semn că el a ajuns să nu mai creadă în
diavolul şi să nu se mai teamă de el. De domnii de la oraş, să nu
mai vorbim! Te râd în faţă când le spui că este diavol.
Este şi lucrul acesta o mare slăbire pentru viaţa creştineas-
că. Credinţa în diavolul îşi are însemnătatea ei, o însemnăta-
te foarte mare în viaţa noastră creştinească. De aceea stăruie
Scripturile în nenumărate locuri, spunându-ne lămurit că este
diavol şi ne face băgători de seamă asupra isprăvilor lui. Cel
ce nu crede în diavolul pierde şi credinţa în Dumnezeu, pen-
tru că – între altele – tocmai diavolul şi lucrurile lui ne fac să
ne îngrozim, să alergăm la Dumnezeu şi să ne alipim de El şi
ajutorul Lui.
Diavolul nu se supără deloc că oamenii încep să nu mai
creadă în el. Ba, dimpotrivă, tocmai diavolul este acela care
şopteşte oamenilor ne-încetat să nu creadă în el. Ce viclean
mare este diavolul! Se tăgăduie pe sine însuşi, pentru ca oame-
nii să nu-l cunoască şi să nu afle înşelăciunile şi meşteşugurile
lui. În vreme de război, fiecare tabără caută să-şi ascundă ar-
mele şi armata. Aşa face diavolul: se ascunde, tăgăduindu-se,
pentru ca mai uşor să-l poată birui pe creştin.
CINE A FOST DIAVOLUL LA ÎNCEPUT ŞI CUM A FOST FĂCUT?
Iată o întrebare la care poate mulţi nu vor fi ştiind să răs-

pundă. Diavolul a fost şi el o făptură a lui Dumnezeu; a fost
la început o făptură bună, pentru că tot ce a făcut Dumnezeu a

fost bun. Ba încă mai mult decât atât: la început diavolul era
una dintre cele mai alese zidiri ale lui Dumnezeu. Poate să fi
fost chiar în fruntea tuturor zidirilor lui Dumnezeu.
La prorocul Iezechiel, este un loc care adevereşte de mi-
nune istoria cu începutul şi căderea diavolului. Citiţi capitolul
28 din Iezechiel şi veţi afla acolo istoria şi trecutul diavolu-
lui. În chipul împăratului din Tir, se află în acel capitol istoria
Satanei, despre care zice Biblia: „Tu erai pecetea desăvârşirii,
deplinătatea înţelepciunii şi cununa frumuseţii..., tu te aflai în
Eden, în grădina lui Dumnezeu..., erai Heruvimul pus ca să
ocroteşti; te aşezasem pe muntele cel sfânt al lui Dumnezeu...”
(Iezec 28, 12-14).
Precum se vede din acest loc, diavolul fusese la început o
făptură plină de slavă, de înţelepciune şi de o mare frumuseţe.
Se poate să fi fost chiar el încre-
dinţat cu ocârmuirea pământului.
Dar diavolul a căzut din
această stare, pentru că – cu-
prins de trufie – voia să fie ase-
menea lui Dumnezeu. Istoria
căderii diavolului se află foarte
nimerit pusă în Biblie, la Isaia,
capitolul 14 şi la Iezechiel, ca-
pitolul 28, în chipul împăraţilor
„Văzut-am pe Satana ca un fulger din Tir şi Babilon. Iată locul de
căzând din cer.” la Iezechiel: „Aşa zice Domnul
Dumnezeu: Inima ta s-a înălţat şi a zis: «Sunt un Dumnezeu şi
stau pe scaunul lui Dumnezeu...»; te-am aruncat din muntele
lui Dumnezeu...” (Iezec 28, 2; 16).
Iată şi locul de la Isaia: „Cum ai căzut din cer, Luceafăr
strălucitor, fiu al zorilor! Cum ai fost doborât la pământ, tu,
biruitor de neamuri! Tu, care ziceai în inima ta: «Ridica-

mă-voi în ceruri şi mai presus de stelele Dumnezeului Celui
Puternic voi aşeza jilţul meu!... Sui-mă-voi deasupra norilor,
şi asemenea cu Cel Preaînalt voi fi». Şi acum, tu te pogori în
iad, în cele mai de jos ale adâncului!” (Is 14, 12-15).
Despre această cădere a zis şi Mântuitorul: „Văzut-am pe
Satana ca un fulger căzând din cer” (Lc 10, 18).
CUM A FOST ALUNGAT SATANA DIN CER?
Despre cum a fost alungat Satana din cer, ne spune Biblia

la Apocalipsa, capitolul 12: „Şi s-a făcut război în cer: Mihail
şi îngerii lui au pornit război cu balaurul. Şi se războia şi bala-
urul şi îngerii lui. Şi n-a izbutit el, şi nici nu s-a mai găsit pen-
tru el loc în cer. Şi a fost alungat balaurul cel mare, şarpele cel
de demult, care se cheamă Diavol şi Satana, cel ce înşală toată
lumea, aruncat a fost pe pământ şi îngerii lui au fost aruncaţi
cu el... Pentru aceasta, bucuraţi-vă ceruri şi cei ce locuiţi în ele!
Vai vouă, pământule şi mare, fiindcă diavolul a coborât la voi,
având mânie mare!...” (Apoc 12, 7-12).
Precum se vede, diavolul a fost aruncat din cer ca un răz-
vrătitor şi luptător contra lui Dumnezeu. Locul sus-amintit ne
mai spune că Satana a fost alungat din cer „împreună cu în-
gerii lui”. Satana fusese făcut de Dumnezeu ca o căpetenie de
îngeri. Era înzestrat cu o desăvârşire mai mare decât mulţi alţii
din îngerii cerului. După răzvrătire, Satana a atras de partea sa
şi pe o mulţime mare din aceşti îngeri pe care îi avusese sub
cârmuirea lui. Satana a rămas conducătorul şi căpetenia înge-
rilor căzuţi. În acest înţeles îl numeşte Scriptura pe diavolul:
„domnul dracilor” (Mt 12, 24), Beelzebul (Lc 11, 15), Lucifer
etc. Împreună cu Satana au fost alungaţi din cer şi îngerii lui.
„Mihail şi îngerii lui s-au luptat cu balaurul.”

Timpul căderii şi alungării lui Satana din cer, Biblia nu
ni-l spune lămurit. Se poate însă deduce că această cădere s-a
întâmplat la câtva timp după ce Dumnezeu făcuse lumea în-
gerilor şi înainte cu ceva de a fi fost făcut omul, pentru că, la
facerea omului, Satana se afla pe pământ.
După alungarea din cer, lucrul cel dintâi ce l-a făcut Satana
a fost să se reculeagă din înfrângerea primită şi să-şi strângă
rândurile.
Satana şi-a organizat cetele îngerilor care căzuseră cu
el. Satana cu îngerii lui sunt o oaste mare şi bine organizată.
Oricât de mult a pătruns între îngerii cei căzuţi duhul trufiei şi
al neascultării, totuşi, Satana îi ţine sub cârmuirea şi porunca
lui. Diavoleştile gloate îşi au organizaţia lor şi planurile lor de
luptă. Despre această organizaţie a diavoleştilor gloate, vor-
beşte Apostolul Pavel la Efeseni: „Căci lupta noastră nu este
împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva... stăpânitorilor
întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii...” (Ef
6, 12). Se spune prin aceste cuvinte, răspicat, că Satana are o
oaste organizată cu multe feluri de împărţiri şi subîmpărţiri.
Precum cetele îngereşti sunt împărţite în mai multe clase, aşa
pare că sunt împărţite şi cetele diavolului.
Alungat din cer, Satana s-a făcut din heruvim strălucitor
un mare vrăjmaş al lui Dumnezeu. Însuşirile cele bune ce le-a
avut s-au schimbat în altele de natură rea. I-au rămas diavolu-
lui însuşirile alese ce le avea, numai cât acestea s-au schimbat
înspre a face rău, aşa cum, spre pildă, un om are minte bună,
dar o foloseşte să înşele, să mintă etc. Prin căderea sa, diavolul
s-a făcut izvorul păcatului: dintru început diavolul a păcătuit
(In 3, 8); el este începutul păcatului.
NUMIRILE SATANEI
În special, se distinge Satana prin o mare vrăjmăşie împo-

triva lui Dumnezeu şi împotriva adevărului. De altcum, însu-
şirile lui cele rele sunt puse şi în diferite numiri ce i s-au dat.
Cuvântul Satana înseamnă potrivnic. Diavolul s-a făcut po-
trivnicul lui Dumnezeu, potrivnicul lui Iisus şi al tuturor cre-

dincioşilor. El stă împotriva a tot ce vrea Dumnezeu: e contra
adevărului şi contra tuturor planurilor lui Dumnezeu.
Cuvântul şarpe înseamnă înşelător. Începând din grădina
raiului, unde a înşelat pe Eva, până în zilele noastre, Satana
foloseşte cu cea mai mare plăcere şi dibăcie înşelăciunea, cu
care câştigă multe suflete.
Cuvântul diavol înseamnă hulitor, defăimător [dezbină-
tor]. Diavolul caută în fel şi chip a ridica hulă şi defăimare
împotriva lui Dumnezeu, aşa cum a ridicat şi împotriva lui
Iisus. Spre acest scop foloseşte mai ales minciuna, de aceea îl
numeşte Scriptura „mincinos” şi „tatăl minciunii” (In 8, 44).
Cuvântul balaur înseamnă nimicitor, distrugător. El a cău-
tat totdeauna să distrugă ceea ce a clădit Dumnezeu. El a căutat
să nimicească şi pe Iisus şi el caută mereu să distrugă şi viaţa
noastră cea clădită pe Evanghelie.
Aceste însuşiri le au şi toţi îngerii cei răi. Ei sunt cu totul
învârtoşaţi în cele rele. Ştiind că nu vor avea niciodată iertare,
ştiind că-i aşteaptă pedeapsa cea veşnică, ei sunt vrăjmaşi în-
focaţi împotriva lui Dumnezeu şi a tuturor credincioşilor Lui.
Se va întreba cineva: de ce a lăsat Dumnezeu pe Satana şi
îngerii Lui să cadă în păcatul răzvrătirii şi să se facă vrăjmaşii
noştri? Pentru că Dumnezeu i-a înzestrat cu libertatea voinţei.
Ei au căzut din libera lor voie. Oprirea lor ar fi însemnat că
Dumnezeu le ia libertatea voinţei, însă Dumnezeu nu S-a atins
de libertatea voinţei lor, aşa cum nu Se atinge nici de libertatea
voinţei noastre.
De altcum, Satana, cu îngerii şi ispitele lui, ne poate fi şi
spre folos sufletesc. Ispitele Satanei ne ţin în veşnică trezire
şi apărare sufletească. Ispitele ne sporesc credinţa şi umilinţa.
„Precum aurul se lămureşte în foc, aşa cei credincioşi, în cup-
torul ispitelor” (Înţ Sirah 2, 5).
Atacul Satanei ne face să intrăm în luptă şi să luptăm con-

tra meşteşugirilor lui ca nişte „buni ostaşi ai lui Hristos” (II
Tim 2, 3). În această luptă se câştigă „darul de biruitor” şi „cu-
nuna vieţii” (Apoc 2, 7-10).
CUM S-A APUCAT DE LUCRU?
Îndată ce a fost alungat din cer, Satana cu oastea lui s-a apu-
cat de planul de a cuceri pentru el lumea şi pe om. Dumnezeu
îl făcuse pe Adam în strânsă legătură de ascultare faţă de El.
Această legătură de ascultare s-a apucat Satana să o strice.
Planul era acesta: să-l câştige pe Adam şi urmaşii lui şi,
prin asta, să se facă el, Satana, cârmuitorul şi domnitorul lumii
şi al oamenilor. Cu acest plan s-a apropiat Satana de Adam şi
Eva în rai. Era acesta primul atac al Satanei; era un atac de cea
mai mare însemnătate. Prin el voia Satana să apuce cârmuirea
lumii şi a omului.
Despre cum a decurs acest atac, vom scrie, pe larg, mai
târziu. Acum vom spune numai atât că va rămânea o veşnică
ruşine pe neamul omenesc, cât de uşor a câştigat Satana lupta
fără nici o împotrivire mai mare din partea primului om. Tabăra
Satanei va fi răsunat prelung de bucuria acestei biruinţe.
Dar Domnul Dumnezeu nu putea să lase lumea şi pe om
în veşnica robie a Satanei şi a gloatelor lui. Încă în rai, a făgă-
duit lui Adam că va slobozi pe urmaşii lui din această robie a
neascultării, ridicând din „seminţia femeii” un Vlăstar, Care va
zdrobi „capul şarpelui”, adică puterea Satanei.
Când a sosit plinirea vremii, Cel Făgăduit – Iisus
Mântuitorul – a venit în lume şi a biruit pe diavolul şi puterea
lui. Despre cum a biruit Iisus pe marele vrăjmaş, vom scrie, pe
larg, iarăşi, mai târziu. Acum vom spune numai atât că biru-
inţa Mântuitorului asupra Satanei a fost o biruinţă definitivă.

În lupta ce s-a dat între Domnul şi diavolul, diavolul a rămas
complet înfrânt şi bătut. Numai că această bătălie încă nu s-a
sfârşit. A rămas ca să se mai dea o luptă, în parte, asupra fie-
cărui suflet omenesc. Satana trebuie bătut de două ori. Întâi, el
a fost bătut şi biruit definitiv de Acela Care Se cheamă Iisus,
adică Biruitor. A doua oară, el trebuie bătut într-o luptă ce se dă
pe câmpul de luptă al inimii noastre şi al voinţei noastre; adică
stă în voinţa noastră de a-L alege şi a-L primi pe Iisus ca pe un
Biruitor, Care ne duce şi pe noi la biruinţă.
Însă răul tocmai acesta este că, cei mai mulţi oameni nu-L
primesc cu adevărat pe Iisus Mântuitorul şi, de aceea, biruinţa
Lui nu poate străbate în lume şi între oameni. „Între ai Săi a ve-
nit Iisus şi la toţi câţi L-au pri-
mit pe El le-a dat putere” (In 1,
12) să fie biruitori asupra vrăj-
maşului diavol. Însă oamenii
nu L-au primit pe El, de aceea
nu s-a surpat puterea diavolu-
lui, ci parcă tot mai mare se
face. Lumea se cufundă în pă-
cate şi se depărtează mereu de
Iisus Biruitorul, de aceea pute-
rea Satanei tot creşte.
Niciodată parcă n-au fost
lumea şi purtările oamenilor
aşa de stricate ca azi, în sem-
nul că niciodată Satana n-a
avut biruinţe aşa de multe ca
azi. Satana e parcă azi – cum
foarte bine zice Apostolul
„Domnul veacului acestuia” Pavel – „dumnezeul veacului
acestuia, care a orbit mintea oamenilor, să nu vadă strălucind

Evanghelia lui Hristos” (II Cor 4, 4). Sau cum zice într-alt loc
că Satana este un domnitor, un stăpânitor puternic, care dom-
neşte în întunericul acestei lumi (Efes 6, 12).
Uitaţi-vă cât de mulţumit stă acest „domnitor” pe tronul
lui şi se uită peste lumea şi oamenii de azi!
Împărăţia lui parcă n-a fost niciodată aşa de mare şi tare
ca azi. Se pare că s-a împlinit în zilele noastre profeţia din
Apocalipsa, unde se spune că „i s-a dat să facă război cu sfin-
ţii şi să-i biruiască şi i s-a dat stăpânire peste toată seminţia, şi
poporul, şi limba, şi neamul. Şi i se vor închina ei [fiarei] toţi
cei ce locuiesc pe pământ, ale căror nume nu sunt scrise de la
întemeierea lumii în Cartea Vieţii Mielului Celui Înjunghiat”
(Apoc 13, 7-8). Parcă am ajuns o culme a puterii diavolului.
Dar tocmai această culme a puterii este profeţită în Apocalipsa
ca un semn că „balaurul cel mare (diavolul) merge spre pieire”
(Apoc 17, 11). „...Mielul (Iisus Mântuitorul) îl va birui, pentru
că El este Domnul domnilor şi Împăratul împăraţilor şi vor
birui şi cei împreună cu El – chemaţi, şi aleşi, şi credincioşi”
(Apoc 17, 14).
Acum ori mai târziu, va porni o mare ofensivă împotriva
„domnului veacului acestuia”, care este Satana. În stricăciu-
nea vremilor noastre, se va ivi o mare mişcare de întoarcere la
Mântuitorul şi Evanghelia Lui. În culmea puterii sale, Satana
va fi biruit.
Scripturile spun că va sosi o vreme când Satana va fi legat
pe timp de o mie de ani, şi, apoi, iar va scăpa puţin, dar pe
urmă va fi aruncat definitiv în focul iadului, să-şi ia pedeapsa
(Apoc, cap. 20). Când va veni acest timp, singur Dumnezeu
ştie, căci nu este dat oamenilor a şti vremile şi anii. Pentru noi,
de altcum, nici nu are însemnătate a şti şi a prevesti timpurile
profetice. Pentru noi şi mântuirea noastră are însemnătate să
auzim şi să ascultăm glasul Mântuitorului, care ne cheamă la

război contra „balaurului celui mare”. Pentru noi are însemnă-
tate să fim între cei chemaţi, aleşi şi credincioşi, care „păzesc
poruncile lui Dumnezeu şi ţin mărturia lui Iisus” (Apoc 12,
17), primindu-L pe El de Biruitor asupra vrăjmaşului diavol.
OASTEA DOMNULUI CHEAMĂ LA RĂZBOI
Aici intră chemarea ce o are Oastea Domnului. Ea cheamă

pe tot omul la război contra „stăpânitorului veacului acestu-
ia”. Ea se luptă cu îndârjire pentru drepturile lui Dumnezeu în
lume, pe care Satana umblă să le răstoarne cu totul.
Oastea Domnului este o armată ce se luptă contra vrăjmaşu-
lui diavol. Oastea Domnului este o ascultare a „Mieluşelului”,
Care cheamă la război împotriva „balaurului celui mare” pe
toţi care vor să fie „cu El chemaţi, aleşi şi credincioşi”. Oastea
Domnului este o armată ce luptă sub steagul, sub conducerea
lui Iisus Biruitorul.
Oastea Domnului este o declaraţie de război sufletesc con-
tra vrăjmaşului diavol. Oastea Domnului e o luptă neîncetată
împotriva vrăjmaşului diavol. Cine intră în Oastea Domnului,
intră în declaraţie de război cu Satana şi trebuie să stea de-a pu-
ruri gata de luptă, ca un „bun ostaş al lui Hristos” (II Tim 2, 3).
Despre cum se dă această luptă şi cum se câştigă biruinţa,
scriem pe larg în paginile următoare.
„Oare război să fie acesta?”

Zis-a un bătrân: Odinioară, sculându-mă să-mi fac pravila
mea, şi dacă am început, am auzit trâmbiţe de război şi m-am
mâhnit şi am zis întru mine: „Oare război să fie acesta?” Şi a răs-
puns dracul: „Război este şi zarvă. Iar de-ţi este ţie voia să nu fii
la luptă, te rog să nu baţi război, ci stai pe linişte, mănâncă, bea,

dormi – şi nu mă voi lupta cu tine”...
Într-o carte bătrână am aflat această istorioară. Oare nu sunt

în ea creştinii de azi care „stau pe linişte, mănâncă, beau şi dorm”
– în vreme ce diavolul suflă de război? Creştinii de azi se feresc de
războiul cu Satana; ei vor să aibă „linişte” şi „pace”.
CUM A CÂŞTIGAT SATANA CEA DINTÂI BIRUINŢĂ
Pe urmele şarpelui din grădina Edenului...

Scriptura aminteşte despre două atacuri făţişe ale Satanei.
În cel dintâi, diavolul a atacat pe Adam şi Eva în grădina
Edenului (raiului), iar în al doilea a atacat pe Mântuitorul în
pustie. În Eden a biruit pe Adam, iar în pustie a fost biruit de
Mântuitorul. Aceste două atacuri, aceste două lupte sunt pline
de învăţătură despre cum atacă diavolul şi despre cum poate fi
biruit. Le vom cerceta deci cu de-amănuntul.
Începem întâi cu atacul Satanei. Să mergem întâi pe urme-
le şarpelui-diavol din Eden, să aflăm cum l-a biruit pe Adam.
Cum a început Satana atacul contra lui Adam şi Eva? Întâi
şi întâi şi-a schimbat înfăţişarea. El nu s-a arătat pe faţă cine
este, nici anume ce voieşte. Cu gândurile lui viclene, s-a as-
cuns într-un şarpe frumos.
Acesta e şi azi cel dintâi lucru ce-l face Satana când plea-
că la atac. El nu se arată. El se ascunde, ba – cum spuneam
mai înainte – chiar se şi tăgăduie pe sine însuşi, pentru ca
omul să nu-l cunoască şi să nu afle înşelăciunile şi isprăvile
lui. Când atacă, diavolul se schimbă şi se ascunde. Ah! câte
haine, câte înfăţişări felurite şi câte ascunzători are Satana
când dă atacul!
Dar, totuşi, are şarpele-diavol ceva ce nu poate ascunde.

Şuierul nu şi-l poate ascunde. Dar acest şuier nu-l poţi auzi
decât atunci când trăieşti o viaţă retrasă de vuietul acestei lumi,
când trăieşti o viaţă retrasă în rugăciune şi purtări curate. Cel
credincios, în fiecare ispită, aude de departe şuierul şarpelui-
diavol şi se fereşte de atacul lui.
Să vedem acum, mai departe, ce a făcut Satana după ce

s-a schimbat şi s-a ascuns în chip de şarpe. A îmbiat pe Eva cu
un măr frumos – ne spune Scriptura. Cu acest măr, diavolul a
trezit pofta ochilor, pofta corpului. Cea dintâi lovitură a dat-o,
aşadar, Satana în corpul omului. A căutat o uşă de intrare prin
carnea omului. A atacat mai întâi corpul şi apoi a sărit să ia de

minte pe Eva. El atacă şi azi tot aşa. Satana pune ispitele şi
patimile în faţa corpului, pentru că ştie că trupul nostru este
mai slab.
Acest atac şi ferirea de el îl prevedea şi Mântuitorul,
când, în noaptea din grădina Ghetsimani, le-a zis Apostolilor:
„Privegheaţi şi vă rugaţi... că duhul este osârduitor, iar trupul
neputincios” (Mt 26, 41).
Cu un măr „frumos la vedere” s-a apropiat Satana de Eva.
Tot aşa face şi azi: diavoleştile patimi sunt plăcute la vedere şi
dulci la gustare (dar, vai, amare sunt urmările lor!).
După ce cu mărul a trezit pofta ochilor, Satana a mers mai
departe cu atacul. Ţinta lui era să rupă legătura ascultării dintre
om şi Dumnezeu. Aici trebuia să-şi concentreze toate puterile.
El începu atacul cu multă băgare de seamă. El nu sări să rupă
deodată legătura dintre om şi Dumnezeu. El pipăi mai întâi
această rupere cu îndoiala, zicând către Adam şi Eva: „Oare a
zis Dumnezeu cu adevărat să nu mâncaţi din toţi pomii raiu-
lui?”... (Fac 3, 1). Prin această şireată întrebare, diavolul um-
bla să strecoare în sufletul celor dintâi oameni otrava îndoielii.
Cu otrava îndoielii începe şi azi Satana atacul cel mare
al câştigării unui suflet. Un om din popor m-a întrebat oda-
tă: „Oare, zău, părinte, să fie rai şi iad în cealaltă lume?!”
Întrebarea era un semn că diavolul strecurase otrava îndoielii
în sufletul omului. În corabia vieţii noastre, Satana cearcă me-
reu să facă găuri de îndoială, că apoi ştie el că prin aceste găuri
apa pătrunde încet-încet, până ce, pe urmă, corabia se îneacă.
Ah! ce cumplită otravă sufletească este îndoiala şi ce roade
bogate seceră diavolul pe urmele ei!
Să mergem mai departe cu atacul Satanei. Otrava îndoie-
lii, ce o aruncase şarpele-diavol în sufletul lui Adam şi al Evei,
n-a prins chiar îndată, căci Eva a răspuns: „Da, Dumnezeu ne-a
spus lămurit: Să nu mâncaţi din rodul pomului, căci cu moarte

veţi muri”. Cuvintele Evei erau un fel de respingere a atacului
satanic. Atacul nu reuşise. Atunci diavolul aduse în luptă o altă
armă: minciuna. „Nu e adevărat acest lucru – începu Satana –
nu pentru asta v-a oprit Dumnezeu, că veţi muri!” În faţa ade-
vărului, Satana puse minciuna şi începu a lucra cu minciuna.
Cu minciuna lucrează şi azi Satana. Minciuna este doar
arma pe care diavolul o foloseşte mai des şi cu mai multă di-
băcie pentru că „el este tatăl minciunii”, începutul şi izvorul
tuturor minciunilor cu care a umplut lumea de azi.
Pe lângă minciună, diavolul mai puse în luptă încă o armă:
trufia, ispita trufiei. „Nu pentru asta v-a oprit Dumnezeu, că
veţi muri – zise diavolul către Adam şi Eva –, ci pentru că El
(Dumnezeu) ştie că, îndată ce veţi gusta, vi se vor deschide
ochii şi veţi fi şi voi asemenea cu Dumnezeu, cunoscând bi-
nele şi răul”... Adică vorba Satanei mergea cam aşa: „Vedeţi
ce Dumnezeu rău aveţi? V-a închis ochii şi mintea să nu cu-
noaşteţi şi voi binele şi răul... V-a oprit să mâncaţi din pomul
acesta, ca să nu fiţi asemenea Lui... Vrea să rămână El singur
mai mare decât voi”... Satana vorbea şi aici „din ale sale”, căci
el însuşi fusese alungat din cer pentru trufie şi răzvrătire împo-
triva lui Dumnezeu, şi acum trăgea în acest păcat şi pe oameni.
Cu trufia lucrează şi azi Satana prin lume. Lumea este
plină de ispitele trufiei şi ale mândriei, cu care Satana seceră
bogate biruinţe.
Şarpele-diavol a atacat, aşadar, pe Adam şi Eva cu pofta
ochilor, cu îndoiala, cu minciuna şi ispita trufiei. Atacul a re-
uşit. Eva a întins mâna, a gustat şi a dat şi lui Adam să guste.
Satana a biruit. A fost aceasta o biruinţă cu urmări grozave
pentru om. Puterile sufleteşti ale lui Adam şi ale Evei au înce-
put îndată a se schimonosi, a se întuneca şi a slăbi. Otrava rău-
lui, otrava păcatului s-a aşezat în ei, în inima lor, şi s-a prefăcut
în firea noastră cea veche, cea lumească. Răul intrat în inima

lor a început acum să lucreze el însuşi, dinlăuntru în afară.
Şarpele diavol s-a retras. El nu mai avea de lucru. Otrava ce o
strecurase în sufletul lui Adam şi al Evei se făcuse ea însăşi un
izvor de păcate şi rele.
Citiţi cu băgare de seamă Biblia – la Facere, cap. 3 – şi
veţi vedea acest lucru! După păcătuire, Adam şi Eva au în-
cercat să se ascundă din faţa Atotputernicului Dumnezeu, ba
încă Adam a şi minţit. Păcatele şi răutăţile au început îndată să
curgă din ei, ca dintr-un izvor plin de otravă.
Aceste grozave urmări le avem şi noi în viaţa noastră, de
câte ori ne biruie Satana cu ispitele lui.
Alte apucături ale Satanei

Pe lângă apucăturile ce le-a folosit în grădina Edenului,
trebuie să ştim că Satana mai are încă şi alte multe apucături,
pe care le foloseşte în atacurile sale.
Trebuie să ştim că Satana nu se ascunde numai în dosul
poftelor şi al patimilor rele, ci el se ascunde şi în dosul oame-
nilor. Diavolul imită pe Domnul. Umblă şi el să-şi facă uce-
nici, propovăduitori printre oameni (bărbaţi şi femei) şi, după
ce i-a făcut, se ascunde în dosul lor. De aceştia trebuie să ne
ferim ca de însuşi diavolul.
Trebuie apoi să ştim că Satana atacă mai ales pe cei cre-
dincioşi. Cele mai furioase atacuri le îndreaptă Satana contra
celor credincioşi, contra celor care se hotărăsc la o viaţă cu
Domnul. E şi firesc să fie aşa, pentru că omul care trăieşte în
fărădelegi e o cetate biruită de diavolul; Satana îşi lasă aici de
pază un singur drăcuşor, iar el cu gloata lui cea mare atacă ce-
tatea credinciosului. Din ce sporim într-o viaţă cu Domnul, să
băgăm de seamă că sporeşte şi atacul diavolului!
Trebuie apoi să ştim că Satana e un duşman căruia îi plac

„tratativele de pace”. El stă gata să intre în tratative cu omul.
Îndată ce intră în aceste tratative, Satana te biruie, pentru că el
este foarte viclean.
Cu Satana nu trebuie să stai de vorbă şi de „pace”, ci
trebuie să respingi îndată toate propunerile lui cu cuvintele
Mântuitorului: „Cară-te de aici, Satano!”.
CUM A BIRUIT IISUS PE SATANA
Pe urmele Biruitorului
După biruinţa din Eden, diavolul a pus mâna pe cârmuirea
lumii. Pe Adam l-a dat jos din scaunul de stăpânitor al pămân-
tului, în care îl aşezase Dumnezeu şi s-a suit el în acest scaun.
Satana pusese mâinile pe frânele domniei. Dar lumea nu putea
să rămână sub stăpânirea şi cârmuirea lui Satana.
Iisus Mântuitorul a venit în lume ca un al doilea Adam
al omenirii. El avea să bată pe Ispititor şi să cucerească iarăşi
stăpânirea asupra pământului şi legătura de ascultare şi de su-
punere faţă de Dumnezeu.
Venirea în lume a lui Iisus a fost pentru Satana o declaraţie
de război. Toată cucerirea lui era acum în primejdie. El trebuia
să se măsoare din nou cu Acest al doilea Adam. Iar Domnul
Iisus, la fel, trebuia să dea luptă cu Ispititorul. Această luptă
urma să decidă soarta pământului şi a oamenilor. Această luptă
s-a dat în pustie şi s-a sfârşit pe Crucea Golgotei cu biruinţa
deplină a Mântuitorului.
Vom cerceta cu de-amănuntul mersul acestei lupte, pentru
că în ea e pusă taina cea mare despre cum putem şi noi birui pe
Satana, câştigându-ne „darul de biruitori” (Apoc 3, 5).
CELE TREI ATACURI DIN PUSTIE
Atacul prim: ispita cu pâinile

Cea dintâi luptă dintre Iisus şi Satana s-a dat în pustie.
Mersul acestei lupte se află istorisit în Evangheliile de la
Matei, cap.4 vers. 1-11 şi Luca, cap. 4, 1-15. Să cercetăm cu
de-amănuntul această luptă.
Iată-l pe Satana apropiindu-se de Mântuitorul. El pipăie

terenul de luptă, să afle unde ar fi mai slab. El ştie că Iisus post-
eşte de patruzeci de zile şi Îi este foame. El cearcă să răzbească
prin această foame, prin această poftă a corpului. Foloseşte şi
aici apucătura din grădina Edenului: cea dintâi lovitură o dă în
corp, ştiind bine că trupul este mai slab ca duhul. „De eşti Fiul
lui Dumnezeu, zi ca pietrele acestea să se facă pâini!” – zise
Satana, apropiindu-se de Iisus. „Fă-Ţi pâine şi mănâncă, căci
iată Te stingi de foame aici în pustie!...”
Nu din milă faţă de Mântuitorul zicea aşa vicleanul
diavol, ci ţinta lui era şi aici, ca în Eden: să rupă ascultarea
Mântuitorului de Dumnezeu. Ca odinioară în faţa lui Adam

şi a Evei, el pune şi aici lăcomia, pofta mâncării, voind, prin
aceasta, să rupă legătura ascultării de Dumnezeu.
Însă Iisus respinse acest atac. El izbi atacul Vicleanului cu
cuvintele Scripturii: „Omul nu trăieşte numai cu pâine, ci cu
orice cuvânt ce iese din gura lui Dumnezeu” (Deut 8, 3). Faţă
de „pâinile” Satanei, Domnul puse încrederea în Dumnezeu
şi ascultarea de Dumnezeu. „Da, sunt flămând – va fi zis
Mântuitorul – de patruzeci de zile n-am gustat pâinea. Mi-aş
putea face pâine din piatră, dar asta ar însemna să ascult de
sfatul tău. Eu însă pentru aceasta am venit în lume ca să fac
voia Tatălui Meu şi să ascult numai de El... El are să hotărască
asupra Mea. Eu Mă las în grija Lui. Poate că am să mor de
foame, dar Eu sunt gata să mor...”. „O, Preabunule Tată – va fi
zis Iisus, ridicându-Şi privirea blândă spre cer – o ispită vrea
să-Mi rupă ascultarea de Tine. Eu însă sunt hotărât să rămân în
ascultare de Tine, până chiar şi la moarte”...
Cel dintâi atac al Ispititorului a căzut. Diavolul e biruit
şi silit să se retragă cu ruşine. Cerurile se bucură, diavoleştile
gloate se îngrozesc. Dar Satana nu se lasă bătut numai cu atât.
Însuşirea lui e că iese pe o uşă şi intră pe cealaltă. El începe un
al doilea atac.
Înainte de a trece la acest atac, ţin încă o dată să apăs asu-
pra faptului că Satana a încercat să-şi deschidă uşa prin pofta
mâncării. Mâncarea în sine nu e rea, dar trebuie să băgăm de
seamă că diavolul poate face din ea o pierzare de suflet. Cu
îmbuibarea în mâncăruri şi băuturi trezeşte Satana poftele şi
ispitele şi câştigă multe suflete.
În privinţa asta, să ne fie regulă cuvintele Apostolului
Pavel: „Şi grija de trup să nu o faceţi spre pofte” (Rom 13, 14).
„Ceea ce face boala şi foamea – zice Sf. Ioan Gură de Aur –
e nimic pe lângă ce face îmbuibarea în mâncăruri şi băuturi.
Precum pământul care este prea umed naşte viermi, aşa şi îm-
buibarea este cuib cald pentru viermii ispitelor”.
Al doilea atac: în turnul Templului din Ierusalim

În primul atac, Satana încercase să răzbească prin foamea
ce o suferea Mântuitorul. El lasă acum această uşă şi încearcă
să intre prin alta. „Iisus Acesta este un om foarte religios – îşi
va fi zis Satana – de
pofta mâncării nici nu
vrea să ştie... El trebuie
atacat cu o ispită sufle-
tească... S-a lăudat cu
încrederea ce o are în
Dumnezeu, hai să-L is-
pitesc tocmai cu aceas-
tă încredere!... M-a iz-
bit cu o vorbă din Sf.
Scriptură, hai să-L iz-
besc şi eu cu alta!”
Atunci diavolul
L-a dus pe El în sfân-
ta cetate şi L-a pus pe
aripa Templului. Şi a
zis Lui: „De eşti Fiul
lui Dumnezeu, arun-
că-Te jos, căci scris
este: «Că îngerilor Săi va porunci pentru Tine, ca să Te păzeas-
că în toate căile Tale. Pe mâini Te vor înălţa, ca nu cumva să
împiedici de piatră piciorul Tău»” (Ps 90, 11-12).
Vorbele Satanei mergeau cam aşa: „Văd că eşti un om
foarte credincios. Te încrezi din tot sufletul Tău în Dumnezeu.
Ce minunat! Arată acum întregului Ierusalim cât este de mare

încrederea Ta în Dumnezeu. Sări jos, ca să se împlinească vor-
bele Scripturii şi să cunoască lumea că eşti Mesia!...”.
Ah, câtă viclenie este în această ispitire! Auzi tu, dragă
cititorule: din turnul Templului din Ierusalim, diavolul predică
din Scriptură despre încrederea în Dumnezeu. Nemaipomenit!
Ah, de ne-ar fi măcar acest lucru de învăţătură despre câtă vi-
clenie pune Satana în ispitele şi atacurile lui.
Atacul acesta era mai greu pentru Mântuitorul decât
cel dintâi, mai ales că Satana folosise şi el Scriptura. Însă
Mântuitorul îndată respinse atacul Vicleanului cu un alt ci-
tat din Scriptură: „Scris este: «Să nu ispiteşti pe Domnul
Dumnezeul tău»” (Deut 6, 16). Prin acest răspuns, Iisus zicea:
„Da! Eu Mă încred din tot sufletul Meu în Tatăl Ceresc, dar
tocmai această încredere Mă opreşte să nu pun la încercare
dragostea ce o are Dumnezeu faţă de Mine. Dacă M-aş arunca
jos, aş ispiti dragostea lui Dumnezeu. Eu Mă încred în El şi
n-am să ispitesc dragostea Lui. Dragostea nu cercetează, ci se
încrede...”.
Satana fu din nou biruit. El se retrase ruşinat şi iadul se cu-
tremură din nou. El însă nu se lăsă numai cu atât. Mai încercă
încă un atac – al treilea.
Înainte de a trece la acesta, ţin să spun că Satana foloseşte
şi azi foarte adeseori ispita religioasă. El vorbeşte de multe
ori în numele lui Dumnezeu: se preface a fi un trimis de la
Dumnezeu. În acest înţeles zicea Apostolul Pavel că: „Satana
se preface în înger al luminii” (II Cor 11, 14).
Astă-vară, într-un sat, am văzut un sectar, aşa-numit „mile-
nist” (student în Biblie). Predica oamenilor. Şi ştiţi ce predica?
Spunea că nu este iad, cu toate că Mântuitorul şi Evangheliile
spun limpede că este iad, că este o răsplată a celor buni şi o
pedeapsă a celor răi. Însă „predicatorul” spunea că iubirea lui
Dumnezeu nu poate suferi chinurile iadului. „Este o blasfe-

mie, o hulă pentru Dumnezeu învăţătura despre iad” – zicea
el. Auzindu-l, mi-am adus aminte de ispita din pustie, când,
din turnul Templului din Ierusalim, diavolul predica despre
încrederea în Dumnezeu. În dosul „studentului” era diavolul,
care, în numele iubirii lui Dumnezeu, cerca să dărâme una din
învăţăturile de temelie ale creştinismului. Prin „predicatorul”
milenist, diavolul striga pe uliţa satului: „Nu este rai, nu este
iad, nu este înviere, nu este o altă viaţă..., prin urmare: beţi,
mâncaţi, chefuiţi, păcătuiţi şi «trăiţi-vă viaţa»!”...
Una din temeliile creştinismului e tocmai învăţătura des-
pre o răsplată a faptelor bune şi o pedeapsă a celor rele, în lu-
mea cealaltă. Scripturile sunt pline cu locuri care spun desluşit
acest lucru. L-a spus limpede şi Mântuitorul în evanghelia cu
Lazăr cel sărac şi bogatul nemilostiv.
Acest lucru îl spune lămurit Evanghelia. Îl cere şi drepta-
tea lui Dumnezeu. Dacă n-ar fi nici în cealaltă lume o răsplată
a faptelor bune şi o pedeapsă a celor rele, ar suferi atotdrepta-
tea lui Dumnezeu. Chinurile iadului nu sunt o vătămare pentru
iubirea lui Dumnezeu. Ar fi numai atunci dacă în faţa păcăto-
şilor n-ar sta veşnic Crucea şi Jertfa Mântuitorului, adică darul
iertării păcatelor noastre prin Sângele Domnului.
Ah, ce viclean mare e diavolul! Să priveghem şi să ne ru-
găm neîncetat, ca să nu cădem în ispitele lui!
Al treilea atac: sus, pe vârful unui munte...

Al treilea atac al Satanei s-a petrecut sus, pe vârful unui
munte înalt.
„Diavolul L-a dus apoi pe un munte înalt. I-a arătat într-
o clipeală toate împărăţiile lumii şi strălucirea lor şi I-a zis:
„Toate aceste lucruri Ţi le voi da Ţie, dacă Te vei arunca
cu faţa la pământ
şi Te vei închina
mie”. Unii tâl-
cuitori spun că,
prin această ispi-
tă, Satana n-ar fi
cerut tocmai în-
chinarea lui Iisus
înaintea lui. Era
cu mult mai şi
ret decât să ceară,
aşa, dintr-o dată,
un lucru aşa de
mare. În ispita de
mai sus, Satana ar
fi făcut propunere
de pace Mântui
torului. „Hai, fă
alianţă cu mine! –
va fi zis Vicleanul. Eu îţi ajut să câştigi stăpânirea pământului
şi pe urmă vom cârmui împreună...”
Grea era şi ispita aceasta. Mântuitorului I se îmbia stăpâ-
nirea lumii, fără să-Şi mai verse Sângele. Satana „Îl ferea” pe
Mântuitorul de suferinţele Crucii.
Ah, ce vicleşug!
O, ce mult foloseşte şi azi Satana această ispită! E doar
cea mai tare dintre ispitele lui. El pune în faţa oamenilor lumea
cu toate măririle şi plăcerile ei. „A mea este lumea cu toate mă-
ririle şi plăcerile ei – zice şi azi Satana; ţie, omule, ţi le dau pe
toate, numai să Te închini mie şi să-mi slujeşti mie!...”. Ale lui
sunt toate plăcerile şi poftele acestei lumi, pe care le împarte
din belşug celor ce se închină lui.
Mântuitorul respinge şi acest al treilea atac. De data asta

nu mai stătu de vorbă cu Ispititorul, ci îl alungă poruncitor, stri-
gându-i: „Mergi înapoia Mea, Satano!” Ca unui câine, Domnul
îi strigă: Cară-te de aici!... pleacă de aici!
Acesta este răspunsul cel mai bun pe care trebuie să-l dăm
şi noi diavolului, de câte ori îl simţim apropiindu-se de noi cu
ispitele lui.
Cele trei atacuri din pustie mai au şi altă învăţătură pentru

noi. Între altele, îl văzurăm pe Satana ispitind pe Mântuitorul
cu cuvintele Scripturii. Asta-i dovada că diavolul cunoaşte
Scriptura; cunoaşte puterea ei şi înţelesul ei.
Ah! ce lucru grozav este acesta! Diavolul cunoaşte Scriptura
şi se cutremură de ea şi de puterea ei, şi tu, dragă cititorule, poate
n-ai văzut niciodată Scriptura. Cum să nu te înfrângă ispitele
diavolului, când diavolul cunoaşte Biblia, şi tu nu?!
Ah! ce lucru grozav este un creştin care nu cunoaşte Biblia,
Cartea Vieţii, Cartea lui Dumnezeu trimisă oamenilor pe pământ!
Veniţi în pustie, să-L vedem pe Domnul rugându-Se!

Ah! ce şcoală minunată ne poate fi nouă pustia, în care
Domnul a biruit ispitele Satanei prin post şi rugăciune! Pustia
era plină de şerpi şi animale sălbatice. Dar asupra Domului
n-aveau putere. El Se ruga. El stătea sub paza cerului de sus.
Era plină pustia şi de şerpi sufleteşti: de ispitele Satanei.
Era plină de mugetul leului-diavol, ce umbla răcnind, căutând
să-L înghită (I Ptr 5, 8). Dar asupra Domnului Iisus n-avea nici
o putere, pentru că El Se ruga.
Veniţi în pustie să-L vedem pe Domnul rugân-du-Se!
Veniţi să înţelegem că şi lumea aceasta este o pustie mare, pli-
nă de şerpi şi lei sufleteşti. Numai prin priveghere şi rugăciune
ne putem apăra de atacurile lor. Ah, ce putere mare este pentru

noi rugăciunea!
Te rogi tu, fratele meu?
Privegheaţi şi vă rugaţi!
ALTE ATACURI ALE SATANEI
Sus pe Golgota, diavolul e biruit definitiv

Am scris despre cum a biruit Iisus cele trei atacuri ale
Satanei, în pustie. Trebuie însă să ştim că n-au fost aceste ata-
curi cele dintâi şi nici cele din urmă.

Iisus Mântuitorul a stat neîncetat în
luptă cu ispitele vicleanului diavol.
Chiar şi despre atacul din pustie
scrie Evanghelia că a ţinut întruna
patruzeci de zile. „Timp de patruzeci
de zile, a fost ispitit de diavolul... Şi
diavolul, sfârşind toată ispita, s-a
îndepărtat de la El, până la o vre-
me” (Lc 4, 2, 13). Adică, precum se
vede, ispita din pustie, cea istorisită
în Evanghelie, a fost numai culmea
atacului. Mântuitorul mai avusese
de lucru cu ispitele diavolului. Şi a
mai avut şi după biruinţa din pustie,
precum spune Evanghelia că „a ple-
cat de la El diavolul numai până la
o vreme”.
În multe feluri şi chipuri a mai
cercat diavolul să se apropie cu is-
pitele lui de Iisus. Amintesc numai
câteva dintre cele mai mult grăitoare, despre cât de şiret şi vi-
clean e diavolul.
Într-un loc, spune Evanghelia că, apropiindu-se ceasul
cel mare al Jertfei de pe Cruce, Iisus a început să-Şi pregă
tească învăţăceii, spunându-le că „va fi omorât în Ierusalim
şi a treia zi va învia”. La asta, Petru Apostolul „a început
să-L mustre pe Domnul, zicând: «Fie-Ţi milă de Tine, să nu
Ţi se întâmple Ţie aceasta!». Iar El, întorcându-Se, a zis lui
Petru: «Mergi înapoia Mea, Satano! Sminteală Îmi eşti; că
nu cugeţi cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor»” (Mt
16, 22-23).
Mântuitorul a înţeles îndată că în dosul vorbelor lui Petru

era Satana, care umbla „să-L scape” de Jertfa Crucii, ca, prin
asta, să zădărnicească planul mântuirii noastre. Gândurile lui
Petru nu erau gândurile lui Dumnezeu, ci ale diavolului. De
aceea se întoarce Iisus către Petru cu vorbele: „Înapoia Mea,
Satano!”, ceea ce, pe înţelesul adevărat, s-ar traduce aşa: „Ce?
iară ai venit, Satano, să Mă ispiteşti?... Cară-te! Pleacă îndată
de aici!”
Vedeţi cât de şiret e diavolul? El se ascunde în dosul lui
Petru Apostolul.
O altă ispită şi mai şireată se află în Evanghelia de la Ioan
12, 20-28. În Săptămâna cea Mare, când Iisus Se pregătea pen-
tru Jertfa cea Mare, ne spune Evanghelia de mai sus că au venit
nişte greci din Grecia să-L vadă pe Iisus. Ei erau plini de râvnă
pentru adevărul şi lumina Evangheliei şi, probabil, L-au poftit
pe Iisus să meargă în ţara lor.
Domnului Iisus I se deschidea o uşă de scăpare... I se des-
chidea o lume nouă, care-L aştepta cu toată dragostea. Numai
cât această uşă era deschisă de Satana. În dosul grecilor era
Satana, care încerca să-L abată, cerca să-L „scape” pe Domnul
de Jertfa Crucii. Ah! ce vicleşug mare era şi aici! Satana se
ascunsese în dorul şi râvna grecilor care căutau lumina şi ade-
vărul Evangheliei şi Îl pofteau pe Iisus în ţara lor. Însă Domnul
a priceput îndată ispita Satanei.
Drept răspuns – ne spune Evanghelia – Iisus le-a zis greci-
lor: A sosit ceasul să fie proslăvit Fiul Omului... Acum sufletul
Meu este tulburat (în vederea Crucii). Şi ce voi zice?... Tată,
izbăveşte-Mă din ceasul acesta? Dar tocmai pentru aceasta am
venit până la ceasul acesta.
Ispita Satanei n-a reuşit. El s-a retras iarăşi bătut şi biruit.
Cele mai furioase atacuri le-a dat apoi Satana în drumul
Golgotei şi sus pe Golgota. Când se apropia ceasul cel mare
al Jertfei de pe Cruce, diavolul căuta în tot chipul să zădăr-

nicească acest plan al mântuirii noastre. Pe întreg drumul
Golgotei, diavolul a aprins mereu ura în sufletul iudeilor şi al
soldaţilor, să-L bată şi să-L batjocorească tot mai cumplit pe
Domnul, în nădejdea că El Îşi va pierde răbdarea. Se va îm-
potrivi, va face vreo minune, va lovi pe batjocoritori şi, prin
asta, s-ar zădărnici planul mântuirii oamenilor. Dar Domnul
nu Se împotrivi. El răbdă în linişte cumplitele bătăi şi batjo-
curi. Când Satana văzu că Domnul rabdă şi cuiele, se îngrozi
şi mai mult, iar când Crucea se înălţă în vârful Golgotei, tot
iadul se cutremură.
Diavolul mai făcu o ultimă încercare. În faţa Crucii el nu
lăsă să se trezească mila în chinuitorii Domnului, ci trezi din
nou ura în sufletul lor. Diavolul puse în gura lor fel de fel de
hule şi batjocuri la adresa Domnului. Era ultima zvârcolire a
Satanei, ultimul lui atac. Dar Domnul răbdă până la sfârşit su-
ferinţele. Când totul era gata, El a strigat: „Săvârşitu-s-a!” Era
un strigăt de biruinţă. Jertfa cea mare era gata. Diavolul era
definitiv biruit.
În cutremurul ce s-a făcut, când Iisus Şi-a împlinit che-
marea, era şi strigătul de durere al Satanei, era şi cutremurul
iadului. În aceste clipe, cerul şi pământul răsunau de cântecul
biruinţei: „Acum este judecata acestei lumi, acum stăpânitorul
lumii acesteia (diavolul) va fi aruncat afară” (In 12, 31). În
cutremurul de pe Golgota era şi trosnetul scaunului în care se
aşezase diavolul ca „domnitor” şi „stăpânitor” al pământului.
Alte însuşiri ale Satanei

Am arătat, la locul potrivit, ce fel de apucături şi arme folo-
seşte Satana în atacurile sale contra Domnului Iisus. Atacurile
ne arată că Satana, pe lângă vicleşug, mai pune în lupta sa şi
stăruinţa şi experienţa. Diavolul are o stăruinţă şi o răbda-

re extraordinare. Văzut-aţi de câte ori a repetat atacul asupra
Mântuitorului? Era alungat mereu şi iar se întorcea. Era bătut
mereu şi tot nu se lăsa. Aşa e şi faţă de noi. Eu am impresia că,
după fiecare atac ce nu-i reuşeşte, Satana ţine un nou consiliu
de război cu sfetnicii lui şi porneşte din nou atacul. Satana se
bate nu numai cu vicleşugul, ci şi cu stăruinţa. Să ne gândim
câtă stăruinţă pune diavolul pentru a câştiga un suflet de om.
Să ne gândim că stăruinţa asta e un semn că diavolul ştie preţui
sufletul. Ştie ce comoară nepreţuită e un suflet de om, de ace-
ea aleargă, lucrează, asudă să-l poată câştiga. O, de am învăţa
măcar şi de la Satana să avem şi noi stăruinţă şi răbdare de fier
în lupta mântuirii sufleteşti!
Trebuie să ştim, apoi, că Satana n-are nici putere şi nici
înţelepciune mare; însă, în schimb, are experienţă, are un meş-
teşug probat, adică şi-a probat meşteşugul, şi din aceste probe
a scos învăţături despre cum să atace. Experienţa face foarte
mult. Un om bătrân a păţit mai multe şi ştie mai bine trece prin
greutăţile vieţii decât cel tânăr, sau decât cel ce nu cunoaşte
viaţa decât din carte. Aşa e şi cu experienţa Satanei. De veacuri
întregi el s-a îndeletnicit cu ispitirea omului. El ne cunoaşte
până în cele mai mici amănunte. El ştie în ce suntem mai tari
şi în ce suntem mai slabi. El ştie ce fel de „râmă” să pună în
„undiţă” pentru fiecare om.
Faţă de experienţa marelui Ispititor, noi suntem ca niş-
te copii nepricepuţi şi de aceea trebuie să creştem repede
în a cunoaşte apucăturile lui şi a ne câştiga şi noi învăţă-
minte din păţanie, despre cum trebuie să respingem atacul
Ispititorului.
Însă cei mai mulţi creştini nici habar n-au de aceste lu-
cruri, de aceea Satana îi bate cu înlesnire şi îşi bate joc de ei.
Ceva şi despre slăbiciunile Satanei

Să băgăm de seamă ca nu cumva să cădem în credinţa
greşită de a-l considera pe Satana atotputernic, de a-l crede
cu mult mai puternic decât să ne putem măsura cu el. Este şi
lucrul acesta o ispită a Satanei, pentru ca să trezească frică
în noi. Satana n-are putere. El este un vrăjmaş bătut. Este un
vrăjmaş pe care Mântuitorul l-a biruit şi i-a zdrobit puterea sus,
pe Golgota. Puterea lui e îngrădită şi slăbită. El lucrează nu
atât cu puterea, cât mai ales cu vicleşugul şi amăgirea. Puterea
Satanei este ajutorul ce i-l dăm noi. Fără acest ajutor, el nu
poate face nimic. Este adevărat că, faţă de noi singuri, Satana
e un vrăjmaş destul de tare, însă, uniţi cu Domnul Iisus, noi
suntem de o mie de ori mai tari decât el.
Satana este fricos. De când cu groaznica înfrângere ce a
primit-o sus pe Golgota, Satana stă veşnic în frică şi cutre-
mur. El este un mişel fricos. El se cutremură chiar şi numai
când aude de Golgota şi Crucea Mântuitorului. Poporul nostru
trăieşte în credinţa că diavolul fuge de semnul Crucii. E o cre-
dinţă frumoasă. Ea grăieşte despre frica Satanei de Golgota, de
înfrângerea ce a suferit-o. Numai cât nu cumva să credem că
îl putem birui pe Satana prin semnul gol al Crucii. Sunt atâtea
case cu cruce pe pereţi şi cruce în vârful lor, dar înlăuntrul
casei Satana îşi face liniştit mendrele lui. Semnul Crucii are
putere de fugărire şi de biruire asupra Satanei numai când în
el punem şi înţelegerea Jertfei de pe Cruce, şi, mai ales, dacă
primim darurile pe care le dă Jertfa Crucii; dacă Îl primim pe
Iisus Biruitorul şi biruinţa Lui.
Trebuie să ştim, apoi, că Satana nu este nici atotştiutor. El
nu ştie nimic înainte. Satana nu este nici înţelept. Atacurile lui
sunt bădărane, lipsite de înţelepciune. Cel credincios vede de
departe ghearele Satanei ieşite afară din „sacul” ispitelor.

Satana nu ne bate nici cu puterea, nici cu înţelepciunea, ci
cu viclenia şi înşelăciunea.
Trebuie să ştim, apoi, că Satana nu ne poate ataca şi ispiti
peste puterile noastre. Bunul Dumnezeu i-a pus Vicleanului un
hotar pe care nu-l poate trece. „Dar credincios este Dumnezeu;
El nu vă va îngădui ca să fiţi ispitiţi mai mult decât puteţi, ci, o
dată cu ispita, va aduce şi scăparea din ea, ca să puteţi răbda”
(I Cor 10, 13).
Şi, peste toate acestea, să ne gândim la darul cel mare al bi-
ruinţei ce ni l-a câştigat Iisus Mântuitorul pe Crucea Golgotei.
3. Cum a biruit Iisus pe Satana
Să mergem şi noi pe urmele Domnului!

Lupta şi biruinţa Mântuitorului asupra Satanei este plină
de învăţătură şi pentru noi. Să mergem pe urmele Biruitorului,
ca să aflăm cu ce fel de mijloace l-a bătut Iisus pe Satana.
1. Întâi şi întâi, voi spune că Mântuitorul a făcut pregătiri,

a aşteptat pregătit atacurile Ispititorului. Evanghelia ne spune
că, înainte de ispitire, „Iisus a fost dus de Duhul în pustie”
şi acolo a postit şi S-a rugat patruzeci de zile şi patruzeci de
nopţi (Mt 4, 1-2). Să luăm şi noi pildă din această pregătire.
Pe noi ne biruie ispitele, tocmai fiindcă nu ne pregătim. Vrem
să câştigăm un război fără pregătire, fără arme şi fără tranşee.
Să n-aşteptăm până ce se apropie Ispititorul cu ispita şi atunci
să căutăm îngrijoraţi ajutor, ci – ca Iisus – să o luăm înaintea
Satanei, săpându-ne şi ocupându-ne tranşeele, înainte de a se
apropia de noi. Când aşteptăm ispitele Satanei pregătiţi, atunci
îl silim să intre în luptă, deschidem asupra lui focul şi îl punem
la strâmtoare şi retragere ruşinoasă.
2. A doua oară, Iisus l-a biruit pe Satana prin ascultarea
Lui de Dumnezeu. Prin toată viaţa Mântuitorului şi prin toate
Evangheliile, trece ca un fir roşu ascultarea Lui de Tatăl Ceresc.
Citiţi cu luare aminte Evanghelia de la Ioan şi veţi afla pe fie-
care pagină această ascultare. „Pentru că M-am coborât din cer
– zicea Mântuitorul – nu ca să fac voia Mea, ci voia Celui ce
M-a trimis pe Mine” (In 6, 38). Satana a căutat să-L scoată pe

Mântuitorul din această ascultare. Câte a făcut diavolul să rupă
ascultarea Mântuitorului! Folosit-a vicleşuguri, ispite, amăgiri.
Când cu acestea n-a putut face nimic, scos-a în calea ascultării
Mântuitorului chinuri, batjocuri, bătăi etc. Însă Mântuitorul la
toate răspundea: „Eu pentru aceasta M-am pogorât din cer ca să
fac voia Tatălui Meu, «lucrul pe care Mi l-ai dat să-l fac, l-am
săvârşit» (In 17, 4), să ascult numai de El”.
Ascultare! Ascultare! Aceasta a fost hotărârea neclintită a
vieţii Mântuitorului. Cu această hotărâre de fier a stat El în faţa
Ispititorului, care cerca să-L atragă în neascultare. Ascultarea
Mântuitorului a ajuns cel mai măreţ punct, sus pe Golgota,
unde, în dureri şi chinuri cumplite, Şi-a vărsat Sângele pentru
noi. „S-a smerit pe Sine, ascultător făcân-du-Se până la moar-
te, şi încă moarte de cruce” (Flp 2, 8). Prin ascultarea aceasta,
Domnul a dus până la capăt lucrul mântuirii noastre sufleteşti,
biruind cu totul pe Satana şi duhul neascultării.
Ascultarea Mântuitorului n-a fost o ascultare oarbă, ci a
fost o ascultare plină de înţelegere, de încredere şi de dragoste
faţă de Tatăl Ceresc. „Şi Cel ce M-a trimis este cu Mine, – zicea
Iisus – nu M-a lăsat singur, fiindcă Eu fac pururea cele plăcute
Lui” (In 8, 29). Ce frumos! Ce vorbe şi ce roade minunate ale
ascultării de Dumnezeu! Să luăm şi noi pildă de ascultare întru
toate de Dumnezeu. Tăria noastră de creştini şi tăria noastră
de biruitori asupra ispitelor stă tocmai în această legătură de
ascultare ce o avem cu Dumnezeu prin Iisus Hristos. De aceea
se sileşte Satana neîncetat să rupă această ascultare şi să ne
scoată din ea. Să rămânem de-a pururi şi neîncetat în legătură
de ascultare şi de încredere faţă de Dumnezeu! Să ţinem vie
această legătură prin Jertfa Crucii Mântuitorului!
3. A treia oară, Iisus Mântuitorul l-a biruit pe Satana folo-
sind ajutorul Duhului Sfânt. În pustie, în faţa atacului Satanei,
Evanghelia ne spune că Iisus „S-a umplut de Duhul Sfânt”.
Mântuitorul Şi-a pus viaţa cu totul sub cârmuirea Duhului

Sfânt. Era, de altfel, acest lucru o urmare firească a ascultării
Lui de Dumnezeu. Peste o viaţă trăită în ascultare de Dumnezeu
se pogoară totdeauna darul şi puterea Duhului Sfânt. Acest dar
şi har ne trebuie şi nouă. Fără el cădem înfrânţi pe câmpul de
luptă al ispitelor. Însă acest dar se pogoară numai peste o viaţă
trăită în ascultare de Dumnezeu.
4. Iisus a biruit, mai departe, prin viaţa Lui cea curată şi
fără de păcat. Iisus a trăit o viaţă fără de păcat. El Însuşi întreba:
„Cine dintre voi Mă vădeşte de păcat?” (In 8, 46). Ei bine, – va
zice cineva – Iisus a putut trăi aşa pentru că El a fost Dumnezeu.
Dar nu e aşa. Iisus a trăit pe pământ, luând fire de om ca
şi noi. El era om ca şi noi, fiind supus ispitelor. El însă nu S-a
lăsat niciodată biruit de ispită şi păcat. El S-a împotrivit, S-a
apărat şi a biruit totdeauna ispitele prin rugăciune, priveghere
şi ascultare de Dumnezeu.
Pentru înfrângerea ispitelor, Omul-Iisus a făcut cea mai mare
încordare de voinţă din câte s-au făcut vreodată pe acest pământ.
Să ne apărăm şi noi viaţa de ispite şi păcate! Păcatul este
uşa ce i se deschide diavolului, ca să intre în viaţa şi inima
noastră. Păcatul este tranşeea Satanei. Fiecare păcat este o
tranşee nouă pentru Satana; este un teritoriu pierdut din câm-
pul de luptă al mântuirii noastre sufleteşti, este un steag al dia-
volului împlântat în câmpul nostru de luptă.
5. Iisus a biruit, mai departe, printr-o viaţă trăită pentru
Dumnezeu şi pentru oameni. Acesta este duhul vieţii adevă-
rat creştineşti. Dar faţă de acest duh stă duhul Satanei, care
îl îndeamnă pe om să trăiască numai pentru el şi folosul lui
(egoism). Satana a încercat cu acest duh şi faţă de Mântuitorul.
I-a propus Mântuitorului să-L scape de moarte. L-a lăudat în
turnul Templului din Ierusalim, a vrut să-L facă Împărat, a cer-
cat să trezească în Domnul iubirea de Sine şi egoismul. Însă
Mântuitorul a respins această ispită. El Şi-a topit mereu viaţa

în dragoste de Dumnezeu şi jertfă pentru oameni. De Sine şi de
viaţa Lui nu voia să ştie nimic.
Acest duh al ieşirii din noi înşine trebuie să-l avem şi noi.
Să biruim ispita Satanei, biruindu-ne pe noi înşine; slobozind
apele vieţii noastre să curgă pentru Dumnezeu şi pentru alţii.
Iubirea de sine, iubirea şi plăcerea numai de noi înşine şi de
folosul nostru (egoismul) este răsuflarea duhului satanic.
În lumina Crucii Mântuitorului trebuie să se topească eul
nostru, mândria şi egoismul nostru.
6. O altă armă de biruinţă a Mântuitorului a fost rugăciu-
nea. Întreagă viaţa Mântuitorului a fost o viaţă de rugăciune.
Prin rugăciune, El vorbea neîncetat cu Tatăl Său şi Îşi lua pute-
re pentru săvârşirea lucrării ce I se încredinţase. Prin rugăciu-
ne, îl alunga mereu pe Satana şi ispitele lui. El Însuşi ne-a lăsat
vorbele că diavolul şi ispitele lui cu nimic nu se pot alunga din
viaţa noastră decât cu post (înfrânare) şi cu rugăciune. Ah! ce
putere mare este rugăciunea! Rugăciunea este o putere şi un
dar de care tremură Satana. Rugăciunea este un dar ce pune pe
fugă diavoleştile gloate.
Folosim noi acest dar?
ŞI NOI TREBUIE SĂ TRĂIM O VIAŢĂ DE BIRUITORI
Dar această viaţă o putem trăi numai

primindu-L pe Domnul şi darurile Lui
Viaţa Mântuitorului a fost o viaţă de ofensivă, de luptă şi
biruinţă neîncetată împotriva Ispititorului. Fiecare minune ce o
făcea Domnul, fiecare diavol ce-l alunga, fiecare samarineancă
şi magdalenă pe care o scotea din adâncul păcatelor, fiecare
predică şi fiecare pildă a Domnului erau un atac şi o biruinţă

împotriva Satanei. Întreagă viaţa Domnului, clipă de clipă, a
fost o viaţă de luptă şi biruinţă împotriva Ispititorului.
Aşa trebuie să fie şi viaţa noastră: o luptă neîncetată contra
Ispititorului. O viaţă de luptă şi biruinţă. Diavolul e un vrăjmaş
încăpăţânat. El nu cedează decât ceea ce i se ia prin luptă. El îşi
apără cu îndârjire poziţiile câştigate. Fiecare pas de mântuire
sufletească trebuie cucerit prin luptă. Fără luptă nu putem câş-
tiga biruinţa şi nu putem lua cununa Vieţii.
În cartea Apocalipsei, cap. 2 şi 3, se află şapte minunate
solii scrise către şapte biserici. Fiecare solie, ştiţi cu ce se sfâr-
şeşte? Cu strigătul răsunător de biruinţă: „Celui ce va birui,
îi voi da să mănânce din pomul Vieţii, care este în Raiul lui
Dumnezeu”... (Apoc 2, 7). „Biruitorului îi voi da din mana
cea ascunsă”... (Apoc 2, 17). „Şi celui ce biruieşte şi păzeşte
până la capăt faptele Mele, îi voi da lui stăpânire peste nea-
muri”... (Apoc 2, 26). „Cel ce biruieşte nu va fi vătămat de
moartea cea de-a doua”... (Apoc 2, 11). „Cel ce biruieşte va
fi astfel îmbrăcat în veşminte albe şi nu voi şterge deloc nu-
mele lui din Cartea Vieţii şi voi mărturisi numele lui înaintea
Părintelui Meu şi înaintea îngerilor Lui” (Apoc 3, 5). „Pe cel
ce biruieşte îl voi face stâlp în templul Dumnezeului Meu”...
(Apoc 3, 12). „Celui ce biruieşte îi voi da să şadă cu Mine pe
scaunul Meu, precum şi Eu am biruit şi am şezut cu Tatăl Meu
pe scaunul Lui”... (Apoc 3, 21).
Aceste solii strigă ca nişte trâmbiţe cereşti. Ele ne spun
că şi noi trebuie să fim creştini luptători şi biruitori. Viaţa
noastră trebuie să fie un cântec de luptă şi de biruinţă. Trebuie
să trăim o viaţă de biruitori. Dacă nu biruim, vom fi biru-
iţi, dacă nu atacăm, vom fi atacaţi şi înfrânţi. „Împărăţia lui
Dumnezeu se ia prin străduinţă, şi cei ce se silesc pun mâna
pe ea” (Mt 11, 12).
Şi noi trebuie să trăim o viaţă de biruitori, dar această viaţă

o putem trăi numai primindu-L pe Domnul şi darurile biruin-
ţei, pe care ni le-a câştigat El prin Jertfa Crucii de pe Golgota.
Prin Jertfa Crucii de pe Golgota, Satana a fost înfrânt definitiv.
Biruinţa Domnului a fost o biruinţă definitivă. Însă biruinţa
Crucii de pe Golgota, pentru noi, n-are nici un preţ, dacă nu-L
primim pe Iisus Biruitorul, Care ne aduce darul biruinţei. Sunt
atâţia creştini care n-au nici o putere asupra ispitelor, pentru că
nu L-au primit cu adevărat pe Iisus Mântuitorul şi darurile Lui,
pe care le împarte Duhul Sfânt.
Biruinţa noastră atârnă de primirea Domnului, atârnă de
întrebarea: L-am primit noi cu adevărat pe Domnul şi darurile
Lui, ori nu?
INIMA ŞI VIAŢA OMULUI SUNT CA O CETATE

PE CARE UMBLĂ S-O CUCEREASCĂ DOI ASEDIATORI
Am scris, mai înainte, pe larg despre cum a biruit Iisus pe

Satana prin Jertfa Crucii de pe Golgota. Biruinţa Domnului
Iisus a fost o biruinţă definitivă. Satana a fost înfrânt definitiv.
Dar această luptă încă nu s-a terminat.
Satana trebuie bătut de două ori. În lupta cea dintâi era
vorba de stăpânirea asupra pământului şi asupra întregului
neam omenesc. În lupta aceasta, Satana a căzut. A fost răstur-
nat de pe scaunul de stăpânire a pământului. Lupta a doua se
dă acum pentru stăpânirea, în parte, a fiecărei vieţi omeneşti.
Domnul continuă lupta, pentru ca biruinţa de pe Golgota
să o treacă asupra fiecărui suflet omenesc. Dar, de altă parte,
Satana lucrează şi el, să poată pune stăpânire, în parte, pe fie-
care suflet de om. Diavolul trebuie bătut şi pe acest câmp de
luptă. În lupta aceasta ia parte şi omul. Lupta aceasta se dă pe
câmpul de bătaie al voinţei omului. În lupta aceasta iau parte

trei inşi: Domnul, omul şi diavolul.
Ţineţi minte! Pentru mântuirea sufletului se dă o luptă la
care iau parte: Domnul, omul şi diavolul. Soarta acestei bătălii
o hotărăşte omul. De ce? Întâia dată, pentru că această luptă se
dă pentru cucerirea lui. A doua oară, pentru că omul e înzestrat
de la Dumnezeu cu libertatea voinţei.
Inima omului şi libertatea voinţei omului sunt ca o ce-
tate pe care umblă să o cucerească doi „asediatori”: Domnul
şi diavolul. Însă această cetate nu se poate cuceri cu puterea.
Domnul ar putea face acest lucru, dar nu vrea, căci în acest caz
omul ar avea o mântuire silită. Diavolul ar vrea să o cuprindă
şi cu puterea, dar nu poate. De aceea, fiecare din cei doi „ase-
diatori” umblă să câştige de partea sa voinţa omului. Pentru
acest lucru, fiecare îşi are mijloacele lui şi armele lui de luptă:
Domnul are pe cele bune, diavolul pe cele rele, (cum se vede
în imaginile de pe paginile 72 şi 73).
Un lucru îţi bate îndată la ochi, uitându-te la mijloacele
şi armele ce le folosesc cei doi „asediatori”. Diavolul imită
pe Domnul, umblă să folosească şi el mijloacele pe care le
foloseşte Domnul. Are Domnul o biserică? Îşi are şi diavolul
„biserica” lui: cârciuma. Are Domnul puterea Duhului Sfânt?
Îşi are şi diavolul duhul lui făcător de minuni: alcoolul. Are
Domnul o Biblie? Îşi are şi diavolul „biblia” lui, biblia crâş-
melor: cărţile de joc etc.
Libertatea voinţei omului e ca o cetate încuiată. În faţa
libertăţii voinţei omului Se opreşte şi Domnul şi se opreşte şi
diavolul. Atârnă de voinţa omului să-şi deschidă cetatea inimii
sale pentru Domnul sau pentru diavolul. Domnul ne cere „ali-
anţa” noastră, diavolul de asemenea.
Fără „alianţa” noastră, Domnul nu vrea să cucerească ce-
tatea, iar diavolul nu o poate. Omul câştigă, sau pierde aceas-
tă luptă, după cum se aliază cu unul sau cu altul dintre cei

doi „asediatori”, după cum îşi deschide cetatea inimii şi vieţii
sale pentru Domnul sau pentru diavolul. Omul nu poate câş-
tiga această luptă a mântuirii sale sufleteşti, decât în alianţă
cu Domnul şi cu darurile Lui. Când omul îşi deschide cetatea
inimii sale şi Îl primeşte pe Iisus Biruitorul, atunci viaţa lui de-
odată se umple de darurile biruinţei. Atunci omul a căpătat un
aliat şi o „alianţă” de daruri, cu ajutorul cărora îndată îl biruie
şi-l alungă pe Satana.
Când omul se aliază cu Domnul, atunci diavolul cade bă-
tut a doua oară. A pierdut şi a doua luptă. Aceasta e biruinţa de-
finitivă asupra Satanei. Cerul şi pământul se bucură de această
biruinţă.
Dragă cititorule! Viaţa noastră e o cetate pe care um-

blă să o cucerească doi asediatori: Domnul şi diavolul. Stă
în voia noastră să o predăm unuia sau altuia. Viaţa noas-
tră e o luptă. Soarta acestei lupte noi o hotărâm. Noi trăim
veşnic într-un câmp de luptă; noi stăm neîncetat în război
cu Ispititorul. În acest război, noi singuri suntem mai slabi
ca vrăjmaşul. Însă biruim gloatele duşmane şi le punem pe
fugă, când în fruntea noastră stă Iisus Biruitorul, când lup-
tăm sub steagul Lui.
Dragă cititorule! Inima şi viaţa noastră sunt ca o cetate,
pe care umblă să o cucerească şi Domnul şi diavolul. Fiecare
stă şi bate la poarta cetăţii. Stă în voia noastră să-i deschidem
unuia sau altuia.
„Iată stau şi bat

la uşă – zice Domnul;
de va auzi cineva gla-
sul Meu şi va deschide
uşa, voi intra la el şi voi
cina cu el şi el cu Mine”
(Apoc 3, 20). Domnul
vrea să intre în cetatea
inimii noastre. Dar uşa
acestei cetăţi este zăvo-
râtă şi încuiată pe dinlă-
untru, cu voinţa omului.
Domnul n-o deschide
cu puterea. El respec-
tă libertatea voinţei
omului. Taina mântui-
rii tale, dragă cititoru-
le, stă în zăvorul de la
Domnul bate la uşa inimii
uşă; stă în voinţa ta să
tragi zăvorul de la uşă şi, deschizându-ţi larg inima, să strigi:
„Intră, Mântuitorule Doamne, şi Te fă Tu Stăpân, Poruncitor şi
Împărat peste cetatea inimii mele!”
Tot aşa umblă şi Satana să intre în cetatea inimii noastre;
stă şi el la uşă şi bate. El stă la uşă ca un hoţ şi duşman. El
bate la uşă cu fel de fel de şoapte şi ispite viclene şi ascultă
îngrijorat să nu-şi piardă prada. Ochii îi scapără după prada
dinlăuntru. Vai de cel ce-i deschide uşa! Ajunge sluga şi robul
diavolului.
Dragă cititorule, nu uita! În fiecare clipă, la uşa inimii tale
bate Domnul şi bate şi diavolul. Stă în voia ta să tragi zăvo-
rul pentru unul sau pentru altul. Stă în voia ta să-L primeşti
pe Domnul de Stăpân al vieţii tale, sau să rămâi robul şi slu-
ga diavolului. Din două

trebuie să alegi una, căci
„nimeni nu poate sluji la
doi domni” (Mt 6, 24).
O, ce viclean mare
e diavolul! El stă la uşă
şi bate cu fel de fel de
şoapte de înşelăciune.
El dă mereu târcoale pe
la uşă să prindă vorbă
cu gândul omului, să-l
ia de minte, ca pe Eva,
cu fel de fel de vorbe vi-
clene. El nu cere să i se
deschidă uşa de tot. El
se mulţumeşte şi cu pu-
ţin. El e mulţumit când
începe omul să fure un Diavolul bate şi el
ou, să bea un pahar de
rachiu..., că apoi ştie el că această uşiţă se va deschide mai
târziu de tot şi va intra pe ea triumfător cu toată gloata lui.
N-asculta, dragă suflete, n-asculta de şoaptele Satanei!
Ţine-ţi uşa încuiată şi închisă de tot în faţa Satanei! Gândeşte-
te că fiecare ispită pe care o primeşti, fiecare păcat deschide
uşa pentru Satana! Gândeşte-te neîncetat că Satana se gudură
mereu ca un câine pe la uşa inimii tale! Alungă-l, strigându-i
ca unui câine: „Cară-te de la uşă, Satano!”
„Iată stau la uşă şi bat” – zice Mântuitorul. O, ce glas dul-
ce s-aude la uşa inimii tale, iubite frate, – şi tu nu-l auzi? O,
câtă dragoste stă la uşa inimii tale, şi tu n-o primeşti? O, cu
câtă răbdare aşteaptă şi bate mereu Mântuitorul la uşa inimii
tale, şi tu tot nu deschizi?
Domnul vrea să ia în stăpânire casa inimii tale. El vrea să

intre la tine, ca să vegheze asupra ispitelor tale, ca să-ţi adu-
că ajutor şi dar de biruinţă. Alături de tine, El vrea să-ţi fie
Căpetenie în fiecare luptă contra ispitelor diavolului. El vrea
să-ţi aducă biruinţa pe care a câştigat-o asupra Satanei, sus, pe
dealul Golgotei. El vrea de-a pururi să fie cu tine şi să te ducă
neîncetat la biruinţă.
Şi tu nu vrei să-L primeşti?!
Nu uitaţi! Biruinţă asupra ispitelor şi Ispititorului pu-
tem avea numai primindu-L pe Domnul Iisus şi darurile Lui.
Biruinţă şi mântuire putem avea numai până când rămânem în
„alianţă” cu Domnul şi cu darurile Lui: cu darul Golgotei, cu
darul Duhului Sfânt, cu Tainele ce le administrează Biserica,
cu darul rugăciunii, cu Biblia şi celelalte.
Fără de aceste daruri, nu putem nici birui ispitele Satanei
şi nici păstra biruinţa câştigată.
În paginile ce urmează vom vorbi pe larg despre aceste
daruri.
4. Jertfa Crucii Mântuitorului

Plângând la picioarele Crucii:
aici este începutul şi sfârşitul mântuirii noastre
Despre împăratul Constantin cel Mare spune istoria că,
plecând cu oştire împotriva lui Maxenţiu, care persecuta pe
creştini, era foarte îngândurat şi abătut. Maxenţiu avea o ar-
mată de patru ori mai mare decât el. Pe drum, Constantin cel
Mare se ruga lui Dumnezeu să-l ajute. Atunci s-a ivit pe cer o
cruce minunată, împletită cu raze de soare, având în jurul ei
cuvintele: „În acest semn vei învinge”. Împăratul şi-a însem-
nat atunci toate steagurile cu semnul Crucii şi, pornind împo-
triva lui Maxenţiu, l-a biruit.
Şi Oastea Domnului este o armată strânsă la luptă împotri-
va vrăjmaşului diavol. Taina biruinţei noastre este semnul ce i
s-a arătat oarecând lui Constantin împăratul: Crucea. Medalia
noastră şi steagurile noastre poartă semnul Crucii, arătând prin
aceasta că lupta noastră se reazemă pe puterea Crucii.
Ţin însă îndată să spun cu apăs că semnul gol al Crucii
încă nu înseamnă o putere. Îţi poţi încărca pieptul, hainele şi
casa cu semnul Crucii, dar dacă n-ai o înţelegere adevărată
pentru Crucea Mântuitorului, dacă n-ai primit cu adevărat
Jertfa Crucii şi darurile ei, la nici o izbândă nu poţi ajunge.
O carte întreagă mi-ar trebui să spun tot ceea ce ar fi de
spus despre Jertfa Crucii. Voi spune aici, pe scurt, numai ur-
mătoarele:
„EL A MURIT PENTRU NOI” (I Tes 5, 10)
Satana a fost definitiv înfrânt şi bătut prin Jertfa Crucii

de pe Golgota. El are frică numai de această înfrângere, iar
noi îl putem înfrânge numai cu darurile Crucii de pe Golgota.
Domnul a murit pe Cruce, ca să ne câştige nouă darul biruinţei.
El ne pune la îndemână tot câştigul Lui şi toată biruinţa Lui cea
strălucitoare asupra Satanei. Urmează ca noi să primim acest

câştig. Fără primirea lui, nu putem câştiga biruinţă asupra is-
pitelor şi păcatelor.
Satana nu se sperie de hotărârile noastre contra păcatelor,
dar tremură şi fuge îngrozit când îngenunchem cu hotărârile
noastre sub braţele Crucii Mântuitorului şi le sigilăm cu scump
Sângele Lui.
Mulţi mă întreabă despre rosturile Oastei Domnului şi
despre tainele mântuirii sufleteşti. Tuturor le răspund: Înge
nuncheaţi la picioarele Crucii, căci acolo le puteţi afla! Înge
nuncheat la picioarele Crucii, ţi se deschid ochii şi înţelegerea
cea sufletească, să te afli pe tine însuţi şi rosturile vieţii tale. La
picioarele Crucii ţi se deschid ochii cei sufleteşti, să afli starea
grozavă şi nenorocită în care te-a adus păcatul.
La picioarele Crucii, afli cât de grozav a fost păcatul tău,
că a trebuit Însuşi Iisus, Fiul lui Dumnezeu, să moară pentru
tine, pentru iertarea ta şi împăcarea ta cu Tatăl Ceresc.
La picioarele Crucii, afli cu ce fel de dragoste te-a iubit
Dumnezeu Tatăl, că pe Însuşi Fiul Său L-a jertfit pentru tine.
La picioarele Crucii, auzi cea mai minunată veste ce s-a
auzit cândva în această lume: că Iisus este un Mântuitor al tău,
că El a murit pentru tine, pentru iertarea ta şi, din-tr-un fiu al
urgiei, te-a făcut un fiu al lui Dumnezeu.
Dar la picioarele Crucii, nu ţi se deschid numai ochii în-
ţelegerii, ci capeţi de Sus şi un dar, o putere, un ajutor să-ţi
schimbi viaţa. Stând la picioarele Crucii, o putere de Sus îţi
schimbă viaţa, îţi schimbă vorbele, gândurile, umblările şi toa-
te faptele. Jertfa Crucii te face dintr-un „om vechi”, un „om
nou”, dintr-un „om lumesc” un „om duhovnicesc”.
Minunea cea mare a schimbării unei vieţi păcătoase, mi-
nunea cea mare a învierii păcătoşilor la o viaţă nouă se petrece
şi se poate petrece numai la picioarele Crucii.
La picioarele Crucii este şi puterea Oastei Domnului şi a

ostaşilor ei.
Cu ostaşul îngenuncheat la picioarele Crucii
Dragă suflete, care ai intrat în Oastea Domnului şi care vrei

să intri, lasă-te atras cu totul la picioarele Crucii Mântuitorului,
căci fără darurile Crucii nu poţi face nimic! Toată îndreptarea
ta, toate silinţele tale sunt scântei ce se sting suflate de vântul
ispitelor, dacă nu trăieşti o viaţă îngenuncheată la picioare-
le Crucii, dacă nu sorbi clipă de clipă dar şi putere din Jertfa
Crucii Mântuitorului.
Hotărârea noastră contra păcatelor n-ajunge nimic, dacă

n-am îngenuncheat la picioarele Crucii şi nu stăm mereu cu ea
sub darurile ce izvorăsc din Jertfa Crucii.
Lasă-te, dragă suflete, lasă-te cu totul atras la picioare-
le Crucii, căci Crucea leagă cerul cu pământul şi pe om cu
Dumnezeu! Prin ea respirăm, prin ea vorbim, prin ea trăim,
prin ea biruim!
Dragă cititorule! Hotărârea ta împotriva păcatelor n-ajun
ge nimic dacă n-ai îngenuncheat cu ea mai întâi la picioarele
Crucii, dacă nu stai mereu cu ea sub darurile ce izvorăsc din
Jertfa cea sfântă a Crucii.
Diavolul e şiret mare. El nu se sperie când te hotărăşti
contra păcatelor. Nu se sperie nici când pui jurământ să ieşi din
rele (şi pe urmă mai adânc te afunzi în ele), dar se îngrozeşte
Satana şi tremură când alergi sub braţele Crucii, ca să întăreşti
hotărârea ta cu scump Sângele Domnului. Hotărârea noastră
fără acest sigiliu n-are nici o putere.
„Eu sunt Uşa. De va intra cineva prin Mine, se va mântui”
(In 10, 9), a zis Iisus. Această Uşă e Crucea şi Jertfa Lui cea
sfântă. Numai cine intră prin
această Uşă capătă dar şi pu-
tere de Sus, ca să înainteze tot
mai sus, mai sus, spre culmile
Ierusalimului sufletesc, spre
culmile mântuirii sufleteşti.
A intra în Oastea Dom
nului nu înseamnă a-ţi pune
„gând bun” să te laşi de rău-
tăţi, ci înseamnă să fii doborât
cu păcatele şi cu răutăţile la
picioarele Crucii... Înseamnă
să cazi la picioarele Crucii
doborât de greutatea păcatelor..., să cazi plângând la picioa-

rele Crucii, aşa cum eşti, plin de răutăţi. Carul mântuirii tale
sufleteşti atunci începe a porni la drum, când simţi că te înă-
buşă răutăţile şi cauţi o scăpare; când simţi o pieire şi cauţi o
mântuire, când te simţi într-o prăpastie şi cauţi o ieşire; când te
simţi în întuneric şi doreşti o lumină; când simţi că te-a schi-
lodit păcatul, când simţi că te-a orbit patima, când simţi că nu
mai poţi sta şi umbla pe picioarele tale şi strigi cu lacrimi, din
adâncul sufletului: „Iisuse, Mântuitorule, mântuieşte-mă şi mă
tămăduieşte!” Să cauţi mai întâi să te faci bun şi apoi să pleci
la Domnul, ar însemna ca şi când ai înjuga boii înapoia carului.
Începutul mântuirii tale se face atunci când păcatele tale te
pleacă şi te apleacă la picioarele Crucii.
Iisuse, Scumpul nostru Mântuitor! Hotărârea noastră îm-

potriva păcatelor n-ajunge nimic, dacă n-am îngenuncheat cu
ea la picioarele Crucii Tale.
Steagul sub care ne strângem trebuie să fie Crucea Ta,
şi noi numai stând sub acest steag – din care picură mereu
Sângele iertării şi al puterii – putem fi ostaşi biruitori.
Ne aplecăm, Iisuse Mântuitorule, cu hotărârea noastră sub
Crucea Răstignirii Tale, ca s-o întăreşti cu scump Sângele Tău,
căci, fără de acest sigiliu, hotărârea noastră n-are nici un preţ
şi n-are nici o putere.
În faţa Crucii Tale ne aplecăm, Iisuse Doamne, cu hotărâ
rile noastre. Sigilează-le, întăreşte-le cu scump Sângele Tău,
cu Jertfa Ta cea mare şi sfântă. Dă-ne, Doamne, dar şi putere,
căci noi suntem nişte fiinţe slabe şi neputincioase! Fără de Tine
şi fără de Jertfa Ta cea sfântă noi nu putem face nimic.
5. Darul Şi harul Duhului Sfânt

Numai prin darul şi harul Duhului Sfânt putem păstra
darul de biruitori
Am vorbit mai înainte despre Jertfa Crucii Mântuitorului
şi despre legătura ce trebuie să o avem prin această Jertfă, clipă
de clipă, cu Dumnezeu, cu Mântuitorul, cu Cerul de Sus. Însă
această legătură nu se poate câştiga şi păstra decât cu darul
şi harul Duhului Sfânt. Prin Duhul Sfânt lucrează Dumnezeu
Tatăl, prin Duhul Sfânt lucrează şi Mântuitorul, Duhul Sfânt
este Izvorul darurilor. Prin Duhul Sfânt ne vin darurile Jertfei
de pe Cruce. „Duhul pe Care Îl voi trimite de la Tatăl – zicea
Iisus – va lua din al Meu şi va vesti vouă” (In 16, 13). Fără da-
rul şi harul Duhului Sfânt nu este nici biruinţă, nici mântuire.
Despre Duhul Sfânt se vorbeşte mult şi în multe feluri în
Sfintele Scripturi. Dar poate cea mai nimerită icoană a Duhului
Sfânt este cea de la Iezechiel, cap. 37:
„Fost-a mâna Domnului peste mine şi m-a dus Domnul
cu duhul – zice proorocul Iezechiel – şi m-a aşezat în mijlo-
cul unui câmp plin de oase omeneşti... Şi mi-a zis Domnul:
...«Prooroceşte asupra oaselor acestora şi le spune: Oase
uscate, ascultaţi Cuvântul Domnului! Aşa grăieşte Domnul
Dumnezeu oaselor acestora: iată Eu voi face să intre duh în
voi şi veţi învia... Şi când am proorocit, iată că s-a făcut un
vuiet şi o mişcare şi oasele au început să se apropie os la în-
cheietura sa. ...şi iată erau pe ele vene şi crescuse carne şi
pielea le acoperise pe deasupra, iar duh nu era în ele. Atunci

mi-a zis Domnul: «Fiul omului, prooroceşte duhului... şi spu-
ne: Duhule, vino din cele patru vânturi şi suflă peste morţii
aceştia şi vor învia! Deci am proorocit eu, cum mi se porun-
cise, şi au intrat în ei duhul şi au înviat şi o mulţime multă de
oameni s-au ridicat pe picioarele lor»”.
Citiţi pe larg la Iezechiel cap. 37, vers.1-11 (chipul de ală-
turată arată această minune).
Nicăieri n-am găsit în Biblie un loc mai potrivit pentru
Oastea Domnului, decât acesta, în care se vorbeşte despre o
oaste înviată din morţi prin suflarea Duhului Sfânt. E parcă
acest loc anume făcut pentru cei din Oastea Domnului.
Noi suntem oasele şi „morţii” care zăceam prin văile aces-
tei lumi.
Toţi eram ca nişte morţi ce trăiam (Apoc 3, 1). Toţi eram
nişte oase goale şi uscate de orice viaţă. Binecuvântată să fie
clipa când Vântul cel Ceresc a început să sufle peste noi şi ho-
tarele vieţii noastre! El ne-a trezit, El ne-a pus în picioare. El
ne-a dat o viaţă nouă.
Însuşirea şi puterea Duhului Sfânt tocmai acestea sunt:
viaţa, o viaţă nouă, o trezire, o înviere la o viaţă nouă. Oriunde
S-a arătat şi Se arată Duhul Sfânt, El a făcut şi face un mare
răsunet, El face o zguduire, o schimbare din temelie a vieţii, El
face o înviere la o viaţă nouă. Oriunde se arată puterea Duhului
Sfânt, se face o minune ca aceea din imaginea alăturată.
Minunea aceasta trebuie să se petreacă şi în viaţa noas-
tră sufletească, iubiţilor ostaşi din Oastea Domnului. Aceasta
e minunea pe care i-a spus-o Iisus, noaptea, lui Nicodim, când
îi zicea că trebuie „să se nască de Sus”, să se nască din nou,
căci altcum nu va putea intra în Împărăţia lui Dumnezeu (In
3). Nicodim se mira şi nu înţelegea această naştere din nou, şi
atunci Mântuitorul i-a spus că naşterea din nou se face cu pu-
tere şi cu dar de la Duhul Sfânt. De această naştere din nou, de

această înviere la o viaţă nouă prin harul şi darul Duhului Sfânt
avem lipsă şi noi. Fără această renaştere şi înviere sufletească
nu este nici biruinţă, nici mântuire.
Oastea Domnului a înviat şi ea multe oase uscate – o oaste
întreagă – cu Cuvântul lui Dumnezeu. Peste sate şi oraşe, pline
de „oase uscate”, strigăm şi noi cu Iezechiel proorocul acum,
de ani de zile, Cuvântul lui Dumnezeu: „Oase uscate, ascultaţi
Cuvântul Domnului!”; „Suflete pierdute, primiţi darul şi harul
Duhului Sfânt, ca să înviaţi la o viaţă nouă!”... Puterea noastră
nu e a noastră, ci e a Duhului Sfânt. Fără darul şi harul Duhului

Sfânt nimeni nu poate fi ostaş biruitor.
Aici vom spune cu apăs: Oastea Domnului a răsărit pe
urma suflării Duhului Sfânt. Este un vânt de la miazăzi şi de la
răsărit, care a suflat peste hotarele ţării noastre.
În mişcarea cu Oastea Domnului nu are nimeni nici un me-

rit. Tot meritul este al suflării Duhului Sfânt. Oastea Domnului
a ieşit din suflarea Duhului Sfânt şi va trăi numai până când va
sta sub această suflare şi va fi alimentată de această suflare. Eu
n-am nici un merit în această Mişcare, decât doar atât că, pe
mine, Vântul cel Ceresc m-a trezit mai devreme cu un ceas-do-
uă şi, trezindu-mă, am început să strig: Duhule Sfinte, vino din
cele patru vânturi şi suflă asupra acestor morţi ca să învie!...
Oase uscate, ascultaţi Cuvântul Domnului!... Suflete pierdute,
primiţi darul ce vi se îmbie!...
Noi, ostaşii Domnului, am ieşit din suflarea Vântului
Ceresc şi trebuie să stăm neîncetat sub revărsarea şi binecu-
vântarea Lui.
Duhule Sfinte, vino din cele patru vânturi şi suflă neîncetat
peste noi! Suflă peste oasele noastre cele goale şi uscate! Suflă
peste ele cu darul şi cu harul Tău, ca să capete duh şi viaţă!
Oastea noastră a ieşit din suflarea Ta, Preabinecuvântat
Vânt Ceresc, ea trăieşte prin suflarea şi lucrarea Ta. Suflă neîn-
cetat peste noi, Duhule Sfinte, ca să înviem deplin din moartea
păcatelor şi să-i ajutăm şi pe alţii să învie! Duhule Sfinte, vino
din cele patru vânturi şi suflă peste noi, ca să fim o Oaste de

biruitori! Amin.
Citiţi cărţile despre Duhul Sfânt!

Învăţătura aceasta despre darurile Duhului Sfânt este lua-
tă, pe scurt, din cărţile despre Duhul Sfânt. La Oastea Domnului
avem trei cărţi cu învăţături pe larg despre lucrarea Duhului Sfânt.
Cartea I – «Duhul Sfânt», cu învăţături despre şcoala cea mare a
Duhului Sfânt. Cartea a II-a – «Vântul cel Ceresc». Iar cartea a III-a
– «Focul Cel Ceresc».
Fiecare ostaş trebuie să aibă aceste cărţi, căci numai un os-
taş trezit la viaţă de Vântul cel Ceresc şi aprins de Focul Cel Ceresc
poate fi un ostaş biruitor. Iar aceste cărţi tocmai aceasta arată:
cum trebuie să stăm mereu sub revărsarea şi lucrarea cea binecu-
vântată a Duhului Sfânt.
Citiţi şi răspândiţi pe tot locul cărţile cu Duhul Sfânt!
6. Biserica Domnului nostru Iisus Hristos

este păstrătoarea Tainelor rânduite pentru întărirea
şi mântuirea noastră
Despre Sfânta Biserică, cred că e de prisos să vorbesc mai
pe larg. Eu însumi, cel ce scriu această carte, sunt un slujitor
al Bisericii lui Hristos. Fiecare creştin ştie ce este Biserica,
ştie cu ce daruri şi chemări sfinte este înzestrată şi însărcinată.
Biserica administrează cele şapte Taine, puse spre întărirea

şi mântuirea sufletelor: Taina Sfântului Botez, Sfântul Mir,
Sfânta Cuminecătură, Pocăinţa, Preoţia, Nunta şi Maslul.
Dar nu e destul că cineva cunoaşte Biserica, ci trebuie să
se şi întărească cu darurile pe care le administrează ea. Nu este
destul ca în mijlocul fiecărui sat să stea o biserică, iar oamenii
să meargă duminica la crâşmă. Despre creştinii cei dintâi ne

spun Scripturile că „...petreceau în învăţătura Apostolilor, în
legătura frăţească, în frângerea pâinii, în rugăciuni... în toate
zilele erau în biserică, lăudând pe Dumnezeu... şi era una su-
fletul şi inima lor” (Fapte 2, 42-47). De aceea era atâta putere
în viaţa lor.
Biserica este – şi trebuie să fie – o Biserică vie, o Biserică
învăţătoare şi luptătoare contra răutăţilor şi păcatelor.
Ţinem aici să spunem că Oastea Domnului nu se ames-
tecă în lucrurile încredinţate numai preoţilor şi Bisericii. Ea
lucrează în cadrele aşa-numitului „apostolat laic”. Noi dăm
un mare ajutor preoţilor şi Bisericii, iar, în schimb, preoţii
vrednici şi înţelegători ne dau şi ei sprijinul lor. În fruntea
celor intraţi în Oastea Domnului avem mulţi preoţi vrednici,
care – în biserică şi afară de biserică – „înrolează” şi „in-
struiesc” mereu sufletele pentru lupta cea mare a mântuirii
sufleteşti.
Oastea Domnului a dat, în special Bisericii şi preoţilor, un
mare ajutor în combaterea sectarismului. Ea a dat şi dă sufle-
telor flămânde păşune duhovnicească, oprindu-le să plece în
altă parte.
7. Rugăciunea cea adevărată

Numai cel ce se roagă neîncetat poate păstra darul de biruitor
Precum am mai amintit, omul este ca o cetate încuiată. De
o parte libertatea voinţei, de altă parte păcatul şi duhul acestei
lumi îl ţin pe om într-o cetate încuiată. Rugăciunea este cheia
ce deschide inima omului pentru Dumnezeu, pentru darurile
lui Dumnezeu. Dumnezeu respectă libertatea voinţei omului.
El nu pune pe noi cu sila darurile Sale. El aşteaptă să le cerem
şi să le luăm. Rugăciunea este o cheie ce descuie în două laturi.
De o parte descuie cerul de sus ca să ne dea, iar de altă parte
descuie inima noastră, ca să primească.
Prin rugăciune, Îi facem lui Dumnezeu un loc alături de noi
pe câmpul nostru de luptă împotriva Ispititorului. Rugăciunea
atrage darul şi ajutorul lui Dumnezeu în câmpul nostru de lup-
tă contra Ispititorului. De aceea se cutremură şi fuge Satana de
rugăciune.
Satana nu se sperie când te hotărăşti contra păcatelor.
Nu se sperie nici când scrii la Sibiu că vrei să intri în Oastea
Domnului. Nu se sperie nici când pui medalia Oastei pe piept,
dar tremură şi fuge Satana, când îngenunchezi în faţa Crucii
Mântuitorului şi te adânceşti cu toată inima ta în rugăciunea de
predare Domnului.
O, ce putere mare este rugăciunea! Ea străbate cerul şi
pământul. Rugăciunea este cea mai puternică ofensivă contra
diavoleştilor gloate. Rugăciunea fugăreşte şi alungă gloatele
Satanei, precum Însuşi

Mântuitorul a zis că:
„Acest neam de demoni
cu nimic nu poate ieşi,
decât numai cu rugă-
ciune şi cu post” (Mc 9,
29). Noi suntem slabi, fi-
indcă nu ne rugăm şi nu
ne ştim ruga cu putere.
Rugăciunea este
legătura noastră cu ce
rul, cu Dumnezeu. Ru
găciunea este un tele-
fon sufletesc, pe care
ni l-au făcut Crucea şi
Jertfa Mântuitorului.
Prin Jertfa Crucii Sale,
Mântuitorul ne-a împă-
cat cu Dumnezeu, ne-a Îngenuncheat la picioarele Crucii
lăsat un telefon prin
care putem cere şi lua neîncetat tot ce ne trebuie.
Când cazi plângând în faţa Crucii Mântuitorului şi te rogi,
ai în faţa ta un telefon sufletesc, care îţi duce la cer toate rugă-
minţile şi cererile tale, iar de acolo îţi aduce dar, tărie, putere,
viaţă şi tot ce îţi lipseşte.
De acest „telefon” avem cea mai mare lipsă şi în câmpul
nostru de luptă cu Ispititorul şi atacurile lui. Cei care aţi făcut
armata ştiţi ce mare însemnătate are telefonul în vreme de răz-
boi. Telefonul ţine legătura între comandantul luptei şi armata
luptătoare. Prin telefon iau luptătorii ştire încotro să meargă,
unde să atace. Prin telefon cer muniţie şi de-ale mâncării. Prin
telefon strigă să li se trimită ajutor când sunt copleşiţi de atacul
vrăjmaşului.
Când un grup de armată şi-a pierdut legătura telefonică

cu comanda armatei, atunci şi-a pierdut tot rostul, şi-a pierdut
cumpătul, orientarea, şi-a pierdut orice nădejde de biruinţă şi
în orice clipă e ameninţat să fie prins de armata vrăjmaşă.
Întocmai aşa se petrec lucrurile şi pe câmpul nostru de
luptă sufletească cu Ispititorul şi atacurile lui. Rugăciunea este
telefonul sufletesc care ţine legătura între noi, luptătorii, şi
Marele nostru Comandant, Iisus Biruitorul.
Prin acest telefon cerem şi primim tot ce ne trebuie pentru
darul biruinţei. Prin acest telefon cerem şi luăm dar, putere,
„muniţie”. Prin acest telefon cerem să ni se trimită ajutor, când
simţim că vrăjmaşul ne atacă mai înverşunat. Şi ajutorul îndată
ne vine. Această legătură „telefonică” este taina biruinţei noas-
tre. Când am pierdut această legătură, când ni s-a stricat acest
„telefon”, am pierdut tot rostul luptei, am pierdut orientarea,
am pierdut puterea, am pierdut biruinţa...
O, ce dar mare este pentru noi rugăciunea în câmpul de
luptă cu Ispititorul! O, ce putere mare este rugăciunea, peste
tot în viaţa noastră de creştin!
Prin rugăciune, ni Se descoperă Domnul şi voinţa Lui şi
vorbeşte sufletului nostru într-o limbă minunată, pe care lu-
mea n-o înţelege. Când noi ne rugăm cu adevărat, suntem în
Dumnezeu şi Dumnezeu e în noi, cum un burete scufundat în
apă este în apă şi apa în el.
Sufletul rugăciunii este Duhul Sfânt. Să-L rugăm pe Duhul
Sfânt să ne înveţe a ne ruga cu putere!
Biblia ne spune că, odinioară, când Israelitenii erau în lup-
tă cu vrăjmaşii, Moise stătea pe vârful unui munte cu mâinile
ridicate spre cer, în semn de rugăciune. Armata Israelitenilor
biruia atâta timp cât Moise îşi ţinea mâinile în sus, dar îndată
ce îşi lăsa mâinile în jos biruiau vrăjmaşii (Ieş 17, 9-14).
Aşa e, dragă cititorule, şi în viaţa noastră. Şi noi suntem în

luptă, într-o luptă mare şi neîncetată cu vrăjmaşul diavolul, cu
ispitele, cu patimile, cu înşelăciunile şi păcatele acestei lumi.
Până când stai şi tu „cu mâinile în sus”, până când petreci o
viaţă de rugăciune, biruieşti păcatul; dar îndată ce „laşi mâinile
în jos” – îndată ce slăbeşti cu rugăciunea – te biruie patimile
şi păcatele.
Dar, mai presus de toate, să luăm pildă de rugăciune de
la Marele nostru Învăţător. Viaţa Lui întreagă a fost o viaţă de
rugăciune. Prin rugăciune, vorbea neîncetat cu Tatăl şi Îşi lua
putere pentru săvârşirea Marii Lucrări ce I se încredinţase. În
toate împrejurările, Mântuitorul Îşi apără cu îndârjire ceasu-
rile Lui de rugăciune. Din faţa gloatei Se retrăgea în pustie să
Se roage (Mc 1, 35). În faţa tuturor greutăţilor, Mântuitorul
Se ruga. Când era ispitit, Se ruga; când era defăimat, Se ruga;
când era obosit, Se ruga; când avea de luat o hotărâre, Se
ruga. El Se ruga oriunde, căutând de regulă locuri retrase de
zarva pământului. Rugăciunea Lui nu era o deprindere, ci o
putere.
Aşa trebuie să fie şi rugăciunea noastră. Pentru viaţa noas-
tră cea sufletească, rugăciunea ar trebui să fie ca pâinea ce o
mâncăm, ca aerul ce-l respirăm şi ca apa ce o bem.
Nopţi întregi le petrecea Mântuitorul în rugăciune. „Iar
noaptea, ieşind, petrecea rugându-Se în Muntele Măslinilor”
(Lc 21, 37). Era Fiul lui Dumnezeu şi totuşi avea lipsă să Se
întărească prin rugăciune. Noi suntem nişte bieţi oameni nepu-
tincioşi, şi totuşi nu umblăm după darul şi puterea rugăciunii.
Fratele meu, te rogi tu?
Grecii cei vechi aveau o legendă despre un uriaş cu nu-

mele Anteu, pe care nimeni nu-l putea birui, pentru că Anteu
avea un dar: în decursul luptei, de câte ori atingea pământul,
el căpăta putere nouă şi biruia pe cei ce se măsurau cu el. Un

astfel de dar ne dă şi nouă rugăciunea. Şi noi suntem într-o
luptă neîncetată cu ispitele şi patimile acestei lumi. În aceas-
tă luptă, ca oarecând lui Anteu, ni s-a dat şi nouă darul să
atingem mereu cerul prin rugăciunile noastre şi din această
atingere să primim putere nouă şi biruinţă asupra ispitelor şi
patimilor.
Prin rugăciune Îl atragem pe Iisus Biruitorul în câm-
pul nostru de luptă. Prin rugăciune căpătăm o atingere cu
Dumnezeu, cu Iisus Biruitorul şi prin această atingere ne vine
biruinţa. De aceea, Satana se teme de rugăciune. El nu poate
sta în faţa ei. El fuge îngrozit din faţa rugăciunii.
Câţi însă folosesc darul rugăciunii?
8. Sfânta Scriptură (Biblia)

Numai cel care se hrăneşte neîncetat cu Cuvântul lui Dumnezeu
poate fi un ostaş biruitor
Sfânta Scriptură nu este o carte ca oricare alta. Ea este
Cartea lui Dumnezeu, Cartea prin care Dumnezeu vorbeş-
te despre El şi planurile Lui. Biblia este o Carte prin care
Dumnezeu Şi-a descoperit planurile Lui şi Planul cel Mare
al mântuirii noastre. De aceea zicea Mântuitorul: „Cercetaţi
Scripturile, că socotiţi că în ele aveţi Viaţa veşnică. Şi acelea
sunt care mărturisesc despre Mine” (In 5, 39).
Dar Biblia nu este numai o carte de cunoaştere a planu-
rilor şi învăţăturilor lui Dumnezeu, ci, mai presus de aceas-
ta, Biblia este o carte
plină de putere, de
dar şi har. Cercetaţi
Scriptura, căci în cu-
vintele ei este ceva
ce nu se poate spune,
ci numai se simte. În
cuvintele Scripturii
este o putere, este
un dar, este ceva din
Duhul lui Dumnezeu,
este Dumnezeu În
suşi. Cuvintele Scrip
turilor sunt ca un foc ce „aprinde rărunchii şi inima” (Ps 25, 2).

Cuvântul Scripturilor e „ploaia ce se pogoară din cer şi nu se
întoarce până nu adapă pământul şi-l face de rodeşte” (Is 55,
10). Când citeşti Scripturile cu credinţă şi cu dor de mântuire
sufletească, stai sub ploaia darului de Sus, stai sub o revărsa-
re de dar, stai sub o putere ce lucrează în tine. „Cuvântul lui
Dumnezeu e viu şi lucrător şi mai ascuţit decât orice sabie cu
două tăişuri” (Evr 4, 12). Acest cuvânt „viu şi lucrător” se află
în Scriptură, şi cine se hrăneşte cu el capătă dar şi putere.
Nu este pe suprafaţa pământului o carte mai cu putere de-
cât Sfânta Scriptură şi, în special, Scriptura Noului Testament,
adică Evangheliile şi Epistolele Apostolilor.
Despre creştinii cei dintâi, spune Biblia că „ei au primit
Cuvântul cu toată osârdia, în toate zilele cercetând Scripturile”
(Fapte 17, 11), de aceea era atâta putere în viaţa lor. Biblia e o
hrană zilnică a sufletului. Eu citesc în fiecare zi în Biblie, pen-
tru că ea este o lipsă a vieţii mele, întocmai ca apa ce o beau,
ca aerul ce-l respir şi ca pâinea ce o mănânc.
Un creştin cititor fără Biblie este ca un meseriaş fără unel-
te de lucru. Ceea ce este plugul pentru plugar, acul pentru cro-
itor, ciocanul pentru fierar, pana pentru scriitor, aceea trebuie
să fie şi Biblia pentru un creştin.
Un ostaş al Domnului (care ştie citi), fără Biblie, este ca
un soldat fără puşcă.
O, ce lucru dureros este un creştin ce ştie carte şi nu cu-
noaşte Biblia, Sfânta Scriptură! Dacă Biblia ar avea grai, ea
ar striga: „Oameni buni, eu sunt Cartea lui Dumnezeu: – ci-
tiţi-mă! Eu sunt descoperirea lui Dumnezeu: – căutaţi-mă! Eu
sunt Cartea Vieţii: – iubiţi-mă! Dumnezeu este autorul (scrii-
torul) meu: – cercetaţi-mă şi veţi afla în mine pe Dumnezeu!
Veţi afla toate încercările şi lucrările ce le-a făcut dragostea lui
Dumnezeu în decursul veacurilor pentru mântuirea voastră, a
păcătoşilor!... Veţi afla în mine drumul cel lung ce l-a făcut

Dumnezeirea de-a lungul veacurilor pentru mântuirea neamu-
lui omenesc”...
Când ne vom înfăţişa la Judecata de Apoi, una dintre între-
bările ce ni se vor pune va fi şi aceasta: „Fiule, ai citit tu Cartea
Mea, Biblia?” „Nici n-am auzit de Cartea asta!” – va răspunde
cel păcătos. „Ţi-am trimis anume o Carte – va zice Domnul –
în care te înştiinţam despre iertarea ce ţi se dă prin Jertfa Fiului
Meu”. „N-am apucat să desfac această carte!” – va răspunde
cel necredincios.
Vai va fi de el şi de toţi care nu vor putea da un alt răspuns
la aceste întrebări!
„VENIŢI, CĂ, IATĂ, GATA SUNT TOATE!”... (LC 14, 17)
Am arătat care sunt darurile sufleteşti cu care îl putem birui

pe Ispititorul şi atacurile lui: Golgota, Duhul Sfânt, Biserica,
Rugăciunea, Biblia... În afară de acestea, mai sunt încă şi alte
multe daruri, căci Dumnezeu este plin de dragoste pentru mân-
tuirea noastră.
În noaptea Cinei celei de Taină, când se apropia Răs
tignirea, Mântuitorul a folosit de şase ori cuvintele „a cere”
şi „a lua”, în starea Lui de vorbă cu Apostolii: „Orice veţi
cere în numele Meu, voi face”... „Orice veţi cere de la Tatăl,
se va da vouă”... „Cereţi şi veţi lua!... în ziua aceea veţi cere
în Numele Meu”... etc. (In 14, 16). Aici este taina biruin-
ţei noastre: să cerem şi să luăm darurile pe care ni le îmbie
Domnul. Darurile Domnului pentru noi n-au nici un preţ,
dacă nu le primim şi nu le folosim.
Ca şi în pilda cu „Cina cea mare” din Evanghelie (Lc 14,
16-24). Domnul ne cheamă să luăm darurile ce ni le-a câştigat:
„Veniţi, că, iată, gata sunt toate!” O, ce dulce este această che-
mare, dar şi plină de fior! „Veniţi, că toate sunt gata! – ne zice
şi nouă Tatăl Ceresc... Totul am făcut pentru viaţa şi mântuirea
voastră..., veniţi, că e gata Jertfa Fiului Meu..., veniţi, că v-am
iertat prin Jertfa Fiului Meu!”...
„Veniţi, că totul e gata! – ne zice şi Iisus Mântuitorul – ve-
niţi, că iată am suit Golgota!... Veniţi, că iată cuiele au trecut
prin mâinile şi picioarele Mele!... Veniţi, că suliţa a străpuns
coasta Mea..., totul e gata, toate am suferit pentru voi şi mântu-
irea voastră..., veniţi şi luaţi dar de biruinţă şi de mântuire!...”
„Îndrăzniţi, căci Eu am biruit lumea!” (In 16, 33)

Domnul vrea ca tot omul să fie un biruitor asupra ispitelor
Satanei. Domnul Iisus vrea să-L urmăm pe calea biruinţei Lui.
El are lipsă de biruitori, de oameni care să calce pe urmele
Lui. Şi nu numai că vrea acest lucru, ci Domnul ne îmbie şi
cu ajutor, să putem fi şi noi biruitori. Iisus Mântuitorul pentru
aceasta a venit în lume, ca să ne câştige darul biruinţei. El a bi-
ruit pe Satana şi ne-a cucerit izbăvirea de sub puterea Satanei.
El ne pune la îndemână tot câştigul Lui şi toată biruinţa Lui
cea strălucitoare.
„Iată, v-am dat vouă – zicea Iisus Apostolilor – putere să
călcaţi peste şerpi şi peste scorpii şi peste toată puterea vrăj-
maşului, şi nimic nu vă va vătăma” (Lc 10, 19).
Însă câştigul biruinţei Lui pentru noi numai atunci are
preţ, dacă îl primim şi îl folosim ca pe al nostru. Fără primirea
acestui câştig nu putem câştiga biruinţă. Noi trăim pururi într-
un câmp de luptă, într-un război cu Ispititorul şi gloatele lui. În
acest război, noi singuri suntem mai slabi ca vrăjmaşul. El ne
biruie cu vicleşugul ce-l are. Însă biruim gloatele duşmane şi
le punem pe fugă, când în fruntea noastră stă Iisus Biruitorul,
când luptăm sub steagul Domnului Iisus. Noi biruim prin biru-
inţa Lui. Ne facem biruitori prin biruinţa Lui.
Evangheliile ne spun că în noaptea cea din urmă, în noap-
tea cea neagră a vieţii Mântuitorului, Apostolii stăteau abă-
tuţi şi îngânduraţi. Iisus i-a îmbărbătat atunci cu cuvintele:
„Îndrăzniţi, căci Eu am biruit lumea!” (In 16, 33).
O, ce cântec dulce este acesta! Un cântec ceresc este aces-
ta! El ar trebui să răsune din om în om, din sat în sat, din ţară
în ţară. El ar trebui să răsune în toată lumea. El ar trebui să fie
cântarea de bucurie şi de biruinţă a creştinilor.
Prin cuvintele de mai sus, Mântuitorul ne-a dat o chezăşie
de biruinţă. Cei ce luptăm pentru mântuirea sufletului şi pentru
Împărăţia lui Dumnezeu nu suntem singuri. În fruntea noastră
stă Iisus Biruitorul. Şi, dacă El este cu noi, trebuie să învin-
gem! Şi, dacă Duhul Lui este cu noi, trebuie să învingem! Şi,
dacă dragostea Lui este cu noi, trebuie să învingem!
SĂ MERGEM CU INIMA LARGĂ LA LUPTĂ!
Încheiem acest Război sfânt cu minunata chemare de mai

jos, pe care am aflat-o în scrierile Sfântului Ioan Gură de Aur:
„Să mergem cu inima largă la luptă, privind pe Iisus cel
Răstignit, Care, de pe Cruce, ne întinde ajutorul Său: biruinţa
şi coroana. În trecut, am căzut, pentru că nu am privit înde-
ajuns la rănile Răscumpărătorului nostru. Dar, dacă în viitor
vom avea înaintea ochilor toate câte a suferit Iisus din iubire
pentru noi, e sigur că nu vom fi învinşi de vrăjmaşul diavol. Nu
înţeleg anumite temeri: diavol! diavol!, când putem zice Iisus!
Iisus!, şi prin aceasta să facem să tremure diavolul.
Împărăţia lui Dumnezeu nu se va da unor pierde-va-
ră, ci acelora care luptă pentru ea şi muncesc în slujba lui
Dumnezeu. Toţi ar voi să se mântuiască, însă aşa... mai pe

uşor. E lucru de mirat că diavolul se osteneşte atâta şi nu
doarme, ca să ne poată da pierzării, iar tu eşti nepăsător când
e vorba de fericirea sau osândirea ta cea veşnică. Duşmanul
priveghează, iar tu dormi.
Să mergem cu inima largă la luptă!”
9. Armele pe care le foloseşte diavolul

CU ALCOOLUL CÂŞTIGĂ DIAVOLUL
CELE MAI MULTE SUFLETE
Spuneam mai înainte că inima omului e ca o cetate pe care

umblă să o cucerească doi „asediatori”: Domnul şi diavolul. Am
arătat pe larg cu ce fel de daruri vrea Domnul să câştige cetatea
inimii noastre. Am scris pe larg despre darurile şi armele ce ni le
dă Domnul pentru câştigarea şi păstrarea biruinţei noastre asu-
pra Ispititorului.
Rămâne să spunem acum ceva şi despre armele cu care
diavolul umblă să cucerească cetatea unui suflet. Precum spu-
neam, diavolul nu poate cuceri cu putere cetatea sufletului nos-
tru. De aceea foloseşte fel de fel de meşteşuguri şi înşelăciuni.
Armele de luptă ale diavolului sunt multe şi diferite. „A
mea este lumea aceasta” – zicea diavolul, când L-a ispitit pe
Mântuitorul în pustie cu ispita măririi lumeşti. Ale diavolului
sunt toate poftele, plăcerile, patimile şi deşertăciunile acestei
lumi. (În chipul de la pagina 51 am arătat armele pe care le
foloseşte diavolul). Cu cele
şapte păcate de moarte: cu
trufia, mânia, pizma, des-
frânarea, lăcomia, minciu-
na, lenea şi celelalte ispite
şi păcate, umblă diavolul să
piardă sufletul omului.
Cu ele – cu
cele şapte păcate
de moarte – umblă
Satana să cucereas-
că pe om şi să-l aba-
tă de la cele sufle-
teşti şi cereşti.
Dar dintre toate
ar
mele are Satana
una cu care câşti-
gă cele mai multe
biruinţe: alcoolul.
Satana e viclean
mare. El ştie că pu-
terea unei vieţi de
creştin biruitor e da-
rul şi harul Duhului
Sfânt. De aceea şi-a
ales şi el un duh al
lui: alcoolul. Cu duhul alcoolului face Satana prin lume cea
mai cumplită năvală şi pieire sufletească.
Ţinând seama de lucrul acesta, vom stărui în cele ce ur-
mează mai ales asupra alcoolului – arma cea mai teribilă pe
care diavolul o foloseşte în lupta ce se dă pentru câştigarea
sufletelor.
Mântuitorul a zis: „Temeţi-vă mai curând de acela care
poate şi sufletul şi trupul să le piardă în gheenă” (Mt 10, 28).
Un astfel de vrăjmaş care omoară şi trupul şi sufletul omului
este alcoolul, duhul diavolului.
Alcoolul este arma cea mai puternică şi undiţa cea mai
bună a diavolului.
Feriţi-vă de el!
Şarpele din grădina Edenului

pândeşte azi din sticla de alcool
Biblia ne spune că, oarecând, şarpele diavol a înşelat pe
strămoşii noştri cu un măr şi cu acest măr i-a atras în moarte
trupească şi sufletească. Azi se pare că şarpele diavol a aflat un
altfel de „măr” cu care înşală pe oameni şi-i atrage la moarte
şi pieire. Acest „măr” e sticla cu băutură. Diavolul pune şi
această patimă în faţa omului, cu un măr mic: cu un păhărel
de băutură. Patima beţiei se începe cu „un măr”, cu cel dintâi
pahar şi sfârşeşte cu pieirea trupească şi sufletească. Mărul cu
care a ispitit diavolul pe Adam şi Eva se pare că în zilele noas-
tre e păhărelul cu alcool.
Şarpele din grădina Edenului pândeşte azi din sticla de
alcool. De aici îşi îmbie „mărul”. Vai de cei ce se lasă înşelaţi!
Mărul cel din rai a
fost un izvor de nesfâr-
şite răutăţi trupeşti şi
sufleteşti pentru neamul
omenesc. Aşa-i şi sticla
cu băutură, un izvor de
răutăţi: sudalme, bă-
tăi, omoruri, desfrânări
etc... Mărul cel din rai
li s-a părut lui Adam şi
Eva frumos la vedere
şi dulce la gustare, dar
pe urmă amare au fost
roadele lui. Aşa-i şi bă-
utura, precum zice Sf.
Scriptură: „Nu te uita la
vin cum este el de roşu,
cum scânteiază în cupă
şi cum alunecă pe gât, căci la urmă el ca un şarpe muşcă şi

ca o viperă împroaşcă venin! Dacă ochii tăi vor privi la femei
străine şi gura ta va grăi lucruri meşteşugite, vei fi ca unul care
stă culcat în mijlocul mării, ca unul care a adormit pe vârful
unui catarg...” (Pildele lui Solomon 23, 31–34).
Din sticla de alcool, şarpele-diavol muşcă de moarte tru-
pul şi sufletul omului. Cu ajutorul alcoolului, şarpele-diavol
bea vlaga cea trupească şi sufletească a omului.
Fugiţi de alcool, ca de şarpele ce muşcă de moarte!
Ce a cerut diavolul...
În ţările Răsăritului, circulă o istorioară minunată despre
ce fel de isprăvi fioroase poate face diavolul cu ajutorul alco-
olului.
Diavolul se întâlni odată, într-o pădure, cu un om şi îi zise:
– Am să te omor, sau numai aşa îţi mai las viaţa, dacă omori pe
tatăl tău, sau baţi pe soră-ta, sau te îmbeţi.
„Ce să fac?” – îşi zise omul. Să omor pe tatăl meu care
m-a crescut, e cu neputinţă. Să bat pe soră-mea, e ceva groaz-
nic. Iacă, mă voi îmbăta o dată şi îmi voi scăpa viaţa. Şi s-a
coborât omul în sat, a tras la o cârciumă şi s-a îmbătat una
bună. Dar, mergând acasă beat, s-a apucat de ceartă cu cei de
acasă şi, îngroşându-se cearta, a bătut pe soră-sa şi a omorât
pe tatăl său.
Cu adevărat alcoolul şi beţia sunt un izvor de rele şi fără-
delegi!
Un război pustieşte omenirea...

Războiul cel mare a fost o nimica toată faţă de un alt mare
război şi prăpăd pe care îl fac diavolul şi moartea cu ajuto-
rul băuturilor. Acest război îl arată desenul alăturat. În fruntea
acestui război se văd cei doi comandanţi: diavolul şi moartea.

Le râde barba de bucurie, văzând că au „muniţie” destulă şi
soldaţi destui (crâşmari), care bagă mereu gloanţe în „tun”. Cu
acest război aprinde diavolul satele şi oraşele şi face cumplite
pustiiri, cum se vede în imagine. Pe urma acestui război rămâ-
ne prăpăd trupesc şi sufletesc: sărăcie, boală, bătăi, omoruri,
desfrânări, sudalme, hoţii etc. etc. S-a făcut socoteala că bău-
tura omoară într-un singur an atâţia oameni câţi a omorât răz-
boiul cel mare în patru ani. Iar sufletele omorâte, acelea, încă
pe deasupra, pierdute pe veci.
Un sat bombardat
Iată mai jos o pildă mult grăitoare din cele multe-multe.
Într-o comună fruntaşă, lângă Orăştie, s-au băut în anul
1924 băuturi în preţ de două milioane şi jumătate de lei. Atâta
prăpăd de băutură a lăsat urme grozave. „Azi, în acest sat, sta-
tistica spune că sunt 24 de muţi şi surzi şi 74 de hăbăuci (tâm-
piţi), şi sănătatea oamenilor scade văzând cu ochii”.
Oare nu sunt aceştia nişte invalizi din războiul cel groaznic

pe care îl fac diavolul şi moartea cu ajutorul băuturilor? Sunt
pline satele şi oraşele cu astfel de invalizi. Şi-apoi, oare, câţi
rămân invalizi cu sufletul de pe urma acestui groaznic război?
În America, Anglia şi în alte ţări înaintate, oamenii şi statul
au început un adevărat război împotriva băuturilor şi beţiilor.
O ofensivă trebuie să pornească şi în ţara noastră, unde avem
sute de mii de crâşme şi mii de fabrici care fac mereu „muni-
ţie” (spirt, rachiu etc.) pentru războiul diavolului. E plină ţara
cu băuturi false. Acestea cel mai mult rod vlaga poporului.
O jumătate de milion de cârciumi avem în ţară,

faţă de 32 de mii de biserici şi 19 mii de şcoli
Statistica ţării arată un lucru înspăimântător. În ţara noas-
tră sunt 500 de mii de cârciumi, socotite la un loc toate cârciu-
mile, bodegile, hanurile, restaurantele, adică toate felurile de
localuri unde se vând băuturi alcoolice. Faţă de acest număr
îngrozitor, sunt, în toată ţara, 32 de mii de biserici şi 19 mii
de şcoli. Grozavă cumpănă! Împărţite crâşmele, după numărul
locuitorilor ţării, tot la 165 de suflete (cam la 36–40 de case)
revine o cârciumă. Nici o altă ţară din lume nu stă atât de bine
cu mulţimea cârciumilor, ca noi. Cu adevărat azi-mâine ni se
va zice ţara cârciumilor.
Se beau zece miliarde de lei pe an

Statistica ţării arată că în anul 1924 s-au băut băuturi în
preţ de 11 miliarde (11 miliarde fac 11 mii de milioane). De
6 miliarde s-a băut spirt şi ţuică, adică băutura cea mai otră-
vitoare. Şi în ceilalţi ani a fost tot cam aşa. Se beau la noi pe
an cel puţin 10 miliarde de lei. A treia parte din bugetul ţării
(care este de 30 miliarde), se bea. Împărţită băutura pe numă-
rul sufletelor, pe fiecare cap de om revin 49 litri de băutură, iar,

în bani, 3520 lei. Ce lucruri minunate, ce de şcoli, biblioteci,
spitale etc. s-ar putea face cu atâta amar de bănet!
Unde sunt apoi şi celelalte pagube ce le fac atâta amar de

cârciumi şi de băuturi? Alcoolul roade în sănătatea Neamului.
Cârciumile sunt pline de băuturi false, care fac cumplite stri-
căciuni în sănătatea oamenilor. În Maramureş, pe la Braşov,
Oradea s-au prins cârciumari care „întăreau” rachia cu var, vi-
triol şi cenuşă.
Ce să mai zicem apoi de cumplitele stricăciuni ce le fac
atâta amar de cârciumi şi băuturi în sănătatea sufletească a po-
porului? Tot ce clădeşte Biserica şi şcoala dărâmă cârciuma.
Ca un iad cu gura căscată stă cârciuma în Ziua Domnului, aş-
teptând să înghită pe oameni după ieşirea din biserică. Iese
omul din biserica lui Dumnezeu şi intră în casa diavolului. Ah,
ce prăpăd cumplit fac cârciumile şi băuturile! Ele sunt vrăjma-
şul cel mare, despre care a zis Mântuitorul că „omoară şi trupul
şi sufletul omului” (Mt 10, 28).
Popoarele culte din Apus au luat măsuri cuminţi contra
acestei mari primejdii. La noi însă, de ani de zile cârciumile au
tot sporit mereu. Oare când îşi vor deschide ochii şi oamenii
noştri şi statul nostru, să vadă primejdia ce ne ameninţă?!
ALCOOLUL A STRICAT ŞI PRAZNICELE DOMNULUI
Pe multe din poruncile şi învăţăturile Domnului Dum

nezeu le-a stricat diavolul cu ajutorul alcoolului. Dar parcă
pe nici una n-a stricat-o aşa de mult ca pe Ziua Domnului şi
praznicele Sale.
Biblia şi Biserica ne spun că ziua de odihnă este Ziua
Domnului, dar diavolul sare astăzi şi răspunde că a lui e aceas-
tă zi. „A mea este şi ziua de sărbătoare – zice diavolul –, pentru
că în această zi aleargă oamenii să-şi isprăvească daraverile şi
fac negustorii şi târguri, de unde nu lipseşte fiica mea, înşelă-
ciunea. În această zi, se strâng oamenii să se fălească, să spună
minciuni, clevetiri şi, mai ales, în această zi intră în casa şi «bi-
serica» mea – în cârciumă – unde mă preamăresc cu sudalme,

beţii, jocuri şi destrăbălări. Ziua Domnului e ziua mea – zice
Satana –, pentru că în această zi îmi slujesc mie oamenii mai
mult ca oricând”.
Ziua Domnului ar trebui să fie zi de laudă şi mărire lui
Dumnezeu (aşa cum arată desenul de mai jos). În această zi,
ar trebui să cânte cerul şi pământul (sau, mai bine-zis, şi pă-
mântul cu cerul): „Lăudaţi-L pe El toţi îngerii Lui, lăudaţi-L
pe El soarele şi luna, stelele şi lumina. Lăudaţi-L pe El împă-
raţii pământului şi popoarele”... (Ps 148). Dar, în loc de aceas-
tă cântare de mărire lui Dumnezeu, duminicile şi în celelalte
sărbători răsună crâşmele, jocurile, clăcile, balurile, ospeţele
şi toate tămbălăurile şi păcatele. O, ce nărav urât şi păgân am
apucat noi creştinii de azi, că toate desfătările cele lumeşti şi
de suflet stricătoare le facem duminica, în Ziua Domnului, în
ziua sufletului!
Biblia ne spune că, odinioară, Antioh – împăratul păgân
– a trimis pe căpitanul Apolonie să măcelărească pe locuitorii
Ierusalimului. „Iar acesta venind în Ierusalim, s-a prefăcut a
fi cu pace şi a aşteptat până în ziua cea sfântă de odihnă şi,
apucând pe iudei în zi de praznic, a poruncit ostaşilor celor de
sub ascultarea sa să se înarmeze. Şi pe toţi cei care au ieşit să
privească i-au omorât şi, alergând prin cetate cu armele, multă
mulţime au omorât” (II Macabei 5, 25-26).
Această istorie este cu mare înţeles şi pentru noi, creştinii
de azi. Şi diavolul, ca Apolonie, aşteaptă cu vicleşug sărbăto-
rile Domnului şi atunci se sloboade cu oastea lui asupra creş-
tinilor şi face grozavă ucidere şi vărsare de sânge în sufletul
lor. Cârciumile, uliţele, locurile de joc şi petreceri, în fiecare
Duminecă şi sărbătoare, se stropesc cu sângele sufletesc al ce-
lor pe care Satana, cu oastea lui, i-a rănit şi i-a omorât.
DIAVOLUL ÎŞI ARE ŞI EL O ARMATĂ A LUI:

ARMATA BĂUTORILOR...
Diavolul îşi are şi el, între oameni, o armată a lui, armata

băutorilor, armata celor biruiţi de patimi şi fărădelegi, armata
celor biruiţi de ispitele diavolului.
O, cum sporeşte de bine această armată! Noi, cu Oastea
Domnului, de ani de zile umblăm prin toată ţara, chemând pe
oameni sub steagul Domnului Iisus, şi abia am aflat câteva
mii de suflete, pe când diavolul strânge zeci şi sute de mii.
Îndeosebi, vai! cât de grozav sporeşte armata băutorilor, arma-
ta beţivilor. Asta e cea mai puternică armată a diavolului. Şi
Satana are grijă de ea să nu scadă.
Sunt pline satele şi oraşele de cercuri de recrutare pentru ar-
mata diavolului. Cârciumile sunt tot atâtea cercuri de recrutare
pentru armata diavolului. Cârciumarii sunt cei ce strâng şi înscriu
mereu recruţi pentru armata cea neagră a băutorilor, a iadului.
Diavolului îi trebuie neîncetat recruţi şi rezervişti noi, căci

armata lui – armata beţivilor – îşi are şi ea pierderile ei. Zi de zi
cad unul şi altul din cei intraţi în armata beţivilor. Cade beţivul
doborât de ticăloşie trupească şi sufletească. Cade doborât de
vrăjmaşul cel înfricoşat, de care zicea Mântuitorul că „omoa-
ră” şi trupul şi sufletul omului (Mt 10, 28). Cade beţivul omo-
rât de alcool, de duhul şi puterea Necuratului. Locurile celor ce
cad trebuie umplute, şi ele se umplu repede. Din toate părţile
sosesc recruţi noi pentru armata diavolului. Îi aduce cârciuma-
rul şi îi pune la rând (cum se vede în desenul alăturat).
Îi râde dracului barba de bucurie văzându-şi armata cres-
când mereu.
Sunt pline satele şi oraşele cu rezervişti pentru armata dia-
volului. Cercurile de recrutare ale Satanei (cârciumile) gem
de mulţimea celor ce se pregătesc să intre în armata acestuia.
Ţărani şi muncitori, săteni şi orăşeni, tineri şi bătrâni, învăţaţi
şi proşti se înşiruie mereu în armata cea neagră a băutorilor, a
iadului.
O, ce lucru înfricoşător se poate vedea în creştinătatea de
azi! Ajunge omul, ajunge creştinul să-şi dea viaţa şi sufletul
pentru alcool, pentru lucrul diavolului şi pentru biruinţa iadu-
lui. Sunt pline satele şi oraşele de „creştini” care cad şi mor
moarte de „eroi” şi „mucenici” în armata diavolului, în armata
beţivilor. Sunt pline satele şi oraşele de astfel de „mucenici”
care îşi dau sănătatea şi viaţa pentru alcool, pentru lucrul dia-
volului şi biruinţa iadului.
Dragă cititorule! Nu te încrede în aceea că tu bei, dar nu

eşti beţiv! Ia seama că asta e calea ce duce spre armata cea
neagră a diavolului! Fugiţi şi feriţi-vă de el!
Faţă de armata cea neagră şi fioroasă a beţivilor, stă Oastea
cea frumoasă a Domnului, stă Oastea mântuirii sufleteşti, stă
Oastea celor care se jertfesc pentru sufletul lor, pentru lucrul

Domnului. Intraţi în această Oaste! Intraţi în Oastea Domnului!
Dragă suflete! Te-a prins cumva şi pe tine ispita beţiei în
armata diavolului? Ieşi, dragă suflete, ieşi îndată din această
fioroasă armată a pieirii şi intră în Oastea Domnului. Intră în
Oastea mântuirii tale sufleteşti!
Ce spun Scripturile despre alcool şi beţie

„Pentru cine sunt suspinele, pentru cine văicărelile, pentru
cine gâlcevile, pentru cine plânsetele, pentru cine rănile fără
pricină, pentru cine ochii întristaţi? Pentru cei ce zăbovesc
pe lângă vin, pentru cei ce vin să guste băuturi cu mirodenii”
(Pildele lui Solomon 23, 29-35). „Vai de cei ce, dis-de-dimi-
neaţă, aleargă după băuturi îmbătătoare; vai de cei ce, până
târziu seara, se înfierbântă cu vin! Cei care doresc la ospeţele
lor chitară, harpă, tobă, flaut şi vin, ei nu iau în seamă faptele
Domnului şi nu văd lucrurile mâinilor Sale” (Is 5, 11-12). „Vai
de cei viteji la băut vin şi meşteri la făcut băuturi îmbătătoare!”
(Is 5, 22). „Un ocărâtor este vinul, un zurbagiu băutura îmbătă-
toare şi oricine se lasă ademenit nu este înţelept” (Pilde 20, 1).
„Desfrânarea, vinul şi mustul iau minţile omului” (Osea
4, 11). „Vai de tine, ţară, care ai un copil rege şi căpeteniile
tale benchetuiesc dis-de-dimineaţă” (Eclesiast 10, 16). „Nu fiţi
printre cei ce se îmbată de vin..., căci beţivul şi desfrânatul
sărăcesc!” (Pilde 23, 20-21).
Domnul a vorbit lui Aaron şi i-a zis: „Vin şi sicheră să nu

beţi, nici tu şi nici fiii tăi... ca să puteţi deosebi cele sfinte de
cele nesfinte şi cele necurate de cele curate” (Levitic 10, 9-10).
„Şi nu vă îmbătaţi de vin, în care este pierzare, ci vă um-
pleţi de Duhul Sfânt” (Ef 5, 18).
„Vinul şi femeile înşală pe cei înţelepţi” (Sirah 19, 2). „Nu

fi printre cei ce se îmbată de vin şi printre cei ce îşi desfrânează
trupul lor, căci beţivul şi desfrânatul sărăcesc, iar dormitul me-
reu te face să porţi zdrenţe” (Proverbe 23, 20-21). „Iară dacă
acea slugă, rea fiind,... va începe să mănânce şi să bea cu beţivii,
veni-va stăpânul slugii aceleia... şi partea ei o va pune cu făţarni-
cii. Acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor” (Mt 24, 48-51).
„Să umblăm cuviincios, ca ziua; nu în ospeţe şi beţii, nu în
desfrânări şi în fapte de ruşine, nu în ceartă şi în pizmă” (Rom
13, 13).
„Destul este că în vremurile trecute aţi făcut cu desăvâr-
şire voia neamurilor, umblând în desfrânări, în pofte, în beţii,
în ospeţe fără măsură, în petreceri cu vin mult şi în neiertate
slujiri idoleşti. De aceea ei se miră că voi nu mai alergaţi cu
ei în aceeaşi revărsare a desfrâului şi vă hulesc” (I Ptr 4, 3-4).
„Nu vă amăgiţi: nici desfrânaţii, nici închinătorii la idoli, nici
adulterii..., nici furii, nici lacomii, nici beţivii..., nu vor moşte-
ni Împărăţia lui Dumnezeu” (I Cor 6, 9-10).
CE CAUTĂ ALCOOLUL ÎN TAINELE

ŞI SLUJBELE NOASTRE BISERICEŞTI?
Oastea Domnului alungă alcoolul şi datinile cele păgâ-

neşti de la botezuri, ospeţe, îngropăciuni
Oastea Domnului se ridică şi cu întrebarea: Ce caută alco-
olul în Tainele şi slujbele noastre bisericeşti?
Vai, cât de mult a săpat diavolul, mişelul, şi aici. Sfinte
sunt Tainele Bisericii, frumoase sunt slujbele noastre biseri-
ceşti, frumoase sunt datinile noastre bisericeşti, dar diavolul a
alergat şi aici să le strice cu alcoolul.
Să mai spun răului pe nume, cred că e de prisos. Se poate

vedea în toate părţile.
Spre pildă, la moartea şi îngropăciunea oamenilor, e pri-
lejul cel mai potrivit de a trezi în suflete gândul veşniciei şi al
mântuirii sufleteşti. Dar diavolul a avut grijă să înăbuşe acest
gând. Căci pe la priveghiuri ce se întâmplă? Cele mai urâte lu-
cruri! În cele două nopţi de priveghere se bea, se citeşte în „bi-
blia” diavolului cea cu treizeci şi două de foi (cărţile de joc),
se tămâiază cu tămâia diavolului (tutunul), se fac tot felul de
glume şi lucruri păgâneşti. Şi însăşi îngropăciunea e plină de
alcool. De când eram preot la ţară ştiu cazul unei îngropăciuni,
într-o filie de munte, unde paracliserul (crâsnicul) s-a îmbătat
aşa de rău, încât a trebuit legat deasupra mortului pe car, altfel
n-a fost chip să fie adus în sat.
Ostaşii Domnului fac priveghiuri şi îngropăciuni fără al-
cool şi fără datini păgâneşti. La privegherea ostaşilor ador-
miţi în Domnul – şi a altor fraţi creştini, pe unde vor fi chemaţi
– ostaşii Domnului se roagă, citesc din Biblie şi din alte cărţi
religioase, cântă cântări duhovniceşti şi petrec în adevărată
priveghere.
Tot aşa, la botezul copiilor, ostaşii Domnului însoţesc
slujba preotului cu cântările lor şi cu petrecerea lor cea du-
hovnicească.
Şi mai grozave lucruri se petrec apoi la ospeţe. Nu o dată,
chiar în Sf. Biserică, la Taina Sf. Cununii, nuntaşii se prezintă
morţi de beţi... iar încolo... beţii, bătăi, ba chiar şi omoruri.
Atât de mult s-a înrădăcinat acest rău, încât îşi închipuie
oamenii, de multe ori, că nu se pot face slujbe bisericeşti fără
alcool. De când eram preot la ţară îmi aduc aminte de un cre-
dincios care îmi zicea că ar face sfeştanie în casă, dar n-are...
rachie... E silit să amâne sfeştania până va da Dumnezeu rod
de prune şi rachie, să facă el atunci o sfeştanie „de cea mare”.
Ostaşii Domnului vor arăta, prin pilda lor, că slujbele

bisericeşti şi datinile noastre bisericeşti n-au lipsă de alcool.
Ostaşii Domnului alungă alcoolul şi datinile cele rele de la
botezuri, ospeţe, îngropăciuni etc.
Ce spune Sf. Ioan Gură de Aur despre datinile

şi obiceiurile cele rele de la nunţi, ospeţe etc.
Mulţi îşi închipuie că lupta noastră e ceva nou, şi mai mul-
ţi ne mustră spunând că suntem contra datinilor şi obiceiurilor.
Spre pildă, ostaşii Domnului fac nunţi fără jocuri şi beţii, şi
lumea strigă după noi că stricăm obiceiurile. Să-l ascultăm pe
Sf. Ioan Gură de Aur ce ne spune despre acest lucru.
„Cinstită este nunta – zice Sf. Ioan Gură de Aur – însă
la săvârşirea nunţilor se petrec atâtea fapte urâte, încât rămâi
uimit văzându-le şi auzindu-le. Veţi vedea la nunţi fluiere şi
cântece (de lăutari), amestecate cu cuvinte murdare şi beţii,
şi ospeţe desfrânate, şi, cu un cuvânt, tot felul de lucruri urâ-
te introduse de diavolul... Să nu-mi spui că aşa este obiceiul,
căci dacă obiceiul este rău, trebuie părăsit, iar dacă este bun
facă-se pururea.
Deci să nu necinstim nunta cu pompe diavoleşti, ci, ceea
ce au făcut cei din Cana Galileii, să facă şi cei ce iau acum
soţii; să aibă, adică, pe Hristos în mijlocul lor. Şi cum este
cu putinţă aceasta să se facă? Dacă pe diavolul îl vei goni,
şi cântecele cele murdare, dacă versurile cele înverşunătoare,
şi jocurile cele de ocară, şi pompa diavolească, şi tulburarea,
şi râsul cel desfrânat, şi celelalte necuviinţe le vei scoate afa-
ră, atunci Hristos cu adevărat va veni înlăuntru împreună cu
Maica Sa şi fraţii (In 2, 2). Ştiu că îngreuitor mă voi părea uno-
ra şi însărcinător, acestea sfătuind şi obicei vechi tăind. Însă
nimic din acestea eu nu grijesc. Căci nu îmi trebuieşte darul
cel de la voi, ci folosul vostru. Să nu-mi zică mie cineva că aşa

este obiceiul. Unde se îndrăzneşte şi se face păcatul, de obicei
nu aminti. Ci de sunt rele cele ce se fac, măcar obicei vechi de
va fi, strică-l pe el; iar de nu sunt rele, măcar obicei de nu va
fi, bagă-l şi-l sădeşte pe el. Dar acest fel de lucruri necuvioase
nu au fost obicei vechi, ci scornirea oricărora sunt cele ce se
fac aşa.
„Dar nimeni în sat – vei zice tu – nu a făcut aşa!” Dacă
nu a făcut nimeni, începe tu, sileşte-te şi te fă începător al
acestui bun obicei, ca şi cei de pe urmă să ia pildă! Şi de va
râvni cineva şi va urma acest obicei, către cei ce vor întreba,
vor avea a răspunde strănepoţii şi cei din strănepoţi cum că,
cutare, el a adus această bună lege.”
Ce spun canoanele?
Sinodul al VI-lea ecumenic, canonul 61, cateriseşte pe
preoţii care „joacă la nunţi, sau privesc la jocuri şi glume”,
iar „de se vor duce la nuntă pentru a binecuvânta masa, îndată
ce vor intra lăutarii, să se scoale preoţii de la masa nunţii şi să
plece de acolo”. Tot pentru acelaşi lucru, canonul afuriseşte şi
pe mireni.
O carte despre Alcool

În curând va ieşi de sub tipar
marea carte a Oastei Domnului despre alcool
Au trecut zece ani de când luptăm cu Oastea Domnului

contra marelui vrăjmaş care este alcoolul – duhul Diavolului.
În lupta aceasta am dat mereu învăţături, pilde, chemări etc.
În cartea aceasta am pus numai pe scurt câte ceva din cele
multe-multe.
Acum, toate aceste învăţături s-au strâns la un loc, s-au

întregit, s-au revăzut şi ele vor ieşi într-o carte mare, intitulată
«Alcoolul, duhul diavolului». Va fi cea mai mare şi mai minu-
nată carte de combatere a alcoolismului din câte s-au scris în
româneşte. Va fi cartea de căpetenie, înfăţişând marea luptă
pe care Oastea Domnului a dus-o contra alcoolismului. Va fi
cartea în care vom arăta că Oastea, prin puterea Evangheliei,
a scos zeci de mii de suflete din ghearele beţiei, din pieire tru-
pească şi sufletească. Va fi cartea ce va arăta că ceea ce n-au
putut face în ţara aceasta medicii, conferinţele, şcolile, predi-
cile – a făcut Evanghelia, a făcut o Mişcare prin care a suflat
cu putere Vântul cel Ceresc.
Cartea va avea şi peste o sută de imagini. Ea va fi cea mai
grea lovitură ce s-a dat, în ţara a-ceasta, Diavolului-alcool.
Slăvit să fie Domnul şi pentru această biruinţă!
UN ALT PĂCAT ÎNFIORĂTOR – SUDALMA,

contra căruia luptă Oastea Domnului
„Adevărat grăiesc vouă, că toate vor
fi iertate fiilor oamenilor, păcatele şi hulele
câte vor fi hulit; dar cine va huli împotriva
Duhului Sfânt nu are iertare în veac, ci este
vinovat de osânda veşnică” (Mc 3, 28).
Iată ce vorbe grele şi pline de fior ne-a lăsat Domnul şi

Mântuitorul nostru Iisus Hristos! Ne spun aceste vorbe că sunt
unele păcate pe care Dumnezeirea nu le iartă niciodată, ci le
pedepseşte cu osânda de veci. Aceste păcate sunt cele ce ridi-
că hulă împotriva Duhului Sfânt. Între aceste păcate se află şi
sudalma, înjurăturile.
Grozav păcat trebuie să fie acela care n-are iertarea Tatălui
Ceresc! În sute de locuri şi în sute de feluri ne spune Scriptura
cât de milos şi de iertător este bunul Dumnezeu. Sunt pline
Scripturile de datornici iertaţi, de tâlhari mântuiţi, de fii rătăciţi
primiţi cu ospăţ şi de alte tot atâtea pilde ale iertării şi milei
dumnezeieşti. Mai mult chiar, Iisus a strigat şi de pe Cruce ier-
tare pentru acei care băteau cuie în mâinile şi picioarele Sale.
Şi, iată, sudalma este un păcat căruia nu i se dă această ier
tare. Grozav trebuie să fie un aşa păcat! De ce oare?
De aceea, pentru că sudalma – înţeleg sudalma de cele
sfinte – vatămă Dumnezeirea mai mult şi mai greu decât alte
păcate. Ascultaţi numai şi gândiţi-vă mai de aproape la spurcă-
ciunile ce le scoate suduitorul din gura sa şi veţi înţelege îndată
de ce nu se iartă acest păcat.
Despre Satana se ştie că este un răsculat şi hulitor împo-
triva lui Dumnezeu şi că el umblă să atragă în acest păcat şi pe
oameni. Suduitorul este un trecut în tabăra Satanei. Suduitorul
este şi el un hulitor pe faţă împotriva lui Dumnezeu.
Văzut-aţi pe suduitorul de cele sfinte cum, în decursul fi-

oroaselor înjurături, îşi ridică mâinile şi privirea spre cer, ca şi
când ar ameninţa pe Cineva de Acolo? El este – ca şi Satana –
un răsculat pe faţă, un hulitor împotriva lui Dumnezeu.
Cei ce suduie nu numai în Oastea Domnului n-au ce căuta,
ci ei ar trebui scoşi şi din rândul creştinilor.
Mai este apoi o pricină care ridică sudalma peste alte pă-
cate şi o face mai grea decât altele.
Multe alte păcate face omul, silit de anumite porniri şi îm-
prejurări. Fură omul din lipsă, minte ca să scape de ceva, jură
strâmb ca să câştige ceva – suduie însă de buiestru şi de îngâm-
fat, suduie de prea sănătos, de prea tare şi puternic. Suduitorul
este, aşadar, un batjocoritor al milei şi darurilor ce le are de la
Dumnezeu, Tatăl Ceresc şi, de aceea, păcatul lui nu se iartă.
Sudalma este cuţitul cu care suduitorul, nesilit de nimeni,
ci de bunăvoie, îşi înjunghie sufletul său, iar doi oameni ce se
„suduie” sunt doi nebuni ce-şi omoară sufletul ziua la amiază.
Fratele meu! Eu te rog cu lacrimi în ochi, lasă-te de în-
jurături, de acest păcat groaznic şi înfricoşat! Intră în Oastea
Domnului şi te lasă îndată de acest nărav cu care îţi omori
sufletul!
CU OASTEA DOMNULUI
NU LUPTĂM NUMAI CONTRA BEŢIILOR ŞI SUDALMELOR
Am scris pe larg despre cele două mari păcate – beţia şi

sudalma – cu ajutorul cărora Satana omoară atâtea suflete.
Ţinem însă şi aici să spunem îndată, cu tot apăsul, că
Oastea Domnului nu luptă numai contra beţiilor şi sudalmelor.
Sunt ele şi alte beţii, tot atât de rele ca beţia de alcool (mânia,
trufia, pizma, desfrânarea, zgârcenia etc.). Oastea Domnului e
o Mişcare de curăţire, de înnoire şi de schimbare totală a vieţii

celor ce intră în ea. Cu Oastea Domnului predicăm o renaştere
sufletească, predicăm o schimbare din temelie a vieţii, predi-
căm o viaţă nouă.
„Nimeni nu pune petic nou la haină veche” – a zis Mân
tuitorul (Mc 2, 21). Oastea Domnului nu pune petice. Noi nu
peticim, ci predicăm o haină nouă, o viaţă nouă.
Astă-vară, am văzut într-un sat o cârciumă închisă.
Pe uşa ei era lipită înştiinţarea: „Aici se deschide şcoala”.
Cârciuma era sub o transformare radicală. Îşi schimbase stă-
pânul. Trecea sub o stăpânire nouă. O dată cu această schim
bare, îşi schimba şi chemarea ce o avusese. Dintr-o cârciumă
plină de beţii şi păcate, se făcea o casă plină de lumină. Se
curăţa de toate spurcăciunile. Un duh nou intra în ea, o viaţă
nouă începea în ea.
În această asemănare trebuie să fie şi cei ce intră în Oastea
Domnului. Intrarea în Oastea Domnului înseamnă o schim-
bare din temelie a vieţii noastre... Înseamnă că viaţa noas-
tră îşi schimbă stăpânul... Îşi schimbă rosturile şi chemările.
Înseamnă că inima noastră se curăţă de toate spurcăciunile....
Un duh nou se sălăşluieşte în ea... Dezice arenda diavolului şi
se face „lăcaş Duhului Sfânt” (I Cor 3, 16).
Ce înfăţişare îngrozitoare ar fi avut şcoala de mai sus, dacă
s-ar fi împărţit cârciuma în două: o odaie ar fi rămas şi pe mai
departe cârciumă, iar cealaltă s-ar fi schimbat în şcoală! Adică
şi cârciumă şi şcoală sub acelaşi acoperământ...
O aşa grozavă înfăţişare sufletească ar avea şi Oastea
Domnului dacă ar predica numai lăsarea beţiilor şi sudalmelor.
O aşa grozavă înfăţişare sufletească au şi cei ce cred că se pot
mântui alegând păcatele: debarasându-se de unele, şi ţinând pe
altele. Nimeni nu poate sluji la doi domni: şi lui Dumnezeu şi
lui Mamona (Mt 6, 24).
Distrugeţi podurile!
O tactică de luptă ce s-a folosit şi se foloseşte în unele războa-
ie este şi aceasta:
Când o armată începe ofensiva (înaintarea), distruge în urma
ei toate podurile şi toate căile de retragere. De ce? Pentru ca sol-
daţii şi armata să ştie că nu mai este nici o cale de retragere; tre-
buie să meargă înainte, pe viaţă sau pe moarte.
Această tactică ne trebuie şi nouă în Oastea Domnului. Noi
trebuie să distrugem toate „podurile” ce ne mai leagă cu lumea!...
Trebuie să distrugem toate căile de retragere în duhul lumii din
care am ieşit!
Scumpii mei fraţi din Oastea Domnului! Distrugeţi toate po-
durile ce vă leagă cu lumea! Zvârliţi-le în aer cu dinamita credin-
ţei! Noi n-avem – şi nu trebuie să avem – decât o singură cale:
– Înainte, spre biruinţă!
ARMELE UNUI OSTAŞ DIN OASTEA DOMNULUI
În Epistola sa către Efeseni, cap. 6, Apostolul Pavel are

o minunată înfăţişare a creştinului luptător contra ispititorului
diavol. Iată ce fel de arme recomandă Apostolul Pavel pentru
un „bun ostaş al lui Hristos”:
„Îmbrăcaţi-vă cu toată armătura lui Dumnezeu, ca să pu-
teţi sta împotriva uneltirilor diavolului!... Pentru aceea, luaţi
toată armătura lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotrivă în ziua
cea rea şi, toate biruindu-le, să rămâneţi în picioare! Staţi deci
tari, având mijlocul vostru încins cu adevărul şi îmbrăcându-
vă cu platoşa dreptăţii! Şi încălţaţi picioarele voastre, gata
fiind pentru Evanghelia păcii! În toate, luaţi pavăza credinţei,
cu care veţi putea să stingeţi toate săgeţile cele arzătoare ale
Vicleanului! Luaţi şi coiful mântuirii şi sabia Duhului, care
este Cuvântul lui Dumnezeu!” (Ef 6, 11-17).
Să cercetăm puţin înţelesul acestor „arme”!

„Îmbrăcaţi-vă cu toată armătura lui Dumnezeu...!”, asta
înseamnă că uneltirile diavolului nu se pot birui decât cu dar şi
ajutor de Sus, de la Dumnezeu, şi cu întărirea puterilor noas-
tre cele sufleteşti, duhovniceşti. Lupta noastră împotriva vrăj-
maşului diavol e o luptă sufletească, duhovnicească şi această
luptă se poate câştiga numai cu arme sufleteşti.
„Staţi deci tari, având mijlocul vostru încins cu adevă-
rul!”. Asta înseamnă că un creştin trebuie să fie înarmat, înain-
te de toate, cu adevărul Evangheliei. Un creştin adevărat trebu-
ie să vadă lumea şi viaţa în lumina adevărului din Evanghelie.
Diavolul este „tatăl minciunii”. El pune înaintea noastră lumea
şi viaţa într-o înfăţişare mincinoasă. El ne înfăţişează viaţa, ca
o viaţă pe care trebuie „să o trăim” în chefuri, în beţii, în pofte,
desfătări lumeşti şi alte fel de fel de „datini” şi năravuri de su-
flet pierzătoare. Faţă de această viaţă mincinoasă, Evanghelia
pune viaţa cea adevărată, pune viaţa în lumina ei cea adevăra-
tă. Pe aceasta trebuie să o trăim.
Un creştin adevărat trebuie să fie şi un luptător contra
minciunii. Lui nu trebuie să-i pese de nimeni. El trebuie să
strige după minciună ori în ce chip ar vedea-o şi ori în ce loc
s-ar întâlni cu ea.
„Îmbrăcându-vă cu platoşa dreptăţii...!” Satana este şi un
mare duşman al dreptăţii. El a răsturnat aproape cu totul tronul
dreptăţii şi în locu-i a pus strâmbătatea, înşelăciunea, mişelia.
Un ostaş al Domnului trebuie să fie şi un luptător pentru drep-
tate. Trebuie să fim între cei care însetoşează după dreptate şi
să luptăm pentru izbânda dreptăţii.
„Încălţaţi picioarele voastre, gata fiind pentru Evanghelia
păcii!”; asta înseamnă că lupta noastră şi viaţa noastră trebuie
să se reazeme pe pământul cel tare şi neclintit al Evangheliei.
Cel ce nu se reazemă pe Evanghelie, pe puterea învăţăturilor
din Evanghelie, a pierdut pământul de sub picioarele sale, a

pierdut lupta contra Ispititorului.
„În toate, luaţi pavăza credinţei!”, asta înseamnă să avem

o credinţă vie, înţelegătoare şi lucrătoare. Trebuie să avem
o credinţă tare şi neclintită. Trebuie să avem o credinţă care
duce la încredere desăvârşită în Dumnezeu, la ascultare întru
toate de Dumnezeu şi la o predare a vieţii noastre întru totul
lui Dumnezeu. Toate sunt cu putinţă celui ce are o astfel de
credinţă.
„Luaţi şi coiful mântuirii!”... asta înseamnă că privirile

noastre trebuie să se ridice sus, spre Golgota, spre Jertfa cea
mare a Crucii. Noi trăim şi trebuie să trăim prin darul Jertfei
de pe Cruce. Noi trebuie să avem siguranţa (nădejdea) şi în-
crederea mântuirii noastre prin Jertfa cea Mare şi Sfântă a
Mântuitorului. Noi trebuie să avem încrederea şi credinţa ne-
zguduite că „Sângele Lui ne-a spălat – şi ne spală – de ori-
ce păcat” şi „prin Sângele Mielului biruim” (Apoc 12, 11) pe
Ispititorul şi câştigăm biruinţa.
„Şi sabia Duhului Sfânt, care este Cuvântul lui
Dumnezeu”... asta înseamnă că pentru câştigarea biruinţei se
cere şi darul şi harul Duhului Sfânt. Prin Duhul Sfânt ne vin
darurile Crucii. Fără darul şi harul Duhului Sfânt nu este nici
biruinţă, nici mântuire.
Sabia Duhului Sfânt este şi Cuvântul lui Dumnezeu din
Sfânta Scriptură, din Biblie, din Evanghelia Mântuitorului.
Biblia este o carte plină de putere, de dar şi har.
Acestea sunt armele pe care le recomandă Apostolul Pavel
pentru un „bun ostaş al lui Hristos”. Cercetându-le cu de-amă-
nuntul aflăm că în ele se cuprind toată taina şi toate învăţăturile
mântuirii sufleteşti.
Comanda noastră
– Dar, voi, ce fel de comandă aveţi? – întrebă odată un om,
aşa cam în batjocură, pe un ostaş din Oastea Domnului.
– Când am păşit în Oaste, răspunse ostaşul, Domnul ne-a
comandat: Atenţie! Drepţi! La stânga-mprejur! (adică, lasă lu-
mea!) şi Înainte, marş!”
Noi, ostaşii Domnului, avem o singură comandă: „Înainte,
marş!” după care va urma: „Pe loc repaus!”, când vom intra
în Ierusalimul cel Ceresc, unde ne aşteaptă cununa Vieţii.
DUPĂ RĂZBOIUL CEL INTERN,

va trebui să urmeze acum războiul cel extern: lupta noastră în lume
pentru mântuirea noastră şi a altora
Am arătat până aici, pe larg, războiul Oastei cel intern,
adică cel ce se dă înlăuntrul nostru, în sufletul nostru. Am ară-
tat pe larg cum trebuie mai întâi să-l lovim pe Satana în câmpul
nostru intern de luptă, în cetatea inimii noastre.
Urmează acum războiul cel extern, adică păşirea noastră la lup-
tă în afară, în lume.
După ce am câştigat războiul cel intern, trebuie să păşim la
luptă în lume şi pentru mântuirea altora şi pentru lărgirea hotarelor
Împărăţiei lui Dumnezeu.
Între aceste două războaie – cel dinlăuntru şi cel din afară – este
o strânsă legătură. Numai după ce în sufletul tău şi în viaţa ta eşti
biruitor asupra păcatului, poţi fi biruitor şi în lume în lupta pentru
mântuirea altora.
Alexandru Macedon a cucerit lumea, dar pe urmă a pierdut
totul pentru că nu se cucerise mai întâi pe sine însuşi: era plin de
patimi rele, care l-au omorât la 34 de ani. Noi trebuie mai întâi să
ne cucerim pe noi înşine, pentru ca să putem apoi cuceri şi pe alţii
pentru Domnul.
În acest înţeles, urmează acum învăţăturile despre apostolatul
laic, despre adunările Oastei.
10. Apostolatul laicilor (mirenilor)

Noi, cu Oastea Domnului, lucrăm mai mult în cadrele aşa-
numitului apostolat laic. Adică, îi chemăm şi pe mireni la lu-
cru pentru vestirea Domnului, pentru vestirea mântuirii.
Nici acest lucru nu e o „noutate” a noastră. Apostolatul
laic este porunca Scripturii. Începând de la cele două femei
– Samarineanca şi Maria Magdalena, care s-au făcut nişte ves-
titoare ale Domnului, după ce L-au aflat pe Domnul – de-a
lungul tuturor Scripturilor, aflăm apostolatul laicilor şi porun-
ca acestui apostolat. E destul să amintim cuvântul Apostolului
Iacov: „Să ştie că cel ce a întors pe păcătos de la rătăcirea căii
lui va mântui un suflet din moarte şi va acoperi mulţime de
păcate” (Iac 5, 20).
Orice suflet, care L-a aflat cu adevărat pe Domnul, se face
un vestitor al Domnului. Aşa a fost la începutul creştinismului,
aşa trebuie să fie şi azi.
Lumea însă vede o „noutate primejdioasă” şi aici. O vede
tocmai pentru că s-a stins creştinismul cel dintâi, creştinismul
cel viu, cel mărturisitor şi vestitor. S-a stins şi în cei în care ar
trebui să ardă cu putere. Cum scrie într-un loc fratele Oprişan:
„Până nu mult în urmă, noi, laicii, eram turma, oile. Atât! Oile
aveau, în înţelegerea vremii, numai lâna şi laptele. Atât! Altă
chemare nu aveau”.
Dar în folosirea apostolatului laic, pe lângă Sfânta
Scriptură, mai avem şi îndemnul unui mare şi Sfânt Părinte
bisericesc: Sfântul Ioan Gură de Aur.
Ce spune Sf. Ioan Gură de Aur

Acest Sfânt Părinte a fost cel mai înflăcărat vestitor al
apostolatului laic. Noi de la acest Sfânt Părinte am luat învăţă-
tura cu apostolatul laicilor şi la acest Dascăl mare îi trimitem
pe toţi cei care strigă după noi că „am trezit oile”.
În cele ce urmează, dăm
o seamă din învăţăturile
Sfântului Ioan Gură de Aur
despre apostolatul laicilor.
„Nu aruncaţi totul asupra

noastră!”
Tâlcuind cuvintele Apos
tolului Pavel: „Întru toată în-
ţelepciunea, învăţându-vă şi
înţelepţindu-vă pe voi înşivă”,
Sf. Ioan Gură de Aur spune
următoarele:
„Nu aruncaţi totul asu-
pra noastră! Sunteţi oi cuvân-
tătoare, şi nu necuvântătoare.
Dacă cei învăţaţi s-ar fi apucat
să înveţe şi ei pe alţii, ar fi pro-
gresat lucrul nostru şi ne-ar fi
Sf. Ioan Gură de Aur,
venit şi nouă în ajutor. Spune-
marele vestitor al apostolatului laicilor
mi, dacă cineva s-ar duce la
un dascăl învăţat şi ar rămâne acolo un timp îndelungat spre
a învăţa literele alfabetului, oare prin aceasta nu ar fi el spre
sarcina şi îngreuierea dascălului?
Pe timpul Apostolilor, nu era aşa, ci, întruna, cei ce ieşeau
de la învăţătură, înlocuiau pe dascălii lor în învăţarea altora.
Numai aşa au putut Apostolii să cutreiere lumea întreagă, ne-

fiind ei legaţi într-un singur loc. Însă voi mă ţineţi pe loc ca
pironit... totul aruncaţi asupra noastră. Voi ar trebui nu numai
să învăţaţi de la noi, ci să învăţaţi şi voi pe alţii. Voi însă toate
le lăsaţi în sarcina noastră şi de aceea avem o mare greutate”.
Dascălul şi alfabetul
Tâlcuind cuvintele Apostolului Pavel: „Zidiţi-vă unul pe
altul”, Sf. Ioan Gură de Aur spune:
„Este cu putinţă deci de a fi oricine dascăl. Împărţiţi cu
mine, vă rog, slujba aceasta! Eu vă vorbesc în public, dar şi
voi, fiecare, în particular; şi, fiecare, să ia în mâinile sale mân-
tuirea aproapelui. După cum sunt dascăli şi printre copiii ce
învaţă literele alfabetului (adică după cum în şcoală dascălii
pun pe copiii cei mari să arate celor începători literele alfabe-
tului), tot aşa şi în Biserică, pentru că Apostolul (adică Pavel)
nu voieşte ca dascălul să fie supărat de toţi. Şi de ce? Pentru că
mari bunuri vor ieşi de aici. Atunci osteneala dascălului nu va
rămâne zadarnică, ci fiecare dintre şcolarii lui, imitându-l, va
deveni iute şi el un dascăl şi va avea aceeaşi îngrijire faţă de
alţii, precum a avut-o dascălul către el...
Astfel, să îndreptăm şi noi pe alţii! Să nu zici: «Dacă doa-
ră are el minte... ce mă priveşte pe mine?». Apoi ascultă de la
noi, că nu are, fiind el beat şi orbit de patimi.
Aşadar, să nu zici: «Ce mă priveşte pe mine?», «căci fie-
care, îşi va purta sarcina sa» (Gal 6, 5), căci şi în sarcina ta se
va pune un mare păcat, adică acela că, văzând pe fratele tău
rătăcit, tu nu l-ai îndreptat.
Teme-te de păţania celui dintâi care a zis această vorbă:
«au doară păzitorul fratelui meu sunt eu?» (Fac 4, 9). Întocmai
aici aduce şi vorba «ce mă priveşte pe mine?», «ce-mi pasă
mie de alţii?»”.
Fiecare creştin trebuie să fie

o „lumină”, o „sare”, un „aluat”
„Cum că noi – zice mai departe Sf. Ioan Gură de Aur – nu
trebuie să ne îngrijim numai de noi, ci şi pentru alţii, Hristos
ne-a arătat-o lămurit, când ne-a numit sare, aluat şi lumină (Mt
5, 13–14 şi 13, 33). Căci anume aceste lucruri sunt folositoare
şi de mare preţ pentru alţii. Lumina luminează şi se arată nu
pentru dânsa însăşi, ci pentru acei care şed în întuneric. Şi tu
eşti o lumină, – nu pentru ca să ai lumină pentru tine singur, ci
pentru ca să poţi întoarce şi pe cei rătăciţi. Căci ce le foloseşte
lumina, dacă ea nu poate sluji celor ce şed în întuneric? Şi ce
foloseşte un creştin, dacă el nu câştigă pe nimeni la fapta cea
bună?
Tot aşa, sarea nu se sărează pe sine însăşi, ci împiedică
alte trupuri să nu treacă în putreziciune şi nu le lasă să se piar-
dă. Asemenea trebuie să faci şi tu! Dacă Dumnezeu te-a făcut
sare duhovnicească, tu eşti dator a săra şi a împrospăta mă-
dularele care trec în putreziciune, adică pe confraţii tăi care
sunt leneşi şi cugetă cele pământeşti; a-i elibera de lene ca de
putreziciune, şi iarăşi a-i lega cu trupul Bisericii.
Tot pentru aceasta, Dumnezeu te-a numit aluat. Căci şi
aluatul nu se dospeşte pe sine însuşi, ci plămădeala, oricât de
mare sau mică ar fi ea. Aşa trebuie să fiţi şi voi! Chiar dacă aţi
fi puţini după număr, totuşi după credinţă şi după râvna cea cu-
cernică trebuie să fiţi puternici şi tari. Deci, precum aluatul nu
este slab, cu toată micimea lui, ci prin puterea sa cea lăuntrică
covârşeşte toată plămădeala, aşa şi voi puteţi întoarce la râvnă
un număr mult mai mare, numai dacă veţi voi.
A nu se îngriji cineva de mântuirea celorlalţi oameni, nu
este un păcat mic, ci aceasta merită o pedeapsă aspră şi neînlă-
turată, cum s-a întâmplat robului aceluia din Evanghelie care a
îngropat talantul său în pământ!”
„Chiar de-ai mânca cenuşă”...

„Cel ce a dus înapoi talantul întreg a fost amarnic pedep-
sit, fiindcă nu l-a înmulţit. Deci şi tu, frate, de ai sta nemâncat,
chiar de ai dormi pe pământ, chiar de-ai mânca cenuşă şi ai
plânge întruna, iar pe altul cu nimic nu-l foloseşti, să ştii că
nimic n-ai făcut... Dacă te leneveşti de a îngriji de fratele tău,
nu te vei putea mântui... Gândeşte-te că dacă, spre pildă, s-ar
aprinde casa vecinului tău, iar tu, gândindu-te numai la intere-
sele tale, nu ai sări în ajutor, ci, încuindu-te în casă, ai sta aco-
lo, ce pedeapsă vei avea? Focul aruncându-se asupra casei tale,
vei arde şi tu, fiindcă n-ai înţeles interesul aproapelui tău... Nu
este cu putinţă a te mântui în alt mod, iubitule; şi chiar de-ai
ajunge la cea mai înaltă înţelepciune, iar de cei pierduţi negli-
jezi a te interesa, nimic nu vei câştiga înaintea lui Dumnezeu.
Pentru aceea – zice mai departe Sf. Ioan Gură de Aur –
fiecare dintre noi este dator să mântuiască şi pe alţi fraţi, ca,
la Judecata cea Viitoare, să-L întâmpinăm pe Hristos cu multă
îndrăznire şi să-I aducem ca plocon sufletele oamenilor celor
ce erau rătăciţi. Şi, pentru unii ca aceştia, chiar de ne-ar şi bate,
chiar de ne-ar şi omorî, tot să răbdăm, numai pe dânşii să-i
mântuim, pentru că şi cei bolnavi şi neputincioşi de multe ori
înjură şi gonesc pe doctori, iar noi numai una dorim, adică să
vedem sănătatea celui ce ne înjură.”
Când cade boul sau măgarul

„N-ai auzit ce-a poruncit Dumnezeu iudeilor? Dacă întâl-
neşti boul vrăjmaşului tău sau măgarul lui rătăcit, să i-l aduci
acasă. Dacă vezi măgarul vrăjmaşului tău căzut sub povara lui,
să nu treci pe lângă el, ci să-i ajuţi să ia povara de pe măgar
(Ieş 23, 4–5).
Deci, de vreme ce zice Dumnezeu iudeilor să nu lase să
piară dobitoacele vrăjmaşilor lor, şi noi, văzând sufletele fra-
ţilor noştri în toate zilele căzute şi surpate de diavol, să nu le

luăm aminte? Dar cum nu este aceasta o mare neomenie şi fire
dobitocească, să nu dăm noi atâta ajutor oamenilor cât aceia
dobitoacelor celor necuvântătoare?”
„Lăcrimează şi tremură pentru cel păcătos!

Sărută-i mâinile şi picioarele!”
„Vezi pe vreun frate leneş pentru mântuirea lui? Lăcrimează
şi te roagă lui Dumnezeu pentru dânsul! Ia-l cu tine îndeosebi
şi-l îndreptează, şi-l sfătuieşte, şi-l roagă, precum făcea Apostolul
Pavel, acolo unde zicea că voi plânge pe mulţi din cei ce au păcă-
tuit mai înainte şi nu s-au pocăit de necurăţia lor şi de curvie.
Aşa şi tu, arată dragostea către cel păcătos! Mângâie-l pe
dânsul şi nu-l mustra că a păcătuit, ci-i fă mătănii până la pă-
mânt, apucă-l şi-i sărută picioarele şi mâinile, nu-ţi fie ruşine,
de vrei să-i mântuieşti sufletul, cum fac şi doctorii cei învăţaţi:
când văd pe cei bolnavi că nu primesc nici o doctorie, îi roagă
pe ei să primească doctoria sănătăţii lor. Deci aşa fă şi tu, chiar
şi de te-ai osteni până la moarte, ca să înţelepţeşti pe fratele
tău, sfătuindu-l şi îndreptându-l, până când se va întoarce şi se
va lăsa de rele. Şi ceea ce faci tu pentru cel păcătos o socoteşte
Dumnezeu în loc de mare mucenicie.”
„Chiar de te şi înjură”
„Pentru aceea, frate, nu înceta niciodată a învăţa şi a în-
drepta pe fratele tău, chiar de te şi înjură şi te înfricoşează că
îţi va face pagubă. Toate acelea să le suferi cu multă răbdare,
până când vei dobândi mântuirea sufletului lui, că de-ţi va fi el
ţie vrăjmaş rău şi tare, iar Dumnezeu îţi va fi prieten şi ajutor,
nu numai aici în această lume, ci mai vârtos în Ziua aceea a
Judecăţii, dar mare îţi va dărui.
A face cineva milos-

tenie la săraci, mare lucru
este şi de mântuire, dar mai
mare este a scoate cineva
pe altcineva din rătăcirea
necredinţei şi a păcatului,
pentru că sufletul nu are
răscumpărare nici cu toată
lumea. Dacă ai da mii de
avuţii, nu poţi să faci atât
cât ai întoarce un suflet la
credinţă.
Iar dacă pe cel necre-
dincios nu-l vei putea pleca
astăzi sau mâine să te asculte sau chiar niciodată, tu nu te des-
curaja, căci tot ai plata gata de la Dumnezeu.”
CE SPUNE UN VESTIT TEOLOG

DESPRE APOSTOLATUL LAICILOR (MIRENILOR)
Un vestit teolog rus, refugiat din Rusia la Paris, Sergiu

Bulgakoff, a scos o carte intitulată «Ortodoxia». Cartea a avut
mare răsunet în lumea teologică din Apus. Vestea ei a pătruns
şi la noi. E una dintre cele mai bune cărţi, în care se precizează
în chip minunat şi rosturile apostolatului laic.
„În Biserică – zice acest teolog – se află păstori şi păs-
toriţi; se află deci două părţi: cei care învaţă şi cei care sunt
învăţaţi. Autoritatea învăţământului Bisericii nu poate să fie
împuţinată fără urmări (adică învăţământul în Biserică revine
în primul loc preoţilor).
Dar aceasta nu înseamnă deloc că întregul învăţământ
aparţine exclusiv ierarhiei (preoţilor) şi că laicii sunt cu totul
lipsiţi de el, neavând decât datoria de a primi în mod pasiv

învăţătura predată. Un astfel de punct de vedere împarte soci-
etatea bisericească în două părţi: partea activă şi partea pasivă.
Acest lucru nu corespunde adevăratei esenţe a creştinis-
mului şi trebuie să opunem, împreună cu protestanţii, la aceas-
tă idee, concepţia preoţiei universale şi a sfinţeniei poporului lui
Dumnezeu (locul de la I Ptr 2, 9 unde se spune: «Voi sunteţi o
seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor
pe care Dumnezeu Şi l-a câştigat ca să fie al Lui, ca să vestiţi
puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina
Sa»). Următoarele cuvinte ale Mântuitorului sunt adresate aces-
tui popor, sunt adresate tuturor credincioşilor, întregii creştinătăţi,
nu numai ierarhiei singure (cum cred de obicei ultraierarhiştii):
«Mergând, învăţaţi toate popoarele!» sau şi: «Mergeţi în toată lu-
mea şi propovăduiţi Evanghelia la toată făptura!» (Mc 16, 15).
Dacă săvârşirea Tainelor, dacă, în special, punerea mâinilor
era prerogativa Apostolilor (şi, mai târziu, a ierarhiei instituite
de ei), predicarea Evangheliei era, în aceeaşi măsură, conside-
rată ca opera tuturor credincioşilor; căci fiecare credincios este
chemat de Mântuitorul Însuşi a mărturisi (şi prin aceasta tocmai
a predica) înaintea oamenilor. Şi cu adevărat vedem că predi-
carea lui Hristos se face, încă de la început, nu numai de către
Apostoli, ci şi de credincioşi în general (Fapte, cap. 6, 5; cap.
8, 5, 12, 14, 28-36); şi nu numai de bărbaţi, ci şi de femei, din-
tre care unele sunt cinstite de Biserică la fel cu Apostolii, toc-
mai pentru motivul predicării Evangheliei (de ex. Sfânta Nina
– apostol al Georgiei, pe urmă Sfânta Tecla – martiră şi altele).
Misiunea creştină nu este mărginită de prerogativele ierar-
hice, ci ea este datoria fiecărui creştin, care spune despre el în-
suşi: «cred şi mărturisesc» şi care, chiar prin aceasta, predică.
Marile fapte ale martirilor, care mărturiseau credinţa lor, erau
cele mai bune dintre predici.
În sfârşit, dacă se are în vedere propovăduirea nu numai

printre cei ce nu cred, ci şi printre creştini, se vor găsi de ase-
menea în Scriptură numeroase mărturii despre rolul activ al
laicilor. Să notăm, de altfel, că Scriptura nu cunoaşte acest cu-
vânt de «laici»; ea numeşte pe creştini foarte simplu cu numele
de «credincioşi», de «ucenici», de «fraţi» etc. Laicii participă
deci la învăţământ, aşa încât există un dar special de învăţă-
mânt (Iac 5, 19-20; I Tes 5, 11; Evr 3, 13; Gal 6, 1-10; I Cor 14,
26; Col 3, 16; I Tim 1, 7; 3, 2; 5, 17; I Ptr 4, 10-11).
Dar, dacă laicii n-au dreptul să predice în timpul slujbelor
(după cum ei n-au puterea să celebreze slujbele în timpul că-
rora Cuvântul este predicat), ei nu sunt lipsiţi de dreptul de a
predica în biserică, în afară de slujbe, şi cu atât mai mult ei
pot să predice în afară de biserică.
În Biserică nu are loc muţenia şi ascultarea oarbă, căci
Apostolul spune: «Hristos ne-a scos la libertate; rămâneţi deci
tari şi nu vă prindeţi din nou în jugul robiei» (Gal 5, 1). Mirenii
nu sunt deloc un subiect pasiv al administraţiei, cu singura
obligaţie de a asculta de ierarhie; ei nu sunt în oarecare fel vas
gol de harisme (de daruri), pe care ierarhia l-ar umple.
Se poate considera starea mireană ca o demnitate sfântă;
titlul de creştin a făcut din ei «poporul lui Dumnezeu, preoţie
împărătească» (I Ptr 2, 9).
Laicii participă, într-o anumită măsură, la pregătirea
Tainelor; preotul, în mod strict vorbind, nu trebuie să îndepli-
nească Tainele singur, fără popor. Cu alte cuvinte, el adminis-
trează Tainele cu poporul, şi laicii le „coadministrează” cu el.
În sânul organismului spiritual al Bisericii, totul se înde-
plineşte în unitatea dragostei şi nu este nici un organ care să
poată exista fără să depindă de celelalte”.
11. La luptă pentru mântuirea noastră

şi a altora!
Ţin să spun cu apăs: un ostaş al Domnului trebuie să fie un
ostaş activ, luptător. Nici nu se poate închipui un ostaş adevă-
rat care să nu cunoască frontul şi lupta.
Domnul are lipsă de ostaşi luptători. În zilele noastre, parcă
iadul cu toate rezervele şi gloatele lui a intrat în lupta şi ofensi-
va cea mare pentru câştigarea sufletelor şi cucerirea pământu-
lui. Faţă de această ofensivă a iadului, fiecare ostaş din Oastea
Domnului trebuie să fie un viteaz mare, „unul contra o mie”,
cum s-ar zice. Fiecare ostaş trebuie să atragă şi pe alţii în lupta
cea mare a mântuirii sufletelor, ca să rupem frontul Satanei.
Să atragem mereu suflete în fronturile mântuirii! Să adu-
cem mereu suflete la Mântuitorul!
Să dăm neîncetat lovituri Ispititorului, lărgind hotarele
Împărăţiei lui Dumnezeu şi atrăgând şi pe alţii în fronturile
mântuirii!
Fratele meu, care ai intrat în Oaste! Ia seama! Nu e destul
că tu L-ai aflat pe Mântuitorul şi mântuirea. Nu e destul că tu ai
gustat din dulceaţa şi bucuria unei vieţi noi. Trebuie să chemi
şi pe alţii să afle şi să guste din această viaţă!
• Viespile şi mierea
Un învăţat neamţ a studiat viaţa viespilor şi a aflat un lucru
interesant. Când o viespe află un fagur de miere sau altfel de
dulceaţă, nu se apucă să mănânce numai singură, ci face pe

crainicul. Se duce şi dă de veste şi altor viespi şi le cheamă la
înfruptare.
Să facem şi noi măcar atât cât fac aceste fiinţe sălbatice!
Toţi cei ce am aflat dulceaţa Evangheliei să vestim şi altora
această dulceaţă! Să strigăm pe toate drumurile cât de dulce
este o viaţă trăită cu Domnul şi să-i chemăm şi pe alţii să guste
din ea!
• „E fratele tău!”
Într-un sat, săpau odată nişte oameni să scoată pământ
de cuptoare. Deodată, malul se desprinse şi se răsturnă peste
ei, acoperindu-i. La strigătele lor, alergară oamenii să-i scape.
Toţi săpau din răsputeri. Din sat, soseşte şi un om care cam
zăbovea la ajutor. În loc să pună cu nădejde mâna pe sapă,
întreba despre cum s-a întâmplat nenorocirea şi despre cine-s
cei îngropaţi sub pământ.
Dar când oamenii îi spuseră cu numele pe cei îngropaţi, se
cutremură. Între ei era şi fratele lui.
Scumpul meu frate din Oastea Domnului! O astfel de ne-
norocire – sufletească – se petrece şi lângă noi. Lumea e plină
de cei îngropaţi de patimi şi fărădelegi. Sunt şi aceştia nişte
îngropaţi de vii. Să sărim în ajutorul lor!
Cel îngropat de viu e fratele tău, e vecinul tău, e cunos-
cutul tău, e de-aproapele tău. Nu e timp de vorbe, iubitul
meu frate ostaş. Pune îndată mâna pe „sapă” şi te apucă de
lucru!
Intraţi îndată în lucrul Domnului! Puneţi îndată mâna pe
„sapă”, pe „undiţă”, pe „seceră”, căci lucrul Domnului este
mult, dar lucrătorii sunt puţini!
CUM SĂ ADUCEM SUFLETE LA MÂNTUIRE
Să aducem, dragi ostaşi, suflete pierdute la Mântuitorul!

Să pescuim neîncetat suflete din adâncul fărădelegilor! Să
atragem mereu şi pe alţii în fronturile mântuirii sufleteşti!
În multe chipuri şi feluri vom putea face acest lucru. Vom
putea face acest lucru:
• Prin pilda vieţii noastre

Viaţa noastră şi faptele noastre sunt cea mai bună pre-
dică şi cel mai puternic ajutor pentru aducerea sufletelor la
Mântuitorul.
Nu atât ştiinţă mare se cere pentru acest lucru (apostolii au
fost nişte pescari de rând), ci, mai ales, pildă de viaţă trăită în
slujba Domnului.
Chiar dacă n-ai aminti nici o vorbă despre Hristos, chiar
dacă n-ai avea dar să spui ceva frumos despre mântuirea su-
fletului, tu totuşi predici neîncetat. Viaţa ta, purtările tale, sme-
renia, evlavia, răbdarea, vorbele şi mai ales faptele tale sunt o
minunată predică.
Când trăieşti cu adevărat o viaţă după Evanghelie, atunci,
în mijlocul oamenilor, viaţa ta se face sarea ce sărează şi îm-
piedică stricăciunea vieţii, se face aluatul ce dospeşte şi pe alţii
pentru o viaţă cu Domnul.
Aşa să lumineze lumina noastră cea sufletească, iubiţilor
ostaşi din Oastea Domnului, ca văzând oamenii faptele noastre
cele bune, să intre şi ei în Oastea Domnului!
• Prin răbdare, suferinţă şi iertare

Un ostaş din Oastea Domnului îmi scria că la început,
când s-a hotărât să nu mai meargă pe la crâşme şi să nu mai
înjure, a fost amarnic batjocorit. Îl arătau toţi cu degetul, de

parcă cine ştie ce rău ar fi făcut. „Îndeosebi, un fost prieten
de crâşmă – îmi scria ostaşul – pe toate drumurile striga după
mine. Eu însă am stat liniştit în faţa batjocurilor lui, i-am răs-
puns blând cu vorbe din Sfânta Scriptură şi m-am rugat lui
Dumnezeu să-l ierte. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu el, dar, de la o
vreme, batjocoritorul a tăcut, iar azi e tovarăşul meu în lucrul
Domnului”... Da, da, pentru că dragostea, răbdarea şi iertarea
celui batjocorit au lucrat (mai cu putere decât orice predică)
în sufletul batjocoritorului şi l-au adus şi pe el la Mântuitorul.
Evanghelia s-a răspândit în lume tocmai prin pildele de răb-
dare şi suferinţă pe care le-au ştiut arăta creştinii cei dintâi.
• Prin răspândirea de cărţi şi foi religioase

O mare putere a vremii noastre este tiparul. Această putere
trebuie atrasă în slujba Domnului. Tiparul, slova tipărită, e un
amvon, o predică ce se aude deodată în toată ţara. Dacă s-ar
mai ivi azi în lume un Pavel Apostolul, eu cred că n-ar mai lua
în mână toiagul călătoriilor, ci ar deschide o tipografie, făcând
să răsune Cuvântul lui Dumnezeu.
Să răspândim pe tot locul Biblii, Psaltiri, cărţi şi foi reli-
gioase! Fiecare ostaş al Domnului trebuie să fie un răspânditor
de cărţi şi foi religioase, căci prin aceasta se face un semănă-
tor de lumină evanghelică şi multe suflete va câştiga pentru
Mântuitorul. Fiecare Biblie, fiecare carte şi foaie religioasă,
desfăcute în popor, înseamnă o grea lovitură dată Ispititorului.
• Prin fapte de milostenie

Noi, ostaşii Domnului, să fim – să ne facem – şi tot atâţia
samariteni milostivi, ajutându-ne unii pe alţii şi pe de-aproape-
le nostru. Multe suflete vom atrage şi prin pilda aceasta.
Să mergem prin temniţe, prin spitale şi pe oriunde se află

suferinzi, ducându-le ajutor trupesc şi sufletesc. Sunt oameni pe
care nu-i poţi aduce la mântuire decât cu pilda Samariteanului
pusă în faptă.
• Prin dragoste şi rugăciune

Folosiţi neîncetat şi rugăciunea în câştigarea de suflete
pentru Mântuitorul şi Oastea Lui! Rugăciunea face şi aici lu-
cruri minunate. Este om învârtoşat la inimă care nici nu vrea
să audă de Domnul, dar prin rugăciune şi dragoste evanghe-
lică poţi muia inima lui şi, încetul cu încetul, îl poţi aduce la
Domnul.
Împresuraţi neîncetat pe cei păcătoşi cu rugăciunea, cu
dragostea evanghelică şi minunate izbânzi veţi avea!
Împărăţia lui Dumnezeu va sosi la noi pe pământ numai în
măsura în care dragostea creştină va cuprinde inimile noastre.
„Foc am venit să arunc pe pământ şi cât de mult doresc să fie
aprins” – zicea Iisus (Lc 12, 49). Acest foc este izvorul dragos-
tei creştine, pe care trebuie să-l aprindem neîncetat în inimile
noastre şi să aprindem cu el şi pe alţii. Împărăţia lui Dumnezeu
cu nimic nu se poate ajuta mai mult decât cu acest foc al dra-
gostei creştine. Cu nimic nu poţi câştiga mai curând pentru
Evanghelie un suflet păcătos şi plin de ură, decât cu dragostea
evanghelică.
David proorocul liniştea cu cântecele harfei sale furia lui
Saul. Cu cântecul cel dulce al dragostei creştine să liniştim şi
noi sufletele tulburate de viforul urii şi al păcatelor.
De încheiere, voi spune că fiecare ostaş din Oastea
Domnului trebuie să fie, să se facă, un mic vânător şi pescu-
itor de suflete. Să pândim pe tot locul unde am putea arunca
undiţa şi mreaja pescuirii unui suflet din adâncul fărădelegi-
lor! Aruncaţi neîncetat mrejele şi undiţele voastre în numele

Domnului şi pentru Domnul! Pândiţi pe tot locul să prindeţi
suflete în cursa unei cărţi bune, unei Biblii, unei foi religi-
oase etc.
Să răsune neîncetat în urechile noastre, ca un cântec mă-
reţ, cuvintele de la Iacov 5, 20: „Să ştie că cel ce a întors pe
păcătos de la rătăcirile căii lui, va mântui un suflet din moarte
şi va acoperi mulţime de păcate”.
12. Toţi cei care intră în Oaste

vor avea multe de suferit
Toţi cei ce intră în Oastea Domnului trebuie să ştie un
lucru: vor avea multe de suferit. Vor avea multe de suferit,
căci biruinţa se câştigă şi prin suferinţă. Acest lucru l-a spus
lămurit Însuşi Mântuitorul Iisus. El ne-a spus limpede că toţi
cei ce vor crede în El vor avea de suferit prigoane şi neca-
zuri. „În lume necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi. Eu am biruit
lumea” (In 16, 33). „Dacă pe Mine M-au urât, şi pe voi vă
vor urî”, „...dacă pe Mine M-au prigonit şi pe voi vă vor pri-
goni... şi veţi fi urâţi de toţi pentru Numele Meu” (Lc 21, 12;
In 15, 20; Mt 10, 22). „Şi toţi care voiesc să trăiască cucernic
în Hristos Iisus vor fi prigoniţi”, zice Apostolul Pavel (II Tim
3, 12). Să nu uităm că Mântuitorul, înainte de toate, a fost
un Miel – Mielul lui Dumnezeu – Care a biruit prin răbdare,
tăcere şi suferinţă.
Mântuitorul a fericit pe cei ce suferă, pe cei ce plâng.
„Fericiţi veţi fi – zicea Mântuitorul – când vă vor ocărî pe voi
şi vă vor prigoni..., fericiţi veţi fi când vă vor urî pe voi oame-
nii şi vă vor ocărî şi vă vor izgoni dintre ei” (Mt 5, 1-12 şi Lc
6, 20-23).
În lupta mântuirii sufleteşti, suferinţa îşi are şi ea însem-
nătatea ei; o însemnătate foarte mare. „Căci vouă vi s-a dăruit,
pentru Hristos, – zicea Apostolul Pavel – nu numai să credeţi
în El (Iisus), ci să şi pătimiţi pentru El” (Flp 1, 29).
Biruinţa se câştigă şi prin suferinţă. „Iar tu te luptă şi sufe-

ră ca un bun ostaş al lui Hristos” (II Tim 2, 3). „Cel ce va lupta
şi va răbda până la sfârşit, acela se va mântui” (Mt 24, 13).
Un ostaş adevărat e acela care ştie suferi. Ştiţi pe cine
urăşte mai mult diavolul? Pe omul care vrea să sufere. Pe omul
care ştie să sufere.
Dar Mântuitorul nu ne lasă singuri în vreme de suferin-
ţă. Darul şi puterea lui Dumnezeu se arată tocmai pe vreme
de încercare, de suferinţe şi prigoane. În acest înţeles zicea
Apostolul Pavel: „Am plăcere în slăbiciuni, în defăimări, în
prigoane, în strâmtorări pentru Hristos, căci când sunt slab
atunci sunt tare... În slăbiciunile mele se adevereşte puterea
lui Hristos” (II Cor 12, 9-10). Suferinţa pentru Hristos dă
celor credincioşi o plăcere, o bucurie, o mulţumire sufle-
tească.
Despre creştinii cei dintâi, zice într-un loc Scriptura că,
după o bătaie de nuiele, „au plecat bucurându-se că au fost
învredniciţi să fie batjocoriţi pentru numele Domnului Iisus
Hristos” (Fapte 5, 40-41).
AI INTRAT ÎN OASTE?
Vei primi îndată atacul lui Satana!

A intra în Oastea Domnului înseamnă a intra în declaraţie
de război cu Ispititorul diavol.
Ai intrat în Oaste? Ai intrat cu adevărat în Oaste? Vei avea
îndată atacul lui Satana!
Ai intrat în Oaste? Apoi să ştii, dragul meu, că s-a sfârşit
cu „liniştea” ta de mai ’nainte. Se vor porni îndată contra ta
hulele, batjocurile, prigoanele. Dar tu să nu te miri de lucrul
acesta şi, mai ales, să nu te sperii! Acest lucru trebuie să se

întâmple, e firesc să se întâmple.
Oare de ce? Pentru că diavolul se vede în primejdia de a-şi
pierde un credincios. Până când omul petrece în fărădelegi, are
„linişte”. Diavolul nu se ocupă mai de-aproape cu el; doarme
diavolul liniştit, ştiindu-l cucerit pentru împărăţia iadului.
Dar îndată ce omul începe a se trezi la o viaţă nouă, se
trezeşte şi diavolul şi mişcă toate meşteşugurile lui ca să nu-şi
piardă credinciosul.
Aşa e şi cu tine. Până când ai trăit în „lume”, în păcate, ai
avut „linişte”. Acum însă ai necazuri, pentru că Satana se vede
în primejdia de a-şi pierde un credincios.
Deci nu te speria de cele ce vin peste tine, după ce ai intrat
în Oaste. Ar fi mai rău dacă n-ar veni. Ar fi un semn rău că n-ai
intrat cu adevărat în Oaste.
Când cineva intră cu adevărat în Oaste, diavolul începe
îndată atacul contra lui. Acest atac este intern şi extern.
Unul dintre cei intraţi în Oastea Domnului îmi scrie că, de
când a intrat în Oaste, îl chinuie parcă şi mai mult patima beţiei
şi celelalte patimi ce le-a avut. Acesta este atacul cel intern,
lăuntric. Când omul se hotărăşte la o viaţă după Evanghelie,
Satana pune foc mai mult în patimile ce le-a avut, şi miere mai
multă pe otrava plăcerilor. Tânărului din Evanghelie i s-a făcut
mai rău când S-a apropiat Mântuitorul de el cu mântuirea (Mc
9, 14-29). Diavolul făcea ultimele zvârcoliri, ca să nu-l scape
din lanţurile lui.
În atacurile sale, Satana foloseşte apoi lumea şi pe „oame-
nii cei lumeşti, care nu primesc lucrurile Duhului, căci pentru
ei sunt o nebunie” (I Cor 2, 14). Pe „oamenii lumeşti” îi folo-
seşte Satana să ispitească cu ajutorul lor pe cei intraţi în Oaste;
să-i batjocorească şi să-i prigonească.
„Miles Cristi”
Un vestit general francez, De Sonis, a lăsat să i se scrie pe
mormânt numai două cuvinte latineşti: MILES CRISTI, ceea
ce înseamnă „ostaşul lui Hristos”.
Voia să spună generalul, prin aceste cuvinte, că toată glo-
ria sa şi toate biruinţele sale le-a câştigat prin credinţă, con-
siderându-se pe sine ca un umil ostaş în marea Oaste a celor
credincioşi Domnului Hristos.
Să trăim şi noi, ostaşii Domnului, o viaţă de luptători şi
biruitori, pentru ca, la sfârşitul vieţii, să ni se pună pe cru-
cea de la capul mormântului numele ce l-am purtat: „ostaşul
Domnului Hristos”.
„Câţi ai adus cu tine?”

Un vestitor al Domnului se dăduse pe lene şi slăbise cu
râvna. Din fierbinte, se făcuse rece. Din această amorţeală, îl
trezi un vis.
Într-o noapte, visă că murise şi, ajungând în faţa lui
Dumnezeu, fu întrebat: „Câţi ai adus cu tine?... Unde-s cei
aduşi cu tine?”...
Vestitorul se uită în jurul său, dar nu văzu pe nimeni.
O spaimă mare îl cuprinse. Inima începuse a-i bate cu pute-
re. Dar Dumnezeu îl linişti, zicându-i: „Mergi încă o dată în
lume, dar bagă de seamă: când vei veni, să nu mai vii singur!”.
Deşteptându-se din somn, vestitorul se puse iar pe lucru şi adu-
se la Domnul mulţime mare de suflete.
Să luăm pe sufletul nostru şi noi, ostaşii Domnului, aceas-
tă istorioară! Toţi care am aflat pe Domnul datori suntem să
aducem la El şi alte suflete pierdute. În Ziua de Apoi, Domnul
ne va întreba câte suflete am adus cu noi fiecare dintre noi.
Să căutăm neîncetat suflete pierdute şi să le aducem la
Mântuitorul!
„CAUT PE FRAŢII MEI”
Fiecare ostaş din Oastea Domnului

trebuie să fie un căutător de fraţi
„Şi Israel a zis către Iosif: «fraţii tăi pasc oile la Sihem,
vino dar să te trimit la ei». Şi el a zis: «Iată-mă, sunt gata!».
Apoi Israel a zis către Iosif: «Du-te şi vezi de sunt sănătoşi
fraţii tăi şi oile, şi să-mi aduci răspuns!»”... Şi Iosif s-a dus la
Sihem. După aceea l-a găsit un om rătăcind pe câmp. Şi l-a
întrebat omul acela şi i-a zis: «Ce cauţi?» – iar el a zis: «Caut
pe fraţii mei»” (Fac 37, 14-16).
Ce frumoasă istorie! Ce pildă de ascultare din partea lui

Iosif! „Vino să te trimit la fraţii tăi!” „Iată-mă, sunt gata!”. Dar
această pildă a lui Iosif, căutător de fraţi, Biblia o pune în faţa
noastră cu o poruncă: Şi noi trebuie să facem slujba aceasta. Şi
noi trebuie să fim căutători de fraţi. Orice creştin viu şi luptător
trebuie să fie – să se facă – un căutător de fraţi... Trebuie să se
intereseze de sănătatea cea sufletească a fraţilor săi.
Aş putea întări această poruncă cu multe, multe locuri din
Biblie. Amintesc aici numai cuvintele Apostolului Iacov: „Să
ştie că cel ce a întors pe păcătos de la rătăcirile căii lui, va
mântui un suflet din moarte şi va acoperi mulţime de păcate”
(Iac 5, 20).
„Caut pe fraţii mei!” Ce slujbă frumoasă este aceasta!
Să o luăm pe sufletul nostru, mai ales noi, ostaşii Dom-nului!
Fiecare ostaş din Oastea Domnului trebuie să fie – să se facă
– un căutător de fraţi. Noi trebuie să stăm mereu sub porunca
Domnului:
– Mergeţi la fraţii voştri şi vedeţi cum stau cu sănătatea
cea sufletească!
Dar nu este uşoară această slujbă. Greutăţile ei ni le arată
şi istoria lui Iosif. Iosif a căutat pe fraţii săi, dar ce s-a întâm-
plat când i-a aflat? Fraţii l-au întâmpinat de departe cu batjo-
curi, strigând: «Iată, vine visătorul!» (Fac 37, 19).
Aşa se întâmplă – şi se va întâmpla – şi cu noi. Pe cău-
tătorii de fraţi, lumea şi oamenii cei lumeşti îi întâmpină cu
batjocuri. Când te apropii de oamenii cei lumeşti cu chemările
mântuirii, de departe te întâmpină cu batjocuri de acestea: Iată
vine „pocăitul”!...; iată vine iar „sfântul” cela!...; iar vine pe
capul nostru „călugărul”!...; grijiţi, măi, că vrea să ne facă şi
pe noi călugări şi sfinţi!...
Fiecare căutător de fraţi, fiecare ostaş din Oastea Domnului
trebuie să se aştepte la batjocuri. Batjocura – asta-i cea dintâi
armă pe care diavolul o foloseşte contra unui creştin viu şi lup-

tător. Batjocura! Asta-i cea dintâi probă de foc pentru ostaşii
Domnului şi căutătorii de fraţi. Cine nu poate suporta această
probă – acela nu poate fi ostaş în „Oastea Domnului”.
Omul cel lumesc nu se teme de nimic aşa de mult ca de
această primă armă a diavolului: de batjocură; însă omul cel
duhovnicesc o respinge cu bărbăţie.
Dar chemările mântuirii nu întâmpină numai batjocuri, ci
şi prigoane mai mari. Pe Iosif, fraţii lui l-au dezbrăcat de haine
şi era să-l omoare. Pe urmă l-au aruncat într-o fântână şi, de
aici, scoţându-l, l-au vândut.
Cam aşa se întâmplă de multe ori şi azi. Atâţia şi atâţia
dintre ostaşii Domnului au fost purtaţi cu cărţile în spate pe la
posturile de jandarmi.
„Caut pe fraţii mei!” Ce slujbă frumoasă, dar şi ce grea!
Însă, orice ar fi să ni se întâmple, noi, ostaşii Domnului, trebu-
ie să stăm mereu sub porunca Domnului: Mergeţi la fraţii voş-
tri şi vedeţi de sunt sănătoşi cu sufletul! Da, Doamne! Iată-ne,
stăm gata!... Orice ar fi să ni se întâmple, noi stăm gata!
„Fii credincios până la moarte şi-ţi voi da cununa Vieţii!”

Să luptăm cu vitejie pe fronturile mântuirii sufleteşti! Să
ne îmbărbătăm la luptă, gândindu-ne neîncetat că Domnul este
cu noi! Şi dacă El este cu noi, trebuie să învingem!
Un soldat îmi spunea că, în luptele din timpul războiului,
regele Ferdinand se cobora în tranşeele soldaţilor şi, prin pre-
zenţa sa, însufleţea armata.
Acelaşi lucru îl face şi Regele nostru Cel Ceresc. El Se co-
boară în tranşeele noastre şi petrece cu noi, ca să ne încurajeze
la luptă şi să ne ducă la biruinţă. „Iată, Eu sunt cu voi până la
sfârşitul veacurilor” (Mt 28, 20).
Prezenţa regelui în mijlocul armatei face mai mult decât

mii de soldaţi. Prezenţa Regelui Ceresc în fronturile noastre su-
fleteşti face mai mult decât toate silinţele şi năzuinţele noastre.
Dar regele Ferdinand îşi îmbărbăta armata nu numai cu
prezenţa sa, ci şi cu făgăduinţa că, la sfârşitul războiului, le
va da pământ. Ostaşilor luptători li s-a vestit prin tranşee un
ordin de zi, prin care regele le spunea în chip solemn: „Vouă,
iubiţilor ostaşi luptători, vă spun eu, regele vostru, Ferdinand,
că, pe lângă răsplata cea mare a izbânzii, vi se va da pământ...
Eu, regele vostru, vă spun acest lucru!”...
Acelaşi lucru îl face şi Regele nostru Cel Ceresc, Iisus
Hristos. El ne îmbărbătează la luptă nu numai prin prezenţa Sa
în mijlocul nostru, ci şi cu făgăduinţa că, la sfârşitul războiului,
ne va da şi nouă un „loc”.
„În casa Tatălui Meu – ne zice Domnul – multe lăcaşuri
sunt... Eu Mă duc să vă pregătesc vouă loc... ca acolo unde Eu
sunt şi voi să fiţi” (In 14, 2-3).
Ferice de cel ce va fi împroprietărit cu un astfel de loc
ceresc!
Ferice de cel ce va lupta până la sfârşit! Mare plată şi răs-
plată cerească va primi.
Un ostaş din Oastea Domnului – I. Cercel, din Sebeşul de
Jos – ne spunea odată că oamenii au scornit în sat zvonul că
el „capătă de la Sibiu câte 50.000 lei de fiecare om pe care îl
înscrie în Oastea Domnului”.
O, dragul nostru luptător, spune oamenilor că pentru
acest lucru capeţi o plată ceva şi mai mare decât 50.000 de lei.
Spune-le că, de fiecare suflet pe care-l aduci la Domnul, capeţi
o plată şi răsplată faţă de care averile tuturor oamenilor din
Sebeş nu valorează nimic. Un suflet e mai scump decât toate
bogăţiile lumii şi decât toţi banii pământului. Aşa e şi plata şi
răsplata celui ce aduce suflete la Mântuitorul.
Santinela credincioasă
Istoria păstrează pilda unui soldat viteaz, care fusese pus
de santinelă într-un loc de mare însemnătate. Era iarnă cu vis-
col şi ger. Mulţi alţi soldaţi îşi părăsiră postul şi fugiră, dar sol-
datul cel credincios rămase la postul său, punându-şi în cum-
pănă jertfa vieţii. El îngheţă la postul său cu
suliţa în mână, rezemat de un arbore.
Când veni regele şi-l văzu, îşi luă co-
roana de pe cap şi o aşeză câteva
clipe pe fruntea mortu-
lui, zicând: „Slujitori cre
dincioşi ca soldatul aces-
ta sunt slava şi puterea
coroanei mele”.
Scumpul meu frate
ostaş! Domnul ne-a aşe-
zat şi pe noi în diferite
posturi de priveghere şi
de luptă. În pilda soldatului
de mai sus să rămânem şi noi neclintiţi la postul ce ni s-a în-
credinţat! Orice viscol de ispite sau prigoane s-ar ridica, să
stăm neclintiţi la post, ca o santinelă credincioasă a Domnului!
Să murim în slujba Domnului şi El va răsplăti bogat credinţa
noastră!
Regele din istoria de mai sus a aşezat pentru o clipă co-
roana sa pe capul santinelei credincioase. Regele nostru Cel
Ceresc va aşeza pe capul nostru pentru o veşnicie cununa
Vieţii celei veşnice.
Scumpul meu frate din Oastea Domnului! Fii credincios
până la moarte şi Domnul îţi va da cununa Vieţii de veci! (Apoc
2, 10). Să luptăm cu credinţă şi bărbăţie până la sfârşitul vieţii
noastre, şi Domnul ne va răsplăti cu cununa Vieţii veşnice!
ÎN OASTE AVEM ŞI DEZERTORI
Iată pe ostaşul care, „la vreme de ispită”, se clatină!

Ca orişice armată, Oastea Domnului îşi are şi ea dezertorii
ei, adică acei care au părăsit frontul luptei sufleteşti în care fă-
găduiseră că intră. Au părăsit acest front şi s-au dat prizonieri
diavolului, adică s-au întors iar în mocirla fărădelegilor din
care ieşiseră. Au căzut pe câmpul de luptă al mântuirii sufle-
teşti, înfrânţi de patimi şi ispite.
Această dezertare începe cu o clătinare. În faţa ispitelor,
unii încep a se clătina.
O lege a războaielor aceasta este: Orice poziţie cucerită
trebuie întărită şi apărată, căci, după cuprinderea ei, urmează
contraatacul vrăjmaşului.
Aşa e şi în lupta
mântuirii sufleteşti.
Cei ce nu se întă-
resc mereu cu prive-
ghere şi rugăciune, cei
ce stau pe loc şi nu în-
aintează mereu în lupta
mântuirii, sunt în chi-
pul de alături. Inima
lor e ca o cetate biruită
de ispitele Satanei. O,
ce lucru grozav este un
ostaş al Domnului care
se clatină şi cade! Un
astfel de ostaş dă dova-
dă că n-a fost un „aluat
Inima omului curăţită, dar asaltată de patimi dospit” pentru slujba
Domnului..., n-a trecut cu adevărat prin „naşterea din nou”,

căci „oricine este născut din Dumnezeu biruieşte lumea, şi cel
rău nu-l poate atinge” (I In 5, 4).
Iată alături chipul celui ce a dezertat din frontul mântuirii
sufleteşti. Acest chip grozav nu e o născocire. El se află zugră-
vit – în cuvinte – tocmai aşa în Evanghelia de la Luca.
Ascultaţi ce zice Mântuitorul despre un astfel de dezertor:
„Când duhul cel necurat iese din om, umblă prin locuri
fără apă, căutând odihnă, şi, negăsind, zice: «Mă voi întoarce
la casa mea de unde am ieşit!» Şi, venind, o află măturată şi
împodobită. Atunci merge şi ia cu el alte şapte duhuri, mai rele
decât el, şi, intrând, locuieşte acolo; şi se fac cele de pe urmă
ale omului aceluia mai rele decât cele dintâi” (Lc 11, 24-26).
Acelaşi lucru îl spune şi Apostolul Petru în cuvintele:
„Căci dacă, după ce au scăpat de întinăciunile lumii, prin cu-
noaşterea Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, ia-
răşi se încurcă în aces-
tea, ei sunt învinşi; li
s-au făcut cele de pe
urmă mai rele decât cele
dintâi. Căci mai bine era
pentru ei să nu fi cunos-
cut calea dreptăţii, de-
cât, după ce a cunoscut-
o, să se întoarcă de la
porunca sfântă dată lor.
Cu ei s-a întâmplat ade-
vărul din zicală: Câinele
se întoarce la vărsătura
lui, şi porcul scăldat, la
noroiul mocirlei lui” (II
Ptr 2, 20–22). Iată-l pe dezertorul
O, ce lucru grozav este un dezertor din Oastea Domnului!

Un astfel de dezertor ajunge într-o ticăloşie mai mare decât
cea dintâi. Duhul Sfânt Se depărtează de la el, mustrându-l. În
locul lui se aşază iar Satana, ca într-o cetate pe care a cucerit-o
a doua oară. Se înfioară şi cerul pentru pierderea lui. Plâng şi
îngerii din cer pentru pierderea sufletului său.
Între poticnire şi părăsirea luptei

Scumpul meu frate din Oastea Domnului! Noi stăm într-o
războire neîncetată cu vrăjmaşul diavol şi ispitele lui. În aceas-
tă luptă, se întâmplă uneori să ne şi poticnim. O! în zadar am
umbla să tăgăduim sau să ne mândrim. Toţi suntem nişte mici
dezertori. Toţi ne împiedicăm, ne poticnim, ici şi colea, de is-
pitele lumii. Dar pierzarea nu stă în această poticnire, ci stă în
părăsirea luptei. De cazi, ici şi colea, ridică-te repede şi pleacă
înainte!
Istoria războaielor arată că luptele şi biruinţele le pierd
mai ales acei care, după înfrângere, cad în disperare şi părăsesc
atacul şi lupta.
Cele mai multe biruinţe le câştigă rapoarte ca acestea: „cei
înfrânţi nu s-au lăsat”...; „n-au disperat”...; „au înnoit atacul...;
au înnoit de trei ori atacul şi au biruit”...
În asta stă şi taina biruinţei noastre. Să nu disperăm când
Ispititorul ne-a dat o lovitură, ci – aducându-ne mereu aminte
de îndurarea şi iertarea Tatălui Ceresc – să înnoim atacul cu
îndărătnicie şi să nu ne lăsăm până n-ajungem la biruinţă!
Noi, cei care stăruim în lupta sufletească contra vrăjma-
şului diavol, să ne rugăm neîncetat pentru cei care au căzut
prizonieri la diavolul. Să ne rugăm să le dea Domnul putere să
poată scăpa din prinsoarea cea cumplită a vrăjmaşului diavol
şi să se întoarcă iarăşi în fronturile noastre!
13. Câteva reguli

pentru cei care au intrat şi cei care vor să intre în Oastea Domnului
Ţinem să spunem îndată că Oastea Domnului nu este o
înşirare de reguli şi regulamente lungi, despre tot ce trebuie
să facă şi ce să nu facă cei care au intrat şi cei ce vor să in-
tre în Oaste. În deosebire de acestea, noi punem apăsul pe
adâncirea vieţii sufleteşti, în Evanghelie, în Jertfa Crucii;
pe întărirea şi creşterea neîncetată în darul lui Dumnezeu,
pe dospirea vieţii cu aluatul Evangheliei, pe o arătură mai
adâncă în pământul inimii noastre. Fără de acestea, toate
regulamentele şi poruncile sunt „sarcini grele de purtat” (Lc
11, 46); sunt numai „spălarea pe din afară a blidelor” (Lc
11, 39); sunt „litera care omoară”, pentru că lipseşte din ea
„duhul care face viu” şi dă omului dar şi putere să iasă din
păcate (II Cor 3, 6).
Cea mai slabă predică e aceea care întruna tot spune: „Fă
ceea şi ceea şi nu fă ceea şi ceea!”... Cei mai mulţi oameni
cunosc răul, dar n-au putere să facă binele. De această putere
au lipsă.
Vom da şi noi anumite reguli şi cerinţe, dar ne vom sili ca
aceste cerinţe să fie însoţite şi de duhul care să le dea putere.
Vom da pe scurt numai principalele cerinţe şi reguli ce se cer
de la cei care au intrat şi de la cei care vor să intre în Oastea
Domnului.
Cine intră în armată începe o viaţă nouă...

Cea dintâi cerinţă pentru un ostaş al Domnului o vom
spune în legătură cu o asemănare. Când cineva e încorporat
şi pleacă în armată, o rupe dintr-o dată cu traiul ce l-a avut.
Îndată ce intră în armată, el începe o altfel de viaţă, un altfel
de trai; el începe un fel nou de a trăi, el începe o viaţă nouă.
Aceasta e cea dintâi cerinţă şi pentru cei din Oastea Domnului.
Când pleci să intri în armata Domnului, trebuie să o rupi
dintr-o dată cu felul de trai ce l-ai avut. Trebuie să începi o
altfel de viaţă; o viaţă nouă, o viaţă schimbată.
Cea dintâi cerinţă a intrării în Oastea Domnului este rupe-
rea dintr-o dată cu duhul acestei lumi şi cu păcatele. Văzut-aţi
feciorii când pleacă la armată cum îşi iau rămas bun şi se des-
part de fetele din sat? Aşa şi cei ce pleacă în Oastea Domnului
trebuie să se despartă pentru totdeauna de cele şapte fete ale
diavolului: trufia, desfrânarea, pizma, lăcomia (între care e şi
beţia), mânia, zgârcenia, lenea.
O intrare în Oastea Domnului, fără schimbarea vieţii, n-
ajunge nimic. Aceasta e schimbarea cea mare ce l-a ajuns pe
Saul în drumul Damascului, şi din Saul l-a făcut Pavel; din
prigonitor, Apostol. Aceasta e schimbarea cea mare care tre-
buie să dea şi celor ce intră în Oastea Domnului altă inimă şi
altă simţire, alţi ochi şi altă vedere, altă gură şi alte umblări.
Aceasta e schimbarea cea mare pe care o cerea Mântuitorul lui
Nicodim, spunându-i că trebuie să se nască din nou (In 3, 7);
să înceapă o viaţă nouă.
Ştii tu ce înseamnă a te naşte din nou? A te naşte din nou
înseamnă cuvintele Sf. Ioan Gură de Aur: „Nu e de ajuns să te
naşti creştin, ci trebuie să te şi faci creştin”. A te naşte din nou
înseamnă să înţelegi şi să primeşti darul Crucii de pe Golgota
şi, prin acest dar, omul tău cel vechi să se răstignească împre-
ună cu Iisus (Rom 6, 6)... ca să mori faţă de păcat şi să viezi
lui Dumnezeu prin Iisus Hristos (Rom 6, 11).
A te naşte din nou înseamnă a pune „aluat nou” în făina

vieţii tale, din care să iasă o viaţă nouă, „o frământătură nouă”
(I Cor 5, 7; II Cor 5, 17).
Aceasta este ceea ce se cheamă renaştere sufletească şi
aceasta este lupta Oastei.
„Nu puteţi sluji la doi domni: şi lui Dumnezeu şi lui
Mamona” – a zis Mântuitorul (Lc 16, 13). Cel ce intră în
Oastea Domnului trebuie să slujească numai Domnului, alt-
cum, intrarea lui în Oaste n-ajunge nimic. „Nimeni, slujind ca
ostaş, nu se încurcă cu lucruri lumeşti, dacă vrea să placă celui
ce l-a scris la Oaste” (II Tim 2, 4).
Să luăm pildă de ascultare de la Mântuitorul! Întreagă via-
ţa Mântuitorului a fost o viaţă de ascultare faţă de Tatăl Ceresc;
de o ascultare până la moartea Crucii. Peste această ascultare
se pogoară darul şi harul Duhului Sfânt. Când trăieşti o viaţă
de ascultare, de supunere şi de încredere în Domnul, viaţa ta
ajunge sub darul şi cârmuirea Duhului Sfânt.
Cel ce intră în armată se apucă de meşteşugul armatei...

A treia cerinţă a celor ce intră în Oastea Domnului o
scoatem tot din asemănarea de mai sus. Cel ce intră în armată
se apucă îndată de meşteşugul armatei. Începe mai întâi să în-
veţe diferitele mişcări mai mici şi mai uşoare. Învaţă apoi să
cunoască diferitele arme, cu tainele şi puterea lor. În fiecare
zi, el face deprindere, exerciţiu. Pe urmă, după ce a învăţat
mişcările şi armele, învaţă tainele apărării şi atacurile faţă de
vrăjmaşi.
Aceste lucruri se cer – în înţeles sufletesc – şi de la cei
care intră în Oastea Domnului. Îndată ce a intrat cineva în
Oastea Domnului, trebuie să se apuce de meşteşugul de a se
face un bun ostaş al lui Hristos. Va începe mai întâi cu lu-
cruri mai uşoare, ca să poată apoi „creşte zi de zi în darul lui

Dumnezeu”. Va face în fiecare zi exerciţiu: rugăciune. Va citi
Biblia, dacă e cititor de carte. Fiecare ostaş cititor să-şi aibă
Biblia, Sfânta Scriptură, ca pe o armă puternică. Şi nu numai
să o aibă, ci să şi înveţe tainele ei, citind-o regulat şi cu credin-
ţă. Cel intrat în Oastea Domnului va folosi tot ceea ce îi poate
fi de ajutor şi întărire sufletească în lupta ce are să o ducă (cărţi,
foi religioase etc.).
Un ostaş al Domnului trebuie să fie luptător „activ”...

Un ostaş al Domnului trebuie să fie activ. Să fie în neîn-
cetată luptă contra atacurilor vrăjmaşului diavol; să lupte ne-
încetat pentru lăţirea Împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ şi să
lupte şi pentru atragerea altora în fronturile mântuirii sufleteşti.
„Dacă cei ce trăiesc o viaţă ostăşească – zice Sf. Ioan
Gură de Aur – se duc îndată unde-i cheamă trâmbiţa războ-
iului, cu atât mai mult trebuie a ne pregăti şi noi care suntem
ostaşi ai lui Hristos şi a ne pune în rând de bătaie în faţa pati-
milor” (Omilia a V-a, Evrei).
După ce ai intrat în Oastea Domnului, trebuie să-ţi dai sea-

ma că eşti în declaraţie de război cu diavolul, cu patimile şi
poftele acestei lumi. „Ca un ostaş voinic, trebuie să fii întruna
înarmat, treaz, deştept, veşnic aşteptând pe duşman! De câte
ori ne cheamă trâmbiţa privegherii, te pregăteşte de luptă şi
te aruncă cu tot curajul în luptă, rupe rândul duşmanilor, taie
puternic faţa diavolului şi pune mâna pe biruinţă”!
(Din înv. Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia a V-a, Evrei).
Un ostaş al Domnului, după ce a aflat pe Mântuitorul şi
rosturile vieţii sale sufleteşti, va căuta apoi neîncetat, cu toate
prilejurile, să aducă şi pe alţii la Mântuitorul.
Pentru Ziua Domnului

Din Ziua Domnului, din ziua Duminicii, din ziua sufletu-
lui, diavolul a făcut în zilele noastre „ziua lui”, ziua păcatului.
Un ostaş al Domnului va lupta neîncetat ca Ziua Domnului,
ziua Duminicii, să devină iar ceea ce a fost: ziua sufletului, zi
de mărire şi de laudă lui Dumnezeu.
Ziua Duminicii va fi pentru un ostaş al Domnului „zi de
odihnă sfântă Domnului”, în care nu va lucra nimic nici el,
„nici feciorul lui, nici fata, nici slujnica lui” (Ieş 20, 10). Ziua
Domnului trebuie să fie pentru un ostaş zi de îngrijire şi de
hrănire a sufletului. În acest scop va cerceta Biserica, va citi
din Sfânta Scriptură, se va ruga..., va face tot ceea ce e spre
întărirea sufletului său.
Un ostaş al Domnului nu se va duce nici într-o strânsură
unde stăpâneşte „duhul acestei lumi”, duhul cel lumesc.
14. Câteva din opreliştile

pe care le pune Oastea Domnului
Ţin şi aici să spun îndată că Oastea Domnului nu e numai
o luptă contra beţiilor şi sudalmelor, ci e o luptă contra tuturor
patimilor rele, pentru că fiecare patimă rea este un fel de beţie.
Oare mânia nu este şi ea un fel de beţie? Şi oare desfrânarea
nu este şi ea un fel de beţie? Şi oare lăcomia, zgârcenia, pizma,
nu sunt şi ele tot un fel de beţii? Un bun ostaş al lui Hristos tre-
buie să se ferească de toate cele şapte păcate grele, de moarte:
trufia, desfrânarea, pizma, lăcomia, între care e şi beţia, hoţia,
iubirea de argint, mânia, zgârcenia, lenea.
Lupta noastră e îndreptată mai ales contra beţiilor şi înju-
răturilor, după ce, mai ales, aceste două patimi fac stricăciunile
cele mai mari în popor şi după ce cu aceste două patimi câştigă
Satana cele mai multe suflete.
• Reguli cu privire la băuturile alcoolice

Cu privire la băuturile alcoolice, regulile Oastei sunt ur-
mătoarele:
Un bun ostaş al Domnului face cel mai bine dacă se rupe
dintr-o dată, cu totul, de orice fel de băuturi alcoolice. Omul
poate trăi şi fără băuturi îmbătătoare (ba încă trăieşte mai
mult şi mai bine).
Avându-se în vedere faptul că în ţara noastră sunt peste
500 de mii de podgoreni, pentru care ar fi prea grea opreliş-
tea să nu-şi guste vinul, li s-ar închide cu totul uşa intrării în

mişcarea noastră religioasă; avându-se în vedere şi faptul că
Apostolul Pavel a sfătuit pe Timotei să „folosească puţin vin
pentru desele sale îmbolnăviri” (I Tim 5, 23)..., lăsăm şi noi
folosinţa unui pahar de vin curat. Punem însă îndată condiţia
ca acest pahar să nu treacă în alte pahare, să nu fie o uşă des-
chisă spre alte pahare, spre beţie. Punem îndată aici cuvintele
Sfântului Ioan Gură de Aur: „Vinul este de la Dumnezeu, beţia
– de la diavol...; cel dintâi pahar este al lui Dumnezeu, cele-
lalte – ale diavolului”. Un pahar de vin este destul pentru caz
de osteneală şi boală.
Oastea Domnului opreşte cu totul de la orice fel de băuturi

alcoolice:
1. Pe cei pătimaşi, pe cei beţivi, pentru că în cei păti-

maşi băutura a stricat cu totul orice hotar de oprire şi stăpâ-
nire. Pentru beţivi, cel dintâi pahar deschide larg uşa spre
beţie.
Pentru cei pătimaşi nu este o altă cale de scăpare decât
ruperea cu orice fel de băutură, pentru vecii vecilor.
2. Oastea Domnului opreşte apoi de la orice fel de băuturi
alcoolice pe toţi cei necăsătoriţi (fie tineri, fie văduvi), pentru
că aceştia trebuie să stăruiască în virtutea înfrânării poftelor.
Băuturile alcoolice sunt cel mai mare duşman al acestei virtuţi.
Virtutea înfrânării poftelor se potriveşte cu alcoolul întocmai
ca uleiul cu focul. E ca şi când ai pune foc în ulei. „Nu vă îm-
bătaţi de vin, întru care este desfrânare” – zice Apostolul Pavel
(Ef 5, 18).
Un ostaş al Domnului nu va umbla pe la cârciumi şi nu va
gusta nici un fel de băuturi pe la cârciumi, pentru că acolo sunt
ispitele cele mai mari.
Acestea ar fi, pe scurt, regulile cu băuturile. Spun adevă-

rat, că, ani de zile m-am frământat cu dezlegarea lor şi tremur
şi acum să nu fi greşit cu precizarea lor. Ca un munte de fier
parcă apasă asupra conştiinţei mele întrebarea: Oare nu cum-
va am lăsat o uşiţă deschisă pentru ispita Satanei? Băgaţi de
seamă, căci paharul de vin pe care l-am lăsat poate fi o uşă
deschisă pentru Satana, poate fi mărul din grădina Edenului.
Satana-i viclean mare. Dacă are o uşiţă deschisă, apoi – cu zi,
cu noapte – umblă şi se vicleneşte cum ar putea-o lărgi, ca să
intre prin ea. Aici vă voi spune o mult grăitoare istorioară:
Doi bătrâni, un moşneag şi o babă, luară hotărârea să se
lase de băutură, că prea tare caliciseră din pricina asta. Îşi lăsa-
ră însă voie să bea aldămaş când ar cumpăra sau ar vinde ceva,
căci doar târg fără aldămaş unde s-a mai pomenit!
Hotărârea o ţinură bătrânii o săptămână-două, dar tare le
ardea gura după rachiu. Atunci baba prinse o găină şi zise către
moşneag: „Ştii ce? M-am gândit să-ţi vând ţie găina mea”. „Bine
te-ai gândit” – răspunse moşneagul. Făcură târg şi băură aldămaş.
În cealaltă zi, bătrânul prinse cocoşul şi-l vându babei şi iar băură
aldămaş. Şi tot aşa merseră târgurile între ei, până când, nemai-
având bani de aldămaş, începură a face târgurile cu cârciumarul,
până când îşi băură şi hainele de pe ei şi ajunseră în drum.
Decât astfel să vă înşele şi pe voi Satana, decât să aveţi
veşnic o uşă deschisă, eu zic: mai bine închideţi uşa de tot!
Lepădaţi-vă de orice fel de băutură îmbătătoare!
Închei, spunând încă o dată: un ostaş al Domnului face
cel mai bine dacă se leapădă de orice fel de băuturi alcoolice.
Total şi pentru totdeauna!
• Reguli despre petreceri

Un ostaş al Domnului nu se duce la petreceri, jocuri şi
baluri, pentru că aşa cum se fac petrecerile în ziua de azi (cu
beţii şi jocuri nebune), sunt aproape cu totul atrase de diavolul

în slujba lui. Sunt destule alte societăţi care se întrec în a face
jocuri şi baluri pe seama membrilor lor (după o astfel de petre-
cere am văzut, astă-vară, mame culegân- du-şi fiii – membri ai
societăţii – de prin cele cârciumi şi şanţuri).
Societatea noastră nu se ocupă cu „aranjări de petreceri şi
baluri”. Petrecerea noastră e să ne întâlnim mereu în Domnul:
să ne petrecem citind în Scripturi, în cărţi şi gazete bune, să
cântăm cântări duhovniceşti, ascultând pe Apostolul Pavel,
care zice: „Nu vă îmbătaţi de vin, întru care este desfrânare, ci
vă umpleţi de Duh Sfânt, vorbind între voi în psalmi, în laude
şi în cântări duhovniceşti” (Ef 5, 18-19).
Veniturile „curate”, despre care se vorbeşte că le au petre-
cerile, sunt aproape toate ale diavolului.
Un ostaş al Domnului va merge numai la petreceri din care
lipseşte băutura şi jocul (concerte, teatre frumoase). Asemenea
şi la ospeţe, un ostaş al Domnului va lua parte numai până
când ţine partea în care nu s-a amestecat diavolul.
Un ostaş al Domnului nu va merge prin şezătorile, clăcile
şi strânsurile ce se fac mai ales iarna, pe la cârciumi, sau pe
la casele oamenilor. Nu va merge, pentru că şi pe acestea le-a
atras diavolul în slujba lui. Şezătorile de azi sunt pline de alco-
ol, de vorbe murdare şi jocuri, după care Satana seceră roadă
bogată.
Peste tot, un ostaş al Domnului se va păzi de orice strân-
sură în care stăpâneşte „duhul acestei lumi”. Căci „oricine
vrea să fie prieten «lumii», vrăjmaş lui Dumnezeu se face”
(Iac 4, 4).
Peste tot, în privinţa întrebării: Unde poate merge un ostaş
al Domnului? – recomand următoarea regulă:
De câte ori un ostaş e nedumerit asupra acestei întrebări,
să se întrebe: Oare merge şi Domnul cu mine la cârciumă? Nu!
Atunci nu merg nici eu! Oare stă Domnul cu mine acolo unde
se spun vorbe urâte şi murdare? Nu! Atunci nu stau nici eu!
Un ostaş al Domnului poate merge numai acolo unde merge şi
Domnul cu el.
Aici voi spune o istorioară:
Odată, un mire a chemat la ospăţ pe un prieten de-al lui.
– Te ascult, dragă prietene, – a zis chematul – dar numai
cu condiţia dacă laşi să aduc cu mine şi pe un alt prieten al
meu.
– Cu tot dragul! – a răspuns mirele.
În vremea ospăţului, după ce s-a terminat slujba cununiei
şi masa, (adică înainte de a începe îmbătările şi vorbele uşoa-
re), chematul s-a ridicat să plece.
– Cum se poate să pleci aşa curând? – a întrebat mirele.
– Nu pot să rămân mai departe! – a răspuns cel chemat.
Prietenul de care ţi-am spus când m-ai invitat este Domnul
Iisus, şi acest Prieten nu vrea să rămână mai departe, iar eu
ascult de El, mă ţin de El şi mă duc cu El!...
• Reguli despre sudalme, înjurături...

Un ostaş al Domnului nu înjură şi nu foloseşte nici un fel
de cuvânt de sudalmă. Despre acest păcat scriem pe larg în altă
parte.
Aici doar voi spune numai atât că înjurătura este cel mai
fioros şi grozav păcat. Despre acest păcat zice Evanghelia că
„toate vor fi iertate fiilor omenilor, păcatele şi hulele câte le vor
fi hulit; dar cine va huli împotriva Duhului Sfânt nu are iertare
în veac, ci este vinovat de osânda veşnică” (Mc 3, 28-29).
Despre Satana se ştie că este un răsculat şi hulitor împo-
triva lui Dumnezeu şi el umblă să atragă în acest păcat şi pe
oameni. Suduitorul este un trecut în tabăra Satanei. Suduitorul
este şi el un hulitor pe faţă împotriva lui Dumnezeu. Văzut-aţi

pe suduitorul de cele sfinte cum, în decursul fioroaselor înjură-
turi, îşi ridică mâinile şi privirea spre cer, ca şi când ar amenin-
ţa pe Cineva de Acolo? El este – ca şi Satana – un răsculat pe
faţă, un hulitor împotriva lui Dumnezeu.
Cei ce suduie nu numai în Oastea Domnului n-au ce căuta,
ci ei ar trebui scoşi şi din rândurile creştinilor.
• Reguli despre fumat...

Un ostaş al Domnului nu fumează. De ce?
Întâi pentru că fumatul este un lucru urât şi urâcios. Îl rog
pe fiecare fumător să se gândească şi să se întrebe: Oare ar
putea sta cu ţigara în gură în faţa Mântuitorului? Oare rămâne,
petrece şi călătoreşte împreună cu noi Domnul când întruna tot
pufăim şi scuipăm?
Fumatul trebuie apoi lepădat pentru că el devine o patimă,
o plăcere care întrece şi biruie plăcerea cea religioasă. De di-
mineaţa de când se scoală, până noaptea când adoarme, fumă-
torul e veşnic tot cu gândul la plăcerea tabacului. Oare lucru
bun şi curat este acesta?
Fumatul trebuie înlăturat şi pentru că noi suntem răspun-
zători înaintea lui Dumnezeu de fiecare ban ce-l cheltuim. Noi
nu suntem stăpânii, ci suntem numai administratorii averilor şi
banilor noştri.
Ce vom răspunde oare în faţa Domnului Dumnezeu des-
pre banii ce i-am cheltuit pe tutun?
Şi eu am fost odată fumător, dar m-am lăsat de fumat de
când, mergând o dată iarna pe drum cu ţigara în gură, am în-
tâlnit pe o sărmană fetiţă ce tremura de frig. Ghetele îi erau
rupte şi printr-un loc i se vedeau degetele degerate şi umflate
de ger. Atunci am scos tabachera din buzunar şi am aruncat-
o în mijlocul drumului, strigând: „Oare asta-i Evanghelia lui

Hristos?... Eu să cheltuiesc mii de lei pentru o patimă rea, în
vreme ce picioarele săracilor şi nevoiaşilor îngheaţă de frig?”
Câţi creştini sunt care nu se îndură să facă milostenie, se
lipsesc de o Biblie, de o gazetă bună, de cărţi cu hrană sufle-
tească, dar pentru tutun dau mii de lei pe an! Oare lucru bun şi
curat este acesta?
Fumatul nu e de la Dumnezeu, ci de la cel rău. Căci dacă
Dumnezeu ar fi lăsat omului şi fumatul, apoi, desigur, ar fi lă-
sat în maşinăria corpului nostru ceva rânduială şi pentru treaba
asta. I-ar fi lăsat omului în creştetul capului un horn, un coş
prin care să iasă fumul de tutun, pentru că nici gura, nici nasul
n-au fost făcute să facem din ele nişte coşuri pentru fumul de
tutun.
De încheiere, amintesc încă o dată: un ostaş nu trăieşte din
oprelişti, ci din puterea Duhului!
– Ce, te-a oprit Oastea să bei şi să-ţi petreci? – a fost în-

trebat un ostaş.
– Pe mine, dragii mei, – a răspuns ostaşul – nu m-a oprit
Oastea, ci mi s-au deschis ochii cei sufleteşti, să văd orbia şi
nebunia în care am trăit.
15. Medalia (cruciuliţa) Oastei

Pentru cei intraţi în Oastea Domnului avem şi un fel de
medalie, al cărei chip îl dăm mai jos. E un fel de semn al celor
intraţi în Oastea Domnului.
Semnul acesta are multe înţelesuri. El are forma Sfintei
Cruci, întrucât lupta noastră se reazemă pe Jertfa Crucii,
adică pe darul şi pe puterea ce ies
din Jertfa Crucii de pe Golgota.
Hotărârea noastră este – şi trebuie să
fie – o hotărâre cu Hristos împotriva
păcatelor şi pentru o viaţă nouă.
Pe medalie sunt scrise cuvin-
tele Apostolului Pavel: „Iar tu te
luptă şi suferă ca un bun ostaş al
lui Hristos” (II Tim 2, 3). Înţelesul
acestor cuvinte se află tâlcuit pe larg în cartea aceasta. Viaţa
noastră trebuie să fie o viaţă de luptă. Viaţa noastră trebuie să
se încheie cu cuvintele Apostolului Pavel: „Lupta cea bună
m-am luptat, călătoria am săvârşit, credinţa am păzit. De
acum mi s-a gătit cununa dreptăţii, pe care Domnul îmi va da-o
în ziua aceea, El, Dreptul Judecător”... (II Tim 4, 7-8).
Medalia s-a făcut la Viena, din material ce nu-şi pierde
culoarea (email).
Ţinem să spunem că medalia nu este obligatorie. Ţinem
să spunem că şi fără medalie poate fi cineva un bun ostaş al
lui Hristos. Folosim medalia să putem atrage şi prin ea pe alţii
în fronturile mântuirii sufleteşti. Alături de medalie, trebuie să

strălucească în lume, mai ales, faptele noastre cele bune.
Cei ce vor să aibă medalia, trebuie însă să facă un fel de
Declaraţie sufletească. Şi iată de ce: între cei înscrişi în Oaste
avem şi foarte mulţi dezertori. E şi firesc să fie aşa, căci şi între
cei doisprezece Apostoli s-a aflat un Iuda. Astă-vară am văzut,
într-un sat, un astfel de dezertor care mersese cu medalia pe
piept la... joc!
Spre a împiedica astfel de lucruri, cerem un fel de declara-
ţie sufletească de la cei ce vor să o poarte. Nu cerem în această
declaraţie să pună omul jurământ că va ţine regulile Oastei. Îi
cerem însă jurământul că, îndată ce va dezerta din rândul nos-
tru şi va părăsi regulile noastre, nu va mai purta nici medalia,
nici numele de ostaş al lui Hristos. Noi n-avem lipsă de ostaşi
mulţi. Mai bine puţini şi dospiţi, căci „puţin aluat dospeşte fră-
mântătura“.
Dăm mai jos această declaraţie sufletească.
Cei ce vor să aibă medalia, vor citi declaraţia sufletească
de mai jos, şi anume: unde Oastea are îndrumător, o vor citi în
faţa îndrumătorului Oastei; unde sunt numai ostaşi singuratici,
se va citi în faţa lor; iar unde nu sunt ostaşi, noul ostaş o va citi
în faţa lui Dumnezeu şi a conştiinţei sale.
Semnul cruciuliţei e foarte potrivit şi pe timp de călătorie.
Prin trenuri, pe la târguri etc., fraţii care poartă acelaşi semn se
vor recunoaşte îndată şi se vor bucura în Domnul.
Declaraţie sufletească
Eu, ostaşul Domnului (numele şi prenumele), voind a purta

cruciuliţa (medalia) făcută pentru cei din Oastea Domnului, făgă-
duiesc că o voi purta cu cinste, luptând din toate puterile mele să
împlinesc regulile ostăşiei Domnului, pe care le-am citit în cartea

despre Oaste.
La cazul că aş dezerta din această ostăşie, adică m-aş în-
toarce iarăşi la purtările şi patimile cele rele ce le-am avut, şi m-aş
purta făţiş în contră cu regulile celor intraţi în armata Domnului,
pentru acest caz pun făgăduinţă în faţa Crucii Mântuitorului că nu
voi mai purta nici medalia, nici numirea de ostaş al Domnului.
Aşa să-mi ajute Dumnezeu!
16. Adunările Oastei Domnului

„Când vă adunaţi laolaltă, dacă unul
din voi are o cântare, altul o învăţătură, altul
o descoperire, altul o vorbă în altă limbă, al-
tul o tălmăcire, toate să se facă spre zidirea
voastră cea sufletească” (I Cor 14, 26).
Oastea Domnului îşi are adunările ei duhovniceşti.

Oriunde sunt doi sau trei ostaşi, ei se strâng la un loc în nume-
le scumpei făgăduinţe pe care ne-a lăsat-o Mântuitorul: „Unde
sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în
mijlocul lor” (Mt 18, 20).
În aceste adunări, ostaşii citesc din Biblie şi cărţi religioa-
se, cântă, se roagă, se învaţă, se întăresc unii pe alţii şi vestesc
şi altora aceste bucurii.
Lumea vede o „noutate” şi în aceste adunări (fireşte, o
„noutate sectară”). Cu toate că ele nu sunt nici o noutate.
Adunările duhovniceşti sunt o poruncă a Scripturilor.
Şi le aflăm la începuturile creştinismului. Ni le arată Scrip
turile.
Ne spun Scripturile că cei dintâi creştini se strângeau în
fiecare zi să citească Scripturile (Fapte 17, 11), se învăţau şi
se înţelepţeau unii pe alţii (Coloseni 3, 16). Când se adunau
laolaltă – şi se adunau regulat – unul avea o cântare, altul o
învăţătură, altul o tălmăcire şi astfel se zideau unii pe alţii (I
Cor 14, 26).
Adunările duhovniceşti, la primii creştini, nu erau nu-

mai o poruncă a Scripturilor, ci erau o lipsă a lor sufleteas-
că, duhovnicească. Simţeau nevoie să se întărească mereu
în lupta cea mare a mântuirii. Simţeau lipsa şi plăcerea du-
hovnicească de a se întări mereu în Domnul şi a-şi petrece
în Domnul.
Însă, în curgerea vremii, râvna asta a slăbit mereu, mereu.
S-a răcit mereu, mereu...
Mai târziu, a venit diavolul şi, în locul adunărilor duhov-
niceşti, şi-a deschis el adunările lui cele lumeşti, cele drăceşti.
În locul caselor şi catacombelor pe unde se adunau primii creş-
tini, diavolul şi-a deschis cârciumile lui, adunările lui cele gro-
zave.
În locul adunărilor duhovniceşti din vremea primilor creş-
tini, azi avem adunările cele lumeşti. Duminica şi în sărbători,
bisericile sunt goale, iar, după prânz, creştinii umplu cârciumi-
le, se ticăloşesc cu alcoolul şi săvârşesc tot felul de răutăţi. În
cazul „cel mai bun”, se strâng la minciuni, clevetiri şi vorbe
urâte. Ah! cu câtă mişelie a lucrat diavolul, mişelul, şi aici! El
a luat Biblia din mâna creştinilor şi le-a pus „biblia” lui: cărţile
de joc. În loc de revărsarea Duhului Sfânt, a pus „revărsarea”
alcoolului. În loc de „beţia” cea sfântă a Duhului Sfânt, a pus
beţia alcoolului. În locul cântărilor duhovniceşti, a pus cântări-
le cele drăceşti. În loc de învăţături alese, a pus înjurături şi tot
felul de vorbe porcoase.
Şi, cică, ăştia sunt creştinii cei adevăraţi! Şi îndată ce
strigi după acest rău şi îi chemi pe oameni înapoi la adunările
duhovniceşti, lumea strigă că eşti „pocăit”..., că strici datinile
strămoşeşti, că ataci „ortodoxia” etc. Eşti „creştin adevărat”
numai până ce te strângi pe la cele cârciumi şi petreceri şi în-
juri pe bunul Dumnezeu.
Vai ce creştinătate teribilă este aceasta!
De altfel, să nu ne mirăm prea mult de acest lucru. Creştinii

de azi sunt oameni lumeşti şi adunările lor, de asemenea, nu
pot fi decât „după chipul şi asemănarea lor”: adunări lumeşti.
Noi, ostaşii Domnului, să dăm viaţă adunărilor duhov-
niceşti din vremea primilor creştini! Oriunde suntem doi-trei
ostaşi, să ne strângem în numele Domnului! Să ne întărim unii
pe alţii şi apoi să păşim în lume şi pentru mântuirea altora!
Să-i scoatem pe oameni din iadul adunărilor lumeşti! Să-i
scoatem din iadul cârciumilor şi petrecerilor şi să-i aducem
în „catacombele” Domnului! Să-i învăţăm să-şi petreacă şi ei
în cele duhovniceşti! Să-i învăţăm să citească în Biblie, să-i
învăţăm să cânte Domnului, să le dăm „vin” din „butucul cel
adevărat al viţei” şi vieţii (In 15)! Să-i „îmbătăm” cu „beţia”
cea sfântă a Duhului Sfânt!
Prin adunările şi petrecerile noastre cele duhovniceşti să
le arătăm oamenilor că noi ne putem petrece şi în Domnul. Să
le arătăm că aceasta este petrecerea şi bucuria noastră cea
adevărată.
CE SĂ FACEM ÎN ADUNĂRILE OASTEI?
Adunările Oastei sunt – şi trebuie să fie – adunări curat

duhovniceşti. În ele se vorbeşte numai despre lucrurile mântu-
irii sufleteşti. Amintesc mai jos trei puncte de program pentru
adunările Oastei:
I. Citirea Bibliei
Adunările Oastei Domnului trebuie să fie, înainte de toa-
te, o şcoală a Bibliei, o şcoală biblică. Biblia este o şcoală
minunată. O viaţă întreagă ţine această şcoală. Toţi şcolarii
Bibliei, văzând cu ochii, capătă dar, înţelepciune, cunoştinţă

sufletească, pentru că Biblia este Cartea lui Dumnezeu, este o
Carte plină de putere, de dar şi de har.
Tocmai pentru asta, Biblia este o carte persecutată. Nici o
carte din lume n-a fost şi nu este atât de persecutată ca Biblia.
Diavolul se străduieşte în tot chipul să-i ţină pe oameni depar-
te de această Carte minunată. A diavolului este şi minciuna că
Biblia ar fi o carte „pocăită”.
Ostaşilor din Oastea Domnului! Ţineţi la Biblie – şi citiţi
în Biblie – întocmai cum soldatul ţine la arma sa!
Eu cred că n-am de la Domnul o altă încredinţare şi po-
runcă mai mare decât aceasta, să strig neîncetat cuvintele Lui:
„Cercetaţi Scripturile, că socotiţi că în ele aveţi viaţa veşni-
că! Şi acelea sunt care mărturisesc despre Mine” (In 5, 39).
Un ostaş al Domnului trebuie să fie un harnic şcolar bi-
blic; un harnic cercetător al Bibliei. În adunările Oastei, toţi
ostaşii cititori să aibă Biblia!
Întocmai cum şcolarul nu poate merge la şcoală fără
Abecedar, fără carte, aşa nici în adunarea Oastei – şi peste
tot în Oaste – nu pot fi şcolari fără carte, fără Cartea Vieţii.
Un ostaş adevărat este – poate fi – numai un ostaş biblic; nu-
mai un ostaş înarmat cu sabia Duhului, care este Cuvântul lui
Dumnezeu (Ef 6, 17). Citiţi pe larg despre „sabia” aceasta în
cărticica «Sabia Duhului»!
II. Rugăciunea în comun

Un alt punct din adunările Oastei Domnului trebuie să
fie rugăciunea în comun. Ostaşii Domnului trebuie să înveţe
a se ruga îngenunchind cu toţii în jurul Crucii Mântuitorului.
Ostaşii Domnului trebuie să înveţe a se ruga nu numai din
cărţile de rugăciuni, ci şi cu vorbele lor proprii. Rugăciunea
cu cuvintele proprii este un semn al lucrării Duhului Sfânt.

La o astfel de rugăciune lucrează şi Duhul Sfânt şi lucrează şi
mintea omului.
III. Cântarea în comun

Cântarea în comun trebuie să fie un alt punct al adunărilor
Oastei. Oastea Domnului îşi are cântările ei, îşi are cartea ei
de cântări, «Cântaţi Domnului». Despre aceasta, mai pe larg
în altă parte.
Pe lângă asta, se pot citi cărţi religioase, se pot declama
poezii religioase, se pot ţine vorbiri şi tâlcuiri şi alte lucruri
folositoare. Adunaţi-vă pe tot locul în numele Domnului, şi
Duhul Sfânt vă va arăta ce să lucraţi, ce să grăiţi, cum să cân-
taţi şi cum să „vă zidiţi unul pe altul”! (I Tes 5, 11).
Eu sunt încredinţat, iubiţii mei fraţi ostaşi, că – după doi-
sprezece ani de la înfiinţarea Oastei Domnului – „...sunteţi pli-
ni de bunătate, plini de toată cunoştinţa, putând să vă povăţuiţi
unii pe alţii” (Rom 15, 14).
Cercetaţi pe cei mai slabi!

Oriunde veţi auzi că se află ostaşi singuratici, începători,
lipsiţi de îndrumări – voi, cei tari, grăbiţi în ajutorul lor! Toţi
ostaşii cei întăriţi să facă pe misionarii! Toate grupurile de
ostaşi mai bine întărite să facă pe misionarii, mergând acolo
unde au înţeles că se află ostaşi singuratici care au lipsă de
ajutor!
Iubiţilor fraţi ostaşi! Oriunde sunteţi doi sau trei luptă-
tori, plecaţi, când aveţi răgaz, prin satele vecine şi vestiţi cu
curaj lucrul Domnului şi Oastea Domnului! Nu vă temeţi,
căci Domnul este cu voi! El vă va arăta ce să grăiţi şi cum să
lucraţi.
FĂGĂDUINŢA DE LA MATEI 18, 20 ÎN ADUNĂRILE

OASTEI DOMNULUI
În Biblie sunt multe făgăduinţe scumpe pe care însă noi nu

le folosim. Nu le trăim. Ele stau acolo ca nişte haine de paradă,
pe care nu le îmbracă nimeni. Cam aşa e şi cu făgăduinţa de la
Matei 18, 20. Oare unde am putea afla, în această lume, această
făgăduinţă şi unde am putea-o simţi? Căutare zadarnică!
Dar să nu mai vorbim de lume, căci lumea de azi „zace în

cel rău”.
Eu mă întreb: Oare trăim această făgăduinţă noi, cei care
căutăm mântuirea? Oare trăim noi, ostaşii Domnului, această
făgăduinţă în Oastea Domnului şi în adunările Oastei? Căci,
iubiţii mei, şi adunările noastre sunt clădite – şi trebuie clădite
– pe scumpa făgăduinţă: „Unde sunt doi sau trei”...
Adunarea Oastei este o strângere în numele Domnului

Iisus..., o strângere în jurul Crucii Lui... o strângere de suflete,
care Îl cheamă pe Domnul în mijlocul lor.
La doisprezece ani de Oaste, mă uit, duhovniceşte, peste
fronturile Oastei. Mă uit după făgăduinţa de la Matei 18, 20.
Şi mă bucur. O văd arzând cu putere în unele adunări. Îi văd
pe mulţi fraţi tari în această făgăduinţă. Dar pe cei mai mulţi îi
văd încă prea slabi în trăirea acestei făgăduinţe.
Eu, de câte ori citesc poşta ce vine de la fronturi, am o
mâhnire grozavă, o durere grozavă. În fiecare zi, poşta ne adu-
ce mereu plângeri ca aceasta:
„Nu mai putem face nimic. Preotul e contra. Şcoala ni s-a
închis. A trebuit să ne lăsăm de adunare”...
„N-am mai putut ţine adunări de doi ani, pentru că s-a dus
fratele care ne întărea”...
„Până nu vine cineva în mijlocul nostru, nu mai putem
face nimic..., nu mai putem face adunare... şi ne răcim..., ne
împrăştiem”...
Citind astfel de plângeri, eu mă întreb plângând: ce ne fa-
cem cu preadulcea făgăduinţă de la Matei 18, 20? Mai credem
noi în acest loc din Biblie, ori luăm foarfecele şi-l tăiem afară,
pentru că stă acolo degeaba?
Eu mă gândesc plângând: Vai, cât de slab şi slăbănog este
omul! Biblia, Cuvântul lui Dumnezeu, ne pune în faţă scumpa
făgăduinţă: „Unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu,
acolo sunt şi Eu în mijlocul lor”... „Iată Eu cu voi sunt în toate
zilele” (Mt 18, 20).
Dar la această solie cerească, omul, slăbănogul, parcă ar
răspunde: Asta mie nu mi-e de ajuns!... Tu, Doamne, eşti prea
puţin pentru mine!...; mie îmi trebuie om!...; dacă n-am om, nu
pot face nimic!...; dacă n-am om, nu pot face adunare!
Puţin credinciosule, de ce grăieşti aşa? Domnul Iisus a zis:

„fără de Mine nu puteţi face nimic” (In 15, 5). Domnul Iisus
a zis că numai fără de El nu putem face nimic. Iar tu, omule,
întorci pe dos acest testament, spunând că tu nu poţi face nimic
fără om.
Eu mă gândesc de multe ori în mine: pentru multe va fi
suspinând Fiul lui Dumnezeu, acolo sus în cer. Căci, El, pre-
adulcele nostru Mântuitor, suferă şi azi, şi va suferi până la
sfârşitul veacurilor. El suferă şi azi văzând că a suferit în zadar
pentru atâţia şi atâţia care nu primesc Jertfa Lui, Moartea Lui,
Viaţa Lui.
Dar nu mai mică poate fi mâhnirea Domnului văzându-ne
cum chiar şi noi, cei ce căutăm mântuirea, nu ştim trăi preadul-
cea Lui făgăduinţă de la Matei 18, 20. Nu ne ştim îndulci din
ea şi nu ne ştim încrede în ea.
Fraţii mei! Eu vă rog cu lacrimi în ochi să înceteze plânge-
rile că nu puteţi face nimic fără om! Să înceteze această jignire
şi mâhnire pe care I-o aducem scumpului nostru Mântuitor!
Clipă de clipă să ne aducem aminte că numai fără de El nu
putem face nimic!
E adevărat că sunt vase tari pe care Domnul le foloseşte
spre a întări pe cele slabe.
E adevărat că Domnul foloseşte şi oameni spre a-i întări
pe oameni. Dar şi treaba asta are un hotar. Ajutorul omului
nu trebuie să acopere, să întunece darul şi ajutorul Domnului.
Ajutorul omului niciodată nu va putea înlocui scumpa făgădu-
inţă de la Matei 18, 20.
Fraţii mei! La doisprezece ani de Oaste, eu aştept să trăiţi
cu toţii făgăduinţa de la Matei 18, 20. Să o aveţi pe tot locul în
adunarea Oastei.
Învăţaţi-vă să vă strângeţi la un loc în numele Domnului,
să vă rugaţi cu foc, să cântaţi cu foc, să plângeţi cu foc!
Învăţaţi-vă a vă încrede mai mult în Domnul decât în om!

Căci omul este schimbător şi trecător; azi vine, mâine se duce; azi
iubeşte Oastea, mâine o părăseşte – dar Domnul rămâne în veac.
Treizeci şi opt de ani a zăcut bolnavul de la lacul Vitezda,
tocmai pentru că aştepta om, aştepta ajutorul omului. Şi nu s-a
putut mântui până n-a venit Domnul, până n-a venit ajutorul
Domnului.
Cei treizeci şi opt de ani sunt Vechiul Testament, când
omul îl aştepta pe om..., când omul aştepta ajutorul omului.
Dar noi, ostaşii Domnului, am ieşit din Vechiul Testament.
Noi trăim – şi trebuie să trăim – în Noul Testament, în lumea
Domnului, în care se aude vestea cea nouă: „Toate sunt cu pu-
tinţă celui ce crede” (Mc 9, 23). „Toate le pot întru Hristos Cel
Care mă întăreşte” (Flp 4, 13).
Fraţii mei! Fiţi tari în făgăduinţa de la Matei 18, 20! Că
va veni o vreme când vom avea mare lipsă de ea. Luaţi amin-
te! Vor veni vremuri grele pentru Oaste. Va veni vremea când
va trebui să intrăm în „catacombe”. Pe multe locuri, adunările
mai mari ale Oastei vor fi interzise (sau şi dacă nu vor fi in-
terzise, se vor aranja în aşa fel ca să nu mai fie „primejdioase”
pentru... împărăţia iadului).
Şi atunci vom rămâne cu adunarea de la Matei 18, 20, pe
care nimeni n-o poate opri.
Eu, fraţii mei, pun mare preţ pe adunările cele restrânse de
fraţi. Eu pun mai mare preţ pe adunările celor „doi-trei” decât
pe adunările cele mari. După atâtea adunări mari n-a mai ră-
mas nimic. A fost un vânt trecător. Eu mă tem de multe ori nu
cumva să rămânem cu un fel de „paradă” a adunărilor mari. Nu
cumva toţi să-şi bată capul după „adunări mari”, cu „oameni
mari” – şi să neglijeze adunările cele mici, cele restrânse, prin
care trăieşte focul Oastei. Cele mai multe oşti s-au făcut prin
cei „doi-trei” şi trăiesc prin cei „doi-trei”.
În adunările cele mici, în adunările de fraţi credincioşi se

coboară, mai ales, făgăduinţa de la Matei 18, 20.
Şi e firesc să fie aşa. E explicabil. Domnul Iisus S-a cobo-
rât o dată în lume, între toţi, ca pe toţi să-i scoată „din lume” şi
să-i facă „ai Săi”. Iar azi, El Se coboară numai între aceştia...,
numai între cei care au ieşit din lume şi s-au strâns în jurul
Crucii Lui.
Când se strâng la un loc cei care au ieşit din lume..., când
se strâng la un loc copilaşii Domnului şi îngenunchează la pi-
cioarele Crucii Lui..., când copilaşii Domnului plâng şi se roa-
gă cu lacrimi de foc..., când în toţi bate aceeaşi inimă şi acelaşi
gând – acolo simţi cu adevărat făgăduinţa de la Matei 18, 20.
Acolo Îl simţi pe Domnul viu în mijlocul fraţilor.
Aceasta este, iubiţii mei fraţi, adunarea care ne trebuie.
Aceasta este adunarea pentru care nu trebuie „aprobări speci-
ale” (pentru adunarea de la Matei 18, 20 nu trebuie „aprobare
specială”). Aceasta e adunarea pe care nimeni n-o poate lua de
la noi. Nici lumea, nici iadul.
Mă uit, duhovniceşte, peste fronturile Oastei. Şi mă bucur
că văd aceste adunări. Părăsiţi de toţi, batjocoriţi de toţi, fraţii
ostaşi se strâng pe la casele lor. Şi Domnul Se coboară între ei,
îi mângâie ca pe copilaşii Lui şi îi întăreşte.
Scumpii mei fraţi ostaşi! M-am întors printr-o minune la
front. Ştie bunul Dumnezeu cât voi mai putea sta între voi. Vă
las vouă, ca testament pentru adunările Oastei, făgăduinţa de
la Matei 18, 20. Fiţi tari în această făgăduinţă! Până o aveţi,
n-aveţi de ce să vă temeţi.
De o singură primejdie să temeţi adunările Oastei: de pri-
mejdia de a-L pierde pe Iisus din mijlocul vostru.
De prigoane să nu vă temeţi! „Catacombe” mai sunt şi azi
destule. Numai suflete să fie să le umple.
Rugăciune
Învredniceşte-ne şi pe noi, Iisuse Doamne, de preascum-

pa Ta făgăduinţă de a fi în mijlocul nostru! Întăreşte-ne şi ne
ajută să Te putem avea şi noi în mijlocul nostru! Prin orice
vânturi de ispite, necazuri şi prigoane am trece, Tu, Doamne,
adu-ne neîncetat aminte că eşti cu noi, că eşti în mijlocul
nostru!
Strânşi în jurul Crucii Tale, ca nişte copilaşi ai Tăi, noi
Te rugăm, cu lacrimi de foc Te rugăm: O, vino, Doamne
Iisuse, şi în mijlocul nostru! O, vino, Doamne Iisuse, la noi,
rămâi la noi şi fii cu noi, până în clipa când ne vei chema
pentru totdeauna la Tine, ca să trăim cu Tine în vecii vecilor!
Amin.
17. Oastea Domnului este aflarea şi vestirea

lui Iisus cel Răstignit
Alfa şi Omega, începutul şi sfârşitul Oastei este Iisus cel
Răstignit. N-am făcut absolut nimic cu Oastea până nu am
pironit în inima şi viaţa fiecărui ostaş pe Iisus cel Răstignit.
Nu vom avea decât ostaşi de nume şi dezertori, până când nu
l-am atras pe fiecare ostaş statornic lângă Crucea lui Iisus cel
Răstignit... Până nu l-am legat statornic de Crucea Golgotei cu
toate legăturile sufletului său şi cu toate legăturile dragostei
cereşti.
Oastea Domnului este aflarea lui Iisus cel Răstignit. Căci
cine L-a aflat pe Iisus cel Răstignit are totul: are dragoste, are
răbdare, are smerenie, are bunătate, are bucurie – are viaţă.
Dar cine nu L-a aflat cu adevărat, n-are nimic, oricât de mult i
s-ar părea lui că are.
Oastea Domnului este aflarea lui Iisus cel Răstignit.
Oastea Domnului a ieşit din aflarea lui Iisus cel Răstignit.
Când a suflat întâia dată Vântul cel Ceresc peste Oastea
Domnului, Oastea aceasta a fost o ceată de copilaşi strânşi lân-
gă Crucea lui Iisus cel Răstignit. O seamă de suflete pe care
Domnul le-a scos din lume şi le-a strâns la picioarele Crucii
Lui. Oastea Domnului cea dintâi a fost „dragostea cea dintâi”,
a fost Oastea copiilor lui Dumnezeu, care se întreceau în dra-
goste, în smerenie, în rugăciune, în jertfă. Şi aceasta trebuie să
rămână până la sfârşit Oastea Domnului!
Mă uit tot mereu, duhovniceşte, peste fronturile Oastei.

Şi parcă nu-L văd destul pe Iisus cel Răstignit. Parcă-l văd pe
Satana cum pândeşte şi cum îşi bate mereu capul cum să-L scoa-
tă pe Iisus cel Răstignit din Oaste. Căci ştie el, Necuratul, că o
Oaste fără Iisus cel Răstignit nu mai este nici o primejdie pentru
împărăţia iadului. Diavolul doarme liniştit, doarme buştean lân-
gă o mişcare religioasă din care lipseşte Iisus cel Răstignit.
Şi, ah! ce nu face diavolul ca să ne fure pe Iisus cel

Răstignit! Sub imboldul lui, lumea nu se împacă cu o Oaste
strânsă în jurul Crucii lui Iisus cel Răstignit. Eu mă gândesc
de multe ori de ce toate hulele şi prigoanele se descarcă numai
în capul Oastei Domnului. Căci doar mai sunt ele şi alte soci-
etăţi religioase (ca: „Societatea «Sf. Gheorghe»”, „Societaea
Femeilor Ortodoxe” etc.). De ce strigă lumea numai după noi?
Pentru că Satana urlă numai acolo unde Îl simte pe Iisus cel
Răstignit!
Lumea s-ar împăca şi cu Oastea Domnului, dacă am scoa-
te din ea pe Iisus cel Răstignit. Lumea s-ar împăca cu orice fel
de altă Oaste, afară de cea vestitoare a lui Iisus cel Răstignit.
Un frate-preot scria anul trecut, negru pe alb, că Oastea
Domnului a fost bună la început, până când se ocupa numai
cu propaganda contra beţiei. Dar, de când le predică oamenilor
„neştiutori” despre renaştere, a devenit „primejdioasă” şi nu
mai trebuie sprijinită.
Avem lipsă de Oastea Domnului, spun alţii, pentru sectari!
Oastea e bună, dar numai acolo unde sunt sectari! Aşa grăiesc
o mulţime din hotărârile cercurilor pastorale.
Noi am avut lipsă de Oastea Domnului acum câţiva ani
– spunea un înalt demnitar bisericesc din Bucovina – pentru
că pe atunci bântuia cu furie sectarismul, dar acum sectarii au
slăbit şi nu mai avem lipsă de ea.
Oastea Domnului e bună, spunea un alt frate-preot, pentru
a face public cu ea. Ce ne-am face noi cu cercurile pastorale,
dacă nu ar fi ostaşii, care, la chemarea noastră, vin grămadă,
ca oile?
Şi, iarăşi, alţii văd în Oastea Domnului o bună „nădejde de
câştig” (I Tim 6, 5), pentru că ostaşii sunt evlavioşi şi ascultă-
tori şi cu... punga.
Adică vedeţi ce se întâmplă şi aici: Oastea e bună ca o cio-

rovăială cu sectarii, Oastea e bună pentru a face public cu ea
etc., dar îndată ce păşeşti în lume cu o Oaste de renaştere sufle-
tească, cu o Oaste vestitoare a lui Iisus cel Răstignit – Oastea
asta nu mai e bună! E „primejdioasă”!
Mă gândesc la Faptele Apostolilor, cap. 4, vers.18, când
Apostolilor Petru şi Ioan li s-a poruncit „să nu mai vorbească
şi să nu mai înveţe în nici un chip pe oameni în numele lui
Iisus”. Să vorbească despre orice altceva, numai despre Iisus
nu. Dar Apostolii au răspuns că „noi trebuie să ascultăm mai
mult de Dumnezeu decât de oameni” (Fapte 5, 29).
Precum se vede, atacul Satanei era şi pe atunci tot la fel
ca cel de azi.
Cu Iisus cel Răstignit, Oastea a devenit o putere. Şi tocmai
pentru asta e pândită din multe părţi, pentru multe scopuri şi
interese.
Dar primejdia cea mare, de a-L pierde din Oaste pe Iisus
cel Răstignit, încă nu e aceasta care vine din afară.
O mai mare primejdie este cea care vine dinlăuntrul Oastei.
E primejdia „ciocanelor”. E ispita de a ne pomeni una-două că
lipseşte Iisus cel Răstignit din adunările noastre.
Se ţin „adunări mari” de ale Oastei, în care nu se vorbeş-
te nimic despre Jertfa Crucii. Li se vorbeşte ostaşilor despre
toate, numai despre Iisus cel Răstignit – nu. Ostaşii aşteaptă
fulgerări duhovniceşti, aşteaptă foc ceresc – şi li se dau alte
lucruri care nu „rănesc” inimile şi nu rămân.
Chiar şi adunarea cea mare de la Rusalii suferă în punctul
acesta. Vorbeam astă-vară cu doi ostaşi întorşi de la Sibiu. Cu
ochii plini de lacrimi, îmi spuneau despre cuvintele unui frate din
curtea Academiei Teologice şi despre cântarea unei surori. Un
simplu frate – pantofarul Aron Belaşcu, de aici, din Sibiu – grăise
plângând despre Jertfa Crucii şi o simplă soră cântase plângând
despre fiul cel pierdut – şi asta „rănise” inimile şi a rămas în inimi.

Din sala «Thalia» prea puţin rămăsese în sufletul lor.
Sunt înlăuntrul Oastei unii care îşi bat capul veşnic după
„organizare”, după „şefie”, după dorul de a „comanda” – în loc
să-şi bată capul cu un singur lucru: copiii Oastei să-L aibă tot
mai mult pe Iisus cel Răstignit!
Este însă o primejdie şi mai mare decât aceea de a-L pierde
pe Iisus cel Răstignit dinlăuntrul Oastei şi din adunarea Oastei
Domnului: este primejdia de a-L pierde pe Iisus cel Răstignit
dinlăuntrul nostru, din inima noastră. Aceasta e primejdia cea
adevărată. Dacă e vorba de o primejdie pentru Oaste, aceasta
este una singură: să nu-L pierdem pe Iisus cel Răstignit din
inima noastră, din însăşi viaţa noastră! Până când Îl avem pe
Iisus cel Răstignit înlăuntrul nostru, Oastea va înainta biruitoa-
re. Toate atacurile se vor izbi de stânca Golgotei.
Apostolul Pavel avea o singură grijă pentru „fraţii” săi: să
nu-L piardă fraţii pe Iisus cel Răstignit; să nu piardă „Duhul”
şi să rămână cu „litera”. Stăpânit de grija aceasta strig şi eu
fraţilor mei: – Fraţi ostaşi! Strajă pentru Iisus cel Răstignit!
Strajă, să nu-L pierdem pe Iisus cel Răstignit dinlăuntrul nos-
tru şi dinlăuntrul Oastei! Strajă să nu ne fure Satana pe Iisus
cel Răstignit!
Mulţi dintre copilaşii Oastei – furaţi de ispita trufiei – s-au
ridicat de la picioarele Crucii şi caută azi „scaune” de mărire.
Şi mulţi s-au răcit şi au pierdut „dragostea cea dintâi”.
Fraţii mei! Înapoi la picioarele Crucii! În genunchi cu toţii
la picioarele Crucii! Cu toţii strânşi în jurul Crucii! – aceasta
este Oastea Domnului.
Plângând la picioarele Crucii – acesta este locul nostru în
Oastea Domnului. Puterea Oastei este Iisus cel Răstignit. Până
Îl avem pe El între noi şi în noi, avem totul. Când L-am pierdut
pe El, am pierdut totul.
Să nu uităm apoi: Oastea Domnului nu este numai aflarea

lui Iisus cel Răstignit, ci este şi vestirea Lui. Dacă cineva m-ar
întreba, aşa la repezeală, ce este Oastea Domnului, eu i-aş răs-
punde: Oastea Domnului este aflarea şi vesti-rea lui Iisus cel
Răstignit.
Un ostaş care L-a aflat cu adevărat pe Iisus cel Răstignit,
acela se face şi el un vestitor al Lui.
Fiecare ostaş să fie, să se facă, un vestitor al lui Iisus cel
Răstignit!
Fiecare ostaş să spună şi altora despre marea minune ce
s-a petrecut cu el la picioarele Crucii! Fiecare ostaş, care L-a
aflat cu adevărat pe Hristos, să se facă un nebun pentru Hristos!
Fiecare ostaş, care a gustat din „ospăţul Mielului”, să-i cheme
şi pe alţii la acest ospăţ!
Fraţii mei! La drum, pentru vestirea lui Iisus cel Răstignit!
Să-L vestim pe tot locul şi cu tot prilejul pe Iisus cel Răstignit.
Rugăciune
Iisuse Doamne, Preadulcele meu Mântuitor! Îţi mulţu-

mesc din tot sufletul meu că m-ai scos din lume şi m-ai atras
cu putere lângă Crucea Răstignirii Tale. Îţi mulţumesc că ai
făcut din mine un nebun pentru Tine şi Evanghelia Ta.
Îţi mulţumesc că pe mine, un vas slab şi nevrednic, m-ai
învrednicit să-i chem şi pe alţii la Tine, la ospăţul Tău, la
Crucea Răstignirii Tale.
Îţi mulţumesc că ne-ai întâlnit în Tine, în dragostea Ta, în
Crucea Ta pe atâţia fraţi şi surori din cuprinsul acestei ţări şi
de peste hotarele acestei ţări. Eu mă rog pentru mine şi mă rog
pentru ei să ne ţii până la sfârşit lângă Crucea Răstignirii Tale!
Să ne legi cu toate legăturile dragostei de Crucea Răstignirii
Tale! Să fim, să ne facem, nişte nebuni pentru Tine, numai pen-

tru Tine! Să nu vrem să ştim despre nimic altceva decât despre
Tine, Doamne, şi Crucea Răstignirii Tale!...
Şi ne dă, Iisuse Doamne, dar şi putere să Te vestim şi al-
tora! Să ducem pe tot locul vestea cea dulce că Tu ai murit
pentru noi toţi. Pe orice suflet care zace de păcate biruit să-l
chemăm să Te afle pe Tine, scăparea şi mântuirea noastră, a
tuturor. Ca pe nişte copilaşi ai Tăi, ţine-ne, Iisuse Doamne,
sub aripile Crucii Tale, până în clipa când ne vei chema cu
totul în braţele Tale, ca să trăim cu Tine în vecii vecilor! Amin.
18. Programul Oastei şi al adunărilor Oastei

„Căci n-am avut de gând să ştiu între voi
altceva decât pe Iisus cel Răstignit” (I Cor 2, 2).
Multe ar fi de spus la împlinirea celor doisprezece ani de

Oaste. Fără îndoială, binefacerile acestei binecuvântate Mişcări
sunt multe. Eu însă le rezum pe toate într-una singură: Oastea
Domnului L-a făcut şi Îl face cunoscut pe Iisus cel Răstignit.
Oastea L-a adâncit în sufletul nostru pe Iisus cel Răstignit şi
Jertfa Lui cea sfântă. Toate roadele Oastei răsar din acest izvor.
Şi toate roadele de viitor ale Oastei Domnului vor răsări numai
din adâncirea acestui izvor.
Iisus cel Răstignit! Acesta a fost programul meu în toţi
anii de Oaste şi acesta e programul Oastei. Nu e un program
nou acesta. L-am aflat gata de la dumnezeiescul Apostol Pavel.
Nimeni dintre muritorii pământului nu L-a înţeles şi nu
L-a adâncit atât de mult pe Iisus cel Răstignit ca Apostolul
Pavel. Şi nimeni nu L-a vestit cu atâta putere ca el. L-a vestit
în prigoane, în strâmtorări, în bătăi; L-a vestit şi din temniţă,
legat în lanţuri (Flp 1, 7 – cum se vede în chipul de alături).
Şi nimeni dintre muritorii pământului nu L-a apărat pe Iisus
cel Răstignit cu atâta îndârjire şi vitejie ca Apostolul Pavel.
De câte ori era vorba de „tăierea împrejur”, de „carne”, de
„litera legii”, Apostolul Pavel era de o îndârjire extraordina-
ră. Îl înfruntă pe Apostolul Chifa, pune sub anatemă pe cei ce
predică o altă Evanghelie (pe cea cu „litera legii”)... nu cruţă
nimic şi pe nimeni (Gal 1, 8).
Se dădea pe atunci o aprigă luptă între „lege” şi „har”, în-

tre „literă” şi „duh”, între Vechiul şi Noul Testament. În aceas-
tă luptă, Apostolul Pavel îi apără pe cei „născuţi din nou”. Îşi
apără pe „copilaşii lui”, pe care îi născuse din nou (Gal 4, 19).
Îi apără faţă de primejdia cu „tăierea împrejur”, cu „litera le-
gii”, cu „întoarcerea la acele învăţături începătoare, slabe şi
sărăcăcioase” (Gal 4, 9-10).
Această luptă se dă şi azi. Căci Ispititorul îşi bate neînce-

tat capul cu un singur lucru: Să-L scoată pe Iisus cel Răstignit
din viaţa creştinilor şi din frământările mântuirii lor. El umblă
neîncetat să fure „mierea” şi să lase „fagurii”; să fure „duhul”
şi să lase „litera”; să fure „miezul” şi să lase „găocile”.
În şcoala Apostolului Pavel am învăţat şi eu să fiu un în-
dârjit vestitor şi apărător al lui Iisus cel Răstignit. Şi, până voi
pleca din această lume, nu vreau să ştiu despre altceva decât
să-L vestesc pe Iisus cel Răstignit şi Jertfa Lui cea sfântă.
Puterea Oastei este Iisus cel Răstignit şi Înviat. Până Îl
avem pe El între noi şi în noi – avem totul. Când L-am pierdut
pe El – am pierdut totul.
Toate silinţele noastre să fie strânse mereu în acest punct:
Să nu-L pierdem pe Iisus cel Răstignit! Să nu pierdem „mie-
zul”, ca să rămânem cu „găocile”! Să nu pierdem „duhul” ca
să rămânem cu „litera”!
Au trecut mulţi ani de Oaste. Sunt mulţi ani de când mă
topesc în această Lucrare. Ştie bunul Dumnezeu, poate nu e
departe vremea când Domnul mă va chema „Acasă”. Dacă e
vorba să las vreun cuvânt pentru Oaste şi fraţii ostaşi..., dacă
e vorba să las vreun „testament” pentru Oaste şi fraţii ostaşi,
apoi acela este cel de la I Cor 2, 2: „Căci n-am avut de gând să
ştiu între voi altceva decât pe Iisus cel Răstignit”.
19. Cine este conducătorul Oastei Domnului

şi cine pot fi îndrumătorii şi conducătorii ei?
La această întrebare, ţin să fac, înainte de toate, o mărtu-
risire. Sunt dator faţă de Domnul meu Iisus Hristos să fac o
mărturisire.
Din felul cum s-a pornit şi din felul cum s-a dezvoltat
mişcarea Oastei Domnului se vede clar şi lămurit că aceas-
tă Mişcare nu a venit de la oameni, ci a venit de Sus, de la
Domnul. Eu n-am fost în această Mişcare decât un vas umil şi
slab, de care S-a folosit Domnul în Lucrarea Sa.
Când s-a început mişcarea Oastei, eu însumi nu-mi dă-
deam seama despre ce va fi mai departe.
Eu n-aveam nici un plan mai mare cu mişcarea Oastei şi nu
făcusem cu nimeni vreun plan pentru mersul acestei Mişcări.
Pentru mine, Oastea era o încercare pe care o pornisem la drum
într-o clipă de însufleţire. Era o mică lumină ce ameninţa să se
stingă. Un an de zile am stat cu mişcarea Oastei Domnului abia
având pe lângă mine încă zece ostaşi. Credeam că încercarea
se va stinge şi mă rugam Domnului să nu mă lase de ruşine.
Dar Domnul a avut grijă de Lucrarea Sa. Mişcarea a în-
ceput a prinde putere, şi eu am început să primesc de Sus Foc
Ceresc, cu care să aprind sufletele oamenilor. Şi darul a tot
prisosit, până am ajuns aici.
Ţin deci să o spun cu apăs: Oastea Domnului este a
Domnului, şi Conducătorul ei – Cel Nevăzut – este Domnul,
Cel Care a pornit-o la drum!

Limbă

Părintele Iosif Trifa, Ce Este Oastea Domnului

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Părintele Iosif Trifa, Ce Este Oastea Domnului

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

2 Părintele IOSIF TRIFA

Ce este Oastea Domnului 3

Preot IOSIF TRIFA

CE ESTE OASTEA DOMNULUI

Cuvânt înainte la ediţia a V-a

Cartea aceasta iese a cincea oară de sub tipar. Şi ar fi

De încheiere, rog pe Domnul şi Mântuitorul nostru să-

IOSIF TRIFA – preot

1. Ce fel de mişcare este Oastea Domnului

Dacă însă străjerul a văzut sabia venind şi nu a sunat din

Eu nu sunt altceva decât un umil gornist al Marelui meu

MIŞCAREA ACEASTA ESTE DE LA DUMNEZEU

„Şi orice răsad care nu este de la Dum­

Mişcarea Oastei Domnului este de la Dum­nezeu. În aceas-

Oastea a crescut prin darul lui Dumnezeu.

2. Războiul Oastei Domnului

Vom spune îndată, de la început, că Oastea Domnului este

8–9). „Îmbrăcaţi-vă în toate armele lui Dumnezeu – zice Sf.

CINE A FOST DIAVOLUL LA ÎNCEPUT ŞI CUM A FOST FĂCUT?

Iată o întrebare la care poate mulţi nu vor fi ştiind să răs-

la început o făptură bună, pentru că tot ce a făcut Dumnezeu a

biruitor de neamuri! Tu, care ziceai în inima ta: «Ridica-

CUM A FOST ALUNGAT SATANA DIN CER?

Despre cum a fost alungat Satana din cer, ne spune Biblia

„Mihail şi îngerii lui s-au luptat cu balaurul.”

În special, se distinge Satana prin o mare vrăjmăşie împo-

trivnicul lui Dumnezeu, potrivnicul lui Iisus şi al tuturor cre-

Atacul Satanei ne face să intrăm în luptă şi să luptăm con-

CUM S-A APUCAT DE LUCRU?

inţa Mântuitorului asupra Satanei a fost o biruinţă definitivă.

acestuia, care a orbit mintea oame­nilor, să nu vadă strălucind

auzim şi să ascultăm glasul Mântuitorului, care ne cheamă la

OASTEA DOMNULUI CHEAMĂ LA RĂZBOI

Aici intră chemarea ce o are Oastea Domnului. Ea cheamă

„Oare război să fie acesta?”

la luptă, te rog să nu baţi război, ci stai pe linişte, mănâncă, bea,

Într-o carte bătrână am aflat această istorioară. Oare nu sunt

CUM A CÂŞTIGAT SATANA CEA DINTÂI BIRUINŢĂ

Pe urmele şarpelui din grădina Edenului...

Dar, totuşi, are şarpele-diavol ceva ce nu poate ascunde.

Să vedem acum, mai departe, ce a făcut Satana după ce

carnea omului. A atacat mai întâi corpul şi apoi a sărit să ia de

spus lămurit: Să nu mâncaţi din rodul pomului, căci cu moarte

în firea noastră cea veche, cea lumească. Răul intrat în inima

Alte apucături ale Satanei

Trebuie apoi să ştim că Satana e un duşman căruia îi plac

CUM A BIRUIT IISUS PE SATANA

CELE TREI ATACURI DIN PUSTIE

Atacul prim: ispita cu pâinile

Iată-l pe Satana apropiindu-se de Mântuitorul. El pipăie

Mântuitorului de Dumnezeu. Ca odinioară în faţa lui Adam

Al doilea atac: în turnul Templului din Ierusalim

Ce minunat! Arată acum întregului Ierusalim cât este de mare

Dumnezeu nu poate suferi chinurile iadului. „Este o blasfe-

Al treilea atac: sus, pe vârful unui munte...

Mântuitorul respinge şi acest al treilea atac. De data asta

Cele trei atacuri din pustie mai au şi altă învăţătură pentru

Veniţi în pustie, să-L vedem pe Domnul rugându-Se!

ne putem apăra de atacurile lor. Ah, ce putere mare este pentru

ALTE ATACURI ALE SATANEI

Sus pe Golgota, diavolul e biruit definitiv

curi cele dintâi şi nici cele din urmă.

„Şi orice răsad care nu este de la Dum

Mişcarea Oastei Domnului este de la Dumnezeu. În aceas-

acestuia, care a orbit mintea oamenilor, să nu vadă strălucind

doborât de greutatea păcatelor..., să cazi plângând la picioa-

Biserica administrează cele şapte Taine, puse spre întărirea

Spuneam mai înainte că inima omului e ca o cetate pe care