Când au aflat creştinii că se împart în catolici şi

ortodocşi
Exagerarea efectelor „Schismei celei Mari”, aşa cum este cunoscută în istorie
excomunicarea reciprocă a unor ierarhi de la Roma şi Constantinopol, a creat în
timp două mari Biserici creştine – Romano-catolică şi Ortodoxă. Ruptura de la 1054
n-a fost percepută de către contemporanii ei ca o destrămare a unităţii de credinţă,
ci mai degrabă ca o nouă dispută pentru supremaţie între episcopi.

Setea  de putere şi de influenţă a oamenilor nu s-a domolit nici după ce au mărturisit
dumnezeirea Lui Hristos, venit special să-i vindece de patima trufiei. Aşa s-a ajuns ca, la
puţin peste 700 de ani de la încetarea persecuţiilor asupra creştinilor (prin Edictul de la
Milan din anul 313), „lumea nouă” să se dezbine. Consecinţele evenimentelor de la 16
iulie 1054 le resimţim şi astăzi. Trecerea timpului a adâncit şi mai mult ruptura dintre
Răsărit şi Apus, deşi ambele Biserici creştine se roagă continuu pentru refacerea unităţii
credinţei.

Fără răsunet pentru români

De reţinut este însă faptul că atât majoritatea apusenilor, cât şi cea a răsăritenilor nu a
resimţit schisma imediat după producerea ei. Destul de multă vreme după ce cardinalul
Humbert şi patriarhul ecumenic Mihail Cerularie au împărţit lumea creştină,
mărturisitorii Lui Hristos au convieţuit ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

„Ce puteau afla românii răsfiraţi, creştini dintru început, despre dezbinarea bisericească
numită «schismă», când nici alte popoare vecine mai întinse şi mai puternice decât ei nu
ştiau încă nimic cu privire la ruperea legăturilor de dragoste şi de bună înţelegere dintre
Biserica de Răsărit şi Biserica de Apus?”, întreba retoric profesorul Gheorghe Moisescu
(viitorul patriarh Iustin), într-un studiu publicat în revista „Ortodoxia”, acum mai bine de
jumătate de secol.

El arăta că săvârşirea schismei la 1054 a trecut pentru contemporani fără interesul şi

răsunetul ce am crede azi că trebuie să le fi avut. Neînţelegeri care să fi tulburat pentru o
vreme legăturile dintre Constantinopol şi Roma erau de mult obişnuite. Chiar şi epoca de

1
înflorire bisericească a sinoadelor ecumenice a cunoscut unele încercări de schisme, scria
Iustin Moisescu.

Teritoriile din Sicilia şi cele din sudul Italiei se aflau, la acea vreme, în posesia
normanzilor, iar papa Leon al IX-lea dorea să le dobândească, explică profesorul Eugen
Drăgoi, în lucrarea „Istoria Bisericească Universală”. Episcopul Romei a solicitat în acest
scop sprijinul împăratului bizantin Constantin al IX-lea, însă creştinii din sudul Italiei se
aflau sub jurisdicţia Constantinopolului.

Ce s-a întâmplat la 16 iulie 1054

Încercând atenuarea neînţelegerilor, Papa îşi trimite reprezentanţii la Constantinopol,

delegaţia fiind formată din cardinalul Humbert, episcop de Silva Candida, din cancelarul
papal Frederic de Lotharingia şi din arhiepiscopul Petru de Amalfi.

Din nefericire, orgoliul cardinalului Humbert, a cărui aversiune faţă de greci era
cunoscută, s-a lovit de inflexibilitatea patriarhului constantinopolitan Mihail Cerularie.
Acesta din urmă le-a comunicat trimişilor Papei că toate divergenţele cultice şi de
jurisdicţie dintre latini şi greci se vor discuta în cadrul unui sinod. Fără a mai aştepta
desfăşurarea sinodului, Humbert a depus în altarul Bisericii „Sfânta Sofia” un act prin
care îi anatemiza pe patriarhul Mihail Cerularie şi pe alţi câţiva ierarhi răsăriteni.

În opinia majorităţii teologilor creştini, cardinalul Humbert a abuzat de mandatul său,

întrucât a aruncat anatema asupra răsăritenilor în numele papei Leon al IX-lea, trecut la
cele veşnice cu trei luni mai înainte (19 aprilie 1054).

Replica răsăritenilor

La 24 iulie 1054, patriarhul Mihail Cerularie conduce un sinod în Biserica „Sfânta Sofia”
din Constantinopol, unde rosteşte anatema asupra papei Leon al IX-lea, a cardinalului
Humbert şi a celorlalţi trimişi ai Romei. Din aceasta se poate desprinde concluzia că
„Schisma cea Mare” a reprezentat o excomunicare reciprocă a unor persoane şi nu a
Bisericilor de Răsărit şi de Apus.

2
De altfel, evenimentul a fost receptat de către oamenii obişnuiţi ca un nou incident
nefericit între ierarhii latini şi cei greci, asemenea multor altora petrecute după Sinodul al
IV-lea Ecumenic. De exemplu, pelerinii apuseni care soseau în Orientul Mijlociu primeau
în continuare Sfânta Împărtăşanie de la preoţii greci de la locurile sfinte. În mintea multor
creştini, gâlceava dintre Vechea şi Noua Romă putea fi doar o altă „ceartă de familie”.

Formal, incidentul din iulie 1054 a fost reparat la 7 decembrie 1965, printr-o Declaraţie
comună, făcută public simultan la Roma şi Constantinopol de către papa Paul al VI-lea şi
de către patriarhul ecumenic Athenagora, care au ridicat sentinţele de excomunicare.

Dacă slăbeste credința ce putem

face?
Dacă esti într-o stare de recrudescentă interioară, sigur slăbeste credinta. Să nu
slăbească! Chiar si la sfinti se constată o viată de oscilatie, o ridicare si o
coborâre. Pentru că, te mai părăseste harul, ca să nu te mândresti, să nu spui:
„Ia uite eu unde am ajuns!” Te mai părăseste harul ca să te smeresti.
Dar nu trebuie să-ti pierzi credinta. Tu trebuie să fii mereu prezent. Că nu rezolvi atât
de mult prin rugăciunea care o faci, ci prin harul lui Dumnezeu, că tu vrei cu orice
chip ajutorul lui Dumnezeu. Pentru că imediat vine satana să-ti folosească mintea; nu
trebuie să vă speriati, el nu se astâmpără. Dumnezeu stie ce vrei tu, nu te speria deloc,
tu continuă rugăciunea. Dacă ziceti: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu,
miluieste-mă pe mine, păcătosul”, îl sperie pe dracul. Pentru că este puterea numelui
pe care nu o poate suporta satana. Vezi? E lipsă de o trăire interioară si adevărată, nu
ratională. Ar trebui să întelegeti singuri lucrurile acestea!

Iar în legătură cu oscilatia asta care si la sfinti se constată, există un cuvânt la Sfântul
Apostol Pavel care spune asa: „aduceti-vă aminte de mai-marii vostri, care v-au vestit
vouă învătătura lui Dumnezeu, la a căror sfârsit privind, să le urmati credinta” (Evrei
13, 7). Adică, la sfârsitul vietii ei s-au desăvârsit si au cuvântul puternic si întreg.

3
Deci, dacă noi suntem în luptă, acum ne ajută harul lui Dumnezeu. Dar luptă este toată
viata, ne ispiteste continuu.

Părintele Arsenie Papacioc

Fățarnicii trebuie mustrați înaintea

întregului popor, trebuie scoasă masca
bunei cinstiri de pe fața lor, să fie
demascați în ochii poporului și să li se
descopere minciuna. Omilia Sf. Luca
al Crimeei

”Ce este fatarnicia? …

Fatarnicia, este ceva caracteristic pentru multi dintre noi.
Fatarnic este cel care vrea sa para ce nu este de fapt.
Fatarnic este cel care poarta masca evlaviei, fiind in sufletul sau lipsit de orice
evlavie.
Fatarnic este cel care isi exprima dragostea si loialitatea fata de aproapele sau, ii
spune cuvinte blande, bune, lingusitoare, dar in suflet simte ura fata de el, urzeste
rele impotriva lui.
Fatarnic este cel care ascunde de oamenii din jur toate pornirile rele, intunecate ale
sufletului lui, toate gandurile intinate, si vorbeste cu aproapele sau, prefacandu-se
iubitor, curat cu inima, neavand nimic rau in sufletul sau.
(…)In unii dintre voi, care citesc si cunosc Sfanta Scriptura, ar trezi o nedumerire
faptul ca Domnul Iisus Hristos, care noua, crestinilor, ne-a interzis sa-l numim pe
aproapele nostru chiar si cu un asemenea cuvant nevinovat cum este „nepriceput”,
care a spus ca, daca il vom numi pe cineva „nebun”, suntem vrednici de gheena,
Insusi a spus nu de putine ori cuvinte taioase,(…) numindu-l pe conducatorul
sinagogii fatarnic. In dese randuri, i-a numit fatarnici pe carturari si pe farisei. I-a
numit chiar si serpi, pui de naparca.

4
 
Odata, cand Domnul Iisus Hristos a fost in Iudeea, a fost avertizat ca Irod cauta sa-l
piarda si a fost sfatuit sa plece cat mai curand de acolo. Ce le-a raspuns Domnul
Iisus Hristos? El a spus calm: Duceti-va si spuneti-i acestei vulpi – astazi si maine
fac si a treia zi sfarsesc. L-a numit vulpe pe Irod.
 
Chiar si pe iubitul sau prieten, Petru, l-a numit cu un cuvant cumplit cum este
“satana”. Mergi inapoia mea, satano, ca tu cugeti pe cele ale oamenilor, nu pe cele
ale lui Dumnezeu!
 
Voi stiti ca Domnul Iisus Hristos uneori se mania, stiti ca El a izgonit de doua ori din
Templul din Ierusalim pe cei care faceau comert, a imprastiat banii, a aruncat
marfa pusa pe mese, a facut un bici dintr-o funie si i-a gonit pe cei care faceau
comert in templu. Atat de groaznica era uneori mania Fiului lui Dumnezeu.
 
Ce vom spune? Oare poate exista vreo umbra de contradictie in Domnul Iisus
Hristos? Oare a incalcat El acea porunca pe care ne-a dat-o noua si potrivit careia
nu putem numi pe nimeni macar nepriceput?
 
Sigur ca nu! In Domnul Iisus Hristos, ce este “da-da”, nu exista niciun “nu”, nu
exista nicio contradictie. Ele nu pot exista in Fiul lui Dumnezeu.
 
Atunci cum se poate explica ceea ce am povestit mai sus?
 
Explicatia este simpla: trebuie sa se faca distinctie intre ce a interzis Hristos si ceea
ce El insusi a facut. Trebuie sa se faca distinctii intre cuvintele de ocara si cele de
mustrare. Pentru ca atunci cand ii spunem aproapelui “prost”, “nebun”, ce-i
aratam fratelui nostru? Noi ne exprimam dispretul, il injosim. Iata, o astfel de
ocara, o astfel de preamarire de sine in fata aproapelui a interzis-o strict Domnul
Iisus Hristos.
 
(…) De ce i-a numit adesea pe oameni serpi, pui de naparca, vulpi? Aceasta
inseamna ca El ii mustra.
 
Exista o mare diferenta intre ocara si mustrare. Ocara, injosirea aproapelui sunt
strict oprite de legea lui Dumnezeu, dar mustrarea ne este necesara. Citim in Sfanta
Scriptura: Nu va faceti partasi la faptele lipsite de roade ale intunericului, ci
mustrati-le!
In Epistola catre Timotei, Sfantul Apostol Pavel porunceste:
Pe cei ce pacatuiesc mustra-i de fata cu toti, pentru ca si ceilalti sa aiba
teama. Propovaduieste cuvantul, staruie cu timp si fara timp, mustra, cearta,
indeamna, cu toata indelunga-rabdare si intru toata invatatura (I Timotei 5, 20; II
Timotei 4,2).

5
 
Vedeti ca mustrarea ne este poruncita de Sfantul Apostol Pavel?
Nu trebuie doar sa nu participam la faptele cele rele, ci sa le si mustram.Si in toate
acele situatii cand Domnul Iisus Hristos a vorbit cuvinte taioase, El mustra pe
cineva. N-a injosit demnitatea omeneasca a celor pe care i-a numit “vulpi” si chiar
“pui de naparca”. El a demascat doar minciuna lor, fiindca fatarnicia este una
dintre formele minciunii, iar tatal minciunii este diavolul.
 
Domnul Iisus Hristos nu putea sa nu mustre minciuna si fatarnicia, ci intotdeauna
mustra iute si cu manie, pentru ca exista o sfanta manie, exista mania poruncita
noua de Domnul, mania cu care trebuie sa ne aprindem cand vedem batjocorirea
celor sfinte, manie asemenea celei care l-a facut pe Sfantul si facatorul de minuni
Nicolae al Mirelor Lichiei la primul Sinod Ecumenic de la Niceea sa-l loveasca pe
Arie peste obraz.
 
O astfel de manie L-a determinat pe Domnul Iisus Hristos sa izgoneasca cu biciul
din templu pe cei care faceau comert. Cu o manie sfanta si inflacarata S-a napustit
asupra necinstitorilor.
I-a numit fatarnici pe cei care meritau aceasta, pe cei care trebuiau mustrati
inaintea intregului popor, pe cei de pe a caror fata trebuia sa fie scoasa masca bunei
cinstiri, sa fie demascati in ochii poporului si sa li se descopere minciuna. Legitim si
drept a fost pe buzele Lui cuvantul “fatarnic”, adresat conducatorului sinagogii.
Legitim si drept ar fi fost pentru El sa-i numeasca pe toti carturarii si fariseii nu
doar fatarnici, ci si serpi, pui de naparca. Cititi capitolul al 23-lea din Evanghelia
dupa Matei si veti vedea cat de dreapta este mustrarea carturarilor si a fariseilor,
cat de bine li se potrivesc numele cu care i-a numit Domnul.
 
Oare nu merita Irod numele de vulpe? Pentru ce este numit vulpe? Ce este
caracteristic pentru o vulpe? Se cunoaste siretenia ei, se cunoaste viclenia ei, se stie
cum ea ii amageste si pe vanator, si pe victima. Numindu-l pe Irod vulpe, Domnul
Iisus Hristos l-a mustrat pentru viclenie, pentru inclinarea lui spre tradare – acest
lucru n-a fost o ocara, ci o mustrare legitima.”
 
SURSA: Sfantul Luca al Crimeei, “Predici”

6
Oriunde vei merge, vei duce
dezordinea interioară cu tine

Scrii pentru că ești tulburată și e drept să fie așa. Te asemeni trestiei mișcate de vânt:
au fost suficiente câteva vești și te-ai neliniștit. Iată motivele: neatenția, lipsa de
concentrare față de viața ta spirituală, lipsa lăsării în voia lui Dumnezeu.

Țara ta a fost lăudată și iată-te pregătită să pleci. Să știi totuși că, oriunde vei merge,
vei duce dezordinea interioară cu tine. Și acolo vei întâlni oameni și nu îngeri.
Împărăția Cerurilor nu este în exterior, ci în noi. Dacă ne vom îngriji de „unicul
necesar”, restul ni se va da pe deasupra – însuși Dumnezeu a spus-o.

Astăzi este Duminica biruinței Ortodoxiei. Iată că a trecut o săptămână de când a

început Postul; timpul zboară pe aripile vântului. Viața noastră pământească este
scurtă în comparație cu viața viitoare – cea veșnică. Este ca o picătură de apă în mare.
Și totuși, ne gândim atât de puțin la Veșnicie și nu ne pregătim pentru ea. În realitate,
suntem profund cufundați în lucrurile lumești și am uitat „unicul necesar”. Doamne,
dăruiește-mi amintirea morții.

2 martie 1947

Cuviosul Ioan de la Valaam