Părintlele Iosif Trifa, Duhul Sfant

2 Părintele IOSIF TRIFA
Duhul Sfânt 3
Preot IOSIF TRIFA
DUHUL SFÂNT
(Cartea I)
Duhul Sfânt 5
Cuvânt înainte
Creştinii de azi cunosc prea puţin pe a Treia Persoană din

Sfânta Treime.
Mă gândesc, în special, la poporul nostru. Poporul nos-
tru cunoaşte îndeobşte pe Dumnezeu-Tatăl, pe Fiul mai puţin,
iar pe Duhul Sfânt, ca pe a Treia Persoană a Sfintei Treimi,
aproape deloc.
„Prin Sfântul Duh izvorăsc izvoarele darului, care adapă
toată făptura, spre rodirea de viaţă” (Antifon, glas 4). Noi cu-
noaştem prea puţin acest izvor al „apelor vii”.
Trăim un creştinism ce şi-a pierdut puterea, tocmai pentru
că lipseşte din el darul şi harul Duhului Sfânt.
Cartea aceasta iese, ca întâia, dintr-un rând de patru căr-
ticele despre Duhul Sfânt. După ea vor urma alte trei cărti-
cele, în care se va vorbi despre cele trei simboluri (icoane)
ale lucrării Duhului Sfânt: despre Vântul cel Ceresc, despre
Focul cel Ceresc şi despre Apa cea Vie.1
Fiecare simbol va fi dat într-o cărticică deosebită şi, pe
urmă, toate patru la un loc vor da o carte preţioasă despre
Dumnezeu-Duhul Sfânt.
Duhule Sfinte, Marele nostru Dascăl Ceresc! Intrând
în şcoala Ta cea mare, îngenunchem în faţa Ta şi ne rugăm
1
Părintele Iosif Trifa nu a mai reuşit să definitiveze şi să tipărească lucrarea
Apa cea vie.
Ţie: arată-ne ce să scriem şi ce să învăţăm despre darurile

Tale! Iar peste cei care vor citi aceste învăţături revarsă-Ţi
darul şi harul Tău, ca să le citească cu folos de mântuire
sufletească!
Sibiu,
la Praznicul Pogorârii Duhului Sfânt, anul 1932
Preot Iosif TRIFA

Duhul Sfânt 7
Un „Dumnezeu necunoscut”
Vom începe învăţăturile acestea spunând că Duhul Sfânt
este un „Dumnezeu necunoscut”. Creştinii de azi nu cunosc cu
adevărat pe Duhul Sfânt.
Cu învăţătura despre Duhul Sfânt, vremile şi creştinii de azi
se potrivesc de minune cu o întâmplare pe care o aflăm istori-
sită în Biblie, la Faptele
Apostolilor, cap. 19,
vers. 1-2: „Pe când
Apolo era în Corint,
Pavel (Apostolul) a
coborât la Efes. Aici a
întâlnit câţiva ucenici
şi i-a întrebat: «Primit-
aţi voi Duhul Sfânt,
când aţi crezut?». Ei
însă iau răspuns: «Nici
n-am auzit măcar că
este Duhul Sfânt!»”.
Erau şi aceştia
creştini botezaţi, dar de
Duhul Sfânt nu auzise-
ră nimic. Aşa sunt şi cei
mai mulţi creştini de
azi. Nu cunosc pe Duhul Sfânt; n-au luat încă Duh Sfânt; „nu
este duh în gura lor”, în inima lor, în viaţa lor şi în faptele lor.
Cred oamenii într-un Dumnezeu, ştiu cum S-a născut şi a

murit Iisus Hristos, ştiu şi despre Duhul Sfânt atât cât se spune
în Credeu, dar n-au în ei pe Duhul cel de viaţă şi de putere dă-
tător. N-au pe Duhul Sfânt, prin Care se revarsă în suflete şi în
lume darurile Cerului de Sus.
Trăim un creştinism ce şi-a pierdut puterea, tocmai pen-
tru că lipseşte din el – din sufletul oamenilor – darul şi Harul
Duhului Sfânt. Să cercetăm, dar, acest „izvor al darurilor” şi al
puterii noastre de creştini biruitori!
CEVA DESPRE TAINA SFINTEI TREIMI
Duhul Sfânt este Dumnezeu, de o fiinţă cu Tatăl şi cu Fiul.

Este a Treia Persoană din Sfânta Treime. Toate Scripturile ni-L
arată pe Dumnezeu-Duhul Sfânt ca fiind de o fiinţă şi de o pu-
tere cu Dumnezeu-Tatăl şi Dumnezeu-Fiul. ÎI vedem pe Duhul
Sfânt la facerea lumii... Îl vedem la Botezul Domnului, Îl măr-
turisesc cuvintele Domnului: „Mergând, învăţaţi toate neamu-
rile, botezându-le pe ele în numele Tatălui, şi al Fiului, şi al
Duhului Sfânt” (Mt 28, 19). Şi cuvintele evanghelistului Ioan:
„Trei sunt Care mărturisesc în cer: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt şi
Aceştia Trei una sunt” (I In 5, 7). Şi mărturisirea Apostolului
Pavel: „Darul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui
Dumnezeu-Tatăl şi împărtăşirea Duhului Sfânt să fie cu voi,
cu toţi” (II Cor 13, 13). Şi alte multe, multe locuri din Sfânta
Scriptură.
Cele trei Persoane din Sfânta Treime: Tatăl, Fiul şi Duhul
Sfânt sunt Una şi din veşnicie, cu deosebirea că Tatăl este fără
de început, Fiul este născut mai înainte de veci din Tatăl, iar
Duhul Sfânt purcede din Tatăl. Cum spune şi cântarea noastră
bisericească: „Cu Duhul Sfânt este cuvântarea de Dumnezeu,
Duhul Sfânt 9
unimea cea întreit sfântă; că Tatăl este fără de început, din

Carele S-a născut Fiul fără de ani şi Duhul de un chip şi de
un scaun, din Tatăl împreună a strălucit” (Antifon, glas 8).
La facerea lumii, erau de faţă toate Trei Persoanele din Sfânta
Treime.
Dar faţă de mântuirea omului şi a omenirii, Dumnezeu-
Fiul şi Dumnezeu-Duhul Sfânt S-au arătat în timp. Dumnezeu-
Fiul a venit la „plinirea vremii”. A venit atunci când fusese
hotărât din veci să vină. El a venit, ne-a răscumpărat şi, înainte
de a Se înălţa la cer, ne-a făgăduit pe Dumnezeu-Duhul Sfânt.
Dumnezeu-Duhul Sfânt a venit şi El la o „plinire a vremii”
Sale, iar această plinire a sosit după ce Iisus Mântuitorul Şi-a
isprăvit lucrarea mântuitoare şi S-a înălţat la cer. „Eu voi ruga
pe Tatăl şi alt Mângâietor va da vouă, ca să rămână cu voi în
veac, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede” (In 14, 16).
CEVA DESPRE LUCRAREA SFINTEI TREIMI
La taina cea mare a mântuirii noastre sufleteşti lucrează

Sfânta Treime, lucrează toate Trei Persoanele din Sfânta Tre
ime: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Dumnezeu-Tatăl, în dragostea
Lui cea nemărginită, a hotărât mântuirea noastră. Dumnezeu-
Fiul ne-a adus această mântuire, jertfindu-Se pentru noi, iar
Dumnezeu-Duhul Sfânt ne dă această mântuire, revărsând da-
rurile ei în inimile şi sufletele noastre.
Darurile Tatălui Ceresc şi darurile Golgotei ni se dau nouă
prin lucrarea cea tainică a Duhului Sfânt. Unul şi Acelaşi Dum
nezeu lucrează în noi şi în taina mântuirii noastre, în diferite
chipuri şi înfăţişări.
Taina Sfintei Treimi şi lucrarea Sfintei Treimi sunt o taină
mare, sunt o taină ce se ridică peste mintea şi priceperea noas-
tră (dacă am puteao cuprinde cu priceperea noastră, atunci n-ar

mai fi taină). Ea, de altfel, nu se ţine atât de priceperea noastră,
cât, mai ales, de credinţa şi simţirea noastră.
Tainica lucrare a Sfintei Treimi este arătată în cartea lui
Sundar Singh, în asemănarea cu soarele. În soare se află la un
loc şi lumina şi căldura, cu toate că nici lumina nu-i căldură
şi nici căldura nu-i lumină. Ele petrec în acelaşi loc, nu sunt
despărţite, dar faţă de oameni au înfăţişări deosebite.
Aşa e şi taina Sfintei Treimi. De la Dumnezeu-Tatăl (soa
rele) ne vine lumina (Dumnezeu-Fiul) şi căldura (Dumnezeu-
Duhul Sfânt). Hristos este „Lumina lumii”, iar Duhul Sfânt
este „focul” şi „căldura”.
Darul mântuirii ne vine sub diferite înfăţişări, dar izvorul
lui este numai unul, precum şi soarele, lumina şi căldura una
sunt. „Sunt deosebite daruri, însă numai Unul şi Acelaşi Duh.
Sunt deosebite lucrări, însă numai un singur Dumnezeu, Care
lucrează întru toate” (I Cor 12, 4).
„Dumnezeu este iubire” (I In 4, 8). În dragostea Sa cea ne-
mărginită, Dumnezeu-Tatăl a hotărât tămăduirea şi mântuirea
noastră de otrava morţii, lăsată în lume prin greşeala lui Adam.
Dumnezeu-Fiul a adus în lume „medicina” de lipsă pentru
tămăduirea omului şi a omenirii. „A murit la timp pentru noi”
(Rom 5, 8 ). „S-a dat pe Sine preţ de răscumpărare pentru toţi”
(I Tim 2, 6). Ne-a lăsat doctoria şi medicina contra păcatului şi
a morţii: scump Sângele Lui (I In 1, 7).
Dumnezeu-Duhul Sfânt este Doctorul Care ne dă această
medicină şi ne arată cum să o folosim. Duhul pe Care Îl voi
trimite vouă – zicea Iisus – va lua din al Meu şi va vesti vouă
(In 16, 13-15).
Toate Trei Persoanele din Sfânta Treime lucrează la taina
mântuirii noastre sufleteşti. Păcatul şi căderea noastră sunt atât de
mari, încât întreagă Sfânta Treime lucrează la mântuirea noastră.
Duhul Sfânt 11
Lucrarea Sfintei Treimi este admirabil arătată prin cuvin-

tele Mântuitorului: „Toate câte are Tatăl ale Mele sunt – zicea
Iisus. Acela (adică Duhul Sfânt) pe Mine Mă va preamări, căci
dintru al Meu va lua şi va vesti vouă” (In 16, 14-15).
Vedeţi cât de minunat este arătată aici lucrarea Sfintei
Treimi? Toate darurile şi bunătăţile au fost şi sunt ale Tatălui.
Ele însă nu pot fi ale noastre, până nu-şi schimbă stăpânul,
până nu trec asupra Fiului. Iisus Mântuitorul a deschis canalul
prin care darurile Tatălui Ceresc se scurg în El. „Toate câte le
are Tatăl ale Mele sunt”.
Iisus Mântuitorul S-a făcut, mai departe, Mijlocitorul prin
Care darurile Tatălui Ceresc se scurg şi în viaţa noastră. El ne-a
legat cu Izvorul cel mare al tuturor bunătăţilor: Tatăl Ceresc.
Dar, cu toate acestea, noi nu putem încă ajunge la acest Izvor.
Suntem prea slabi şi nevoiaşi să ajungem la El şi să gustăm din
El. Aici intervine Persoana a Treia din Sfânta Treime, Duhul
Sfânt, Care mijloceşte aceste daruri şi ni le dă. Astfel primim
noi prin Iisus Hristos de la Duhul Sfânt tot ce este al Tatălui.
Un vestit predicator a asemănat această tainică lucrare
cu mierea florilor. Harul şi darul mântuirii sunt o miere dulce
şi binecuvântată. Dar această miere este ascunsă într-o floa-
re depărtată (în Dumnezeu). Noi nu putem ajunge la ea. Noi
n‑avem atâta înţelepciune, ca să o aflăm şi să-i sugem dulceaţa,
ca albinele. Aici vine lucrarea scumpului nostru Mântuitor. El
preface această miere în fagure. „Toate câte are Tatăl ale Mele
sunt... spre folosul vostru”. Aceasta este o miere pusă în fagu-
re. Lucrarea Mântuitorului este o miere dulce şi binecuvântată,
de aceea este atât de dulce Numele Lui pentru cei care au gus-
tat din tainele mântuirii sufleteşti.
Dar, cu toate că „mierea” e pusă în fagure, noi suntem atât
de slabi şi nevoiaşi în cele sufleteşti, încât nu putem încă gusta
din ea. Gura noastră este atât de mult dedată cu mâncărurile
cele amare (cu păcatele), încât această „miere” cerească ni se

pare amară. Dulcele ni se pare amar. Celor păcătoşi le poţi tot
vorbi despre dulceaţa mântuirii sufleteşti. Pentru ei, aceste lu-
cruri sunt amare şi fără gust.
Aici vine lucrarea Duhului Sfânt. Duhul Sfânt ia mierea
strânsă în fagure de Scumpul nostru Mântuitor şi, dându-ne
gust pentru ea, ne-o îmbie spre gustare. Din mâna Duhului
Sfânt, gustând mierea cea cerească, aflăm îndată ce nespus de
dulce-i; nu ne mai săturăm de gustarea ei; toate cele lumeşti
ni se par „gunoaie” şi amărăciuni faţă de dulceaţa ei; simţim
cum dulceaţa ei intră în simţurile noastre, în sângele nostru, în
sufletul nostru, în toată viaţa noastră; o dulceaţă cerească s‑a
sălăşluit în noi prin lucrarea cea tainică a Duhului Sfânt.
Iată, şi această asemănare este o icoană minunată despre
tainica lucrare a Sfintei Treimi!
ARĂTAREA DUHULUI SFÂNT ÎN VECHIUL TESTAMENT
Şi acum să trecem la partea cealaltă: despre cum S-a arătat

Duhul Sfânt în lume.
La facerea lumii, erau de faţă toate Trei Persoanele din
Sfânta Treime. Acolo era „Cuvântul”, Dumnezeu-Fiul, „fără
de Care nimic nu s-a făcut din ceea ce s-a făcut” (In 1, 3). Iar
„Duhul Se mişca pe deasupra apelor” (Fac 1, 2). La facerea
omului au lucrat toate trei Persoanele din Sfânta Treime; de
aceea se zice în Biblie: „Să facem om după chipul şi asemăna-
rea Noastră” (Fac 1, 26).
După căderea omului şi a omenirii, Dumnezeu-Tatăl ne-a
făgăduit trimiterea Fiului şi a Duhului Sfânt. Dumnezeu-Fiul
ni S-a făgăduit îndată după căderea lui Adam, ca Cel Ce va
zdrobi capul şarpelui (Fac 3, 15), iar Dumnezeu-Duhul Sfânt
Duhul Sfânt 13
ni S-a făgăduit, tot la început, prin cuvintele: „Şi voi trimite

Duhul Meu în voi” (Ezec 37, 27). Dar, pentru venirea şi pri-
mirea Fiului, a trebuit o pregătire de mii de ani; şi pentru veni-
rea şi primirea Duhului Sfânt, la fel. Vechiul Testament este o
pregătire pentru venirea şi primirea Fiului, iar Noul Testament
este o pregătire pentru venirea şi primirea Duhului Sfânt.
Duhul Sfânt Se arată ici şi colo şi în Vechiul Testament.
Îl vedem oriunde-i vorba de aleşii Domnului şi de biruinţe su
fleteşti. Îl vedem coborându-Se peste cei şaptezeci de bătrâni
din tabăra lui Moise (Num 11, 16). Îl vedem coborându‑Se
peste jertfa lui Ilie, în chip de foc (III Regi 18, 38). Îl vedem
coborându‑Se peste Elisei, după înălţarea lui Ilie (IV Regi 2,
9), Îl vedem coborându-Se peste David, când era în luptă cu
Goliat: „Duhul Domnului a venit atunci peste David” – spune
Biblia [I Regi 16, 13 (I Sam 16, 13)]... ÎI vedem coborându-Se
peste Samson, când era în luptă cu puiul cel de leu. „Duhul
Domnului a venit atunci peste Samson”, spune Biblia (Jud 14,
6)... şi alte multe locuri.
Îndeosebi însă, Duhul Sfânt a lucrat prin proroci. Duhul
Sfânt a grăit prin proroci. Insuflaţi de Duhul Sfânt, prorocii
au vestit pe Mesia şi tainele mântuirii sufleteşti. Prin insufla-
rea Duhului Sfânt s-au scris şi Scripturile. Autorul (scriito-
rul) cel adevărat al Scripturilor este Duhul Sfânt. De aceea,
Sfintele Scripturi se pot citi cu înţelegere, cu dragoste şi plă-
cere numai cu ajutorul Duhului Sfânt, precum vom scrie mai
târziu, pe larg.
Dar, pe lângă toată această arătare, vremile şi oamenii
din Vechiul Testament nu erau încă pregătiţi pentru primirea
Duhului Sfânt. Duhul Sfânt încă nu-Şi găsea statornicie şi
odihnă în lume şi în oameni. El Se pogora numai trecător peste
unii aleşi ai Domnului. El S-a pogorât peste proroci, nu însă
peste popor; de aceea poporul ura pe proroci şi îi omora. El
S-a pogorât peste cei şaptezeci de bătrâni din tabăra lui Moise,
nu însă peste poporul ce striga după „carne” şi poftea să se în-
toarcă în Egipt. Ba chiar şi aleşii Domnului nu erau un vas sta-
tornic, un sălaş statornic pentru Duhul Sfânt. David a fost vi-
teaz mare în faţa lui Goliat, pentru că, în acel moment, „Duhul
Domnului a venit peste el”. Dar, în faţa femeii lui Urie, David
a fost înfrânt; l-a biruit ispita, pentru că Duhul Domnului nu
mai era cu el. Samson era viteaz mare nu pentru că avea pă-
rul mare, ci pentru că „Duhul Domnului venea peste el”. Dar,
după ce s-a aruncat în braţele Dalilei, în braţele dezmierdărilor,
Duhul a fugit de la el şi a fost înfrânt. Duhul Sfânt nu‑Şi găsea
încă statornicie şi loc de odihnă în lume şi oameni.
În Vechiul Testament, Duhul Sfânt este întocmai ca po-
rumbelul din timpul lui Noe, care ieşea din corabie şi iar se
întorcea în ea, pentru că nu-şi găsea loc de odihnă.
Aşa şi porumbelul
Duhului Sfânt ieşea din
când în când în lume, dar
iar Se întorcea în „cora-
bie” (la Tatăl). El venea şi
iar pleca, pentru că nu-Şi
afla încă loc de sălăşlui-
re în oameni. Lumea era
încă plină de „mortăciuni”, de moarte şi de osândă sufleteas-
că. Vasele erau încă prea slabe pentru primirea şi păstrarea
Duhului. Trebuia să vină mai întâi Sângele Mielului, apoi da-
rul Duhului Sfânt.
În schimb însă, Vechiul Testament profeţeşte lucrarea
Mântutorului şi lucrarea Duhului Sfânt în icoane ce întrec ori-
ce limbă şi iscusinţă omenească. Până va fi pământul acesta,
nu va putea grăi nimic aşa de adânc, aşa de frumos şi aşa de
duios despre Jertfa şi Patimile Mântuitorului, ca locul de la
Duhul Sfânt 15
Isaia, cap. 53. Şi nici despre Duhul Sfânt nimeni nu va putea

grăi aşa de adânc şi de frumos ca Isaia prorocul. Citiţi la Isaia,
cap. 35, şi veţi afla cea mai frumoasă icoană a Duhului Sfânt:
„Veseleşte-te, pustia cea însetată...; întăriţi-vă, mâini slabe,
şi genunchi slăbănogiţi, mângâiaţi-vă! Cei slabi de inimă,
întăriţi-vă, căci, iată, Acela va veni şi ne va mântui pe noi!
Atunci se vor deschide ochii orbilor şi urechile surzilor vor
auzi; atunci va sări şchiopul ca cerbul şi limba gângavilor
limpede va fi, că s-a vărsat în pustie apă şi pâraie în pământ
însetat” (Is 35, 6).
Citiţi la Isaia, cap. l, 16, cap. 49, 8, cap. 55, 1, unde veţi
afla lucrarea Duhului Sfânt pusă în asemănare cu revărsarea
apelor.
Minunată este şi icoana de la Iezechiel, cap. 37, unde
Duhul Sfânt, în chipul vântului, învie oasele cele uscate.
Duhul Sfânt în Noul Testament

„Vă este de folos să Mă duc; căci, dacă
nu Mă duc, Mângâietorul nu va veni la voi,
iar dacă Mă duc, Îl voi trimite vouă.” (In
16, 5-7)
Vom spune mai departe despre cum S-a arătat şi cum a

lucrat Duhul Sfânt în Noul Testament.
Este o mare deosebire între lucrarea Duhului Sfânt din
Vechiul şi din Noul Testament. Vom aduce şi aici asemăna-
rea cu porumbelul din timpul lui Noe. De două ori s‑a întors
porumbelul în corabie, pentru că „n-a găsit un loc unde să-şi
pună piciorul” (Fac 8, 9). A doua oară s-a întors cu o ramură
de măslin în cioc: semnul începerii unei vieţi noi. Abia când
a zburat a treia oară şi a aflat loc de odihnă statornică, nu s-a
mai întors.
Aşa a fost şi cu porumbelul Duhului Sfânt. Patru mii de ani
a zburat peste o lume plină de păcate şi de moarte sufletească.
El Se pogora, ici şi colo, peste aleşii Domnului, dar nu-Şi afla
încă loc de odihnă şi de rămânere statornică în ei. Dar, după
ce trecură cei patru mii de ani, un lucru mare se petrecea pe
pământ. După „omul cel dintâi, care a fost din pământ, în lume
veni Omul al doilea, din cer” (I Cor 15, 47). Acesta era cel din-
tâi şi Singurul Om Ce n-avea nici un păcat; era cu desăvârşire
curat. Porumbelul Duhului Sfânt avea acum în „Vasul” acesta
un loc de odihnă şi sălăşluire statornică. În Domnul Iisus, po-
Duhul Sfânt 17
rumbelul Duhului Sfânt, în sfârşit, Şi-a aflat „un loc unde să-Şi
pună piciorul”; a aflat locul pe care de mult îl tot căuta. În locul
acesta a aflat şi „ramura de măslin”, începutul unei vieţi noi,
omul cel nou, răscumpărat şi curăţit cu Jertfa Crucii.
„Şi, după ce mai trecură alte şapte zile, porumbelul nu

se mai întoarse înapoi” (Fac 8, 12). Duhul Sfânt a rămas în
lume. A rămas să locuiască în cei răscumpăraţi şi curăţiţi prin
sângele Domnului. „Sângele Lui ne curăţă de orice păcat” (I
In l, 7) şi ne face „lăcaş al Duhului Sfânt” (I Cor 3, 16). Aici
se arată deosebirea între lucrarea Duhului Sfânt din Vechiul şi
cea din Noul Testament. În Vechiul Testament, Duhul Sfânt
Se pogora peste aleşii Domnului; era peste ei, dar nu era în ei.
Domnul Iisus a atras Duhul Sfânt în El şi L-a lăsat să intre şi
să lucreze şi în noi. „Eu voi ruga pe Tatăl şi vă va da vouă un
alt Mângâietor, Care va rămâne cu voi şi va fi în voi” (In 14,
17). Ce dar mare şi ce deosebire mare!
Vom ilustra această deosebire şi cu o altă asemănare. În

Vechiul Testament, Duhul Sfânt a lucrat ca o putere externă;
aşa cum moara de vânt sau barca umblă cu ajutorul vântului.
În Noul Testament, Duhul Sfânt lucrează ca o putere internă,
aşa cum moara de foc sau barca cu motor umblă cu ajutorul
motorului din ele.
Şi, acum, să mergem mai departe! Duhul Sfânt S-a pogo-
rât în viaţa Mântuitorului cu toată prisosinţa Sa. Îl vedem pe
Duhul Sfânt în toată viaţa Mântuitorului. Îl vedem la Întruparea
Domnului (Lc 1, 35). Îl vedem la Botez, în chip de porum-
bel, mărturisindu-L pe Domnul. Îl vedem în pustie, în lupta
Mântuitorului cu ispitele diavolului. În puterea Duhului Sfânt
învăţa Iisus şi făcea minuni: „Duhul Domnului este peste Mine,
că M-a uns să tămăduiesc pe cei zdrobiţi cu inima” (Lc 4, 18).
Dar Duhul Sfânt era numai în Domnul; nu era însă şi-n po-
por, de aceea poporul ura „Cuvântul Adevărului” (In 14, 17).
Duhul Sfânt nu era încă nici peste apostoli. Până la
Pogorârea Duhului Sfânt, viaţa apostolilor este plină de dovezi
şi semne vădite că Duhul Sfânt nu era încă în ei şi nu lucra
încă în ei.
Cât de mult îi învăţase Domnul, şi totuşi lui Filip a trebuit
să-i spună în faţă: „De atâta vreme sunt cu voi, Filipe, şi tu
nu M-ai cunoscut” (In 14, 9). Nu-L cunoşteau apostolii încă
deplin pe Domnul, pentru că n-aveau încă Duhul cunoaşterii.
Întrebări simple îi duceau în eroare şi încurcătură, pentru că
n‑aveau încă Duhul cunoaşterii.
Cât îi întărise Domnul, şi totuşi, în noaptea din Grădina
Ghetsimani, i-a aflat dormind; nu-i putea ţine treji, pentru că
n-aveau Duhul privegherii.
Petru s-a cufundat şi s-a lepădat de atâtea ori, şi cu toţii
au fugit în ceasurile Răstignirii, pentru că n-aveau încă Duhul
tăriei în credinţă.
Duhul Sfânt 19
Râvna lor, de multe ori, n-avea înţelesul şi făgaşul cel ade-

vărat al Evangheliei, pentru că n-aveau încă Duhul cunoaşterii.
Ei cereau să se coboare foc din cer peste vrăjmaşii Domnului.
Petru umbla să-L apere pe Domnul cu o sabie şi se ruga să-L
ferească Dumnezeu „să nu I se întâmple ceva” (Mt 16, 22).
Nu o dată au fost între apostoli discuţii aprinse, care dintre
ei să fie mai mare, pentru că n-aveau încă Duhul smereniei.
Nici predica lor nu era cu putere. În ziua Pogorârii Duhului
Sfânt, Apostolul Petru a câştigat dintr-o dată trei mii de su-
flete. Dar câte suflete au câştigat apostolii până la Pogorârea
Duhului Sfânt? De aceea le zicea Mântuitorul că, după venirea
Duhului Sfânt, vor putea face lucruri mai mari chiar şi decât
El (Mt 21, 21).
Iisus Mântuitorul i-a învăţat pe apostoli abia alfabetul
Evangheliei; restul a rămas să-l facă Duhul Sfânt, şcoala cea
mare a Duhului Sfânt. În acest înţeles le zicea Mântuitorul:
„Mai am multe de spus, dar acum nu le puteţi purta. Duhul
Adevărului vă va descoperi lucrurile viitoare” (In 16, 12-13).
Scriind aceste învăţături, eu mă gândesc, Doamne, câţi din-
tre creştinii de azi sunt şi acum încă tot înainte de Pogorârea
Duhului Sfânt! Cât de slabi şi neînţelegători sunt oamenii în cele
sufleteşti, pentru că în viaţa lor nu S-a pogorât încă Duhul Sfânt!
În seara Cinei celei de Taină, Domnul le spune ucenicilor
vestea cea mare: „Acum Mă duc la Cel ce M-a trimis...; întris
tarea a umplut inimile voastre. Dar vă spun adevărul: vă este de
folos vouă să Mă duc. Căci, de nu Mă duc, Mângâietorul nu va
veni la voi; dar, dacă Mă duc, Îl voi trimite vouă” (In 16, 5-7).
Învăţăceii s-au întristat auzind această veste. Domnul i-a
mângâiat cu vestea trimiterii unui Mângâietor. E întrebarea
însă: În ce măsură s-au mângâiat apostolii cu vestea aceasta?
Ei încă nu cunoşteau puterea Duhului Sfânt. Ei ar fi dorit mai
mult să rămână Domnul cu ei. Ei se gândeau ce vor face după
ce Domnul îi va părăsi; cine îi va mai învăţa, cine îi va mai

apăra, întări şi mângâia? Ei vor fi plâns şi Îl vor fi rugat pe
Domnul să rămână cu ei.
Ei nu înţelegeau încă planul cel mare al mântuirii noastre.
Domnul a trecut peste întristarea şi lacrimile lor; altcum, n-ar
fi venit nici mântuirea lor, nici a noastră. „Este de folos vouă să
Mă duc” – zicea Domnul. Domnul trebuia să meargă. Trebuia
întâi să meargă la Golgota; să spele cu scump Sângele Lui va
sele noastre cele necurate, ca să se poată aşeza în ele darul
Duhului Sfânt. Domnul trebuia întâi să moară şi să Se înalţe
la cer, pentru ca, după moartea şi slăvirea Lui, să ne vină darul
cel mare al Duhului Sfânt.
Apostolii s-au întristat auzind că Domnul Se duce. Cât a
fost însă de bine că Domnul S-a dus! Ce ar fi fost de noi dacă
El nu S-ar fi dus?... Ce ar fi fost de apostoli de nu mergea
Domnul să le trimită pe Mângâietorul şi Întăritorul cel mare?...
Desigur, ar fi căzut cu toţii şi s-ar fi ascuns de frica iudeilor.
Azi n-ar mai fi fost nici urmă de Evanghelie. S-ar fi stins de
mult lumina aprinsă de Domnul pe pământ şi noi am fi nişte
pierduţi.
Ce bine este, aşadar, că Domnul S-a dus să ne trimită pe
Mângâietorul şi Întăritorul cel mare!
Slavă Ţie, Scumpul nostru Mântuitor, slavă Ţie, că ne-ai

arătat şi aici cât de mare şi cât de binecuvântată a fost Jertfa
Ta cea mare şi sfântă! Prin Jertfa Ta cea sfântă, ne vin nouă
darul şi harul Duhului Sfânt, iar, de altă parte, prin darul
Duhului Sfânt, înţelegem Jertfa Crucii Tale.
Însemnaţi-vă bine un lucru: Iisus Mântuitorul nu ne dă ni-

mic decât prin darul Duhului Sfânt. Darurile Golgotei ne vin
prin Duhul Sfânt. Numai cu ajutorul Duhului Sfânt putem în-
Duhul Sfânt 21
ţelege şi primi darurile Golgotei. Am fi pierdut de mult Jertfa

Crucii, dacă nu ne-ar arăta-o neîncetat Duhul Sfânt. Am fi pier-
dut „medicamentul”, dacă n-am avea pe „Doctorul” Care ne
arată puterea lui.
În poporul nostru se vorbeşte că ar fi fost cândva, demult,
demult, o iarbă vrăjită, ce vindeca toate bolile. Iarba, cică, ar
exista şi azi, dar oamenii n-o mai cunosc; au pierdut, în de-
cursul vremii, cunoaşterea ei. Aşa ar fi azi şi Jertfa Scumpului
nostru Mântuitor, dacă n-ar fi venit în lume Duhul Sfânt. Ar fi
o doctorie pierdută, o comoară pierdută. Ce bine a fost, dar, că
Domnul S-a dus şi ne-a trimis nouă pe Duhul Sfânt!
Slavă Ţie, Scumpul nostru Mântuitor, slavă Ţie! Noi slă-

vim neîncetat Jertfa Ta cea scumpă şi sfântă. Poate unora li
s-ar părea că stăruim prea mult lângă Crucea Ta. Nouă însă
ni se pare că avem prea puţine zile pe acest pământ să vestim
şi să slăvim neîncetat Jertfa Ta cea mare şi sfântă.
Cum să ne pregătim pentru primirea

Duhului Sfânt
„Iar voi să nu vă depărtaţi de Ierusalim,
până când va veni Duhul asupra voastră şi
veţi lua putere!” (Fapte 1, 4).
Am vorbit, mai înainte, despre cum S-a arătat în lume

Dumnezeu-Duhul Sfânt. Am vorbit, îndeosebi, cum S-a arătat
Duhul Sfânt în Vechiul şi Noul Testament şi în viaţa Mântui
torului. Acum vom arăta, în continuare, cum i-a pregătit
Mântuitorul pe apostoli pentru pogorârea şi primirea Duhului
Sfânt.
Am arătat, mai înainte, cât de slabi erau apostolii fără da-
rul şi puterea Duhului Sfânt. N-aveau nici cunoştinţă destulă,
nici putere destulă. Mântuitorul i-a pregătit pentru primirea
Duhului Sfânt. După slăvită Învierea Sa, Mântuitorul a mai
petrecut patruzeci de zile cu apostolii, în care timp „le-a des-
chis lor mintea, ca să înţeleagă Scripturile” (Lc 24, 45) şi i-a
pregătit, în special, pentru primirea Duhului Sfânt.
„După Patima Sa, Iisus li S-a arătat viu prin multe dovezi
şi li S-a făcut văzut timp de patruzeci de zile, vorbind cu ei de
spre tainele Împărăţiei lui Dumnezeu” (Fapte 1, 3). Ultimele
cuvinte, ce le-a adresat Domnul apostolilor Săi, au fost făgădu
inţa cea mare a trimiterii Duhului Sfânt: „Iar voi să nu vă
depărtaţi de Ierusalim, ci să aşteptaţi făgăduinţa Tatălui!... Şi,
Duhul Sfânt 23
când va veni Duhul Sfânt asupra voastră, veţi lua putere şi Îmi
veţi fi Mie martori în Ierusalim şi până la marginile pămân
tului” (Fapte l, 4; 8).
Şi din felul cum i-a pregătit Mântuitorul pe apostoli pentru
primirea Duhului Sfânt se vede însemnătatea şi locul ce-l au
darul şi harul Duhului Sfânt în vestirea Evangheliei şi în lucrul
mântuirii sufleteşti. Apostolii au trăit trei ani cu Mântuitorul şi
totuşi, după Înălţarea Sa, ar fi pierdut, desigur, şi Evanghelia şi
mântuirea, dacă n-ar fi venit peste ei Duhul Sfânt cu darurile
Sale.
Ce s-ar alege de noi, nişte bieţi oameni neputincioşi, dacă
n-am avea darurile Duhului Sfânt?...
Iară şi iară voi spune deci ce lipsă mare avem noi de Duhul
Sfânt şi ce bine este că – prin darurile Duhului Sfânt – Domnul
este cu noi şi va fi până la sfârşitul veacurilor (Mt 28, 20). Fără

darul Duhului Sfânt, nu sunt – şi nu pot fi – nici creştinătate,
nici creştini. „Precum corpul, fără de suflet, mort este – zice
Fericitul Augustin – întocmai aşa, şi un creştin, fără de Duhul
Sfânt, mort este.”
Un creştin adevărat trăieşte şi răsuflă în puterea Duhului
Sfânt. „Un creştin fără Duhul Sfânt – zice un alt Sfânt Părinte
– ce ar putea fi altceva, decât un Egipt fără râul Nil, un pă-
mânt fără ploaie, un sat fără fântâni, o vie fără soare, o fân-
tână fără apă?”
Precum nu ne putem închipui ziuă fără soare, viaţă fără
răsuflare, cer fără Dumnezeu, aşa nu poate fi nici creştin ade-
vărat fără Duhul Sfânt. Nici un pas nu putem face spre cer
fără Duhul Sfânt. Duhul Sfânt ne dă aripi sufleteşti, ne dă ochi
sufleteşti, ne dă răsuflare şi viaţă. Un creştin fără Duhul Sfânt
este un „mort ce trăieşte” (Apoc 3).
Un lucru este, aşadar, limpede ca soarele: noi avem lipsă
de darul şi puterea Duhului Sfânt. Trebuie însă să facem şi pre-
gătire pentru primirea acestui dar. El nu ni se dă cu forţa. Nici
darul Golgotei, nici darul Duhului Sfânt nu ni se dau cu sila.
Nici şcoala Golgotei, nici şcoala Duhului Sfânt nu-şi strâng
şcolarii cu arcanul, ci trebuie să intrăm noi în ele.
Pildă ne dau şi aici apostolii. Domnul Iisus le-a dat în
grijă să aştepte Pogorârea Duhului Sfânt în Ierusalim: „Iar
voi să nu vă depărtaţi de Ierusalim!” Dar pregătirea încă nu
era numai aceasta: să stea în Ierusalim. Evanghelia de la
Lc ne spune mai departe că „în tot timpul acesta, apostolii
erau în Templu, lăudând şi binecuvântând pe Dumnezeu”
(Lc 24, 53). Adică aşteptau Pogorârea Duhului Sfânt, pe-
trecând în rugăciune. Darul Duhului Sfânt se pogoară şi azi
numai peste o viaţă de rugăciune; peste cei ce trăiesc o viaţă
de rugăciune.
Duhul Sfânt 25
A doua, apostolii aşteptau Pogorârea Duhului Sfânt retraşi

de vuietul lumii; retraşi în singurătate şi rugăciune. Cu astfel
de pregătiri trebuie să cerem şi să aşteptăm şi noi pogorârea
Duhului Sfânt în viaţa noastră şi peste viaţa noastră.
Să ne retragem din lume; din duhul acestei lumi; din mo
dele şi păcatele lumii, ascultând de Cuvântul Mântuitorului:
„Voi în lume sunteţi, dar nu mai sunteţi din lume” (In 17, 16).
Duhul Sfânt Se pogoară numai peste o viaţă retrasă din „duhul
acestei lumi”.
Retraşi din lume, să petrecem o viaţă de rugăciune şi să
cerem în rugăciunile noastre darul şi harul Duhului Sfânt!
„Drept aceea – zicea Iisus – Tatăl vostru Cel din ceruri, da‑va
Duhul Sfânt acelora care Îl cer” (Lc 11, 13).
Duhul Sfânt nu Se pogoară peste o viaţă ce se afundă şi
se cufundă în răutăţi şi păcate. „A cere Duhul Sfânt – zice un
Sfânt Părinte –, dar de lumeştile plăceri şi păcate a nu te lăsa,
înseamnă ca şi când ai invita pe o mireasă să intre într-o casă
de desfrânare”.
Cu o astfel de pregătire aştepţi tu, dragă cititorule, pogo
rârea Duhului Sfânt şi ceri sălăşluirea Lui în sufletul tău?...
În ziua cea mare a Cincizecimii

Despre cum S-a pogorât Duhul Sfânt peste apostoli
şi peste credincioşi. Creştinii cei dintâi, creştinii cei adevăraţi,
au ieşit şi ies şi azi din revărsarea Duhului Sfânt
Citiţi istoria Pogorârii Duhului Sfânt la Faptele Apostolilor,
cap. 2-10, şi veţi vedea acolo lucrarea Duhului Sfânt! Întâi şi
întâi, Pogorârea Duhului Sfânt a făcut o mare schimbare în
viaţa apostolilor. Cât de neajutoraţi erau mai înainte! Le lipsea
tăria credinţei, le lipsea curajul evanghelic, le lipsea însufleţi-
rea. Înălţarea Mântuitorului îi lăsase întristaţi.
Şi, iată-i, după Pogorârea Duhului Sfânt, sunt alţii! Ei pre-
dică plini de curaj pe Iisus cel Răstignit; vorbesc cu putere
mare; sunt plini de Duh Sfânt, sunt acum plini până la revărsa-
re de acel foc sufletesc, de acea „beţie” sfântă, pe care o face
Duhul cel Sfânt. Ei stau acum voioşi în faţa prigoanelor şi a
suferinţelor pentru Domnul.
Una din însuşirile Duhului Sfânt aceasta este: El umple
până la revărsare sufletele pe care le cuprinde; dintr-un suflet
rece, face unul fierbinte; dintr-un suflet gol, face unul „plin”,
din care se revarsă daruri.
Dar lucrarea Duhului Sfânt nu s-a arătat numai în sufletul
şi viaţa apostolilor, ci şi în sufletul şi viaţa mulţimii. Citiţi în
Faptele Apostolilor, cap. 2 până la cap. 4, şi veţi vedea ce lu-
crare minunată a făcut Duhul Sfânt în popor.
Duhul Sfânt 27
„Şi cei ce au primit propovăduirea – spun Scripturile – stă-

ruiau în învăţătura apostolilor, în legătura frăţească, în frângerea
pâinii şi în rugăciuni; şi, în toate zilele, erau aşteptând cu un cuget
în biserică, şi, frângând prin case pâinea, primeau hrana cu bucu-
rie şi cu bunătatea inimii. Ei lăudau pe Dumnezeu şi erau plăcuţi
înaintea întregului norod, iar Domnul adăuga zi de zi la numărul
lor pe cei care se mântuiau” (Fapte 2, 41-47). „Mulţimea celor
care crezuseră era o inimă şi un suflet...; un mare dar era peste
toţi...; se cutremura locul unde se rugau... şi nu era nici unul prin-
tre ei care să ducă lipsă de ceva” (Fapte 4, 3l-35).
Ce viaţă minunată era viaţa celor dintâi creştini! Iar aceas-
tă viaţă era rodul revărsării Duhului Sfânt. Era o viaţă ce stătea
sub revărsarea Duhului Sfânt. Vântul Duhului Sfânt sufla cu
putere, iar creştinii stăteau sub suflarea lui.
Revărsarea Duhului Sfânt a dat pe creştinii cei dintâi, pe

creştinii cei adevăraţi, a dat aşa-numitul „veac de aur” al creş
tinătăţii. Duhul Sfânt a desăvârşit lucrarea Mântuitorului. El
a întemeiat creştinătatea cea adevărată, cea plină de dar şi de
putere.
Mulţi mă întreabă ce trebuie să facă, să fie creştini buni şi
adevăraţi. Unii umblă după Pravile, alţii cer regulamente şi re-
guli de viaţă creştină. Voiţi să aflaţi cum trebuie să trăiască un
creştin adevărat? Mergeţi la izvor! Mergeţi la viaţa celor dintâi
creştini, care au ieşit din şcoala Duhului Sfânt!
O, cum n-am eu glas de trâmbiţă, să strig: Citiţi în Noul
Testament, la Faptele Apostolilor, să vedeţi cum a fost viaţa
celor dintâi creştini, viaţa creştinilor celor „de aur”!… Citiţi în
Faptele Apostolilor, să vedeţi ce minciună mare-i creştinătatea
noastră de azi şi să aflaţi cum trebuie să trăim, ca să ieşim din
această minciună de suflet pierzătoare!
Cât de departe suntem noi de viaţa celor dintâi creştini! Ce
viaţă creştinească, fără putere, trăiesc creştinii de azi, tocmai
fiindcă nu stau sub revărsarea Duhului Sfânt! Parcă am ajuns
iarăşi în Vechiul Testament, când Duhul Sfânt Se pogora nu-
mai peste oameni singuratici, în cazul cel mai bun, peste un
grup de câţiva oameni. Cu lumânarea trebuie să cauţi patru-
cinci oameni în mijlocul cărora trăieşte cu adevărat Hristos,
prin revărsarea darurilor Duhului Sfânt.
Lipseşte „vuietul” Duhului din viaţa oamenilor, de aceea
vuieşte lumea de răutăţi şi păcate. De aceea nu se văd între
oameni „roadele Duhului Sfânt”, care sunt: dragostea, pacea,
bucuria; ci se văd „roadele trupului”, care sunt: desfrânările,
sfezile, vrajbele, slujirea idolilor, gâlcevile, încăierările, beţiile
(Gal 5, 22).
Pe urma revărsării darurilor Duhului Sfânt din ziua Cinci
zecimii a rămas o lume de dragoste, de frăţietate, de jertfă şi
Duhul Sfânt 29
bunătate. A rămas o mare familie a lui Dumnezeu. Creştinii cei

dintâi erau o mare familie a lui Dumnezeu; erau cu adevărat
copiii lui Dumnezeu (Fapte 4, 32-35).
Acest „veac de aur” al creştinismului, acest creştinism
adevărat şi veritabil va putea reînvia şi azi numai prin revăr
sarea Duhului Sfânt. Când însă va sosi această binecuvântată
vreme?
Iubiţii mei fraţi ostaşi! Oastea Domnului a ieşit din su-
flarea şi revărsarea Duhului Sfânt. Mişcarea noastră este o în-
cercare de punere a vieţii noastre sub revărsarea şi cârmuirea
Duhului Sfânt; este o încercare de întoarcere la traiul şi viaţa
celor dintâi creştini. Să ştiţi, iubiţii mei, că, de vom stărui în
credinţă, în luptă, în priveghere şi rugăciune, „vuietul” şi vân-
tul Duhului Sfânt vor sufla tot mai puternic şi peste Mişcarea
noastră şi vom putea face lucruri mari şi minunate.
Cele două tabere din Ziua Cincizecimii

Duhul Sfânt a tras hotar între două lumi, între două tabere,
care vor rămâne până la sfârşitul veacurilor
Vorbirea apostolilor din ziua Cincizecimii a făcut
un mare răsunet (citiţi pe larg în Faptele Apostolilor, cap. 2). În
vorbirea lor, era „vuietul” Duhului Sfânt, iar „vuietul” acesta
totdeauna răscoleşte frământările mântuirii sufleteşti.
„Toţi erau uimiţi şi ziceau unii către alţii: «Ce vrea să fie
aceasta?»” (Fapte 2, 12). „După ce au auzit cuvintele lor, au
rămas străpunşi la inimă şi au zis lui Petru şi celorlalţi apostoli:
«Fraţilor, ce să facem?»” (Fapte 2, 37).
Dar, alături de aceşti „răniţi” de „sabia Duhului Sfânt”,
în ziua Cincizecimii, era şi o altă ceată. Ascultaţi: „Iar alţii
îşi băteau joc (de apostoli) şi ziceau că sunt plini de must”
(Fapte 2, 13).
În faţa apostolilor, mulţimea stătea împărţită în două ta-
bere: o tabără căuta mântuirea, cealaltă o batjocorea. O parte
din mulţime a fost rănită de „limbile de foc”, cealaltă a rămas
împietrită. Vuietul Duhului Sfânt pentru unii era o veste dulce
de mântuire, iar pentru alţii o nebunie.
Aşa a fost în ziua Cincizecimii, aşa e şi azi, şi aşa va fi
până la sfârşitul veacurilor.
Să luăm, spre pildă, mişcarea cu Oastea Domnului. Ce
frumos şi puternic răsunet sufletesc a făcut prin ţară această
Mişcare! Câte suflete a trezit din somnul păcatelor!
Duhul Sfânt 31
Dar, de altă parte, şi câtă critică şi împotrivire contra ei!

Pentru cei răniţi de Duhul Sfânt, Oastea este un sprijin de mân-
gâiere şi mântuire sufletească, dar pentru ceilalţi este o nebu-
nie, o „sectă”.
În ziua Cincizecimii, Duhul Sfânt a tras hotar între două

lumi, între doi oameni. A tras hotar între „omul cel vechi”
şi „omul cel nou”; între „omul cel lumesc” şi „omul cel
duhovnicesc” (I Cor 3, l; Ef 4, 22-24). Duhul Sfânt a tras
hotar între două lumi care nu se pot înţelege, între doi oameni
care nu se pot înţelege (I Cor 2, 14). Din ziua Cincizecimii,
a pornit această „neînţelegere” şi ea va dura până la sfârşitul
veacurilor.
Nouă ni se aduce ridicola învinuire că-i „dezbinăm” pe

oameni. Cică Oastea Domnului îi dezbină pe oameni în tabere.
Fără îndoială, Oastea Domnului e vinovată de această „crimă”.
Când, într-un sat, unii chefuiesc şi petrec la cârciumă, iar alţii
îşi petrec în Domnul, cântând şi rugându-se – iată, „dezbina-
rea” e gata! Iată, „crima” Oastei e dovedită! Când la hramurile
Sfintelor Mânăstiri, unii sorb apa cea vie, iar alţii sorb alcoolul
– ce mai vreţi? Criminala „dezbinare” ce o face Oastea e vădi-
tă. Numai că, pentru această „crimă”, nu putem fi noi răspun-
zători. Vinovatul e altul: e „vuietul” şi Vântul cel Ceresc din
ziua Cincizecimii. „Vuietul” Duhului Sfânt are o mare „vină”.
El tulbură „liniştea” oamenilor. „Am avut linişte în parohie –
spune o arătare (plângere, n. Ed.) ce s-a făcut contra noastră –
până nu s‑a ivit Oastea Domnului; dar de atunci ni sa tulburat
liniştea”. Oamenii din respectiva parohie îşi vedeau „în liniş-
te” de beţii, sudalme şi alte păcate şi, iacă, „vuietul” Duhului
Sfânt a tulburat această „linişte” de moarte sufletească.
Să nu descurajăm, iubiţi fraţi ostaşi! Scripturile trebuie
să se împlinească şi aici. Oriunde Oastea va grăi despre mân
tuirea sufletului, să ştiţi că vom avea în faţa noastră cele două
tabere din ziua Cincizecimii. Pe unii îi va răni Cuvântul lui
Dumnezeu, iar pe alţii îi va îndârji.
Oriunde suflă Vântul cel Ceresc, acolo se ivesc îndată
cele două tabere. Acolo trebuie să vină negreşit şi hulele, bat
jocurile, prigoanele.
Eu mă gândesc la binecuvântata zi a Cincizeciinii. Ce bu-
curie mare vor fi avut apostolii! Poate niciodată nu va fi avut
Ierusalimul o zi plină de atâta vuiet şi răsunet sufletesc. Până
noaptea târziu vor fi răsunat predicile şi cântările duhovniceşti.
Dar oamenii cei lumeşti, desigur, nu vor fi înţeles aceste lu-
cruri. Pe vremile acelea, între Ierusalim şi Galileea (unde era
lacul Ghenizaret, bogat în peşte) se făcea mare negoţ de peşte.
Duhul Sfânt 33
Apostolii veniseră din Galileea, şi oamenii cei lumeşti, desi-

gur, îşi vor fi zis: Uite, galileenii ăştia au făcut târg bun cu peş-
tele şi acum îşi petrec şi cântă (aşa cum îşi petrec şi „creştinii”
de azi după târgurile ce le fac; oamenii cei lumeşti nici nu îşi
pot închipui o altfel de petrecere decât cea care iese din duhul
diavolului, din alcool).
Dar o altfel de bucurie aveau cei unsprezece galileeni. Cu
adevărat, ei făcuseră negoţ de peşte. Pescuiseră trei mii de su-
flete din adâncul pierzării şi, de bucuria acestui „târg”, „îşi pe-
treceau în cântări de bucurie duhovnicească”. Pentru oamenii
cei lumeşti, vuietul şi lucrarea Duhului Sfânt sunt o nebunie,
dar, pentru cei credincioşi, sunt o bucurie, sunt o putere pe care
nimeni şi nimic nu o poate lua sau tulbura.
Duhule Sfinte! Dă-ne şi nouă, celor din Oastea Domnului,

această bucurie şi această putere! Revarsă-Ţi, neîncetat, peste
noi darurile Tale şi ne ajută să biruim!
Duhul Sfânt – Învăţătorul

„Iar Mângâietorul – zicea Iisus –, adică
Duhul Sfânt pe Care-L va trimite Tatăl, în nu-
mele Meu, vă va învăţa toate lucrurile şi vă
va aduce aminte de tot ce v-am spus vouă”
(In 14, 26).
Să mergem mai departe cu învăţăturile despre lucrarea

Duhului Sfânt! Lucrarea Duhului Sfânt ne‑a arătat-o Însuşi
Mântuitorul. Iisus Mântuitorul ni L-a vestit pe Duhul Sfânt ca
Mângâietor, ca Învăţător, ca Mijlocitor... (In l4, 16-17 şi 26;
15, 26; 16, 7-15). Vom cerceta, rând pe rând, şi aceste lucrări.
În acest capitol, vom vorbi despre Duhul Sfânt Învăţătorul.
„Iar Mângâietorul – zicea Iisus – adică Duhul Sfânt, pe
Care-L va trimite Tatăl în numele Meu, vă va învăţa toate lucru-
rile şi vă va aduce aminte de tot ce v-am spus vouă” (In 14, 26).
Iisus Mântuitorul a fost Marele Învăţător Ceresc, Care S‑a
coborât pe pământ, să înveţe pe oameni tainele mântuirii su-
fleteşti. Trei ani a învăţat Iisus pe pământ. Fericiţi au fost acei
care I-au putut asculta Cuvântul. Dar tot atât de fericiţi putem
fi şi noi. Marele Învăţător petrece şi azi cu noi. El ne-a trimis
pe Duhul Sfânt, Care ne învaţă totul.
Duhul Sfânt ne învaţă tot ce a învăţat Domnul Iisus. Şi ne
învaţă tot aşa cum ne-a învăţat El. Cuvântul Lui e tot aşa de
dulce şi graiul Lui e tot aşa de bun şi de blând. Cei care ascultă
glasul Acestui Învăţător simt şi azi tot ceea ce simţeau gloatele
Duhul Sfânt 35
care umblau după Mântuitorul; simt o nespus de dulce bucurie,

mângâiere, putere şi tărie sufletească. Dar această bucurie şi
putere sufletească o simt numai cei ce petrec în şcoala Duhului
Sfânt şi ascultă învăţăturile Lui.
O, cum se împlinesc şi aici Evangheliile! Numai o ceată
mică de oameni umbla după Mântuitorul şi sorbea putere şi
mântuire din cuvintele Lui. Numai o ceată mică de oameni

petrece şi azi în şcoala cea minunată a Duhului Sfânt.
Duhul Sfânt este Marele Învăţător Ceresc. El are o şcoa-
lă minunată, în care se învaţă toate tainele mântuirii sufle-
teşti. Orice creştin adevărat trebuie să fie un şcolar al Duhului
Sfânt. Multe, multe ar fi de spus despre şcoala cea minunată a
Duhului Sfânt.
Voi spune numai, pe scurt, câte ceva: despre cum se învaţă
în această şcoală, despre ce se învaţă în ea şi despre cine sunt
elevii ei.
Este o mare, o foarte mare deosebire între şcolile cele lu-
meşti şi şcoala cea duhovnicească a Duhului Sfânt. Şcolile cele
lumeşti îşi încep prelegerile numai după ce copiii au învăţat să
grăiască şi să vorbească. În şcoala Duhului Sfânt, prelegerile
încep însă când omul încă nu poate „grăi” („vorbi”). Duhul
Sfânt-Învăţătorul ne deschide mai întâi graiul să strigăm „Ava,
Părinte!” (Rom 8, 15). Acesta-i cel dintâi cuvânt pe care ni-l
predă şcoala Duhului Sfânt. O, ce dulce-i acest cuvânt şi, o, ce
înţeles mare capătă când ni-l predă Duhul Sfânt!
Tată!... Părinte Ceresc!... Ce vorbă dulce şi sfântă este
aceasta, când o înveţi în şcoala Duhului Sfânt! Aceasta este
prima „literă” din „alfabetul” Duhului Sfânt. Aceasta este li-
tera „A” din şcoala Duhului Sfânt. Duhul Sfânt desăvârşeşte,
mai întâi, legătura înfierii noastre cu Tatăl Ceresc, cea făcută
prin Jertfa Golgotei.
Urmează apoi celelalte litere din alfabet. Şcoala Duhului
Sfânt îşi are „Abecedarul” ei, îşi are „vocabularul” ei, „grama-
tica” ei. În şcoala aceasta se predau un alfabet nou, o gramatică
nouă, o limbă nouă, limba cea dulce a Canaanului. Ah! Câte aş
putea spune despre această şcoală minunată! Mă tem însă că
mulţi, mulţi nu mă vor înţelege (deoarece şcoala Duhului Sfânt
are foarte puţini şcolari).
Duhul Sfânt 37
Cine sunt elevii acestei şcoli? Poate fi oricine. Elevii ei

sunt oameni din toate clasele şi tagmele: tineri, bătrâni, băr
baţi, femei, învăţaţi, neînvăţaţi. Aici voi spune că cei învăţaţi
intră mai greu în şcoala Duhului Sfânt. Bag seamă, nu-i lasă
ispita trufiei. Se ţin cu mult mai „învăţaţi”, decât să asculte de
Duhul Sfânt.
O, ce lucru dureros e să vezi oameni învăţaţi, cărturari
mari, dar în cele sufleteşti şi duhovniceşti sunt aproape analfa-
beţi! Cu câţi avocaţi, medici, slujbaşi etc. poţi vorbi şi discuta
despre lucrurile mântuirii sufleteşti?!...
Ce veste scumpă este aceasta: oricine poate intra în şcoala
Duhului Sfânt! Pentru primirea în această şcoală, nu-ţi trebuie
decât un „atestat” de credinţă şi un altul de dorinţă după mân-
tuirea sufletului.
Trebuie apoi să ştim că şi elevii acestei şcoli nu sunt toţi
într-o „lecţie”. Unii abia încep a „sloveni”, alţii citesc fluent,
unii au înaintat departe, alţii acum încep. Însă toţi înaintează şi
se deşteaptă văzând cu ochii. În şcoala Duhului Sfânt nu cade
nimeni. Mai zilele trecute, am vorbit cu un profesor despre
elevii unei clase care trebuia desfiinţată: elevii nu pot presta,
nu-i ajută puterile minţii. În şcoala Duhului Sfânt nu se întâm-
plă aşa ceva. Nici unul dintre şcolarii ei nu cade. Nici unul nu
rămâne repetent. Nici unul nu este eliminat că nu poate învăţa,
afară de cazul că el părăseşte de bunăvoie această şcoală (adică
dezertează iar la păcate).
Istoria păstrează numele unui om idiot (tâmpit), care – cu-
prins de râvnă sufletească – se apucase şi el să se ocupe cu
Biblia şi cu cele sufleteşti. O lună de zile i-a trebuit până să
înveţe cuvintele prime din Evanghelia de la Ioan: „La început
era Cuvântul”. Nimeni nu credea că ar putea ieşi ceva din el.
Dar, după un an, omul vorbea şi predica din Scripturi.
O, ce lucruri mari şi minunate face şcoala Duhului Sfânt!

Din oameni beţivi, pătimaşi, şcoala Duhului Sfânt face cititori
în Biblie şi vestitori ai Domnului (atâţia şi atâţia de aceştia
avem şi în Oastea Domnului).
Trebuie apoi să ştim că şcoala Duhului Sfânt nu se gată
niciodată. Nimeni nu poate zice: Am isprăvit această şcoală!
Din ce înveţi în ea mai mult, bagi de seamă cât de mult mai ai
de învăţat.
Duhul Sfânt ne descoperă un adevăr după altul. Ne trece
mereu dintr-o clasă în alta. Dar „examenul final”, cunoştinţa
deplină o vom avea numai după ce vom trece în Ţara unde „Îl
vom vedea pe Iisus în faţă, aşa cum este” (I In 3, 2) şi „vom
pricepe împreună cu toţi Sfinţii care sunt lărgimea, lungimea,
adâncimea şi înălţimea, şi vom cunoaşte dragostea lui Hristos,
care întrece orice cunoştinţă, ca să fim plini de toată plinătatea
lui Dumnezeu” (Ef 3, 18-19).
Şi, acum, ceva despre ce învaţă Duhul Sfânt-Învăţătorul.

Ne învaţă despre tot ce ne trebuie. Ne învaţă şi ne aminteş-
te mereu despre toate învăţăturile şi tainele mântuirii sufle-
teşti, pe care ni le-a lăsat Iisus Mântuitorul. Ne învaţă despre
dragostea lui Dumnezeu-Tatăl. Ne învaţă despre Iisus Hristos
şi Jertfa Lui cea sfântă. Golgota este, îndeosebi, lecţia de pre-
dilecţie a Duhului Sfânt. Duhul Sfânt Îl vesteşte, îndeosebi, pe
Iisus Mântuitorul.
Din şcoala Duhului Sfânt ies cei „nebuni pentru Hristos” (I
Cor 4, 10). În şcoala aceasta a învăţat Apostolul Pavel „să‑L pre-
dice pe Iisus cel Răstignit” (I Cor 2, 2) şi „să se laude numai în
Crucea Domnului” (Gal 6, 14). În şcoala aceasta a învăţat şi cel
ce scrie aceste rânduri să-L predice mereu pe Iisus cel Răstignit.
Oriunde veţi auzi vorbindu-se cu foc şi cu stăruinţă
despre Iisus cel Răstignit, să ştiţi că pe acolo a suflat vântul
Duhului Sfânt.
Duhul Sfânt 39
Duhul Sfânt ne învaţă apoi să cântăm, să predicăm, să răb-

dăm, să ne smerim etc.
Duhul Sfânt ne învaţă şi cum să vestim căile Domnului
şi căile mântuirii. Numai o predică, numai o vorbire ieşită din
şcoala Duhului Sfânt poate pescui suflete pentru Împărăţia lui
Dumnezeu. O vorbire – oricât de simplă – răneşte sufletele,
când e încălzită în focul Duhului Sfânt.
La o conferinţă culturală, într-un post al Paştilor, am au-
zit pe un cărturar citind poporului despre Patimile şi Moartea
Mântuitorului. Dar citirea nu mişca inimile. Cititorul citea o
istorie, aşa cum ai citi despre viaţa şi moartea unui om mare
din istorie. Sufletul cititorului n-avea nimic cu ceea ce se citea.
Dar, când, după el, s-a ridicat un credincios şi a început a citi
din Noul Testament despre Patimile şi Moartea Mântuitorului,
poporul a început a plânge. Asta era o citire ieşită din şcoala
Duhului Sfânt. Citirea asta ieşea din sufletul cititorului; avea
acel suflu ce mişcă şi răneşte inimile.
Tot aşa e şi cu cântările cele duhovniceşti. Duhul Sfânt
ne învaţă să cântăm cântări duhovniceşti. El dă grai şi celor ce
n-au mai cântat niciodată (aşa cum şi duhul diavolului, alcoo-
lul, îl face să cânte pe cel ce n-a mai cântat niciodată).
O cântare ieşită din şcoala Duhului Sfânt mişcă sufletele,
chiar dacă e şi plină de greşeli în arta cântării. Dar, de altă
parte, o cântare religioasă cântată de un om pătimaş, beţiv, ne-
credincios, nu mişcă sufletele, cu oricât meşteşug ar fi cântată.
Duhul Sfânt ne învaţă şi cum trebuie să ne rugăm. Duhul
Sfânt ne arată şi cum trebuie să citim Biblia. Ce binecuvân-
tări se revarsă peste cei ce citesc Biblia şi se roagă cu ajutorul
Duhului Sfânt! Despre aceasta vom vorbi mai pe larg altădată.
Acum vom spune pe scurt numai atât că şcoala Duhului
Sfânt îşi apasă sigiliul său peste toţi şcolarii ei, peste vorbele
lor, peste cântările lor, peste rugăciunile lor, peste scrisul lor şi
peste toate manifestările vieţii lor.
Mie mi-i destul să aud pe cineva cum rosteşte cuvintele

„Iisuse, Domnul meu şi Mântuitorul meu!...”, ca să aflu de a
învăţat, ori ba, în şcoala Duhului Sfânt.
Slavă Ţie, Duhule Sfinte, slavă Ţie! Toată râvna noastră,

toată căldura noastră, toate revărsările noastre, toate rugă
ciunile noastre, toată deşteptarea noastră, toate cântările
noastre sunt aripile Tale, Porumbel Sfânt şi Scump!
CEVA DESPRE CUM ÎNVAŢĂ CERESCUL ÎNVĂŢĂTOR
Să vedem acum ce fel de metodă de învăţământ are acest

Învăţător Ceresc. Înainte de toate, vom spune că Duhul Sfânt
învaţă pe cine vrea. Vântul Duhului Sfânt „suflă încotro vrea”
(In 3, 8). Acest Învăţător nu are, apoi, nici ore anumite şi
nici un loc anumit. El învaţă oricând şi oriunde. El învaţă în
Biserică, în predică, în citirea Bibliei, în rugăciune, în adunare,
în cântare, în necazuri, în boli, în încercări etc. Pe unii îi învaţă
într-un chip, pe alţii într-altul.
Pentru fiecare om, Duhul Sfânt are o metodă specială, Se
ocupă special cu învăţarea lui. Duhul Sfânt învaţă în diferite
chipuri, însă, pe urmă, şcolarii Lui se întâlnesc în aceeaşi lec-
ţie. Să vedem!
Duhul Sfânt Îşi începe şcoala cu lecţia cea mai grea: cu
cunoaşterea păcatului, cu cunoaşterea şi simţirea stării noastre
celei păcătoase. Numai cu ajutorul Duhului Sfânt putem cu-
noaşte păcatul, iar cunoaşterea cea adevărată a păcatului este
prima condiţie a mântuirii noastre sufleteşti.
Poţi să vorbeşti celui păcătos zile întregi despre starea lui
cea păcătoasă. Poţi să-i vorbeşti zile întregi despre mânia lui
Dumnezeu şi despre iad şi pedeapsa păcatului, el nu va înţele-
Duhul Sfânt 41
ge, el nu va simţi cu adevărat păcatul şi starea lui cea grozavă,

până nu-i va arăta acest lucru Duhul Sfânt.
Să-l agrăieşti pe cineva cu cuvântul „păcătosule!”, se sim-
te jignit şi ofensat. Îşi închipuie omul că, dacă n‑a omorât, n-a
aprins, nu este păcătos. Când vrei să-l aşezi pe banca acuza-
ţilor, pe banca păcătoşilor, protestează. Dar se schimbă îndată
lucrurile când Duhul Sfânt face acest lucru. Când Duhul Sfânt
îl aşază pe om pe banca acuzaţilor pentru păcate, pe banca
păcătoşilor, atunci omul deodată se trezeşte îngrozit. Îşi vede
starea grozavă şi fioroasă în care se află. Simte sentinţa: „Plata
păcatului este moartea” (Rom 6, 23) şi strigă îngrozit: „Oh, ne-
norocitul de mine! Cine mă va izbăvi din o astfel de pierzare?”
(Rom 7, 24). Târât de Duhul Sfânt pe banca acuzaţilor pentru
păcat, omul se simte „sărac, gol, nemernic, orb” (Apoc 3, 17)
şi cere ajutorul ceresc.
După această binecuvântată trezire, Duhul Sfânt merge
mai departe cu lecţia. Pe cei treziţi – în diferite chipuri – îi
strânge pe un singur drum: pe drumul ce duce la Golgota. Şi,
pe urmă, îi depune la picioarele Crucii, unde află iertare şi mân-
tuire. În diferite chipuri îi trezeşte Duhul Sfânt pe cei păcătoşi,
şi pe urmă îi întâlneşte în aceeaşi lecţie: la picioarele Crucii.
Trebuie apoi să ştim că Duhul Sfânt nu trezeşte numai fri-
ca de păcat şi de pedeapsă, ci trezeşte şi plăcerea pentru cele
sufleteşti. Omul trezit de vântul Duhului Sfânt începe a căpăta
o plăcere pentru cele sufleteşti, întocmai cum bolnavul care se
tămăduieşte începe a căpăta gust de mâncare.
Aşa face şi Duhul Sfânt. El nu ne vorbeşte numai des-
pre dragostea lui Dumnezeu-Tatăl şi Dumnezeu-Fiul, ci ne şi
întinde această dragoste, să gustăm din ea. El nu ne ţine nu-
mai predică despre Golgota şi iertarea păcatelor, ci ne dă să şi
gustăm din dulceaţa mântuirii sufleteşti. El ne duce în cămara
bucuriei şi ne dă să gustăm din bunătăţile ei. El ne duce în gră-
dina dumnezeirii şi ne dă să gustăm din roadele ei, zicându‑ne:

„Gustaţi, să vedeţi ce bun este Domnul!”.
Ce învăţător minunat este Duhul Sfânt! Învăţământul din
această lume se face prin urechi, iar urechile sunt foarte depar-
te de inimă. Duhul Sfânt-Învăţătorul vorbeşte cu noi pe calea
inimii; de aceea, fiecare cuvânt al Lui cade în pământ bun şi
roadă bogată aduce.
Şcoala Duhului Sfânt e o şcoală tainică; e o şcoală duhov

nicească. Lucrurile cele duhovniceşti numai în şcoala aceasta
se pot învăţa. Fără ajutorul Duhului Sfânt nu putem cunoaşte
lucrurile cele duhovniceşti. De aceea, oamenii cei lumeşti nu
pot înţelege lucrurile cele duhovniceşti şi oamenii cei lumeşti
nu se pot înţelege cu oamenii cei duhovniceşti (I Cor 2, 14).
De aceea, oamenii cei lumeşti au urât şi prigonit şi vor urî şi
prigoni până la sfârşit pe oamenii cei duhovniceşti.
Aici voi spune că Duhul Sfânt învaţă pe şcolarii Lui şi ce
să răspundă pe vreme de prigoană. Ne-a spus Însuşi Mântu
itorul acest lucru: „Când vă vor duce pe voi înaintea dregă
torilor şi stăpânilor, să nu vă îngrijoraţi cum veţi răspunde pen-
tru apărarea voastră, nici ce veţi vorbi, căci Duhul Sfânt vă va
învăţa chiar în ceasul acela ce trebuie să vorbiţi” (Lc 21, 14).
Şi ce răspunsuri minunate ştie da Duhul Sfânt! Citiţi prin
Faptele Apostolilor, să vedeţi ce răspunsuri minunate dădea
Duhul Sfânt: „Noi trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu
decât de oameni” (Fapte 5, 29). Orice ar fi să ni se întâmple,
noi trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oa-
meni. „Judecaţi voi înşivă – răspundeau creştinii în faţa pri-
goanelor de pe atunci – dacă este drept să ascultăm mai mult
de voi, decât de Dumnezeu!” (Fapte 4, 19).
Vom spune apoi că Duhul Sfânt-Învăţătorul nu ne lasă din
mâna Lui şi din şcoala Lui, până nu sfârşim şcoala.
Duhul Sfânt 43
Adevărat că drumul spre cunoştinţă e greu şi obositor; ge-

nunchii tăi vor tremura de multe ori suind muntele Domnului;
dar, în sfârşit, vei atinge înălţimea. Într-o bună zi, sufletul tău
va primi razele soarelui ceresc; te vei uita în jos şi vei vedea
ceaţa şi norii pământului; te vei uita în sus şi vei vedea faţă
în faţă pe Iisus Mântuitorul şi vei auzi glasul Lui cel dulce:
„Vino, slugă bună şi credincioasă!...”
Aici voi spune, din nou şi cu apăs, că şi Oastea Domnului
a ieşit din şcoala cea mare a Duhului Sfânt şi va trăi numai
până când va rămâne în şcoala aceasta. Toţi ostaşii Domnului
trebuie să fie elevi în şcoala Duhului Sfânt. Adunările şi „petre
cerile” noastre trebuie să fie şcoala Duhului Sfânt. Duhul Sfânt
este Învăţătorul nostru cel mare. Vom putea lupta şi birui nu-
mai până vom petrece în şcoala Duhului Sfânt.
Slavă Ţie, Duhule Sfinte, slavă Ţie! Toată râvna noastră,

toată căldura noastră, toate revărsările noastre, toate rugă
ciunile noastre, toate cunoştinţele noastre, toată deşteptarea
noastră, toate cântările noastre sunt aripile Tale, Porumbel
Sfânt şi Scump!
CEALALTĂ „ŞCOALĂ” ŞI CELĂLALT „ÎNVĂŢĂTOR”
Biruinţele mântuirii sufleteşti ies din şcoala cea mare a

Duhului Sfânt. Tocmai pentru asta, diavolul a alergat şi aici
tot în galop. Şi, ah, cu câtă mişelie a lucrat diavolul şi aici!
Şi-a făcut şi el un duh al lui: alcoolul; şi o şcoală a lui: câr-
ciuma. Despre această şcoală blestemată cred că e de prisos să
vorbesc mai pe larg. Biruinţele ce le face diavolul cu ajutorul
alcoolului le puteţi vedea pe tot locul.
Alcoolul este şi el un „învăţător” grozav; îi învaţă pe oa-

meni să cânte, să înjure pe Făcătorul, să desfrâneze, să-şi bea
sănătatea şi mintea, să se certe, să se bată, să se omoare etc.
Ah, ce de şcolari are şcoala cea blestemată a diavolului şi ce
biruinţe face duhul lui: alcoolul! Lumea e aproape complet
spirtualizată de spirtul diavolului.
Să-i scoatem pe oameni din iadul acestei şcoli! Să-i învă-

ţăm a-şi petrece în şcoala cea minunată a Duhului Sfânt! Să-i
învăţăm a-şi petrece în cele sufleteşti! Să-i învăţăm a se „îmbă-
ta” cu beţia cea sfântă pe care o face revărsarea Duhului Sfânt!
Duhul Sfânt 45
Duhul Sfânt – Vestitorul Golgotei

„Iar când va veni Mângâietorul, Duhul
Adevărului – zicea Iisus –, El Mă va preamă-
ri pe Mine, căci dintru al Meu va lua şi va
vesti vouă. Toate câte are Tatăl ale Mele sunt,
de aceea am zis că dintru al Meu va lua şi va
vesti vouă.” (In 16, 13-15).
Am amintit, mai înainte, pe scurt, că lecţia de predilecţie

a Duhului Sfânt este Golgota. Acum vom scrie mai pe larg
despre aceasta.
În şcolile cele lumeşti se învaţă multe feluri de studii:
limbi, gramatici, matematici, istorie, geografie etc. Şcoala
Duhului Sfânt are însă un singur studiu şi o singură lecţie, pe
care o predă în felurite chipuri: Golgota.
Duhul Sfânt Îl vesteşte neîncetat pe Mântuitorul şi învă
ţăturile Lui. „Iar când va veni Mângâietorul, Duhul Adevărului
– zicea Iisus –, El Mă va preamări pe Mine, căci dintru al Meu
va lua şi va vesti vouă. Toate câte are Tatăl ale Mele sunt, de
aceea am zis că dintru al Meu va lua şi va vesti vouă” (In 16,
13-15).
Iisus Mântuitorul L-a vestit pe Duhul Sfânt, iar Duhul
Sfânt Îl vesteşte pe Mântuitorul. Şcoala cea mare a mântuirii
sufleteşti are două clase: clasa Golgotei şi clasa Duhului Sfânt.
Aceste două clase se întregesc una pe alta. Prin Golgota ne
vin darurile Duhului Sfânt, iar Duhul Sfânt ne ajută să aflăm
Golgota. Prin darurile Jertfei de pe Crucea Răstignirii ne vine

mântuirea, iar Duhul Sfânt ne ajută să aflăm aceste daruri şi ni
le dă. Oricine intră cu adevărat în şcoala Golgotei, acela e şi
Duhul Sfânt 47
un şcolar al Duhului Sfânt, iar, de cealaltă parte, orice şcolar al

Duhului Sfânt este un vestitor al Mântuitorului.
Duhul Sfânt Se ocupă neîncetat cu vestirea Mântuitorului.
Tot timpul Şi-l foloseşte pentru vestirea lui Iisus Hristos.
Veacuri de-a rândul n-a făcut altceva, decât L-a vestit pe Iisus
cel Răstignit şi Îl va vesti mereu, pânâ la sfârşitul veacurilor.
Numai prin Duhul Sfânt Îl putem cunoaşte cu adevărat pe
Mântuitorul şi Jertfa Lui cea sfântă. Dacă Iisus a zis: „Nimeni
nu cunoaşte pe Tatăl, decât prin Fiul” (Mt 11, 27), apoi, tot
aşa, putem zice că nici pe Iisus Mântuitorul nimeni nu-L poate
cunoaşte cu adevărat, decât prin Duhul Sfânt.
Duhul Sfânt ne învaţă neîncetat despre Iisus Mântuitorul.
În toate împrejurările vieţii noastre, Duhul Sfânt Îl pune în faţa
noastră pe Mântuitorul, viaţa Lui şi învăţăturile Lui. De eşti
sărac, Duhul Sfânt îţi zice: Uită-te la Iisus, că n-a avut nici
măcar un loc unde să-Şi plece capul! (Lc 9, 58). De eşti în du-
rere şi suferinţă, Duhul Sfânt îţi arată pe Cel Ce a răbdat bătăi,
batjocuri, dureri grozave şi moarte. De eşti prigonit, îţi zice:
Uită-te la Cel Ce a fost prigonit, de la început până la sfârşit,
în toată viaţa Lui de pe pământ! În orice stare ai fi, Duhul
Sfânt îţi zice: Uită-te la Iisus Mântuitorul şi îndată vei primi
mângâiere, ajutor şi scăpare!
Lecţia de predilecţie a Duhului Sfânt este îndeosebi
Golgota. Aici umblă neîncetat Duhul Sfânt să-i atragă pe oa-
meni. Şi ce metodă minunată are şi aici!
Duhul Sfânt începe a-l trezi pe om, arătându-i păcatele şi
punând în faţa lui Jertfa Crucii, iertarea şi mântuirea. Duhul
Sfânt stăruie mereu în lecţia aceasta, până ce-l pleacă pe om
spre Golgota şi-l depune la picioarele Crucii, zicându-i: „Vezi,
păcătosule, de ce dar mare te-a învrednicit Fiul lui Dumnezeu!
El a murit pentru tine şi păcatele tale. A murit ca să nu mai fii
al tău, ci să fii al lui Iisus Hristos, Care te-a răscumpărat cu un
preţ mare” (I Cor 6, 20).
Duhul Sfânt stăruie mai departe cu lecţia aceasta, adân

cind, şi azi, şi mâine, Jertfa Crucii în inima şi viaţa omului,
până ce-l aduce pe om să poată rosti cuvintele Apostolului
Pavel: „De acum nu mai trăiesc eu, ci trăieşte în mine Iisus
Hristos, Care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine”
(Gal 2, 20). Aceasta este culmea la care se poate ridica un om
pământean. Aceasta este lecţia de încheiere a Duhului Sfânt,
punctul suprem al mântuirii sufleteşti; iar acest punct îl putem
câştiga numai cu ajutorul Duhului Sfânt. Când ajungi la acest
punct, deodată ţi se schimbă întreg felul de a vedea, de a trăi,
de a gândi şi de a vorbi.
Un prieten mă mustra, mai zilele trecute – şi încă în public
–, de ce folosesc numai cuvintele „Domnul” şi „Mântuitorul”.
Cică expresii ca acestea: „Preadulcele meu Mântuitor...”,
„Domnul meu...” etc. ar fi expresii „sectare”. Îmi spunea prie-
tenul, cu apăs, să folosesc numai cuvântul „Hristos”.
– O, dragul meu – i-am răspuns eu –, era o vreme când
aşa făceam, cum zici. Peste treizeci de ani am vorbit mereu
despre un Hristos Care a venit în lume „să şteargă greşeala
lui Adam” şi „să scape lumea de păcatul strămoşesc”. Ani
de zile am predicat şi eu despre un Hristos Care ne învaţă să
facem ceea şi ceea şi să nu facem ceea şi ceea. Dar cu aceas-
tă predică n-am putut aduce aproape pe nimeni la picioarele
Crucii. Nu m-am putut aduce nici măcar pe mine. S-a întâm-
plat însă, dragul meu, că a trecut un vuiet peste viaţa mea, a
suflat un vânt, nici eu nu-mi dau seama bine de unde şi cum
a venit. Dar, în clipa aceea, mi s-a deschis graiul şi am stri-
gat: „Domnul meu!” şi „Mântuitorul meu!...” Până atunci, eu
cunoşteam numai un Hristos Care avea de lucru mai mult cu
Adam şi cu păcatul strămoşesc, decât cu mine. Acum însă cu-
nosc un Hristos Care are de lucru cu mine, cu păcatele mele,
Duhul Sfânt 49
cu slăbiciunile mele, cu îndoielile mele, cu mântuirea mea.

Peste treizeci de ani nu I-am zis lui Hristos niciodată Domn
şi Mântuitor, pentru că n‑aveam de lucru cu El, pentru că nu
era Domnul şi Stăpânul vieţii mele. O, dragul meu prieten,
poate tu nu înţelegi acest fel de a grăi; te supără acest fel de
a grăi. Domnul să-ţi ajute să poţi zice cândva şi tu: Iisuse,
Preadulcele meu Mântuitor!...
Duhul Sfânt Îl vesteşte şi Îl preamăreşte pe tot locul pe
scumpul nostru Mântuitor. Aşa să facem şi noi! N-ai aflat încă
pe Domnul şi mântuirea?... Lasă-te atras de Duhul Sfânt la pi-
cioarele Crucii, ca să-L afli, iar după ce L-ai aflat, preamăreş
te‑L neîncetat şi Îl vesteşte şi altora!
Vorbiţi pe tot locul şi cu toate prilejurile despre Iisus cel
Răstignit! Eu mă tem că în ziua Judecăţii voi fi mustrat cu
mustrări ca acestea: Adu-ţi aminte că, atunci şi atunci, ţi s-a
dat prilej să vorbeşti despre Iisus Hristos, şi n-ai vorbit!...
Ţi s‑a dat prilej să-i chemi pe oameni la Golgota, şi nu i-ai
chemat.
Să-L vestim pe Iisus Mântuitorul şi prin faptele noastre!
Sângele Lui să se observe în toate faptele şi vorbele noastre!
Să-L vestim pe tot locul şi cu toate prilejurile!
Duhul Sfânt este şi Înţelepciune. El ar putea vorbi despre
descoperiri noi aduse din cer. El ar putea să ne vorbească des-
pre noi descoperiri ştiinţifice, despre ştiinţă şi filozofie. Dar El
Se ocupă numai cu vestirea Mântuitorului şi cu Golgota, pen-
tru că aici se află adâncimea şi înălţimea cunoştinţei.
Toate cunoştinţele şi învăţăturile noastre cele lumeşti, în
lumina veşniciei, nu preţuiesc nimic. În lumina vieţii de veci
şi a judecăţii de veci, va avea preţ numai ceea ce am învăţat
în şcoala cea mare a Duhului Sfânt. Şi, vai, ochii mi se umplu
de lacrimi când mă gândesc ce de creştini trec în cealaltă lume
fără să fi învăţat nimic în această şcoală!
Mai zilele trecute, am văzut un ţăran citind un ziar poli-

tic. Se ţinea mândru că citeşte şi el politică mai înaltă, de care
citesc şi domnii. „Bădicule dragă, i-am zis, dă-mi voie să te
întreb, ai citit dumneata cândva în Biblie?” S-a uitat lung şi
mirat la mine. Nici n‑auzise de aşa ceva.
Scumpii mei fraţi din Oastea Domnului! Îndemnaţi neîn-
cetat pe oameni să intre în şcoala cea mare a Duhului Sfânt!
Îndemnaţi-i şi ajutaţi‑i neîncetat să intre în şcoala aceasta, ca
să-L afle pe Iisus cel Răstignit!
Duhul Sfânt 51
Duhul Sfânt – Mângâietorul

„Şi Eu voi ruga pe Tatăl şi El vă va da
vouă un alt Mângâietor, Care să rămână cu
voi în veac” (In 14, 16-18).
Iisus Mântuitorul S-a coborât pe pământ nu numai ca

Învăţător, ci şi ca Mângâietor. El tămăduia „pe cei zdrobiţi cu
inima” (Lc 4, 18). El împărţea mângâiere dulce apostolilor Săi
şi tuturor celor ce se apropiau de El. Când a sosit ceasul ple-
cării Lui la cer, apostolii s-au întristat. Însă Mântuitorul i-a
îmbărbătat, spunându-le: „Şi Eu voi ruga pe Tatăl şi El vă va
da vouă un alt Mângâietor, Care să rămână cu voi în veac... nu
vă voi lăsa orfani” (In 14, 16-18). Vom spune deci şi aici: Ce
bine a fost că S-a înălţat Iisus la cer şi ne-a trimis pe Duhul
Sfânt, Mângâietorul! „Ci adevărat zic vouă – zicea Iisus – de
folos este vouă să Mă duc Eu, căci, de nu Mă voi duce Eu,
Mângâietorul nu va veni la voi” (In 16, 7).
Mângâietorul nostru cel Adevărat şi mângâierea noastră
cea adevărată sunt Duhul Sfânt. Există şi mângâiere lumească,
dar mângâierea cea adevărată este mângâierea pe care ne-o dă
Duhul Sfânt. Este o mare deosebire, este o uriaşă deosebire
între mângâierea cea lumească şi mângâierea Duhului Sfânt.
Prima condiţie a mângâierii este dragostea. Numai o mân
gâiere ce purcede din dragoste poate alina dureri şi întristări.
Aţi văzut cum, pe vreme de necaz, vine şi unul, şi altul, să te
mângâie. Dar cei mai mulţi vin numai din „datorie”, nu din
dragoste. „E da-
toria noastră să-l
mângâiem pe cuta-
re şi cutare”... „E
datoria voastră să-l
mângâiaţi”... Astfel
de vorbe se aud de
regulă când cineva
cade la necaz. Dar,
cu astfel de „dato-
rii”, cei întristaţi nu
se prea mângâie.
La inima celui ne
căjit străbate nu
mai o mângâiere
ce purcede din dra
goste. Dragostea,
numai dragostea este în stare să şteargă lacrimile durerii. Pe un
necăjit îl poate mângâia numai unul care îl iubeşte.
Duhul Sfânt este Mângâietorul nostru cel Adevărat, pen
tru că El ne iubeşte cu o dragoste nemărginită. El este „visti
erul” dragostei cereşti. El ne iubeşte cu dragostea Tatălui şi a
Fiului. În mângâierea Duhului Sfânt este şi dragostea nemăr
ginită a Tatălui, Care a jertfit pe Fiul Său pentru noi; şi este şi
dragostea cea nemărginită a Fiului, Care S-a jertfit pentru noi.
Duhul Sfânt ne iubeşte cu o mângâiere ce întrece orice fel de
mângâiere lumească, pentru că El ne iubeşte cu o dragoste ce
întrece orice dragoste omenească.
O, ce mângâiere dulce şi scumpă este mângâierea Duhului
Sfânt! Cei care trăim în şcoala Duhului Sfânt o simţim ca pe o
miere dulce ce unge inima noastră. O simţim ca pe un untde-
lemn ceresc ce unge rănile inimilor noastre.
Duhul Sfânt 53
A doua, vom spune că Duhul Sfânt este un Mângâietor cre-

dincios şi statornic. Dragostea şi prietenia cea omenească sunt
nestatornice. La vreme de necaz, de multe ori, ba, de cele mai
multe ori, te părăseşte prietenul cel mai bun. Dar Duhul Sfânt
este un Mângâietor credincios şi statornic. El va rămâne lângă
patul tău chiar când toţi te vor părăsi. El va rămâne cu tine în
necazul tău, chiar şi când „tatăl tău şi mama ta te vor părăsi” (Ps
26, 16). El va rămâne cu tine pentru că te iubeşte. El te iubeşte
chiar şi când ai greşit. El nu te părăseşte chiar şi când ai greşit.
Prietenii te părăsesc când ai greşit, dar Mângâietorul cel Ceresc
nu. Oricât de greşit ai fi, El stă lângă patul tău când îţi „speli în
toate nopţile aşternutul tău cu lacrimi de căinţă” (Ps 6, 6).
Oricât de rătăcit şi greşit ai fi, El te mângâie şi te sărută cu
dragostea şi iertarea Tatălui Ceresc, când te vede plângând cu
lacrimile fiului pierdut.
O, ce Mângâietor scump şi dulce ne este nouă Duhul
Sfânt! Câţi însă Îl cunosc?... Şi câtă stăruinţă şi statornicie
arată Duhul Sfânt-Mângâietorul în lucrarea Sa! Este un om
necăjit, pe care deznădejdea l-a cuprins în braţele ei. Încerci
să-l mângâi şi azi, şi mâine. Dar, de la o vreme, te plictiseşti
şi, văzând zădărnicia încercărilor tale, îl părăseşti. Dar Duhul
Sfânt nu face aşa. El stăruie mereu pentru mângâierea noastră.
Pe El nu-L descurajează nici păcatele noastre, nici învârtoşarea
noastră. Chiar când noi, nesocotiţii, ne legăm cu lanţurile dez-
nădejdii şi cheia de la lacăt o zvârlim, să nu ne poată dezlega
nimeni, El vine cu cheia Lui şi ne dezleagă.
Duhul Sfânt este, apoi, un Mângâietor înţelept. Mângâ

ierea este şi ea un fel de medicament sufletesc, pe care trebuie
să ştii cum să-l aplici bolnavului. Nu e lucru uşor a-l mângâia
pe cineva. Trebuie să afli ce-l doare şi să afli leacul potrivit.
N-aţi văzut că, de multe ori, vrând să te mângâie cineva, îţi
face mai mult rău decât bine? Când greşeşti mângâierea, îi faci
celui necăjit mai mult rău decât bine, întocmai ca şi când ai
greşi tratamentul unui bolnav.
Aduceţi-vă aminte de Iov din Scriptură. Aşa păţise şi el cu
mângâierea „prietenilor” săi. Îl „mângâiau” prietenii, spunând
că Dumnezeu l-a pedepsit pentru trufia sa şi păcatele sale (Iov
16 şi 22). Aceasta era un medicament greşit, care sporea şi mai
mult suferinţele Dreptului Iov.
Însă Duhul Sfânt nu face niciodată greşeli de acestea. El
vede imediat rana din inima noastră şi pune îndată pe ea leacul
cel alinător. O, ce Mângâietor bun şi înţelept este Duhul Sfânt!
Vom spune apoi şi aici că Duhul Sfânt ne mângâie, ară-
tându-ne neîncetat Crucea Golgotei. Oarecând Moise, în pustie,
striga celor muşcaţi de şarpe să privească spre şarpele cel de
aramă (IV Moise 21, 8). Aşa face şi Duhul Sfânt: ne strigă şi
El: „Toţi cei răniţi de necazuri şi încercări, priviţi spre Crucea
Golgotei! Priviţi spre Cel Care a suferit dureri şi moarte pentru
noi şi păcatele noastre!... Priviţi rănile Lui şi gândiţi‑vă că El vă
iubeşte cu o dragoste nemărginită; El este cu voi în necazurile
voastre; încercările vă vin pentru binele vostru cel sufletesc!”...
Mângâierea Duhului Sfânt trece prin Golgota, trece prin
trezirea cea sufletească a omului. Mângâierea Duhului Sfânt
nu se prezintă singură, ci numai însoţită de trezirea omului din
păcate. Dacă Duhul Sfânt S-ar prezenta numai ca Mângâietor,
apoi toată lumea ar alerga la El, ca muştele la miere. E plină
lumea de necazuri şi încercări şi cine n-ar avea lipsă de mân-
gâiere?! Dar această mângâiere se dă numai celor ce trec pe
la picioarele Crucii, prin trezirea cea sufletească. Pe vreme de
boală şi necaz, toţi oamenii strigă: „Doamne, Doamne!”, iar pe
urmă Îl uită pe Domnul. Acestor fel de bolnavi le trebuie, mai
întâi, cuţitul operaţiei – trezirea şi renaşterea cea sufletească
– şi pe urmă untdelemnul mângâierii. Altcum, untdelemnul
Duhului Sfânt li se dă degeaba.
Duhul Sfânt 55
Un misionar a făcut socoteala că, dintr-o mie de bolnavi care

au scăpat de la moarte, nici 10% n-au devenit creştini mai buni.
Rugăciune
Duhule Sfinte, Cerescule Mângâietor, mângâie-mă şi pe

mine, căci multe sunt întristările şi necazurile mele în aceas-
tă vale a plângerii! În fiecare ceas, în fiecare clipă, am lipsă
de mângâierea Ta cea dulce. Am, îndeosebi, Duhule Sfinte, o
întristare pentru care nimeni nu mă poate mângâia... am o du-
rere pe care nimeni nu mi-o poate uşura... am o rană pe care
nimeni nu mi-o poate lecui, decât Tu, Cerescule Mângâietor!
Întristarea pentru păcat, durerea pentru păcatele mele este
rana aceasta. Lumea n-are nici un picur de untdelemn pentru
o rană ca aceasta. Păcatul mi-a rupt legătura cu Dumnezeu.
Păcatul m-a lăsat în drum, rănit, bolnav şi părăsit. Şi nu este
nimeni, Duhule Sfinte, care m-ar putea mângâia. Zadarnic caut
linişte, zadarnic caut mângâiere. Zadarnic îmi întreb mereu su-
fletul: „Suflete al meu, de ce eşti mâhnit şi de ce mă tulburi?”
(Ps 41, 16). Rana mă doare. Plâng cu lacrimile fiului pierdut şi
alerg în toate părţile, strigând cu amar: „Am pierdut pe Iubitul
inimii mele!... N-aţi văzut pe Iubitul inimii mele?” (Cânt 3, 3).
Şi nu este nimeni cine să-mi răspundă... şi nu este nimeni cine
m‑ar putea mângâia, decât Tu, Preadulcele meu Mângâietor
Ceresc. Tu mă mângâi cu vestea cea scumpă că Tatăl Ceresc
mă iartă şi mă aşteaptă cu braţele deschise. Tu mă mângâi cu
vestea cea dulce că „Iubitul meu”, Mântuitorul meu, mă caută
şi El şi mă aşteaptă cu dragoste, ca să pot spune iarăşi: „Prea
iubitul meu este al meu şi eu sunt al Lui” (Cânt 2, l6).
O, Preabinecuvântat Mângâietor Ceresc, rămâi neînce-
tat cu mine şi mă mângâie neîncetat cu mângâierile Tale cele
dulci şi sfinte!
Celălalt «duh» şi celălalt «mângâietor»

Mulţi, cei mai mulţi creştini caută mângâierea Duhului
Sfânt numai la vreme de necaz. Dar şi mai grozavi decât aceş-
tia sunt cei care îşi caută mângâierea în alcool, în duhul dia-
volului.
Ah! Ce lucru grozav se poate vedea între creştinii de
azi! Se mângâie şi „se întăresc” oamenii cu duhul diavolu-
lui, cu alcoolul. Oare nu este şi lucrul acesta o mărturie gră-
itoare şi strigătoare despre
ce fel de creştinătate minci-
noasă trăiesc cei mai mulţi
creştini?
Ah! Ce mişel mare-i
diavolul! Cum a alergat şi
s-a amestecat el şi aici, şop-
tind: „Oameni buni, nu vă mai duceţi la mângâierea Duhului
Sfânt!... Veniţi la mângâierea duhului meu, la alcool!” Ah! Ce
de creştini aleargă, în toate necazurile lor, la acest duh al dia-
volului!
De când eram preot la ţară, îmi aduc aminte că am cercetat
pe un bolnav.
– Ei, ce mai faci, fiule?
– Rău, părinte, rău! Până acum mă mai mângâiam cu câte
un pic de băutură, dar acum nici băutura, nici tabacul nu-mi
mai sufere... Am gătat-o cu viaţa!...
Duhul Sfânt 57
Era aceasta o viaţă de om din care duhul diavolului sco

sese mângâierea scumpului nostru Porumbel şi, pe urmă, îl lă-
sase pe om în mijlocul drumului. Ce lucru grozav!
Ce mare întristare şi batjocură Îi aducem scumpului nos-
tru Porumbel, când „ne mângâiem” şi „ne întărim” cu alcoolul
şi fumatul! Eu m-am lăsat de băut şi de fumat, nu pentru că îmi
prădam banii şi sănătatea, ci pentru că mi-am dat seama că,
prin aceste „mângâieri”, întristez şi batjocoresc pe Scumpul
meu Mângâietor.
Duhul Sfânt şi Biserica

În ziua Cincizecimii, Duhul Sfânt i-a căutat mai întâi pe
apostoli, a căutat casa unde erau adunaţi apostolii. „Iar când a
sosit ziua Cincizecimii, a venit din cer, fără de veste, un vuiet,
ca de vijelie ce trece, şi a umplut toată casa unde erau adunaţi
ei [apostolii] şi toţi s-au umplut de Duhul Sfânt” (Fapte 2, 1-4).
Aceasta era investire cu dar de Sus a apostolilor, ca să poată
împlini porunca Mântuitorului: „Mergând, învăţaţi toate nea-
murile!...”
După ce s-au umplut de Duh Sfânt, apostolii au ieşit în
faţa mulţimii şi au început să predice mântuirea. Duhul Sfânt
a început a lucra şi în sufletul mulţimii. „După ce au auzit cu-
vintele, [oamenii] au rămas străpunşi la inimă”. Duhul Sfânt
a ales pe cei credincioşi, i-a făcut „una” şi S-a revărsat peste
ei. „Şi cei care au primit propovăduirea stăruiau în învăţătura
apostolilor, în legătura frăţească, în frângerea pâinii şi în rugă
ciuni (...) şi în toate zilele erau aşteptând cu un cuget în bise-
rică şi, frângând prin case pâinea, primeau hrana cu bucurie şi
cu bunătatea inimii” (Fapte 2, 42; 46). „Mulţimea celor care
crezuseră era o inimă şi un suflet; un mare har era peste toţi...”
(Fapte 4, 32-33).
„Mulţimea celor care crezuseră era o inimă şi un suflet; un
mare har era peste toţi” – aici a luat fiinţă cea dintâi Biserică
a lui Hristos. În ziua Cincizecimii, Duhul Sfânt a strâns la un
loc, în jurul apostolilor, pe cei care crezuseră în Iisus Hristos şi
S-a revărsat peste ei, făcând „una sufletul şi inima lor”. Duhul
Duhul Sfânt 59
Sfânt a întemeiat cea dintâi Biserică a lui Hristos şi El a orga-

nizat-o.
Biserica este lucrarea Duhului Sfânt. „Din temelie până
în vârful Crucii – zice un Sf. Părinte – Biserica este lucrarea
Duhului Sfânt”. În acest înţeles zice Sf. Părinte Irineu: „Unde
este Biserică, acolo este şi Duhul Sfânt; şi unde este Duhul
Sfânt, acolo se află Biserica şi toate darurile”. „Biserica – zice
Fericitul Augustin – este casa şi cetatea Duhului Sfânt. Sufletul
şi viaţa Bisericii este Duhul Sfânt. «Biserica este trupul lui
Hristos» (Ef l, 22). Ceea ce este sufletul pentru corpul omu-
lui, aceea este Duhul Sfânt pentru trupul lui Hristos, care este
Biserica. Precum nu poate fi corp fără suflet, aşa nu poate fi nici
Biserică fără Duhul Sfânt. Ceea ce face sufletul în mădularele
corpului, aceea face Duhul Sfânt în Biserică. El face Biserica
cea vie şi lucrătoare” (din învăţăturile Fericitului Augustin).
Iisus Mântuitorul a împlinit în lume o întreită chemare: de
Învăţător, de Preot şi de Împărat.
Aceste trei misiuni le împlineşte azi Biserica prin lucrarea
Duhului Sfânt:
• Predica din Biserică face parte din chemarea învăţătoa-
re a Bisericii, face parte din testamentul Mântuitorului:
„Mergând, învăţaţi toate neamurile!...”
• Slujbele din Biserică fac parte din chemarea preoţească
a Mântuitorului. Aici intră şi Jertfa cea mare a Sângelui
– Sf. Liturghie – prin care Hristos, „Preotul cel mare”,
Se jertfeşte, răscumpărându-ne din blestemul legii cu
scump Sângele Său.
• Chemarea împărătească este preamărirea lui Hristos,
Împăratul împăraţilor, Care ne conduce, prin Duhul
Sfânt, spre Împărăţia cea Cerească.
În aceste trei chemări se cuprinde taina cea mare a mântu
irii neamului omenesc. În aceste trei chemări se cuprind şi cele
şapte Taine: Botezul, Mirungerea, Cuminecătura, Mărturisirea,
Maslul, Preoţia şi Căsătoria. Cele şapte Taine sunt lucrarea
Duhului Sfânt. Fiecare dintre cele şapte Taine este legată de
darul şi harul Duhului Sfânt. Duhul Sfânt este administratorul
celor şapte Taine. Toate slujbele, toate Tainele, toate lucrările
din Biserică sunt lucrarea Duhului Sfânt. „Fără Duh Sfânt –
zice un Sf. Părinte – nu există nici predică, nici preot, nici
slujbă, nici Taină”.
Biserica este organul prin care lucrează Duhul Sfânt.
Preotul este – trebuie să fie – organul prin care lucrează şi
Duhul Sfânt 61
vorbeşte Duhul Sfânt. Cu câtă putere lucrează un astfel de

preot!
Nu este în lumea aceasta un alt grai mai puternic decât
graiul ce-l spune Duhul Sfânt prin predica preotului, din uşa
Altarului. Nu este în lumea aceasta un învăţător mai puternic
decât un preot aprins de focul Duhului Sfânt. Nu este în lumea
aceasta o doctorie atât de sfântă şi dulce, ca o Taină admi
nistrată de Duhul Sfânt.
În misiunea sa, preotul este – trebuie să fie – organul prin
care grăieşte şi lucrează Duhul Sfânt. Un astfel de preot „stră-
punge inimile” şi aduce suflete la picioarele Crucii. În schimb,
preotulfuncţionar nu poate mişca pe nimeni. Predica lui este o
predică moartă.
Viaţa şi tăria Bisericii este Duhul Sfânt. Un Sfânt Părinte
se ruga pe patul morţii astfel: „Doamne, trimite creştinătăţii
Tale pe pământ oameni plini de Duhul Sfânt, trimite Bisericilor
Tale oameni plini de Duhul Sfânt!...”.
Vom spune însă îndată şi cu apăs că această tărie a Biseri
cii o ajută şi credincioşii ei. Vom spune că toţi credincioşii
Bisericii trebuie să primească darurile pe care le administrează
Duhul Sfânt prin Biserică. „Biserica este trupul lui Hristos” –
zice Apostolul Pavel, iar „noi suntem mădularele trupului” (I
Cor 12, 12).
O Biserică va fi vie, tare şi lucrătoare când toate „mădu
larele” ei, când toţi membrii ei stau sub revărsarea Duhului
Sfânt, aşa cum a fost în ziua Cincizecimii. „Au nu ştiţi – zice
Ap. Pavel – că voi sunteţi casa lui Dumnezeu şi Duhul lui
Dumnezeu locuieşte în voi?” (I Cor 3, 16). Când fiecare dintre
noi va fi o casă a Duhului Sfânt, ce tare şi puternicâ va fi atunci
Biserica!
O Biserică vie şi lucrătoare va fi atunci când Duhul Sfânt
lucrează prin toate „mădularele” ei, sau când toate mădularele
ei stau sub revărsarea Duhului Sfânt. „Biserica este trupul lui

Hristos”; cum ar putea însă acest trup da înainte, dacă unele
dintre mădularele lui sunt amorţite şi înţepenite? Aceste mă-
dulare trebuie dezmorţite şi trezite!
Mulţi – chiar şi dintre fraţii preoţi – sunt încă nedumeriţi
despre rosturile Oastei Domnului. Mare minune! Păi, nu ve-
deţi, voi, fraţilor preoţi, că Oastea Domnului umblă şi ea să
dezmorţească mădularele Bisericii, ca să avem o Biserică vie,
lucrătoare şi luptătoare?... Păi, nu vedeţi că Oastea Domnului
scoate pe oameni din cârciumi şi din pierzare şi îi redă Bisericii,
ca pe unii care „morţi erau şi au înviat”?!
...Fiecare creştin îşi are locul său şi lumina sa în lucrul cel
mare al Evangheliei. Eu mă uit la candelabrul din biserică. Ce
predică minunată văd eu în lumânările din acest candelabru!
Ele sunt de diferite mărimi; ele sunt aduse de diferiţi credin
cioşi, dar toate au acelaşi scop şi fac aceeaşi slujbă: luminează.
Uitaţi-vă din depărtare la un candelabru plin cu lumânări
aprinse! Luminile lui se văd „una” singură. Sunt mai multe,
diferite lumini, dar ele se văd „una”.
În viaţa cea creştinească, fiecare creştin îşi are partea sa de
lumină. În Biserica lui Hristos, fiecare creştin îşi are partea sa
de lumină, îşi are „lumina” sa. Puterea unui creştin se măsoară
după lumina ce o revarsă şi el în lume. Puterea unei Biserici
se măsoară după lumina şi căldura pe care le revarsă în lume
şi în suflete. Puterea unei Biserici sunt şi credincioşii ei cei
„aprinşi” cu focul Duhului Sfânt.
Mulţi critică «Lumina Satelor» şi «Oastea Domnului».
Păi, noi nu ştim să fi făcut vreo altă crimă, decât atât că ne-
am silit şi ne silim să aprindem toate luminile din Biserică.
Eu admir silinţa oamenilor de a-şi face biserici noi şi fru-
moase, dar eu aş admira şi mai mult năzuinţa de a-şi face şi
Biserică vie, cercetând-o regulat, cu mic, cu mare, şi făcând-o
Duhul Sfânt 63
să răsune de cântări, slujbe şi rugăciuni. Pe multe locuri ţin

oamenii la „cinstea” de a avea biserici pompoase, dar, dumi-
nica, le afli goale.
Ce lucru grozav este să vezi, duminica, o biserică goală,
iar cârciumile şi târgurile pline! Şi ce lucru tot atât de grozav
este să-i vezi pe creştini, duminică dimineaţa, în biserica lui
Hristos, iar după-amiază în „biserica” diavolului, în cârciumă!
Oare nu este aceasta o grozavă întristare ce I se aduce Duhului
Sfânt?...
Iubiţilor ostaşi din Oastea Domnului! Luptaţi şi voi neîn
cetat pentru întărirea Bisericii lui Hristos! Luptaţi neîncetat
să-i scoateţi pe oameni din iadul cârciumilor şi al păcatelor,
atrăgându-i în Biserica cea vie a lui Hristos!
Cuprins
Cuvânt înainte..........................................................................5
Un „Dumnezeu necunoscut”....................................................7
Ceva despre Taina Sfintei Treimi......................................8
Ceva despre lucrarea Sfintei Treimi..................................9
Arătarea Duhului Sfânt în Vechiul Testament.................12
Duhul Sfânt în Noul Testament..............................................16
Cum să ne pregătim pentru primirea Duhului Sfânt..............22
În ziua cea mare a Cincizecimii.............................................26
Cele două tabere din Ziua Cincizecimii.................................30
Duhul Sfânt – Învăţătorul.......................................................34
Ceva despre cum învaţă Cerescul Învăţător....................40
Cealaltă „şcoală” şi celălalt „învăţător”..........................43
Duhul Sfânt – Vestitorul Golgotei..........................................45
Duhul Sfânt – Mângâietorul...................................................51
Celălalt «duh» şi celălalt «mângâietor».................................56
Duhul Sfânt şi Biserica..........................................................58

Limbă

Părintlele Iosif Trifa, Duhul Sfant

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Părintlele Iosif Trifa, Duhul Sfant

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

2 Părintele IOSIF TRIFA

Preot IOSIF TRIFA

Creştinii de azi cunosc prea puţin pe a Treia Per­soană din

Ţie: arată-ne ce să scriem şi ce să învăţăm despre darurile

Preot Iosif TRIFA

Cred oamenii într-un Dumnezeu, ştiu cum S-a născut şi a

CEVA DESPRE TAINA SFINTEI TREIMI

Duhul Sfânt este Dumnezeu, de o fiinţă cu Tatăl şi cu Fiul.

unimea cea întreit sfântă; că Tatăl este fără de început, din

CEVA DESPRE LUCRAREA SFINTEI TREIMI

La taina cea mare a mântuirii noastre sufleteşti lucrează

tră (dacă am putea­o cuprinde cu priceperea noastră, atunci n-ar

Lucrarea Sfintei Treimi este admirabil arătată prin cuvin-

cele amare (cu păcatele), încât această „miere” cerească ni se

ARĂTAREA DUHULUI SFÂNT ÎN VECHIUL TESTAMENT

Şi acum să trecem la partea cealaltă: despre cum S-a arătat

ni S-a făgăduit, tot la început, prin cuvintele: „Şi voi trimite

Isaia, cap. 53. Şi nici despre Duhul Sfânt nimeni nu va putea

Duhul Sfânt în Noul Testament

Vom spune mai departe despre cum S-a arătat şi cum a

„Şi, după ce mai trecură alte şapte zile, porumbelul nu

Vom ilustra această deosebire şi cu o altă asemănare. În

Râvna lor, de multe ori, n-avea înţelesul şi făgaşul cel ade-

ce Domnul îi va părăsi; cine îi va mai învăţa, cine îi va mai

Slavă Ţie, Scumpul nostru Mântuitor, slavă Ţie, că ne-ai

Însemnaţi-vă bine un lucru: Iisus Mântuitorul nu ne dă ni-

ţelege şi primi darurile Golgotei. Am fi pierdut de mult Jertfa

Slavă Ţie, Scumpul nostru Mântuitor, slavă Ţie! Noi slă-

Cum să ne pregătim pentru primirea

Am vorbit, mai înainte, despre cum S-a arătat în lume

este cu noi şi va fi până la sfârşitul veacurilor (Mt 28, 20). Fără

A doua, apostolii aşteptau Pogorârea Duhului Sfânt re­traşi

În ziua cea mare a Cincizecimii

„Şi cei ce au primit propovăduirea – spun Scripturile – stă-

Revărsarea Duhului Sfânt a dat pe creştinii cei dintâi, pe

bunătate. A rămas o mare familie a lui Dumnezeu. Creştinii cei

Cele două tabere din Ziua Cincizecimii

Dar, de altă parte, şi câtă critică şi împotrivire contra ei!

În ziua Cincizecimii, Duhul Sfânt a tras hotar între două

Nouă ni se aduce ridicola învinuire că-i „dezbinăm” pe

Apostolii veniseră din Galileea, şi oamenii cei lumeşti, desi-

Duhule Sfinte! Dă-ne şi nouă, celor din Oastea Domnului,

Duhul Sfânt – Învăţătorul

Să mergem mai departe cu învăţăturile despre lucrarea

care umblau după Mântuitorul; simt o nespus de dulce bucurie,

mântuire din cuvintele Lui. Numai o ceată mică de oameni

Cine sunt elevii acestei şcoli? Poate fi oricine. Elevii ei

O, ce lucruri mari şi minunate face şcoala Duhului Sfânt!

Şi, acum, ceva despre ce învaţă Duhul Sfânt-Învăţătorul.

Duhul Sfânt ne învaţă apoi să cântăm, să predicăm, să răb-

Mie mi-i destul să aud pe cineva cum rosteşte cuvintele

Slavă Ţie, Duhule Sfinte, slavă Ţie! Toată râvna noastră,

CEVA DESPRE CUM ÎNVAŢĂ CERESCUL ÎNVĂŢĂTOR

Să vedem acum ce fel de metodă de învăţământ are acest

ge, el nu va simţi cu adevărat păcatul şi starea lui cea grozavă,

dina dumnezeirii şi ne dă să gustăm din roadele ei, zicân­du‑ne:

Şcoala Duhului Sfânt e o şcoală tainică; e o şcoală duhov­

Adevărat că drumul spre cunoştinţă e greu şi obositor; ge-

Slavă Ţie, Duhule Sfinte, slavă Ţie! Toată râvna noastră,

CEALALTĂ „ŞCOALĂ” ŞI CELĂLALT „ÎNVĂŢĂTOR”

Biruinţele mântuirii sufleteşti ies din şcoala cea mare a

Alcoolul este şi el un „învăţător” grozav; îi învaţă pe oa-

Să-i scoatem pe oameni din iadul acestei şcoli! Să-i învă-

Creştinii de azi cunosc prea puţin pe a Treia Persoană din

tră (dacă am puteao cuprinde cu priceperea noastră, atunci n-ar

A doua, apostolii aşteptau Pogorârea Duhului Sfânt retraşi

dina dumnezeirii şi ne dă să gustăm din roadele ei, zicându‑ne:

Şcoala Duhului Sfânt e o şcoală tainică; e o şcoală duhov

Duhul Sfânt stăruie mai departe cu lecţia aceasta, adân

Duhul Sfânt este, apoi, un Mângâietor înţelept. Mângâ

Era aceasta o viaţă de om din care duhul diavolului sco