În lan

de Lucian Blaga

De prea mult aur crapş boabele de grâu.

Ici-colo stropi de mac
şi-n lan
o fată
cu gene lungi ca spicele de orz.
Ea strânge cu privirea snopii de senin al cerului
şi cântă.

Eu zac în umbra unor maci,

fără dorinţi, fără mustrări, fără căinţi
şi fără-ndemnuri, numai trup
şi numai lut.
Ea cântă
şi eu ascult.
Pe buzele ei calde mi se naşte sufletul.
 
 
Freamăt de codru
de Mihai Eminescu

Tresărind scânteie lacul

Şi se leagănă sub soare;
Eu, privindu-l din pădure,
Las aleanul să mă fure
Şi ascult de la răcoare
Pitpalacul.

Din izvoare şi din gârle

Apa sună somnoroasă;
Unde soarele pătrunde
Printre ramuri a ei unde,
Ea în valuri sperioase
Se azvârle.

Cucul cântă, mierle, presuri -

Cine ştie să le-asculte?
Ale păsărilor neamuri
Ciripesc pitite-n ramuri
Şi vorbesc cu-atât de multe
Înţelesuri.

Cucu-ntreabă: - Unde-i sora

Viselor noastre de vară?
Mlădioasă şi iubită,
Cu privirea ostenită,
Ca o zână să răsară
Tuturora.
Teiul vechi un ram întins-a,
Ea să poată să-l îndoaie,
Ramul tânăr vânt să-şi deie
Şi de braţe-n sus s-o ieie,
Iară florile să ploaie
Peste dânsa.

Se întreabă trist izvorul:

- Unde mi-i crăiasa oare?
Părul moale despletindu-şi,
Faţa-n apa mea privindu-şi
Să m-atingă visătoare
Cu piciorul?

Am răspuns: - Pădure dragă,

Ea nu vine, nu mai vine!
Singuri, voi, stejari, rămâneţi
De visaţi la ochii vineţi,
Ce luciră pentru mine
Vara-ntreagă.

Ce frumos era în crânguri,

Când cu ea m-am prins tovarăş!
O poveste încântată
Care azi e-ntunecată...
De-unde eşti revino iarăşi,
Să fim singuri!
 
 
Noaptea de iulie
de Alexandru Macedonski

A-nceput din nou să-mi fie dor de dulce fericire...

Văd că-mi trece tinereţea, văd că anii mi se duc,
Şi mi-e sete de plăcere, şi mi-e sete de iubire,
Însă umbrele visate nu se poate să le-apuc.

Numai aurul, el singur, îmi lipseşte-n astă lume,

Numai el, dar fără dânsul sunt un biet neputincios...
Care suflet de-al meu suflet, care nume de-al meu nume
S-ar lipi să ia povara unui trai sărăcăcios?

Pică plâns al tinereţii pe un sân ce nu palpită,

Ai avut cu ce să-l cumperi, e al tău până în zori...
Veştejeşte-te-a mea buză pe o buză veştejită,
Şi tu, suflete, visează că aduni cereşti comori.

Însă tu, o! poezie, cu mantaua ta regală,

Îţi acoperă vederea — fugi în colţu-ntunecos,
Prin fereastră mă fixează luna rece şi spectrală
Ca un doctor ce se uită la un chip de ofticos.

A! desigur, masca blondă avea altfel de privire

Când pe ţărmurile de-aur ale lacului Leman
Surâdea printre frunzişuri la întâia mea iubire,
Vis mai lung decât un secol în cuprinsul unui an.

A! desigur că în noaptea ce-n trecutul vieţii mele

E-nsemnată cu roşeaţa simţămintelor dintâi,
Dacă ea privea prin geamuri dintre pulberea de stele,
Nu venea c-un zâmbet rece lângă caldul căpătâi.

Poezie! Poezie! Ai dreptate totdeauna,

Dar fiindcă simt şi astăzi că rămas-am tot al tău,
Dă, te rog, în jos perdeaua, ca să nu mă vadă luna,
Roag-o calea să-şi urmeze, voi să scap de ochiul său.

Zi-i să meargă pe oriunde e suavă fericire,

Să-şi încarce a ei rază cu al florilor aromă,
Să zâmbească voluptăţii ce se naşte din iubire,
Dar să uite pe oricine a uitat că este om.
 
 
Vara
de Nichita Stănescu
 
Deşi este încă seară
simt că mâine vine vara
cu lungi gene de mărar
şi cu ochii de muştar,
cu obrajii de caisă
unduindă a narcisă.

Ca o pasăre măiastră
ea va bate la fereastră,
Eu-i deschid. Ea intră-n casă,
tărcată şi pepenoasă.
 
Zi de vară
de George Topârceanu

Linişte. Căldură. Soare.

Sălciile plângătoare
Stau în aer, dormitând.
Un viţel în râu s-adapă
Şi-o femeie, lângă apă,
Spală rufele, cântând.

Şi din vale abia vine

Murmur slab, ca de albine,
Somnoros şi uniform:
Râul, strălucind în soare,
Ceartă sălciile, care
Toată ziulica dorm.

Sub o salcie bătrână

Şi cu-o carte groasă-n mână
Care-mi ţine de urât,
M-am culcat în fân pe spate, -
Somnul lin, pe nechemate,
A venit numaidecât.

Cântec, murmur, adiere

De zefir în frunze piere
Şi rămâne doar un glas
Care umple valea-ngustă.
. . . . . . . . . . . .. . . . . . . . . . . .
Ia te uită, o lăcustă
Mi-a sărit tocmai pe nas!
 
 
Noapte de vară
de George Coşbuc
 
Zările, de farmec pline,
Strălucesc în luminiş;
Zboară mierlele-n tufiş
Şi din codri noaptea vine
Pe furiş.

Care cu poveri de muncă

Vin încet şi scârţâind;
Turmele s-aud mugind,
Şi flăcăii vin pe luncă
Hăulind.

Cu cofiţa, pe îndelete,
Vin neveste de la râu;
Şi, cu poala prinsă-n brâu,
Vin cântând în stoluri fete
De la grâu.

De la gârlă-n pâlcuri dese

Zgomotoşi copiii vin;
Satul e de vuiet plin;
Fumul alb alene iese
Din cămin.

Dar din ce în ce s-alină

Toate zgomotele-n sat,
Muncitorii s-au culcat.
Liniştea-i acum deplină
Şi-a-nnoptat.

Focul e-nvelit pe vatră,

Iar opaiţele-au murit,
Şi prin satul adormit
Doar vrun câne-n somn mai latră
Răguşit.

Iat-o! Plină, despre munte

Iese luna din brădet
Şi se-nalţă, încet-încet,
Gânditoare ca o frunte
De poet.

Ca un glas domol de clopot

Sună codrii mari de brad;
Ritmic valurile cad,
Cum se zbate-n dulce ropot
Apa-n vad.

Dintr-un timp şi vântul tace;

Satul doarme ca-n mormânt?
Totu-i plin de Duhul sfânt:
Linişte-n văzduh şi pace
Pe pământ.

Numai dorul mai colindă,

Dorul tânăr şi pribeag.
Tainic se-ntâlneşte-n prag,
Dor cu dor să se cuprindă,
Drag cu drag.