D

L, liderul spiritual tibetan, s-a născut în urmă cu 77 de ani

într-o familie de fermieri din nord-estul Tibetului şi a fost recunoscut
drept al 14-lea Dalai Lama când avea doar patru ani şi şi-a început
educaţia monastică. Trăieşte în exil din 1959, când a plecat din Tibet
după nouă ani petrecuţi sub autoritate chineză. A militat pentru
independenţa Tibetului şi, apoi, pentru autonomia regiunii. În anii
’80, a început să călătorească în lume şi să lupte pentru rezolvarea
cauzei tibetane pe cale paşnică, pledând pentru autonomia regiunii
şi devenind din ce în ce mai cunoscut. În 1989, pentru activismul său
a fost recompensat cu Premiul Nobel pentru Pace.

Născut la Berlin în 1917, de origine evreu, S H a devenit

cetăţean francez în 1937, s-a angajat în mişcarea de Rezistenţă în anii
ocupaţiei naziste, a scăpat cu viaţă din lagărele de concentrare de la
Buchenwald şi Dora, a fost diplomat, iar în 1948 a fost unul dintre
intelectualii care au redactat Declaraţia Universală a Drepturilor
Omului. În timpul războiului din Algeria, a militat pentru
independenţa coloniei franceze. Indignaţi-vă! (Editura Nemira,
2011), cartea lui, a reprezentat un fenomen în lumea editorială din
întreaga Europă.
 traducere din limba franceză
M R

Prefaţă
S C şi J-P B
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
DALAI LAMA
Să facem pace! : Pentru un progres al spiritului / Dalai Lama şi Stéphane Hessel; trad.: Mara
Răducan ; prefaţă: Sylvie Crossman şi Jean-Pierre Barou. - București: Nemira Publishing
House, 2012
ISBN print: 978-606-579-429‑0
ISBN epub: 978-606-758-010-5
ISBN mobi: 978-606-758-011-2

I. Hessel, Stéphane
II. Răducan, Mara (trad.)
III. Crossman, Sylvie (pref.)
IV. Barou, Jean-Pierre (pref.)

294.3

Dalaï-Lama et Stéphane Hessel

Déclarons la Paix! Pour un progrès de l’esprit
© Indigène éditions, avril 2012

© Nemira, 2012
Foto Copertă: Ondřej Besperàt (Cehia)
Redactor: Monica ANDRONESCU
Tehnoredactor: Alexandru CSUKOR
Tehnoredactor ebooks: Mihai Eftimescu

Orice reproducere, totală sau parţială, a acestei lucrări, fără acordul scris al editorului, este
strict interzisă și se pedepsește conform Legii dreptului de autor.
 Cuprins

Despre autor
Prefaţă
Să facem pace! Pentru un progres al spiritului
Despre interdependenţă
O hartă a spiritului
Jertfa de sine în Tibet
Marele „noi“
O foarte veche ştiinţă indiană
Fără baston şi fără ură
Prăpastia dintre bogaţi şi săraci
Practica non-violenţei
Trebuie să judecăm de la caz la caz
Progres al ştiinţei şi progres al spiritului
O democraţie spirituală
Reformele Naţiunilor Unite
Sonetul CXVI
Note
 Prefaţă

După cum vă veţi da seama foarte repede, cartea de faţă nu este a

mia profesiune de credinţă a celui care a scris Indignaţi-vă!. După
cum arată clar trecutul nostru, Editura Indige¸ne nu aplică o reţetă,
aşa cum ar face alte edituri. Prin dialogul dintre Stéphane Hessel şi
Tenzin Gyatso, al paisprezecelea reprezentant al neamului Dalai-
Lama care îşi are obârşia în inima Asiei, în veacul al XVI-lea, sperăm
să dăm o mână de ajutor pentru a dezvălui unui public cât mai larg
un fenomen răspândit astăzi pe întreaga planetă: întoarcerea
spiritului. Oare acest cuvânt nu a devenit şocant, deplasat, de când
banul a ajuns valoarea primordială a omenirii? „Din acest motiv“,
amintea Samdhong Rimpotché, fostul preşedinte al guvernului
tibetan în exil şi trimisul special al lui Dalai Lama la funeraliile
fostului preşedinte ceh, Václav Havel, „în faţa Chinei nimeni nu
îndrăzneşte să ridice un deget, nici măcar pentru a adresa o
întrebare. Întreaga lume e guvernată de frică şi de lăcomie.“

Să scoatem cuvântul „progres“ din dimensiunea lui pragmatică şi

concretă şi să i-l oferim spiritului. Să vorbim despre progresul
spiritului. Dar care spirit? Cel cu care este înzestrat trupul nostru –
acest trup, numitor comun al tuturor oamenilor, fie ei credincioşi sau
necredincioşi. Iar înzestrarea este o mărturie: spiritul nu
destabilizează condiţia umană; el pătrunde într-o viaţă pentru a
consolida voinţa de a trăi a fiecăruia.

Totul s-a dezvăluit pe 15 august, la Toulouse, cu ocazia unei

conferinţe publice despre „Arta fericirii“, susţinute de Dalai Lama,
când corpul celest al lui Stéphane Hessel a întâlnit energia telurică a
înţeleptului tibetan. „Acum suntem doi demoni şi unde-s doi
puterea creşte!“ a spus râzând guru, amintind că astfel vorbea
despre el guvernul chinez. Rolul de „demon“ i-a fost familiar lui
Hessel în lunga sa viaţă, în care mai întâi le-a rezistat naziştilor, iar
astăzi se opune dictaturii banilor, aşa cum susţine cu tărie în
Indignaţi-vă!. Patru luni mai târziu, cei doi s-au întâlnit la Praga,
unde Václav Havel, care era pe moarte, convocase un forum despre
drepturile omului în Asia de Sud-Est, ca omagiu adus disidentului
chinez Liu Xiaobo, aflat tot în închisoare la un an după ce primise
Premiul Nobel pentru Pace, şi au avut un dialog substanţial. Prilej cu
care au pus în discuţie eliberarea noilor valori universale după 10
decembrie 1948, dată la care Naţiunile Unite au votat Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului la Palatul Chaillot de la Paris. Şi
dacă acest progres al spiritului – care, de altfel, nu există – merita să
fie inclus, alături de „progresul ştiinţei“, în articolul 27 al Declaraţiei.

Confruntarea dintre ateul convins şi un guru care face parte dintr-o

genealogie de reincarnări este ea însăşi mărturia unui timp nou. Un
timp pe care l-am aşteptat cu ardoare noi, cei care am depus eforturi
întru sprijinirea Tibetului după 1993, cu trei ani înainte de înfiinţarea
Editurii Indige¸ne. Dalai Lama era fascinat de Stéphane Hessel, acest
domn în vârstă, „fără baston“, mai mare ca el cu optsprezece ani, a
cărui prezenţă îl făcea „să se simtă foarte tânăr,“ şi care i s-a alăturat
în lupta pentru apărarea drepturilor omului. În ceea ce-l priveşte pe
Hessel, el l-a întâlnit acolo pe singurul om căruia i-ar spune „Sfinţia
Sa“, care a cerut curajos admiterea neuroştiinţelor europene şi
americane în sfera budismului: efectele observabile ale meditaţiei,
ale introspecţiei, ale visului lucid… asupra sănătăţii noastre fizice şi
mentale. Restul a venit graţie harului lor, empatiei, mâinilor
împreunate, frunţilor înfierbântate, care se ating una de cealaltă.

S-a văzut clar că genocidul cultural comis de guvernul chinez

împotriva poporului tibetan era, de fapt, un genocid împotriva
spiritului, împotriva omului în tot ce are el universal şi fundamental.
Progresele extraordinare care au adus pace în lume după anii 1990,
datorită unor lideri ca Mihail Gorbaciov, Václav Havel, Nelson
Mandela, Desmond Tutu sau, mai înainte, Martin Luther King şi,
profet între toţi, Mahatma Gandhi – toţi citaţi în acest dialog –
dovedesc clar că are loc o trezire a conştiinţei şi nu doar într-o
anumită zonă din lume. Asta se întâmplă chiar dacă astăzi unii
pătimesc mai mult decât alţii de dragul ei, sacrificându-se, de partea
cealaltă a barierei pe care o reprezintă Munţii Himalaya, pentru a-şi
păstra cultura ce revendică o asemenea evoluţie interioară.

Până acum, lipsea generoasa implicare a lui Stéphane Hessel, însoţită

de avântul indignaţilor din toate colţurile lumii, foarte preocupaţi să
combată lupta împotriva spiritului. Problema s-a rezolvat, odată cu
apariţia acestei cărţi.

S.C./ J.-P.B.
Le mulţumim călduros pentru colaborarea în sprijinul prezentului volum următoarelor
persoane:

Kelsang Gyaltsen de la Zürich, trimis special al lui Dalai Lama în Europa, şi asistentul său,
Tenzin D. Sewo;

Wangpo Baschi de la Paris, secretar general la Oficiului Tibet;

Matthieu Ricard de la Schechen, Nepal;

Jennifer Lorenzi de la Kötschach-Mauthen, Austria.

 SĂ FACEM PACE!
Pentru un progres al spiritului

STÉPHANE HESSEL: Mi se întâmplă rar să fiu faţă în faţă cu un om

de credinţă. Cel mai drag om de credinţă este, pentru mine, Sfinţia
Voastră, care mi-e singura „Sfinţie“, drept pentru care vreau să vă fac
o mărturisire. După ce am elaborat Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului în 1948, ne-am pus următoare întrebare: Oare ar
trebui să vorbim despre Dumnezeu? Unii credeau că ar fi bine să
spunem că acţionăm, dacă facem lucruri „în numele Domnului“.
Alţii însă replicau: „Nu, să nu facem referire la Dumnezeu“. Aceasta
era, de exemplu, şi părerea profesorului Pen-Chun Chang, filozof şi
dramaturg, specialist în gândirea lui Confucius, care nu reprezenta
epoca Chinei lui Mao, ci pe aceea a adversarului său, naţionalistul
Chiang Kai-Shek. Un membru al Vaticanului, prezent în calitate de
observator, ne-a scos din încurcătură: „Nu vorbiţi despre Dumnezeu,
vorbiţi despre demnitate“. Şi, de altfel, dacă recitiţi preambulul din
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, veţi constata că se face
trimitere la „demnitatea inerentă a tuturor oamenilor“. Pe-atunci nu
înţelegeam că oamenii sunt în relaţie de interdependenţă cu mediul,
cu natura, cu pământul. Aveam impresia că putem continua să
exploatăm la nesfârşit şi fără prejudicii energiile lumii. Acum ştim
că, peste douăzeci de ani, cele şapte miliarde de persoane trăitoare
pe planetă vor risca să se confrunte cu o criză fără precedent. Nu
putem spune „Iubim Parisul şi vrem să fie ferit de orice nenorocire
care s-ar putea întâmpla“. Nu, Parisul nu este singur, toată natura e
cu noi. Trebuie să extindem noţiunea demnităţii şi în planul naturii.
Pentru că şi natura se poate indigna, şi ea se poate deteriora.

DALAI LAMA: Eu sunt călugăr budist, adică om de credinţă şi, ca

atare, armonia religiilor este, pentru mine, o îndatorire. Dar, când mă
prezint, spun astfel: „Sunt una dintre cele şapte miliarde de fiinţe
care populează planeta şi m-am fixat în corpul ăsta cu misiunea de a
avea grijă de omenire. Nu de un popor, nici de un guvern, ci de
omenire în sens larg şi de planeta pe care o împărţim cu animalele,
cu plantele, şi care e singura noastră casă. În tradiţia noastră budistă,
cum pare să fie cazul şi la unii dintre filozofii voştri, se crede că
animalele suportă durerea şi plăcerea şi că au conştiinţă. În ceea ce
priveşte plantele, de două mii de ani se dezbate dacă sunt înzestrate
cu sensibilitate sau nu 1 . Oricum ar fi, plantele au dreptul să
supravieţuiască. La început, noi, oamenii, trăiam chiar în sânul
naturii şi, chiar dacă tehnologiile moderne ne-au îndepărtat de o
astfel de existenţă, sentimentul de apartenenţă la natură este în
spiritul nostru, în sângele nostru. Îl avem când privim păşunile,
pădurile, florile. Când le vedem în faţa ochilor, ne liniştim şi suntem
fericiţi.
 Despre interdependenţă

S.H.: Iată un lucru important. În credinţa creştină şi în cea evreiască,

Dumnezeu i-a încredinţat fiinţei umane misiunea de a denumi
obiectele din natură, de a spune „Aceasta este o pădure“, „Acesta
este un copac“… Nu cred că e o abordare corectă. Omul nu este
stăpânul naturii, ci doar o compoentă a ei. Şi, plecând de aici, putem
gândi că spiritul care domină în lume nu este doar spiritul omului.
Omul poate să-l asimileze în parte, dar spiritul nu îi aparţine doar
lui.

D.L.: În budism, ca şi în jainism, o altă tradiţie străveche din India,

nu există un creator absolut şi nimic nu e complet independent. Totul
este efectul unor cauze şi al unor condiţii. Totul este interdependent.
Singura lege care ne guvernează este legea cauzalităţii. 2

S.H.: Fără început, fără sfârşit, numai mişcare…

INDIGÈNE: Din ce spuneţi despre interdependenţă reiese că acest

concept poate fi perceput diferit, într-un fel în mediul iudeo-creştin
şi în alt fel în lumea budistă. Într-un caz, există Dumnezeu, iar în
celălalt, nu.

D.L.: Practicanţii creştini, evrei, musulmani sau chiar ai altor câtorva

curente chiar din tradiţia hindusă acceptă cu toţii ideea că există un
creator. De mii de ani, toate tradiţiile amintite îi aduc mari servicii
umanităţii şi este, deci, inutil să intervii în buna lor desfăşurare.
Trebuie doar să lucrezi întru desărvârşirea valorilor pe care ele le
apără: practica dragostei, compasiunea, iertarea. Fiecare religie are
frumuseţea ei şi noi trebuie să ne arătăm respectuoşi faţă de toate
religiile. Dar, dacă vrea să atingă nivelul universal, trebuie să se
plaseze pe un alt plan, cel al eticii seculare. Ideea de secular nu
înseamnă lipsă de respect faţă de religie. Etica seculară respectă toate
religiile şi, de asemenea, îi respectă la fel pe necredincioşi, care au
dreptul de a continua să nu creadă. La nivel individual, ar trebui să
aderăm la ideea „o religie, un adevăr“, aşa că, dacă luăm în
considerare nivelul mai mare al familiei oamenilor, va trebui
întotdeauna să promovăm ideea „mai multe religii, mai multe
adevăruri“. Potrivit Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, nu
există nicio deosebire între o religie şi alta, între un popor şi altul.
Documentul se referă la întreaga omenire.

S.H.: Cu sau fără Dumnezeu, oameni fiind, avem o răspundere şi nu

doar în ceea ce priveşte familia oamenilor, cum se spune în
Declaraţia… din 1948. Interdependenţa despre care vorbim ne
priveşte pe toţi, credincioşi sau necredincioşi. Avem această nouă
fraternitate şi trebuie s-o exercităm în relaţie cu natura. Nu am fost la
înălţimea respectivei misiuni. Am fost „sălbatici“ cu natura. Or, de
acum înainte, ar trebui să fie posibil să acţionăm întru salvarea ierbii,
a soarelui, a animalelor. După părerea mea, acesta ar trebui să fie un
obiectiv, o mare provocare pentru naţiunile noastre.

D.L.: Nu este doar datoria noastră. Propria noastră supravieţuire este

în joc: încălzirea globală, fermele care produc din ce în ce mai puţin,
oxigenul rarefiat din viaţa de zi cu zi, poluarea şi fenomenele ei…
Unde sunt drepturile omului?

S.H.: În acest moment, în timp ce noi vorbim, reprezentanţii a o sută

nouăzeci şi patru de state s-au adunat la Durban, în Africa de Sud, la
cea de-a şaptesprezecea sesiune a Organizaţiei Naţiunilor Unite,
dedicată schimbării climatice. Dar ce fac ei? Foarte puţin. Iată un
motiv pentru care să mă indignez, cum am scris în cărticica mea 17 .
Guvernele noastre sunt slabe, timide. Ele ştiu ce spunem amândoi: că
natura şi omenirea sunt în pericol. Dar nu mişcă nimic, nu au cu ce
să acţioneze, sistemele lor financiare sunt prea anevoioase.

D.L.: Noi suntem preocupaţi doar de efectele imediate ale faptelor

noastre, neglijăm consecinţele pe termen lung. Am vorbit cu câţiva
oameni de afaceri despre faptul că această criză economică costă
enorm şi majoritatea au recunoscut că acordă puţină atenţie celor ce
se vor întâmpla în viitorii zece sau douăzeci de ani. Se preocupă de
problemele imediate, de exemplu, făcând împrumuturi, dar nu-şi
asumă răspunderea pentru generaţiile viitoare, pentru copiii şi
nepoţii lor. În opinia mea, lucrurile stau astfel fiindcă ei nu gândesc
în termenii interdependenţei. Viitorul depinde de prezent, toate
proiectele noastre trebuie începute cu gândul la consecinţele pe
termen lung. Chiar dacă nu pentru mii de ani, cel puţin pentru vreo
zece ani! Oare ar mai fi existat grevele, revoltele din Grecia şi de
peste tot, dacă, în loc să impună măsuri de austeritate imediate şi
agresive, guvernele le-ar fi impus treptat, încetul cu încetul? Iată ce
numesc lipsă de perspectivă holistă.
 O hartă a spiritului

S.H.: Pentru oameni, este foarte grea trecerea de la cunoaştere la

acţiune. Citim cărţi bune în care scrie: „Atenţie! Folosiţi prea multă
benzină. În zece ani, nu va mai fi deloc!“. Citiţi şi veţi răspunde: „Au
dreptate“. Dar ce fac eu ca să schimb situaţia? Îmi folosesc în
continuare maşina, încerc să-mi iau una care merge cu mai puţină
benzină, dar tot merg cu maşina. E nevoie de ceva în plus, un ceva pe
care l-aş numi „compasiune“, astfel încât să putem trece de la
cunoaştere la acţiune. Nu e suficient să gândim, ci trebuie să şi
acţionăm în spiritul compasiunii. Să ne gândim că noi nu facem
lucruri, fie ele bune sau rele, singuri, ci împreună cu alţii, pentru
alţii. Dacă împărtăşim grija pentru bunăstarea altora înseamnă că
împreună putem merge mai departe.

D.L.: Da, compasiunea este simţul răspunderii. Când veţi

conştientiza că „şi eu am datoria de a avea grijă de casa mea, de
soarta generaţiilor viitoare“, atunci vor conştientiza şi alţii şi se va
trece la fapte. Simţul răspunderii vine din conştientizare. Nu vine
din credinţă, ci din analiză. Cred că sistemul educativ de astăzi este
îndreptat în esenţă spre valorile materiale. Se face puţin pentru
educarea gândirii. Când se abordează o temă legată de spirit,
oamenii spun că pledăm pentru un subiect religios. Totuşi, nimeni
nu poate contesta că viaţa noastră de toate zilele este călăuzită de
spirit, ca, de altfel, toate planurile noastre. Vă previn: avem doar o
cunoaştere superficială a ceea ce înseamnă spiritul. Dacă veţi vrea să
mergeţi pe un alt continent, vi se va părea normal să luaţi o hartă
pentru a vă orienta. E la fel şi când vorbim despre compasiune,
despre iertare, care fac parte din spirit; o hartă a spiritului e mai
bună. Poate fi un ajutor pentru a înţelege cum se trece de la o emoţie
la alta, cum emoţia care pleacă de aici creează alta, care, la rândul ei,
provoacă altă emoţie. Cu ajutorul unei hărţi ne putem da seama de
activităţile incredibile care se întâmplă în noi (în spiritul nostru).
Ceea ce n-are a face cu religia deloc. Pur şi simplu avem grijă de
corpul nostru, de spirit, care fac parte din creierul nostru. Creierul
este foarte sofisticat. Spiritul, conştiinţa şi emoţiile, care există în
creierul nostru, sunt la fel. Dar în sistemele de educaţie moderne
nimic nu e structurat astfel încât să ne educe în privinţa acestui
subiect.

S.H.: Adevărat, în şcolile noastre nu se învaţă mare lucru despre

complexitatea spiritului. Îmi imaginez că educaţia de tip budist vă
îndeamnă să faceţi asemenea harţi, în care să fie marcate
sentimentele, emoţiile, dar şi metodele prin care ele să rămână
paşnice. Ceea ce noi nu facem nici în sistemul educativ creştin, nici
în sistemul educativ laic. Nu ţinem violenţa la distanţă. Spunem
„Dacă avem dreptate, atunci, să acţionăm!“, fără să ţinem cont de
ceilalţi. Susţinem aici un mesaj important – este mesajul vostru, dar
poate este şi mesajul gândirii moderne, într-o vreme în care femeile
sunt din ce în ce mai antrenate să joace un rol important.
D.L.: Într-adevăr, femeile au un rol special în dezvoltarea
sensibilităţii umane, a compasiunii, a păcii, care sunt, aşa cum
tocmai aţi subliniat, prea puţin dezvoltate pentru secolul XXI în
societăţile moderne, unde accentul se pune mai degrabă pe excelenţa
academică şi intelectuală decât pe dezvoltarea calităţilor umane
precum compasiunea şi toleranţa.
 Jertfa de sine în Tibet

INDIGÈNE: Am dori să aflăm opiniile dumneavoastră despre

înfricoşătoarea faptă a călugăriţei de 35 de ani, Palden Choesang,
jertfită prin ardere pe foc la 3 noiembrie 2011, la Mănăstirea Gaden
Choeling din Sichuan. În opinia lui Dharamsala, stareţul principalei
comunităţi monahale din regiunea Kirti, a fost vorba despre „un
ultim gest paşnic“. 3

D.L.: Este o problemă gravă şi dificilă. Şi, de altfel, mult mai sensibilă
decât cea a guvernului chinez, reunit cu prilejul evenimentului,
împotriva a tot ceea ce spuneam eu despre subiectul în cauză. Sunt
întotdeauna pregătiţi să-mi răstălmăcească părerile şi să mă
condamne. Din punct de vedere al gândirii budiste, trebuie să
căutăm motivaţia călugărilor şi a călugăriţelor constrânşi să comită
asemenea gesturi. Şi voi răspunde că motivele lor se ridică mai
presus de sfera privată sau de familie. Ei nu îşi sacrifică viaţa pentru
interese personale. Motivaţia lor este amplă, sinceră, ei se gândesc la
supravieţuirea Tibetului, a budismului şi a drepturilor politice şi
culturale. Se poate afirma că motivaţia lor este justă. Dar, spunând
asta, chinezii vin imediat şi contraatacă, susţinând: „Dalai Lama
încurajează jertfele, mai mult, îndeamnă oamenii să se jertfească!“.
Dar eu n-aş putea pleda pentru aşa ceva. Numai că, dacă afirm
contrariul, imaginaţi-vă tristeţea pe care ar simţi-o prietenii şi familia
acestor nefericiţi, când ar auzi ceva de genul „Dalai Lama îi
dezaprobă pe călugării şi călugăriţele care se jertfesc pentru Tibet“.
Este o întrebare cu adevărat delicată.

S.H.: N-am putea afirma că nu cel care se jertfeşte este responsabil de

suicid, ci aceia din cauza cărora lui îi e imposibil să trăiască mai
departe?

INDIGÈNE: Prietenul dumneavoastră, profesorul american Robert

Thurman 4 , susţine că, dacă poporul chinez ar fi putut s-o vadă cu
ochii lui pe tânăra călugăriţă arzând ca o torţă, tot sistemul actual s-
ar fi prăbuşit.

D.L.: Cei 1,3 miliarde de chinezi au dreptul absolut de a cunoaşte

realitatea şi dreptul absolut de a judeca ei însişi ce e drept sau nu.
Cenzura, al cărei scop este să controleze şi să suprime, e imorală.
Guvernul chinez nu are curajul de a face faţă realităţii şi preferă să
reprime prin forţa armelor, cucerind şi dezinformând. Potrivit
surselor noastre, după Ocupaţia chineză din 1959, peste un milion de
tibetani au fost împuşcaţi, au pierit în lagărele de concentrare sau au
murit de foame. Documentele militare chineze menţionează că din
martie 1959 şi până în septembrie 1960, într-o singură regiune din
Lhassa, şi-au găsit sfârşitul 87.000 de persoane. În ciuda atâtor
suferinţe, noi pledăm încontinuu pentru pace. Politica noastră strictă
împotriva violenţei îşi arată roadele: în ultimi doi ani au apărut mii
de articole scrise de chinezi în limba lor, care susţin ceea ce noi
numim şi „calea de mijloc“, o altă expresie ce denumeşte
interdependenţa şi în care se arată foarte critici la adresa propriului
lor guvern. Am primit recent o carte a unui tânăr chinez, foarte
educat, de la Pekin. Acesta povesteşte că, din cauza propagandei
guvernului chinez, a crezut că Dalai Lama e un separatist în căutarea
independenţei. Dar s-a întâlnit cu un tibetan care plecase din India în
pelerinaj spre un loc sacru, budist din China, de la care a aflat că
Dalai Lama nu doreşte independenţa doar pentru cultura tibetană.
Mi-a scris că mă va susţine necondiţionat de atunci înainte şi că, dacă
această realitate ar fi cunoscută de toţi chinezii, atunci, m-ar sprijini
absolut toţi chinezii. Conducătorii chinezi au o armată puternică, dar
sunt foarte înspăimântaţi în sinea lor. Noi, tibetanii, suntem mai
puternici, fără îndoială!
 Marele „noi“

S.H.: Lumea nu se schimbă aşa uşor cum ne-am dori, dar e în

schimbare. Mesajul dumneavoastră este unul de încredere şi curaj.
Când mă întâlnesc cu tineri, încerc şi eu să transmit acelaşi lucru,
folosindu-mă de mijloacele mele limitate. Le spun: „Situaţia nu este
bună, dar să aveţi credinţă, încredere şi să daţi dovadă de curaj. Şi
lucrurile se vor schimba treptat sau dintr-odată, cu condiţia să nu
acţionezi de unul singur, ci împreună cu alţii“. Generaţia de la
începutul secolului XXI are un enorm avantaj, în comparaţie cu noi.
Când eram tineri, poate că aveam telefon, dar sigur nu aveam email,
ipad etc. Astăzi, copiii şi nepoţii mei şi chiar şi cei cinci strănepoţi
folosesc aşa ceva. Acum un cuvânt potrivit şi o imagine puternică
ajung foarte repede în toate colţurile lumii.

D.L.: Tehnologiile moderne de informare sunt, într-adevăr, un

avantaj enorm.

S.H.: Societatea noastră modernă este una fragilă. Câteodată parcă se

năruie. Şi, în consecinţă, schimbarea poate fi mai rapidă decât cele
din secolele trecute. Câte veacuri a trebuit să treacă până când am
început să vorbim despre drepturile omului? Patru sau cinci? Sfinţia
Voastră, dumneavoastră aveţi un mare avantaj, acela de a conta pe un
spirit care are deja milioane de ani, a cărui forţă nu a fost subminată,
care este acolo de secole şi este mereu la fel de rezistent. Pentru noi,
nu e atât de uşor. Noi am primit sprijin prin secolul al XVI-lea, când
Europa a început să se schimbe, elanul acela a fost urmat de
Revoluţia Franceză, apoi de Revoluţia Americană, după care de cea
Rusă. Oricare vor fi transformările, istoria noastră s-a construit
treptat. Dar voi am sentimentul că sunteţi pe un teren ferm, că vă
sprijiniţi pe fundamente foarte, foarte vechi.

D.L.: Şi tradiţia iudeo-creştină este foarte veche! Personal, în plan

practic, cred că fraţii şi surorile creştini au adus contribuţii preţioase
în domenii ca educaţia şi sănătatea peste tot în lume. În schimb,
budismul a adus foarte, foarte puţine. Islamul şi hinduismul au avut
un număr limitat de contribuţii. Cu puţină vreme în urmă eram la
Calcutta, la comemorarea trecerii la cele veşnice a Maicii Tereza, şi
am amintit de toată forţa ei interioară, de credinţa ei fermă în tradiţia
creştină, de dragostea sa pentru Dumnezeu. Este minunat să simţi că
eşti cât mai aproape de Dumnezeu, dar, pe de altă parte, asta te face
mai puţin sensibil la lucrul cu intelectul. Potrivit credinţei budiste,
Buddha însuşi le-a spus tuturor învăţăceilor săi: „Învăţăturile mele
nu trebuie preluate din devotament, din credinţă, ci doar după o
cercetare minuţioasă“. Această practică ne face mai responsabili:
Dumnezeul iudeo-creştin îşi asumă toate răspunderile, în timp ce
Buddha le lasă în seama adepţilor săi!

S.H.: Vă mulţumim că aşa ne aduceţi aminte c-ar trebui să ne

achităm de răspunderile noastre de fiinţe umane.
D.L.: Da, putem dezvolta această practică a interdependenţei, putem
înfăptui acel mare „noi“ din care face parte toată lumea. Mai degrabă
un mare „noi“ decât un mare „tot“. Dar, în acest moment, rămânem
în continuare un sistem reglementat de o delimitare clară între „noi“
şi „lor“. Şi linia rămâne trasată în mentalitatea noastră. Este ceea ce
putem să fim pentru interesul nostru personal, în conflicte, şi
câteodată dorind să ne exploatăm vecinul, să-l intimidăm. Aici îşi au
originea violenţa şi războiul. Totuşi, dacă purtaţi în voi simţul
fraternităţii universale, sufletul vostru se va deschide firesc.Veţi
acţiona transparent, în spiritul adevărului şi veţi câştiga prin forţă
interioară, încredere, încredere în voi înşivă, încredere unul în altul,
veţi exersa prietenia. Mă gândesc deseori la ultimii şaizeci de ani din
viaţa mea şi îmi spun că am avut o existenţă mai degrabă agitată.
Am trecut prin drame, situaţii grele, chiar dacă, spre deosebire de
unii ca voi, nu am trăit niciodată într-un lagăr de concentrare.

S.H.: Ceea ce se întâmpla nu cu foarte multă vreme în urmă… Eu am

stat doar zece luni în lagărul de concentrare.

D.L.: Toate aceste probleme există în continuare, la fel şi spaimele, şi

e trist. Dar, în acelaşi timp, constat că spiritul meu este împăcat.
 O foarte veche ştiinţă indiană

S.H.: Şi cum vă păstraţi pacea gândului, în ciuda tuturor

problemelor?

D.L.: Le spun oamenilor două lucruri. Mai întâi, folosiţi-vă

inteligenţa cum trebuie. Toate situaţiile pot fi privite din unghiuri
diferite. Dacă iau în discuţie cazul meu, pot zice: „Mi-am pierdut
ţara şi mi-am petrecut cea mai mare parte a vieţii în exil, ca refugiat“.
Dar aş putea să vorbesc şi astfel: „Am descoperit lumea largă, pot
intra în contact direct cu ceilalţi fără să fiu convenţional“. Dacă aş fi
rămas în palatul din Potala, Lhassa, m-aş fi risipit în funcţii
ceremoniale care nu servesc la nimic. Al doilea factor este
înflăcărarea inimii. Momentan, suntem prinşi într-un sistem legiferat
de separarea dintre „noi“ şi „lor“. Şi această separare există
dintotdeauna în mintea noastră. Ea ne desparte de simţul fraternităţii
universale.

S.H.: În privinţa dreptăţii, staţi foarte bine, ştiţi foarte mult, mult mai
mult decât mine. Aţi discutat cu neurologii moderni şi aţi aflat că
descoperirile lor seamănă cu experienţele dumneavoastră.
D.L.: Ei au descoperit că mânia, teama şi ura sunt pe cale să ne
distrugă sistemul imunitar. Starea de linişte este esenţială pentru
binele nostru fizic şi mental.

S.H.: Adevărat, asta ne îmbolnăveşte…

D.L.: Discut cu oameni de ştiinţă de peste douăzeci de ani. Pentru ei,

străvechea cunoaştere indiană despre conştiinţă, spirit, emoţii este
extrem de interesantă. Sunt din ce în ce mai mulţi cei care vor s-o
cerceteze. Budiştii vorbesc despre studiu şi despre analiza spiritelor
noastre la persoana întâi. După secole întregi, ne antrenăm să ne
arătăm atenţi la schimbările din percepţia mentală. Sprijinim
tehnicile de investigare, de introspeţie, de contemplare, practici puse
la punct de-a lungul veacurilor. Meditaţia este cea mai importantă
dintre aceste tehnici. Nu este în niciun caz o practică religioasă, ci un
riguros exerciţiu de observare şi de dezvoltare a spiritului.

S.H.: Iubirea şi ura sunt două forţe vitale. Cum putem scăpa de ură?
Toţi urâm într-un moment sau altul al vieţii noastre.

D.L.: S-a conturat o hartă a minţii graţie eforturilor noastre comune,

depuse împreună cu prietenii mei, oameni de ştiinţă, fiinţe
extraordinare ca Francisco Varela, „Richie“, Matthieu Ricard 5 . Ei ne-
au ajutat să beneficiem de tehnologiile lor, de cunoştinţele lor: astăzi
activitatea creierului se poate observa la o miime de secundă,
aproape la milimetru. Odată ce ne deschidem gândurile şi ni le
stăpânim, ne putem cultiva emoţiile pozitive cum sunt compasiunea
şi iertarea, astfel încât să reducem emoţiile distructive, care sunt
mânia, neîncrederea, ura, altfel spus, să ne schimbăm
temperamentul. Încă o dată, nu este o învăţătură religioasă, ci pur şi
simplu o ştiinţă a spiritului. Când eraţi în lagărele de concentrare, aţi
simţit multă ură împotriva naziştilor…
 Fără baston şi fără ură

S.H.: Nu, ură, nu…

D.L.: Vă cred! Căci, dacă aţi ajuns la această vârstă şi nu aveţi nevoie
de un baston în care să vă sprijiniţi, iată dovada că starea
dumneavoastră de spirit este una de linişte, de împăcare. De aici, o
stare bună de sănătate. Sunt absolut sigur!

S.H.: Să vă povestesc un episod cu totul special din viaţa mea. În

1943, eram agent secret la Paris şi cineva m-a oprit brusc. Mi-a pus
un pistol în spate. M-am gândit: „Până aici mi-a fost. Vor să mă
omoare“. Nu aveau niciun motiv să mă omoare: eram un agent
străin, ei erau învingătorii, ei câştigaseră pentru moment războiul. A
urmat o clipă când spiritul s-a desprins de corp. Corpul a slăbit, iar
spiritul a rămas deschis. Pentru mine, a fost o experienţă
extraordinară. Nu a durat mult, căci după aceea m-au arestat şi m-au
dus la interogatoriu. Dar a rămas clipa aceea unică, în care îţi spui:
„Ah, asta e moartea!“ Şi totuşi, supravieţuieşti! Sunt încă aici. Am
supravieţuit.
D.L.: Nu numai că aţi supravieţuit, aţi supravieţuit cu demnitate. Nu
aţi arătat ură pentru duşmani. Avem o practică budistă care spune:
„Duşmanul e cel mai bun profesor“. De la el putem învăţa să folosim
toleranţa şi răbdarea, care sunt foarte utile pentru a ne păstra
hotărârea. Chiar dacă la început suntem plini de entuziasm,
nerăbdarea extremă poate să ne conducă la ură, la teamă şi la
îndoială. Toleranţa nu este semn de slăbiciune, ci de forţă. Cu cât
avem mai multă încredere în noi înşine, cu atât e mai sigur că va veni
şi toleranţa. Mânia e semn de slăbiciune.
 Prăpastia dintre bogaţi şi săraci

S.H.: Din păcate, există pe lume oameni care spun aşa: „Noi nu avem
privilegiile pe care le merităm, suntem săraci, suntem nefericiţi. Şi,
pe oamenii aceia de sus, pe capitalişti, pe cei care au puterea îi urâm
şi vrem să-i distrugem“. Nu e deloc uşor să le deschizi spiritul şi
inima.

D.L.: Îmi amintesc prima mea vizită în Europa, în 1973. Într-o zi, la
Geneva, am şocat un bătrân domn englez când i-am zis că n-am prea
mare speranţă în vechile generaţii, din cauza spiritului lor rece şi
rigid. După aceea, prăpastia dintre bogaţi şi săraci s-a adâncit şi mai
mult. Pe-atunci oamenii trăiau izolaţi şi, fireşte, se simţeau
ameninţaţi. Societăţile occidentale şi-au atins scopul de ceva timp,
dar nu le-au întins mâna şi altora. Mentalitatea noastră este cea
veche, care include o ruptură între „noi“ şi „lor“. Prăpastia s-a
adâncit şi mai şi. Puterea înfricoşătoare pe care o au instituţiile
economice în societatea noastră şi primejdia pe care sărăcia continuă
să o semene ar trebui să ne constrângă pe toţi să căutăm mijloace
prin care să ne transformăm economia într-una bazată pe
compasiune, căreia îi sunt aplicate principiile demnităţii şi ale
dreptăţii pentru toată lumea, aşa cum sunt scrise în Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului. Când ia proporţii, sărăcia
ameninţă armonia socială, favorizând boala, suferinţele şi conflictele
armate. Căci ea nu este condamnabilă doar din punct de vedere
moral, în plan practic dovedindu-se o sursă inepuizabilă de
probleme, conflicte, războaie. Mă gândesc, de exemplu, la conflictul
dintre India şi Pakistan, izbucnit din cauza Caşmirului, la disputa
israelo-palestiniană, la terorism… Dacă vom continua sub acest
impuls, situaţia riscă să devină de nerezolvat. Adâncindu-se,
prăpastia dintre „cei care au“ şi „cei care nu au“ provoacă o suferinţă
care afectează o lume întreagă. Nu cerem doar compasiune pentru
cei care suferă, ci, în primul rând, acţiune în sprijinul unei dreptăţi
sociale mai ample.

S.H.: După părerea mea, în ziua de azi respectul faţă de toţi oamenii
se poate manifesta prin intermediul dreptului internaţional. Trăim
într-o lume cu baze instituţionale internaţionale. După 1945, avem
Carta Naţiunilor Unite. Israelienii spun că Dumnezeul lor le-a dat
pământul, le-a dat Hebronul. Dar eu zic aşa: Carta Naţiunilor Unite
nu v-a dat acest pământ. Sunteţi membru al Organizaţiei Naţiunilor
Unite, aşa că respectaţi Carta, respectaţi Declaraţia Universală,
drepturile culturale şi sociale pe care ea le proclamă. Legea
internaţională trebuie să aibă întâietate în faţa egoismului naţional.
Când un stat nu se supune, cum e cazul Chinei, care nu respectă
legea internaţională – unde se stipulează clar că toate popoarele au
dreptul la propria cultură –, atunci, ar trebui constrâns să se supună,
în loc să ţină la egoismul naţional.

D.L.: Bineînţeles!
 Practica non-violenţei

INDIGÈNE: Primăvara Arabă ne-a arătat, pe de o parte, ceea ce

preşedintele american Barack Obama a numit „revoluţia non-
violenţei“. A fost cazul Tunisiei şi al Egiptului, în care s-a dezvăluit o
nouă faţă a folosirii intense a internetului, creându-se o viziune care
s-a răspândit şi a devenit comună. Pe de altă parte, au fost
intervenţiile militare ca acelea din Libia, catalogate drept „războie
umanitare“ de cei care le-au declanşat. Expresia ne pare îndeajuns de
paradoxală. Nu sunt drepturile omului inseparabile de non-violenţă?

D.L.: Bineînţeles că sunt. Drepturile omului înseamnă respectul

pentru viaţă şi pentru demnitate.

S.H.: Se doreşte apărarea drepturilor omului fără violenţă. Dar

încălcarea drepturilor omului poate naşte violenţă. Atunci intervine
noţiunea de respect. Ea este extrem de importantă. Avem nevoie de
toleranţă şi de respect. Nimeni nu are dreptul să spună „Pentru că-
mi sunt violate drepturile «mele» de om, vreau să recurg la
violenţă“. Nici indignarea întru apărarea unui unic interes personal
nu se justifică. Să ne indignăm, dar în numele unor valori umane
care ne privesc pe toţi.

D.L.: Dacă împrejurările impun acţiuni dure, dacă nu există nicio altă
soluţie, chiar dacă pot avea un aer violent, asemenea acţiuni sunt,
prin natura lor şi în esenţa lor, fără violenţă. Teoretic, este posibil.
Dar, în plan practic, nu este atât de simplu. Singura graniţă posibilă
dintre violenţă şi non-violenţă este motivaţia. În ceea ce priveşte
corupţia, care devine o adevărată epidemie în lumea modernă, spun
câteodată că ea este o formă de violenţă. Pentru că motivaţia este
înşelăciunea, minciuna, este o faptă violentă prin natura ei.

INDIGÈNE: Deci poţi comite un act de violenţă, dacă urmăreşti un

scop pacifist?

D.L.: Teoretic, da. Dar practic, cum am precizat deja, nu e aşa de

simplu.

INDIGÈNE: Gandhi merge până la a spune: „Cred cu adevărat că,

dacă ar fi absolut necesar să facem o alegere între laşitate şi violenţă,
aş pleda pentru violenţă“. Spre a-şi explica alegerea, povesteşte că
fiul său mai mare l-a întrebat într-o zi ce-ar fi trebuit să facă el în
1908, atunci când tatăl lui a fost victima unui atentat. „I-am răspuns
că datoria lui ar fi fost să mă apere, chiar dacă ar fi recurs la
violenţă“. 6

D.L.: Există o parabolă budistă în sensul ăsta. Într-o viaţă anterioară

Buddha era căpitan pe un vapor cu un echipaj de 500 de marinari. A
aflat că unul dintre din ei plănuia să-i omoare pe cei 499 pentru a le
fura bunurile. De trei ori a încercat să-l împiedice, dar marinarul nu
s-a lăsat. Atunci el s-a gândit aşa: „Dacă nu-l împuşc pe el, ceilalţi
499 vor muri. Dar, pe de altă parte, dacă-l omor înseamnă că accept
să suport consecinţele negative asupra karmei, ce presupune
moartea unui om în scopul salvării a 499 de vieţi omeneşti şi, de
asemenea, îl împiedic pe respectivul om să săvârşească păcatul de a
lua viaţa a 499 de persoane. În plus, dacă nu-l ucid pe cel care
complotează, devin vinovat indirect de moartea a 499 de persoane“.
Atunci a luat arma şi l-a împuşcat pe marinar.
 Trebuie să judecăm
de la caz la caz

S.H.: Atenţie! A te sacrifica şi a săvârşi un păcat pentru ca sute de

oameni să nu păcătuiască este un pretext invocat de toţi tiranii
modernităţii, care spun: „Trebuie să folosesc tortura, căci, dacă
reuşesc să-l conving pe omul ăsta să spună unde sunt armele, voi
salva mii de persoane“. După părerea mea, e periculos să susţii că
violenţa este uneori necesară şi, că, în consecinţă, trebuie să-i iertăm
pe cei care comit agresiuni. Această idee s-a folosit, în numele
drepturilor omului, împotriva tiranilor faţă de care ne-am arătat
neputincioşi atunci când ar fi trebuit mai întâi să prevenim tiraniile
în sine. Ele au fost acceptate în numele intereselor egoiste, care s-au
prevalat de suferinţa popoarelor. Să spunem că, în general, violenţa
împotriva altcuiva este dificil de justificat, dar că violenţa faţă de sine
însuşi poate fi uneori şocul care declanşează o mare schimbare, una
ca aceea produsă din Tunisia, după ce tânărul negustor ambulant
Mohamed Bouazizi şi-a dat foc 7 . Nu ştim niciodată care este
principala cauză a schimbării. Putem spune că schimbarea vine
treptat, dar ceva sau cineva ca Gorbaciov 8 sau Nelson Mandela 9
devine brusc elementul-cheie al schimbării, fiindcă este vorba despre
vizionari, dar şi pentru că circumstanţele nu mai sunt aceleaşi. Sunt
sigur că într-o zi China se va schimba treptat sau dintr-odată, din
pricina vreunui şoc provocat de oameni care vor face un gest
neaşteptat, cum ar fi să-şi dea foc spre a se jertfi.

D.L.: Sunt de acord, de aceea spun „în teorie“ şi „teoretic“, dar în

practică este foarte complicat şi uneori imprevizibil. În majoritatea
cazurilor, tirania vine din dictatura exercitată de sisteme
nedemocratice. Trebuie să judecăm aceste situaţii de la caz la caz, nu
putem să generalizăm. Multe probleme actuale sunt cauzate de
neglijenţa noastră din trecut. În fine, vreau să adaug o altă mare
diferenţă între violenţă şi non-violenţă: uzul de forţă are consecinţe
cu totul imprevizibile. Ce e mai rău se poate întâmpla oricând. Nu
putem nici să prezicem, nici să controlăm efectele violenţei, după
cum s-a văzut recent în Irak şi în Libia, două exemple cumplite. În
privinţa non-violenţei, chiar dacă durează mult până să culegem
roadele, riscurile sunt foarte puţine şi, în esenţă, previzibile.

S.H.: După părerea mea, trebuie să facem o deosebire clară între non-
violenţă, pe de o parte, şi hotărâre, încredere, curaj, pe de altă parte.
Putem deveni de încredere, putem fi curajoşi şi, cu toate astea, putem
refuza violenţa. Ce afirmă mişcările indignaţilor care protestează
acum în toată lumea? „Avem valori, nu vom renunţa la ele. Suntem
hotărâţi, dar nu vom folosi violenţa“. Şi Mandela, şi Václav Havel 10 ,
şi Martin Luther King 11 , şi Gandhi însuşi – trebuie să nuanţăm
afirmaţia citată mai sus şi să amintim că Gandhi a protestat mereu
împotriva terorismului – au spus: „Fiţi hotărâţi, fiţi curajoşi,
cutezători, riscaţi-vă viaţa, dacă trebuie, dar niciodată să nu
împuşcaţi pe nimeni!“. Uneori este posibil, alteori nu. Ştiu eu…
Dumneavoastră ce credeţi?
D.L.: În 1959, când am ajuns în exil, în India, după ce China a ocupat
Tibetul, numeroşi adepţi ai lui Gandhi mi-au sugerat să organizez
lupta în sânul Tibetului, aşa cum el însuşi făcuse în India. Le-am
răspuns că, deşi a fost rău, imperialismul englez s-a înscris într-un
guvern clădit pe valorile democraţiei: un sistem judiciar relativ
independent, libertate de expresie şi presă liberă. După ce a ieşit din
închisoare, Gandhi a putut să se facă auzit, să scrie articole. În
imperialismul modern, cum e cazul comunismului chinez, nu există
democraţie, nici reguli de drept. Iată diferenţa. Totuşi, insist că ar
trebui să ne luptăm în continuare pentru recunoaşterea drepturilor
noastre apelând la mijloace non-violente, deşi câţiva tineri tibetani ne
consideră foarte pasivi. „Au trecut mai mult de cincizeci de ani din
1959 şi nu s-a întâmplat nimic“, spun ei. Eu le răspund: „Priviţi! Din
ce în ce mai mulţi chinezi se arată solidari cu noi“. Dacă am fi folosit
violenţa, această susţinere nu ar mai fi existat, ar fi fost inexistentă.
Şi, la urma urmelor, oricât de lungă ar fi durata de viaţă a unui
guvern de dictatori, poporul chinez va rămâne întotdeauna pe
pământ chinez. Dictaturile vor dispărea într-o zi, chiar dacă ziua
aceea va veni peste zece mii de ani!
 Progres al ştiinţei
şi progres al spiritului

INDIGÈNE: Scriitorul francez Albert Camus, laureat al Premiului

Nobel pentru Literatură în 1957, făcea următoare afirmaţie: „Am
studiat teoria non-violenţei şi nu sunt departe de a trage concluzia că
ea reprezintă un adevăr demn de a fi propovăduit prin puterea
exemplului. Dar pentru asta este nevoie de o măreţie pe care eu nu o
am“. 12

S.H.: Era foarte modest, zicea aşa: „Mi-ar fi plăcut să pot fi non-
violent, dar asta necesită o înălţime a spiritului pe care nu o am“.
Foarte rumos din partea lui să o recunoască! „Nu sunt îndeajuns de
puternic pentru a putea accepta non-violenţa“. Trebuie să fii foarte
puternic pentru ca să poţi trăi pacifist. Dacă vă aflaţi într-o situaţie în
care sunteţi tentat de violenţă, ca să alungaţi ispita aveţi nevoie de un
spirit amplu, cuprinzător. El a trăit în Algeria într-o epocă a
conflictelor între francezi şi alegerieni, care se luptau pentru
independenţă. „Nu sunt îndeajuns de puternic pentru a fi ca
Gandhi“, asta spunea Camus. E clar că nu este nevoie doar de
inteligenţă, ci şi de suflet.
D.L.: De o conştiinţă limpede şi puternică.

INDIGÈNE: Îi putem învăţa non-violenţa pe oameni?

D.L.: Munca noastră cu oamenii de ştiinţă începe să dea roade. Acum

doi ani, în provincia Quebec, la Montreal, mai multe universităţi şi
profesori s-au adunat pentru a propune un curs: cum să înveţi
compasiunea din perspectivă laică. M-au invitat acolo şi m-am dus.
O asemenea abordare merge împotriva sistemelor educaţionale
moderne, care nu prea fac caz de etică. Îmi amintesc foarte limpede,
deşi au trecut mulţi ani de atunci, de un pastor german, care, în ziua
în care a abordat tema eticii seculare într-o conferinţă, a făcut o
afirmaţie frustrantă pentru mine: „Orice etică trebuie să se
întemeieze pe religie“. Am regăsit acest punct de vedere la unul
dintre prietenii mei, un musulman. În opinia lui, în lipsa religiei, nu
există nicio etică. Dacă ar fi fost aşa, nu s-ar fi putut lua în
considerare o învăţătură destinată atât credincioşilor, cât şi ateilor,
deci o învăţătură universală. De altfel, cred că e posibil să dezvolţi
calităţi umane cum sunt compasiunea, toleranţa şi integritatea chiar
fără credinţă, pe temeiul valorilor ce nu decurg în mod necesar din
religie. Aş descrie aceste valori universale ca aparţinând eticii
seculare. Potrivit Constituţiei din India, „secular“ nu presupune
lipsă de consideraţie sau de respect faţă de religie. Dimpotrivă,
implică acelaşi respect faţă de credincioşi şi faţă de cei lipsiţi de
credinţă. Astăzi din ce în ce mai mulţi formatori şi oameni de ştiinţă
se specializează prin programe experimentale şi au obţinut rezultate
pozitive. Anul trecut, la New Delhi, în India ne-am întâlnit toţi la o
universitate indiană cu profesori cu aceleaşi preocupări şi împreună
vom face cercetări riguroase pentru a afla cum putem introduce în
sistemele educaţionale moderne metode laice de predare a eticii. Am
speranţa că, într-un an sau doi, vom fi în măsură să oferim propuneri
concrete. Am început în India deoarece acest spirit secular foarte
sănătos există în tradiţia indiană de veacuri, face parte din cultură şi,
înscriindu-l în Constituţia sa, India a făcut din el un principiu
sacrosanct pentru sistemul ei politic.

INDIGÈNE: Deci ne-am putea imagina că introducem acest „progres

al spiritului“, datorită vocaţiei lui pentru universalitate, în amplul
program propus de Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.
Pentru moment, ea nu se referă decât la „progresul ştiinţific“, în
articolul 27. Or, tocmai acestui progres trebuie să-i conferim astăzi
validitate universală, şi nu numai religioasă, spre o „ştiinţă a
spiritului“.

D.L.: Da, aşa cred. Repet: spiritul poate fi abordat în două feluri, la
nivel religios, care nu este universal, şi la nivel universal, adică la un
nivel fundamental al tuturor oamenilor, şi căruia ne adresăm când
vorbim despre „o hartă a spiritului“.
 O democraţie spirituală

S.H.: Sunt perfect de acord cu dumneavoastră, dar insist asupra

cuvântului „democraţie“. Democraţia sunt oamenii, nu privilegiaţii,
ci oamenii în general. Dacă observăm peste tot diferenţe uriaşe între
cei mai săraci şi cei mai bogaţi, democraţia trebuie să acţioneze, să
reacţioneze, să-i ajute pe primii să beneficieze de drepturile şi de
libertăţile lor. Iată la ce e bună politica, iar noi îi putem redescoperi
temeiul spiritual. Vrem să avem guverne interesate nu doar de
mândria naţională, ci şi de a învăţa să colaboreze. Avem nevoie de
cooperare interguvernamentală şi de multilateralitate, pentru că
acum ştim ce se întâmplă pretutindeni. Un om este împuşcat în
sudul Egiptului: ştim imediat ce putem face. Avem nevoie de un
lider democratic pentru lumea întreagă, în acord cu această
exercitare laică a spiritului, despre care tocmai aţi vorbit, în favoarea
nonviolenţei, a compasiunii. Democraţie laică, da, dar ea nu exclude
un plan superior, şi anume spiritualitatea toleranţei. Dar
dumneavoastră trebuie să spuneţi asta. Nu sunt eu în măsură să
vorbesc.
D.L.: Dacă sunteţi fratele meu mai mare, aveţi lucruri să ne spuneţi.
Aţi lucrat la ONU încă de la începuturile sale şi aţi avut un rol în
elaborarea Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului. Astăzi, vă
cer sfatul în ceea ce priveşte această organizaţie, cea mai importantă
din lume, care, din nefericire, a devenit o organizaţie a guvernelor, şi
nu a popoarelor. Am spus deseori că lumea este a oamenilor, nu a
regilor, nu a liderilor spirituali, nici a oamenilor de afaceri. America
este a celor 320 de milioane de americani, nu doar a republicanilor
sau doar a democraţilor. China este a celor 1,3 miliarde de chinezi,
nu numai a comuniştilor. De la popor pentru popor, iată un adevărat
sistem democratic! Este cel mai bun. Cât despre mine, eu însumi am
făcut, în 2011, schimbări spre a disocia funcţia de lider temporar al
Tibetului de funcţia religioasă. E rodul reformelor demarate încă de
la începutul anilor 1960, odată cu introducerea alegerilor
democratice prin care să fie aleşi reprezentanţii poporului tibetan şi,
în 2001, prin introducerea unui conducător politic sau a unui guvern
în exil. Dar, din păcate, toate acestea nu privesc decât comunitatea
tibetană aflată în exil. Când a izbucnit criza din Irak, mi-au scris mai
multe persoane, insistând să merg la Bagdad să mă întâlnesc cu
Saddam Hussein. Le-am răspuns că o asemenea vizită nu ar avea
rost, deoarece nu sunt în niciun fel de relaţii cu el şi nu cunosc pe
nimeni în Irak. Cum aş putea merge acolo? M-am gândit atunci că ar
fi mai eficient să conving un grup de laureaţi ai Premiului Nobel să
meargă ei însişi în Irak pentru a încerca să rezolve pacifist, non-
violent, o situaţie explozivă. Chiar am sugerat asta la o reuniune a
Forumului 2000 de la Praga, ciclu de conferinţe anuale, organizat la
iniţiativa fostului preşedinte ceh Václav Havel. S-au arătat interesaţi
şi au dorit să preia sugestia. Când s-au amestecat Naţiunile Unite, ne
gândim automat că în spatele acestui amestec se află America sau
altă mare putere politică. Asta, din nefericire, duce la ineficienţa
multor iniţiative ONU. În acelaşi timp, găsesc că funcţionarea
Naţiunilor Unite este împiedicată de sistemul lor de guvernare
nedemocratic. Dreptul de veto din Consiliului de Securitate 13 este o
problemă reală. Unul sau două dintre statele membre ale Consiliului
pot să blocheze o procedură, împotriva opiniei generale.
 Reformele Naţiunilor Unite

S.H.: Este, într-adevăr, insuportabil să vedem la ora actuală China şi

Rusia, membre în Consiliul de Securitate, împiedicând, în numele
singurelor lor interese naţionale, o rezoluţie a ONU ce condamna
teribila represiune pusă în practică de regimul lui Bashar Al-Assad,
din care ne vin zilnic imagini atroce zilnic prin internet. A trecut
mult timp de când au transformat Consiliul de Securitate într-un
organ de securitate politică, dar şi de securitate economică şi socială.
Acolo îşi au sediul douăzeci sau douăzeci şi cinci de state din lume,
cele mai „responsabile“ datorită puterii lor demografice, economice
şi culturale. Acolo nu ar fi drept de veto. Deciziile ar fi luate de o
majoritate calificată: de exemplu, cea a două treimi.

D.L.: De mulţi ani îmi doresc să văd născându-se o organizaţie

formată nu din reprezentanţi ai guvernelor, ci, pur şi simplu, din
oameni buni, ca Václav Havel, fost preşedinte ceh, ca preotul
Desmond Tutu 14 din Africa de Sud sau ca voi, în care oamenii au
încredere. O astfel de organizaţie ar putea într-adevăr să reprezinte
omenirea, alături de secretarul general al ONU şi, mai ales, în
perioada de criză, când se iau decizii fără a se ţine seama de interesul
general.

S.H.: Sunt perfect de acord cu dumneavoastră. Avem nevoie de un

comitet de înţelepţi, cu oameni ca Gorbaciov, pe care puterea i-a
emancipat şi care sunt interesaţi de binele omenirii. Oameni suficient
de înţelepţi să-i spună secretarului general al Organizaţiei Naţiunilor
Unite: „Concentraţi-vă. Abrogaţi dreptul de veto!“. Dar avem nevoie
şi de o tânără generaţie care să iasă în stradă peste tot şi să strige:
„Nu mai putem tolera modul în care suntem guvernaţi. Vrem un
guvern cu adevărat democratic“. Şi, dacă vor fi mulţi în stradă,
guvernele vor simţi că trebuie fie să-i asculte pe înţelepţi, fie să-i
oprime pe tineri. Dar va fi în interesul lor să-i asculte pe înţelepţi.

D.L.: Se poate.

S.H.: Da, secretarul general are misiunea de a păstra pacea şi de a

ajuta la dezvoltarea ei. Dacă şi-ar spune: „Munca mea are nevoie de
sprijinul celor aleşi pentru cunoştinţele lor, pentru înţelepciunea lor,
pentru multiplele lor origini culturale. Sunt vreo zece, nu mai mult,
persoane cu nume mari, majoritatea femei. Ele vor putea ajuta la
reformele necesare de la ONU, care sunt responsabile pentru binele
omenirii, deoarece noi trăim pe un prag, un prag periculos“… Poate
face asta. Organizaţia Naţiunilor Unite este, cu siguranţă, o
organizaţie interguvernamentală, iar secretarului general, potrivit
articolului 99 al Cartei, îi revine misiunea de a contribui la progresul
instituţiei.

INDIGÈNE: Acest comitet de înţelepţi ar putea să se aplece asupra

unei reflecţii surprinzătoare a părintelui Ponchaud, preot al
Misiunilor Străine la Paris, care cunoaşte bine Asia. El a fost primul
care a alertat opinia publică internaţională despre sistemul lagărului
de concentrare al khmerilor roşii. El declara: „Cu riscul de a
scandaliza, cred că o noţiune ca drepturile omului nu este
universală, ci o moştenire iudeo-creştină pe care o revendic în
acţiunile mele umanitare: orice om este fiica sau fiul lui Dumnezeu!
Omul este singurul sfânt. Pentru un budist, noţiunea de om nu
există. Omul nu este un subiect, ci, pur şi simplu, un fascicul de
energie care se încarcă pozitiv sau negativ, în funcţie de faptele sale,
bune sau rele. El este judecat automat. Această contribuţie creştină a
omenirii nu se poate impune. De altfel, în materialismul şi în
aroganţa lui, Occcidentul mi se pare într-o postură prea proastă ca să
vorbească despre drepturile omului!“ 15 Ce spuneţi?

S.H.: Îmi exprim dezacordul total. Defectele unui Occident

materialist sunt semnalate corect de părintele Ponchaud. Efortul
celor care au elaborat Declaraţia Universală a Drepturilor Omului nu
priveşte Occidentul, ci toată omenirea. Cei care au întocmit
documentul s-au gândit şi la chinezi, libanezi, latino-americani sau
indieni. Nu degeaba a adoptat René Cassin 16 adjectivul „universal“
pentru acest text, ceea ce nu se întâmplă în niciun alt astfel de text
internaţional. Nu lăsaţi dictatorii să se refugieze în spatele acuzaţiei
de occidentalism din acest document ca să scape de exigenţele lui.
Nu, nu Dumnezeu impune justiţia. Oamenii o impun, este
îndatorirea democraţilor.

D.L.: Suntem fiinţe umane, indiferent din ce ţară sau continent ne

tragem. Căutăm fericirea şi încercăm să evităm suferinţa, indiferent
de rasă, religie, sex şi statut politic. Fiinţele omeneşti, fiinţele cu
adevărat sensibile, au dreptul de a-şi revendica fericirea, de a trăi în
pace şi în libertate. Unele guverne din Asia au susţinut că Occidentul
revendică criteriile drepturilor omului enunţate în Declaraţia
Universală… şi că ele nu se pot aplica în Asia şi în alte zone din
Lumea a Treia din cauza diferenţelor culturale şi a nivelului inegal
de dezvoltare socială şi economică. Nu împărtăşesc acest punct de
vedere şi sunt convins că nici majoritatea popoarelor asiatice nu-l
împărtăşesc, căci este în firea tuturor oamenilor să aspire la libertate,
la egalitate, la demnitate şi toţi au acelaşi drept de a le dobândi. Nu
văd nicio contradicţie între nevoia de dezvoltare economică şi nevoia
de a respecta drepturile omului. Marea diversitate culturală şi
religioasă ar trebui să ajute la consolidarea drepturilor omului,
fundamentale în toate comunităţile, căci la baza acestei diversităţi
stau valorile şi aspiraţiile care ne leagă între noi, în calitate de
membri ai aceleiaşi familii a oamenilor. Diferenţele sociale şi
culturale nu se pot folosi în niciun caz pentru a justifica violarea
drepturilor omului. Nimic nu scuză discriminarea unei persoane de
altă rasă, a femeilor şi a altor categorii mai vulnerabile ale societăţii.
Principiile universale de egalitate a tuturor oamenilor ar trebui să
aibă prioritate. Mai ales regimurile autoritare şi totalitare sunt cele
care se opun universalităţii drepturilor omului. O asemenea
concepţie ar fi complet greşită. Dimpotrivă, trebuie să le impunem
acestor regimuri să respecte principiile universal acceptate şi să se
conformeze interesului general şi de durată al propriilor lor popoare.
 Sonetul CXVI

D.L.: Dumneavoastră aveţi autoritatea morală de a-l sesiza pe

secretarul general al Naţiunilor Unite pentru a-i propune înfiinţarea
unui comitet de înţelepţi.

S.H.: Sunt prea bătrân acum. Când ajungi la vârsta mea, trebuie să te
pregăteşti pentru ce e dincolo, pentru ce urmează după. Şi să laşi
oamenii de acolo să-şi facă treaba. Este un privilegiu atât de mare că
am fost aici, cu dumneavoastră, nu doar ieri, ci şi astăzi, de două ori!
Poate că data viitoare veţi fi fără mine, eu voi fi altundeva, dar mă
voi gândi la dumneavoastră, oriunde aş fi, şi voi spera ca tot ce vă
doriţi să se împlinească: pace pentru toţi, toleranţă pentru toţi, un
gând bun pentru toţi, un vin bun şi o poezie frumoasă.

D.L.: Să ştiţi că îmi voi păstra până la moarte cele două misiuni
vitale: lupta pentru armonia între religii, pe de o parte, şi, pe de altă
parte, pledoaria pentru conştientizare şi pentru valorile lăuntrice, pe
care le consider izvorul vital al vieţii împlinite, al vieţii ce are un
sens. Indiferent de ce se va întâmpla, voi fi întotdeauna disponibil
când vine vorba despre aceste două misiuni.
INDIGÈNE: Vă place poezia, Sfinţia Voastră? Înainte de a ne
despărţi, ne-ar face plăcere ca Stéphane, care ştie pe de rost sute de
poeme, să ne recite sonetul lui Shakespeare, pe acela pe care l-a
strecurat în buzunar când se gândea că o să fie executat de Gestapo,
în iulie 1944: „Să nu mă plângi când voi muri“…

S.H.: Nu pe acela, că nu se potriveşte. Pentru că avem nevoie de

iubire, prefer să vă recit altul:

Let me not to the marriage of true minds

Admit impediments. Love is not love
Which alters when it alteration finds,
Or bends with the remover to remove:
O no! it is an ever-fixed mark
That looks on tempests and is never shaken;
It is the star to every wandering bark,
Whose worth’s unknown, although his height be taken.
Love’s not Time’s fool, though rosy lips and cheeks
Within his bending sickle’s compass come:
Love alters not with his brief hours and weeks,
But bears it out even to the edge of doom.
If this be error and upon me proved,
I never writ, nor no man ever loved. 18

D.L.: Superb!
 Note

1 - În religia budistă, precizează Matthieu Ricard, „fiinţa sensibilă“,

înzestrată cu conştiinţă, se defineşte prin capacitatea de face
deosebirea între bine şi suferinţă sau, pur şi simplu, între plăcere
şi durere.

2 - Legea cauzalităţii se referă la ansamblul interacţiunilor între

cauzele şi efectele ce guvernează fenomenele naturii. Karma
(cuvânt din limba sanscrită, care înseamnă „acţiune“) se referă
îndeosebi la consecinţele, în ceea ce priveşte binele şi suferinţa,
faptelor de bună credinţă sau de rea credinţă. Nagarjurna, filozof
indian din secolul al II-lea d. Hr. este considerat un „al doilea
Buddha“ pentru că a fost primul care a studiat legea cauzalităţii,
mai ales în scrierea sa Strofele căii de mijloc sau Calea de mijloc – o
altă denumire pentru interdependenţă –, în care rămâne departe
de toţi şi de toate, inclusiv de Dumenezeu, de Creatorul,
îmbrăţişând un nihilism total: totul este permis, nimic nu există în
sine şi, prin urmare, ai voie să acţionezi cum doreşti. Pentru ca un
asemenea adevăr, care îi lasă libertăţii locul ei deplin, să iasă la
iveală, omenirea a trebuit să aştepte secolul XX, când
 fenomenologul german Edmund Husserl (1859–1938) îşi va
elabora opera care va influenţa considerabil filozofia
contemporană.

3 - Douăzeci şi şase de oameni, dintre care două călugăriţe şi restul

laici, s-au jertfit dându-şi foc în numele unor credinţe religioase,
începând cu 16 martie 2011. Din aceeaşi serie face parte un tânăr
călugăr de la Mănăstirea Kirti, care şi-a dat foc pe 27 februarie
2009, deschizând o serie dramatică de asemenea gesturi.
Majoritatea cazurilor s-au petrecut în provincia Sichuan, în acest
Amdo, odinioară una dintre principalele trei regiuni din Tibetul
istoric, locul de naştere al celui de-al XIV-lea Dalai Lama. Mai ales
comunitatea monahală din Kirti, având două mănăstiri la
Sichuan, de care aparţin în jur de patruzeci de mici temple
împrăştiate pe platoul înalt, şi, încă una, a treia, reconstruită în
exil, la Dharamsala, în 1990. Edificiul este considerat de Ursula
Gauthier, corespondent permanent al cotidianului Le Nouvel
Observateur la Pekin, „epicentru al acestei mişcări“. Un fel de
Mecca a rezistenţei din interiorul Tibetului, respectiva comunitate
s-a aflat în mijlocul revoltelor din martie 2008, în care protestatarii
au dorit ca laicii şi credincioşii să se răzvrătească împreună
împotriva genocidului cultural perpetuat de guvernul chinez şi au
pus pe jar întreaga regiune. Supuşi de patru ani unui intens
control politic şi militar şi unor operaţuni sistematice de
reeducare patriotică şi de fidelitate impusă cu forţa faţă de
Republica Populară Chineză, călugării din Kirti sunt suspectaţi de
Pekin că ar avea legături active cu rezistenţa exterioară tibetană.
Din martie 2011, regimul şi-a intensificat opresiunea, ceea ce i-a
împins la forme îngrozitoare de suicid nu doar pe tinerii religioşi,
ci şi pe unii maeştri budişti de rang înalt, care cunosc foarte bine
 riscurile regresiei karmice – unele merg până la a se întoarce cu
cinci sute de vieţi în urmă – pe care le presupune sinuciderea.

4 - Tatăl actriţei Uma Thurman, Robert Thurman, este profesor la

Departamentul de Studii Indo-Budiste de la Columbia University
din New York. Prieten apropiat cu Dalai Lama, el a fost ales în
1997, de revista Time, printre „primii 25 cei mai influenţi oameni
din America“.

5 - Francisco Varela a fost un mare neurolog, unul dintre

întemeietorii, în 1987, ai Institutului Mind and Life, dedicat
dialogului şi colaborării între oameni de ştiinţă şi specialişti în
budism (erudiţi şi contemplativi). Richard Davidson, „Richie“,
este unul dintre cei mai mari specialişti din lume în viaţa
emoţională a creierului. Conduce laboratorul de Imagine
Cerebrală de la Madison University, SUA, şi de cincisprezece ani
este în prim-planul cercetării în sfera efectelor meditaţiei asupra
creierului. Matthieu Ricard este un călugăr budist, doctor în
genetica celulară, care trăieşte de patruzeci de ani în Himalaya.
Este, de asemenea, interpretul lui Dalai Lama pentru limba
franceză şi a colaborat de la început la cercetări asupra efectelor
pe care le au educarea spiritului şi meditaţia asupra creierului şi
asupra stării de bine.

6 - Gandhi (1869–1948), „Doctrina sabiei“, în Young India, 11 august

1920, săptămânal la care este redactor-şef. Să amintim că Gandhi
preconiza non-violenţa nu în numele moralei, ci în numele
„dreptăţii“, „celălalt nume al non-violenţei“, scria el, căci violenţa
violentează prin ineficacitatea sa şi nu face decât să o amplifice, să
dezlănţuie emoţiile. Non-violenţa nu este prin nimic o stare
 pasivă. Gandhi este partizanul „acţiunii directe“: boicoturi, post,
lipsă de cooperare… Reflecţiile lui se hrănesc din scrierile lui
Tolstoi (1828–1910), celebrul scriitor rus, şi ale marelui eseist
american Henry-David Thoreau (1817–1862), despre nesupunerea
civică pe care o descoperă în închisoare, văzând în ea
„confirmarea ştiinţifică“ a demersului său. L-a citit şi pe englezul
John Ruskin (1819–1900), care insistă asupra rolului devastator al
„guineei“, al economiei de piaţă. Gandhi se inspiră, de asemenea,
din studiul Coranului, al Noului Testament şi al scrierii Bhagavad-
Gîta, marele poem sacru al Indiei.

7 - Pe 17 decembrie 2010, tânărul vânzător ambulant din Sidi Bouzid,

oraş din centrul Tunisiei, este interpelat pentru că nu are
autorizaţie. Pentru a protesta împotriva nedreptăţii, îşi dă foc şi
moare pe 4 ianuarie 2011. Se consideră că gestul său stă la
originea primei revoluţii a Primăverii Arabe, care a culminat pe 14
ianuarie 2011, în Tunisia, cu detronarea preşedintelui Ben Ali şi a
declanşat un val de proteste ce se va întinde treptat şi va cuprinde
aproape toate ţările arabe, sprijinind noile forme de non-violenţă,
acestea din urmă folosind reţelelor sociale.

8 - Mihail Gorbaciov, născut în 1931, a fost numit în funcţia supremă

de secretar general al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice
(PCUS) la 11 martie 1985. Dincolo de o politică „transparentă“,
glasnost („libertatea cuvântului“) sau perestroika („restructurare“),
va impune o veritabilă practică a non-violenţei, mai mult în
politica internă. A favorizat alegerile libere pentru prima dată
după Revoluţia din Octombrie 1917, a abrogat „rolul de călăuză şi
de conducător al Partidului“, a liberalizat presa, a făcut loc unui
sector al creditelor private. În ceea ce priveşte politica
 internaţională, este de menţionat că a fost ales preşedinte al
Uniunii Sovietice în 1990 de Congresul Deputaţilor Poporului
prin vot universal şi în acelaşi timp secretar general al PCUS.
Gorbaciov a preconizat lichidarea armei nucleare şi renunţarea la
folosirea forţei. A încercat, aşa cum crede Dalai Lama, să-l
descurajeze pe Saddam Hussein să se implice în conflictul irakian.
Ameninţat în 1991 de conservatori, de ambiţiile personale ale
oponenţilor reformatori, de grevele minerilor, provocate de costul
ridicat al vieţii, cauzat de menţinerea practicilor birocratice, de
răzvrătirea Uniunii Sovietice, în special, republicile baltice
reclamându-şi independenţa, a preferat să demisioneze pentru a
evita o baie de sânge. Să adăugăm că în 1986 a semnat cu Rajiv
Ghandi, prim-ministru al Indiei, un tratat de non-violenţă. I s-a
decernat Premiul Nobel pentru Pace în 1990, la un an după ce
distincţia i-a fost acordată lui Dalai Lama.

9 - Nelson Mandela, născut în 1918 în Africa de Sud, de profesie

avocat, şi-a petrecut viaţa militând împotriva segregării rasiale, a
apartheidului impus albilor de minoritatea africanilor în ţara sa.
Mai întâi a mers pe calea paşnică, aderând în 1944 la Congresul
Naţional African (ANC), interzis din 1960. Mandela reacţionează
prin înfiinţarea grupării armate a ANC, pe care o va conduce. O
campanie de sabotaj împotriva instituţiilor militare şi publice a
dus la arestarea lui şi apoi la condamnarea la închisoare pe viaţă.
Eliberat în 1990, după douăzeci şi şapte de ani de închisoare,
conduce o politică de conciliere cu guvernul preşedintelui
Frederik de Klerk, care va duce la suprimarea apartheidului şi
împreună cu care merita să primească Premiul Nobel pentru Pace
în 1993. În 1994, Mandela devine primul preşedinte de culoare al
 Africii de Sud. Trebuie subliniat că anii 1990 marchează un mare
pas înspre non-violenţă.

10 - Václav Havel (1936 – 2011) s-a născut la Praga, a fost dramaturg

şi, vreme de doisprezece ani, dintre care cinci petrecuţi în spatele
gratiilor, a fost liderul disidenţilor cehoslovaci. I s-a interzis să-şi
publice cărţile în propria lui ţară timp de cinci ani, după ce a
participat, în 1968, la Primăvara de la Praga, mişcarea contestatară
zdrobită de tancurile sovietice. A fost unul dintre principalii
animatori ai Cartei 77, manifestul care cerea respect pentru
drepturile omului, apoi, în noiembrie 1989, a stat la originea
mişcării de opoziţie Forum Civic, care i-a obligat pe liderii
comunişti să renunţe la putere în timpul Revoluţiei de Catifea.
Din decembrie 1989 până în iulie 1992 a fost preşedintele
Republicii Cehoslovacia, după care avea să revină din 1993 până
în 2003 în fruntea Republicii Cehe, după scindarea ţării în Cehia şi
Slovacia, pe care nu a putut să o evite. „Dragostea şi adevărul
trebuie să triumfe în faţa urii şi a minciunii“, a proclamat el în
cadrul manifestărilor din 1989, fiind pe punctul de a pune
profunda sa omenie şi preferinţa pentru democraţie în slujba
societăţii cehe. Pe 18 decembrie 2011 a încetat din viaţa din cauza
unui cancer la plămâni, după ce, exact cu o săptămână înainte, l-a
îmbrăţişat pe Dalai Lama, pe care-l invitase, împreună cu
Stéphane Hessel, la Forum 2000 despre drepturile omului în Asia
de Sud-Est. Forumul îi era dedicat disidentului chinez Liu Xiaobo,
care se afla tot în închisoare la un an după ce primise Premiul
Nobel pentru Pace pentru rolul jucat în elaborarea Cartei 08, text
inspirat din Carta 77 şi cerând democratizarea Chinei. Václav
Havel a sprijinit candidatura disidentului chinez la Premiul
Nobel.
11 - Pastor baptist, de origine afro-americană, Martin Luther King, s-
a născut la Atlanta, pe 15 ianuarie 1929, şi a fost asasinat pe 4
aprilie 1968 la Memphis, Tennessee. Militant paşnic pentru
drepturile civile ale negrilor americani, pacifist declarat împotriva
războiului din Vietnam, excepţional orator – discursul „Am un
vis“, susţinut pe 28 august 1963, în faţă la Lincoln Memorial din
Washington, a devenit legendar –, a condus acţiuni precum
boicotul autobuzelor lui Montgomery în Alabama pentru a se
opune segregaţiei rasiale în sfera transportului. Majoritatea
acestor drepturi vor fi promovate în documente ca Civil Right Acts
şi Voting Right Act, sub preşedinţia lui Lyndon B. Johnson. În 1964,
Martin Luther King a devenit cel mai tânăr laureat al Premiului
Nobel pentru Pace. În 1977, preşedintele Jimmy Carter i-a
decernat postmortem medalia pentru libertate şi a primit şi
premiul pentru Drepturile Omului al Naţiunilor Unite în 1978,
precum şi Medalia de Aur a Congresului din 2004. Din 1986,
există Martin Luther King Day, o zi în care este comemorat în
fiecare an, stabilită în jurul datei de 15 februarie, data naşterii sale,
acum zi liberă pentru cetăţenii din Statele Unite ale Americii.

12 - Albert Camus, scrisoare către Etienne Benoist, 12 martie 1952,

citat de Olivier Todd în Camus, Une vie. Benoist (1901-1954),
militant pentru pace, lasă o operă postumă: Micul testament.
„Libertatea nu ne scapă“, Alençon, Impr. alençonnaise, 1970.

13 - Consiliul de Securitate al Naţiunilor Unite este alcătuit din

cincisprezece membri, dintre care cinci permanenţi – China,
Statele Unite, Rusia, Franţa şi Regatul Unit –, care dispun de
dreptul de veto. Este unicul organ nedemocratic al ONU. În timp
ce toate agenţiile specializate ale ONU funcţionează după
 principiul votului majorităţii, la Consiliul de Securitate este nevoie
de votul în unanimitate al celor cinci membri permanenţi ai săi.
Cert este că, ne aminteşte Stéphane Hessel, acest dispozitiv era
destinat să asigure cel puţin unul din cei cinci „grei“ care, altfel, s-
ar fi temut să-şi vadă puse în pericol interesele majore, dacă ar fi
fost în minoritate. Clauza de unanimitate, mai cunoscută sub
numele de „drept de veto“, era cu adevărat indispensabilă, dar în
acelaşi timp ea a blocat deseori acţiunea ONU în chestiuni
arzătoare cum ar fi situaţia din Siria: China şi Rusia se opun
condamnării regimului lui Bashar-Al-Assad, dorită de majoritatea
membrilor ONU, pentru crimele comise de guvernul sirian
împotriva poporului său.

14 - În 1984, Premiul Nobel pentru Pace i s-a decernat lui Desmond

Mpilo Tutu. Militant neobosit împotriva apartheidului, dar şi
împotriva negrilor care căutau răzbunare, acest episcop sud-
african de culoare nu a încetat să transmită mesajul său de pace şi
de non-violenţă în predici, o armă puternică a luptei împotriva
guvernelor africane. În 1986, a fost primul om de culoare care a
avut acces la rangul de arhiepiscop al Bisercii Anglicane din
Africa de Sud, apoi, în 1995, a devenit preşedinte al Comisiei
pentru Adevăr şi Reconciliere, creată de Nelson Mandela. Rămâne
foarte activ în apărarea drepturilor omului în lume şi mai ales în
Tibet. În martie 2009, a avut iniţiativa unei scrisori semnate de mii
de persoane şi susţinute de peste patruzeci de celebrităţi, în care îi
îndeamnă pe oficialii chinezi „să nu mai pronunţe numele lui
Dalai Lama, să nu-l mai blameze şi să nu mai abuzeze de el la
nivel declarativ“, invitând şi înaltul comisariat al Naţiunilor Unite
să viziteze Tibetul pentru a găsi o soluţie la situaţia dată, în acord
cu drepturile omului.
15 - Preotul François Ponchaud, interviu în Le Monde, 6 decembrie
2011, realizat de Bruno Philip.

16 - René Cassin (1887-1976) este considerat părintele Declaraţiei

Universale a Drepturilor Omului, adoptată de ONU la 10
decembrie 1948, la Palatul Chaillot din Paris. Adept al Franţei
libere, alături de generalul De Gaulle la Londra, jurist şi diplomat,
preşedinte al comisiei consultative pentru drepturile omului, cu
sediul lângă Quai d’Orsay, Paris, el integrează Comisia ONU,
alcătuită din doisprezece membri, prezidată de Eleanor Roosevelt,
văduva preşedintelui american, comisia având misiunea de a
elabora Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. Stéphane
Hessel, pe-atunci tânăr diplomat, colaborator apropiat al lui
Franc˛ais Henri Laugier, secretar general adjunct al ONU, este
secretarul comisiei şi asigură legătura cu Adunarea Generală.
Declaraţia arată că René Cassin a ştiut să facă faţă temerilor unor
state, inclusiv Franţa, că suveranitatea lor colonială e ameninţată
prin acest document. Cassin avea o concepţie exigentă şi
intervenţionistă despre drepturile omului, ca şi Franklin
Roosevelt, decedat în aprilie 1945. În 1945, a primit pe bună
dreptate Premiul Nobel pentru Pace.

17 - Stéphane Hessel, Indignaţi-vă!, Editura Nemira, 2011 (n. tr.).

18 - Nu-s stavili două firi când se cunună;

Iubirea nu-i cu-adevărat iubire
De se preschimbă şi altcum răsună
Dacă o-ncearcă fum şi amăgire.
O, nu, ea e înveşnicit, limanul
Neaplecat de oarba vijelie
Şi-i călăuza pânzei, pe oceanul
Ce nici măcar comorile nu-i ştie.
Nu-i măscăriciul vremii chiar de-şi lasă
Sub raza coasei dulcea ei făptură,
Ea orele-i înfruntă, curajoasă
Până atunci când mâna morţii-o fură.
De mint şi-s prins pot spune liniştit:
N-am scris vreund rând şi nimeni n-a iubit!
(trad. din limba engleză de Gheorghe Tomozei).