Greaca (Ελληνικά, citit simplificat /elini'ka/) este o limbă indo-europeană,

vorbită în Grecia începând cel puțin cu secolul XVII î.Hr.. Încă din primele
timpuri de când s-au păstrat documente scrise, adică începând cu epopeile lui
Homer, limba greacă apare împărțită în mai multe dialecte. Iliada și Odiseea, deși
este alcătuită în dialectul ionic, conțin numeroase elemente eolice. La origine a
existat o mare varietate de dialecte, sistematizate azi în patru grupuri : arcado-
cipriot, occidental, eolian și ionian-atic. Alfabetul grec a stat la baza celui
latin, chirilic, armean și a multor alte sisteme de scriere.

Dialectele
Varietatea dialectelor grecești se poate urmări în timp și spațiu cel mai bine cu
ajutorul inscripțiilor, care s-au păstrat într-un număr foarte mare. Dintre aceste
însă numai câteva au ajuns sa fie întrebuințate și în literatură. Aceste sunt
dialectul ionic, atic, doric și eolic.

Dialectele limbii grecești vechi

1 - 4: eolic
5: ionic și 6: atic
7 - 14: doric
15 a 18: nord-occidental
19 - 21: arcado-chipriot
Dialectul ionic este vorbit în Ionia, în Ciclade, pe insula Eubea și în coloniile
ionice. În acest dialect sunt scrise epopeile homerice, poemele lui Hesiod, operele
poetice ale acelora care i-au imitat, poezia elegiacă și cea iambică, opera
istorică a lui Herodot și scrierile despre medicină ale lui Hippocrate.

Strâns înrudit cu dialectul ionic este dialectul atic, ai cărui scriitori

principali sunt tragicii Eschil, Sofocle și Euripide, comicul Aristofan, istoricii
Tucidide și Xenophon,filosoful Platon, oratorii Lysias, Demostene și Eschine.
Datorită supremației politice a Atenei și a superiorității literaturii atice,
dialectul atic devine cel mai imsemnat al limbii grecești.

Dialectul doric se vorbea de dorienii din Peloponez, în Creta si Macedonia , în

insulele dorice ale Mării Egee, precum și în coloniile doriene ale Siciliei și
Italiei de Sud. În dialectul doric sunt scrise odele lui Pindar și ale lui
Bacchylide și idilele lui Teocrit. Corurile din tragedia atică conțin de asemenea
elemente dorice.

Dialectul eolic este întrebuințat de Eolienii din Eolida(în Asia Mică, la nord de
Ionia), în Tesalia și în Beoția. În acest dialect și-au scris celebrele lor ode
Alceu și poeta Sappho.

Aceste dialecte au dispărut treptat în diferite epoci, în schimb dialectul atic s-a
răspîndit încă. din secolul al V-lea î.Hr. cu mult peste granițele sale, fiind
întrebuințat de toți grecii culți. În urma cuceririlor lui Alexandru cel Mare,
limba atică devine limba universală a Orientului, din care cauză fu numită koine,
adică limba comună a lumii helenice.

Primul document păstrat în greacă folosea silabarul linear B pentru a nota vechiul
dialect arhaic sau micenian. Scrierea lineară B nu a putut fi descifrată până în
1953. După căderea civilizației miceniene a existat o perioadă tulbure de
aproximativ cinci sute de ani (times of troubles după interpretarea lui Arnold
Toynbee), numită Marea Migrație Miceniană. În timpul acesteia ori nu s-a folosit
scrierea (puțin probabil), ori nu a rămas nimic scris până în zilele noastre drept
dovadă a scrierilor grecești pre-homerice. De la începuturile perioadei clasice,
greaca a fost scrisă în alfabetul grec, despre care se spunea că ar fi derivat din
cel fenician. Trecerea la acest alfabet ar fi avut loc în timpul lui Homer. Cum nu
există nici o referință, cât de ambiguă în poezia lui Homer care să sugereze că el
ar fi știut de această metodă de scriere și cum scrierile vechi europene le preced
pe cele aramaice, fiind răspândite inclusiv în Anatolia, este de presupus ipoteza
contrară, mult mai plauzibilă: paradigma alfabetului grecesc, despre care se credea
că ar fi derivat din cel fenician a fost efectiv inversată prin studii mai
serioase. Fenicienii fiind la origine navigatori proto-ionieni, stabiliți în
cetăți-stat sau doar "capete de pod" comerciale în Palestina, Liban și apusul
Siriei, au adus cu ei alfabetul grec, din care a derivat cel fenician. Mai mult,
teoria lui Jean Faucounau, cel ce a descifrat scrierea hieroglifică a discului din
Phaistos, împinge cronologia înaltă a proto-ionienilor până spre Cicladicul Vechi,
Troia II, Troia I și în orice caz cu mult înainte de thalassocrația minoică. Se
pune astfel problema raportului dintre alfabetele vechi europene, scrierile
fonetice în general și contribuția limbilor indo-europene (mai ales proto-hitite,
din faza pre-anatoliană) la etimologiile pre-grecești din limba greacă (după indo-
europeniștii Frisk și Beekes).

Atica (dialect al grupului ionian-atic), limbă vorbită la Atena, constituie limba

în care s-a scris cea mai mare parte a literaturii grecești clasice. Sub Alexandru
cel Mare utilizarea dialectelor grecești a fost restrânsă, în așa fel ca lumea
greacă să folosească koina, limbă comună rezultată din mai multe dialecte ale
grupului ionian-atic. Astfel, el a putut comunica cu armata sa heteroclită, iar
limba a fost învățată de locuitorii regiunilor cucerite, devenind o așa-numită
lingua franca din Antichitate. Limba greacă a fost în concurență cu latina. Koina,
devenită limbă oficială a imperiului roman de răsărit, continuând să evolueze
pentru a da naștere limbii grecești moderne de astăzi a fost extrem de răspândită.

Faptul că Vechiul Testament a fost tradus în versiunea Septuagintei iar Noul

Testament a fost redactat în limba greacă, a făcut din aceasta o limbă de cult, dar
și de cultură pan-europeană.