Europa Contemporana

Rosu Razvan
Clasa a 11 a D

Europa contemporană este mult diferită de Europa medievală sau interbelică, nu numai
din punctul de vedere al redesenării hărții geografice a țărilor și al retrasării granițelor
acestora, cât mai ales în ce privește evoluția sa la nivelul drepturilor omului și ale
cetățeanului. Multiculturalismul este un aspect dezvoltat cu predilecție în Europa
Occidentală a ultimelor decenii, protejarea identității și valorilor etnice, naționale și
religioase ale diverselor comunități reprezentând un punct important al politicii
contemporane. Deviza Uniunii Europene este în acest context sintagma „unitate în
diversitate”.

Europa și drepturile omului

Ideea necesității respectării drepturilor omului își are punctul de plecare în secolul al
XVIII-lea, în perioada iluministă. În timpul Revoluției franceze a apărut „Declarația
drepturilor omului și ale cetățeanului”, punându-se bazele democrației în Franța și în
celelalte țări. Acest avânt însă a fost oprit în evoluția sa de regimurile totalitare,
dictatoriale și autoritare care au pus stăpânire pe Europa secolului al XX-lea.

Dezbaterile asupra drepturilor omului au luat amploare în contextul în care în numele

suveranității statelor s-au produs asupra individului atrocități greu de imaginat. Astfel, s-a
ajuns la concluzia că ideea drepturilor omului este mai veche decât noțiunea de drepturi
ale statului. Închistarea puterilor în propria suveranitate a dus la o transformare a
diversității Europei într-o reală divizare a acesteia. În acest context Uniunea Europeană
este privită ca salvatoare și recuperatoare a acestei diversități, de o valoare incontestabilă
pentru patrimoniul european și nu numai.

Pionul central al acestui fenomen este cetățeanul, care trebuie protejat, căruia trebuie să i
se asigure anumite drepturi și care nu trebuie strivit sub greutatea instituțională. Astfel
statul trebuie să accepte delegarea unor atribute ale suveranității sale iar centralizarea să fie
realizată decizional în scopul apropierii de cetățean, nu în distanțarea față de el.

După al Doilea Război Mondial cea care impulsionează fenomenul universalizării

drepturilor omului este Carta ONU. Simpla proclamare a acestor drepturi ale omului nu
coincide cu impunerea și respectarea acestor drepturi, fenomen care se va afirma și
generaliza progresiv abia peste alte câteva decenii, în 1948, prin Declarația universală a
drepturilor omului (detaliată în 1966), precum și în 1976, prin Carta internațională a
drepturilor omului. Asistăm, de asemenea, la o constituire treptată a instituțiilor juridice
pentru protecția drepturilor femeii, în decembrie 1979, Adunarea Generală a Organizației
Națiunilor Unite adoptând Convenția asupra eliminării tuturor formelor de discriminare a
femeilor. Drepturile copiilor vor fi luate și ele în considerare și astfel în 20 noiembrie 1989
este adoptată Convenția asupra Drepturilor Copiilor. Un alt aspect este cel al reglementării
statutului juridic al muncitorilor emigranți prin adoptarea la 18 decembrie 1990
a Convenției internaționale pentru protecția drepturilor tuturor muncitorilor imigranți și a
membrilor familiilor acestora.

Spațiul european se înscrie și el în această tendință a impunerii și respectării drepturilor

omului supravegheată de ONU. Astfel, între anii 1948-1950 este elaborată Convenția
europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, care a intrat în
vigoare la 2 septembrie 1953.

Hotărârile au fost luate „Considerând Declaraţia Universală a Drepturilor Omului,

proclamată de Adunarea generală a Naţiunilor Unite la 10 decembrie 1948; Considerând că
scopul acestei declaraţii este recunoaşterea şi aplicarea universală şi efectivă a drepturilor pe
care ea le enunţă; Considerând că scopul Consiliului Europei este realizarea unei uniuni mai
strânse între membrii săi şi că unul dintre mijloacele pentru a atinge acest scop este apărarea
şi dezvoltarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale; Reafirmând ataşamentul lor
profund faţă de aceste libertăţi fundamentale care constituie temelia însăşi a justiţiei şi a păcii
în lume şi a căror menţinere se bazează în mod esenţial, pe de o parte, pe un regim politic cu
adevărat democratic, iar pe de altă parte, pe o concepţie comună şi un respect comun
drepturilor omului din care acestea decurg; Hotărâte, în calitatea lor de guverne ale statelor
europene animate de acelaşi spirit şi având un patrimoniu comun de idealuri şi de tradiţii
politice, de respect al libertăţii şi de preeminenţă a dreptului, să ia primele măsuri pentru
garantarea colectivă a anumitor drepturi enunţate în Declaraţia Universală” (Fragmente
din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților
fundamentale). Principalele drepturi și libertăți promulgate sunt:

 dreptul la viață; 
 interzicerea torturii, a scalviei și a muncii forțate; 
 dreptul la libertate și la siguranță;
 dreptul la respectarea vieții private și de familie;
 libertatea de gândire, de conștiință și de religie; 
 libertatea de întrunire și de asociere; 
 interzicerea discriminării etc.

Au fost create totodată și instituții care aveau menirea să controleze respectarea acestor
drepturi ale omului reglementate prin convenția menționată. Exemple ale unor astfel de
instituții sunt: Comisia Europeană a Drepturilor Omului (1954) sau Curtea Europeană a
Drepturilor Omului – CEDO (1959).

Noutatea apariției și funcționării acestor instituții este posibilitatea oricărei persoane de a

sesiza în mod direct Comisia și Curtea europeană a Drepturilor Omului în cazul în care un
cetățean consideră că statul căruia îi aparține ar fi comis o încălcare a drepturilor omului
în ceea ce-l privește – se aduce astfel o atingere importantă principiului suveranității
statului în exercitarea actului judiciar. Curtea europeană a Drepturilor Omului are sediul
la Strasbourg. Ea este o jurisdicţie internaţională, fiind alcătuită dintr-un număr de
judecători egal cu cel al statelor membre ale Consiliului Europei care au ratificat
Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.

Judecătorii CEDO, în prezent în număr de 47, îşi exercită mandatul cu titlu individual şi
nu îşi reprezintă statul.

„Uniunea Europeană se distinge față de alte instituții internaționale prin modelul său de
integrare care se situează dincolo de cooperarea tradițională între state. Instituind inițial
Comunitățile Europene (CECO, CEE, Euratom) și ulterior Uniunea Europeană, statele
membre au înțeles să încredințeze o parte a suveranității lor unor organisme suprastatale,
renunțând sau transferând o serie de atribute naționale specifice (...)” (Alice Mariana
Apetrei, Drepturile omului în Uniunea Europeană, Ed. Lumen, Iași, 2010, p.16-17).

Această perspectivă europeană de abordare a drepturilor omului a fost preluată ca model

și în alte zone ale lumii, exemplificând prin Convenția americană a drepturilor
omului (1969), Carta africană a drepturilor omului și ale popoarelor (1981) sau Carta arabă a
drepturilor omului (1994).